ARTA în MESOPOTAMIA și în EGIPTUL ANTIC

Date orientative
5.000-3.500 î.Cr.- Primele așezări de agricultori de pe Nil s-au dezvoltat treptat, devenind
adevărate orașe de câteva mii de oameni, precum Hierakonpolis și Naqada

3.100 î.Cr.- Narmer (Mener) al Egiptului de Sus a cucerit Egiptul de Jos, unificând cele două
regate într-o singură națiune (vezi Paleta ceremonială a lui Narmer). Acesta este considerat
începutul civilizației Egiptului antic

3.000 î.Cr.- Așezările sumeriene din Mesopotamia (ținutul dintre Tigru și Eufrat) au început
să dezvolte primele civilizații ale orașelor-stat. Sumerienii aveau deja o formă de scriere; în
jur de 2.700 î.Cr. au inventat penița

2.650 î.Cr.- piramida în trepte a lui Djoser (Zoser) – Sakkarah (lângă Cairo), costruită de
Imhotep, prototipul viitoarelor piramide

2.500 î.Cr.- Faraonul Khufu (Kheops) își construiește piramida pe platoul de la Giseh (Cairo),
prima și cea mai înaltă piramidă din acest complex (Kheops, Kefren și Mykerinos) sau
(Khufu, Khafra și Menkaura); piramida lui Kheops este cosiderată de grecii antici una din cele
7 minuni ale lumii

2.350 î.Cr.- Sargon di Akkad cucerește orașele-stat sumeriene și creează primul stat mare din
Orientul Mijlociu, cu capitala la Akkad

2.100 î.Cr.- Orașul sumerian Ur cunoaște o nouă înflorire în timpul regelui Ur-nammu

2.052 î.Cr.- După un secol de haos ce a urmat căderii Vechiului Regat al Egiptului, faraonul
Mentuhotep, a întemeiat Dinastia XI-a, reunind Egiptul de Sus cu cel de Jos

1.792 î.Cr.- Regele Hamurabi întocmește primul cod de legi (codul lui Hamurabi). Pe
parcursul celor 40 de ani de domnie cucerește aproape toată Mesopotamia, stabilindu-și
capitala la Babilon

1.550 î.Cr.- Hatshepsut, văduva lui Tutmes al II-lea, regentă pentru viitorul Tutmes al III-lea,
este încoronată ca prima femeie faraon

1.370 î.Cr.- Faraonul Akhenaton înstituie o religie monoteistă bazată pe cultul soarelui, după
moartea sa (c.1.360 î.Cr.) fiind declarat eretic

1.260 î.Cr.- Ramses al II-lea ridică la Abu Simbel un templu săpat în stâncă, una din
numeroasele realizări arhitecturale din timpul celor 67 ani de domnie

1.299 î.Cr.- Bătălia de la Qadesh, Ramses al II-lea

1.200 î.Cr.-Orașele-stat feniciene Babilon, Sidon și Tyr preiau controlul asupra Mediteranei
Periodizare
Istoria Egiptului antic se întinde de pe la 3.200 î.Cr. până în sec. IV î.Cr., însumând 33
dinastii regale succesive.

1. Perioada Predinastică (arhaică)- înainte de 3.100 î.Cr.

2. Perioada Protodinastică (thinită de la capitala Thinis) 3.100-3.000 î.Cr.

3. Perioada Dinastică Timpurie (dinastiile I- II) 3.000 – 2.700 î.Cr.

4. Perioada Vechiului Regat sau Memfit, capitala Memphis (dinastiile III -VI) se construiesc
piramidele lui Kheops, Khefren și Mykerinos, Sfinxul (construit de fiul lui Kheops, Khefren,
dinastia IV) 2.700- 2.200 î.Cr.

5. Prima Perioadă Intermediară (din. VII - XI) 2.180 – 2.040 î.Cr.

6. Regatul Mijlociu sau Teban (din. XII - XIV) capitala se mută la Teba, Amon zeul suprem
2.040 – 1.782 ț.Cr.

7. A II-a Perioadă Intermediară (din. XV -XVII) 1.782 – 1.570 î.Cr.

8. Perioada Noului Regat, Imperiul (din. XVIII -XX) 1.570 – 1.070 î.Cr. templele Teba,
Karnak, Luxor, Abu Simbel – Thutmes al III-lea, Amenofis al III-lea, dinastiile rameside
Ramses I, II, III, Hatshepsut, văduva lui Tutmes II, regentă pentru Tutmes III, prima femeie
faraon

9. A III-a Perioadă Intermediară (din. XXI - XXV) 1.069 – 664 î.Cr.

10. Perioada Târzie (din. XXVI - XXXI) Renașterea saită (525- 332 î.Cr.), reviriment politic,
dar semnele decadenței persistă

11. Perioada Greco-Romană (din. XXXII - XXXIII) Alexandru cel Mare, Dinastia
Ptolemeică, Romană, perioadă în care capitala rămâne la Alexandria, una din plăcile turnante
ale civilizațiilor mediteraneene (332 î.Cr.-Cucerirea Egiptului de către Alexandru Macedon)

Trăsături ale artei în Egiptul Antic

1. Originalitatea ei „explozivă” datorată unor caractere unice (recunoașterea ei facilă)
2. Imobilismul accentuat, ca și consecință a unui imobilism al credințelor religioase,
neschimbate în esență, vreme de cel puțin trei milenii.
3. Este anonimă, fiindcă, de cele mai multe ori, era colectivă.
4. Atitudine înțepenită, fixă, hieratică; se reprezintă trupul ideal, perfect, în floarea
vârstei, așa cum urmează să fie în lumea lui Osiris, într-o atitudine solemnă,
respectuasă, în „stare de har”.
5. Concepută după legea frontalității, întemeindu-se pe echilibrul părților în jurul unei
linii mediane ideale.
6. Canon de reprezentare pentru diferitele părți ale corpului. Careiaj compus din 21 de
pătrate; cotul mic egiptean=450 milimetri, distanța de la cot pănă la vârful degetului
mare întins. 21 este o cifră sacră pentru egipteni, rezultată din înmulțirea lui 3 cu 7,
amândouă numere magice. Anterior canonului de 21 de pătrate, se folosea canonul de
18 pătrate de la tălpile picioarelor până la locul de implantare al părului capului.
7. Trasarea conturului umbrei corpului proiectat pe perete, de unde și predilecția artiștilor
egipteni de a reprezenta profiluri. Această ipoteză a fost emisă de Pliniu cel Bătrîn, pe
considerentul că trebuia reprezentată „umbra” omului, o entitate de sine stătătoare în
lumea de apoi.
8. O altă convenție păstrată constant în pictura și sculptura egipteană este reprezentarea
bustului uman văzut din față, ochiul văzut din față, cu irisul și pupila în centrul
ochiului, cu o privire vizibilă, toracele și sânii văzuți pe trei sferturi, mâna dreaptă
flexată în unghi drept adusă ritualic la piept, piciorul stâng proiectat înainte, picioarele
văzute din lateral.
9. Arta egiptenă nu a cunoscut perspectiva, artiștii egipteni fiind legați de obligația de a
înfățișa fiecare obiect în parte, complet, independent de ceea ce îl înconjoară, distinct
și întreg în sine. Nu există umbre sau degradeuri, culorile sunt plate (deoarece lumina
este distribuită egal), personajele sunt suprapuse, egale ca înălțime, artistul egiptean
pictând ce are în minte și nu ceea ce vede cu adevărat.
10. Toate elementele pictate sau sculptate au menirea să prindă viață, trebuiau îndeplinite
figurări magice precise. A desena orice obiect, clădire, ființă, însemna a le chema la
viață. Astfel unele hieroglife ce figurau ființe sau animale, considerate nefaste, erau
mutilate, tăiate pe jumătate, ori cu un cuțit înfipt în ele, pentru ca nu cumva să învie
sub influența descântecelor, împiedicând astfel învierea defunctului respectiv.
11. Statuile erau pictate cu tempera pe un strat subțire de ipsos, erau îmbrăcate cu
veșminte de preț, înzestrate cu peruci, elaborat pieptănate și vopsite, aveau ochii
încrustați cu pietre prețioase (privire orientată înăuntru și înafară).
12. Semnificația culorilor juca un rol esențial. Astfel, personajul pictat în roșu cărămiziu,
era un personaj negativ, sethian (roșu era culoarea lui Seth, zeul deșertului, zeu al
răului și al dezordinei). Galbenul reprezenta aurul și era culoarea fastă a trupurilor
zeilor. Verdele era culoarea lui Osiris, împăratul lumii de apoi, zeu al reînvierii,
culoarea bucuriei, a tinereții și sănătății, a vieții vegetale din natură. Albastru era
culoarea lui Amon (era reprezentat totdeauna cu pielea de albastru deschis), a înaltului
cerului. Negrul era culoarea pământului fertil al Egiptului, semn al renașterii după
 moarte, culoarea lui Osiris, dar și a lui Anubis, zeul cu cap de șacal și a zeului Min.
Albul era de asemenea fast și aducător de bucurie (coroana albă a Egiptului de Jos).

Arhitectura
Piramidele

Arhitectura egipteană, ca și sculptura și pictura, era strâns legată de cultul morților, de

credința că sufletul morților poate fi reînviat după moarte doar dacă trupul rămâne intact. La
început, morții erau îngropați în deșert, nisipul fierbinte conservând rămășițele în mod natural.
Primele morminte, mastabalele, erau construcții dreptunghiulare din cărămizi de pământ, cu
acoperiș plat. Djoser (sau Zoser-Dinastia a III-a) a fost primul faraon care și-a dorit un alt tip
de structură, durabilă, din piatră, care să se înalțe până la cer. Cel care i-a pus visul în practică
a fost Imhotep, un Leonardo da Vinci al Egiptului Antic. Geniu polivalent, el nu era doar
arhitect, ci și vizir, medic, sculptor, filozof și astrolog, o personificare a înțelepciunii, fiu al lui
Ptah. Entuziasmul popular pentru acest personaj este cunoscut și în epoca Ptolemeilor, când e
considerat patronul protector al meșterilor zidari. În mod curios, Imhotep a fost cinstit și de
vechii greci, ca un zeu vindecător, sub numele de Imouthes. La Saqqara i-a fost consacrată o
capelă numită Asklepieion, devenită ulterior sanatoriu, unde mulți bolnavi veneau în speranța
unei vindecări miraculoase. Piramida în trepte a lui Djoser (Zoser), deși construită pe plan
dreptunghiular, ca și mormintele mastaba, a constituit prototipul viitoarelor piramide. Tot
Imhotep se pare că ar fi stabilit și regulile după care vor fi construite templele, formulele de
reprezentare ale panteonului egiptean. Astfel, zeul Thot avea cap de pasăre ibis; zeul Sobek
avea cap de crocodil; Anubis, zeu al înbălsămării – cap de șacal; zeița iubirii Hathor, avea pe
cap două coarne de vacă încadrând un disc solar; Horus – cap de șoim; Seth, demon al
deșertului nisipos și sterp, cu corespondentul grecesc Typhon, reprezentat ca un animal hidos
cu urechi mari și coada despicată la vârf; Nut, zeița cerului – reprezentată ca boltă cerească,
femeie aplecată, atingând cu tălpile și degetele mâinilor pământul; Babi – zeu babuin; Hapi –
zeu al revărsării anuale a Nilului, figurat antropomorf, cu sâni, burtă, plante acvatice pe cap;
Kepri – scarabeu solar; Min - zeu falic fecundator; Serket – zeița scorpion, reprezentată cu un
scorpion pe cap; Geb – zeu al pământului; Apophis – zeu-șarpe din lumea de dincolo; taurul
sacru Apis, zeu al pământului, întrupare a lui Ptah, reprezentat, la rândul lui cu capul acoperit
cu o calotă albă, din care nu se văd decât urechile, etc. Zeul suprem este Amon (cu varianta
Amon-Ra), reprezentat antropomorf, așezat pe tron ca un faraon, colorat în albastru, având 2
pene înalte la coroană.

Fiecare complex comportă un debarcader la Nil, unde se situează „templul de jos”, o șosea
care urcă către „templul de sus”, unde se desfășoară riturile funerare, piramida marcând
așezarea mormântului, anexe. În Textele Piramidelor un loc important ocupă tema Regelui.
Acesta este considerat succesorul lui Horus, presupus a fi fost primul Rege de pe pământul
Egiptului, într-o epocă mitică în care zeii trăiau încă pe pământ. Incantații gravate sau pictate
întovărășesc călătoria funerară a faraonului, ferindu-l de posibilele obstacole întâlnite, în
speranța într-o supraviețuire pe celălalt tărâm. Credințele legate de Osiris, fiu al lui Geb
(pământul) și al zeiței Nut (cerul), sunt și ele figurate în Textele Piramidelor. Faraonul,
succesorul lui Horus pe pământ, care la rândul lui este fiul postum al lui Osiris și al zeiței Isis,
învinge moartea și reînvie, asemenea lui Osiris, biruitor asupra morții datorită devotamentului
extrem al soției sale, Isis.

Dintr-o altă etapă este piramida de la Maidum, a faraonului Snefru din dinastia a IV-a. La
început era o piramidă în trepte cu 8 nivele, dar acestea au fost umplute mai târziu, asfel încât
cele 4 suprafețe laterale să se înalțe într-o pantă continuă de la bază până la vârf.

Cea mai cunoscută piramidă, considerată momentul de apogeu al acestui tip de construcție, și
una din minunile lumii antice (singura dintre minunile lumii antice care a rezistat până în
epoca actuală), a fost cea a lui Keops, fiu al lui Snefru (Khufu 2.551-2.528 î.Cr.- dinastia a
IV-a). Având înălțimea de 147 m, însumând 2,3 milioane de blocuri de calcar, de 2,5 tone
fiecare, a stârnit uimirea și admirația, de-a lungul timpurilor. Dispozitivele tehnice de
construcție au făcut obiectul a numeroase ipoteze. Imensa forță de lucru a fost dublată și de o
tehnică surprinzător de simplă, dar și foarte eficientă (planuri înclinate, udarea pietrelor,
rampe făcute din cărămizi de pământ, folosirea trunchiurilor de copaci, etc.).

Complexul de la Giseh cuprinde, pe lângă piramida lui Kheops, și pe cele ale faraonilor
Khefren (fiul lui Kheops) și Mykerinos (Menkaure), precum și Sfinxul, construit în timpul
faraonului Kefren (perioada Imperiului Vechi). Aflorimentul stâncos din apropierea Marii
Piramide, a fost realizat în jurul anului 2.500 î.Cr., având forma unei figuri impresionante, de
73 m. lungime (de la labele din față până la coadă), asemănătoare unui leu cu cap de bărbat
(chipul lui Kefren însuși, cu însemnele regalității- cobra în poziție de atac de pe cap și barba
falsă). Numele i-a fost dat de călătorii din timpul Greciei antice, iar forma își găsește
explicația în credința egiptenilor că leii erau singurele animale capabile să păzească locurile
sfinte.

Templele

Primele temple egiptene au fost colibe din trestie cu un acoperiș rotund sau bombat, edificii în
formă de căpățînă de zahăr decorate cu un bucraniu (craniu de bou cu coarne). Imaginea lor s-
a păstrat în basoreliefurile mult posterioare. Din vremea Imperiului Vechi au rămas templele
subterane de la Melamud, din Imperiul de Mijloc s-a păstrat o capelă a faraonului Sesostris, la
Karnak (Theba), din Imperiul Nou, multe temple în fosta Theba (Karnak, Luxor) și templele
de la Abydos. Din epoca Ptolemeilor, se mențin templele de la Edfu, de la Dendera și de la
Phile, care ne oferă o viziune completă asupra unui templu egiptean. Templul trebuia să
cuprindă simbolic cele două existențe: cea pământească, subterană și cea solară. Planul unui
templu egiptean, începând din Imperiul de Mijloc, cuprindea următoarele: un zid exterior care
împrejmuiește o curte întinsă, cu o intrare; o poartă monumentală, având pe laturi două turnuri
înalte, dreptunghiulare (pilonul templului bekhent); o curte interioară mărginită de un portic
strâmt de coloane, unde credincioșii vin să se închine zeului, sala publică a templului,
uskhet; sala hipostilă (două sau trei la număr), cu plafon susținut de coloane, unde se afla
statuia zeului bogat împodobită, se aduceau ofrande; în sala ofrandelor și în sala unde „se
scula” zeul (se arăta) puteau intra doar preoții și cei puri; urma partea tainică a templului,
sanctuarul, camera privată a zeului, o cameră strâmtă, cu ziduri groase, „locul ce nu trebuia
cunoscut”, unde se afla emblema și statuia faraonului; un sanctuar închis unde se afla barca
sacră a zeului, cu care acesta efectua „ieșirile” în afara templului; chilii, camere unde se țineau
ofrandele, camere pentru ritualuri secrete (misterul anual al nașterii zeului-fiu). Templul
egiptean nu era un edificiu în care se înălțau rugi sau suplicii, ca în templele grecești sau în
bisericile creștine, ci era un edificiu care avea drept scop păstrarea permanenței vieții cosmice,
a existenței terestre, așa cum era ea. Omiterea serviciului divin zilnic ar fi putut avea, în
accepțiunea vechilor egipteni, consecințe cosmice catastrofale, numai slujbele asigurând
răsăritul soarelui, repetarea inundațiilor Nilului, succesiunea anotimpurilor. Orientarea rituală
a templelor egiptene era cu fața către răsărit, pentru ca „dublul” faraonului să poată saluta
soarele când răsare, să devină una cu Osiris, urmându-l în barca sacră pe cer. Tocmai de
aceea, templul se întindea de la est la vest, în sensul mersului soarelui pe cer. Coloanele
reprezintă importante cristalizări morfologice în arhitectură, traducând prin formele lor
concepțiile estetice și religioase ale egiptenilor antici. Ele iau mai multe forme, constituindu-
se în următoarele tipuri: coloane lotiforme (fus fasciculat ce grupează mai multe tije verticale,
capitel în boboc de lotus închis sau înflorit); palmiforme (fus cilindric, capitel în formă de
frunze de palmier); papiriforme (fus cu nervuri verticale, capitel închis cu abacă);
campaniforme (capitel în formă de clopot răsturnat); coloane cu capitel hatoric (se combina
chipul zeiței Hathor cu o abacă mai înaltă). Sala hipostilă (în traducere- sala de sub coloane)
avea aparența unei păduri infinite, dând o senzație de flux vital neîntrerupt, de exixtență
perpetuă. Astfel, sala hipostilă a templului de la Karnak deține 134 de coloane, având fiecare
24 de metri înălțime. În general, configurațiile artistice egiptene reproduc la modul ideal și
sintetic bogăția luxuriantă, frumusețea faunei și florei deltei Nilului (sicomori- copacul sub
care a înviat Osiris, lotuși, nuferi, rațe și gîște sălbatice, pești, pasărea ibis, etc.)

O altă cristalizare morfologică importantă a arhitecturii egiptene și o emblemă a întregii

civilizații egiptene, o reprezintă obeliscul. Monobloc, realizat din gresie (deseori roz), este o
coloană fațetată cu patru laturi, având în vârf piramidal (piatra Benben). Considerat simbol al
puterii creatoare masculine, coliniar cu traiectoria soarelui la jumătatea anului, rază de piatră
a lui Ra, celebrează victoriile militare ale faraonului. Era grupat împreună cu templele și
piramidele, considerate și ele raze al lui Ra. Râvnite de mai marii lumii, obeliscurile au fost
dislocate de la locurile lor de origine, ajungând să fie răspândite în piețele centrale ale unor
importante capitale ale lumii, unde aduc un plus de respectabilitate și valoare ambientului
respectiv (ex. Piața Vaticanului, Place de la Concorde). În locurile amplasărilor actuale își
pierd semnificațiile anterioare, dar își mențin cel mai important simbol, cel al victoriei
civilizatoare omenești, al forței umane de creație, al instaurării unei ordini benefice spiritului.

Pictura
Una din caracteristicile de bază ale picturii din Egiptul Antic, legată de nevoia ei de veșnicie,
este subordonarea față de cea mai solidă și persistentă formă de artă egipteană, arhitectura.
Esențial pentru pictura egipteană, ca și pentru întreaga artă egipteană, este că ea era menită să
se conserve și să rămână neschimbată. Astfel, culorile sarcofagelor egiptene apar neșterse și
strălucitoare chiar și după cel puțin 3000 de ani. Artiștii egipteni utilizau culorile tip tempera,
negrul de cărbune, alb de var, ocru, roșu și galben, frită de faianță egipteană (o compoziție
similară sticlei) pentru verde și albastru, anumite pietre semi-prețioase triturate și amestecate
cu un ulei vegetal, culori vegetale pe care încă nu le cunoaștem. Celebrele „portrete de la
Fayum”, reprezentând „fotografic” chipul defunctului, au ajuns până la noi tot atât de
strălucitoare ca atunci când au fost pictate. Tehnica folosită era encaustica, care se lucra pe
palete de lemn, așezate sub un vas de cărbuni aprinși cu culori amestecate cu ceară și gălbenuș
de ou.

Mai liberă decât arhitectura și sculptura, pictura este subordonată acestora, având un rol
narativ-complementar și, fără discuție, un rol documentar prețios, în cercetările efectuate de-a
lungul timpului. Avem astfel, o imagine completă asupra ocupațiilor vechilor egipteni, asupra
meșteșugurilor, asupra uneltelor folosite, asupra tehnicilor și modalităților de lucru, asupra
convoaielor funerare, isprăvilor de vânătoare sau de război. Aflăm date importante despre
cum se îmbrăcau, cum își făceau toaleta, despre machiaj, despre modul sofisticat de a se
pieptăna sau de a-și pune bijuteriile, despre ofrandele aduse zeilor, despre banchete,
instrumente muzicale, etc. În ciuda abstractizării sale, minunata pictură, mai neîngrădită decât
sculptura, este familială, intimă, câteodată caricaturală. Paradoxal, aceste siluete rigide sunt
ingenue, însuflețite și pline de mișcare. Deși schema este extremă, sigură, decisivă, precisă, ea
devine emoționantă prin linia unduitoare, atât de pură, de nobil-senzuală, demonstrând un
simț discret, dar puternic al trăsăturii distinctive, al masei și mișcării. Linia e trasată parcă
numai cu inteligența, fără ajutorul vreunei unelte. Cu forța dezinvoltă a sintezelor primitive în
care îndoiala nu-și găsea loc, vechii egipteni relevă singurul adevăr durabil, acela al vieții
instinctive în irezistibila sa afirmare. Dogma, o certitudine fixată spre odihna spiritului, capătă
o putere de neînvins atunci când se oferă adorației mulțimilor sub forma unor orizonturi
familiare.

Arta egipteană e poate cea mai impersonală artă din câte există, deoarece artistul dispare, dar
rămâne logica structurii și intensitatea sentimentului său, simțul vieții atât de intim, atât de
limpede reliefat. Egiptenii exprimă, într-un mod unic, corespondențe poetice evidente om-
plantă, om-animal, într-un fel panteist, cu regăsiri, asemănări până la identificare, cu același
sentiment foarte cast, imobil dar viu, mereu cu aceiași profunzime pură. Corpurile omenești,
atât femeile, cât și bărbații, capătă materialitatea unor plante unduitoare, au lirismul pur al
plantelor tinere avide de lumină, prospețimea și fermitatea înfiorată a florilor.

Compoziția parietală este în general desfășurată pe frize, de cele mai multe ori suprapuse,
narativă. Delimitarea cromatică, atunci când personajele sunt suprapuse pe mai multe planuri,
se face prin alternare cromatică, folosindu-se contrastul culorii în sine, sau contrastul tonal (o
suprafață mai închisă, următoarea suprafață mai deschisă). Interesant este jocul de plin-gol,
îmbinarea armonioasă prin penetrarea plinurilor în spațiile goale, ca într-o mare țesătură,
împletitură. Forța expresivă a ritmurilor este senzațională, inefabilul fiind întărit de alternanța
muzicală a plinului cu golul, de aplombul stilizării siluetelor, de sacralitatea spațiilor obținute.
Conturul inserat cu dezinvoltură artistică, are dublă funcție: decorativă și cromatică, el
delimitează și exaltă culorile juxtapuse în pată plată, suprasaturate de pigmenți puri (vezi
reverberația în vitraliul european de sec. XIII-XV sau în pictura postimpresionistă a lui
Gaugain).
Paleta de tip spectral, prezența culorilor primare, a culorilor secundare, a relațiilor de
complementaritate, a contrastului închis-deschis, prezența griurilor colorate, dozajul savant al
cantităților și calităților, sunt dovezi ale științei culorilor. Culorile, în general destul de
saturate, devin mai strălucitoare, fiind așezate în special pe zonele de plin, pe personaje,
plante, animale, etc., prin utilizarea unui anumit tip de fond, de regulă de un alb impersonal,
obținându-se astfel și un contrast tranșant, de închis pe deschis între plin și gol. În cazul
papirusurilor pictate se folosește contrastul de închis-deschis pe zonele de plin (bine conturate
cu negru), în relație armonică cu fondul, care are culoarea neutră gri-ocru a materialului-
suport.

De remarcat și tipurile de perspectivă folosite, vederea din mai multe unghiuri, în așa fel încât
imaginea devine veridică (imaginea iazurilor cu copacii răsturnați pe fiecare din cele patru
laturi). Realizarea transparențelor este o altă reușită artistică a egiptenilor antici (veșmintele
femeilor, transparența apei, redarea diferențiată a elementelor din apă: pești, crocodili, nuferi,
plante acvatice). De obicei se realizează prin folosirea liniilor fasciculare, paralele, în același
duct vectorial, linii ce își schimbă culoarea din punct de vedere al nuanței sau al tonului, în
funcție de realitatea relevată.

Deși în ansamblul ei, arta egipteană pare neschimbată, mereu asemănătoare cu ea însăși, ea ne
oferă totuși spectacolul unei evoluții, pe drumul contradictoriu al libertăților de expresie,
împletit strâns cu hieratismul impus. Dogma îngrădește avântul artistic, impunând limite, dar,
în același timp căutările, deși restrânse, devin mai subtile, mai rafinate. Autenticitatea vieții
pulsează în întreaga artă antică egipteană, de la creațiile de mari dimensiuni (colosalele
sculpturi), până la obiectele cele mai mici și mai umile, de folosință cotidiană. Astfel,
surprinderea unor aspecte esențiale, modul lor de redare, concentrarea atenției, face ca Scribul
așezat, aparținând Imperiului Vechi, să fie înfricoșător doar prin veridicitatea exprimată, prin
forța categorică a sintezelor primitive ce nu cunoșteau îndoiala. În receptarea operelor de artă
egiptene, secretul uimirii provocate, stă în alăturarea paradoxală, neverosimilă, a hieratismului
grandios, în tandem cu aspectele tandre, familiare ale vieții (ex: Amenhotep și soția sa May,
mormântul lui Ramose, Teba Vest, Regatul Nou; scenele de banchet, dansatoare, cântărețe;
Faraonul și regina, tronul lui Tutankamon; Principese pe plajă, pictură murală, etc.).

Originalitatea artei egiptene poate fi apreciată ca fiind ordonată de geniul sintezei, ritmului și
monumentalității. Forța spiritului și finețea inteligenței, profunzimea înțelepciunii și respectul
pentru sacru, sunt axe cardinale ale concepțiilor filozofice și estetice egiptene. Esențele
geniului creator al poporului de pe Nil s-au materializat în arhitectură, în originalele formule
ale piramidei, mastabalei, templului și obeliscului, în viziunea monumentală a statuarei,
portretului și a sculpturii mici, în pictură, în concepția decorativă a acesteia, cu întreaga sa
somptuozitate și inepuizabilă bogăție orientală. „Știința Egiptului, religia sa, disperarea și
nevoia sa de veșnicie, acel imens vuiet a zece mii de ani monotoni se află în întregime în
suspinul pe care colosul lui Memnon îl scoate la răsăritul soarelui.” (Élie Faure, Istoria artei,
Arta antică, Ed. Meridiane, București, 1988)
Bibliografie Mesopotamia - Egipt
Alpatov, Mihail, Istoria artei, Editura Meridiane, București, 1962

Bell, Julian, Oglinda lumii, Editura Vellant, București, 2004

Botez - Crainic, Adriana, Istoria artelor plastice, vol. I, Editura didactică și pedagogică,
București, 1994

Faure, Ellie, Istoria artei, Meridiane, București, 1988

Gombrich, E. H. Istoria artei, Grupul Editorial Art, București, 2016

Mansuelli, Guido A, Civilizațiile Europei Vechi, Editura Meridiane, București, 1978

Suter, Constantin, Istoria artelor plastice, Editura didactică și pedagogică, București, 1967

Neagu, Mircea, Preistorie generală și arheologie, București, 2004

Reader's Digest, Istoria ilustrată a lumii, vol. Începuturile civilizației din preistorie până în
900 î.Cr., București, 2005

Daniel, Constantin, Arta egipteană și civilizațiile mediteraniene, Editura Meridiane,

București, 1980

Daniel Constantin, Gândirea egipteană antică, Editura Herald, București, 2008, ediția aII-a

Istoria artei (autori multipli), Editura RAO, București, 2003

Istoria artei de la pictura rupestră la arta urbană, prefață Richard Kork, Editor general
Stepen Farthing, București, 2007

Salles, Catherine, Larousse, Civilizații antice, Editura Enciclopedia Rao, București, 2004

Gautier, Theophile, Mumia, Editura Corint, București, 2014

Enciclopedia Egiptului Antic, Editura Aquila, 2009

Hohlbein, Wolfgang, Anubis, Editura RAO, 2010

Reeves, Nicolas, Egiptul Antic Marile descoperiri, Editura MAST, 2000

Colecția Cogito, Maxime, sentințe și aforisme din Egiptul Antic, Editura Albatros

Christian, Jacq, Marii înțelepți ai Egiptului Antic de la Imhotep la Hermes Trismegistus,

Editura Pro Editură și Tipografie

Hart, George, Dicționarul zeilor și zeițelor Egiptului Antic, Editura Artemis

Vercoutter, Jean, Ramesses, the Great Warrior and Builder, seria New Horizons, Editura
Times & Hudson

Arta egipteană impresionează în primul rând prin surprinzătoarea

modernitate. Îl impresionează mai puţin pe contemplatorul cu preferinţe
pentru estetica barocă, romanică sau realistă; în schimb îl va entuziasma
pe devotatul artei clasice.
Căci arta egipteană este o artă de mare demnitate şi distincţie. Este
ermetică, închisă oricăror sugestii venite din partea artei altor ţări ,
păstrând un aer de profundă solitudine. Nu ţine deloc să emoţioneze,
este cea mai impersonală din întreaga arie culturală antică orientală (E.
Faure). Afişând o vizibilă mândrie, este profund umană tocmai prin
marea ei simplitate. Viaţa ei se comunică privitorului direct şi net, din
gestul natural şi din atitudinea exactă a personajului uman reprezentat.
Un personaj a cărei rigiditate creată de poza sa solemnă, convenţională
nu deranjează.
Totul în arta egipteană este dictat de ideea continuării existenţei de
după moarte. Ideea "lumii de dincolo" va fi aceea în funcţie de care şi în
jurul căreia se va organiza aproape întreaga artă egipteană .
In Egipt exista aproximativ 70 piramide, de forme si dimensiuni
diferite, si se descopera mereu asemenea monumente, ingropate, in
nisip. Piramidele egiptene sunt amplasate pe malul stang al Nilului, pe
marginea de rasarit a platoului Libiei, care se intinde intre campia
roditoare a fluviului si desert. Pe o lungime de aproape 30Km, de la nord
spre sud, ele se gasesc stranse in sase grupe: Abu Roach, Gizeh,
Zaniet-el-Arian, Abusir, Sakkarah (piramida in trepte) si Duhsur (piramida
cu muchiile frante). Apropierea de Nil a inlesnit mult, cum vom vedea,
constructia piramidelor.
Imensele constructii au o vechime de peste 4500 de ani, cea mai
mare dintre piramide fiind considerata si azi cel mai mare edificiu cladit
vreodata. Piramidele lui Keops, Kefren si Mikerinos au fost ridicate intre
anii 2700 - 2500 inainte de Hristos, langa vechea capitala egipteana
Memphis, in cinstea celor trei faraoni egipteni carora le poarta numele.
Desi au fost studiate indelung in ultimii doua sute de ani de arheologi din
toata lumea, piramidele de la Giseh nasc si in zilele noastre o multime de
intrebari pline de mister: De ce au fost construite? Cine le-a construit?
"Pyramis" este un cuvânt grecesc şi reprezintă numele unei turte din
făină de grâu care avea formă ţuguiată. Piramidele sunt, in general,
monumente de dimensiuni variabile si care se apropie mai mult sau mai
putin de piramida geometrica. Exista si piramide cu trepte, cu muchii
frante etc. Elea au fost ridicate in virtutea unor stravechi rituri religioase –
indeosebi funerare – si s-au gasit aproape pe tot globul. In afara de cele
din Egipt si Nubia, exista piramide asiriene, etrusce si mexicane ; se
gasesc si piramide si in Persia, India, precum si in arhipeleagul
Marinelor, in insulele Rota si Tinian.
Nilul, cel mai lung fluviu din lume – 6671Km fata de 2850Km cat are
Dunarea, nu primeste , pe toata intinderea de la Khartum pana la
varsare, pe o lungime de aproximativ 2100Km, decat un singur afluent,
Atbara. Faptul ca Nilul strabate o regiune saraca in ploi, cu clima
fierbinte – deci cu evaporari puternice – si mai ales vasta retea de irigatii,
explica de ce, spre varsare, albia Nilului este mai ingusta decat la Khar-
tum. Astfel, in dreptul orasului Cairo, latimea albiei nu trece de 500 –
800m , iar diferenta maxima de nivel a apelor nu este aproape dubla, iar
diferentele de nivel ajung la 11,70m la Theba si 15m la Assuan. Aceste
diferente de nivel faceau ca apele sa se reverse periodic, astfel ca intr-o
perioada de aproximativ 3 luni pe an, ele ajungeau pana la poalele
platoului arabic spre est si ale celui libian spre vest, deci pana langa
piramide. Din cele mai vechi timpuri, revarsarile Nilului au fost o
binefacere pentru populatie, care, cu un effort relativ redus, si-a putut
astfel asigura permanent hrana. Pe de alta parte, apropierea apelor de
platoul libiei si de Muntii Mokattam, spre est, a permis construirea mai
usoara a piramidelor, si in special a Piramidei celei mari, alcatuita din
piatra de Mokattam transportata pe apa.