CLUJ-NAPOCA 2012 (2015)

1
 MARI CIVILIZAŢII ALE
ORIENTULUI ANTIC

VOL. II.
Ediţia a doua revăzută şi adăugită

MESOPOTAMIA
CIVILIZAŢIA SUMERO-AKKADIANĂ
ŞI ASSIRO-BABILONIANĂ

CLUJ NAPOCA 2012 (2015)

2
 ISTORIA ÎNCEPE LA SUMER

Acest titlu este inspirat de sir Gordon Child, primul care a susţinut primatul Mesopotamiei (a
Sumerului) faţă de Egipt, considerat multă vreme leagănul civilizaţiei umane.

Harta Mesopotamiei dupã Google Earth, prelucratã de autor

Dar iată că cercetările arheologice desfăşurate mai ales după cel de al doilea război mondial au
arătat că primele manifestări ale culturii scrise (cu alte cuvinte intrarea în “istorie”) şi definitivarea unor
structuri statale demne de acest nume s-au petrecut în Mesopotamia (Ţara fintre cele două fluvii). Pentru
prima oară aici rodnicia pământului a permis creşterea comunităţilor umane şi eliberarea unei bune părţi
dintre locuitori de obligaţia obţinerii cotidiene a hranei, ceea ce este o condiţie esenţială pentru depăşirea
completă a stadiului comunei primitive. Începuturile acestui fenomen coboară adânc în preistorie. După
catastrofa ecologică din jurul anului 6.200 a.Chr. şi modificarea climatului în sensul expansiunii zonelor
secetoase, locuitorii zonei înalte din sfera Semilinei Fertile încep să coboare spre “câmpia dintre cele
două fluvii”, după cum o arată succesiunea culturilor Hassuna, Samarra şi Obeid.

3

Tell-es-Sawan, plan. După Past Worlds, p. 98.
Locuinţele aveau ca ax un coridor în formă
de T, spre care se deschideau numeroase încăperi
(până la 14). Camerele au funcţionalităţi
diferenţiate, iar înmormântările din incinta aşezării
dovedesc stratificarea socială. Asemenea locuinţe
se cunosc şi în perioadele ulterioare din istoria
Mesopotamiei şi sunt specifice familiei
agnatice,care cuprinde trei generaţii (nu numai fraţii,
dar şi verii împărţeau aceiaşi casă). Înseamnă că la
în momentul respectiv clanurile erau deja separate
în familii mari.
Reţeaua elaborată de canale, ca şi
elementele de fortificaţie redutabile, au necesitat
evident un efort bine dirijat. O parte din populaţie,
cam 5%, trebuia să se ocupe permanent de
întreţinerea canalelor, iar alţii vor fi executat (tot
permanent) muncile specializate din cadrul
construcţiilor. Mai presus de toate, asemenea realizări edilitare implică existenţa unei pături care să
coordoneze activităţile comunităţii. Dar în pofida unor elemente de urbanism, cum e piaţa centrală sau
canalele de drenaj, ori fortificaţiile de formă regulată, Tell-es-Sawan nu este încă un oraş. Îi lipseşte
trama stradală (reţeaua regulată de căi de acces), un edificiu monumental al întregii comunităţi, care este
templul divinităţii tutelare, chiar dimensiunile sale sunt încă reduse.
Evoluţia acestor aşezări după 6.000
a. Chr. este ilustrătă de cea de la
Tell-es-Sawan. Nivelul său de
organizare ca şi dimensiunile o
apropie de aşezările contemporane
din Balcani (Sesklo). Tell-es-Sawan,
era aşezată pe Tigru, în zona
devenită secetoasă şi prin urmare
locuitorii ei practicau o agricultură
avansată, bazată pe irigaţii. Aşezarea
are trei nivele de locuire care
acoperă mileniile 6 şi 5 (culturile
Hassuna şi apoi Samarra). În prima
jumătate a mileniului 6 (nivelul 1)
aşezarea era deja fortificată, fiind
apărată de un şanţ cu traiect
rectangular, care însă a fost repede
abandonat pe măsură ce locuirea s-a
extins. În faza a 3-a fortificaţiile sunt
mult mai sofisticate, constând dintr-
un zid de cărămidă crudă şi un şanţ
de 3 m adâncime, tot de formă
regulată. Şanţul era umplut foarte
probabil cu apă şi comunica cu
Tigrul. Spaţiul interior al aşezării nu
depăşea 2 ha, dar era foarte
aglomerat. Casele erau construite
una în alta, fără străzi, dar lasă în
interior un spaţiu public central, care
era liber.
Tell-es-Sawan. Reconstiturea unei locuinţe, după
Müller-Karpe 1968, Taf. 60/b (cf. Past Worlds).

4
 În cursul mileniului 4 dezvoltarea culturii Obeid a
însemnat întemeierea localităţilor ce vor deveni mai târziu
oraşele-state sumeriene. În faza finală (Obeid IV) sunt
parcurşi de altfel cei mai importanţi paşi spre urbanizare.
Cel mai bine cunoscut rămâne cazul aşezării de la
Eridu, care la ora respectivă atinsese o suprafaţă de 10
ha şi avea o populaţie de circa 4.000 de locuitori. Spre
deosebire de aşezările anterioare, de acum datează un
adevărat edificiu public, templul, care capătă o fizionomie
şi o structură proprie.
Ceramică din cultura Obeid

Direct peste humusul antic s-a

aşezat la Eridu o clădire rectangulară,
probabil o capelă, cu o simplă masă de
ofrande sau altar. În perioada următoare, se
construieşte deasupra vechii capele un
edificiu de cult mai complex, ce cuprindea o
încăpere centrală de formă cvasi pătrată,
unde se găsea masa cu ofrande şi care se
termină cu o absidă rectangulară, unde era
statuia de cult. Încăperea centrală pare să fi
fost împărţită în două, un fel de ”pronaos” şi
”naos”.
Mai târziu, în faza Eridu VIII Eridu, nivelul XVI, după o fotografie a lui Van Burden
(3700-3600) apare în acel loc un edificiu din timpul săpăturiii.
cu aspect de templu propriu-zis, dar al
cărui plan este incomplet, pentru ca în fazele Eridu VII şi VI (pe la 3 600 - 3 500 a. Chr.) să putem vorbi
despre un templu bine păstrat, cu o poziţie topografică preeminentă şi clar individualizată de restul
ambientului. El avea o sală centrală, mai înaltă, asemenea navei mijlocii a unei basilici, şi care era
înconjurată de încăperi mai joase. În hala centrală se găsea statuia divinităţii şi altarul. Intrările erau
situate pe laturile lungi.

Eridu. Reconstiture a templelor din faza VII.

5
 Un edificu similar, datând cam din aceiaşi perioadă, a fost descoperit şi la Tell Uqair. Acesta va fi
de altfel planul tipic pentru edificiile de cult mesopotamiene pentru milenii (prototipul unui atare templu
este documentat şi la Tepe Gawra încă din nivelul XIII, similar nivelului VIII de la Eridu şi care este datat
pe la 3 500 a. Chr). La acest orizont cronologic aşezarea de la Eridu a atins o suprafaţă de circa 25 ha,
iar populaţia poate fi estimată la vreo 8-10 000 de locuitori.
Prezenţa templului unic
este o dovadă clară de dispariţie a
relaţiilor gentilice, bazate pe ideea
strămoşului comun şi înlocuirea lor
cu un element de coeziune pentru
toţi locuitorii aşezării, care era
divinitatea tutelară a oraşului.
Relaţiile de rudenie fac astfel loc
celor de vecinătate. O a doua
deducţie ce poate fi făcută este că
templul, fiind o construcţie
monumentală, implică folosirea
constantă a unei forţe de muncă,
relativ calificate şi care nu mai era Templul de la Tell Uqair. Reconstituire după Lloyd.
antrenată în producerea directă a
hranei. De altfel, specializarea în cadrul meşteşugurilor este indicată şi de apariţia roţii olarului, mecanism
cu care nu mai putea opera oricine. În plus, folosirea unor materiale se construcţie ce lipseau din
Mesopotamia, ca lemnul de esenţă tare (singurul arbore care creştea aici era palmierul), dovedeşte
existenţa unor legături trainice cu zone îndepărtate. Nu în ultimul rând, acest edificiu dovedeşte existenţa
unui aparat sacerdotal, separat de restul comunităţii şi întreţinut de ea, care îşi asumă rolul de
coordonator al activităţilor comunitare. Şi totuşi asezarea de la Eridu din prima jumătate a mileniului 4. a.
Chr. nu poate fi categorisită drept un oraş propriu-zis, ci drept una preurbană, căci dimensiunile sale în
primele faze sunt încă reduse şi prin urmare Eridu nu devenise încă centrul unei regiuni agricole.
Creşterea demografică, evoluţia spre diferenţierea şi stratificarea societăţii, precum şi indicii de
urbanitate, au atins punctul în care putem vorbi despre o nouă orânduire pe la 3.500 a. Chr.

Astfel, în perioada Uruk (3.500-3.000 a. Chr.) putem vorbi de

oraşe-state propriu-zise. La mijlocul mileniului 4 a. Chr. oraşul Uruk
atinsese o suprafaţă de aproape 100 ha şi o populaţie de vreo 20.000 de
locuitori, fiind cam de două ori mai mare decât celelalte oraşe-stat
sumeriene. La sfârşitul aceluiaşi mileniu (în faza Uruk IVA) el a ajuns la o
suprafaţă de 250 ha şi la o populaţie de 30 000 - 50 000 locuitori. În
nivelul V de aici, datat pe la 3.300-3.200 a. Chr. apar primele temple
monumentale cu fundaţii de calcar şi primii cilindri sigilii cu reprezentarea
conducătorului, figurat ca un individ bărbos care poartă diademă şi este
antrenat în activităţi religioase (face libaţii către zei, sau hrăneşte
animalele sacre).

Ceramică din cultura Uruk

Uruk. Sigiliu cu scena hrănirii

animalelor sacre ale Inannei.
Descoperire întâmplătoare. Poză a
impresiunii după L. Horne, R.L. Zettler,
Treasures from the Royal Tombs of Ur.
Philadelphia: University of Pennsylvania
Museum of Archaeology and
Anthropology, 1998, fig 38ab.

6
 Sigiliul de la Uruk şi impresiunea sa, desen.

Din faza IV B (3.200 - 3.100) datează construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeiţei
frumuseţii Inanna (v. documentaţia suplimentară). Sanctuarul era înconjurat de un zid impozant, care-l
izola de restul oraşului, ca pe un adevărat centru religios şi politic al comunităţii. În interior s-au găsit
resturile unui mare templu (nr. 1 pe planul alăturat), care avea o navă centrală şi două nave laterale mai
scunde. La sud-vest de acesta mai există un templu (nr. 2), cu un plan similar. Între ele însă se găseşte
un complex arhitectonic original, alcătuit dintr-o hală de trecere (nr. 4) susţinută de opt pilaştrii circulari de
dimensiuni monumentale (diametru de 2,60 cm!). Hala se afla pe o platformă supraînălţată în raport cu
curtea nr. 3 (de circa 2 500 m 2), care aparţinea aceluiaşi edificiu. Complexul va fi servit unor ceremonii
religioase, dar aici puteau avea loc şi reuniuni laice.

În faza IV A (3.100-3.000 a.
Chr.) peste vechile edificii se construiesc
altele noi, cu un plan similar. Noului
complex îi aparţin două temple gigantice
(nr. 9 şi 10 pe plan), dispuse
perpendicular unul pe celălalt. Ele pot fi
recunoscute drept lăcaşe de cult datorită
planului devenit clasic în lumea
sumeriană: o navă centrală
supraînălţată, flancată de două nave
laterale mai joase, ce cuprind nişe şi
încăperi, precum şi scări pentru urcat la
etaj.

În hala centrală se află

întotdeauna masa de ofrande (sau
altarul) şi statuia divinităţii, adesea
plasată într-o absidă. Intrarea se
făcea de obicei pe una din laturile
lungi, uneori însă şi pe una din
cele scurte. În acest din urmă caz
nava centrală era intersectată în
celălalt capăt de un transept (aşa
cum apare la nr. 9 pe plan).

7
Dar aceluiaşi ansamblu monumental îi aparţin şi o serie de construcţii laice. Printre acestea o sală
gigantică de18 x 10 m (nr. 12) cu tavanul sprijinit de 10 pilaştrii decoraţi cu mozaic policrom, ale cărui
”tessere” sunt în formă de con. In continuarea acesteia se găsea un edificiu complex, cuprinzând săli de
baie (nr. 16). Este evident că în sanctuarul Eanna erau îmbinate funcţiile religioase cu cele politico-
administrative. De altfel de acum datează primele tăbliţe cu scriere pictografică, găsite într-o încăpere
laterală a unuia dintre temple.
Tăbliţe cu scriere prescuneiformă, după Müller-Karpe 1968, Taf. 92.

În concluzie, arhitectura monumentală a fazelor VI-IV de la Uruk arată că o parte importantă a

comunităţii nu mai era antrenată direct în activitatea de producere a hranei şi putea fi utilizată în
construcţii sau în alte activităţi. Cum templul cu aparatul său sacerdotal era singura instituţie prestigioasă
(ale cărei edificii aveau caracter monumental), el trebuie să fi fost organizatorul tuturor activităţilor (în
primul rând productive). Această îmbinare a funcţiilor sacre şi laice este ilustrată atât de resturile
arheologice, cât şi de tradiţia sumeriană de mai târziu. Spre exemplu în epopeea lui En-merkar, cea mai
veche creaţie epică sumeriană, ni se spune despre erou că îşi îndeplinea funcţiile politice în templu (cum
ar fi judecăţile sau primirea de solii), neexistând încă un palat administrativ de sine stătător.

8
 Uruk, pe la 3500-3.000 a.Chr. avea iniţial 100 ha şi cca. 20.000 loc.
iar la sfârşitul perioadei a atins 250 ha şi cca. 30-40.000 loc.

Ca urmare a dezvoltării funcţiilor administrative a lăcaşelor de cult a apărut şi scrierea. De altfel până
târziu tăbliţele de lut nu vor cuprinde informaţii de natură literară sau istorică, ci vor fi simple registre de
socoteli şi venituri ale templului.
În perioada următoare, numită Djemdet Nasr (3.000-
2.700 a. Chr.), corespunzând nivelului III de la Uruk, în
sanctuarul Eanna clădirile se diversifică. Din această fază nu
mai datează nici un edificiu impozant şi cu plan specific unui
templu, de unde impresia unora (Caubet, Pouyssegur 1998, p.
45-48) că fostul lăcaş de cult s-ar fi laicizat, devenind un palat
regal. După ei centrul religios s-ar fi mutat în alt sector al
oraşului, în zona aşa numitului ”templu alb”. Dar prezenţa a
numeroase gropi cu ofrande, care au furnizat un foarte bogat
material arheologic (vas de alabastru cu decor în relief, portret
Ceramică din perioada Djemdet Nasr

9
feminin de marmură, variate figuri de animale, cf. docum. suplim.), atestă păstrarea caracterului cultic al
incintei Eanna. Se pare că templul corespunzător acestei faze se găsea pe platforma aflată sub ”ziguratul
lui Ur-namu”, fondatorul celei de a III-a dinastii din Ur, către sfârşitul mileniului 3 a. Chr.. Celebrul
monument fusese deci ridicat peste structuri similare care l-au precedat (este vorba despre temple pe
terase, care prefigurează ziguratul şi nu de zigurate propriu-zise).
Probabil încă din faza Uruk IV şi sigur
funcţionând în faza a III-a, (Djemdet Nasr)
apare la nord vest de incinta Eanna celebrul
”templu alb”, cunoscut şi sub numele de
”ziguratul lui A Anu”, unul din cele mai bine
păstrate edificii de cult din lumea sumeriană.
El a fost construit pe o platformă gigantică, de
13 m înălţime, ceea ce prefigurează ziguratul
de mai târziu.
Oraşul Uruk în perioada Djemdet Nasr
(3 000 - 2 7000 a. Chr.) devenise un mare
centru urban, atingând o suprafaţă de circa
500 ha si o populaţie de 60 - 80 000 de

TEMPLUL ALB

Uruk pe la 3.000 a. Chr. Sanctuarul Eanna şi templul alb in plan îndepărtat

locuitori (fiind cam de două ori mai mare decât Atena lui Pericle sau Roma lui Augustus). El era centrul
unui întins teritoriu rural. O parte din locuitorii săi se ocupau în continuare de agricultură, cultivând
terenurile din vecinătatea oraşului, dar restul teritoriului agricol era pus în valoare de o sumedenie de mici
aşezări rurale. Dacă oraşul beneficia de hrana produsă de teritoriul său rural, la rândul său el îl
aproviziona cu produse meşteşugăreşti, precum şi cu produse agricole complementare, căci el era un
centru de schimb şi de redistribuire a alimentelor (ţăranii trimiteau către templu produsul lor şi primeau în
schimb toate celelalte produse necesare traiului).

10
 În concluzie o aşezare urbană nu
constituie doar o mare concentraţie
demografică, ci spre deosebire de sat, care
este monofuncţional şi suficiet sieşi, oraşul
exercită o serie de funcţii productive, de schimb
şi redistribuire (fiind deci pluri funcţional) şi
extinzându-şi totodată autoritatea administrativ-
politică asupra unei întinse regiuni din jur. Într-
un cuvânt îl putem defini ca aşezare urbană
numai prin raportarea sa la lumea rurală
înconjurătoare.
Arheologia aceleiaşi perioade ne mai
relevă un fapt important: în afara sanctuarului
Eanna şi a ziguratului lui A Anu nu mai exista în
Uruk nici o altă clădire importantă. Sunt atestate
cartiere de locuinţe modeste, cu străzi înguste,
dar nu s-au găsit nici un fel de vile, sau Uruk pe la 2.700 a. Chr. Reconstituirea unui cartier
construcţii mai arătoase, care să vorbească de locuinţe
despre o ”scindare” a societăţii în clase diferite
(”antagoniste”).
În absenţa unor texte literar-istorice, ce putem spune despre organizarea primelor oraşe-stat
sumeriene? În primul rând singura instituţie statală identificabilă arheologic este lăcaşul de cult, palatul
propriu-zis apărând mai târziu în Mesopotamia (în mileniul 3, către 2 750 - 2 700 a. Chr.)10. În listele de
ranguri, funcţii şi meserii, în fruntea ierarhiei este citat suveranul, numit ”en”.
Fruntaşii acestei perioade sunt figuraţi adesea pe cilindrii sigilii în faţa unui templu, efectuând activităţi
liturgice (spre exemplu scene ca ”hrănirea caprelor sacre ale zeiţei Inanna, v. mai sus), ceea ce duce la
concluzia că ei au fost în primul rând mari preoţi. Şi mai târziu termenul de ”en” va fi folosit pentru
suveran (de exemplu prestigiosul titlu de ”En din Uruk”), dar cu timpul el va desemna tot mai pe precis
marele preot.
Dar suveranii epocilor Uruk şi Djemdet Nasr sunt figuraţi pe cilindrii sigilii împlinind şi funcţii laice,
chiar belicoase, ca măcelărirea prizonierilor.
.
Celebra stelă de bazalt din
Uruk (v. doc. supl.) îl înfăţişează pe
suveran la vânătoare de lei, activitate
ce va fi până târziu un atribut regal.
Apoi, chiar titlul de ”En din Uruk” purtat
de figuri legendare, cum a fost eroul
Ghilgameş, cel care după tradiţie a
înconjurat oraşul său cu ziduri şi care
era în primul rând un viteaz ale cărui
isprăvi au dăinuit peste veacuri, obligă
la o traducere mai nuanţată a titlului
Uruk, descoperire întâmplătoare de ”en” prin cel de ”rege-
preot”(Priesterherr) şi nu pur şi simplu
prin ”mare preot”. Ambiguitatea acestui termen nu face decât să sublinieze îmbinarea puterii sacerdotale
cu cea laică în cazul primilor suverani mesopotamieni.
Nici un text şi nici o inscripţie nu a păstrat numele vreunui asemenea ”rege-preot”, poate doar
legendarul En-merkar din Uruk, despre care se spune că ar fi fost inventatorul scrierii să reprezinte un
suveran din perioada Uruk IV A sau III (Djemdet Nasr), când înregistrăm primele tăbliţe pictografice. După
cum am arătat mai sus, o amintire a vremurilor când suveranul locuia în templu, fără să aibă un palat al
său de unde să guverneze, apare în epopeea aceluiaşi En-merkar, care e înfăţişat primind solii străini şi
pe supuşii care îi prezentau omagiul, în curtea templului. Cum însă în rest regii-preoţi din perioada Uruk
şi Djemdet Nasr au rămas anonimi, numim această epocă ”predinastică”.
Judecând după situaţia de mai târziu, când ştim că zeul tutelar era considerat teoretic stăpân al
întregului pământ al oraşului, este foarte probabil că în epoca predinastică templul era unicul proprietar al

11
pământului din oraşul-stat respectiv, dreptul său suprapunându-se peste cel al familiilor. Tăbliţele de lut,
care nu conţin decât registre ale templelor, dovedesc că lăcaşul de cult era organizatorul întregii vieţi
economice. Din tăbliţe rezultă că templele aveau şi terenuri direct administrate de ele, care erau lucrate
prin contribuţia comună a locuitorilor, sau erau date în arendă, dar dirijau şi producţia pe restul
pământului aparţinând oraşului stat respectiv. Meşteşugarii locuiau şi lucrau de obicei pe lângă templu,
acesta procurându-le materia primă (uneori de la mari distanţe, asemenea materialelor de construcţie,
piatra şi lemnul lipsind din Mesopotamia) şi retribuindu-i în produse agricole. Templul îndeplinea astfel şi
rolul de redistribuitor al avuţiei sociale. Dar templul nu gospodărea doar propria avere, ci dirija şi
activităţile de interes comun, cum ar fi întreţinerea canalelor sau operaţiunile militare. Nu întâmplător deci,
pentru caracterizarea acestei perioade se foloseşte termenul de ”oraş-templu” (Tempelstadt), căci
autoritatea sanctuarului se confundă cu cea publică.
Se pare că toată populaţia participa la lucrările de interes comun sau la corvezile pe pământurile
direct administrate de către templu. Ideea că nu existau categorii privilegiate, care să fie scutite de
muncă, e susţinută de exemple de mai târziu. Astfel pe o inscripţie a lui Gudea (din perioada dominaţiei
gutti-lor) putem citi: ”Ensi (titlul purtat de Gudea) dădu ordin oraşului său ca unui singur om şi Lagaş-ul
veni în urma sa ca şi copiii după o mamă”. Şi din codul de legi al lui Litipiştar din Isin (1934-1924 a. Chr.)
rezultă că nu existau scutiri. De altfel, până târziu în Mesopotamia nici templele nu erau excluse de la
obligaţiile comune, lucru de neconceput în Egipt, de exemplu. Ideea că în epoca predinastică toată
comunitatea răspundea solidar la solicitările lui en, rezultă şi din săpăturile arheologice care au pus în
evidenţă o populaţie destul de uniformă, cu locuinţe similare, fără mari discrepanţe care să indice o clasă
superioară bine definită. Probabil marii preoţi şi o parte din aparatul sacerdotal, care locuiau în templu să
fi avut condiţii de trai mai bune. Cât despre sclavi, nici nu poate fi vorba în această perioadă. Cilindrii
sigilii atestă din plin obiceiul masacrării prizonierilor, folosirea lor la diferite munci fiind atestată abia pe
vremea celei de a III-a dinastii din Ur, la sfârşitul mileniului al III-lea. De altfel, dintre miile de tăbliţe de lut
păstrate cel mai vechi document care atestă vânzarea unui sclav datează abia de pe la 2.400 a. Chr.
Nu numai că munca de interes public era efectuată de către întreaga comunitate, dar ea era şi
voluntară. Constrângerea la muncă apare abia în legiuiri postsumeriene, cum ar fi codul lui Litipiştar din
Isin, amintit mai sus, şi care stipulează că o familie agnatică este obligată la 70 de zile de muncă pe an şi
că tatăl şi fiii, ca şi fraţii, sunt răspunzători în mod
solidar. Din moment ce mai devreme nimeni nu a găsit necesar să stipuleze printr-o lege obligaţia la
muncă, înseamnă că ea se bucura de un consens general. Motivaţia individului pentru muncă trebuie să
fi fost de natură religioasă (la fel în Egipt oamenii liberi lucrau la piramide cu convingerea că vor participa
astfel la nemurirea suveranului). Despre o ”clasă exploatatoare” am putea vorbi doar în măsura în care
personalul templelor era angrenat în activităţi socialmente inutile şi era întreţinut din veniturile templului
(nu sunt atestate dări în produse). Cu siguranţă că pătura sacerdotală îşi asumase rolul conducător şi
prin urmare se bucura şi de un statut social mai bun, dar asta nu o face automat o categorie
exploatatoare.

12
CONCLUZIE: Societatea sumeriană nu era nicidecum scindată în ”clase antagoniste” şi de aceea
pe drept cuvânt orânduirea primelor oraşe-stat a fost caracterizată drept ”comunism teocratic”.
Comunism, pentru că nu există proprietate clară asupra pământurilor şi ”munca voluntară” e
prestată de către toată lumea; teocratic pentru că întreaga viaţă social politică era dirijată de către
clasa sacerdotală în formare.

* *

Apariţia oraşului-stat a fost rezultatul unui îndelungat proces (desfăşurat pe parcursul mai multor
milenii) la capătul căruia societatea nu s-a ”scindat”, ci s-a ”structurat” într-un mod superior,
fiecare grup şi categorie definindu-şi statutul social în funcţie de rolul jucat. Statul nu poate fi deci
categorisit (aşa cum o făcea Lenin) drept ”un instrument de dominare al unei clase îndreptat
împotriva celorlalte clase şi pături sociale”, ci este o formă superioară, mai complexă de
organizare a societăţii cu scopul coordonării activităţilor de interes public. Conducerea societăţii
înseamnă politică, iar statul reprezintă o nouă formă de organizare politică, incompatibilă cu
orânduirea gentilică, căci el înlocuieşte relaţiile de sânge cu ”cetăţenia”. În acest moment pasul
decisiv spre civilizaţie a fost făcut, iar omenirea a păşit din preistorie în ISTORIE.

PRECIZARE. Întru-cât în expunerea de faţă a apărut de mai multe ori noţiunea de ”cultură arheologică” în
contexte legate de popoare antice, cum ar fi sumerienii, consider util să reamintesc cititorului
următoarele:
În limbajul de specialitate numim ”cultură” un ansamblu de ”entităţi arheologice”, care acoperă un
teritoriu bine definit şi se încadrează într-o perioadă determinată de timp, având totodată o serie de
trăsături definitorii comune. ”Entităţi arheologice” sunt aşezările cu locuinţele aferente, eventual cu
elemente de fortificaţie, drumuri şi construcţii monumentale (cu rol socio-cultural sau religios), sunt apoi
necropolele alcătuite din morminte care se caracterizează printr-un anumit rit funerar, precum şi
”aretefactele”, cum sunt uneltele, armele, podoabele, obiectele de uz casnic etc. Dintre toate artefactele
cel mai bine suprAvieţuiesc în pământ vasele de lut şi de aceea cea mai mare parte a materialului
arheologic recoltat de regulă dintr-un anumit sit este cel ceramic. Cum tehnica de fabricaţie (arderea şi
pasta), forma vaselor şi decorul lor sunt foarte variate, cel mai adesea culturile arheologice sunt
deosebite pe bază de ceramică, ceea ce nu înseamnă că ele se pot confunda cu un grup de olari
proveniţi din aceiaşi zonă folclorică. Pentru încadrarea unei anumite descoperiri într-o cultură precisă este
nevoie de o analiză profundă, care să aibă în vedere toate ”entităţile arheologice” şi nu doar unul sau
două aspecte disparate, cum ar fi ceramica sau podoabele.
În acelaşi timp trebuie precizat că nu există nici o legătură între cultura arheologică şi etnicul unei
populaţii, căci - după cum ne-o arată experienţa din epoca istorică - grupuri care vorbesc evident aceiaşi
limbă, au credinţe, obiceiuri şi tradiţii comune, pot să producă mai multe culturi arheologice, la fel cum se
poate întâmpla ca purtătorii aceleiaşi culturi arheologice să aparţină la două sau trei etnii diferite. Prin
urmare în cazul Mesopotamiei succesiunea unor culturi nu înseamnă neapărat înlocuirea vechii populaţii
cu una nouă, la fel cum în două culturi arheologice contemporane nu trebuie să vedem neapărat două
etnii diferite.

13
DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
Principalele situri arheologice din Mesopotamia, între 4 000 şi 2700 a. Chr.

Eridu. Azi Tell Schahrain.

Săpături: H. R. Hall în 1919, F. Safar, S. Llioyd 1947-1949. Principalele pblicaţii: Lloyd, Shafar în
Sumer, 3, 1947, p. 84 sqq; Sumer 4, 1948, p. 115 sqq şi Sumer 6, 1950, p. 27 sqq.
Suprafaţa aleasă pentru săpăturile de adâncime se află la un colţ al ziguratului construit pe
vremea celei de a III-a dinastii din Ur. Mai întâi au fost descoperite cinci platforme suprapuse (I-V), care
aparţineau unor temple din perioada Uruk. Resturile construite sunt sporadice, dar este evident că zona
fusese rezervată cultului. Ultima terasă (Uruk V) avea o înălţime de 15 m faţă de restul terenului şi sub ea
au fost găsite 12 straturi diferite (XVII-VI). Primele trei faze de jos (XVII-XV, cca. 4 750 - 4 250 a. Chr.)
aparţin culturii Hadjiji Mohamed, fazele XIV-VIII ( cca. 4 250 - 3 700 a. Chr.) cuprind material amestecat,
pe lângă vechea ceramică apărând tot mai mult material Obeid. Fazele VII-VI (3 700 - 3 500 a. Chr.)
cuprind numai ceramică Obeid. Toate clădirile sunt din cărămidă nearsă, uscată la soare.

Structurile din faza XVII sunt aşezate direct pe humusul antic. Ele
constau din resturi de ziduri rectangulare, două gropi de provizii şi o
construcţie aproape pătrată, cu contraforţi interiori şi care are în mijloc un
soclu, care putea servi ca bază pentru un altar.
Construcţia din faza următoare, XVI, are un aspect mai pregnant
de edificiu de cult. Ea are tot formă rectangulară, cu doi contraforţi interiori,
ce par a delimita două
spaţii, un antreu
(pronaos) şi o sală de
ceremonii (naos). În
mijloc se găseşte un
soclu, probabil baza BAZA STATUII DE CULT
altarului sau a mesei de
sacrificii. Pe latura
opusă intrării se găseşte ALTAR
un ieşind rectangular, în
ERIDU, NIVELUL XVII care se află un podium,
probabil baza statuii de
cult. Din păcate nu putem şti cum arătau alte
construcţii contemporane şi cât de mare va fi fost
aşezarea care poseda acest templu.

Din fazele XIV-XII s-au găsit puţine urme

construite şi planul lor nu e concludent. Probabil că GROAPĂ INTRARE
RITUALĂ
centrul de cult se va fi mutat cu câţiva metri mai încolo,
ieşind în afara zonei investigate. Din fazele XI-IX
provin construcţii rectangulare, cu mai mulţi contraforţi
externi, care anunţă tehnica faţadelor cu rezaliţi,
specifică arhitecturii sumeriene. Prezenţa unor socluri / ERIDU, NIVELUL XVI
baze de statui, indică caracterul de cult al acestor
edificii. Ele erau aşezate pe o platformă supraînălţată faţă de rest şi la care se ajungea pe o rampă.

Începând cu faza a VIII-a, pe la 3 700 a. Chr., ceramica de tip Obeid devine predominantă, iar în
fazele VII şi VI este singurul material recoltat. Acum se poate aproxima, pe baza descoperirilor
întâmplătoare de ceramică de tip Obeid, că aşezarea corespunzătoare se întindea pe o suprafaţă de
circa 25 ha. De altfel se apreciează că cimitirul pertinent ar fi conţinut circa 1 000 de morminte (din care s-
au săpat cam 200).
Dacă planul templului din faza VIII este fragmentar cel din faza VII este complet şi permite
identificarea edificiului respectiv cu unul de cult.Zidurile au acum aspect monumental, având o grosime

14
de mai multe cărămizi. Pe laturile de nord, est şi sud ale
templului zidurile au contraforţi exteriori, care se închideau la
partea superioară cu o travee orizontală şi dădeau astfel faţadei
aspectul de succesiune a unor nişe şi a unor rezaliţi. Intrarea
principală era pe latura lungă de est şi la ea ducea o scară
monumentală (evident templul era aşezat pe o platformă supra-
înălţată). În partea de nord, unde există două intrări secundare s-
a găsit o bază de postament pe care era masa de sacrificii. În
capătul sudic al halei centrale, singurul fără intrări, se află
soclul statuii de cult. De altfel în camera alăturată, din colţul de
sud-vest s-au găsit vase de ofrande şi resturi alimentare de la
sacrificii. Judecând după templele de mai târziu, care au acelaşi
plan cu cel de faţă, templul din faza VII de la Eridu va fi avut o
hală centrală supraînălţată, flancată pe toate laturile de câte un
şir de încăperi mai scunde.

În faza a VI-a planul noului edificiu de cult este foarte

apropiat de cel anterior, doar că dispar numeroasele intrări
secundare şi se păstrează doar cea de pe latura lungă de est. În
nordul halei centrale se găseşte altarul pentru sacrificii şi probabil
la sud era statuia, al cărui soclu nu s-a păstrat.

Faza VIII pe la 3700 a.Chr., după Lloyd, op. cit.

Faza VII peBibliografie: Müller-Karpe

la 3500 a.Chr., 1968,
după Lloyd, p. 414-415, nr.
op.cit.
36.

Eridu, faza VI, după Lloyd

ERIDU. CORABIA LUI EN-KI, STĂPÂNUL PĂMÂNTULUI

15
Tell Uqair. Lângă Bagdad, în Irakul de sud.
Săpături: S. Lloyd, 1940-41. Publicaţii: S. Lloyd, în Journal of Near Eastern Studies, 2, 1943, p.
131 sqq.
Primele 7 niveluri cuprind locuinţe simple, nesemnificative sub aspect arhitectonic. Din ele
provine material ceramic aparţinând culturii Obeid. Dedesupt (până la adâncimea de -7 m) se găseşte un
”strat de cultură” (cu urme arheologice) lipsit de ori ce urme constructive.
Începând cu faza Uruk movila nu a mai fost locuită, aici fiind amplasat un templu monumental. El
era aşezat pe o platformă înaltă de 5 m, surmontată de o alta, mult mai mică. Cam jumătate din planul
templului s-a păstrat, zidurile atingând o înălţime de până la 3,8 m. La partea lor superioară se mai disting
amprentele bârnelor orizontale de la acoperişul plat. Reconstituirea întregului edificiu este deci foarte
plauzibilă.

Tell Uquair. Plan

(după Lloyd, op. cit.)
Pereţii exteriori aveau
rezaliţi şi erau văruiţi
în alb. În hala centrală se găseau două podiumuri, înalte de 90 cm şi care serveau drept alatare. Pereţii
interiori aveau o pictură cu roşu, brun şi negru, peste fondul de var alb. Din câte s-a păstrat se poate
afirmă că pictura cuprindea pe lângă figuri geometrice şi siluete de oameni şi animale (dar numai partea
inferioară a suparavieţuit).
În faza următoare, Djemdet Nasr, s-a construit şi un sanctuar pe platforma templului.
Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 420, nr. 49.

Tepe Gawra. Kurdistanul irakian (zona Chorsabad).

Săpături: E. A. Speiser, Ch. Bache 1927-1938. Principalele publicaţii: E. A. Speiser, Excavations
at Tepe Gawra, I. Levels I-VIII, 1935; A. J. Tobler, Excavations at Tepe Gawra, II. Levels IX-XX, 1950.
A fost cercetată întreaga movilă înaltă de 27 m şi cu o suprafaţă de 80 x 60 m. S-au descoperit
20 de niveluri de locuire (fiecare nivel sau fază având mai multe subdiviziuni), dar nu a fost atins humusul
antic. Doar într-un punct de la baza tell-ului (suprafaţa A) s-a săpat sub nivelul XX şi a fost descoperit un
strat de umplutură, gros de 3 - 6 m, cu material aparţinând culturii Halaf, care fusese aşezat peste
humusul antic. Această descoperire arată legăturile nordului Mesopotamiei cu zona înaltă din nordul
Siriei (aşezarea de la Tell Halaf) şi sudul Anatoliei, adică cu versanţii sudici ai munţilor Taurus. Din nivelul
XX, databil pe la 4 500 a. Chr. provine de asemenea mult material halafian, dar apare şi o ceramică
grosieră, precum şi câteva fragmente pictate de tip Obeid, ceea ce arată că acest nivel este mai târziu

16
decât umplutura din ”suprafaţa A”. Resturile constructive de cărămidă nearsă din nivelul XX nu sunt
spectaculoase.
Nivelurile XIX-XII corespund în mare culturii Obeid. În nivelurile XIX-XVI ceramica halafiană e tot
mai rară, pentru ca începând cu nivelul XV, databil pe la 3 700 a. Chr. ceramica Obeid să fie singurul tip
existent. Arhitectura primelor faze e puţin
spectaculoasă.
În nivelul cel mai de jos, XIX, apare în
partea de sud a suprafeţei cercetate o hală cu
un podium în centru, care ar putea fi o clădire
de cult. În faza următoare, XVIII, se regăseşte
aceiaşi clădire tripartită, acum mai mare şi cu
un podium central. În schimb în fazele XVII-XIV
nu se semnalează decât edificii minore, locuinţe
şi acareturi.

Tepe Gawra. Fazele XIX - XVIII (după Lloyd, op.cit.).

Planul fazei XIII, datată pe la 3 500 a. Chr. ne oferă o

imagine cu totul diferită. Pe o arie de circa 30 x 30 m se
grupează trei temple în jurul unei pieţe centrale. Bine păstrat
este doar planul templului nord-vestic (12,25 x 8,65 m), cu
numeroşi rezaliţi. El are o navă centrală şi patru încăperi
laterale, care vor evolua spre cele două nave mai joase ale
templului mesopotamian clasic. Acest templu de la Tepe
Gawra, împreună cu cel din nivelul VII de la Eridu, sunt cele
mai vechi exemple de edificii de cult mesopotamiene cu navă
centrală.
Nivelul XII prezintă din nou o serie de locuinţe, fără
nici o structură monumentală. Începând cu nivelul XI se
Faza XIII (după Lloyd, op.cit.).
modifică ceramica, căci dispar vasele pictate şi se trece la
producerea în serie (pe roata înceată) a unor vase de obicei
nedecorate. Această modificare marchează tranziţia de la
vasele decorate artistic de către meşteri
individuali la producţia artizanală de serie, în
adevărate ateliere ceramice, care satisfac un
public mult mai larg, oferind veselă ieftină şi în
mari cantităţi.
În nivelul XIA apare singura structură
monumentală, o construcţie circulară cu un
diametru de circa 18,5 m şi a cărei funcţionalitate
nu este clară. În toate fazele s-au descoperit
înmormântări, care erau efectuate în perimetrul
aşezării.
Din nivelul XI de remarcat este, în afara
unor locuinţe cu cuptoare circulare, înghesuite
una într-alta, un templu situat în marginea estică
a ”zonei sacre”. În încăperea centrală el are un
podium şi o nişă. În jur au fost descoperite 44 de
morminte aparţinând acestei faze.

Faza XI A.

17
 În faza X apar din nou locuinţe
cu pereţi de lut, dar ceva mai mari şi
având între ele străzi pavate cu lespezi
de piatră. În zona centrală se distinge un
templu care are faţada decorată cu nişe.

Faza X
În faza următoare pe locul templului se va
ridica o piaţă largă, pavată cu cărămizi de lut. Pe
latura sa nord-vestică se găsea un templu cu
rezaliţi şi nişe la exterior şi cu o încăpere centrală
mai mare, având în mijloc un mic podium.

Faza IX.

În faza VIII dispar de pe

acest tell locuinţele şi întreaga
suprafaţă era acoperită de lăcaşe
de cult. Planul lor este cel devenit
clasic. Acest nivel confirmă ideea
că la Tepe Gawra avem un fel de
acropole sacră la care vin să se
închine locuitorii aşezărilor din jur.
Aici locuiau şi preoţii, precum şi
personalul administrativ, ceea ce
dovedeşte că această aşezare
exercita funcţia de coordonare a
activităţilor aşezărilor din jur, ceea
ce este o caracteristică urbană.
Din fazele IX-VIII datează
circa 80 de morminte, cu inventar
foarte bogat.
Bibliografie: Müller-Karpe
1968, p. 420-422, nr. 51.

Faza VIII.

18
 Uruk (azi Warka).
Săpături germane începând cu 1912 şi până în anii ’70, conduse de J. Jordan, A. Nöldeke, E.
Heinrich, H. Lenzen. Publicaţii: J. Jordan, I. Uruk-Vorbericht, 1928, II (Arch. Akad. Wiss. Preuß1930), III
(ibidem, nr. 2, 1932), A. Nöldeke, E. Heinrich, H. Lenzen, v. Haller, IV (ibidem, nr. 6, 1932), V (1933), VI
(1935), VII (1936), VIII (1937), IX (1938), X (1939), XI (1940); H. Lenzen, Mitt. Deutsch. Orient. Gesell.
83, 1951, p. 1 sqq, idem, XIII Uruk-Vorbericht (1957) - ş.a., care a continuat anual până la XXII (1966).
Din oraşul perioadei predinastice au fost săpate cele două centre monumentale, sanctuarul
Eanna şi ziguratul lui A-Anu, precum şi o serie de locuinţe private.

A. În zona marii incinte sacre Eanna, dedicată zeiţei frumuseţii Inanna, au fost cercetate din
epoca predinastică 17 nivele, notate XVIII -III, pe o adâncime de 22 m, până la nivelul pânzei freatice din
1932. De la nivelul XVIII şi până la VII nu s-au găsit resturi arhitectonice importante, ci doar ceramică, la
început ţinând de cultura Obeid, apoi specifice culturii Uruk. În straturile VI-V apar primele resturi
monumentale, din cărămidă nearsă, sesizate şi în faza IVc.
Un plan complet avem începând cu faza IVB, unde distingem la nord-est un templu cu navă
centrală (numit ”templul C”), o hală cu două şiruri de coloane monumentale (2,60 m diametru), aşezată
pe un podium şi o curte de circa 2 500 m 2 la sud de aceasta. Coloanele şi pereţii acestei construcţii
aveau o tencuială groasă de lut, acoperită cu un mozaic din ”tesserae” negre, albe şi roşii. La sud-vest se
găseşte apoi o intrare monumentală şi un alt templu, mai mic, numit ”templul D”, perpendicular pe primul.

Faza IV B. Reconstituire după Müller-Karpe 1968, Taf. 83, D. © Staatliche Museen zu Berlin,
Vorderasiatisches Museum / photo: Olaf M. Teßmer

În faza IV A vechile structuri

au fost complet demolate şi s-a
construit un nou complex pe o nouă
platformă de lut (cf. mai sus). Apare
acum un mare templu (D, nr. 10 pe
plan), cu pereţi de nu mai puţin de 3,5
m grosime şi perpendicular pe el un
altul (templul C, nr. 9 pe plan), mai
bine păstrat. Nava centrală era
acoperită, ca şi cel de al doilea
transept (numit de H. Lenzen
”Kopfbau”), care nu comunica cu Faza IVA. Templele
restul templului. În schimb încăperile C şi D
laterale ale acestuia erau deschise. (după Lenzen).
Pe axul celui de al doilea

19
templu mai apare la vest o clădire gigantică (nr. 15) cu contraforţi şi numeroase intrări. Similară este şi
hala nr. 12 (de 18 x 10 m), cu tavanul susţinut de pilaştri rectangulari, decoraţi cu mozaic. Au fost de
asemenea scoase la iveală clădiri anexe (nr. 16, 19), care cuprind printre altele instalaţii de baie. Intrarea
în incinta sacră se efectua printr-o poartă monumentală (nr. 6) şi o rampă de acces. În stânga se găsea
un templu (nr. 2) cu fundaţii de piatră şi având o suprafaţă de 17,5 x 28,5 m. În capătul curţii centrale se
găseşte o nişă cu un altar înconjurat de stâlpi ce purtau stindarde (dacă nu cumva urmele nu provin de la
un baldachin, care proteja altarul). Marea încăpere în formă de L aflată în capăt servea drept cisternă de
apă. La sfârşitul fazei IV acest templu fusese demolat şi înlocuit cu o clădire cu funcţionalitate incertă (nr.
4). Faza a IV-a a încetat printr-un mare incendiu.
Construcţiile din nivelul III (corespunzând perioadei Djemdet Nasr) nu mai seamănă de loc cu
cele anterioare. Apar numeroase clădiri anexe, majoritatea depozite de ofrande. Elementul central l-a
constituit însă o platformă pentru un templu, aflată la nord-est şi acoperită apoi de ziguratul lui Ur-nammu,
de la sfârşitul mileniului 3 a. Chr.Terasa (de circa 23,5 x 18,3 m), păstrătă astăzi până la o înălţime de 2
m, dar sigur mai înaltă în antichitate, ocupa cam un sfert din suprafaţa viitorului zigurat şi a fost construită
încă din faza IIIc. Întreaga zonă cuprindea numeroase gropi pentru ofrande, care în faza IIIb au fost
înconjurate cu ziduri joase. În faza IIIa terasa a fost extinsă ajungând să ia o formă de L. Evident că
aceste platforme supraînălţate, peste care se vor fi ridicat temple, prefigurează ziguratul de mai
târziu.
Din clădirea aflată în imediata vecinătate a terasei în formă de L provin numeroase obiecte ce
fuseseră depuse aici cu scop votiv. S-au găsit numeroase figurine de alabastru, calcar, serpentin sau
granit, reprezentând animale. Apar chiar figurine de cupru, argint şi aur.

Uruk faza III, reconstituire fantezistă

20
 Dar ce mai impozantă descoperire
este un vas de alabastru de circa 1 m
înălţime, decorat cu motive religioase.
In registrul superior este figurată
scena depunerii de ofrande la statuia
divinităţii (probabil Inanna). Marele preot
este redat nud, probabil cu scop ritual, în
timp ce alte personaje poartă veşminte
mai lungi sau mai scurte.
În registrul median este figurat
alaiul purtătorilor de ofrande. Toţi sunt nuzi
şi sunt redaţi în exact aceiaşi poziţie, ca
într-o friză decorativă. Acelaşi gust pentru
ritmarea repetitivă apare şi în registrul
inferior, unde sunt redate turmele
sanctuarului prin alternarea unei vite şi a
unei oi. La baza vasului apare un motiv
vegetal redat conform aceloraşi criterii
decorative. Tot din faza III mai provin şi
alte descoperiri importante, ca portretul
feminin de calcar marmorean prezentat
mai jos, cilindrii sigilii şi tăbliţe cu scriere
precuneiformă.

Uruk, nivelul III, vas de alabastru

(după Müller-Karpe 1968, Taf. 91/28).

21
 B. Ziguratul lui A-Anu se găseşte la nord-vest de sanctuarul Eanna şi a fost construit foarte
probabil încă din faza Uruk IV. La momentul respectiv nu era vorba despre un zigurat propriu-zis, ci
despre o platformă înaltă pentru un templu.

Planul ”templului alb” (după Lenzen)

Platforma are mai multe laturi, majoritatea rectilinii şi a cunoscut şase refaceri succesive. Cea mai veche
terasă avea înălţimea de 9 m şi se accedea la ea pe o rampă aflată la nord-est. Pe terasele din
perioadele următoare există resturi de temple, ale căror dimensiuni corespund celui din ultima fază. Cea
mai nouă terasă a ajuns la o înălţime de 13 m şi avea o suprafaţă de circa 66 x 70 m. Accesul se făcea
printr-o rampă similară cu cea din prima fază. În partea de nord-vest a terasei a fost identificată o vatră
deschisă (de 2 x 2 m), îndelung folosită şi unde trebuie să fi fost arse jertfele. În centrul terasei se ridica
un templu de 17,5 x 22,3 m, numit ”templul alb” datorită faptului să pereţii săi erau zugrăviţi cu var. Nişele
exterioare nu au un aspect perfect regulat şi nici nu sunt perfect rectangulare. Intrarea principală era pe
latura lungă de sud-vest. Hala centrală avea în mijloc un postament rectangular de cărămidă, înalt de 75
cm, la care era ataşată o treaptă semicirculară, care purta urme de arderi repetate. Acesta trebuie să fi
fost altarul. În colţul nordic a fost adosat ulterior un podest de circa 1,30 m înălţime, la care se ajungea pe
nişte trepte. Aici probabil că era aşezată statuia divinităţii. În încăperea aflată imediat la nord a fost
identificată o scară ce ducea la etaj. Materialul arheologic descoperit asigură datarea acestei ultime etape
de construcţie a templului în faza Uruk III.
Bibliografie: Müller-Karpe 1968, p. 423-426, nr. 53.

22
Uruk în epoca seleucidă, reconstituire http://artefacts-berlin.de/uruk-seleucid/index.php?l=eng

23
 Uruk. Stela vânătorii de lei.
Bazalt brun-roşcat. Fragment rupt pe toate laturile. H (înălţime) păstrată 78 cm. Sfârşitul
mileniului 4. Bagdad, Muzeul Irakului.
Lespedea plată (numită stelă prin analogie cu monumente greco-romane similare ca formă) avea
câmpul reliefului împărţit în mai multe registre, dintre care pe acest fragment s-au păstrat doar două. În
registrul superior este figurat regele-preot înfruntând un leu cu lancea. Suveranul poartă părul relativ lung,
căci este retezat cam la nivelul umerilor şi are o barbă până la piept. Pe cap are o diademă simplă. El
este îmbrăcat cu un veşmânt ce ajunge până la
mijlocul gambelor şi care este încins deasupra
taliei cu un cordon.
În registrul inferior acelaşi rege-preot
este redat trăgând cu arcul în unul sau doi lei,
aflaţi în faţa sa. Primul este rănit, căci în el s-au
înfipt deja trei săgeţi. În spatele suveranului mai
este figurat un leu (mai degrabă decât un câine).
Relieful este naiv, desenul şi modelajul sunt de-a
dreptul infantile, dar scena are un oarecare
dinamism si prospeţimea producţiilor primitive.
Sesizăm deja apariţia unor canoane specifice
artei orientale, ca redarea chipului din profil, dar
a ochiului din faţă. Vânătoarea de lei era o
acţiune emblematică pentru suveranul oriental,
căci uciderea celei mai redutabile dintre fiare era
asemuită cu anihilarea monstrului primordial de
către zeul cosmizator şi căpăta astfel valoare
rituală. A se vedea spre comparaţie reliefurile
egiptene contemporane, sau cele din palatele
asiriene, care abundă în scene cinegetice.
Această stelă arată încă o dată că şeful
oraşului-stat sumerian, numit ”en” în inscripţii, nu
avea doar atribuţii sacerdotale, aşa cum s-ar
putea crede după mărturiile epigrafice.
Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf.
88/19; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 48-49.

Uruk. Portret feminin.

Calcar marmorean de culoare albă. H = 20,1 cm. Dimensiuni naturale. Provine din depozitul votiv
de peste nivelul IIIa din sancuarul Eanna. Perioada Uruk III, 3 000 - 2 7000 a. Chr. Bagdad, Muzeul
Irakului.
Piesa cuprinde capul şi o porţiune din gât. Nefiind ruptă, înseamnă că a fost menită să fie ataşată
pe un corp dintr-un alt material (lemn sau lut). Ochii fuseseră lucraţi separat, din pietre semipreţioase,
care erau lipite cu asfalt (bitum). La fel şi sprâncenele împreunate au fost realizate separat, acum
rămânând doar şanţurile de implantare a lor.
Personajul purta pe cap o diademă sau o podoabă mai complexă, care era fixată pe creştet
printr-un şanţ şi două orificii. Portretul e bine realizat şi are un aspect realist, surprinzător pentru o epocă
atât de timpurie. Volumele faciale sunt destul de bine redate (inclusiv muşchii mimicii sunt sugeraţi), doar
gura este prea dreaptă, iar ochii au orbite perfect simetrice, în formă de sâmbure de migdală, ceea ce nu
corespunde realităţii anatomice.

24
 Femeia avea un păr cu ondule
largi, separat în două meşe pe creştet şi
petrecut pe după urechi. O asemenea
statuie feminină nu are paralele în epocă şi
este rară în arta sumeriană, unde
predomină statuetele de ”oranţi” (v. mai
jos). De aceea portretul de faţă pare să
provină de la o statuie de cult,
reprezentând-o pe zeiţa frumuseţii Inanna,
din al cărui sanctuar provine. Calităţile
plastice deosebite ale acestei lucrări ne
arată că la sfârşitul mileniului 4 în
Mesopotamia existau pe lângă artizani de
duzină şi adevăraţi artişti, care au abordat
cu succes statuaria majoră.

Bibliografie: Müller-Karpe 1968, Taf. 88/20;

Caubet, Pouyssegur 1998, p. 50.

Statuetă de rege-preot.
Calcar ocru-brun deschis. Stare
bună de conservare. H = 29,5 cm. Condiţii
de descoperire neprecizate. Irak, sfârşitul mileniului 4. Muzeul Louvre, Paris.
Suveranul este reprezentat în chip de orant (persoană care se roagă), cu mâinile aduse la piept,
într-un gest tipic pentru lumea sumeriană. Pe cap are o diademă simplă şi poartă o barbă tăiată rotund şi
care creşte pe sub maxilar, obrajii şi mustaţa fiind
rase. După cum o indică membrul viril clar redat,
suveranul este nud, aşa cum apar uneori figurate
persoanele care aduc jertfe zeilor. Piesa are
aspectul unei eboşe (schiţe), căci modelajul este
sumar, la partea inferioară volumul prismatic al
blocului iniţial fiind încă destul de vizibil. Doar capul
a fost mai intens valorat, dar şi aici obrajii bucălaţi,
gura nefiresc de dreaptă şi ochii abia schiţaţi
definesc un portret rudimentar. De altfel imaginea
este generică, deoarece statueta aceasta aparţine
de fapt unei serii de figurine de circa 30 cm
înălţime reprezentând regi-preoţi în atitudinea
pioasă de oranţi şi întotdeauna nuzi, ale căror
trăsături somatice sunt foarte asemănătoare.
Interesant este că la această dată timpurie
(sfârşitul mileniului 4 a. Chr.) a fost elaborat deja
un tip iconografic, care va face carieră în mileniul
următor, când în numeroase sanctuare întâlnim
asemenea statuete sau statui de oranţi. După cum
o mărturisesc inscripţiile de pe statuete ele
reprezintă personaje importante care s-au
autoportretizat ca veşnic închinători ai unei
divinităţi, dedicând propria lor imagine zeului.
Acesta trebuie să fi fost şi sensul piesei prezentate
aici.
Bibliografie: Caubet, Pouyssegur 1998, p. 47.

25
TABEL CRONOLOGIC AL PRINCIPALELOR SITURI DIN ORIENTUL APROPIAT, neolitic şi
chalcolitic.

7 000 6 000 5 500 5 000 4 500 4 000 3 500 3 000 2

700 Čatal Hüyük XIII-XII X-IX VII V-IV II-I
Hacilar IX VIII VII VI V IV III II I
Djarmo x x x x x x
Tell Hassuna Ia Ib II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII
Samarra x x x x x x
Tell es Sawan I II III IV V
Tell Halaf x x x x x x x x x
El-Obeid x x x x x x x x
Eridu XVIII XVI-XV;XIV;XII-XI; VII-VI;V IV III II I
Tepe Gawra XX XIX-XVII XV - XIII; XIB-XIA X IX VIIIC-
A
Uruk XVIII XV XIII X VI-V-IVc--IVa III
Ur x x x x x x x x x x x x
Djemdet Nasr x x x x
Ras Shamra VC VB VA IVC IVB IVA IIIC IIIB IIIA
Fayoum x x x x x x x x x x x x x x
Mostagedda x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x x
El-Badari x x x x x x x x x x x
Naqada x x x x x x x x x x
Abydos x x x x x x x x Din. I. Din. II.
6 000 5 500 5 000 4 500 4 000 3 500 3 000 2 700

26
 MESOPOTAMIA MILENIULUI 3 a. Chr.,
PREZENTARE GENERALĂ
Civilizaţia sumeriană s-a dezvoltat în sudul Mesopotamiei şi a iradiat de aici
asupra zonelor înconjurătoare. Spre deosebire de Egipt, unde de timpuriu s-a format un
regat unitar, în ţara dintre cele Două Fluvii (Tigru la est şi Eufratul la vest) forma
principală de organizare a fost oraşul-stat, care consta dintr-un centru urban în jurul
căruia gravitau câteva aşezări mai mici, sate şi ferme. Statele propriu-zise, sau imperiile
s-au dovedit a fi aici formaţiuni efemere. După cum am arătat deja la Tema 1, pe la
3500 a. Chr. în Mesopotamia aşezările anterioare au ajuns să întrunească trăsăturile
proprii unor aglomeraţii urbane. Sunt aşa numitele oraş-templu, iar forma lor de
guvernare era comunismul teocratic. După 2 700 morfologia acestora s-a schimbat,
funcţiile militare ale conducătorului separându-se de cele religioase. Tot acum începe o
perioadă de conflicte interstatale pentru hegemonie, ceea ce va constitui trăsătura
definitorie a vieţii politice din ţara dinre Fluvii. în acelaşi timp se face simţită presiunea
nomazilor din zona semideşertică, care a avut ca rezultat pătrunderea akkadienilor
(vechi popor semitic) în partea de nord şi centru.

Pe malurile Golfului Persic ("Marea de Jos", cum o numeau sumerienii, "Marea

de Sus" fiind Mediterana) se găseau oraşele Eridu (patronat de zeul fertilităţii Enki),
după tradiţie cel mai vechi centru politic, şi apoi Ur, cel mai mare dintre oraşele sudice,
port la Eufrat şi cu totodată cu ieşire la mare. Corăbiile aduceau materii prime din insula
Dilmun (Bahrain), din Oman (Magan în Sumeriană) şi chiar din îndepărtata ţară Meluha,
probabil India.

27
 În inima ţării Sumerului se găseau oraşele Uruk şi Larsa, aşezate în partea de
vest (pe Eufrat), precum şi Lagaş cu Ghirsu (astăzi Tello) şi învecinata Umma,
amplasate mai la est (între fluvii). Către nord, se găsea Nippur, centrul religios al ţării,
cu sanctuarul zeului principal, Enlil. În toată această parte, judecând după nume, peste
80% din populaţie o alcătuiau sumerienii.
La răsărit de Ţara Sumerului se găsea câmpia înaltă a Susianei, numită de
sumerieni Elam, "ţara de Sus", un fel de prelungire a Mesopotamiei înspre platoul înalt
al Iranului. Aici s-a dezvoltat în mileniul 4 şi la începutul mileniului 3 o cultură originală,
numită proto-elamită, cu o scriere influenţată clar de cea sumeriană. Pe la 2700 a. Chr.
această cultură dispare fiind asimilată de civilizaţia sumeriană, în cadrul căreia Susa va
cunoaşte o mare înflorire către sfârşitul mileniului respectiv.

În zona central nordică a Mesopotamiei domina elemantul semitic, care s-a

infiltrat încă de timpuriu la Sippar şi la Kiş. În punctul unde Tigrul se apropie de Eufrat
cel mai tare (fiind împins de afluentul său Dijala) a fost fondat pe la 2350 a. Chr. oraşul
Akkad, care a dat nmele acestei zone mai nordice. El a avut o poziţie strategică şi
economică deosebită, atât pentru axa comercială nord-sud, cât şi pentru cea est-vest.
Pe valea Dijialei se putea cel mai bine pătrunde prin Munţii Zagros spre Podişul Iranian
şi mai departe spre India. Pe această vale au apărut oraşe mai mici, ca Tutub (azi
Chafadsche) şi Eşnuna (azi Tell Asmar). Spre nord, pe valea Tigrului s-a dezvoltat încă
din perioada sumeriană oraşul Assur, iar spre nord-vest, în câmpia Djezira orăşele ca
Tell Brak (antica Nagar) şi Tell Abu Hureira. Şi mai la vest, la graniţa cu Siria (Amurru) a
fost fondat pe la 2 900 a. Chr. oraşul Mari. El beneficia de un port amenajat la canalul

28
ce unea Eufratul cu afluentul său Habur. De aici drumul comercial continua fie pe
Eufrat, către nordul Siriei, fie prin deşert, cu caravanele, prin oaza Tadmor (mai târziu
Palmyra), spre Damasc şi Kadeş. Mai departe, traversând Munţii Liban şi Antiliban
ajungeai pe coastă la Byblos (Gubla în dialectul semitic local) şi Ugarit (azi Ras
Shamra). Marea putere din Nordul Siriei a fost oraşul Ebla, care la mijlocul mileniului 3 a
dominat autoritar întreaga regiune. Locuitorii din Mari şi cu cei din Akkad formează cea
mai timpurie ramură estică a neamurilor semite, pe când cei din Ebla ramura vestică.
Pe la 2300 pătrund în valea Orontesului noi valuri semitice, amoriţii, care se vor infiltra
când paşnic, când violent (de ex. distrug Ebla). Către 2 100 a. Chr. ei s-au îndreptat şi
spre est, acaparând Mari. Apoi, coborând pe Eufrat, ei au fondat la sfârşitul mileniului 3
noi oraşe, ca Larsa, Babilon şi Isin, situate în zona central-nordică a Mesopotamiei.
începând din acest moment ponderea sudului a scăzut.
Legăturile comerciale cu exteriorul aveau o mare importanţă în lumea sumeriană,
căci Mesopotamia, altfel binecuvântată cu un sol fertil, este lipsită de materii prime. Din
munţii Anatoliei se aducea aur, argint şi cupru, iar din Bahrain şi Oman, aur (adus din
India) şi cupru (din minele proprii). Zincul, necesar aliajului pentru bronz se putea
procura de la marginile Platoului Iranian. Pietre preţioase, ca lapislazuli, se aduceau din
Afganistan, iar carneolul din India. Zonele montane din jur furnizau lemnul şi piatra de
construcţie, dar cedrii din munţii Liban şi Antiliban erau foarte preţuiţi pentru rezistenţa
lor deosebită. Dealtfel cea mai veche epopee sumeriană este centrată pe ideea
procurării de materii prime. Ea ni-l prezintă pe legendarul En-merkar din Uruk (probabil
un rege-preot din epoca predinastică), care cu scopul de a-şi înfrumuseţa templul
(evident din pietate faţă de zei), "a străbătut marea şi a escaladat munţii". Astfel el a
ajuns la îndepărtata ţară Aratta (probabil aflată în Podişul Iran), după ce a străbătut
"şapte munţi". Pentru a asigura acurateţea mesajelor schimbate regulat cu ţările
îndepărtate En-merkar ar fi inventat scrierea1.
Obiectul prezentării de faţă îl constituie Mesopotamia propriu-zisă, culturile
periferice, din Elam şi Siria, urmând a fi tratate în alt volum.

1Acest amănunt, ca şi faptul că el guverna din templu, neavând un palat propriu, sunt indicii pentru o
datare timpurie a lui En-merkar. În acest caz informaţia cum că el ar fi construit zidul defensiv al oraşului
Uruk este o interpolare ulterioară, mult mai potrivită pentru urmaşul său Ghilgameş, care a domnit ceva
mai târziu.

29
 ISTORIA LUMII SUMERO-AKKADIENE.
Odată cu sursele scrise informaţia arheologică este dublată de una istorică. în
locul unor procese generale, de acum încolo pot fi urmărite fapte concrete şi în locul
maselor amorfe, de aici înainte vom putea vorbi despre personalităţi istorice. Pentru
lumea sumeriană ieşirea din anonimat se datorează tradiţiei istorice de mai târziu (din
timpul celei de a treia dinastii din Ur), când apar "listele dinastice", o înşiruire de
suverani de dinainte şi de după "potop". Aspectul legendar al acestor texte nu trebuie
să ne inducă în eroare, căci cu isteţime şi tact putem extrage şi de aici informatii
valoroase.
O atare lucrare de natură istorică este cea intitulată "Lista sumeriană a regilor" şi care a fost
redactată pe la 2.100 a. Chr. la porunca lui Utu-kengal din Uruk. Conform ei "regalitatea a coborât din
cer" mai întâi la Eridu, apoi în alte patru oraşe ale Sumerului (Badtibira, Larak, Sippar şi şurrupak). Lista
acestor prime dinastii e întreruptă de "potop", după care "regalitatea a coborât din nou din cer" mai întâi la
Kiş, unde sunt pomeniţi 23 de regi, trecând apoi în alte oraşe. Interesant este că ultimii doi regi din Kiş
sunt Mebaraghesi şi Aka, pomeniţi şi de tradiţia mitică (epopeea lui Ghilgameş). Urmează apoi dinastia
din Uruk, în care recunoaştem iar două figuri legendare, pe Lugalbanda şi pe Ghilgameş."Trecerea"
regalităţii de la un oraş la altul semnifică de fapt schimbarea oraşului care exercita hegemonia asupra
celorlalte. Astfel Akka a fost învins de Ghilgameş şi în acest mod s-a produs transferul. în continuare sunt
amintite şi alte dinastii, cum ar fi cele din Ur, Sargonizii din Akkad, dinastia străină a gutti-lor şi, în fine,
dinastia amorită din Isin. Textul sună astfel:
"Când regalitatea coborâ din cer, ea se aşeză mai întâi la Eridu. în Eridu domni Aluluim timp de
28.000 de ani. Alalgar domni 36.000 de ani. Astfel domniră cei doi regi împreună 64.000 de ani în total.
Nu mai vorbesc însă despre Eridu. Regalitatea trecu de la el la Bad-tibira. în Bad-tibira domni En-men-
luanna 43.200 de ani. En-men galanna domni 28.000 de ani. Apoi zeul Dumzi, un păstor, domni 36.000
de ani. Astfel domniră cei trei regi 108.000 de ani împreună. Nu mai vorbesc însă despre Bad-tibira.
Regalitatea trecu de aici la Larak...et c." (Pritchard, Ancient Near Eastern Texts, p. 265; Laroche 1971, p.
16) .
Evident că textul nu trebuie preluat tale quale. Pentru domniile vechi se dau "durate mitice". Cum
sistemul de numărare era cel sexagesimal, cifrele erau în realitate rotunde, nu cum apar ele în sistemul
nostru zecimal. Astfel 36.000 de ani înseamnă de 600 de ori 60, iar 43.200 ani înseamnă de 12 ori 60 la
pătrat. Asemenenea "durate mitice" întâlnim şi la primii faraoni egipteni (urmaşii lui Horus) şi la patriarhii
din Biblie. în plus trebuie remarcat că succesiunea dinastiilor este o ficţiune, căci în realitate multe dintre
ele au fost cel puţin în parte contemporane (vezi mai pe larg reconstituirea făcută de istoricii de azi la
"Documentaţia suplimentară"). în schimb, faptul că din mai multe oraşe provin asemenea liste dinastice,
care concordă în general, dovedeşte că nu ne găsim în faţa unor tradiţii mitologice locale, ci a unui
document cu valoare istorică. şi mai fericit este cazul în care vreun personaj din liste apare într-o
inscripţie, căci astfel tradiţia e confirmată de o sursă mai puţin subiectivă şi care totodată este
contemporană evenimentelor.
Odată cu epoca Imperiului sumero-akadian (pe la 2350 a. Chr.), cronologia dinaştilor devine
certă, faptele lor fiind consemnate anual. De aceea numim perioada anterioară "epoca dinastică
arhaică". După imperiul Sargonizilor a urmat o scurtă perioadă de dominaţie a gutti-lor, suveranitatea
oraşelor- state sumeriene refăcându-se sub hegemonia celei de a III-a dinastii din Ur, după care, la
sfârşitul mileniului 3 (în epoca numită Isin-Larsa, după cele două oraşe care au exercitat hegemonia)
invazia semiţilor amoriţi va duce la dispariţia sumerienilor ca popor, limba lor devenind în mileniul
următor una de cult (ca latina sau greaca în evul mediu). Alături de ea se va folosi şi akadiana, care fiind
o limbă semitică era foarte apropiată de cea vorbită de amoriţi. Astfel se şi explică continuarea civilizaţiei
sumeriene şi sumero-akadiene de către cea babiloniană (oraşul Babilon a fost fondat de semiţii amoriţi)
şi de către cea asiriană.

30
 1. EPOCA DINASTICĂ ARHAICĂ (2750 - 2350 a. Chr.) este perioada luptei
pentru hegemonie între diferitele oraşe state sumeriene, când rând pe rând monarhii din
Kiş, Uruk, Ur, Lagaş şi Umma au reuşit să se impună în faţa celorlalţi regi din Sumer,
instaurând o efemeră dominaţie a propriului oraş-stat. Epoca începe o dată cu apariţia
uneltelor şi armelor de bronz şi se subîmparte în trei perioade, numerotate convenţional
cu I (2750 - 2550 a. Chr.), II (2550-2450 a. Chr.) şi III (2450-2350 a. Chr.). Arheologic
constatăm acum separarea palatului de templu, apariţia unei noi forme arhitectonice
fiind expresia procesului de individualizare a instituţiei monarhice (exemplele cele mai
cunoscute fiind palatele din Kiş, Eridu şi Tell Asmar-Eşnuna, v. documentaţia
suplimentară)2.
De altfel alături de termenul de "en" apare acum şi cel de "lugal" în
sumeriană, "şarrun" în akkadiană (literal "om mare"), termen care îl desemna
pe monarh, vechea denumire de "en" evoluând tot mai mult către sensul de
"mare preot", diferit de cel de "rege". Ca dovadă a insecurităţii politice apar
acum şi temple fortificate, ca la . Chafadsche (v. docum. supl.).
Cea mai veche formă de scriere a cuvântului "lugal": ideograma "om" =
"lu" combinată cu "panaşul" sau "sceptrul", care înseamnă "gal"="mare" (după
Ecriture 1986, p. 78).
După cum s-a arătat mai sus, de acum protagoniştii încetează a mai fi
personaje de legendă şi existenţa lor istorică este adesea probată de mai multe surse
convergente. Coroborând "listele dinastice" cu datele oferite de inscripţii şi cu
informaţii de natură arheologică putem astfel reconstitui epoca în cauză:
a) Perioada hegemoniei oraşului Kiş, unde după tradiţie
"regalitatea a coborât pentru prima oară din cer", după "Potop". Ca
dovadă a acestei preeminenţe a oraşului Kiş este perpetuarea până în
epoca assiriană a titlului onorific de "rege din Kiş" (lugal ţ şar Kişi) la
dinaşti care nu au domnit niciodată efectiv în acest oraş. în textele
demotice assiriene se scria uneori în loc de "rege al Universului" (şar-kiş-
şati), pur şi simplu "rege din Kiş" (şar-Kişi).
Ideograma "şar (lugal) Kişi" (după Ecriture 1986, p. 115).
Confuzia îşi are originea în asocierea populară a etimologiei pe baza unei asemănări
formale, dar este şi ea un indiciu că dinastia din Kiş a exercitat la un moment dat
hegemonia în lumea sumeriană. Din lista regilor acestui oraş, înregistrată de tradiţia
sumeriană, ultimele două personaje En Mebaragesi şi fiul său Akka au o existenţă
istorică certă. Principele Mebaraghesi este cunoscut datorită unui vas cu inscripţie
databil pe la 2650 a. Chr. Listele dinastice ne informează că urmaşul său Akka a fost
înfrânt de Ghilgameş, principele din Uruk "şi "astfel trecu regalitatea de la Kiş la Eanna"
(Uruk, numit astfel după principalul său sanctuar).
b) Urmează deci perioada dominaţiei primei dinastii din Uruk, despre care ne
informează şi epopeea lui Ghigameş, "en din Uruk". şi ea pomeneşte de conflictul cu
Akka din Kiş. Cum existenţa istorică a tatălui lui Akka e dovedită epigrafic, nici cea a lui
Ghilgameş, eroul celei mai mari epopei sumeriene, nu are de ce să fie contestată. Din
această perioadă (cca 2600 a. Chr.) datează primele ziduri de incintă ale oraşelor,

2Alături de mai vechiul palat de la Arslan Tepe, de pe Eufratul anatolian, se mai construiesc în faza
dinastică arhaică I. palatele de la Mari şi Ebla, din nordul Siriei.

31
 dovadă a deselor conflicte. De altfel epopeea îi atribuie lui Ghilgameş meritul construirii
fortificaţiilor de la Uruk (aşa cum o făcuse şi pentru En-markar). Dominaţia oraşului
Uruk asupra lumii sumeriene e reflectată şi de faptul că titlul de "en din Uruk" a fost
folosit de diferiţi dinaşti până în perioada Isin-Larsa cu sensul de rege-hegemon, care
şi-a întins autoritatea şi asupra altor oraşe-state. în deceniile următoare, se pare totuşi
că în partea de nord a Sumerului oraşul Kiş şi-a menţinut o oarecare influenţă, căci
vestita inscripţie de hotărnicie a lui En-Temena din Lagaş (v. documentaţia
suplimentară) aminteşte despre arbitrajul regelui Mesilim din Kiş într-un conflict dintre
Umma şi Lagaş, iar sceptrul aceluiaşi Mesilim (v. documentaţia suplimentară), dedicat
în templul lui Ninghirsu, zeul tutelar al oraşului Lagaş, arată că monarhul din Kiş îşi
extinsese influenţa asupra sudului Mesopotamiei (unde se găsea oraşul Lagaş).
c) Dominaţia primei dinastii din Ur începe pe la 2550 a. Chr. (o dată cu epoca
dinastică arhaică II.). Fondatorul său Mes-an-ni-pad-da ne-a lăsat mai multe inscripţii, iar
fiul său A-an-ni-pad-da a construit un templu lângă Ur, la Tell-el-Obeid. Săpăturile
arheologice din această zona au dus la descoperirea unei necropole princiare (v.
documentaţia suplimentară), contemporană cu prima dinastie din Ur, dar care îşi are
începuturile chiar mai devreme. Astfel Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea bună"; v.
doc. supl.) pare să fi fost un principe vasal regelui din Uruk sau din Kiş şi nu un monarh
independent. Mormântul său se datează la sfârşitul epocii dinastice arhaice I.
d) Paralel s-a dezvoltat dinastia din Lagaş, care nu este însă amintită între cele
11 dinastii care după tradiţie ar fi domnit asupra ţării Sumerului, dar datorită săpăturilor
franceze de la Tello (anticul Ghirsu, localitate inclusă în statul Lagaş) ne este astăzi bine
cunoascută. Ea a fost fondată de către Ur-nanşe, atestat prin numeroase plăci de
întemeiere a mai multor temple (v. docum. suplim.). Cel de al treilea membru al dinastiei,
Ea-nantum I, pune capăt hegemoniei primei dinastii din Ur şi dominaţiei oraşului Kiş,
cucerind rând pe rând oraşul vecin Umma, apoi Ur, Uruk, Kiş şi chiar Mari din nordul
Siriei, după cum ne informează o serie de inscripţii comemorative, precum şi vestita "stelă
a vulturilor" (v. doc. sup.). Domnia lui poate fi plasată la sfârşitul epocii dinastice arhaice
II şi la începutul celei de a III-a. Este grau de spus în ce măsură urmaşii săi au putut să
exercite o hegemonie efectivă asupra altor cetăţi, din moment ce Entemena, pentru a
rezolva un diferend teritorial cu oraşul vecin Umma, a recurs la argumente de drept istoric
şi la judecata preoţilor zeului suprem Enlil şi nu la forţă (v. doc. supl.). Treptat, sub
următorii dinaşti din Lagaş puterea regală se întăreşte tot mai mult în dauna celei a
templelor, ceea ce l-a determinat pe Uruk-agina să recurgă la nişte "reforme" care
preconizau de fapt revenirea la mai vechile stări de lucruri, când impozitele erau mai
reduse (v. doc. supl.). El va fi răsturnat însă de către Lugal-zaggesi din Umma, care
cucereşte Lagaş-ul pe la 2350 a.Chr..
e) Perioada dominaţiei dinastiei din Umma a fost foarte scurtă. în listele dinastice
ea este amintită imediat după prima dinastie din Ur. Al treilea rege al său, Lugal-zaggesi,
cucereşte rând pe rând oraşele-stat sumeriene, intitulându-se în final "en din Uruk" şi
"rege al ţării Sumerului", noţiune care apare pentru prima oară acum şi care dovedeşte
că în mintea sa încolţise ideea creării unui regat unitar. Pentru a-şi sublinia dominaţia
asupra întregului spaţiu mesopotamian el a adoptat titlul de "mare ensi al lui Enlil",
locţiitor al zeului suprem. "Ensi" (mai demult scris "patesi") în sumeriană, "işakku" în
akkadiană, înseamnă locţiitor (fiecare rege se intitula şi locţiitor al divinităţii tutelare a
oraşului stat respectiv). Enlil, zeul suprem la sumerieni îşi avea reşedinţa la Nippur, iar

32
Lugal-zaggesi adoptând titlul de "mare ensi al lui Enlil" a făcut din Nippur capitala
religioasă a lumii sumeriene. De altfel până târziu în epoca assiriană Nippur şi-a păstrat
preeminenţa de centru religios şi a fost locul de încoronare al majorităţii regilor. Lugal-
zaggesi şi-a extins dominaţia chiar şi asupra Siriei, după cum mărturiseşte o inscripţie
contemporană: "întru-cât zeul Enlil, stăpânul tuturor ţărilor, i-a dăruit regalitatea asupra
ţării (Sumerului) lui Lugal-zaggesi [...] şi toate ţările de la Soare-răsare şi până la Soare-
apune au ajuns sub ocârmuirea sa, de la Marea de Jos (Golful persic), peste Tigru şi
Eufrat, şi până la Marea de Sus (Mediterana), s-a îngrijit el în numele zeului de siguranţa
drumurilor. De la Soare-răsare şi până la Soare-apune trăiesc toţi în pace şi poporul e plin
de bucurie" (apud Caubet, Pouyssegur 1996, p. 72). Cu Lugal-zaggesi se încheie
perioada luptei pentru hegemonie între diferitele oraşe-stat şi se deschide cea a Imperiului
akkadian.

"IMPERIUL" LUI LUGAL ZAGGESI

Ce a determinat o atare mutaţie în structurile politice şi ce a putut declanşa o

asemenea expansiune teritorială? Noile săpături italiene de la Ebla conduse de Paolo
Mathiae au arătat că în epoca dinastică arhaică III acest oraş-stat ajunsese să domine
toată Siria de nord. Descoperirea impozantei arhive a palatului din Ebla a dovedit că după
2 400 a. Chr. sub dinaşti ca Igriş-Halam şi mai ales sub Işar-Damu, acest oraş controla
comerţul de pe Eufratul superior şi până pe coasta feniciană (prin portul Byblos au fost
tranzitate obiectele egiptene purtând inscripţii cu numele faraonilor din dinastiile IV-VI,
descoperite în palatul de la Ebla). Mai la sud oraşul Mari controla şi el comerţul de
caravane de la Eufrat la Kadeş şi Damasc, iar extinderea dominaţiei eblaite până în acest
punct a creat un monopol asupra întregului comerţ sirian. Această nouă situaţie va fi
impulsionat ambiţia statelor sud Mesopotamiene, catalizând energiile centralizatoare şi
incitând la cucerirea ţării Amurru (nordul Siriei) până la "Marea de Sus", pentru a debloca
căile comerciale.

33
 2. EPOCA IMPERIULUI AKKADIAN (2334-2193 a. Chr.) începe cu marele cuceritor
Sargon / Şarru-kin. El aparţine seminţiilor semite imigrate în Mesopotamia pe la mijlocul
mileniului trei. După tradiţiile legendare de mai târziu el ar fi fost rodul unei relaţii
nelegitime a regelui din Kiş cu o mare preoteasă, care l-a abandonat după naştere într-
un coş pe care l-a aşezat pe apa Eufratului (c.f. tradiţia similară despre Moise).
Recuperat de un grădinar, el va avea o ascensiune fulminantă, ajungând la un foarte
înalt rang funcţionăresc în Kiş. în numele regelui din Kiş el fondează oraşul Akkad,
pentru ca mai târziu să-şi detroneze suzeranul şi să se proclame "rege legitim" ("şarru-
kin" în akkadiană, Sargon în varianta biblică). El a ajuns să domine astfel partea de nord
a Mesopotamiei, cunoscută de acum înainte sub numele de ţara Akkadului. Pe la 2340
a.Chr. şaru-kin îl învinge pe Lugal-zaggesi şi-şi întinde stăpânirea asupra întregului
Sumer, preluând de la învinsul său titlurile de "rege al ţării (Sumerului)" şi de "mare ensi
al lui Enlil"3
Apoi, după cum ne informează marea stelă triumfală descoperită la Susa, treptat
Sargon cucereşte spre sud Elam-ul, şi mai departe Dilmun-ul (insulele Bachrain), iar spre
nord pune stăpânire pe Mari şi pe partea septentrională a Siriei (Amurru), unde Ebla este
în mod expres amintită, şi ajunge până la "Pădurea cedrilor" (Libanul) 4. După o răscoală
nereuşită a vasalilor săi el îşi urmăreşte duşmanii spre nord, cucerind Subartu. în
consecinţă Saegon se va intitula de acum înainte "Rege al celor patru ţinuturi"
(probabil Akkad, Sumer, Amurru şi Subartu, mai degrabă decât al celor patru puncte
cardinale; cf. totuşi "harta lumii de la Sippar" la docum. supl.). în documentele oficiale el
impune limba akkadiană (care a preluat scrierea sumeriană), ceea ce va conferi unitate
structurii sale politice, dar limba sumeriană va supravieţui şi deja sub fiul lui Sargon,
Rimuş, mai multe oraşe sumeriene se vor revolta.
O altă figură reprezentativă a dinastiei akkadiene a fost Naram-Sin (2254-2217 a.
Chr.), nepot al lui Sargon. După domniile mai puţin prestigioase ale tatălui şi unchiului
său, Naram-Sin reface unitatea imperiului şi respinge atacurile nomazilor care se
abăteau asupra "semilunei fertile". Un relief rupestru lângă Diarbekir stă mărturie a
expansiunii statului akkadian până în munţii Armeniei. Dar cel mai cunoscut monument al
său este stela de la Muzeul Luvru, descoperită la Susa, unde fusese dusă ca pradă de
război pe la sfârşitul mileniului doi de către vreun suveran elamit. Aici Naram-Sin este
identificat cu un zeu, caz nemaiîntâlnit până atunci în istoria mesopotamiană, dar
exemplul va fi preluat de urmaşii săi. Naram-Sin a purtat titlul de "Rege al celor patru
regiuni", dar şi pe cel de "Rege al universului" ("şar kiş-şatim"). Prin urmare, în cazul
său "cele patru regiuni" trebuie interpretate fără teama de a greşi drept cele patru puncte
cardinale, ceea ce este de altfel o expresie metaforică pentru întregul univers. Imperiul
sargonizilor, deşi de scurtă durată va constitui un model pentru următoarele două milenii.

3Iată cum sună inscripţia comemorativă a cestei victorii: "Sargon, rege al Akkad-ului, păzitor al lui
Iştar, rege din Kiş, mare preot al lui Anu, rege al ţării, mare ensi al lui Enlil; el distruse oraşul Uruk
şi-i dărâmă zidurile; din lupta cu locuitorii din Uruk el a ieşit învingător. Pe Lugal-zaggesi, en din
Uruk, l-a luat prizonier în lupt şi cu o zgardă de câine l-a legat de poarta templului lui Enlil. Astfel
Sargon, rege din Akkad, i-a învins pe locuitorii din Uruk" (cf. Pritchard, Anciend Near Eastern Texts,
p. 267; Laroche 1871, p. 20)..

4Iatăo parte inscripţia, care prezintă campania din nord-vest: " arru-kin se închină în Tutul (azi Tell Bia) şi
se rugă zeului Dagan. Acesta îi dărui Ţara de Sus, cu Mari, Jarmuti şi Ebla, până la Pădurea Cedrilor
(Liban) şi la Munţii de Argint (Taurus)" (apud Caudet, Pouyssegur 1996, p. 74).

34
 3. PERIOADA DOMINAŢIEI GUTTI-LOR (2150 - 2111 a.Chr.). După Naram-Sin
imperiul akkadian însă decade rapid şi pe moment de acest fapt a profitat cea de a IV-a
dinastie din Uruk, care şi-a instaurat efemera supremaţie asupra Mesopotamiei
inferioare şi care apare în consecinţă pe listele regale după dinastia akkdiană. Ea nu a
putut face însă faţă atacurilor muntenilor dinspre Zagros, lulubi şi gutti. Pe la 2150 a.
Chr. ei îşi instaurează dominaţia asupre Mesopotamiei, inaugurând o perioadă tulbure.
Au fost treptat asimilaţi, astfel încât azi nu se mai poate spune cărei rase îi aparţineau şi
ce limbă vor fi vorbit. Pierderea independenţei nu a însemnat automat o decadenţă
pentru civilizaţia sumero-akkadiană, după cum o demonstrează oraşul-stat Lagaş, care
cunoaşte acum o perioadă de prosperitate sub domnia strălucită a lui Gudea (pe la
2125 a.Chr.). El poartă în inscripţii titlul de "ensi" sau "işşag", adică locţiitor, vasal, al
regelui din Guttium. Gudea (numele său înseamnă "profesionistul") a lăsat în urma sa
numeroase construcţii (nu mai puţin de 15 temple), dovedind reluarea legăturilor cu
ţinuturi îndepăratate de unde se aduceau materiile prime. El guverna din Ghirsu (azi
Tello), unde şi-a construit un impozant palat, care găzduia numeroasa sa suită. Mai
mulţi cilindri de lut ne informează despre ridicarea aici a templului numit Eninnu şi
dedicat zeului tutelar al Lagaşului, Ninghrsu (v. doc. supl.). în plus Gudea a lăsat în
urma sa numeroase statui, caree-l reprezintă invariabil în aceiaşi poziţie hieratică de
orant (v. doc. supl.). Această domnie strălucită a marcat începutul "renaşterii
sumeriene", înfăptuită sub cea de a III-a dinastie din Ur.

35
 4. RENAŞTEREA SUMERIANĂ SUB CEA DE A III-A DINASTIE DIN UR (2111-
2004 a. Chr.)
În 2116 regele din Uruk, Utu-chengal, în fruntea unei coaliţii de oraşşeşte să-l
alunge pe regele din Guttium, Tirigan.5El nu aprofitat însă prea mult de această victorie,
căci prin 2111 a. Chr. Ur-nammu, la început guvernator al Ur-ului şi vasal al regelui din
Uruk (după unii chiar fiu al acestui), devenit independent, cucereşte treptat Uruk, Lagaş,
Larsa şi în fine Nippur, extinzându-şi dominaţia asupra întregii ţări a Sumerului. într-o
domnie prestigioasă de 18 ani el a reuşit să supună şi o parte a Akkadului, intitulându-
se în consecinţă, în afară de "rege din Ur" şi "rege al Sumerului şi Akkadului". Cea
mai importantă realizare a lui Ur-namu este ziguratul templului Nana din Ur, al cărui
etaj inferior s-a păstrat destul de bine (v. doc. supl.). La ordinul aceluiaşi rege a fost
alcătuit un cod de legi, din care ni s-au păstrat câteva fragmente. Este primul cod din
Mesopotamia (v. doc. supl.). Urmaşul său, şul-ghi (Din-ghi) (2094 - 2046 a. Chr.), a
domnit nu mai puţin decât 48 de ani. El a cucerit Assur în nord şi Elamul în sud,
învingându-l pe Pusur-Inşuşinak, regele din Susa. în consecinţă el şi-a luat titlul imperial
de "rege al celor patru ţinuturi". După modelul lui Naram-sin el s-a intitulat chiar zeu în
inscripţiile oficiale. Statul lui şul-ghi era meticulos organizat, după cum o dovedesc
numeroasele tăbliţe administrative ajunse până la noi6. şi urmaşii săi (Bur-sin, Ibi-sin,
Gimil-sin) apar ca zei în inscripţiile oficiale. Spre exemplu lui Gimil-sin (şu-sin) i s-a
ridicat un templu la Eşnuna (Tell Asmar, v. docum. supl). Ei vor fi însă confruntaţi tot
mai mult cu presiunea amoriţilor care veneau dinspre stepă. Contra lor s-a construit
chiar un zid în punctul unde Tigrul se apropie cel mai mult de Eufrat. Treptat însă regii
celei de a treia dinastii din Ur vor pierde controlul asupra ţării Akadului şi Sumerului (de
ex. sub Ibi-sin Eşnuna devine independentă, v. docum. supl.).

5. INVAZIA AMORITĂ SI EPOCA ISIN - LARSA, pune.istoriei sumeriene şi

deschide o nouă etapă, ce a rivalităţii assiro-babiloniene. Ultimul suveran al dinastiei a
III-a din Ur, Ibbi-sin, cu toată energia de care a dat dovadă, nu a putut stăvili atacurile
elamiţilor conjugate cu pătrunderea semiţilor amoriţi. Aceştia invadaseră oraşele
palestiniene şi siriene încă de pe la 2.300 a. Chr.. Treptat ei se vor infiltra şi în
Mesopotamia. Mai întâi instalaţi la Mari, ei reuşesc în 2.017 a. Chr. prin Işbierra (venit
chiar din Mari), să fondeze o nouă dinastie la Isin şi să-şi impună hegemonia asupra
unor centre ca Nippur, Ur, Uruk, Eridu, continuând practic aici politica dinastiei a III-a
din Ur. De fapt noii monarhi purtau nume sumeriene şi adoptaseră titlul venerabil de "En
din Uruk" pentru a-şi sublinia preeminenţa în Mesopotamia. în 2.004 a. Chr. se crează
un adevărat regat amorit cu sediul la Larsa. Cu aceasta se inaugurează o perioadă de
tranziţie, când semitizarea treptată va duce la dispariţia (cel puţin dintre elite) a
elemntului Sumerian.

5După cum spune o inscripţie: "(Regele guttilor) se aruncă la picoarele lui Utuchengal, iar acesta îi puse
piciorul pe gât. Şi astfel ridică el din nou regaliataea în Sumer".

6Existau dou feluri de impozite: "bala", care era perceput lunar din zona centrală, Sumer şi Akkad şi
"gun-mada", care era perceput de la provinciile de graniţă. În fruntea oraşelor au fost numiţi guvernatori,
"ensi", ceea ce a favorizat integrarea fostelor oraşe-stat într-un regat centralizat.

36
 DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ : LISTELE DINASTIILOR CARE AU DOMNIT îN ţARA SUMER-ULUI DUPă POTOP. (după lista din Larsa şi cele din Ur şi Nippur).
Dinastia I din Kiş:
1. Ga-ur....................1200 ani
2. Gul-la-nidaba-an-na...960 ani
3. ? 4. ? 5. Ba-... 6. ? 7. Ga-li-bu-um............360 ani
8. Ka-lu-mu-mu..........840 ani
9. Ka-ga-gi-ib.............900 ani
10. A-tab....................600 ani
11. A-tab-ba................840 ani
12. Ar-pi-um................720 ani
13. Etana, păstorul....1500 ani
14. Ba-li-ich................400 ani
15. En-me-nun-na........660 ani
16. Me-lam Kiş...........900 ani
17. Bar-rac-nun-na....1200 ani
18. Mes-za(?).............140 ani 1. Mes-ki-ak-ka-şe-ir fiul zeului soare...........325 ani
19. Ti-iz-gar...............306 ani 2. En-mer-kar..........................420 ani
20. Il-ku-u..................900 ani 3. Zeul Lugal-banda, păstorul...1200 ani
21. Il-ta-sa-du-um.....1200 ani 4. Zeul Dumuzi, pescarul..........100 ani
22. En Me-ba-ra-gesi...900 ani 5. Ghilgameş stăpânul din Kullab...............126 ani
23. Ak-ka..................625 ani 6. Ur-nungal.............................30 ani
în total 23 regi şi 7. Utul-kalamma........................15 ani
24510 ani, 3 luni şi 3,5 zile 8. Labaşer.................................9 ani
Dinastia II din Kiş: 9. En Nun-na-danna.....................8ani Dinastia I din Ur:
1. (?)......................210 ani 10 ...-che-de.............................36 ani 1. Mes-an-ni-pad-da Dinastia din Lagaş
2. Da-da-sig..............(?) ani 11. Me-lam-an-na........................6 ani şi fiul A-an-ni-pad-da...80 ani Ur-nanşe (neamintit în liste)
3. Ma-ma-gal-la.......360 ani 12. Lugal-ki-aga........................36 ani 2. Mes-ki-ag-nanar.......36 ani 1. Ur-nina
4. Ka-al-bu..............195 ani în total 12 regi, 2310 ani 3. Elulu......................25 ani 2. Akurgal
5. Ku-e...................300 ani 4. Balulu.....................36 ani 3. Eanantum I
6. ...-nun-na............180 ani Dinastia II din Uruk în total 4 regi (corect 5 după 4. En-anatum
7. I-bi-ni..................290 ani 1. En-uk-du-an-na...................60 ani nr. de ani), 177 ani. 5. En-temena
8. Lugal-mu.............360 ani în total regalitatea a durat 120 ani şi 6. Ea-nantum II
în total 8 regi, 3195 ani stăpânirea 480 ani (?). Dinastia II din Ur: 7 . En-etarzi
1. (?) 8. En-litarzi
Dinastia III din Kiş: Dinastia III din Uruk: 2. (?) 9. Lugal-anda
1. Ku-bau, 1. Lugal-zaggesi (din Umma)...25 ani 3. (? ) 10. Uruk-agina Dinastia din Akkad:
o negustoare de vin...100 ani 4. (?) "Ensi" din Lagaş. 1. Sargon...........55 ani
Dinastia IV din Uruk: în total 4 regi, 108 ani 1. Ur-bau 2. Rimuş..............9 ani
Dinastia IV din Kiş: 1. Ur-nigin.............................7 ani (după lista din Nippur) 2. Nam-machni 3. Maniştusu.......15 ani
1. Puzur-sin.............25 ani 2. Ur'-gigir.............................6 ani 3. Ur-gar 4. Naram-Sin...... 55 ani
2. Ur-ilbaba..........6 (?) ani 3. Kudada.............................7 ani 4. Dar-azag 5. şargali-şarri.....24 ani Dinastia din Guttium:
3. Zimudar..............30 ani Dinastia III din Ur: 5. Lu-bau 1. Imta...........3 ani
4. Usi-watar..............6 ani Dinastia V din Uruk: 6. Lu-Gula 2. Inkişu........6 ani
5. Iştar-muti............11 ani 1. Utu-kengal........................7 ani 1. Ur-namu................28 ani 7. Gudea 3. Nikil-lagab...6ani
6. Işme-şamaş.........11 ani 2. şulghi...................48 an i 8. Ur-Ningirsu
7. Nannia.................3 ani 3. Bur-Sin...................9 ani 9. Ur-iama
Dinastia din Isin 4. Gimil-Sin................9 ani Dinastia din Larsa
Dinastia I din Babilon: 1. Işbierra......................32 ani 5. Ibi-Sin...................25 ani 1. Naplanum.......................21 ani
1. Sumu-abu............14 ani 2. Gimil-Ilişu.................10 ani 2. Emisu............................28 ani
2. Sumu-la-ilu..........36 ani 3. Idin-Dagan...................21 an 3. Samum.........................35 ani
3. Zabum................14 ani 4. Işme-Dagan.............20 ani 4. Zabaia.............................9 ani
4. Apil-Sin...............18 ani 5. Lipit-Iştar.................11 ani 5. Gungunum....................27 ani
5. Sin-muballit.........29 ani 6. Ur-enurta..................28 ani 6. Abi-sare........................11 ani
6. Hammurabi......43 ani 7. Puzur-ili......................5 ani 7. Sumu-ilu......................29 ani
7. Bur-Sin...............21 ani 8. Ur-Babbar...................6 ani 8. Nur-Adad.....................16 ani
8. Libit-Enlil..............5 ani
9. Irra-imitti..............8 ani
10. Enlil-bani............24 ani
11. Zambia................3 ani
12. Iter-pişa...............5 ani
13. Ur-dukuga............4 ani
14. Sin-magir...........11 ani
15. Damiq-ilişu.........23 ani
16. Sin-idinnam.........6 ani
17. Sin-eribam...........2 ani
18. Sin-igişam...........5 ani
19. Sili-Adad.............1 an

37
38
DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ
Sceptrul lui Mesilim din Kiş
Calcar. H = 19 cm, D = 16 cm. Descoperit la Tello, în sudul Mesopotamiei. Prima
publicare: E. de Sarzec, L. Heuzey, în Revue d'Assirologie IV, 1894, p. 109-111.
Sfârşitul epocii dinastice arhaice I. - începutul epocii dinastice arhaice II. Pe la 2550 a.
Chr. Muzeul Louvre, Paris, inv. AO 2349.

Sceptrul este un
capăt de măciucă decorat
şi cu o inscripţie votivă,
care evident nu a fost
folosit, căci nu servea ca
armă, ci ca simbol al
puterii monarhice. La
partea superioară este
sculptat în relief un vultur
cu cap de leu (numit
Imdugud) şi care era
personificarea norilor
furtunii, simbol al zeului
uranian Ninghirsu, patronul
oraşului Lagaş. El prinde
în ghiare un grup de şase
lei, care sunt redaţi pe faţa
laterală. Grupul a fost
conceput ca o friză
formată din lei care se
muşcă unul pe altul de
spate, într-o înlănţuire
continuă. Ochii le erau
încrustaţi cu pietre
semipreţioase, azi lipsă.
Inscriţia este
gravată direct pe corpul leilor. Semnele sunt încă arhaice şi amintesc de pictograme.
Astfel sintagme "şarru-kiş" (rege din Kiş) e redată prin două semne încă evocatoare:
"şarru" - în akkadiană, sau "lu-gal" (om mare) în sumeriană, se scria desenând silueta
unui om (lu), pe care e aşezat semnul pentru adjectivul "mare" (gal, o coroană? sau un
evantai? stilizat). Simbolul oraşului Kiş este un cap de măgar răsturnat.
Inscripţia este următoarea: "Mesilim, regele din Kiş, cel care a construit templul
lui Ninghirsu, i-a dăruit acest (sceptru) lui Ninghirsu, principe în Lagaş fiind Lugal-
şaengur".
Textul arată că autoritatea regelui din Mesopotamia centrală se întindea asupra
sudului, cel puţin până la Lagaş (vezi mai jos şi conul lui Entemena).
Bibliografie: Sollberger, Kupper, Inscriptions royales Sumériennes et
Akkadiennes, Paris 1971, p. 40; Müller-Karpe 1974 Taf. 188,2; B. André-Leicknam în
Écriture 1982, p. 85, nr. 41; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 67.
39
 Tell Asmar (Eşnuna). 12 figurine votive.
H = între 23 şi 76 cm. Piatră de ghips şi alabastru. Descoperite de S. Lloyd la un
loc în "Templul pătrat", într-o groapă rituală de formă rectangulară din "Sanctuarul
nordic". Prima publicare: H. Frankfort, Sculpture of the Third Millennium B C from Tell
Asmar and Khafaje, în Oriental Institute Publications, 24 Chicago 1939. Epoca
dinastică arhaică II., pe la 2550-2450 a. Chr. Oriental Institute of Art, Chicago.

Grupul cuprinde nouă statuete

masculine, toate în aceiaşi poziţie, cu
braţele aduse la piept, unele pentru
rugăciune, altele ca să ţină un vas
pentru libaţii. Statuetele sunt construite
după legea frontalismului şi a simetriei
şi se caracterizează prin ochii
neobişnuit de mari. Ei au fost realizaţi
din lapislazuli şi scoici. Personajele au
bustul gol, iar partea inferioară a
corpului este acoperită de un fel de
fustă din lână, care se termină cu
franjuri. Un singur individ e ras pe faţă
şi pe cap, fiind probabil preot (raderea
40
părului era semn de curăţenie, obligatorie pentru purificarea servitorilor divinităţii).
Celelalte personaje masculine (comandanţi militari, regi) au păr şi barbă lungă şi
ondulată, care a fost redusă de artizan la nişte simple cute paralele. De altfel modelajul
este primitiv, infantil, cu membrele şi figurile umane reduse la forme geometrice simple,
elementare. Un al zecelea personaj masculin a fost cioplit din alabastru şi este redat
îngenunchind. şi el trebie să fie un preot, care a fost redat nud, după un ritual străvechi.
Faţa sa e rasă, iar capul e acoperit de o căciulă "stil melon". Cele două statuete
feminine poartă o mantie lungă, care le lasă umărul drept dezvelit. Coafura este
caracteristică epocii dinastice arhaice II şi III. Părul este ţinut strâns de o cordeluţă şi e
apoi prins la spate.
La început cea mai mare dintre figurinele masculine împreună cu figurina
feminină au fost considerate ca statui de cult, reprezentând zei, dar gestul caracteristic
orantului ca şi ochii exoftalmici şi celelate trăsături secundare integrează perfect aceste
două piese în seria celorlalte. Or în destule cazuri pe asemenea reprezentări apar
inscripţii care clarifică identitatea şi explică funcţionalitatea lor: statuetele reprezintă
personaje umane, credincioşi, care consideră că se pot ruga mai eficient prin
intermediul acestor substituţi, care sunt veşnic închinători ai zeului respectiv.

Asemenea statuete din regiunea Dijala au fost studiate pentru prima oară în
ansamblu de H. Frankfort (Sculpture of the Third Millennium B C from Tell Asmar and
Khafaje, în Oriental Institute Publications, 24 Chicago 1939 şi More Sculptures from the
Diyala Region, în Oriental Institute Publications, 60 Chicago 1943), care pe criterii
stilistice a deosebit două faze, corespunzând epocii dinastice arhaice II şi cele dinastice
arhaice III. Piesele noastre prin puternica stilizare şi geometrismul excesiv se
încadrează în prima perioadă. Piesele de metal contemporane (de ex. coiful lui Mes-
kalam-dug) arată că toreutica s-a dezvoltat pe alte linii stilistice, favorizâns naturalismul
formelor în dauna geometrismului extrem.
Bibliografie: H. Frankfort, Art and Architecture of the Ancient Orient,
Harmondsworth 1954 (reeditată 1970), Pl. 13; Müller-Karpe 1974, Taf. 215, 1-12; Lloyd
1978, p. 140-143, Fig. 64; Caudet, Pouyssegur 1996, p. 56 şi 58.

41
 Chafadsche. "Ziguratul" cu incintă ovală.
Săpături : C. Preußer, P. Delougaz 1933-1937. Prima publicare: P. Delougaz,
The Tempel Oval at Khafajah, Oriental Institute Chicago Publications 53, Chicago 1940;
cf. şi idem, S. Lloyd, Pre-Sargonid Tempels in the Dijala Region, Oriental Institute
Chicago Publications 58, Chicago 1942.
Chafadsche (scris şi Chafadje sau Khafajah) se găseşte pe valea Dialei,
afluentul Tigrului. Aşezarea începe în epoca Uruk şi continuă în Djemdet Nasr (în
cartierul de locuinţe nivelurile 12-11, la templul lui Sin nivelurile I-V), iar apoi durează
până în dinasticul arhaic, căruia îi corespund nivelele 10-1 în cartierul de locuinţe, VI-X
la templul lui Sin, precum şi aşa numitul "Templu mic", templul lui Nintu, "Templul cu o
cameră" şi "Templul oval".
Acesta din urmă este plasat în partea sudică a aşezării, în mijlocul cartierului de
locuinţe. Pentru fondarea "Templului oval" a fost săpată o groapă de circa 8 m
adâncime, până s-a atins nivelul pânzei freatice. Lutul obţinut a fost folosit pentru
turnarea cărămizilor plan-convexe folosite la edificiu, ceea ce datează templul nu mai
devreme de inceputurile dinasticului arhaic II (deşi s-a găsit aici şi ceramică pictată de
tip Djemdet Nasr). Groapa a fost umplută cu nisip (cca. 64 000 m 3). Peste ea s-au
construt fundaţiile mai late ale tuturor zidurilor şi ale terasei, pe o înălţime de 1,3 m.
Spaţiile dintre zidurile de temelie au fost umplute cu lut bătut şi cu cărămizi, aşa încât s-
a obţinut o platformă orizontală care acoperea toată suprafaţa ce urma să fie ocupată
de edificiu.
.

42
 Reconstituire (după Delougaz).
Complexul cuprinde o incintă exterioară de formă ovală, care închide un areal de 100 x
80 m, dublată în interior de o altă incintă ovală, de 80 x 60 m, şi care la rândul său
închide o curte rectangulară de 45 x 37 m. Jumătatea sud-vestică a curţii este ocupată
de o terasă rectangulară ai cărei pereţi de susţinere au rezaliţi. Terasa s-a păstrat până
la o înălţime de 6 m. Nu este clar dacă urma o a doua terasă, sau direct un templu, aşa
cum vedem în reconstituirile curente. La terasă ducea o scară monumentală de 7,7 m
lungime şi 2,7 m lăţime. Această structură cu mai multe terase şi scară de acces
aminteşte de ziguratul de mai târziu. în curtea rectangulară s-au găsit mai multe fântâni
de circa 10 m adâncime. în jurul curţii se află mai multe încăperi în cae s-a descoperit
multă ceramică şi câteva figurine votive. Aceste încăperi trebuie să fi servit ca ateliere şi
depozite, care încă nu erau separate de templul propriu-zis. între cele două incinte
ovale, în partea de nord se găseşte o locuinţă somptuoasă cu curte interioară. Ea ar
putea să aparţină marelui preot, în cazul în care acceptăm ideea că la Chafadsche mai
exista un palat secular, care însă nu a fost descoperit arheologic. Este prin urmare mai
probabil ca în acest caz să avem o fază intermediară, când reşedinţa lui "en" s-a
autonomizat în raport cu templul, dar nu a părăsit incinta sa, pentru a deveni un palat de
sine stătător, ca la Kiş, de exemplu (v. mai jos).
"Templul oval" a fost refăcut în epoca dinastică arhaică III şi nu se ştie cui îi era
dedicat. în poziţie secundară a fost găsită o tablă cu o inscripţie pentru Inanna, dar nu
se poate afirma cu certitudine că ea provine din templu.
Bibliografie: Giedion 1964, p. 162 şi Fig. 127; Müller-Karpe 1974, p. 831-832, nr.
52ţV, Taf. 204ţ1-4; Lloyd 1978, p. 150 sqq.

43
 Relief votiv al lui Ur-nanşe
Calcar. H = 40 cm, L = 47 cm, G = 17 cm. Descoperită la Tello (anticul Ghirsu)
într-o bună stare de conservare. Primele publicaţii:E. de Sarzec, L. Heuzey,
Découvertes en Chaldée, Paris 1884, Pl. 2bis, Fig. 1, p. 168-170 şi L. Heuzey,în Revue
d'Assyrologie III, 1893, p. 13-17, idem, Musée National du Louvre. Catalogue des
antiquités Chaldéennes, Paris 1902, nr. 8. Epoca dinastică arhaică II, pe la 2490-2460
a. Chr. Muzeul Louvre, Paris, inv. AO 2344.

În registrul superior este redată scena fondării templului zeului tutelar din Lagaş,
Ninghirsu şi a templului paredrei sale Nanşe (Nina). îl vedem pe Ur-nanşe (numele său
e citit şi Ur-nina) purtând pe cap un coş cu cărămizi (evident nearse), pe care urmeză
să îl depună la fundaţia templului. în faţa sa este redată în chip de preoteasă fiica sau
soţia sa, numită Lidda şi patru din fii ai săi. Primul dintre băieţi este fiul cel mare şi
urmaşul la tron, Akurgal, care ţine un vas cu cioc lung, pentru libaţii, iar celelate
personaje (pe nume Lugal-ezen, Ani-kuua, Mu-nini-kurta) au mâinile aduse la piept în
chip de rugăciune. în spatele regelui apare un personaj cu un vas de servit în mână,
probabil un slujbaş sau un preot, pe nume Anita.

44
 În registrul inferior este redată scena banchetului care a însoţit dedicarea
aceluiaşi templu. Ur-nanşe este aşezat pe tron şi ţine în mână o cupă de formă conica.
în spatele său un înalt funcţionar (un fel de "paharnc", pe nume Sag-an-tug) ţine în
mână un vas pentru servit. în faţă sunt alţi fii ai regelui (Dudu, Anun-pad, Men-ud-gid şi
Adda-tur) în aceiaşi atitudine pioasă. Doar primul dintre ei întinde mâna dreaptă înspre
Ur-nanşe, adresându-i câteva cuvinte.

Cu excepţia primului dintre băieţii din registrul superior, care pare să poarte un
coif, celelalte personaje masculine au capul complet ras şi bustul descoperit. Bărbaţii
poartă un veşmânt în formă de clopot dintr-o stofă grea terminată cu franjuri şi care le
acoperă partea inferioară a corpului, de la brâu şi până spre glezne. Veşmântul lui Ur-
nanşe, numit "kaunakes", este făcut din meşe de lână, fiind tipic pentru personajele de
rang înalt din lumea sumeriană. Femeia are tot o îmbrăcăminte din blană, care-i
acoperă parţial şi bustul. După H. Frankfort (op. cit. din1939, p, 51, notă şi p. 54), acest
veşmânt apare în epoca dinastică arhaică III, dar stilil reliefului nostru e de dinainte de
circa 2450 a. Chr. Relieful are un desen naiv, de-a dreptul infantil, cu formele reduse la
figuri geometrice primare. De remarcat este prezenţa canoanelor obişnuite în lumea
orientală pentru imaginile bidimensionale. Capul e redat din profil, dar ochiul din faţă, se
văd ambii uneri, dar picioarele apar din profil şi în acelaşi plan. Proporţiile sunt ierarhice
(regele este de două ori mai mare decât celelate personaje), iar izocefalia şi repetiţia
aceleiaşi posturi guvernează reprzentările de grup.

Inscripţia nu are un câmp propriu şi semnele cuneiforme apar peste tot. Numele
personajelor este înscris chiar pe corpul lor. Textul vorbeşte despre fondarea templului
lui Ninghirsu şi al paredrei sale Nina: "Ur-nanşe, regele din Lagaş, fiul lui Gunidu...a
construit templul lui Ninghirsu şi templul lui Nanşe (Nina)... Bărcile din Tilmun, această
ţară îndepărtată, au adus pentru el lemnul necesar". Este prima menţiune a insulei
Bahrain, unde după legendă era situat pardisul zeilor. Insula era placa turnantă a
comerţului cu pietre preţioase şi cu metale din Oman (ţara Makkan) şi chiar din India
(probabil ţara Meluhha).

Placa de formă rectangulară are în centru un orificiu circular pentru fixarea pe

peretele templului.
De la Tello mai provin alte două plăci similare ale aceluiaşi Ur-nanşe, una la
Louvre, cealaltă la Constantinopol.

Bibliografie: Jastrow Jr. 1912, p. 50-52, Nr. 74, Taf. 24; E. Sollberger, J.R.
Kupper, Inscriptions royales Summeriennes et Akkadiennes, Paris 1971, p. 44-45;
Laroche 1971, p. 21; P. Amiet, L'Art antique du Proche Orient, Paris 1977, p. 368, Fig.
324; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 225, nr. 167; Caubet, Pouyssegur 1996, p.
64.

45
 Stela vulturilor
Calcar. H = 180 cm, L = 130 cm. S-au păstrat doar două fragmente, inegale ca
mărime. Descoperită în cursul săpăturilor de la Tello (Ghirsu). Prima publicare: L.
Heuzey, F. Thureau-Dangin, Restitution matérielle de la stèle des vautours (1909).
începutul epocii dinastice arhaice III, pe la 2450 a. Chr.
Stela avea o formă prelungă, cu două laturi paralele şi cu partea superioară
rotunjită. Relieful era dispus pe mai multe registre suprapuse. Textul explicativ este
scris în câmpul imaginii, în locurile lăsate goale de corpurile personajelor. Scopul
acestei lespezi era de a comemora victoria contra oraşului vecin Umma şi de a marca
totodată graniţa dintre Lagaş şi Umma, după cum ne informează inscripţia: "Niciodată
de acum încolo să nu mai calce oamenii din Umma peste această graniţă a zeului
Ninghirsu! Niciodată să nu îndrăznească să schimbe acest taluz şi şanţul din faţa lui şi
nici să nu cuteze cumva să smulgă din pământ această stelă! Dacă vor face aşa ceva,
atunci marea plasă a lui Ninghirsu, stăpânul Cerului şi al Pământului, în al cărui nume s-
au rostit jurămintele, să se abată asupra oraşului Umma!".

Pe o faţă îl vedem în
registrul superior pe Ea-
nantum în fruntea falangei
războinicilor săi. Regele
poartă pe cap un coif cu o
coafură specifică (coc la
ceafă şi cosiţă trecută peste
frunte), care mai apare la
casca de aur a lui Mes-
kalam-dug şi la portretul lui
Sargon cel Mare. Bustul îi
este acoperit cu o blană cu
fir lung dispusă oblic şi care
lasă umărul drept dezvelit.
Dedesubt poartă obişnuita
fustă de lână cu meşe
solziforme, numită
"kaunakes". în mâna dreaptă
ţine o sabie scurtă. Soldaţii
sunt înalmaţi cu lăcii lungi şi
scuturi drepte, iar pe cap
poartă coifuri simple de
aramă garnisită cu piele
(cum s-au găsit în
mormintele princiare de la
Ur). Falanga calcă în
picioare duşmanii deja ucişi.
Izocefalia personajelor,
lăncile dispuse în şiruri
46
paralele şi ignorarea perspectivei unghiulare guvernează limbajul plastic. Fragmentul
mai mic trebuie să aparţină aceleiaşi scene. Pe el se văd vulturii devorând stârvurile
celor învinşi. Inscripţia relatează despre înfrângerea regelui din Umma de către cel din
Lagaş. în primul registru de dedesubt îl vedem pe acelaşi Ea-nantum, îmbrăcat ca mai
înainte, şarjând în fruntea ostaşilor săi în carul de luptă (tras probabol de onagri). în
dreapta ţine un cuţit în formă de S, iar cu stânga manevrează ameninţător o lance
lungă. Textul ne informeză că regele din Lagaş l-a străpuns cu lancea pe cel din Umma.
în următorul registru era redată scena înmormântării solemne a propriilor soldaţi, iar în
cel mai de jor registru era figurată lupta contra oraşului Kiş. Textul ne informează că Ea-
nantum l-a biruit şi pe regele din Kiş, căruia i-a străpuns capul cu lancea.

47
 Pe cealată faţă nu mai avem o naraţiune istorică, ci o scenă sacră, dar cu
trimitere la aceleaşi evenimente. Zeul tutelar al oraşului Lagaş, războinicul Ninghirsu,
fiul marelui zeu Enlil, cu bustul gol şi cu barba şi părul foarte lungi. în dreapta ţine o
măciucă-sceptru, în stânga o plasă. Textul precizează în mai multe rânduri că Ninghirsu
şi-a prins şi îşi va prinde duşmanii într-o plasă. în ochiurile ei se văd duşmanii
dezbrăcaţi, care sunt adunaţi grămadă. Plasa se termină cu două capete de lei şi apoi
cu vulturul cu cap de leu, Imdugud.

48
 Această stelă este primul relief istoric-narativ din arta sumeriană. Cu o deosebită
forţă evocatoare şi cu mult dramatism sunt relatate aici faptele de vitejie ale lui
Eanantum, care a instaurat hegemonia oraşului Lagaş asupra întregii Mesopotamii,
până la fruntariile Siriei.
O altă inscripţie pomeneşte de asemenea succesele lui Ea-nantum (Muz.
Louvre, Paris, inv. AO 2677; E. Sollberger, A. Kupper, Inscriptions royales Sumériennes
et Akkadiennes, Paris 1971, p. 58-61; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 229, nr.
172): este vorba despre o cărămidă de fundaţie dedicată lui Ninghirsu şi care enumeră
construcţiile lui Ea-nantum după fiecare victorie. în partea finală stă scris: "... Elamitul s-
a repezit asupra lui Ea-nantum, dar el îl alungă pe elamit în ţara lui...Ea-nantum,
principele din Lagaş, care subjugă ţările în numele lui Ninghirsu, a înfrânt Elamul... şi a
îeşit învingător din confruntarea cu Kiş, Akşak şi Mari...Ea-nantum, cel care este mereu
în gândul lui Ninghirsu... a construit pentru Ninghirsu palatul din Tiras. El este fiul lui
Akurgal, principe al Lagaşului, iar bunicul său a fost Ur-Nanşe, principe al Lagaşului".
Bibliografie: Müller-Karpe 1974, p. 588, Taf. 186ţ1-2,4; Lloyd 1978, p. 146-147,
Fig. 69; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 68-69.

Necropola din Ur.

Pentru istoricul
cercetărilor de la Ur v. mai jos
prezentarea oraşului din timpul
celei de a III-a dinastii.
Cimitirul din vremea
primei dinastii este amplasat în
zona se sud-est a incintei
sacre din epoca neo-
babiloniană. Mormintele au
fost săpate în movila de circa
12 m înălţime, care cuprindea
straturile de epocă Obeid şi
Uruk. Au fost cercetate circa 1
800 de morminte care se
datează din epoca dinastică
arhaică şi până în cea
sargonidă.
Cele 16 mormintele
regale pot fi plasate în
perioada dinastică arhaică III
şi, cu două excepţii, au fost
parţial jefuite încă din
antichitate. Totuşi materialul
arheologic recoltat de aici a
fost foarte bogat. Ur. Aspect din timpul săpăturilor lui Woolley

49
 Mormintele sunt amplasate într-o groapă rectangulară de circa 10 m adâncime la
care se ajungea printr-un culoar descendent (numit "dromos" de greci). în groapă se
contruia mauzoleul din pereţi de cărămidă arsă, uneori făţuiţi cu bitum şi cu tavan boltit.
Camera mortuară avea între 13 x 9 m şi 3,3 x 2,4 m şi era de regulă înconjurată de mai
multe încăperi secundare.

Ur. Cele 16 morminte regale, plan.

50
 Mausoleul regal nr. 798, plan şi reconstiture a
ceremonialului funerar (după Woolley)

Regii şi reginele fuseseră

înmormântaţi cu mult fast, fiind
înconjuraţi de numeroase
obiecte de lux, în primul rând
veselă. în mai multe cazuri (de
exemplu mormântul regal 789,
ilustrat aici) au fost descoperite
care cu patru roţi trase de boi,
într-un caz un car tras de onagri
(măgari sălbatici). Atelajele erau
ferecate cu bronz şi argint, iar piesele de harnaşament erau făcut din
aceleaşi materiale. Mormintele princiare mai cuprindeau între 10 şi 20 de
schelete ale suitei, care fusese îngropată o dată cu monarhul. La intrare
sunt masate schelete de soldaţi, cu căşti de bronz şi înarmaţi cu securi
de luptă şi lăncii (mai rar cu săbii scurte). Evident ei erau aşezaţi acolo
ca să păzească pe veci mormântul.

Cimitirul din Ur. Securi de luptă, sabie-pumnal cu teacă, distribuitor de hăţuri de la jug şi suliţe.
51
 Scheletele feminine (printre care şi de fetiţe), aveau numeroase bijuterii
(diademe, cercei, brăţări, mărgele) şi erau adesea însoţite de harfe bogat decorate.
Cutiile de rezonanţă aveau o intarsie de scoici şi lapislazuli prinse cu bitum (v. aşa-zisul
"stindard din Ur"). Unul din schelete era astfel poziţionat încât se pare că femeia a
cântat până în ultima clipă. Foarte bine păstrat a fost mormântul reginei Pu-abi, care
avea un inventar foarte bogat.

Podoabele reginei Pu-abi,

reconstituire recentă la Mus. Chicago
şi instantaneu din momentul
descoperirii

Mormântul regal nr. 800, al reginei Pu-Abi

52
 Mormântul reginei Pu-abi. Una dintre sclave -
doamnă de companie, cu diademă de aur, cercei şi
colier din pietre preţioase.

Nu s-au găsit nici un fel de urme de violenţă, aşa

că este foarte probabil ca, în cursul ceremoniei
funerare, membrii suitei să fi fost drogaţi şi
otrăviţi, murind lent pe loc. După ceremonie uşa
camerei mortuare era zidită şi mausoleul parţial
acoperit. Urmau alte ceremonii comemorative
din care nu lipseau sacrificii umane (probabil
prizonieri) şi banchete funebre, care au lăsat în
urma lor un strat de cenuşă şi multă veselă. Până ce groapa era complet umplută
ceremonia se repeta de mai mute ori.

Bibliografie: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol.

2. The Royal Cemetery, London &
Philadelphia 1934; Champdor 1964,
Fig. 83-99 H.J. Niessen, Zur Datierung
Obiecte diverse din des Königsfriedhofes von Ur, 1966;
mormânt: harfă, sanie şi Müller-Karpe 1974, p. 819-821.
cutie de joc.
53
„Stindardul" din Ur
Stare bună de conservare, azi refăcut în British-Museum. H = 20 cm, L = 40,5
cm. Descoperit în mormântul nr. 779, lângă un schelet de bărbat cu capul acoperit de
mii de plăcuţe de lapislazuli şi câteva resturi de la un car. În dromos-ul mormântului
respectiv s-au găsit mai multe schelete de soldaţi. Prima publicare Woolley op. cit.
supra.
Aşa numitul "stindard"
(conform interpretării lui
Woolley, care considera că
personajul care-l ţinea în braţe
era un soldat) constă din două
plăci de lemn care formau,
după cele mai multe opinii,
pereţii cutiei de rezonanţă ai
unui instrument muzical (harfă).
Recent s-a propus soluţia unei
cutii pentru economii, căci
coarnele harfei nu au fost găsie.
Decoraţia este în tehnica intarsiei. Figurinele au fost traforate şi incizate din sidef (valvă
de scoică), în care uneori sunt incrustaţii cu carneol (la carele de luptă, spre exemplu),
iar fondul e alcătuit din plăcuţe de lapislazuli bleu-main. Figurinele şi fondul au fost lipite
pe plăcile de lemn cu bitum.
Câmpul imaginii e împărţit în trei registre suprapuse. O faţă cuprinde scene de
pace, cealaltă de război. Pe placa cu scene belicoase distingem în registrul superior o
reuniune (poate consiliul de război). în centrul scenei e monarhul, pe care-l
recunoaştem căci este redat mai mare decât ceilalţi. Spre el se îndreaptă războinici din
două părţi. Ei poartă pe cap un coif simplu şi sunt înarmaţi cu lăncii şi scuri de luptă, de
felul celor găsite în morminte. Ei sunt îmbrăcaţi ca figurinele de la Tell Asmar (v. supra)
cu o fustă în formă de clopot, care coboară până la jumătatea gambei şi care se termină
cu franjuri ascuţiţi. Pe umărul stâng au o blană cu meşe lungi. Feţele le sunt rase (şi la
scheletele de soldaţi din
morminte s-au găsit brice).
Dinspre stânga vine şi un
car cu patru roţi pline, tras
de onagri (măgari
sălbatici). Carul are în faţă
apărători pentru protecţia
echipajului. în registrul
median este redată
infanteria în campanie. în
stânga e un şir de soldaţi
cu mantii lungi şi lăncii,
care mărşăluiesc (opt
persoane). în centru e o
scenă de luptă, iar la
54
dreapta vedem prizonierii escortaţi de învingători. în registrul inferior este figurată şarja
carelor de luptă. Duşmanii căzuţi sunt călcaţi în copitele cailor. în fiecare car se găseşte
câte un vizitiu şi un războinic înarmat tot cu lance. Alte suliţe de rezervă sunt aşezate
lângă scutul protector. Până şi detaliile harnaşamentului sunt redate: pieptarul cu
franjuri lungi (probabil curele protectoare) şi distribuitorul de hăţuri de pe jug, alcătuit din
două inele, aşa cum s-a descoperit şi în necropolă.
Pe faţa cu scene de pace vedem în registrul superior un banchet. în
stânga "lugal", "omul mare" stă pe tron şi ţine în dreapta o cupă. Bustul îi este nud, iar
partea inferioară a corpului îi e acoperită cu un veşmânt de blană cu meşe lungi,
kaunakes. în jurul monarhului sunt patru servitori, care deşi stau în picioare sunt la fel
de înalţi ca regele tronând. Urmează şase curteni, aşezaţi cu faţa spre monarh şi ţinând
în dreapta o cupă. şi ei au bustul gol, dar poartă fuste de stofă cu franjuri ascuţiţi.
Urmează un cântăreţ din harfă şi o femeie (dansatoare sau animatoare). Toate
personajele masculine au faţa şi capul ras. Femeia poartă păr lung, despletit. în
următoarele două registre este figurată scena aducerii tributului. în registrul median
distingem de la dreapta la stânga: două personaje cu mâinile la piept (al doilea are şi un
baston), care conduc cortegiul, apoi doi inşi care aduc un taur (unul îl ţine de dârlogi),
urmează trei ovicaprine mânate de un individ şi apoi un personaj care duce în fiecare
mână câte doi peşti. Urmează iarăşi un personaj cu mâinile la piept, după care vin doi
inşi cu un taur, in
individ care împinge
un ţap îndărătnic şi
un altul care duce în
braţe in ied. în
registrul inferior apar
iarăşi în frunte cei doi
conducători ai
cortegiului, urmaţi de
un personaj care
duce doi onagri de
dârlogi. In spatele lui
sunt doi inşi care
cară în spinare, primul un sac, cel de al doilea un pachet mai complicat. Scena se
repetă identic, după care mai urmează două personaje cu saci pe umeri.
Stilul acestei lucrări este similar cu al stelei vulturilor. Pesonajele sunt redate
schematic, în atitudini hieratice, rigide, iar compoziţia uzează de repetiţie şi izocefalie. în
repetate rânduri artizanul a preferat claritatea mesajului realităţii vizibile. Astfel pe car
vizitiul şi războinicul sunt redaţi unul după altul, iar duşmanii căzuţi ocupă întreg spaţiul
de sub onagri. Canonul proporţiilor ierarhice a fost de asemenea urmat cu străşnicie.
Scenele redate pe acest "stindard" se înscru în tematica obişnuită a artei aulice care va
fi perpetuată peste milenii în arta asiriană sau persană.

Bibliografie: E. Strommenger, The Art of Mesopotamia, London 1964, Fig. 72, Pl.
X şi XI; Champdor 1964, Fig. 22-25; Müller-Karpe 1974, Taf. 178, 1-2; Lloyd 1978, p.
163-165 şi Fig. 20; Caubet, Pouyssegur 1998, p. 61-62.

55
Coiful de paradă al lui Mes-kalam-dug.
British Museum. Mormântul 1054 al lui Mes-kalam-dug ("Viteazul din ţara cea
bună"), prima dinastie din Ur, pe la 2500 a. Chr.

Coiful a fost lucrat prin

ciocănire "au repoussé" dintr-o
placă subţire de aur de 15 carate.
Orificiile de pe margini facilitau
ataşarea unei căptuşeli (probabil
din piele), care era răsfrântă ca
un tiv peste muchiile coifului.
Pentru auz a fost practicat câte
un orificiu mai mare în dreptul
pavilionului urechii. Decoraţia
coifului imita coafura la modă pe
la mijlocul mileniului trei în
rândurile războinicilor din lumea
sumeriană. Părul era adunat într-
un coc la ceafă, de unde plecau
două cosiţe, care erau petrecute
peste frunte, fiind susţinute de o
bentiţă. Masa capilară este tratată
în mod decorativ, şuviţele fiind
redate prin incizii paralele, zulufii
prin cercuri concentrice, iar
cârlionţii fiind reduşi la nişte
spirale ce se repetă fără
modificări. Coafura se
deosebeşte de cea purată de
personajele de pe "stindardul din
Ur", provenit din aceiaşi
necropolă, dar coincide cu cea a
lui Ea-nantum de pe stela
vulturilor şi cu cea a lui Sargon
din celebrul portret descoperit la
Ninive.
Ocupantul mormântului,
Mes-kalam-dug (viteazul din ţara cea bună), a fost identificat după inscripţia de pe un
sigiliu de sidef aflat într-o ladă, alături de două pumanle de aur. Mormântul mai
cuprindea printre altele două cupe şi de o lucernă, tot de aur. După inscripţie Mes-
kalam-dug a fost rege, dar surprinde lipsa din inventarul mormântului (altfel bogat) a
ustensilelor de vânătoare, care era un privilegiu regal. În plus nu există nici jertfele
umane, altfel omniprezente în mormintele princiare. Mormântul 1054 a fost aşezat peste
un mausoleu mai vechi şi consta dintr-o cameră funerarăde piatră.
Champdor 1964, Fig. 86, cf. textul de peste ilustraţia [100]; Müller-Karpe 1974, p.
821 şi Taf. 179ţ1; Lloyd 1978, p. 162 şi Fig. 84.
56
Conul lui Entemena referitor la hotărnicia dintre Lagaş şi Umma.
Lut ars. H = 27 cm, D bazei 12,7 cm. Descoperit la Tello (Ghirsu). Prima
publicare: F. Thureau-Dangin, Les inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 71
sqq. Pe la 2404-2375 a. Chr.. Muz. Louvre, Paris, inv. AO 3004.
Conul de lut, un fel de bornă, istoriseşte în cel mai pur stil narativ conflictul
teritorial dintre Lagaş şi Umma, care coboară cu multe generaţii în urmă, pe vremea
când Mesilim din Kiş exercita hegemonia asupra întregii Mesopotamii. Cele două oraşe
îşi disputau la frontiera dintre ele un taluz, sau (mai probabil) un canal de irigaţie. Cei
din Umma nu voiau să recunoască aparteneţa taluzului respectiv la oraşul Lagaş, aşa
cum hotărâse Mesilim. Ulterior problema a fost rezolvată prin forţă de bunicul lui
Entemena, vestitul Ea-nantum, care a cucerit oraşul Umma şi care a pus capăt
hegemoniei oraşului Kiş. Dar oraşul Umma tot nu a vrut să respecte hotărnicia şi acum,
după trei generaţii, En-temena s-a decis să reconstruiască taluzul (sau canalul), făcând
apel la judecata preoţilor lui Enlil, zeul suprem al cărui sanctuar era la Nippur. Textul se
încheie cu imprecaţii la adresa nestatorniciei celor din Umma şi cu blesteme în cazul în
care vor îndrăzni să mai încalce taluzul. Iată un extras din text:

"Enlil, regele tuturor ţărilor, tatăl tuturor zeilor, a delimiatat frontiera prin cuvântul
său...
Mesilim, rege din Kiş a măsurat-o cu frânghia şi a ridicat aici o stelă...
Entemena, principele din Lagaş, a binevoit să trimită mesageri la Ila în această
problemă, dar Ila, principele din Umma, hoţ de terenuri, rostitor de lucruri urâte, a
declarat: Acest taluz de frontieră îmi aparţine mie...".
Este evident că Entemena nu mai putea rezolva prin forţă diferendul cu Umma,
aşa cum o făcuse Ea-nantum şi că el a preferat să recurgă la arbitrajul preoţilor lui Enlil,
în faţa cărora a venit cu un argument istoric: în vechime însuşi Mesilim, care era neutru,
stabilise această horărnicie. Acest apel la evenimentele trecute este o primă dovadă de
conştiinţă istorică în lumea sumeriană.
Bibliografie: E. Sollberger, A. Kupper, Inscriptions royales Sumériennes et
Akkadiennes, Paris 1971, p. 71 sqq; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 198, nr.
132.

57
 Conul B, care prezintă reformele lui Urukaghina.
Lut ars. H = 28,2 cm; D bazei = 16,5 cm. Descoperit la Tello (Ghirsu). Prima
publicare: F. Thureau-Dangin, Les inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 76
sqq; cf. şi E. de Sarzec, Découvertes en Chaldée, 1884-1912, Pl. 32 busţ4. Sfârşitul
epocii adinastice arhaice III, domnia lui Urukaghina 2351 - 2342 a. Chr.. Muz. louvre,
Paris, inv. AO 3287.

Conul cuprinde o scurtă

dare de seamă a reformelor
înfăptuite de Urukaghina. Ele
vizează reducerea abuzurilor celor
puternici, palatul şi templele, prin
revenirea la situaţia mai veche,
când aşezămintele erau mai juste.
în primul rând sunt recunoscute
vechile privilegii ale templelor, iar
puterea palatului, care crescuse
mult în dauna celei sacre este
diminuată. Dar Urukaghina a
ajuns în fruntea Lagaşului în urma
unei revolte populare, care a
dărâmat de la putere dinastia
întemeiată de Ur-nanşe, şi de
aceea el nu a uitat să reducă
impozitele şi taxele, inclusiv pe
cele percepute de către temple.
Anterior ele nu fuseseră fixate în
scris şi de aceea în ultima vreme
preoţii pretindeau tot mai mult. S-a
revenit se pare la sistemul
contribuţiilor benevole, căci spune
textul: "de la un capăt la altul al
tării... nu mai vedeai picior de
perceptor". în viziunea aceluiaşi
text, Urukaghina "a instaurat
libertatea" la Lagaş. Totodată sunt menţionate măsuri împotriva hoţilor, a delictelor de
înşelăciune şi a crimelor de tot felul, care ar fi fost eradicate. Cu toate acestea măsurile
lui Urukaghina nu pot fi categorisite drept revoluţionare şi nici măcar drept reformiste,
căci idealul său nu era acela de a schimba lucrurile printr-un nou aşezământ, ci de a
reveni la vremurile de demult, care păreau idilice. Ori cum, ele nu au întărit Lagaşul,
căci duşmanul secular, oraşul vecin Umma îl va cuceri prin Lugal-zaggesi.
Bibliografie: E. Sollberger, Corpus des inscriptions cunéiformes de Lagasch,
Paris 1956, p. 50; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 202-203, nr. 137; Caubet,
Pouyssegur 1996, p. 70-72.

58
 Kiş. Palatul presargonid.
Prima publicare: E. Mckay, A Sumerian Palace and the "A" Cemetery from Kish,
Mesopotamia I (1925), II (1929).
Palatul dinastic arhaic este amplasat pe colina A, de circa 4,5 m înălţime. El a
fost construit din cărămizi plan-convexe, specifice epocii dinastice arhaice II şi III şi se
datează în perioada IIIa. Corpul principal are formă rectangulară şi o lungime totală de
41 m, iar cel secundar a fost construit la sud de acesta şi e cu ceva mai scurt. Spre est
mai apare o anexă incomplet păstrată, cu intrarea. Corpul nordic (cel principal) este
înconjurat ca o fortificaţie de un zid perimetral de 3,5 m grosime, între el şi clădirea
propriu-zisă aflându-se un coridor de 2,3 m lăţime. La vest palatul are o curte centrală
în jurul căreia sunt dispuse 9 încăperi. Construcţia sudică are ziduri mai subţiri. în
extremitatea ei vestică se găseşte o sală transversală cu tavanul susţinut de pilaştri
angajaţi de-a lungul pereţilor şi care are o despărţitură în capătul de sud. Sala comunică
prin două porţi cu un al doilea transept, de 27 x 7,5 m, împărţit în două nave de către un
şir de coloane cu un diametru apreciabil (1,5 m). într-o încăpere din partea estică s-au
găsit numeroase figurine plate de fildeş, reprezentând animale, oameni şi zei, şi care
vor fi provenit de la
pereţii încăperii, care
erau decoraţi prin
intarsie. în extremitatea
estică apare un portic
dublu, un fel de
"loggia". Pe un stilobat
(zid de susţinere) de 1
m grosime se ridică un
şir de coloane (de fapt
ele pornesc mai de jos
şi sunt practic unite prin
zidul respectiv, care
funcţionează ca o
balustradă). Acest
portic dublu va fi fost
deschis înspre parc ţ
grădina de recreere. în
extremitatea estică se
găseşte intrarea
monumentală, străjuită de două turnuri şi cu o scară cu opt trepte.
Cele două corpuri de clădire trebuie să reprezinte, ca mai târziu, pe de o parte
zona oficială, cu sala tronului şi sanctuarul, iar pe de alta haremul (probabil clădirea mai
mică). în cazul de faţă sala tronului nu este încă suficient de individualizată şi nici zona
sacră nu poate fi clar delimitată, dar separarea celor două corpuri de clădire este
evidentă. Cert este că la ora respectivă reşedinţa regală se autonomizase, ca o formă
arhitectonică de sine stătătoare, deosebindu-se clar de templu, aşa cum o arată
edificiile contemporane de la Eridu şi Mari.
Bibliografie: Strommenger 1962, Abb. 17, p. 263; Müller-Karpe 1974, p. 829, nr.
51ţIII, Taf. 202ţ4; Lloyd 1978, p. 256-257 şi Fig. 76.
59
 Portretul lui Sargon cel Mare.
Bronz. H capului= 30 cm; cu tot cu barbă 36,6 cm. Dimensiuni naturale.
Descoperit în templul lui Iştar de la Ninive de către R. Campbell-Thompson şi M.E.L.
Mallowan, unde va fi fost dedicat de către fiul lui Sargon, Manistusu, care a fost
fondatorul templului (mai puţin probabil să fi fost adus aici ca pradă în vremea noului
imperiu assirian). Prima publicare: R. Cambell-Thompson, M.E.L. Mallowan, The British
Museum Excavations at Niniveh, 1931-32, în Liverpool Annals of Archaeology and
Antropology, 20, 1932, Pl. L; şi M.E.L. Mallowan, în Iraq 3, 1936, p. 104 sqq, Pl. V-VII.
Epoca lui Sargon, 2350-2296 a. Chr. Muzeul Irakului, Bagdad.
Urechea dreaptă şi ochiul stâng
au fost parţial distruse în momentul
jefuirii statuii, când globii oculari,
realizaţi din ceva piatră preţioasă, i-au
fost smulşi. Sargon cel Mare poartă o
coafură specifică epocii dinastice
arhaice (cf. stela lui Ea-nantum sau
coiful lui Mes-kalam-dug) şi perioadei
sargonide, ceea ce a şi asigurat datrea
atât de timpurie a acestei capodopere.
Părul este împleteit şi strâns la ceafă
într-un coc. O altă cosiţă e adusă din
spate în faţă, peste frunte, unde părul e
strâns şi de o diademă. De sub ea se
văd buclele decorate cu crecuri
concentrice fin incizate, ca la coiful lui
Mes-kalam-dug. Toate şuviţele sunt
redate dealtfel prin incizii paralele, cu
evident aspect decorativ. Barba este
mai plastic modelată, dar cârlionţii în
formă de spirală sunt dispuşi tot în şiruri
regulate. Sprâncenele împreunate la
rădăcina nasului sunt de asemenea
puternic stilizate. în contrast cu
aspectul artizanal al capilaturii, relieful
facial dovedeşte o temeinică înţelegere
a anatomiei umane. Globii oculari,
pomeţii obrajlor sau nasul au aspect organic, real. Mai mult chiar, artistul i-a imprimat
acestui portret o expresie subtilă. Pleoapa superioară uşor lăsată în jos dădea privirii un
aspect meditativ, de reflexie interioară. Zâmbetul uşor schiţat subliniază aceiaşi
detaşare de chestiunile cotidiene. Această capodoperă este fără egal în plastica
sumeriană, care a produs în general lucrări mai primitive sub aspectul redării
organicităţii fiinţei umane şi unde nu s-a pus problema portretului psihologic, chipurile
având o expresie naivă (v. mai sus statuetele de la Tell Asnar, de exemplu).
Bibliografie: E. Strommenger, Fünf Jahrtausende Mesopotamien. Die Kunst von
den Anfängen um 5 000 v. Chr. bis zu Alexander dem Großen, München 1962, Taf.
XXII-XXIII; Lloyd 1978, p. 182, Fig. 93; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 76.
60
Harta lumii de la Sippar
British Museum. Placă de gresie. Sippar, pe la 1500-1400 a. Chr.
Harta a fost menită să ilustreze campaniile lui Sargon cel Mare, care erau
binecunoscute chiar şi aproape un mileniu după ce marele cuceritor se stinsese din
viaţă. Textul cuneiform din partea de jos redă rezumativ expediţiile lui Sargon. Harta
prezintă pământul sub forma unui disc, înconjurat de mări şi de cele 7 planete, care
sunt cei 7 mari zei, de Lună şi de Soare (aflat în zona distrusă). În centru se găseşte
Babilonul, pe Eufrat. Sunt desenate şi ţinuturile muntoase, sub formă de triunghiuri, iar
Assiria sau mlaştinile de la vărsarea Eufratului sunt de asemenea menţionate. De
remarcat prezenţa celor două axe, est-vest şi nord-sud, care arată că pentru sumerieni
pământul era un disc brăzdat de două perpendiculare, iar titlul de "rege al celor patru
zări" poate echivala cu cel de "monarh universal".

Champdor 1964, Fig. 215; B. André-Leicknam, în Ecriture 1982, p. 257.

61
Stela lui Naram-Sin
Gresie roşcată. H = 200 cm; L = 105 cm, G = 18-25 cm. Pe la 2260-2223 a. Chr.
Descoperită în cursul săpăturilor franceze la Susa în Elam, unde fusese adusă în
mileniul doi de către unul din suveranii elamiţi ca pradă de război. Prima publicare:
Délegation en Perse. Memoires publiées sous la Direction de J. de Morgan, I, Fouilles
à Souse, Paris 1900, p. 144-158, Pl. X . Mus. Louvre, Paris.
Stela a fost închinată
victoriei lui Naram-sin asupra
unor triburi nomade ce se
abătuseră în zona munţilor
Zagros. Relieful îl redă pe rege
în fruntea ostaşilor săi
escaladând versanţii muntelui.
Soldaţii sunt dispuşi pe trei
registre şi înaintează
maiestuos, într-o poziţie rigidă,
hieratică. Deasupra lor e redat
Naram-sin, purtând un arc şi o
suliţă. El e mai mare decât
restul şi arborează aceiaşi
atitudine demnă. în schimb
duşmanii, care se prăbuşesc
loviţi de lănci, sau care cer
îndurare, sunt redaţi liber,
făcând gesturi naturale. Artistul
urmează o serie de convenţii
ale plasticii bidimensionale,
care se întâlnesc pe arii
extinse din lumea orientală:
proporţiile ierarhice şi
atitudinea hieratică, la fel ca şi
ignorarea oricărei perspective
unghiulare şi a oricărei iluzii de
profunzime, în favoarea
clarităţii mesajului (personajele
sunt dispuse pe registre, iar
corpurile le sunt torsionate în
mod nenatural pentru a li se
vedea ambii umeri, în schimb
membrele inferioare sunt
redate din profil). Deasupra
scenei apare zeul şamaş,
soarele şi soţia sa, zeiţa Iştar,
o stea. Interesant e că Naram-
sin poartă pe cap o tiară cu
coarne, asemenea zeilor. In
62
plus, în inscripţia de pe versantul muntelui numele său e precedat de o stea, asemenea
numelor de zei.
Textul inscripţiei sună astfel: " Tu trecătorule, opreşte-te şi citeşte aceasţă stelă,
pe care eu, zeul Naram-sin, care sunt fiul lui Sargon am lăsat-o pentru vremurile ce vor
să vină...
Popoarele Uman-manda (sciţi nomazi) se ridicară şi dădură năvală peste ţară.
Războinici cu trup de pasăre, homunculi cu chip de cioară, astfel i-au zămislit zeii pe
aceştia....
Ei jefuiră ţara gutti-lor şi ajunseră în Elam. Ei jefuiră Elam-ul şi ajunseră până la
capătul lumii...
Atunci eu îmi adunai armata şi i-am dat ordinele: să îndrepte pumnalul împotriva
lor; să abată lancea asupra lor; să înfigă în ei pumnalul şi să-i sfâşie cu lănciile." (Labat
et alii, Les religions du Proche-Orient, p. 309-311).
Această stelă
este dovada tendinţei
lui Naram-sin de a se
proclama zeu, fapt rar
întâlnit în lumea
mesopotamiană. Stela
de faţă se încadrează
într-o serie de
monumente
comemorative ale
unor victorii din epoca
sargonidă, din păcate
doar fragmentar (Muz.
Louvre şi Muz. Irak;
Srommenger, op.cit.,
Taf. 114-115; Lloyd
1978, p. 184 şi Fig.
98).
Bibliografie:
Jastrow Jr. 1912, p. 2,
nr. 2, Taf. 1;
Strommenger, op. cit.
la piesa anterioară,
Taf. 118-119;
Champdor 1964, Fig.
118; Laroche 1971, p.
25-26 şi 32; Lloyd
1978, p. 182, Fig. 96;
Caudet, Pouyssegur
1996, p. 78-79.

63
 Statuia lui Gudea în chip de orant.
Diorit brun închis. H = 105-107 cm. Provine din Tello (Ghirsu). Perioada de sfârşit
a dominaţiei guttilor, pe la 2 125 a. Chr. Muzeul Louvre, Paris.

Principele din Lagaş, "ensi"- vasal

al regelui din Guttium, este redat în
picioaree goale şi înveşmântat doar cu o
mantie cu franjuri, care-i lasă liber
umărul drept. Pe cap are o căciulă cu
boruri răsfrânte, făcută din blană de miel,
simbol al instituţiei monarhice. Cârlionţii
sunt redaţi sub forma unor şiruri verticale
de spirale concentrice. Faţa lui Gudea
este rasă. Chipul aproape pătrat este
dominat de ochii exoftalmici cu
sprâncene împreunate, redate prin linii
paralele "în brăduleţ" (sau asemenea
unui schelet de peşte). Gura are buze
cărnoase şi uşor ţuguiate. Musculatura
membrului superior drept se distinge
clar. Astfel deltoidul şi bicepsul sunt bine
individualizaţi, ca şi muşchii antebraţului
(flexori şi pronatori-supinatori). Degetele
mâinilor, prelungi şi subţiri sunt însă
stilizate. Aceiaşi tratare elegantă, cu
tendinţe spre reducerea formelor
anatomice la planuri simple, se
regăseşte şi la tratarea picioarelor.
Faldurile mantiei sunt şi mai simplificate.
Postura statuii este rigidă,
hieratică. Capul este îndreptat înainte şi
întreaga statuie este perfect simetrică.
Ensi este redat cu mâinile aduse la piept
în semn de rugăciune. Această atitudine
pioasă corespunde scopului statuii şi
reiase din incripţia care de obicei o
acompaniază. Cea mai completă se
găseşte pe "statuia A", similară celei de
faţă, dar cu textul înscris pe mantie (vezi
F. Thureau-Dangin, Inscriptions de
Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 105):
"Gudea, ensi din Lagaş, cel care a
construit templul "en-ni-nu" al lui
Ninghirsu. Pentru gloria lui Ninhursag,
cea care străluceşte deasupra oraşului, mamă a copiilor şi a oraşului, spre slava ei a
construit Gudea templul lui Ghrsu... El construi tronul divinităţii Sale şi îl aduse pe zeu în
64
templul său. El aduse un bloc de diorit din Munţii Magan (probabil Oman) şi ordonă să-i
fie durată în el această statuie. Stăpână care în ceruri ca şi pe pământ stabileşti mersul
lucrurilor, Nintud, mamă a zeilor, dăruieşte-i lui Gudea, constructorul acestui templu, o
viaţă lungă. Pe nume el Te-a numit şi Te-a adus în templul său".
Alte statui ale lui Gudea stând în picioare au o înălţime ce variază între 110 şi
160 cm, ultimele atingând deci dimensiunile naturale. Dintre cele 19 statui cunoscute
(unele stând altele aşezate) majoritatea au fost dedicate zeului Ninghirsu şi soţiei sale
Bau şi îl redau pe principele din Lagaş în calitate de veşnic închinător al lor. Ele poartă
în general inscripţii ce se încheie cu numele dat statuii respective, ca "Regele a cărui
mărime şi putere nu le pot purta ţările", "sau "Mama Bau a dăruit viaţa în e-sil-sir-sir
(numele templului respectiv)", sau "Lui Gudea, constructorul acestui templu, i-a fost
dăruită viaţa". Alte ori numele statuii ia forma unei urări: "Viaţa să fie darul meu", ori
"întăreşte darul vieţii". Este evident că statuia era privită ca o entitate în sine, dotată cu
viaţă proprie şi care urma să-l reprezinte pe Gudea în faţa divinităţii.
Bibliografie: Laroche 1971, p. 31; Caubet, Pouysseur 1996, p. 82-83.

Statuia lui Gudea cu vas de unde se

revarsă apa.
Calcit verde. H = 61-62 cm. Provine din Tello
(Ghirsu). Prima publicare: V. Schell, în Reveu
d'Assirologie, 1930, p. 161. Perioada de sfârşit a
dominaţiei guttilor, pe la 2125 a. Chr. Muz. Louvre,
Paris, inv. AO 22126.

După A. Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în

texte, Ed. şt., Buc. 1975, p. 166-167.

Principele din Lagaş este redat într-o postură

similară cu cea precedentă, dar ţine în mână un vas
din care se revarsă apă şi peşti, simbol al oceanului
primordial şi atribut al lui Ninghirsu, zeul tutelar al
oraşului Lagaş. Inscripţia principală este amplasată
pe partea anterioară a veşmântului şi se citeşte pe
verticală: Zeiţei Geştinnana, soţia zeului
Ninghişzida (închnare)...Stăpânei sale i-a dedicat
Gudea, principele din Lagaş, templul lui Ghirsu pe
care l-a construit şi şi-a durat propria statuie pe
care a numit-o "Geştinnana dă viaţă" şi pe care a
aşezat-o în templu. Pe umărul drept al stauii mai
apare un text scurt: Gudea, ensi din Lagaş, care a
construit templul lui Ninghişzida şi a lui Geştinnana.
Bibliografie: A. Parrot, în Revue du Louvre, 1967, p.
89; B. André-Leicknam în Écriture 1982, p. 83, nr.
39; Caubet, Pouyssegur 1996, p. 82.

65
 Statuia lui Gudea tronând.
Diorit gri-albăstrui închis. H = 46 cm. Descoperită în două reprize: mai întâi capul
în 1881 (săpături Sarzec) şi apoi corpul în 1902 (săpături Gros). Prima publicare: L.
Heuzey, Une statue complète de Gudea, în Revue d'Assirologie et d'Archéologie
Orientale, VI, p. 18-22 şi L. Heuzey, Fr. Thureau-Dangin, Nouvelles fouilles de Tello,
Paris 1910, p. 21-25, inscripţia: p. 26-28. Pl. 1. Sfârşitul perioadei de dominaţie a
Guttilor, pe la 2125 a. Chr. Muz. Louvre, Paris, inv. AO 1.

Gudea este redat şezând pe

un tron fără spătar. El poartă un
veşmânt lung pănă spre glezne şi
care-i acoperă umărul stâng. După
unii comentatori pe cap el poartă o
căciulă cu boruri răsfrânte
(asemenea lui Hamurabi), după alţii
ar fi vorba despre o coafură "stil
melon". Neclaritatea rezidă în
puternica stilizare a cârlionţilor,
reduşi la forma unor simple pastile,
încât nu se mai poate şti dacă e
vorba despre o blană de miel (cum
înclin eu să cred) sau despre un păr
uman foarte creţ. Faţa lui Gudea e
rasă. Obrazul e rotund şi bărbia e
dreaptă. Faţa a fost tratată de artist
în planuri mari, unul frontal şi două
laterale, destul de vizibile, astfel
încât figura se înscrie bine într-un
pătrat. Sprâncenele, minuţios
redate, se împreunează la rădăcina
nasului. Ochii sunt neobişnuit de
mari, iar gura e cărnoasă. Mâinile
sunt înpreunate pe piept în semn de
rugăciune. Musculatura membrului
superior drept e sugerată cu destulă
abilitate, lucru rar în arta orientală.
degetele mâinilor şi picioarelor sunt
alungite şi uşor stilizate.
Conform inscripţiei de pe
zona centrală a veşmântului
această statuie a fost dedicată
zeului Ninghişzida în templul lui
Ghirsu, construit de către Gudea.
Alte statui tronânde ale aceluiaşi
Gudea au o înălţime ce variază între 77 şi 99 cm (fără cap), astfel încât unele ating
66
mărimea naturală.
Bibliografie: Jastrow Jr. 1912, p. 1, nr. 1, Taf. 1; B. André-Leicknam în Écriture
1982, p. 226, nr. 168 (statuia tronând cu planul clădirii pe genunchi, sau "statuia B");
Caubet, Pouyssegur 1996, p. 81.

Inscripţia de pe cilindrul A al lui Gudea.

Pe la 2 125 a. Chr. Prima publicare: F. Thureau-Dangin, Les Inscriptions de
Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 135 şi 155.
Gudea, cel cu inima neprihănită rosti: "Ah, lăsaţi-mă să vorbesc. Lăsaţi-mă să
vorbesc. Lăsaţi-mă să rostesc aceste cuvinte. Eu sunt păstorul şi mie mi-a fost
încredinţată domnia. în miez de noapte mi se arătă în vis ceva şi eu n-am înţeles ce.
Doar mamei mele am îndrăznit să-i povestesc visul. Prin intermediul interpretei visurilor,
ea, care ştia ce mi s-a întâmplat, mi-a tălmăcit soarta prin zeiţa Nina". Lui ensi
(principelui) îi răspunse mama sa: "O, păstorul meu, îţi voi tălmăci visul... E vorba
despre fratele meu Ninghirsu. El îţi ordonă să construieşti casa enninu (templul lui
Ninghirsu)..." Pentru a construi templul veni elamitul din Elam şi locuitorul Susei din
Susa. ţările Makkan (Oman) şi Meluha (Nubia? sau India?) erau pline de păduri în
munţii lor... în munţii cedrilor, pe care nimeni nu i-a mai atins, urcă Gudea, marele preot
al lui Ninghrsu şi tăie cedrii din aceşti munţi. în munţii de piatră, unde nimeni nu a mai
pus piciorul se urcă Gudea, ensi al lui Ninghirsu şi aduse el de acolo mari blocuri de
piatră. Ca vaca ce nu-şi pierde din ochi viţelul, aşa işi revărsă el iubirea asupra acestui
templu şi ca unul căruia nici nu-i mai trebuie să mănânce aşa nu simţi Gudea obosala
acestui du-te vino.
Cilindrul de lut redă aceialaşi amestec de pietate şi dorinţă de faimă care l-au
caracterizat pe principele din Lagaş şi textul completează inscripţiile de pe statuile
dedicate aceluiaşi Ninghirsu.
Bibliografie: Laroche 1971, p. 31.

67
 Ur (azi Tell el-Mukeijir). Iracul de sud.
Săpături H.R. Hall 1918-1919 şi C.L. Woolley 1922-1934. H.R. Hall, A Season's
Work at Ur, London 1930. Rapoarte anuale C.L. Woolley, "Excavations at Ur" în
Antiquaries Journal începând cu nr. 3 (1923) şi până la nr. 13 (1934), strânse într-un
volum aparte, Excavations at Ur, London 1954. Sinteză: C.L. Woolley, Ur of the
Chaldees, London 1935. Monografii tematice: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol. 2-8,
London & Philadelphia 1934-1974 şi C.L. Woolley, M.E.L. Mallowan, Ur. Excavations,
vol. 9. The Neo-Babylonian and Persian Periods, London & Philadelphia 1962.

Ur. Vedere aeriană. În centru se distinge ziguratul.

Oraşul din vremea celei

de a treia dinastii avea forma
unui oval cu diametrul lung de 1
025 m şi cel scurt de 685 m. El
era înconjurat de un impozant
zid defensiv, refăcut din temelii
în epoca neo-babiloniană. Zidul
de cărămidă arsă, ştampilată
cu numele lui Ur-mammu, era
aşezat pe o platformă-
fundament, cu aspectul unui val
defensiv din cărămidă nearsă,
care acoperă ruinele oraşului
68
Ur. Plan de ansamblu,
după C.L. Woolley 1974 Pl. 53.
din prima jumătate a mileniului 3. a. Chr. La
vest de zid se găseşte albia veche a
Eufratului, iar la nord şi la est a fost săpat un
canal lat (la circva 45 m de zid). Oraşul era
accesibil numai dinspre sud, de unde trebuie
să fi venit armata elamită care a distrus Ur-ul
pe la 2 006 a. Chr.

În partea de centru nord a oraşului se

găseşte o incintă sacră (temenos în
greceşte), înconjurată de un zid masiv şi
care era dedicată zeului lunii Nanna. în
epoca neo-babiloniană acest temenos a fost
extins, zidul trecând peste mauzoleul celei
de a treia dinastii. Cel mai impozant edificiu
al complexului de cult este ziguratul început
de Ur-nammu şi terminat de fiul său Şulghi.
El are două curţi. La sud de curtea mare se
găseşte sanctuarul Epigar.

Ur. Sanctuarul zeului Lunii, Nanna (Sin).

Plan după Woolley 1939
Reconstituire ideală.

69
Ziguratul dedicat zeului Lunii, Nanna (Sin).

a) Primul zigurat.
Sub edificiul din timpul celei de a treia dinastii se găseşte o platfornă artificială
datând din epoca dinastică arhaică, care găzduia un zigurat mai vechi, construit pe
vremea primei dinastii din Ur. El era amplasat într-o incintă sacră de 107 x 78 m,
înconjurată de un zid gros de 11 m. Adiacente zidului de incintă, în colţul nordic şi în cel
estic erau amplasate o serie de construcţii de unde provin numeroase urme ceramice şi
alimentare. Edificiile au fost considerate un fel de bucătării de către Woolley, respectiv
lăcaşuri de ofrandă de către Lenzen. Chiar în colţul estic se găseşte o mică curte
interioară de 12 x 6 m cu un altar din cărămizi arse.

Ziguratul din Ur, imediat după descoperire

70
b) Al doilea zigurat.
Construcţia lui a început sub Ur-namu şi a fost desăvârşită de Şulgi. Peste
vechiul zid de incintă a fost ridicat unul nou, dar nu plin, ci cu "casete", de fapt încăperi
care comunicau între ele. în curte era amplasată o cisternă şi mai multe clădiri, ale
căror urme s-au păstrat destul de prost. înspre nord-est sub Amarsuena a mai fost
ridicată o curte, înconjurată de un zid similar, format dintr-un şir de încăperi şi dotată cu
o intrare monumentală. Conform unei inscripţii acest complex din faţa marii curţi a
ziguratului era numit "casa arhivei de tăbliţe". Aici se împărţea şi justiţia, căci un alt text
menţionează "plasa din care duşmanul lui Amarsuena nu scapă", ceea ce este o
referire clră la procese.

Ziguratul din timpul celei de a treia dinastii. Plan după Woolley 1939.

71
 Din ziguratul propriu-zis s-a păstrat intgeral doar prima terasă şi părţi dintr-a
doua (este cea mai bine păstartă construcţie de acest fel). Ca toate celelalte zigurate
acesta era orientat oblic
faţă de punctele cardinale,
cu faţa principală spre
nord-est. Prima terasă de
62,5 x 43 cm şi cu o
înălţime de 11 m era
alcătuită dintr-un miez de
cărămizi de lut uscat la
soare şi cu un înveliş (gros
de 2,5 m) de cărămizi arse
în cuptor. Fundaţia era
întărită cu asfalt. Feţele
externe ale pereţilor
prezintă obişnuiţii rezaliţi.

Ur. Zuguratul după restaurare, şi

peretele lateral al ziguratului

Terasa este străpunsă de numeroase

canale, care pătrund adânc în miezul
structurii. Se pare că ele serveau la
drenarea apei, căci pe terasă este
posibil să fi fost amenajate "grădini
suspendate". Partea superioară a
terasei era întărită cu asfalt. înspre
nord-est sunt amplasate scările de
acces, una pe axul clădirii, două de-a
lungul peretelui.
În punctul unde se întâlnesc se
afla o construcţie ca un baldachin (un
tetrapylon, cum îi spuneau grecii,
adică o poartă cu patru feţe). Scara
principală continuă apoi spre cea de a doua terasă, care avea o suprafaţă de 36 x 26 m
şi pereţi cu rezaliţi. Judecând după unghiul treptelor această terasă va fi avut cam 5,7 m
înălţime (din care s-a păstrat doar 1,4 m). Cu oarecare aproximaţie se poate afirma că
cea de atreia terasă va fi avut o suprafaţă de 30 x 11 m. înălţimea totală a ziguratului va
72
 fi depăşit cu ceva 23 m. Reconstituirea lui Woolley, reprodusă peste tot, nu mai
cuprinde deasupra vreo altă terasă ci o construcţie asemănătoare cu un templu.

Ziguratul din timpul celei de a treia dinastii. Reconstituire după Woolley 1939.

Această construcţie este prima care să aibă trei etaje suprapuse şi prin urmare e
cel mai vechi zigurat sigur atestat. Ur-nammu a construit alte zigurate similare la Eridu
şi la Uruk. în cazul edificiilor anterioare nu putem şti dacă nu cumva ele nu aveau decât
una sau două terase, fiind mai degrabă precursori ai "turnului lui Babel". H. Lenzen a
insistat de altfel asupra faptului că edificiile anterioare ziguratelor lui Ur-nammu (v.
"templul alb" de la Uruk, templul de la Tell Ukair, sau cel de la Cafadsche) nu pot fi
considerate în nici un caz turnuri, căci ele căci ele au un plan pregnant dreptunghiular.
De aceea şi interpretarea funcţionalităţii ziguratului din Ur pe baza celui din epoca
neobabiloniană ar fi forţată (v. mai jos doc. supl. la cap. urm. s.v. ziguratul Ete-men-an-
ki "Casa cerului şi fundamentul pământului"). Acolo inscripţia de fondare îl compară clar
cu o imagine a cerului, iar cele şapte etaje colorate diferit făceau trimitere directă la cele
şapte planete. Acel turn chiar că le va fi părut celor de jos că "ajungea la cer", după cum
e descris în Biblie (Geneza 11, 4), dar ziguratul din ur nu este atât de înalt. Totuşi, spre
deosebire de edificiile anterioare, el are o scară monumentală, ca urmaşul său neo-
babilonian şi prin urmare trebuie interpretat tot ca o "scară spre cer", o construcţie
menită să asigure contactul cu divinitatea.

Bibliografie: C.L. Woolley, Ur Excavations, vol. 5. The Ziggurat and its

Surroundings, London & Philadelphia 1939; H. Lenzen, Die Entwiklung der Zikurrat von
ihren Anfängen bis zur Zeit der III. Dynastie von Ur, Leipzig 1942; Champdor 1964, Fig.
1-21; Giedion 1964, p. 162-167; Müller-Karpe 1974, p. 819-823, nr. 44 şi Taf. 168-181;
Lloyd 1978, p. 193-195 şi Fig. 104.

73
 Tell Asmar (Eşnuna). Templul lui Gimil-sin (Şu-sin) şi palatul regal.
Săpături: S. Lloyd 1935. Prima publicare: H. Frankfort, S. Lloyd, Th. Jacobsen,
The Gimilsin Temple and the Palace of the Rulers at Tell Asmar, 1940, cf. P. Delougaz,
S. Lloyd, Pre-Sargonid Tempels in the Dijala Region, 1942, p. 156 sqq.
Complexul a fost construit pe la 2025 a. Chr. de către Iturija, guvernatorul
Eşnunei în numele regelui din Ur, Gimil-sin (şu-sin). El cuprinde un templu pătrat, cu
curte centrală şi un palat, care are de asemenea un sanctuar. Templul acoperă o
suprafaţă de 28 x 28 m şi are zidurile perimetrale groase de nu mai puţin de 3 m şi
prevăzute cu rezaliţi. Templul trebuie să fi fost mult mai înalt decât palatul, care are
ziduri mai subţiri, şi nicidecum la fel de înalt, aşa cum apare pe reconstituirea lui S.
Lloyd. Intrarea monumentală era străjuită de două turnuri. Printr-un vestibul se
pătrundea în curtea centrală (A), care era pavată cu cărămizi bine arse. Aici se găsea
un altar de cărămidă (2). Pe axul curţii, în partea opusă intrării se află "Sfânta Sfintelor",
precedată de un culoar. Deasupra porţii de intrare este o inscripţie care sună astfel:
"Zeului Gimil-sin (şu-sin), numit pe numele său de către Anu, lăudat de Enlil, regelui pe
care Enlil l-a încoronat în inima sa ca rege-păstor al ţării (Sumerului şi Akkadului) şi al
"celor patru ţinuturi (zări)", regelui preaputernic, regelui din Ur, regelui universului, celui
care este zeu al său i-a ridicat acest templu umilul lui servitor Iturija, guvernator (işşaku)
al Eşnunei". Camera de cult are o nişa (1), unde se găsea foarte probabil statuia lui
Gimil-sin. Lângă ea se găsea un bazin pentru libaţii sau pentru sângele vicimelor.
Templul comunică cu palatul, dar acesta poate fi vizitat şi intrând direct din
stradă. După parcurgerea unui lung coridor se ajungea într-o antecameră (7) unde era
un bazinet pentru spălarea picioarelor oaspeţilor (după un vechi obicei oriental). Palatul
avea obişnuita curte interioară (5), străbătută oblic de o alee pavată cu cărămizi, care
dădea spre sala tronului (7). De aici se putea intra în marea sală de ceremonii. Pereţii
săi sunt mai groşi decât ceilaţi şi de aceea S. Lloyd a presupus că această sală era
acoperită cu o boltă. Palatul mai cuprindea apartamentele private (6) şi un al doilea
sanctuar (probabil). Accesul aici se putea face tot din stradă şi intrările erau aşezate pe
axa reprezentativă. După o primă "cameră de cult" (8), urmează un vestibul (9) şi
"sanctuarul" (10), cu o nişă pe peretele din spate. în lateral, după o curte urmează baia
şi toaleta (11).
Sub Nurahum, care şi-a obţinut independenţa faţă de regele din Ur, palatul a fost
reclădit aproape din temelii, dar după un plan similar. El a mai cunoscut două refaceri
până la distrugerea definitivă produsă de invazia amorită.
Bibliografie: Müller-Karpe 1974, p. 834-835, nr. 54;V, Taf. 207. Lloyd 1978, p.
198-199, Fig. 106.

74
 6

10 3 2
11 4
5
A
9

8
7

Eşnuna. Plan şi reconstituire parţială (după Lloyd 1978, Fig. 106)

Eşnunna (Tell Asmar), reconstituire idealã

75
Legenda "Potopului", varianta sumeriană.
Placă fragmentară de argilă. H păstrată 10 cm, L = 12,7 cm, grosime 2 cm.
Provine de la Nippur şi este o transcriere din epoca veche babiloniană (cca. 1700 a.
Chr.). Muz. univ. Philadelphia (U.S.A.). Varianta assiriană a legendei potopului s-a
păstrat în cadrul epopeei lui ghilgameş, pe tăbliţa a XI-a, păstrată astăzi la British
Museum şi descoperită la NIniveh, în biblioteca lui Assurbanipal. H = 13,7 cm, textul
fiind scris pe douî coloane.
Principalele publicaţii: A. Poebel, Publications of the Babylonian Section,
University Museum, Philadelphia, vol. 5, 1914; M. Civil, în (W.G. Lambert, A.R. Millard
edt.), Atra-Hasis, Oxford, 1969, p. 138 sqq.
În starea actuală se conservă cam o treime din text, căci lipseşte partea de sus
(începutul) şi partea dreaptă, unde mai erau cel puţin alte două coloane (conţinând
sfârşitul povestirii). Aceasta este singura relatare sumeriană a "Potopului", mai veche
decât cea cuprinsă în epopeea lui Ghilgameş şi păstrată într-o copie de pe vremea lui
Assurbanipal (668-627 a. Chr.) (v. mai jos). Varianta sumeriană începe cu crearea celor
cinci oraşe sacre: Eridu, Bad-tibirra, Larak, Sippar şi şuruppak. Apoi omenirea a fost
distrusă de un val de inundaţii teribile, care au durat 7 zile şi 7 nopţi, reuşind să scape
doar regele Ziusudra (cel ce are viaţă lungă). Ca şi Ut-napiştin din epopeea lui
Ghilgameş, regele Ziusudra va primi din partea zeilor nemurirea şi se va aşeza în insula
Dilmun (Bachrein). Fragmentul păstrat cuprinde următorul text:
"... cum zeii universului jurară pe
numele lui Anu şi al lui Enlil, regele Zisudra ...
aflându-se lângă ziduri, auzi ... "O zidule,
doresc să-ţi vorbesc; ascultă cuvântul meu.
Apleacă urechea la sfaturile mele: asupra
tuturor căminelor, asupra tuturor aşezărilor,
se va dezlănţui o mare furtună, ca să distrugă
şi să stârpească toată seminţia umană. E
hotărârea finală, decizia adunării zeilor, e
cuvântul rostit de zeii Anu, Enlil şi Ninhurşag:
regalitatea se va prăbuşi ...".
Şi toate vânturile distrugătoare, toate
uraganele îşi dădură întâlnire, iar furtuna
mătura aşezările omeneşti. După ce urgia se
abătu şapte zile şi şapte nopţi asupra
pământului şi după ce vântul nestăpânit
împinse încolo şi încoace enorma corabie,
apăru soarele, strălucind asupra pământului
şi cerului. Atunci regele Ziusudra deschise
marea corabie şi se închină zeului-soare.
Apoi el sacrifică numeroşi boi şi multe oi ..."
Tăbliţa de la British Museum după
Caubet, Pouyssegur 1998, p. 189.

76
 ISTORIA POLITICĂ A MESOPOTANIEI ÎN MILENIILE II. ŞI I. A. CHR.
RIVALITATEA ASIRO-BABILONIANĂ

1. EPOCA ISIN-LARSA.
La finele mileniului III. şi începutul celui de al doilea a.Chr. Mesopotamia a fost
invadată de către o nouă semiţie semitică: amoriţii. Sub amoriţi unele din vechile oraşe
s-au bucurat de prosperitate alături de aşezările nou fondate. Astfel vechiului oraş Mari
dinastia amorită i-a adus un deosebit pretigiu. După o scurtă perioadă de dominaţie
assiriană în sec. XVIII a. Chr., Mari a cunoscut o epocă de mare strălucire sub domnia
lui Zimri-Lin ( 1782-1759 a.Chr.). Palatul său a fost unul dintre cele mai celebre
monumente de acest gen din epocă, iar frescele găsite aici se bucură azi de o
binemeritată notorietate (o prezentare detaliată a lor va fi făcută în vol. II a acestui curs,
la capitolul despre Siria)7.
Dintre oraşele nou fondate cel care la începutul mileniului II. a prosperat a fost
Larsa. El a preluat dominaţia de la Isin, alt oraş fondat de amoriţi şi care-şi exercitase
hegemonia la sfârşitul mileniului precedent. în secolele XIX-XVIII a.Chr., suveranii din
Larsa şi-au impus dominaţia asupra întregului sud mesopotamian, cu excepţia
Babilonului, atigând apogeul puterii sub domnia lui Rim-Sin ( 1822-1763 a.Chr.).
Acestei supremaţii i-a pus capăt expansiunea babiloniană sub Hammurabi.

2. VECHIUL IMPERIU BABILONIAN.

între oraşele înfiinţate de amoriţi, cel care s-a bucurat de cea mai mare faimă a
fost Babilonul. Scurt timp după formarea sa el a reuşit să distrugă oraşul vecin Kiş şi
să se opună tendinţelor de hegemonie ale regilor din Isin sau Larsa. Cel mai important
reprezentant al primei dinastii babiloniene a fost Hammurabi (1792-1750 a.Chr.).
Numele său înseamnă "cel care încălzeşte" sau "cel care vindecă", fiind unul din
epitetele zeului soare, Şamaş.
Ascensiunea Babilonului sub Hammurabi poate fi reconstituită pe baza arhivei de
la Mari, descoperită în 1936 şi care conţinea corespondeţa dintre Zimri - Lin şi
Hammurabi8, precum şi pe baza " numelui anilor " din listele dinastice babiloniene.
Domnia lui Hammurabi:
O primă acţiune războinică comemorată prin numele unui an e cea contra lui Rim-
sin, care duce la cucerirea oraşelor Uruk şi Isin. Urmează doi ani de lupte minore şi apoi
o perioadă lungă de pace.
în al 29 - lea an al domniei lui Hammurabi se constituie o coaliţie în jurul lui Rim-
sin din Larsa, cuprizînd printre alţii Elamul, Subartu şi Guttinum. Hammurabi iese
învingător şi în anul următor cucereşte Larsa.
în al 31 - lea an de domnie el îşi goneşte duşmanii pînă în Subartu (în nord) şi
Guttium (nord-est), pentru ca în anul 32 să cucerească Mari.
Peste doi ani Subatu se revoltă, dar e învins.

7Săpăturile franceze de la Mari au dus la descoperirea arhivei lui Zimri-Lin, care aruncă o lumină
cu totul specială asupra relaţiilor internaţionale din epocă. În contact cu Babilonul Zimri-Lin a avut la
început statutul de aliat. În texte el e numit " frate " al lui Hamurabi, ceea ce nu l-a împidicat pe acesta din
urmă să cucereacă Mari în 1759.
8Aceiaşi arhivă a permis încadrarea cronologică a domniei lui Hammurabi post 1800 a. Chr., pe

când anterior el fusese plasat chiar în mileniul III. a. Chr.

77
 în fine , în cel de al 38 - lea an de domnie toţi duşmanii săi sunt goniţi din nou
pînă în Subartu. Deşi Assur nu e amintit direct, este evident că în cursul acestor
repetate campanii spre nord şi nord-est Assiria ajunge sub dominaţia lui Hammurabi.
Aparent această domnie se aseamănă cu cea a suveranilor anteriori, dar în
realitate Hammurabi a fondat un real imperiu, un stat centralizat. El nu s-a mai mulţumit
cu o simplă dominaţie asupra unor prinţi vasali, ci i-a înlocuit pe aceştia cu guvenatori.
Doar în regiunile îndepărtate el a recurs la politica aliaţilor şi a vasalităţii. Pentru a
realiza un stat cu adevărat unitar Hammurabi trebuia să şteargă nu doar autnomile
locale, ci să caute a topi vechile oraşe state într-o structură statală nouă. Pentru
aceasta el a decis să înlocuiasca legile locale printr-o lege unică. în al 22 - lea an de
domnie el se intitulează în inscripţia de pe o statuie a sa "rege al dreptului". în fine,
după peste 30 de ani de muncă, probabil în 1760 el ordonă gravarea "Decretelor
dreptăţii ale zeului Şamaş", adică ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de
"codul lui Hammurabi". Prin aceasta limba akkadiană este ridicată la ramgul de
singură limbă oficială şi în scurt timp va deveni limba relaţiilor internaţionale în tot
Orientul (sumeriana rămânând o limbă de cult). Acest cod înlocuieşte obiceiurile locale
şi justiţia exacitată mai ales de cler, cu o adevărată justiţie de stat. Scopul era ca legea
să domnească şi să pătrundă în relaţile individuale, înlocuind vechiul "drept al giniţilor"
şi "obiceiul răzbunării sîngelui" (vendetta) cu reglementările aplicate de organele
judecătoreşti ale statului. De altfel justiţia era puternic centalizată: instanţa supremă îşi
avea sediul la Babilon, tribunalul fiind prezidat de rege, iar instanţa de apel se găsea la
Sippar. Existau de asemenea tribunale districtuale, care desemneau zone întise, cu
sediul la Nippur, Larsa şi Dilbat.
Tot în scopul centralizării Hammurabi a procedat şi la o reformă religioasă. Pînă
la el fiecare oraş îşi avea zeul propriu, chiar dacă în ţara Sumer- ului se constituise în
jurul sactuarului de la Nippur şi a zeului său Enlil un nucleu unificator sub aspectul vieţii
spirituale. în continuare însă în fiecare oraş-stat suveranul se considera ensi / işşaku al
zeului tutelar. De la Hammurabi zeul Marduk (zeul răsăritului de soare al amoriţilor)
este proclamat de zeu suprem, adică singurul "Stăpân", Bêl. Concomitent numele
semiticei Iştar a devenit sinonim cu cel de "zeiţă" pur şi simplu, cumulând atributele
celorlate divinităţi feminine. Din timpul lui Hamuradi pare să dateze redactarea
"Poemului Creaţiei", numit convenţional Enuma eliş, adică "Pe cînd acolo sus ...", după
primele cuvinte cu care începe. Mitul are ca scop exaltarea rolului cosmizator al lui
Marduk, cel care este prezentat drept creatorul si organizatorul lumii zeilor şi a celei a
oamenilor.
Hammurabi însuşi, alesul lui Marduk, se va intitula "zeu al regilor", ceea ce-l îl
plasează între muritorii de rînd şi divinitate. însuşi codul de legi este prezentat ca o
înţelegere între Hammurabi şi Şamaş (zeul soarelui şi al justiţiei), iar Hammurabi se va
intitula în cosecinţă "soarele Babilonului". Reluând un obicei din timpul celei de a III-a
dinasti din Ur, Hammurabi instituie obligativitatea în cazul judecăţilor, de a se jura pe
numele regelui, aşa cum se jura pe numele lui Marduk. în rest, Hammurabi s-a menţinut
pe linia tradiţiei mesopotamiene, proclamînd-se işşaku al lui Marduk şi mare preot a lui
Bel, în numele căruia acţionează.
Un alt izvor de prim rang pentru cunoaşterea organizării imperiului Babilonian îl
constituie corepondenţa dintre Hammurabi şi funcţionarii săi. Desigur, cu toată stricta
ierarhizare a funcţionariilor, administraţia avea încă un aer patriarhal, căci regele
78
intervenea direct în toate problemele. Totuşi administraţia a căpătat deja o structură
piramidală: alături de suveran exista un fel de un prim ministru, cu sediul la Babilon,
căruia i se subordonau cei doi guvernatori cu reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar.
Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor. Acestea erau conduse de o "adunare a
notabililor", sau "sfatul bătrînilor", care se reunea sub preşedenţia unui primar, numit
"rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativă" a ţării la Sippar, unde sînt
convocaţi uneori cei mai înalţi demnitari ai imperiului.
Pentru prima oară, în mod clar administraţia palatului e separată de cea a
statului. Aceată structură era dublată de o reţea de curieri, de fapt spioni ai regelui, care
pe lîngă misiunea de a menţine coeziunea imperiului asigurînd comunicaţii rapide,
suravegheau pe funcţionarii adminisraţiei de stat. Prin intermediul birocraţiei se asigura
deci caracterul centralizat al statului.
în final trebuie să subliniem că, prin instaurarea justiţiei, imperiul lui Hammurabi
nu mai are aspectul unui despotism arbritar. De fapt, el nu a servit unui grup etnic sau
unui oraş stat (în speţă Babilonul), ci s-a apropiat de o structură politică modernă, de
ceea ce noi numim astăzi "statul de drept". Hammurabi a intrat în istorie nu prin
valoarea sa de mare cuceritor (cum au fost atîţia alţii în Mesopotamia), ci în primul rînd
în calitate de bun administrator. în general imaginea pe care o avem despre suveranii
orientali este aceea a unei cruzimi excesive, dar corespondenţa unui Hamurapi cu
birocraţii săi, sau atîtea texte administrative arată o constantă preocupare pentru o bună
administrare, în actualul înţeles al cuvîntului şi nu pentru jefuirea supuşilor. Prevederile
economice ale codului lui Hammurabi sunt relevante în acet sens: statul se străduieşte
să asigure un sistem unitar de măsuri şi greutăţi; ba mai mult, se fixează echivalente şi
cuatumul plătitor, atunci când în lipsa monedei schimbrile se făceau în raţii de orz sau
în sicli de argint (unitate de greutate echivalînd cam cu 8 grame).
După moartea lui Hammurabi imperiul fondat de el s-a dezagregat treptat. Fiul
său a fost în continuă luptă cu Elamul şi cu tot sprijinul nomanzilor kassiţi nu a reuşit să
împiedice formarea în sudul Mesopotamiei a " Regatului mării", stat independent, fondat
de Ilumilu, urmaşul ultimului rege din Isin. Pe de altă parte kassiţii, munteni veniţi
dinspre Zagros, s-au aşezat tot mai masiv în cîmpie, ajungînd să trăiască sub regi
proprii, care nu vor întârzia să-şi afirme tot mai răspicat independeţa. în consecinţă
urmaşii lui Hammurabi au pierdut treptat cotrolul asura Mesopotamiei, Babilonul fiind
redus la vechea situaţie de oraş stat. în aceste condiţi el nu va mai rezista expansiunii
fulgerătoare a celui de al patrulea rege al hitiţilor, Murşil I, care - iniţiind o expediţie în
Siria - a trecut apoi în Mesopotamia. El a cucerit întâi Mari, pe Eufratul superior iar
apoi, în 1595, a distrus Babilonul, pe care l-a jefuit cumplit.
Regele hitit s-a întors triunfător în capitala sa, Hattuşaş, dar nu şi-a exploatat
victoriile, căci a căzut pradă unei conspiraţii. Au urmat frămîntări şi lupte interne astfel
încît hitiţii nu-şi vor instaura stăpînirea asupra Mesopotamiei. Dar nici Babilonul nu s-a
putut reface şi regele kassit Agume II. s-a stabilit aici împreună cu războinici săi. El se
va intitula "Rege al kassiţilor şi al akkadienilor, rege al ţării Babilonului - cea întinsă".

3. BABILONUL îN PERIOADA DOMINAŢIEI KASSITE.

Epoca kassită a însemnat o perioadă de pasivitate şi slăbiciune politică pentru
oraşul ce dominase altă dată Mesopotamia. întrucît limba textelor a rămas mai departe
akkadiana, nu putem nici măcar preciza ce idiom vorbeau kassiţii. Se pare că unul
79
caucazian. Ei au avansat dinspre Luristanul de azi, ca un fel de aripă estică a huriţilor9.
Dintre regii kassiţi ai Babilonului mai importanţi sunt Ulamburiaş, care a reuşit să
unifice "ţinutul mării " şi al Babiloniei, Karaindaş III., a cărui fiică a devenit pe la 1450 a.
Chr. soţia faraonului Amenofis al III-lea, Kurigalzu I., care pe la 1400 a. chr. a reuşit să
se opună expansiunii statului Mitanni şi succesorul său, Burraburiaş al II-lea (1374-
1347 a. Chr.), care a fost contemporan cu regele hitit şippiluliuma şi cu faraonul eretic
Echnaton, după cum o dovedesc scrisorile păstrate în arhiva acestuia de la Tell el-
Ammarna, din care aflăm că regele kassit căuta să izoleze diplomatic Assiria. Totuşi,
regele acesteia, Aşşur-uballit, în pofida opoziţiei babiloniene, a întreţinut relaţii
diplomatice bune cu Egiptul. în cursul secolelor XV- XIV a. Chr. regii kassiţi au semnat
de asemenea mai multe tratate de alianţă cu hitiţii, tocmai pentru a preîntâmpina
ameninţarea asiriană. Dar, după slăbirea puterii hitite, asirienii atacă Babilonul şi în
1324 îl distrug, instaurîndu-şi aici stăpînirea pentru 6 ani.

CONSULTAŢIE: Alte mari puteri în mileniul II: hitiţii şi hurriţii.

În Anatolia au pătruns încă de la sfîrşitul mileniului III. diferite populaţii

indoeuropene din familia centum, mai întîi luwiţii în sud-vest şi apoi hitiţii în centru.
Săpăturile britanice de la Beyasultan par a fi descoperit aici capitala regatului luwit. Mai
clară este situaţia arheologică din zona centrală (Cappadocia), unde factoria comercială
asiriană de la începutul mileniului II., de la Kaneş, ne oferă bogate informaţii scrise
despre principatele hitite. În această zonă peste populaţia indigenă s-au suprapus
războinicii indoeuropeni hitiţi (numele "hatti", aparţine însă vechii populaţii). Aceste mici
stătuleţe s-au unit treptat, nucleul viitorului regat constituindu-l principalul lui Anitta din
Kuşşar, care în sec. XIX a. Chr. a cucerit Hatuşşaş.
La începutul sec.XVII a.Chr. Hattuşil I pune bazele vechilui regat hitit, a cărui
capitală e fixată mai întîi la Kuşşar, apoi la Hattuşaş. Hatuşil I se numea şi Tabarna.
După el numele "Tabarna" va însemna la hitiţi "rege" prin excelenţă (similar cu Caesar
la romani).
La începutul secolului următor Murşil I cucereşte Alepul în Siria şi distruge în
1595 Babilonul. Dar unitatea statului este în continu minată de conflictele dintre
aristocraţi, care aveau tendinţa de a reconstitui micile principate de odinioară. Către
1527 a. Chr. regele Telepinu a încercat să reformeze anumite instituţii, fixând regulile
de succesiune dinastică şi căutînd să atragă nobilimea spre treburile conducerii statului.
Dar după moartea sa au reisbucnit conflictele interne, de care vor profita hurriţii, din
jurul lacului Van (Armenia), care au ajuns cu armatele până sub zidurile Huttuşaş-lui.
În prima jumătate a mileniului II. hurriţii s-au bucurat de oarecare influenţă
politică şi chiar de putere. Însăsi Assiria, după dominaţia vechiului Imperiu babilonian,
se pare că a căzut sub suzeranitate hurrită. Războinicii hurriţi s-au răspândit spre sud,
ajungând în sec. XVI a. Chr. să creeze un stat în nordul Siriei, numit Mitanni, care îşi
avea capitala la Waşukanni. Aici elementul hurrit, care avea o puternică componentă
indo-europeană (cu o limbă de tip satem), reprezenta pătura dominantă. Această

9Hurriţii
au şi ei o origine nesigură, probabil indoeuropeană. În mileniul II ei se găseau concentraţi mai ale
în Munţii Armeniei, unde veniseră dispre Azerbaidjanul de astăzi.
80
aristocraţie războinică a reuşit chiar să creeze un imperiu, care - între circa 1450 şi
1350 a. Chr. - a fost singurul adversar redutabil al faraonilor dinastiei a XVIII-a. Dar
aceiaşi turbulentă castă războinică indo-hurrită este responsabilă pentru fragilitatea
acestei încropiri statale.
Puţin după 1380, regele hitit Şuppiluliuma I. a cucerit oraşul Waşukanni. De
acum încolo statul Mitanni, a fost redus la valea Haburului şi, condus tot de o dinastie
hurrită, va fi un regat tampon între două mari puteri, care s-au înfruntat începând cu
secolul XIV a. Chr. în nordul Siriei: noul imperiu hitit şi regatul mijlociu asirian.
Şuppiluliuma I., fondatorul noului imperiu hitit şi care reuşise să cucerească
cursul superior al Tigrului şi apoi Mitanni, a înnaintat în nordul Siriei până la Kadeş,
stabilind aici graniţa cu o altă mare putere din epocă, Egiptul. În 1285 a. Chr., sub
regele Muwatali, va avea loc prima bătălie de la Kadeş, terminată nedecis. Faraonul
Ramses II. va încheia mai târziu un tratat de pace cu Hattuşil III, care fixa la Kadeş
limita celor două sfere de influenţă, hitită şi egiptenă.

4. ASSIRIA
Istoria politică a Assiriei cuprinde trei perioade: imperiul vechi, cel mijlociu şi cel
nou. Abia în ultima Assiria a atins apogeul gloriei şi puterii, în primele două ea fiind silită
să se mulţumească cu performanţe mai obscure.

Imperiul vechi s-a format treptat în urma infiltrării asirienilor în nordul muntos al
Mesopotamiei. Tradiţia regilor asirieni coboară până la începuturile legendare când sunt
pomeniţi "cei şapte regi care trăiau în corturi". Regatul s-a constituit în jurul centrului
religios de la Assur şi - spre deosebire de zona de câmpie - în Assiria nu au existat
mai multe oraşe-stat concurente, ci - încă de la început - un regat unitar. Imperiul vechi
a cunoscut cea mai mare întindere sub Samsiadad I (1815-1782 a.Chr.), cel care a
cucerit Mari. Urmaşul său, Işme-Dagan a fost învins de Hammurabi, care a şi pus capăt
primului imperiu assinian. A urmat o perioadă de circa trei secole în care hurriţii şi apoi
statul Mitanni şi-au impus dominaţia asupra Assiniei. Hurriţii de altfel vor contribui la
constituirea noii clase dirigente asiriene, o aristocraţie războinică ce folosea ca
principală armă carul de luptă.
Imperiul mijlociu a avut începuturi obscure. În primele decenii ale sec. XIV
Assiria scapă de sub dominaţia mitanniană, iar regele său Assurnadinnahe II. e amintit
în arhiva de la Tell el-Ammarna ca primind subsidii de la Amenophis III. pentru a lupta
împotriva hiţiţilor şi mitannienilor. După cucerirea capitalei mitanniene Waşukamni de
către hiţiţi, Assiria se afirmă ca o putere ambiţioasă sub Aşşur-uballit l (1365-1330 a.
Chr.), contemporanul lui Echnaton şi a lui Burnaburiaş al ll-lea din Babilon.Treptat
Assiria şi-a extins dominaţia asupra vecinilor. Sub Salmanassar l (1265-1235 a. Chr.)
încep conflictele în nord cu statul Urartru, din Armenia de azi, iar înspre sud este lichidat
principatul Hanigal-bet, succesor al statului mitannian, dominaţia assiriană întinzîndu-se
până la Karkemiş. Apogeul imperiului mijlociu assirian este marcat de domnia lui
Tukulti-minurta l (1235-1198 a. Chr.). El a cucerit tot sudul Mesopotaniei, pâna la
Golful Persic şi insula Bahrein, ocupînd chiar Babilonul. După asasinarea lui Tukulti-
81
minurta, în urma unor intrigi de la palat, putera Assiriei decade. În scurt timp au fost
pierdute toate teritorile cucerite, iar monarhii din Assur au încetat a se mai numi în
inscripţii regi, devenind simpli "ensi" (pincipi).
De fapt secolul al XIII-lea şi al XII-lea au constituit pentru Orientul Apropiat o
perioadă foarte tulbure în care s-au produs o serie de transformări pe eşichienul politic,
dispărînd vechi forţe şi apărând altele. Structurile politice tradiţionale au intrat într-o
profudă criză, ilustrată de decadenţa a două mari civilizaţii, cea miceniană şi cea hitită
(războiul "troian" a avut loc la începutul sec. XII a.Chr.). Concomitent au început a se
produce invazii ale unor popoare de rasă indoeuropeană, ceea ce a declanşat vaste
mişcări de populaţii: astfel la sfârşitul sec. XIII Egiptul a fost confruntat cu invaziile
"popoarelor mării", cărora le-a pus capăt abia victoria lui Ramses III., pe la1170 a.Chr.
Concomitent mişcările de populaţie şi anarhia, dublate de atacurile vecinilor, mai ales
ale kaşkeenilor (turbulenţii vecini din nord-est), pun capăt noului imperiu hitit. În această
perioadă grupuri indoeuropene din Balcani vor pătrude în Asia Mică: frigienii în centru,
lidienii în vest. De altfel, se pare că "muşkii" amintiţi de analele asiriene în sec. XI erau
de fapt figieni, care pe la 800 a. Chr. au constituit un stat în centrul Anatoliei. În aceiaşi
perioadă grupuri indoeuropene răsăritene au înaintat tot mai profund în podişul Iran şi în
cursul mileniului I. ei vor juca un rol de prim ordin în istoria politică a Orientului Mijlociu.
Singurul stat care nu a fost complet zdruncinat de aceste ample mişcări (după care
fierul se impune ca principalul metal folosit la unelte) a fost Assiria.

Noul imperiu assirian începe cu Assur Dan II 935-912 a.Chr., care a pornit
ofensiva împotriva semiţilor arameeni. Sub el este reluată tradiţia analelor assiriene şi
începînd cu domnia sa cronologia devine sigură. Sub urmaşii săi puterea Assiriei a
sporit necontenit, principatele arameene fiind rând pe rând cucerite, atât cele din
Mesopotania cât şi cele din Siria (dintre care cel mai important era Damascul).
De remarcat este domnia lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr), care a
mutat capitala de la oraşul sfânt Assur la Nimrud, unde a construit un nou palat
imperial [numit convenţional de arheologi "palatul de nord-vest" (v. documentaţia
suplimentară)]. Fiul şi urmaşul său, Salmanassar al III-lea (858-824 a.Chr.), a construit
un nou palat la Nimrud (ale cărui funcţii erau legate în principal de activităţile militare şi
care e numit convenţional "Fortul lui Salmanassar"). El a supus la tribut atât pe aramei
cât şi iudei. Fiului său, Samşiadad V, i-a succedat în 811 a.Chr. Adadnirari III, care era
minor, regenţa fiind asigurată de mama sa Sammuramat, Semiramida povestirilor
greceşti. Se inagurează astfel o perioadă de declin treptat a puterii regale, când marele
comandant al armatei, "turtan", ajunge să decidă destinele imperiului. Concomitent
nobilimea războinică câştigă tot mai mari prerogative, iar străinii (mai ales statul
Urartru) ameninţă un imperiu fragil, bazat mai ales pe forţă, teroare şi deportări masive
de populaţii.
Prestigiul monarhiei a fost însă restaurat de Tigletpileser III (745-727 a.Chr.). El
a refăcut dominaţia Assiriei asupra Siriei şi Palestinei, cucerind chiar şi regatul
philistinilor din Gaza. La moarte lăsa un imperiu ce se întindea de la Marea Caspică
până la Mediterrană şi de la Golful Persic până în Egipt. El este şi autorul unei
importante reforme militare şi administrative, care a avut menirea să stopeze
ascensiunea marii aristocraţii războinice, pe cale să se afirme, promovând mica
82
nobilime. În principal el a întărit cavaleria uşoară în dauna carelor de luptă, lovind astfel
în marea aristocraţie.

NOUL IMPERIU ASIRIAN PE VREMEA LUI SARGON II.

Maxima înflorire a noului imperiu asirian are loc sub dinastia Sargonizilor,
întemeiată în 722 a. Chr. de Sargon II (după unii fiul mezin al lui Tilatpileser I.,
nedestinat domniei, după alţii un simplu general uzurpator, care şi-a luat titlul de şarru-
kin, rege legitim, dupa modelul prestigios al lui Sargon cel Mare). El a reuşit să refacă
imperiul tatălui său, cucerind chiar Samaria, capitala Israelului şi ciocnindu-se în Gaza
pentru prima oară cu trupee egiptene. Sargon II. a decis construirea unei noi capitale la
Dur-Şarrukin ("cetatea lui Sargon", azi Korsabad [v. documentaţia suplimentară)].
Fiul său, Senaherib (704 - 681 a.Chr.) a fost personalitatea cea mai
contraversată a dinastiei. El s-a remarcat printr-o cruzime extremă, prin teroare, mari
deportari de populatii şi chiar acte demenţiale, ca distrugerea Babilonului, cel mai mare
oraş din vremea aceea, jefuit timp de un an. Dar totodată a fost un mare constructor de
83
canale şi diguri. De numele lui se leagă dealtfel introducerea culturii bumbacului în
Mesopotamia. El a părăsit capitala tatălui său, Dur-Şarrukin, începând construirea unei
noi capitale la Ninive, unde a ridicat "palatul de sud-vest" (v. documentaţia
suplimentară). La ora respectivă Ninive era deja cel mai populat oraş al Assiriei şi era
faimos pentru că aici se afla templul al lui Iştar.
Fiul său Assarhadon (681-669 a.Chr) a continuat politica de cuceriri a
înaintaşilor. De numele său se leagă cucerirea Memphis-ului de către asirieni în 671
a.Chr. Pe o stelă comemorând victoria lui Assarhadon este reprezentat faraonul de
origine etiopiană Taharqua şi regele Sidonului, târâţi cu belciuge în nări de regele
Assiriei.
Cel mai important rege asirian a fost Assurbanipal (668-627 a.Chr.), fiul lui
Assarhadon, ce murise la întoarcerea dintr-o expediţie de pedepsire asupra Egiptului.
Assurbanipal s-a remarcat nu doar ca mare conducător de oşti ci şi ca iubitor de artă şi
literatură. Biblioteca sa de la Nimive cuprindea peste 20.000 de tăbliţe, fiind adunate
din ordinul lui Assurbanipal toate scrierile sumero-akkadiene cunoscute la ora
respectivă. După ce a restaurat reşedinţa lui Sennacherib ("palatul de sud-vest"), el şi-a
construit una nouă ["palatul de nord" (v. documentaţia suplimentară)]. Assurbanipal a
înfrânt definitiv rezistenţa egipteană cucerind Teba, fapt ce va avea un deosebit
răsunet în tot Orientul. În 648 a.Chr. a cucerit Babilonul, care se răsculase şi apoi Susa,
capitala Elanului, devastînd tot ţinutul înconjurător (v. documentaţia suplimentară).
După moartea sa însă, statul assinian va cunoaşte un rapid declin. Două noi
forţe se impun cu repeziciune: mezii şi chaldeii (babilonienii).

5. IMPERIUL NEO-BABILONIAN
În 625 a.Chr. s-a urcat pe tronul Babilonului caldeeanul Nabopalassar,
fondatorul efemerului imperiu neo-babilonian. În 614 a.Chr. mezii au cucerit Assur,
conduşi de Kyaxares, cum îi spuneau grecii (în realitate Ualeşatar), iar în 612 a.Chr.
mezii aliaţi cu chaldeenii au cucerit Nimive. Moştenirea asiriană a fost împărţită după
cum urmează: nordul a revenit mezilor, care ajung astfel în Asia Mică vecini cu lidienii,
iar "semiluna fertilă" a fost luată de chaldeeni.
În 605 a.Chr. lui Nabopalassar i-a urmat la tron fiul său Nebukadnezar, care a
domnit până în 562 a.Chr. El este tiranul Nabucodonosor (Nebucadneţar) din Biblie
(Daniel, 1-4), cel care a distrus Ierusalimul, deportând mulţi evrei în Babilon. Ultimul
rege al imperiului neo-babilonian a fost Nabonide (556 - 539 a.Chr.), fiul preotesei lui
Sin din Harran. El a reuşit într-atât să-şi nemulţumească supuşii (printre altele refuzând
să-şi mai îndeplinească obligaţiile rituale de sărbătoarea anului nou), încât aceştia au
privit în 539 a.Chr. pe cuceritorul persan Cyrus (Kuraş) aproape ca pe un salvator10.

10În552 a. Chr. Nabonide a părăsit de fapt Babilonul şi pentru un deceniu şi-a mutat capitala în oaza
Taima (Arabia Saudită), la aproape 1 000 de km de Babilon, lăsând în locul său pe Bel-ţar-usur (Belţaşar-
Baltasar din Biblie, Daniel, 5, 1-31). Acest regent l-a înfruntat de fapt în 539 pe Cirus.
84
85
DOCUMENTAŢIE SUPLIMENTARĂ:

Codul lui Hammurabi

Stelă de diorit negru, de formă uşor conică, înălţime = 2,25 m, lăţime la bază =
1,90 m, sus = 1,65 m. Descoperită în secolul trecut la Susa, unde fusese transportată
pe post de pradă de război de către un suveran elamit de la sfârşitul mileniului II. a.
Chr.. Muz. Louvre, Paris.
Prima publicare: V. Scheil, Mémoires de la
délégation en Perse, IV, Paris, 1902, p. 11 sqq. Alte
ediţii: A. Deimel, Codex Hammurabi, ed. 3 (a cura di E.
Bergmann), Roma 1953; comentarii: G.R. Driver, J.C.
Miles, The Babylonian Laws, vol. I, 1952, vol. II, 1955;
A. Finet, Le code de Hammurabi, Paris, 1973.

La partea superioară se află o nişă

rectangulară, puţin adâncită, care cuprinde un relief
ce-l reprezintă pe Hammurabi în picioare prinmind de
la zeul soare Şamaş, care stă pe tron, indicaţii privind
deciziile legislative. Regele poartă o barbă scurtă şi
are o căciulă cu boruri răsfrânte, similară cu cea a lui
Gudea din Lagaş. Zeul luminii şi al dreptăţii poartă o
86
tiară simbolizând flăcârile, iar din umerii săi tâşnesc raze. Imaginea arată că inspiraţia
pentru deciziile juridice ale lui Hammurabi este de natură divină. De altfel codul de legi
se intitulează "Decretele dreptăţii ale lui Şamaş".

Textul este scris în limba akkadiană cu semne cuneiforme pe 21 de coloane,

dintre care ultimele 5 au fost şerse prin martelare (probabil cu ocazia transportului la
Susa). El cuprinde un preambul, urmat de 282 de cazuri cu sentinţele aferente şi de un
epilog. Redăm mai jos selectiv câteva pasaje din cod (sublinierile ne aparţin):

A. Prolog: "Când sublimul Anu (zeul cerului, părintele zeilor), regele Anunnaki-lor
(zei secundari) şi Enlil, stăpânul cerului şi al pământului, hotărâtorul destinelor ţării
(Babilonului), i-au fixat lui Marduk (zeul răsăritului de soare al amorriţilor, ajuns zeu
suprem la Babilon), primul născut al lui Enki (zeul apelor), atribuţiile lui Enlil peste toată
omenirea, l-au făcut mai mare peste Igigi (alţi zei secundari) şi au chemat Babilonul
după măreţul său nume11, făcându-l cel mai mare peste toată lumea şi i-au hărăzit o
regalitate veşnică, ale cărei temelii sunt tari ca şi cele ale cerului şi pământului, - atunci
Anu şi Enlil m-au desemnat pe mine să aduc bunăstare poporului, pe mine
Hammurabi, devotatul şi temătorul de zei, să fac ca dreptatea să aibă întâietate în
ţară, să dezrădăcinez răul şi nelegiuirea, ca cel tare să nu-l mai apese pe cel slab.
Iar eu să strălucesc ca un soare asupra "celor cu capul negru" (locuitorii ţării Sumerului)
şi să luminez peste toată ţara. Hammurabi păstorul chemat de Enlil sunt eu, cel care
am adunat belşug şi prisosinţă, cel care am procurat din abundenţă tot felul de lucruri
pentru cetatea Nippur (centrul cultului lui Enlil), piosul patron al templului lui Enlil (numit
Ekur), Regele cel priceput care a refăcut Eridu" ... (urmează înşiruirea numeroaselor
ctitorii, refaceri de temple şi de cetăţi)..."zimbrul cel puternic care-l împunge pe
duşman"..."zeul printre regi, cel iscusit în înţelepciune"..."căpetenia regilor, războinicul
fără pereche"..."izbăvitorul poporului său de suferinţă, cel care i-a asigurat traiul în
mijlocul Babilonului, păstorul poporului său, ale cărui fapte sunt plăcute lui Iştar"..."cel
care aplică legea şi călăuzeşte cinstit poporul"..." urmaşul lui Sumu-la-el (fondatorul
dinastiei babiloniene), puternicul fiu şi moştenitor al lui Sin-muballit (predecesorul lui
Hammurabi), vlăstar de veche regalitate, regele puternic, Soarele Babilonului, cel
care a făcut să pătrundă lumina peste ţările Sumerului şi Akkadului, regele care a
adus sub stăpânirea lui cele patru părţi ale lumii, favoritul lui Inanna sunt eu. Când
Marduk m-a însărcinat să conduc poporul pe calea cea dreaptă şi să călăuzesc ţara,
atunci eu am întocmit legea şi dreptatea în limba ţării12; prin aceasta am pus temelie
bunăstării poporului şi în acel timp eu am hotărât."

B. Codul propriu-zis:
"1). Dacă cineva (un awilum) a învinovăţit pe altul, acuzându-l de crimă, dar nu
poate dovedi, atunci acuzatorul să fie dat morţii.
2). Dacă un awilum a acuzat pe un altul de vrăjitorie, dar n-a putut dovedi, atunci
cel învinovăţit să meargă la zeul Eufrat şi să se arunce în el. Dacă râiul l-a înnecat,
atunci acuzatorul să-i ia casa. Dar dacă râul a arătat că acuzatul este nevinovat,

11L-au fondat astfel "prin cuvânt".

12Akkadiana, căci sumeriana devenise o limbă moartă.
87
lăsându-l teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii, iar cel care s-a aruncat
în râu să ia averea acuzatorului.
...........................................................................................................................................
6). Dacă un awilum a furat din avutul templului (al divinităţii), sau al palatului
(adică al monarhului), acel om va fi ucis, iar cel ce va fi primit din mâna lui lucrurile
furate va fi spânzurat.
...........................................................................................................................................
8). Dacă un awilum a furat un bou sau o oaie, sau un asin, sau un porc, sau o
barcă şi dacă ceea ce a furat aparţine templului (adică divinităţii) sau palatului (adică
monarhului), va restitui de 30 de ori mai mult. Dacă însă este proprietatea unui
muşkenu va restitui de 10 ori. Dacă hoţul nu poate restitui nimic este omorât.
...........................................................................................................................................
14). Dacă cineva (un awilum) a furat pe un tânăr născut liber va fi omorât.
15). Dacă cineva (un awilum) a ajutat să fugă prin poarta cetăţii pe sclavul
(wardum) vreunui palat, sau pe sclava unui palat, ori pe sclavul unui muşkenu, acela va
fi omorât.
...........................................................................................................................................
21). Dacă cineva (awilum) a spart o casă, atunci el va fi omorât în faţa găurii
însăşi şi chiar acolo îngropat.
22). Dacă cineva a furat şi a fost prins la faţa locului, va fi omorât.
23). Dacă hoţul n-a fost prins, atunci omul care a fost păgubit să declare în mod
cinstit, în faţa zeului, ce bunuri i-au fost furate, iar oraşul şi rabianu (un fel de prefect) în
a cărui ţară sau teritoriu s-a petrecut furtul, îl vor despăgubi pe awilum de tot ce i s-a
furat.
...........................................................................................................................................
35). Dacă cineva (awilum) şi-a cumpărat boi sau oi din mâna unui soldat, care
boi sau oi fuseseră dăruiţi de către rege, acela îşi va pierde banii13.
36). Câmpul, grădina sau casa soldatului, a prinsului (a celui ce a căzut prizonier
la duşmani), sau a datornicului nu pot fi vândute.
...........................................................................................................................................
40). O hierodulă (naditu, femeie aflată în slujba templului), un cumpărător sau un
proprietar de teren, pot să-şi înstrăineze câmpul, grădina sau casa prin vânzare. Cel
care cumpără însă terenul câmpului, grădinii sau casei, e obligat să-l îngrijască.
...........................................................................................................................................

110). Dacă o hierodulă sau o slujitoare la templu, care nu mai locuieşte în

templu, deschide un han sau se duce într-un han pentru băutră, acea femeie să fie
arsă.
...........................................................................................................................................
115). Dacă un om (awilum) a primit de la altul cereale sau bani şi a luat de la el o
persoană ca zălog, dacă persoana ce se află zălogită în casa creditorului a murit de
moarte naturală, nu se naşte din aceasta nici o pretenţie de drept.
116). Dacă persoana zălogită a murit în casa creditorului din pricina bătăilor sau

13Nueste vorba despre monede în sensul actual al cuvântului, ci despre măsuri de argint de circa 8
grame, nimite sikli, sau şecheli.
88
a unui rău tratament, atunci stăpânul persoanei zălogite va trebui să dovedească
vinovăţia creditorului său; dacă cel mort era copilul datornicului, atunci să fie omorât un
copil al creditorului; dacă era un sclav (wardum) al debitorului, atunci să se plătească o
treime de mină de argint (20 de sicli) şi să piardă tot ce dăduse.
117). Dacă cineva (un awilum) a intrat într-o datorie şi din această cauză şi-a
vândut soţia, ori fiul ori fiica pentru bani, sau i-a dat ca servi pentru datoria sa, aceştia
vor lucra în casa creditorului sau arendaşului. în anul al patrulea va trebui să fie puşi în
libertate.
...........................................................................................................................................

137). Dacă cineva (awilum) intenţionează să părăsească o sugetu (concubină),

care i-a născut copii, sau o naditu (hierodulă) de la care a avut copii, va restitui femeii
aceleia dota şi jumătate din câmp, grădină şi altă proprietate, cu care ea îşi va creşte
copii. îndată ce copii s-au făcut mari i se va da şi ei o parte din ceea ce fusese dat
pentru copii ca moştenire şi poate să se căsătorescă cu alt bărbat.
138). Dacă cineva (awilum) voişte să-şi gonească prima soţie, de la care nu are
nici un copil, îi va da bani în valoarea zestrei ei, împreună cu dota cu care a venit din
casa tatălui ei, pe care i-o va restitui complet şi numai după aceea o poate izgoni.
139). Dacă zestrea nu a existat, atunci i se va da o mină de argint (60 de sicli) ca
plată de despărţire.140). Dacă cea cauză este o muşkenu, atunci va plăti a treia parte
dintr-o mină de argint (20 de sicli)14
......................................................................................................................................

144). Dacă un bărbat şi-a luat o naditu (hierodulă), care naditu a dat soţului ei o
sclavă (wardum), cu care el a făcut copii, dacă acest bărbat intenţionează să-şi ia o
sugetu (concubină), nu-i este permis acestui bărbat (să facă astfel) şi deci nu-şi va lua o
sugetu.
145). Dacă cineva şi-a luat o soţie, care nu a născut copii, iar el intenţionează să-
şi ia o sugetu (concubină), poate să facă acest lucru, adică să-şi aducă în casă o
sugetu, dar aceasta nu va sta pe picior de egalitate cu soţia.
146). Dacă cineva şi-a luat o soţie, iar aceasta a dat soţului ei o sclavă cu care
acesta a făcut copii, prin care fapt sclava s-a făcut egală cu stăpâna ei, stăpâna nu o
poate vinde, deoare ce a născut copii. îi va face însă un semn de sclavă şi atunci va fi
numărată printre servitoare.
147). Dacă sclava nu a făcut copii, atunci stăpâna o poate înstrăina pentru bani.

...........................................................................................................................................
159). Dacă cineva, care a trimis daruri în casa socrului său, plătind preţul de
cumpărare, şi-a pus ochii pe altă femeie şi din această cauză i-a zis socrului "Nu o mai
iau pe fica ta", atunci tatăl fetei va reţine tot ce i s-a dat.
160). Dacă cineva a trimis daruri în casa socrului său şi a dat şi preţul de
cumpărare, însă tatăl fetei îi spune "Nu ţi-o mai dau pe fiica mea", el va restitui dublul a
ceea ce i s-a dat.
...........................................................................................................................................

14Cât pentru un sclav.

89
 170). Dacă un om a avut copii cu prima lui soţie şi a avut copii şi cu sclava sa, iar
el (tatăl) în timpul vieţii a zis copiilor cu sclava "Voi sunteţi copii mei", atunci ei se vor
număra în rândul copiilor cu prima soţie. După ce tatăl a murit copii soţiei şi sclavei
împart în mod egal averea casei părinteşti. Moştenitorul (primul născut), fiul primei soţii,
îşi va alege şi va lua partea sa.
...........................................................................................................................................

175). Dacă sclavul unui palat, sau sclavul unui muşkenu, s-a căsătorit cu fiica
unui om liber, cu care are copii, stăpânul sclavului nu poate să aibă nici o pretenţie de
ascultare de la copii fiicei unui om liber.
...........................................................................................................................................

181). Dacă un tată n-a dăruit nici o dotă unei naditu, kadiştu sau zermaşitu
(diferite categorii de hierodule15), consacrată unui zeu, după moartea tatălui său
aceasta va primi o treime din dreptul de moştenire din averea părintească, pe care o va
folosi numai cât va trăi. Moştenirea sa aparţine fraţilor ei.
182). Dacă un tată n-a dăruit nici o dotă fiicei sale, hierodulă a lui Marduk din
Babilon şi nici nu i-a făcut vreun act, după moartea tatălui ei, ea va primi din averea
casei părinteşti, odată cu fraţii săi, o treime din dreptul său de moştenire, care nu i se va
socoti o feudă16. Hierodula lui Marduk va lăsa moştenirea ei cui va dori.
183). Dacă au tată a dăruit o moştenire fiicei sale, care este o sugetu, şi
moştenirea ea o dă unui bărbat; dacă tatăl i-a făcut act, după moartea tatălui său ea nu
mai primeşte nici o parte din averea casei părinteşti.
184). Dacă un om nu a dăruit nici o dotă fiicei sale, care este o sugetu, şi deci
nici ea nu a dat nimic unui bărbat, atunci fraţiii ei, după moartea tatălui lor, vor dărui o
dotă din averea casei părinteşti, ca s-o dea şi ea unui soţ.
...........................................................................................................................................
196). Dacă cineva a scos ochiul unui om liber (awilum), să i se scoată şi lui.
197). Dacă cineva a rupt osul unui awilum să-i fie rupt şi al lui.
198). Dacă el a scos ochiul sau rupt osul unui muşkenu să plătească o jumătate
de mină de argint (30 de sicli).
199). Dacă el a scos ochiul sau rupt osul unui sclav al altuia, atunci să plătească
o jumătate din preţul de cumpărare a sclavului17.
200). Dacă cineva a scos un dinte unui om egal cu el să i se scoată şi lui.
201). Dacă a scos dintele unui muşkenu să plătească o jumătate de mină de
argint.
202). Dacă cineva a tras o palmă unui om mai presus decât el, atunci în
adunarea judecătorească să i se aplice 60 de lovituri cu vâna de bou.
203). Dacă un awilum a dat o palmă unui alt awilum cu care este egal, să
plătească o mină de argint.
204). Dacă un muşkenu a dat o palmă unui alt muşkenu, să plătească 10 sicli de

15Nusunt aici amintite prostituatele sacre, zikru, care erau în stare de sclavie.
16Adicăo donaăie condiăionată ăi viageră, ci ea va avea drepturi depline asupra ei.
17Cum un sclav era preăuit la 20 de sicli, despăgubirea pentru rănirea lui va fi fost de circa 10 sicli.

90
argint.
205). Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche.
206). Dacă într-o încăierare, cineva loveşte pe altul şi îi face o rană, dacă va jura:
"Nu l-am lovit cu intenţie", să-l plătească numai pe medic.
207). Dacă din pricina loviturilor sale rănitul a murit, de va jura că n-a fost cu
intenţie şi dacă cel mort era om liber, va plăti o mină de argint.
208). Dacă este un muşkenu, va plăti o treime dintr-o mină de argint (20 sicli).
209) Dacă cineva a lovit pe fiica unui om liber provocându-i avortul, atunci va
plăti pentru fetus 10 sicli de argint.
210). Dacă femeia a murit i se va omorâ şi lui o fiică.
211). Dacă cineva prin lovire a provocat avortul unei fiice de muşkenu, va plăti
cinci sicli de argint.
212). Dacă acea femeie a murit va plăti o jumătate de mină de argint (30 de
sicli).
213). Dacă a lovit pe sclava cuiva provocându-i un avort, va plăti doi sicli de
argint.
214). Dacă sclava aceea a murit, el va plăti o treime dintr-o mină de argint (20
sicli).
215). Dacă un medic a făcut cuiva o operaţie grea cu cuţitaşul de bronz şi l-a
însănătoşit... va primi 10 sicli de argint.
216). Dacă cel operat era un muşkenu, va primi 5 sicli de argint.
217). Dacă era sclavul unui om, atunci stăpânul sclavuui va plăti medicului 2 sicli
de argint.
...........................................................................................................................................

224). Dacă un medic de boi sau de asini a făcut o operaţie grea unui bou sau
unui asin şi l-a vindecat, atunci stăpânul animalului va plăti medicului o şesime de siclu
de argint ca onorariu.
...........................................................................................................................................
226). Dacă un fierar a tăiat semnele distinctive de sclav ale unui rob, fără
învoirea stăpânului sclavului, să i se taie şi mâna fierarului aceluia.
...........................................................................................................................................
229. Dacă un constructor a clădit o casă pentru cineva, dar n-a făcut lucrul destul
de solid, încât casa pe care a făcut-o a căzut, omorându-l pe proprietarul ei, atunci să
fie omorât şi constructorul.
230. Dacă a fost omorât un copil al proprietarului casei, atunci să fie omorât şi un
copil al constructorului.
231. Dacă a fost omorât un sclav al proprietarului casei, atunci să se ceară de la
constructorul casei un sclav în schimb.
...........................................................................................................................................

241. Dacă cineva a însrăinat un bou pe care îl închiriase, va plăti o treime de

mină de argint (20 sicli).18
...........................................................................................................................................

18Adică aproximativ cât pentru un sclav.

91
 257. Dacă cineva a angajat un plugar, îi va plăti 8 gur19 de cereale pe an.
258. Dacă un om a angajat un servitor la vite îi va plăti 6 gur de cereale anual.
...........................................................................................................................................
261. Dacă cineva a închiriat un păstor să pască vitele, va plăti proprietarului 8
gur de cereale.
...........................................................................................................................................
267. Dacă un păstor a fost neglijent, din care pricină s-au îmbolnăvit oile, atunci
el va plăti în vite şi oi, paguba cauzată proprietarului, fiindcă a lăsat să se întindă boala
în ţarc20.

280. Dacă cineva a cumpărat un sclav ori o sclavă în străinătate şi, reîntors în
ţară, stăpânul sclavului sau sclavei şi-a recunoscut sclavul sau sclava sa şi dacă va
dovedi că sclavul sau sclava sa sunt autohtoni, atunci ei vor fi eliberaţi fără
despăgubire.
281. Dacă ei sunt supuşii unei alte ţări, atunci cumpărătorul va declara în faţa
unui zeu suma pe care a plătit-o, iar stăpânul sclavuluzi sau sclavei va da
cumpărătorului banii pe care i-a plătit şi-şi va elibera sclavul sau sclava.

EPILOG
Legile dreptăţii pe care Hamurabi, regele înfăptuitor, le-a aşezat şi prin care el a
făcut ca ţara să apuce pe calea cea bună şi spre o guvernare fericită.
Eu Hamurabi, regele cel desăvârşit, n-am fost fără de grijă şi nepăsător pentru
cei cu capul negru (poporul Babiloniei), pe care mi i-a dăruit Enlil şi a căror păstorie mi-
a încredinţat-o Marduk.
ţinuturi paşnice am căutat pentru ei, am păşit peste mari greutăţi;... am stârpit pe
vrăjmaş în sus (nord) şi în jos (sud), am pus capăt războiului şi am pregătit ţării
belşugul;...
Zeii cei mari m-au chemat pe mine, aşa am devenit eu păstorul binefăcător al
cărui sceptru este dreptatea, a cărui umbră ocrotitoare este întinsă peste toată cetatea
(în ţinuturile cu climă deşertică umbra e o binecuvâtare); la sânul meu am purtat
popoarele ţării lui Sumer şi Akkad şi ele au înflorit sub protecţia mea.
Totdeauna le-am diriguit în pace. Le-am ocrotit cu înţelepciunea mea, pentru ca
cel tare să nu-l mai apese pe cel slab, iar dreptatea să fie dată văduvei şi orfanului.
în Babilon, cetatea pe care Anu şi Enlil au înălţat-o, în Esagila (templul lui
Marduk din Babilon), templul ale cărui temelii sunt tari ca cele ale cerului şi pămqntului,
am scris pe piatră cuvintele mele preţioase; în faţa imaginii mele (se referă la relieful din
partea de sus a stelei), regele dreptăţii, pentru ca după ea să se conducă justiţia ţării, să
se aplice legile ţării, să se facă dreptate celui oprimat. Eu sunt regele regilor, cuvintele
mele sunt nepreţuite, priceperea mea fără egal. Din porunca lui Şamaş, marele jude al
cerului şi pământului, dreptatea mea predomină în ţară; prin cuvântul lui Marduk,
stăpânul meu, preceptele mele să nu întâmpine înpotrivire.

19Probabil opt saci. Estimarea de către unii a unui gur la 250 l este exagerată, căci plata anuală ar
echivala cu 26 de saci, ceea ce este prea mult.
20Aceiaăi grije pentru separarea animalelor bolnave apare ăi în Biblie (Exod. 22, 9).

92
...........................................................................................................................................
(urmează ameninţări şi blesteme cumplite la adresa celor care ar nesocoti prevederile
acestui cod).
După A. Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975, p. 304-359.

Prologul şi epilogul codului exprimă concepţia lui Hamurabi despre monarhie şi

funcţiile sale. Regele insistă în primul rând pe ideea de dreptate, dar văzută nu ca o
justiţie echidistantă şi "oarbă", căci el se simte chemat să-l ajute pe cel slab şi impilat. în
al doilea rând Hamurabi se declară răspunzător pentru bunăstarea supuşilor săi,
comparându-se fie cu soarele dătător de viaţă, fie cu umbra binefăcătoare deasupra
Babilonului. Chiar şi politica de cuceriri este justificată prin dorinţa de a aduce pacea şi
ordinea pentru ai săi. Nu în ultimul rând monarhul ţine să amintească ctitoriile sale
precum şi restaurările vechilor monumente pe care le-a patronat.
Codul este un izvor de primă mărime pentru societatea babiloniană din prima
jumătate a mileniului 2. Sunt amintite trei categorii de locuitori ai oraşului, awilum,
muşkenum şi wardum. Ultima înseamnă cu siguranţă sclav, căci un wardum poate fi
vândut (fiind preţuit cam cât o vită), sau eliberat. Un muşkenum era preţuit dublu, iar un
awilum de cinci ori mai mult. Numai pentru un awilum însă se aplica legea talionului
("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), cunoscută şi din Biblie. înseamnă că aceştia
erau cetăţenii propriu-zişi, de origine amorită, căci lor li se recunoaşte dreptul de tip
semitic. şi muşkenum, par să fie tot oameni liberi, căci ei posedă sclavi sau alte bunuri,
dar erau de rang inferior şi foarte probabil nesemiţi, căci lor nu li se aplică legea
talionului. înseamnă că ei erau fie străini, aşezaţi din motive economice la Babilon, fie
poate urmaşii populaţiei autohtone, sumeriene, care nu va fi dispărut complet în urma
invaziei amorite. Pe de altă parte, trebuie remarcat şi faptul că legea protejează pe
proprii cetăţeni de sclavie, ca şi pe cei ai statelor străine, recunoscute de Hamurabi, dar
în esenţă wardum sunt de alt neam decât populaţia ţării.
Familia, şi în legătură cu aceasta dreptul la moştenire, erau de asemenea
protejate prin lege. Familia era monogamă, dar cum mai importantă era procreaţia, o
femeie sterpă putea aduce cu ea o sclavă, care să facă copii în locul ei (aceştia
deveneau moştenitori legali şi sclava nu mai putea fi vândută). Altfel, soţul la rândul
său, putea să-şi ia pentru acelaşi scop o concubină. După un vechi obicei semitic, pe
care-l întâlnim şi în Biblie, femeile erau cumpărate de la tatăl lor, care însă era obligat
să le înzestrească. Primul născut mascul era principalul moştenitor, fetele putând fi date
în slujba templelor, unde rămâneau în diferite grade de dependenţă. Pentru prostituţia
sacră se foloseau însă sclave.

93
 EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ.

A fost un poem epic, căci figura centrală este un rege legendar din Ur, dar a avut
şi un profund caracter religios, căci tema centrală este căutarea nemuririi. Poemul a fost
scris pe 12 tăbliţe de lut (cea mai lungă are 300 de rânduri), care s-au păstrat
fragmentar. Majoritatea tăbliţelor provin din biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive.
Tăbliţa a 11-a cuprinde relatarea despre potop (cf. şi mai sus). Poemul a cunoscut o
largă difuziune în antichitate (există şi o variantă hitită, de exemplu).
Textul versiunii asiriene a fost mai întâi publicat de P. Jensen, Assyrisch-
babylonische Mythen und Epen, VI, 1900 şi analizat de acelaşi în Das Gilgamesch
Epos in der Weltliteratur, vol. I (1906), vol. II (1926). Alte traduceri: în germană, A.
Scott, Das Gilgmesch-Epos (1934), în engleză R. Cambell Thompson, The Epic of
Gilgamesh (1930), N. K. Sandars, în colecţia The Penguin Classics (1960), în franceză
G. Conteneau, L'épopée de Gilgameš (1939) şi R. Labat (1961). în româneşte epopeea
a fost tradusă de I. Mihălcescu (1921), V. şerbănescu şi Al. Dima (1966) şi A. Negoiţă,
Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975, p. 108-182.
Conţinutul poemului poate fi astfel rezumat. Pentru început este prezentat eroul
Ghilgameş, plăsmuit de zei, cel care "a văzut totul, până la marginea pământului" şi
care a dobândit cele mai tainice cunoştiinţe, spre exemplu "a povestit cele de dinaintea
potopului". La începutul poemului propriu-zis Ghilgameş este prezentat ca un suveran
foarte activ, care ziua îşi extenua supuşii, forţându-i pe tineri să lucreze la zidurile
oraşului Uruk şi ale sanctuarului Eanna. în plus noaptea pertrecea cu tinerele fete în
sanctuar.

"Cu toba sunt sculaţi locuitorii lui.

Ghilgameş nu -l lasă pe fiu tatălui său.
Ziua şi noaptea [mândria lui e fără margini].
Acesta-i oare păstorul [împrejmuitului] Uruk?
Acesta-i al lor [...] păstor,
îndrăzneţ, mândru şi înţelept?
Ghilgameş nu lasă pe fecioară [mamei sale],
Pe fiica ostaşului, pe soţia starostelui!"
(Tăbliţa I, coloana II, versurile 22-29, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 109).

La rugăminţile disperate ale locuitorilor din Uruk zeii au creat un monstru care să-
l poată înfrunta pe energicul rege şi să scape pământul de el. Astfel s-a născut Enkidu,
un ins cu o forţă ieşită din comun şi foarte sălbatec, care trăia alături de fiare. Cei doi se
încaieră, dar în cele din urmă Ghilgameş iese învingător. Admirându-se şi respectându-
se reciproc cei doi devin buni amici, ca doi fraţi. împreună ei vor înfăptui vitejii mari, ca
distrugerea balaurului Humbaba din pădurea cedrilor. Dar faima lor depăşeşte pământul
şi ajunge la zei. Iştar, planeta Venus, zeiţa frumuseţii şi fecundităţii, principiul feminin
prin excelenţă, se îndrăgosteşte de Ghilgameş, dar acesta o respinge, ştiind că toţi cei
care au îndrăgit-o au murit ucişi de "destinul funest". Ghilgameş îI spune zeiţei:

"Pentru Tamuz (zeul vegetaţiei, care murea iarna şi învia primăvara), iubitul tinereţii
tale,
94
 Tu ai orânduit jelirea an de an.
(........................................)
Apoi ai iubit pe paznicul cirezii,
Care îngrămădea mereu la pâini pentru tine
Si zilnic îţi tăia la iezi;
Tu l-ai lovit şi l-ai prefăcut în lup,
încât acum paznicii săi (cei tineri) îl alungă
şi câinii săi îi muşcă coapsele.
Apoi tu ai iubit pe Işullanu, grădinarul tatălui tău,
Care continuu ţi-a adus coşuri cu curmale
şi zilnic îţi făcea bogată masa"
(Tăbliţa a VI-a, versurile 45--46 şi 58-66, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 139-140).

Ssupărată de refuzul lui Ghilgameş, Iştar îl roagă pe Anu să creeze Taurul

Cerului, care să-i răpună pe cei doi şi să distrugă cetatea Uruk, dar ei îl biruie şi Enkidu
o jigneşte chiar pe zeiţă arncând o coapsă a monstrului la picioarele ei şi copleşind-o cu
injurii. în consecinţă Enkidu se înbolnăveşte şi moare. Cuprins de durerea pierderii celui
mai bun prieten Ghilgameş realizează drama morţii şi decide să câştige nemurirea.
Pentru aceasta el merge să-l caute pe Utnapiştim, omul care a obţinut nemurirea
de la zei. Utnapiştim locuia într-un fel de paradis, situat pe un alt tărâm (insula Dilmun-
Bachrein), în centrul pământului, de unde izvorau cele patru fluvii şi unde creştea
arborele vieţii. Pentru a ajunge acolo însă, Ghilgameş trebuia să treacă de mai multe
probe de tip iniţiatic. în primul rând a trebuit să străbată tunelul prin muntele Maşu, pe
unde venea Soarele în fiecare zi, ca să lumineze pământul, şi care era păzit de doi
oameni-scorpioni. Ajuns pe "celălalt tărâm" Ghilgameş traversează o pădure
miraculoasă şi pe malul mării o întâlneşte pe nimfa Siduri (în unele veriante o hangiţă).
Ea caută să-l ademenească şi să-l abată din drum, dar eroul persistă şi atunci nimfa îl
îndreaptă spre corăbierul lui Utnapiştim, care-l va ajuta să traverseze "apele morţii".
Ajuns la Utnapiştim eroul află povestea acestuia, cum au hotărât într-o zi zeii să
distrugă omenirea, dar el a fost anunţat şi când a sosit potopul a scăpat cu soţia sa într-
o arcă. După potop ei au devenit "rude ale zeilor" şi au căpătat nemurirea, fiind aşezaţi
în acest paradis.
"Utnapiştim a zis către el, către Ghilgameş:
Am să-ţi descopăr ţie, Ghilgameş, un lucru ascuns
şi un secret al zeilor am să ţi-l spun ţie.
şuruppak, o cetate pe care o cunoşti
şi care-i situată pe malul Eufratului,
Această cetate era veche cum erau şi zeii din ea,
Când zeii cei mari se gândiră să dea drumul potopului.
(........................................................................)
Ninigiku-Ea era şi el de faţă cu ei;
Cuvintele lor le spuse întocmai unei colibe:
Colibă de trestie, colibă de trestie! Perete, perete!
Colibă ascultă! Perete ia aminte!
Omule din şuruppak, fiule al lui Ubar-tutu,
Dărâmă-ţi această casă şi construieşte-ţi o corabie!
95
 Părăseşte-ţi avutul şi caută viaţa.
Dispreţuieşte bunurile (pământeşti) şi păstrează-ţi viu sufletul!
în corabie să iei sămânţa a toată vietatea.
Corabia pe care o construieşti
Să aibă măsurile bine luate.
Egale să fie lungimea şi lăţimea.
întocmai ca şi Apsu s-o acoperi pe ea.
Eu am înţeles şi am zis către Ea, stăpânul meu:
Iată stăpâne, ceea ce tu ai poruncit
Eu voi fi fericit să împlinesc".
(.............................................)
Urmează descrierea corabiei, care avea o formă pătrată (cu aria de un iku, adică
3 600 m²) şi înălţimea de 120 de coţi (cca 50 m). Era izolată cu smoală şi asfalt, iar
lemnul îmbibat cu ulei şi îmbinările atent călăfătuite. Utnapiştim a adunat acolo toate
veţuitoarele şi tot avutul şi familia sa şi când a văzut semnele furtunii s-a închis în
luntru.
"Cu prima licărire a zorilor
Un nour negru s-a ridicat de la răsărit.
înlăuntrul lui Adad (zeul furtunii şi fulgerului) tună,
în timp ce Sullat şi Hanis (vânturi) merg în frunte,
înaintând ca nişte crainici pe dealuri şi câmpii.
Erragal (stăpânul Lumii de jos) rupe zăgazurile (infernului),
Ninurta (zeul războiului, şi izvoarelor, stăpânul canalelor) urmeză şi dă drumul
zăvoarelor,
Anunakii (zeii Lumii de jos) înalţă torţele
Fâcând să ardă ţara cu vâlvătaia lor
Mânia lui Adad ajunse până-n ceruri,
El preface în întunerec tot ce-a fost lumină.
întrega ţară s-a spart ca o oală!
O zi întreagă a suflat furtuna de sud".
Până şi zeii se adună îngroziţi în ceruri.
"şase zile şi şase nopţi
A suflat vântul nimicitor,
Când furtuna din sud a măturat ţara.
Când a venit ziua a şaptea furtuna de sud [care a adus ]potopul şi-a potolit
bătaia.
Ea se luptase întocmai ca o armată.
Marea s-a liniştit, furtuna s-a domolit, potopul a încetat.
Eu m-am uitat la vremea de afară:
Liniştea domnea în ea,
Dar toată omenirea se prefăcuse în tină".
Corabia s-a oprit în cele din urmă pe muntele Nisir.
"Când a şaptea zi sosi,
Am dat drumul unui porumbel şi l-am lăsat să zboare.
Porumbelul a ieşit, dar s-a înapoiat,
Fiindcă nici un loc de aşezare nu era vizibil, el s-a întors înapoi.
96
 Atunci am dat drumul şi am lăsat liberă o rândunică.
Rândunica a plecat dar a venit înapoi.
Fiindcă nici un loc de aşezare nu era vizibil, ea s-a întors înapoi.
Atunci am lăsat liber şi i-am dat drumul unui corb.
Corbul a plecat şi văzând că apele s-au micşorat,
El a început să mănânce, să se rotească, să croncăne şi nu s-a mai întors.
Atunci le-am lăsat pe toate (vietăţile) în cele patru vânturi şi am adus o jertfă".
Atraşi de jertfă zeii se întorc. Până la
urmă apare şi Enlil cel care declanşase
totul şi care acum se mâniază că a mai
scăpat cineva, prin urzeala lui Ea. Dar
ceilalţi zei intervin, arătând că nu toată
omenirea merita să moară, căci nu toţi
oamenii erau răi. înduplecat, Enlil
spune:
"Până acum Utnapiştim n-a fost
decât un om.
De acum înainte Utnapiştim şi
soţia lui vor fi ca unul dintre noi zeii".
şi Utnapiştim continuă:
Astfel ei m-au luat şi m-au făcut
să locuiesc în depărtare la gura râurilor.
Dar acum cine va chema pe zei
în adunare pentru tine,
Ca să poţi să găseşti viaţa pe
care tu o cauţi?
(Tăbliţa a XI-a, rândurile 11-15, 21-34,
96-108, 127-134, 145-156 şi 194-198,
apud A. Negoiţă, op.cit., p. 166-173).

Practic Ghilgameş ar fi trebuit

deci să fie sub protecţia vreunui zeu,
care să ceară celorlalţi zei în adunare
nemurirea pentru el, ceea ce nu era
cazul. Totuşi Utnapiştim îl supune la o
ultimă probă, să nu doarmă şapte nopţi
şi şapte zile, căci astfel, învingând
somnul, el va reuşi să învingă şi
moartea. Dar Ghilgameş adoarme
aproape instantaneu şi nu se trezeşte
decât după şapte zile şi şapte nopţi.
Dându-şi seama că nu a trecut proba
eroul este deznădăjduit, dar Utnapiştim,
în compensaţie îi spune de unde poate
culege planta care redă tinereţea. Relief assirian de la Dur Sharukkin,
Ghilgameş coboară în străfundul mării reprezentând un "erou" îmblânzitor de lei.
Alabsatru. H = 5,45 m. Muy. Louvre.
97
şi culege floarea cu spini, pe care urma să o consume la bătrâneţe pentru a reîntineri.
Eroul îi explică corăbierului Urşanabi, care-l conducea pe drumul de întoarcere:
"Urşanabi, această iarbă este o plantă aparte;
Prin ea cineva îşi recapătă suflul vieţii.
O voi duce la Uruk, cel întărit cu ziduri, am să fac [...oamenii?] să mănânce
planta[...]!
Numele ei va fi: omul întinereşte la bătrâneţe.
Chiar eu voi mânca şi mâ voi întoarce la tinereţea mea!"
(Tăbliţa XI, versurile 278-283, apud A. Negoiţă, op.cit., p. 176).

Dar pe drumul de întoarcere, când se scălda, un şarpe i-a mâncat planta şi eroul
s-a întors la Uruk fără ea. Şarpele, care-şi schimbă pielea anual "întinereşte" astfel.
Tăbliţa a XXII-a este adăugată ulterior şi nu are legătură directă cu restul epopeii. Ea îl
prezintă pe erou inspectând zidurile oraşului Uruk.
S-a spus pe nedrept că epopeea lui Ghilgameş ilustrează o viziune pesimistă,
despre imposibilitatea omului de a-şi transcede statutul de muritor. Dar în realitate
Utnapiştim a făcut-o şi chiar lui Ghilgameş i s-a oferit şansa, dar nu a rezistat somnului.
De altfel epopeea ne asigură că există şi elixirul tinereţii, doar că vicleanul şarpe i l-a
furat eroului nostru. După cum spune M. Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
Buc. 1991, p. 87, această epopee "este mai degrabă relatarea dramatizată a unei iniţieri
ratate".

AMULETĂ REPREZENTÂNDU-L PE DEMONUL PAZUZU

Bronz. H = 14,7 cm. Provine din Asiria şi se datează la începutul mileniului 1 a.

Chr. Muz. Louvre, Paris, inv.
MNB 467.
Monstrul este redat
într-o atitudine ameninţătoare,
cu mâna dreaptă ridicată şi
ghiarele scoase şi cu toate
cele patru aripi larg
desfăşurate. Picioarele îi sunt
de pasăre. Capul este
grotesc, cu sprâncenele
groase şi încruntate, cu gura
larg deschisă, care lasă să se
vadă dinţii. Redarea figurii
este de-a dreptul
expresionistă. Pe cap
demonul are o verigă, care
servea la atârnarea amuletei.
Totodată coada este răsucită
pentru a forma la spate un
mâner suplimentar. Pe spate
98
se găseşte următoarea inscripţie:
"Eu sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa. Regele spiritelor rele, a vântuli care iese furios
din munţi şi care face furtună, acela sunt eu".
Scopul amuletei era apotropaic. Acest demon, mai rău decât alţii, urma să-i
alunge înapoi în "Lumea de dedesubt" pe
semenii săi mai slabi. Atare gen de magie
era foarte răspândit, nu numai în
Mesopotamia, ci şi în toată lumera
orientală.
Bibliografie: F. Thureau-Dangin, în
Revue d'Assyrologie XVIII (1921), p. 189
sqq. B. André-Leicknam, în Ecriture 1982,
p. 254, nr. 204; Caubet, Pouyssegur 1998,
p. 164-166.

"REGINA NOPŢII", (BURNEY RELIEF)

Placã de lut; 49,5 x 37 x 4,8 cm. British
Museum. inv. 2003,0718.1. Provine din Iracul
de sud, Babilonia. 1.800-1.750 a.Chr. Urme
microscopice de ocru roşu pe corp, gips pentru
zonele albe şi cãrbune (nu bitum) pentru cele
negre.
Relieful o reprezintã pe zeiţa Ishtar
nudã, cu aripi şi picioare de pasãre, un tip
iconografic obişnuit în lumea mesopotamianã
(care a supravieţuit pânã în epoca romanã). Pe
cap zeiţa frumuseţii şi feminitãţii poartã tiara cu
coarne duble iar în mâini ţine câte o brãţarã. Ea
stã pe doi lei şi este flancatã de douã bufniţe.

Bibliografie: H. Frankfort, The Burney Relief, în Archiv für Orientforschung, Graz, Ernest
Weidner, 1937; P. Albenda, The "Queen of the Night" Plaque - A Revisit, în Journal of the
American Oriental Society, 125, 2, 2005; www//britishmuseum.org/collection_online

ASSUR. PREZENTARE GENERALĂ.

Principalele săpături în cea mai veche capitală a regatului assirian s-au

desfăsurat între 1903 şi 1913, sub conducerea lui W. Andreae. Practic o parte din
echipa care lucra deja la Babilon (dirijată acolo de R. Koldewey) a fost trimisă la mai
bine de 500 km nord, pentru a încerca o săpătură stratigrafică într-un sit unde pânza
freatică să nu împiedice descoperirea nivelurilor mai vechi de primul mileniu a. Chr.
(cum este cazul în sudul Mesopotamiei). Principalele publicaţii sunt rapoartele
arheologice periodice ale lui W. Andreae în Wissentschaftliche Veröffentlichungen der
deutschen Orientgesellschaft, nr. 10 (1909), 23 (1913), 24 (1913), 39 (1922), 58 (1935)
şi sintezele aceluiaşi autor, Farbige Keramik aus Assur, Berlin 1925 şi idem, Das
Wiederstandende Assur, Leipzig 1938 (reeditată München 1977).
99
Assur, Plan (după W. Andreae 1938, Pl. I).
Misiunea germană de dinainte de primul război mondial, care a săpat sub
conducerea lui Koldewey ăi Andreae în Babilon ăi Assur, a impus metoda stratigrafică
în arheologia mesopotamiană. La Assur Andreae ăi-a împărăit situl în carouri ăi a
început prin a săpa mai multe "secăiuni de control" orientate est-vest ăi amplasate din
100 în 100 de m. Abia apoi a procedat la dezvelirea principalelor clădiri (el fiind de
formaăie arhitect a arătat un mult mai mare interes pentru structuri ăi stratigrafie decât
pentru inscripăii, dar nu i-au lipsit filologii din echipă). Din punct de vedere metodologic
o lucrare de referinăă este Die archaischen Ischtar Tempel, Leipzig 1922, care prezintă
săpăturile din nivelurile cele mai de jos ale sanctuarului, templul lui Iătar fiind fondat
încă din epoca dinastică arhaică ăi funcăionând în perioada sargonidă, adică cu câteva
secole bune mai devreme decât începuturile primului regat assirian. Nivelul cel mai nou
aici datează din epoca partă ăi sasanidă timpurie (distrus pe la 256 p. Chr.).

100
 Assur era amplasat pe un promontoriu de calcar, ce domină punctul în care
Tigrul îşi desparte apele în două braţe. Principalele edificii datează din perioada
Imperiului Mijlociu, dar toate epocile sunt reprezentate.
Prima fortificaţie a fost realizată de Şamşi-adad I., contemporanul lui Hamurabi şi
avea o formă aproximativ triunghiulară. Pe la 1 300 a. Chr. Adad-nirari I. a construit din
cărămidă arsă marele chei de-a lungul braţelor Tigrului. Apoi, Tuculti-ninurta I. (1244-
1208 a. Chr.) a dispus să se sape în faţa vechii incinte un şanţ defensiv de 20 m lăţime
(fără apă). In fine, conform unei inscripţii Salmanasar III. (858-824 a. Chr.) a refăcut din
temelie zidul de incintă şi l-a dublat cu încă unul, care e amplasat la exterior şi care spre
sud-est include şi "oraşul nou", mergând pe lângă canalul care uneşte cele două braţe
ale Tigrului. Oraşul avea acum 13 porţi, enumerate de o inscripţie din vremea lui
Senaherib (704-681 a. Chr.), din care 8 au fost identificate arheologic. Principala poartă
era cea de nord-est, precedată de un pod şi numită de assirieni poarta lui Gurgurri. În
nord-vest se găsea o citadelă de unde pornea calea procesională folosită la
sărbătoarea anului nou (v. mai jos).
Cel mai mare templu (cu
latura de 60 m), amplasat chiar
în vârful promontoriului fusese
dedicat lui Enlil, zeul suprem al
sumerienilor şi apoi lui Assur,
zeul tutelar al cetăţii. Principalele
structuri de aici datează din
vremea lui Şamşi-adad I., cel
care a rededicat sanctuarul lui
Assur, dar resturile sunt puternic
erodate (inclusiv ziguratul). Ca
majoritatea templelor assiriene
acesta avea două camere de
cult.
Din cele 38 de temple Assur. Resturile zigguratului
amintite în inscripţii au fost
cercetate arheologic: templul lui Iştar, templul lui Anu şi Adad, cel al lui Şamaş şi Sin,
precum şi "Casa Anului Nou", bit-akitu. Ultimele două sunt şi cele mai bine păstrate.
Templul zeului Soare, Şamaş şi al
zeului Lunii, Sin, a fost fondat pe la milocul
mileniului 2 de Assur-nirari şi este tipic
pentru templele assiriene duble. Trecând de
vestibul pătrunzi într-o curte pătrată de 15 x
15 m, care nu pare să fi fost acoperită. De
aici spre dreapta şi stânga se deschid cele
două sanctuare, fiecare alcătuit dintr-o
"cella" sau "naos" (cameră de cult care
găzduia statuia zeului) şi o "antecella" sau
"pronaos", adică o anticameră.
Templul lui Sin şi Şamaş, faza
veche (după Lloyd 1978, Fig. 128).
101
 Acest templu a fost complet refăcut
sub Senaherib (704-861 a. Chr.)
după un plan cu totul diferit. Intrarea
devine mai complexă şi câştigă în
monumentalitate, având patru porţi
succesive, care conduc la curtea
templului printr-o succesiune de două
antree şi un coridor. Aici procesiunea
trebuia să se întoarcă, pentru că cele
două sanctuare (cu "cella" şi
"antecella") erau amplasate în spate.
Templul lui Sin şi Şamaş, faza nouă
(după Lloyd 1978, Fig. 128).
Un edificiu de cult cu caracter
special a fost bit akitu, "Casa Anului
Nou", care nu este un templu propriu-
zis, căci aici nu rezidau permanent
statuile vreunui zeu. Numai o dată pe
an, la echinocţiul de primăvară, cu
ocazia marii sărbători a anului nou (v.
mai jos), preluată de la sumerieni şi
adaptată de assirieni, sanctuarul se
anima, căci erau aduse din celelalte
temple statuile principalilor zei.
Practic templul constă dintr-o mare curte pentru ceremonii şi o încăpere de cult
asemănătoare cu o sală a tronului. în "cele 11 zile în afara timpului", după ce alaiul
parcurgea drumul procesiunilor de la oraş la templu, aici se desfăşurau principalele
momentele ale complicatelor ritualuri ce însoţeau această sărbătoare a "reînnoirii
timpului" ca, hierogamia (căsătoria sacră) aducătoare de belşug, recitarea poemului
creaţiei şi "umilirea regelui", sau ritualul "stabilirii destinelor".
Palatele de la Assur nu sunt prea bine păstrate şi nici nu au fost decorate somptuos, ca
cele din capitalele de mai târziu ale Assiriei. "Palatul cel vechi" este amplasat lângă
marele zigurat şi are aspectul unui "labirint" (de genul palatului din Mari sau a celui de la
Cnosos). Cea mai bună analogie este însă palatul contemporan de la Eşnuna (Tell
Asmar) din perioada Isin-Larsa. El constă dintr-o succesiune de curţi care permiteau
iluminarea numeroaselor încăperi dispuse în jurul lor. în perioada neoassiriană acest
palat a fost transformat în mausoleu, lăcaş de veci al regilor assirieni. Dintre marile
sanrcofage monolitice descoperite aici două poartă inscripţii cu numele lui Assunazirpal
şi a lui şamşi-Adad V. (823-811 a, Chr.). Toate fuseseră jefuite încă din antichitate.

102
 ZIGURATUL de la Choga Zambil, Elam (stãzi în Iran), se gãseşte la 30-40 km de
vechea capitalã Susa. El a fost construit pe la 1 250 a. Chr. de cãtre regele Untash-Napirişa
(Untash-Gal), pentru zeul Inşuşinak. Numele antic era "Dur Napirişa", oraşul lui Napirişa, dar se
pare cã aşezarea din jur a fost restrânsã. Ȋn jurul ziguratului se gãseşte un zid de incintã, care
acoperã o suprafaţã de (1,200 x 800 m). Alãturi au fost construite 13 temple (din care 4 sunt
bine pãstrate), fiind dedicate zeilor minori în comparaţie cu Inşuşinak, zeul suprem. Este posibil
ca întregul panteon elamit sã fi fost adotat aici, intenţia lui insuşinak fiind de a crea un nou
centru religios, care sã concureze Susa. Tot aici se gãsec trei palate regale şi câteva morminte.
Dacã oraşul a decãzut, ziguratul a continuat sã funcţioneze ca centru de cult, fiind distrus abea
de cãtre Assurbanipal, pe la 640 a. Chr..
Ziguratul acoperã o
suprafaţã de 105 x 105 m şi s-a mai
pãstrat pânã la o înãlţime de 24 m,
cam jumãtate decât va fi avut în
antichitate. Miezul ziguratului era din
lut bãtãtorit, învelit în cãrãmizi
uscate la soare şi apoi, la exterior
cãrãmizi slab arse, unele cu pojghiţã
de faianţã vitrifiatã (arsã la
temperaturã mare pânã când a
cãpãtat un aspect sticlos), de
culoare albastrã şi verde. Decoraţiile
erau de gips, pastã vitroasã şi fildeş.
Cãrãmizile arse poartã inscripţii
ştampilate, care nu erau vizibile.
Intrãrile erau strãjuite de tauri
înaripaţi şi Genii de lut. Ziguratul
pare sã fi fost construit în douã faze.

Sãpãturi: Roman Ghirshman între 1946 şi 1962.

Bibliografie: R. Ghirshman, La ziggourat de Tchoga-Zanbil (Susiane), în Comptes-rendus des
séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 1954-1959.

103
NIMRUD. PREZENTARE GENERALĂ
Identificat de A. H. Layard în 1844, care a şi condus săpăturile engleze din
secolul XIX. Cu o altă metodă de lucru cercetările au fost apoi reluate, după cel de al II-
lea război mondial, de englezi şi de polonezi. Principalele publicaţii: E. A. W. Budge,
Assirian Sculptures in theBibliografie: A. Haller, Die Gräber und Grüfte von Assur
(1954); A. Haller, W. Andreae, Die Heiligtümer der großen Assur und der Sin-Šamaš-
Tempel in Assur (1955); C. Preußer, Die Wohnhäusern von Assur (1954) şi idem, Die
Paläste von Assur (1955); Müller-Karpe 1974, p. 835-837, nr. 55; Lloyd 1978, p. 228-
238. British Museum: Reign of Ashur-nasir-pal, 885-860 B C, London 1914; M.E.L.
Mallowan, Nimrud and its Remains, vol. I-III, London, 1966; D. Oates, Studies in
Ancient History of Ancient Iraq, London 1968, cap. 3; R. P. Sobolewski, The Polish
Work at Nimrud. Ten Years of Excavations and Studies, în "Zeitschrift für Assirologie",
71, 1982, p. 248-273; J. Meuszynski, Die Rekonstruktion der Reliefdarstellungen und
ihrer Anordnung im Nordwestpalast von Kalhu (Nimrud), Mainz am Rhein 1981; S.M.
Paley,R. P. Sobolewski, The Reconstruction of the Relief Representations and their
Position in the
Northwest-Palace
at Kalhu (Nimrud),
II, Mainz am
Rhein, 1987 (pt.
restul bibliografiei
v. Matthiae 1996,
p. 222-224).

Nimrud,
vedere
generală

Nimrud, reconstituire ideală, după James Fergusson Resturile zigguratului lui

în Layard 1953b (v. infra p. 168), pl. 1. 104 Ninurta, detaliu.
 Nimrud, plan

"Palatul de nord-vest"
"Palatul de nord-vest" a fost edificiul rezidenţial, administrativ şi de
"reprezentanţă" a lui Assurnasirpal al II-lea (883-859 a. Chr.). Săpăturile arheologice nu
au atins decât aria centrală, dar palatul a fost cu siguranţă mai mare. Acest nucleu
central conţine o zonă administrativă, deschisă publicului ("A" pe plan), una privată,
rezervată curţii regale ("B" pe plan), precum şi una rezidenţială, unde sunt
apartamentele regale ("C" pe plan). Zona administrativă constă dintr-o mare curte,
numită convenţional babanu, în jurul căreia se găsesc diferite birouri. Zona privată are
în centru o curte mai mică, numită convenţional bitanu, în jurul căreia se află mai multe
săli de audienţă, dintre care cea mai importantă este "sala tronului" (B şi C mic pe plan).
Acesta are o formă rectangulară, prelungă şi comunică atât cu babanu, curtea publică,
cât şi cu cea privată, bitanu (cu aceasta din urmă prin intermediul unui hol- sală de
audienţe, F mic pe plan). într-o încăpere de lângă sala tronului a fost descoperită
celebra "Stelă a Banchetului" a cărei inscripţie ne informează despre somptuoasa
decoraţie a palatului şi despre faptul că el cuprindea nu mai puţin de opt sectoare
distincte (săpăturile au identificat până în prezent cinci curţi în jurul cărora se
orchestrează diferitele încăperi, ceea ce înseamnă că mai trebuie să ne aşteptăm cel
puţin la alte trei curţi).
105
 Nimrud, Palatul de nord-vest (după S.M. Paley, R.P. Sobolewski, op.cit., Pl. I).

Nimrud, palatul de nord-vest, intrarea în sala tronului lui Asurnazirpal al II-lea.

Reconstituire. Cei doi lei cu cap uman care flancau
106 intrarea. British Museum, Londra
 Pereţii palatului erau decoraţi cu plăci de alabstru, de peste 2 m înălţime (între
circa 2,15 şi 2,35 m), sculpate în basso-relief. Cea mai somptuoasă decoraţie se
întâlneşte la sala tronului (B mic pe plan), evident încăperea cea mai reprezentativă,
unde programul iconografic a fost atent selectat. Tematic reprezentările se pot împărţi
în trei tipuri: scene de plată a tributului, scene epico-narative (vânătoare şi bătălii) şi
reprezentări rituale.
Partea de vest a feţei
externe (D mic pe plan) a sălii
tronului era decorată cu o friză
reprezentând plata tributului de
către fruntaşii diferitelor popoare
învinse. în partea stângă îl vedem
pe Assurnasirpal (urmat de un
servitor care-i face vânt)
pregătindu-se să-i primească pe
supuşi. Ei sunt precedaţi de patru
magistraţi assirieni (doi cu barbă -
militari, şi doi cu faţa rasă - civili).
Fruntaşii popoarelor supuse (e
vorba despre semiţi din zona
Siriei), poartă cuşme, mantii lungi
Nimrud. .Plata tributului (după J. Meusznyski, op.cit., cu franjuri şi pantofi cu vârful
Pl. V). ţuguiat. Ei ridică pumnii în semn
de supunere şi sunt urmaţi de
slujitori ce poartă darurile propriu-zise: bijuterii sau animale exotice (maimuţe). Zona
mediană a reliefului e străbătută de o bandă scrisă cu cuneiforme, aşa numita
"Inscripţie standard", care reproduce acelaşi text oficial, ce apare şi pe alţi pereţi ai
palatului. "Inscripţia standard" glorifică faptele regelui assirian.
Peretele lung de
sud al sălii tronului (B)
era decorat cu reliefuri
epic-narative, care la
rândul lor cuprindeau
două grupuri de scene:
cele emblematice, care
ilustrează pe de o parte
modul aristocratic-regal
de viaţă şi valorile
ataşate lui (vânătoarea
şi banchetul), precum
şi, pe de altă parte,
campaniile militare,
Nimrud. Vânătoarea şI banchetul (după Meuszynski, op. cit., Pl. 1). unde intenţia de
naraţiune istorică este
mult mai evidentă. În
107
cazul acestor reliefuri epice "Inscripţia standard" separă două registre distincte, înalte
de 88-98 cm. De la stânga la dreapta, primele două plăci (B20-19) reprezintă în registrul
superior vânătoarea taurului sălbatec şi a leului, iar în cel inferior libaţia (ceremonia
religioasă) şi banchetul care i-a urmat.
Următoarele plăci redau diverse campanii militare. Primele două plăci (B18-17)
ilustrează în registrul superior (a) lupta pe Eufratul mijlociu împotriva lui Kudurru,
guvernatorul "ţării Sukhu" şi aliat al cassiţilor din Babilonia, urmată de fuga acestuia în
înnot pe insula Anat de pe Eufrat. în cel inferior îl vedem pe Assurnasirpal primind
închinarea locuitorilor Sangarei din districtul Karkemişului (cursul superior al Eufratului,
în nordul Siriei).

Nimrud. Bătălie şi închinarea învinşilor (după Meuszynski, op.cit., Pl. 1).

Plăcile B11-B3 redau alte bătălii tot din zona nord-vestică, urmate de supunerea
cetăţilor şi popoarelor respective. în registrul superior (a) al plăcilor B11-B8 vedem
operaţiunile de represalii din regiunea Sukhu, unde şarja carelor şi cavaleriei assiriene
s-a dovedit foarte eficientă. în registrul inferior (b) este redată traversarea Eufratului,
prilejuită de această campanie. Urmează apoi expediţiile din regiunea cetăţii Bit
Zamani. în registrul superior (plăcile B7a-B5a), este redată revenirea trupelor assiriene
în tabăra de iarnă de la Tuşkha , de unde raziile vor fi reluate în anul următor. Pe plăcile
B4a-B3a sunt redate luptele din aceiaşi regiune, Bit Zamani, dar împotriva cetăţii
Damdammusa ("oraşul fortificat al Ilanilor", cum e numit în Analele lui Assurnasirpal). în
registrul inferior (plăcile B4b-3b şi parţial B5b) vedem asediul altei cetăţi (Udu, sau
Madara) aparţinând principelui Labturu, din aceiaşi zonă nordică.

108
 Identificarea diferitelor episoade s-a făcut abea în ultimii ani, căci multă vreme s-
a crezut că ar fi vorba despre simple scene generice ca, "asediul unei cetăţi", "şarja
carelor şi cavaleriei", "traversarea râului", "capitularea învinşilor", sau "prada de război".
De altfel "Inscripţia standard" este lapidară şi evazivă când e vorba despre detalii şi
anecdote, care să permită identificarea unui episod concret. Comparaţia cu "Analele" lui
Assunasirpal, care descriu la persoana I-a şi cu lux de amănunte fiecare campanie, a
permis însă atari identificări. Totuşi nu este vorba despre o ilustrare a bătăliilor în
succesiunea lor cronologică (cum este cazul Columnei lui Traian din Roma), ci se pare
că au fost selectate anumite episoade, considerate mai reprezentative şi că au fost
grupate pe criterii geografice. într-adevăr pe peretele lung de sud al sălii tronului sunt
redate conflicte din zona nord-vestică a imperiului. Din păcate decoraţia peretelui nordic
este distrusă, dar se poate presupune cu deplin temei că aici erau ilustrate episoade din
campaniile sud-estice, la gurile Tigrului şi Eufratului, în Elam şi pe coastele munţilor
Zagros.

Nimrud. Cuceririle din nord-vest (după Meuszynski, op.cit., Pl. 2).

Pentru identificarea campaniei contra lui Kudurru, guvernatorul regiunii Sukhu din
registrul superior (a) al plăcilor B18-17, a fost folosit un detaliu şi un episod specific citat
de Anale: armata assiriană a campat în faţa cetăţii Anat despre care ni se spune că
"este situată pe o insulă a Eufratului", iar în aceiaşi campanie contra lui Kudurru, în
timpul blocadei cetăţii Suru, principele răzvrătit "s-a aruncat în Eufrat ca să-şi salveze
viaţa, împreună cu 70 dintre soldaţii săi". Imaginea redă o cetate asediată de infanteria
assiriană cu ajutorul unui turn de asalt cu berbece, de unde par să fugă înnotând trei
personaje, care se îndreaptă spre o altă cetate, aflată în mijlocul apelor. Practic, din
întreaga campanie au fost alese de către artişti (sau de cel ce a dirijat programul
109
iconografic) două elemente particulare, care să-i permită privitorului identificarea
evenimentelor, fără o ilustrare pas cu pas a textului Analelor. Cât despre registrul
inferior (b) al aceloraşi plăci, Analele precizează că tributul oferit de cetatea Sangara din
regiunea Karkemiş-ului a constat din: "colţi de elefant, 100 de talanţi de bronz, 200 de
talanţi de fier, castroane de bronz, cupe de bronz şi căldări de bronz". Or pe relief,
deasupra şirului de personaje care prestează omagiul sunt redate, expres pentru a fi
văzute, mai multe feluri de vase şi colţii de elefant.
Identificarea campniei de represalii din ţara Sukhu a rebelului Kudurru (plăcile
B11-8) a fost făcută datorită menţionării speciale în Anale a traversării Eufratului cu
această ocazie: "Am trecut Eufratul lângă cetetea Kharidu, cu ajutorul bărcilor pe care
am pus să le facă şi al burdufelor din piele de capră...". La rândul ei cetatea Tuşkha,
baza de operaţii în ţinutul Bit Zamani de pe plăcile R7a-B5a, redată într-o perspectivă
specială, văzută de sus, a fost identificată ca atare, căci numai în legătură cu această
campanie Analele relatează că au fost capturate din Bit Zamani şi depozitate la Tuşkha
"care cu echipajele lor, hrană pentru trupe şi mai ales cai, 460 de cai cu harnaşament
complet". Or în imaginea cetăţii redată de sus se disting cu multă acurateţe tocmai caii,
pe care artistul a ţinut să-i scoată în evidenţă.
Identificarea celeilalte campanii din Bit Zamani, împotriva cetăţii Damdammusa
s-a făcut pe baza informaţiei unice din Anale despre decapitarea a 600 de prizonieri în
faţa acestei cetăţi. Pe placa B4, în partea de sus a registrului superior (a), sunt redate
trei leşuri decapitate, iar pe placa B3a, unde scena continuă, apare un pedestraş
assirian care tocmai decapitează un al patrulea duşman. Scena din partea inferioară (b)
a acelorlaşi plăci B4-3 (şi parţial din B5b) a fost identificată ca asediul cetăţii Udu din
ţinuturile principelui Labturu, căci această fortificaţie este singura despre care Analele
spun că a fost cucerită "cu ajutorul galeriilor subterane, al turnurilor de asalt şi al
berbecilor". Iar reliefurile redau tocmai o maşină de asediu şi soldaţi ce sapă galerii.
Totuşi s-ar putea să fie vorba despre o altă cetate a aceluiaşi Labturu, numită Madara,
căci despre ea ni se spune că "era înconjurată de patru rânduri de ziduri", ceea ce
corespunde fortificaţiei de pe plăcile B5b-4b, în timp ce maşini de asalt mai apr şi în alte
scene.
Alte reliefuri narative au mai apărut în cursul săpăturilor şi în sala secundară a
tronului (WK pe plan) şi în sala de audienţe (WG pe plan), de lângă bitanu.
Mai ales în încăperile mici, adiacente sălii tronului, şi în zona intrărilor
monumentale, se găsesc reliefurile mitico-simbolice, cu reprezentarea unor Genii
înaripaţi, cu tiară cu coarne, sau chiar cu chip de acvilă.
Bibliografie: Lloyd 1978, p. 247-251; Matthiae 1996, p. 6-11, 37-74.

110
Nimrud. Reliefuri mitico-simbolice (după Meuszynski, op.cit., Pl. 1 şi 2).

Nimrud. Tauri înaripaţi. British Museum

111
NIMRUD. ASSURNAZIRPAL II (884-859 a.Chr).

NIMRUD. ASSURNAZIRPAL II (884-859 a.Chr).

NIMRUD. PALATUL LUI TIGLATPELESSER III (745-727). PRIZONIERI DIN ASTARTU

112
BALAWAT (lângă Nimrud).
Palatul lui Assurnazirpal şi al lui Salamanassar al III-lea (858-824 a.Chr.).
Poartă din lemn de cedru, ferecată cu benzi de bronz. Reconstituire British
Museum (după fragmente păstrate şi la muzeele din Baltimore, Paris şi Istanbul.
Fiecare bandă reprezintă câte o campanie a lui Salmanassar, ilustrată după acelaşi
scenariu: mai ţntâi armata assiriană părăseşte tabăra, apoi angajează o bătălie, sau
asediază un oraş. În final comandanţii assirieni masacrează prizonierii şi contabilizează
prada.

113
DOUĂ STELE COMEMORATIVE (KUDURRU) DE LA DYIARBIKIR PE TIGRU
(ÎN TURCIA DE AZI). British Museum, Londra.

Astfelde lespezi în relief (numite de greci şi romani "stelle", "kudurru" de assirieni

şi hitiţi), erau ridicate încă din epoca sumeriană pentru a marca de regulă o hotărnicie,
dar aveau şi rolul de a comemora victorii de seamă.
Prima stelă de la British Museum a fost dedicată de Assurnasirpal al II-lea (883-
859 a.Chr.) la Kurch, lângă Diyarbikir în Turcia. Regele este redat cu dreapta ridicată
către simbolurile zeilor. Textul, care acoperă cea mai mare parte a câmpului imaginii,
descrie campania din anul 879 a.Chr. pe cursul superior al Tigrului.
Cea de a doua stelă îi aparţine lui Salmanassar al III-lea (858-824 a.Chr.), care
în 853 a.Chr. a făcut o expediţie în aceleaşi ţinuturi ca şi tatăl său. Iconografia şi
conţinutul ei este similară cu a stelei precedente.
114
 NIMRUD. TEMPLUL LUI NABU.
STELĂ A LUI ŞAMŞI-ADAD al V-
lea (823-811 a.Chr.).

Urmaşul lui Salmaassar al III-lea,

Şamşi-Adad al V-lea, este redat cu
dreapta ridicată, în adoraţie faţă de
simbolurile divine.
C.rucea de pe piept este un simbol
solar obişnuit. Barba despicată în
două meşe şi roba cu franjuri îl
desemnează ca "rege al
Babilonului". Stela datează din
anul 813 a.Chr. şi comemorează
victoria din anul precedent asupra
regelui babilonian Marduc-balassu-
iqubi.
Textul este scris cu
cuneiforme arhaizante, utilizate cu
circa un mileniu mai devreme,
pentru a conferi mai multă
venerabilitate acestui monument.

115
NIMRUD, OBELISCUL NEGRU AL LUI SALMANASSAR.
Calcar gri-negricios cu vinişoare albe. British Museum, Londra.
Obeliscul a fost ridicat în centrul oraşului Nimrud, puţin după moartea lui
Salmanassar şi comemorează victoriile acestuia. Fiecare registru este dedicat unei
campanii, imaginile şi inscripţiile explicative continuând de pe o faţă pe alta. De sus în
jos sunt prezentate:
1. Campania din vestul Iranului
2. Cea contra lui Jehu, regele Israelului.
3. Cea din estul Iranului.
4. Cea de pe Eufratul mijlociu.
5. Campania din estul Turciei.

116
MORMINTELE REGINELOR DIN NIMRUD (Kalkhu), descoperite începând cu anul 1989

Yaba, soţia lui Tiglathpileser III, rege al Assyriei 744-727

Banitu, soţia lui Shalmanasser V, rege 726-722
Atalia, soţia lui Sargon II, rege 721-705

NIMRUD. Palatul de Nord-Vest

şi templul lui Nabu (aşa numitul
Ezira). Plan cu indicarea
locului mormintelor

Mormântul 2, al lui BANITU

117
Mormântul 3 al lui ATALIA
Diadema lui Yaba

Brãţãri pentru mâini (D=11,5 cm) şi

picioare (D= 15 cm) din mormântul II Oglinda reginei Atalia, in situ.

Brãţãri din mormântul II.

Inele
118
 Vas de aur cu inscripţia Atalia

Vase din cristal de stâncã din morm. II. Vasul

din dreapta sus are înscris numele lui Atalia

Vas (stacanã) din mormântul III (H = 13 cm)

Vas cu numele lui Shamshi-ilu Vas cu numele reginei Banitu

119
Cercetate începând cu anul 1989 mormintele feminine de la Nimrud sunt cea mai importantã
descoperire din ultima vreme. Ea a fost prilejuitã de lucrãrile de restauratre efectuate de cãtre
statul irakian. Mormântul II a fost cel mai bogat, el cuprinzând pe lângã numeroase podoabe de
aur, douã schelete înnmormântate succesiv şi vase preţioase inscripţionate cu numele a trei
regine (Yaba, Banitu şi Atalia). Probabil ele au fost înrudite între ele şi cea mai tânãrã va fi
moştenit vase ale predecesoarei. Inscripţia de la intrare aratã cã mormântul a aparţinut iniţial
reginei Yaba, soţia lui Tiglatpilisser III. Textul conţine un blestem la adresa celor care ar putea
pângãri mormântul.

"La porunca marilor zei al Lumii Sub-pãmântene, destinul muritor a atins-o pe regina
Yaba şi ea a luat calea strãmoşilor sãi.
Totuşi, în vremurile care vor veni, fie o reginã care şade pe tron, sau o doamnã din
palat, care este concubina favoritã a regelui, mã va scoate din mormânt, sau va aşeza pe
oricine alãturi d emine, sau va pune mâna pe vreuna din bijuteriile mele cu intenţii rele, sau rupe
sigiliul acestui mormânt, sã-i rãtãceascã în veci sufletul peste câmpii.
Acolo jos în Lumea de Dincolo sã nu aibã parte de vreo libaţie cu apã curatã, bere, vin,
sau vreo ofrandã de fãinã! Zeii Lumii Subpãmântene sã nu-i dea pace pe veci corpului şi
sufletului sãu."

Bibliografie: M. M. Hussein, Recent Excavations in Nimrud, J. READE, An Interpretation

of the Vaulted Complex and Well 4 in the North-West Palace, Nimrud, D. G. Youkhanna,
Precision Craftsmanship of the Nimrud Gold Material, D. Collon, Nimrud Treasures: Panel
Discussion, Muayyad Said Damerji, An introduction to the Nimrud Tombs, în Proceedings of
the Nimrud Conference 11th–13th March 2002 (J.E. Curtis, H. McCall, D. Collon and L. al-
Gailani Werr ed.), London 2008, p. 83-119.

PIESE DE FILDEŞ DESCOPERITE LA NIMRUD

Cap de fildeş, aşa numita "Mona Lisa".

Descoperit de Sir Max Mallowan în "Palatul de Nord-
Vest", fântâna NN. H = 16 cm, D = 13,2 cm; Iraq
Museum, Bagdad, ND 2550. Iniţial s-a crezut cã
piesa a fost furatã în 2003, dar ea a scãpat jafului
prilejuit de sosirea trupelor aliate la Bagdad. Spatele
este retezat drept imediat dupã lobii urechilor, ceea
ce confirmã ideea cã piesa nu provine de la o
statuatã, ci de la vreun tron sau alt obiect de
mobilier. Pãrul, sprâncenele, irişii ochilor erau iniţial
vopsiţi cu negru. Personajul feminin cu ochi
migdalaţi şi nas acvilin afişeazã un zâmbet similar
celui al statuilor greceşti arhaice (korai)
G. Hermann, The Ivories from Nimrud, în New Light
on Nimrud, în Proceedings of the Nimrud
Conference 11th–13th March 2002 (J.E. Curtis, H.
McCall, D. Collon and L. al-Gailani Werr ed.),
London 2008, p. 225-232, p. 226, Fig. 27-b.

120
 Douã plãci de mobilier din
fildeş, una la British Museum, alta
aproape identicã la Iraq Museum,
reprezentând o leoaicã sfâşiind
beregata unui tânãr nubian. Cea
din Anglia, ilustratã aici, are urme de
praf colorat albastru deschis de la
monturile cu lapis lazuli în caliciul
plantelor de papirus şi cel puţin un
carneol(?) roşu închis, rãmas în
dreptul florii de lotus. Ȋn registrul
inferior se gãseşte un grilaj format
din romburi şi triunghiuri cu aceleaşi
monturi en cloisonné din lapis lazuli.
Decorul cu foiţã de aur se pãsreazã
pe coapsele şi buclele bãiatului.
Dimensiuni: 10,35 x 10,2 x 2,45 cm.
Descoperitã în 1952 de Sir Max
Mallowan la Nimrud, în "Palatul de
Nord-Vest", fântâna NN, împreunã cu alte aplici de mobilier din fildeş. British Museum, inv.
127412.
Scena este de un mare dramatism şi de o inegalabilã cruzime. Artistul a surprins
admirabil mişcarea animalului şi a redat cu mult rafinament anatomia leoaicei. Atât
poziţia cât şi carnaţia tânãrului negru sunt redate de asemenea cu multã acurateţe.
Peisajul, cu flori de lotus şi papirus dispuse în şiruri paralele care formeazã registre
suprapuse este pur decorativ. La aceastã lipsã totalã a iluzionismului se adaugã horror
vacui, oroarea de a lãsa vreun spaţiu liber, neacoperit. Protagoniştii şi peisajul nilotic
indinã originea egipteanã a motivului. Stilistic piesele par a fi fost realizate în zona
Feniciei, prin sec. IX-VII a.Chr. (dupã cum o indicã contextul descoperirii).

Bibliografie: M. E. L. Mallowan, Nimrud and its Remains, vol. 1 (London, 1966), p. 139-144,
figs. 81-82 şi 84; R. D. Barnett, A Catalogue of Nimrud Ivories in the British Museum (London,
1975), p. 190 şi frontispiciul.Cf. şi site-ul britishmuseum.org/research/collection_online

121
 DUR ŞARRUKIN, KHORSABAD.
Săpături franceze la mijlocul sec. XIX, apoi săpături americane în perioada
interbelică. Principalele publicaţii: P. Albenda, The Palace of Sargon the King of Assiria.
Monumental Wall reliefs at Dur-Sharrukin, from Original Drawings Made at the Time of
their Discovery in 1843-1844 by Botta and Flandin, Paris 1986; E. Fortan ed., De
Khosabad à Paris. La découverte des assiriens, Paris 1994; G. Loud, Khorsabad I:
Excavations in the Palace and at the City Gate (Oriental Institute Publications 38),
Chicago 1936; G. Loud, Ch. B. Altman, Khorsabad II: The Citadel and the Town
(Oriental Institute Publications 40), Chicago 1938; A. Fuchs, Die Inschriften Sargons II.
aus Khorsabad, Göttingen 1994.
"Dur Şarrukin" înseamnă "Oraşul lui Sargon (721-705 a. Chr.)" şi este situat la
15 km nord de Ninive, pe locul actualului Khorsabad. Oraşul are o formă rectangulară
cu o tramă stradală regulată, tipică pentru o fundaţie total nouă (inaugurarea a avut loc
în 706 a. Chr.) şi acoperă o suprafaţă imensă, de circa 350 ha. Incinta, lungă de peste 8
km era străbătută de opt porţi: la est cele dedicate zeilor Şamaş şi Adad, la nord porţile
dedicate lui Bel şi Belit, la vest cele ale lui Anu şi Iştar, iar la sud ale lui Ea şi Belit-ilani.
Inscripţiile sargonice ne informează că ideea fondării noului oraş i-a fost inoculată
suveranului de însuşi zeul Assur, conform dorinţei lui Şamaş, a lui Adad şi a lui Iştar din
Ninive. Aici Sargon II. a realizat un mare parc, unde a transplantat şi adaptat vegetaţia
din nordul Siriei, ispravă pe care - precizează cu empfază inscripţiile - nici unul dintre
cei 350 de predecesori ai lui Sargon nu a mai înfăptuit-o. Se iniţia astfel o modă a
suveranilor assirieni, al căror interes pentru amenajarea de parcuri a generat tradiţia
grecească despre "grădinile Semiramidei" (v. mai jos).

Khorsabad, curtea Z, poarta F.

Khorsabad. Săpăturile reconstituită recent.
franceze. Fotografie din 1853.

122
 Palatul regal este amplasat pe
o platformă supraînălţată, ce trece
dincolo de zidul nord-vestic al incintei
urbane. La platformă se ajungea
urcând o rampă monumentală. Palatul
era înconjurat de o citadelă proprie
(lată de 750 m şi adâncă de 290 m),
unde se găseau reşedinţele înalţilor
funcţionari şi templul lui Nabu,
amplasat şi el pe o platformă
prevăzută cu o rampă şi care
comunica printr-un pod cu cea a
palatului regal. La răndul său
platforma palatului găzduia mai multe
sanctuare, dedicate lui Sin (încăperea nr. XXVI), lui Şamaş (XXVII) lui Ea (încăperea nr.
192), lui Ninurta (173) şi lui Adad (166). Doar despre ziggurrat şi despre templul aflat în
colţul vestic nu se ştie cui au fost dedicate, dar cei mai buni candidaţi sunt zeul suprem

Assur şi Iştar din Ninive. Inscripţiile pomenesc bogata decoraţie a reşedinţei regale,
printre care un portic de tip sirian, alcătuit din patru coloane din lemn de cedru
"neobişnuit de înalte" şi care stăteau pe câte o pereche de lei de bronz în greutate
totală de 4 610 talanţi (120 000 kg). Despre reliefurile narative o inscripţie a lui Sargon
123
II. spune: "Am ordonat să fie sculptate şi aşezate de-alungul perţilor maril plăci de
calcar cu reprezentarea cetăţilor cucerite cu mâna mea şi le-am transformat astfel într-o
minunăţie demnă de admirat".

Dur Şarrukin, palatul regal. Plan (după V. Place, Ninive et Assyrie, avec des essayes
de restitution par F. Thomas, vol. I, Paris 1867, Pl. 3)
124
 Planimetria palatului lasă să se descifreze uşor trei zone (exceptând sanctuarele,
ce sunt mai degrabă adosate). Imediat după intrare se găseşte marea curte pentru
public (XV), înconjurată de birouri şi flancată spre nord-est de aripa administrativă (cu
curţile XVIII, XIX, XX şi XXII). Partea centrală a palatului prezintă succesiunea devenită
clasică la palatele assiriene: curte mare (VIII) "babanu", sală a tronului (VII) şi curte
mică (VI), "bitanu". Curtea mai mare şi încăperile din jurul său aveau fincţii
"reprezentative", pe când cea mai mică avea caracter privat, din ea putându-se ajunge
în zona rezidenţială (curţile secundare IX-XIV). Urmează, în capătul nord-vestic, un al
doilea sector reprezentativ, flancat de marile spaţii deschise I şi II şi având ca ax sala
mică a tronului (8). Probabil ea a fost concepută pentru audienţe private.

Dur Şarrukin, palatul regal. Reconstituire de F. Thomas (după V. Place, op.cit., Pl.
18 bis).

Reliefurile decorative nu acoperă decât ultimul sector şi câteva camere la nord-

vest de curtea VIII, marea sală a tronului VII şi restul palatului fiind nedecorate. Evident
moartea subită a lui Sargon al II-lea la un an după inaugurarea oraşului a fost cauza
stopării lucrărilor, aşa încât numai o parte din programul iconografic a fost realizat. De
aceea nu este de mirare că lipsesc reliefurile mitico-simbolice, spre exemplu.
în schimb apare o noutate: marile plăci (2,70-3 m înălţime) care decorează
"faţadele" dinspre curţile VIII, I şi III. Atât acestea, cât şi unele săli interne au fost
decorate cu figuri în picioare şi de mărime naturală reprezentând scene de
procesiune: defilarea curţii şi demnitarilor (9, 12 şi faţada spre arealul I), plata tributului
(6, 11, coridorul 10, unde sunt prezentaţi mezii şi faţada dinspre curtea VIII),
125
prezentarea prizonierilor şi supliciul rebelilor (sălile 4 şi 8). Pasul solemn şi ţinuta
hieratică, ritmul monoton, dat de reproducerea aceleiaşi figuri de mai mute ori, ca şi
izocefalia, crează o impresie statică, figura umană devenind un element pur şi simplu
decorativ al frizei.

Dur-Şarrukin. Scene de procesiune (după P.E. Botta, E. Flandin, Monuments de Ninive, Paris
1949-1850, Pl. 103).

Un al doilea tip de reprezentare este relieful bipartit, cu cele două registre

separate de inscripţia "Fastelor" lui Sargon al II-lea (corespunzătoare "Inscripţiei
Standard" a lui Assurnasirpal). Aceste plăci au circa 3 m înălţime, fiecare registru având
1,25 m. Reliefurile cuprind scene narative, ca vânătoarea, bătălia, asediul, închinarea
principilor învinşi, dublate de numeroase reprezentări ale banchetului ce a urmat
acestor evenimente. Scenele de banchet sunt de altfel tipice pentru arta epocii lui
Sargon al II-lea.

Dur-Şarrukin. Scene de vânătoare şi banchet (după P.E. Botta, E. Klandin, op.cit., Pl. 112-113).

Încăperea 7 era decorată cu scene de vânătoare şi de banchet. Spre

deosebire de altele similare, unde accentul era pus pe vânătoarea simbolică a leului şi a
taurului sălbatic, reliefurile lui Sargon II. ilustrează o vânătoare amuzantă, de păsări şi
126
iepuri. Caracterul de activitate aristocratică recreativă e dat şi de faptul că la ea
participă curtenii, iar regele asistă la întreaga scenă din carul său. În plus, în registrul
superior e redat banchetul la care ia parte monarhul împreună cu ceilalţi aristocraţi.
Este clar că scenele reprezentative de vânătoare, menite să glorifice forţa regelui, au
fost proiectate pentru altă parte a palatului. Caracterul intim al scenelor de vânătoare
redate în mica sală 7 (poate menită banchetelor restrânse) arată încă o dată că aripia
nord-vestică a palatului din Dur-şarrukin era una relativ privată în raport cu cea a marii
săli a tronului, găzduind activităţiile curţii.
Scenele de război apar pe pereţii sălilor 1, 2, 3, 5, 13,şi 14. Spre deosebire de
reliefurile de la Nimrud, unde pe acelaşi perete apar evenimente diferite, dar
desfăşurate în aceiaşi zonă, la Dur-şarukin în una şi aceiaşi încapere nu este redată
decât o campanie, ceea ce dă unitate spaţială şi temporală întregii naraţiuni.
Succesiunea campaniilor este aceea a anilor, reliefurile lui Sargon fiind o ilustrare
precisă a analelor acestuia, iar identificarea scenelor ne fiind problematică, deoarece
ele sunt însoţite de textul explicativ al "Fastelor".
Sala 2, cea mai amplă şi care era accesibilă dinspre arealul I prin trei porţi, era
decorată cu scene din campania nord-orientală a lui Sargon al II-lea, din anul 716 a.
Chr. şi aici este redată în registrul superior tema banchetului, de data aceasta cel
triumfal şi care subliniază încă o dată importanţa participării aristocraţiei la luptă. De
altfel în toată "banda desenată" ce ilustrează campania, monarhul apare doar de trei ori
şi fără însemne deosebite. Lectura este de la dreapta la stânga, pornind din dreptul
intrării C. Primul episod prezentat în registrul inferior (plăcile 1 şi 35-30, din care doar
34 e mai bine păstrată) este marşul armatei assiriene către teatrul de operaţiuni militare.
Din păcate registrul superior nu s-a păstrat. Următoarea scenă, aflată pe plăcile 29 şi
28, reprezintă cucerirea cetăţii Gangukhtu, după cum ne informează inscripţia scurtă de
lângă cetatea asediată.

Dur-Şarrukin. Sala 2, reliefurile 28-29 (după P.E. Botta, E. Flandin, op.cit., Pl. 70).
127
 Următorul episod nu mai poate fi reconstituit din cauza stării precare de conservare. Vin
apoi plăcile 24-23 şi relieful 2 din interiorul porţii H, care ilustrează asediul şi distrugerea
cetăţii Kişeşim, ce a fost dată flăcărilor. De cealaltă parte a intrării H, pe faţa internă
(placa 1), e ilustrată incendierea aşezării Bit Bagair, al cărui nume e scris clar în centrul
imaginii.

Dur-Şarrukin. Sala 2, reliefurile 24-23 şi placa 1 (după P. E. Botta, E. Flandin, op.cit., Pl. 68 şi 76).

Vine apoi apoi episodul al cincilea, cucreirea târgului Tikrakka (reliefurile 16 şi 17).
Vedem aici şarja cavaleriei assiriene, numeroase cadavre mutilate ce plutesc pe apă şi
pe Sargon care asistă la scenă din carul său de luptă.

Dur-Şarrukin. Sala 2,
reliefurile 16 şi 17
(după P.E. Botta, E.
Flandin, op.cit., Pl.
63-64).

128
Cel de al şaselea episod (redat pe plăcile până la poarta E), care s-a desfăşurat tot într-
o zonă colinară, este greu de reconstituit datorită stării proaste de conservare a
reliefurilor. în fine episodul şapte e şi cel mai important al întregii campanii, este ilustrat
dincolo de poarta E, până la C, pe plăcile 12-2, plus placa 1 din interiorul porţii C. Este
vorba despre campania împotriva principelul Kibaba al cetăţii Kharkhar. Mai întâi vedem
bătălia în câmp deschis, condusă de însuşi Sargon al II-lea din carul său de luptă, apoi
asediul şi cucerirea capitalei principelui, sub zidurile căreia rebelii sunt traşi în ţeapă. în
fine, pe ultimele plăci este redat cortegiul prizonierilor care se perindă prin faţa regelui.
Din sala 2 se intra prin poarta E în sala 5, care era iarăşi o încăpere amplă şi
unde era redată marea campanie orientală din anul 720 a. Chr. Starea de conservare a
reliefurilor e mult mai proastă, dar principalele episoade ale campaniei pot fi
recunoscute. După ce s-a urcat pe tronul fratelui său, Salmanassar al V-lea, Sargon
(care era fiul mai mic, deci nedestinat domniei, al lui Tiglatpilesser al III-lea) a fost
confruntat cu o mare răscoală a principilor vasali din occident, de a cărei înnăbuşire
imediată atârna imaginea - şi chiar soarta - noului rege. La începutul campaniei a avut
loc bătălia în câmp deschis de la Quarquar, contra principelui Yaubidi al Hamat-ului,
care răsculase toată Siria de nord (regiunea Alepului), apoi sudul Siriei cu Damascul şi
chiar Samaria, capitala Israelului. De fapt Salmanassar al V-lea fusese ucis tocmai în
cursul asediului Samariei, pe care însă assirienii l-au continuat, cucerind-o în 721 a.
Chr.. Victoria contra lui Yaubidi a fost urmată de recucerirea întregii Sirii, a coastei
feniciene şi a Palestinei. Campania a continuat cu marea bătălie de la Rapikhu,
îmmpotriva principelui Khanunu al Gazei, care se bucura de sprijin egiptean. Victoria
asupra contingentelor egiptene trebuie să fi avut un deosebit răsunet în epocă..
Practic, cele două săli , 2 şi 5, prin tematica lor pregătesc reliefurile din sala
tronului (8), unde vedem pedepsirea exemplară a rebelilor, consecinţă a campaniilor
militare. Cei care însă ar fi venit pentru audienţe dinspre curtea VIII, prin coridorul 10 (şi
aceştia erau ambasadorii străini, în primul rând), vedeau ilustrate cele două aspecte ale
dominaţiei assiriene: cei ce se spupuneau şi plăteau tribut, respectiv rebelii, care erau
crunt pedepsiţi.
Bibliografie: Lloyd 1978, p. 251-254; Matthiae 1996, p. 91-133.

NINIVE
Oraşul, de pe malul stâng al Tigtului, la confluenţa acestuia cu un mic afluent,
Khoser, îşi are începuturile încă în primele secole ale mileniului IV a.Chr.. El şi-a
căpătat o oarecare notorietate încă din vremea Imperiului Assirian Mijlociu, datorită
sanctuarului lui Iştar. Primul care l-a înconjurat cu ziduri pare să fi fost Tiglatpilisser I,
dar cel care l-a transformat într-o adevărată capitală a fost Senaherib (704 - 681
a.Chr.). Aici se găseau temple importante, ca cel al lui Iştar şi cel al lui Nabu,
descoperite în zona centrală. Au fost de asemenea cercetate două palate, cel de sud-
vest, construit de Senaherib şi cel de nord, construit de Assurbanipal (668-627 a. Chr.).
Intenţia lui Senaherib a fost aceea de a crea o adevărată capitală a lumii civilizate. Apa
proaspătă, necesară palatelor şi grădinilor, era adusă de la peste 80 km distanţă, din
munţii Zagros printr-un impozant apeduct, care colecta 18 izvoare, după cum ne
informează o inscripţie.
129
Apeductul lui Senaherib, reconstituire

Fortificaţiile lui Tiglatpilisser au

fost mărite de Sennacherib, care
le-a dotat cu 15 porţi
monumentale, străjuite de turnuri
gigantice. De altfel el a adăugat la
zidurile de incintă numeroase
turnuri de curtină. Aceste
impresionante fortificaţii ale
oraşului Ninive (de peste 12 km
lungime) au fost recent restaurate
pe o lungime de mai mulţi kilometri
şi fac deliciul puţinilor turişti care se aventurează azi în nordul Irakului.

130
 Zidul de incintă a oraşului Ninive. Restaurare din vremea lui Saddam Husein.

Poarta lui Adad, recent restaurată

131
PALATUL DE SUD-VEST a fost
construit de Senaherib (704 - 681
a.Chr.), adevăratul fondator al
oraşului Ninive. Într-o inscripţie
Saenaherib îl numeşte "palatul fără
seamăn", dovadă a intenţiei sale de
a crea o adevărată minune a
arhitecturii palaţiale. El măsoară
198 x 192 m şi constă din obişnuitele
curţi înconjurate de încăperi, din
care nu lipseşte sala tronului. Către
nord-vest Senaherib a mai construit
un mic palat, numit în inscripţii "bit
nakkapi" şi casa Anului Nou, bit
akinu, neidentificată încă pe teren.
Reliefurile lui Senaherib, azi la
British Museum, decorau sălile VI,
VIII, XII, XIV, XXVIIII, XLV, curtea
nr. XIX şi coridorul nr. LI.

Prismă de lut cu inscripţie cuneiformă. British

Museum.
Prisma comemorează fondarea noii capitale
la Ninive. Prin urmare sunt descrise principalele
construcţii realizate de rege aici. Textul relatează
de asemenea campaniile războinice ale lui
Senaherib, până în anul 694. Astfel, pe faţa a
treia, rândurile 35-61, este descrisă cea de a treia
campanie, împotriva răsculaţilor din Palestina,
care a avut loc în anul 701. Este relatată cucerirea
cetăţii Lachmiş şi asediul Ierusalimului (terminat
fără succes, căci Senaherib a căzut la învoială cu
regele iudeilor, care a acceptat suzeranitatea
assiriană)21. Samaria, cetatea de scaun aceluilalt
regat evreu, Israel, fusese cucerită încă de
Salmanassar al V-lea, în anul 722 a.Chr. (după alţi
autori în 721, de către urmaşul acestuia Sargon).

21
Abia regele neobabilonian Nabucodonossor (Nebucadnezar, 605 - 562 a.Chr) va cuceri capitala Iudeei în
anul 586 a.Chr..
132
 Ninive, palatul de sud-vest. Expediţiile lui Senaherib.
Camera XXXVI. Asediul fortăreţei Lachiş, din regatul Iudeei (anul 701 a.Chr.).
British Museum, Londra.

Primele două panouri: atacul este deschis de arcaşii assirieni, reprezentaţi pe trei
registre suprapuse. În faţa lor infanteriştii iau cu asalt zidurile cetăţii.

Următoarele două panouri (convenţional panourile 6-7, care continuă scena

precedentă). Geniştii assirieni au construit rampe, pe care urcă infanteriştii, inclusiv cu
care de asalt. Ei poartă cu sine burdufuri cu apă pentru a împiedica incendierea carelor.
După cum arată cercetările arheologice apărătorii au construit la rândul lor contra-
rampe. Asaltul s-a încheiat cu cucerirea cetăţii Lachmiş.
133
Panourile următoare conţin exodul populaţiei civile, luată în sclavie de către învingători.

Colţul nord-estic al încăperii

XXXV. Exodul învinşilor.
Peretele de est cuprinde
scena prosternării regelui
Iudeei în faţa lui Senaherib,
secondat de armata sa.

134
Colţul sud-estic al încăperii XXXV. Cavaleria şi carele de luptă asiriene asistă la scena
predării regelui iudeu. În spatele lor se distinge o tabără militară de formă ovală.
Ninive. Palatul de sud-vest. Campania lui Senaherib în sudul Irakului. Prizonieri chaldeeni şi
inventarul prăzii din Chaldeea.

135
Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânătoarea de lei a lui Senaherib.

Leii sunt eliberaţi din cuşti speciale şi sunt

goniţi de cavalerie împotriva carului de
luptă a lui Senaherib. Acesta îi vînează pe
lei cu arcul, diind asistat de doi curteni cu
suliţe, care-l apără pe rege se atacurile
leilor întărâtaţi de gonaci. În faţă vedem
un baraj alcătuit din soldaţi şi mai mulţi
dulăi în lesă, care delimitează perimetrul
de vânătoare.

136
 Prisma F, conţinând expediţile militare ale lui Assurbanipal.
Lut ars, cu miez de pământ. H = 33 cm; L fiecărei feţe = 8 cm. Ninive. Perioada
domniei lui Assurbanipal (668-627 a. Chr.). Muz. Louvre, Paris, inv. AO 19939.
Piesa este o prismă hexagonală dreaptă. textul este scris cu semne minuscule
pe şase coloane, corespunzând feţelor prismei. Asemenea piese erau zidite la temelia
unor edificii şi deci textul lor nu era destinat publicului, ci posterităţii şi zeilor. Spre
deosebire de anale, aici evenimentele nu sunt prezentate în stricta lor succesiune
cronologică, ci sunt grupate pe probleme. Prisma F cuprinde o dare de seamă asupra
campaniilor împotriva Elamului şi distrugerii Susei.
Coloana întâia cuprinde un prolog ce pomeneşte numele şi titulatura monarhului,
strămoşii săi, lăudând meritele şi calităţile sale deosebite. Sunt amintite campania din
Rgipt şi cea contra regelui din Tyr.
Cea de a doua coloană e consacrată celei de a treia campanii contra
Manneenilor şi celei de a patra campanii împotriva Elamului. Iată cum sunt descrise
luptele cu elamiţii: "în cea de a patra campanie împotriva Elamului m-am pus în mişcare
direct la ordinul ... (marilor zei ai Assiriei)...şi aşa cum se înalţă vuietul unei furtuni
furioase am supus Elamul în întregime. I-am tăiat capul lui Teumman, regele obraznic
care a complotat împotriva mea şi i-am ucis un mumăr nemăsurat dinre soldaţii săi de
elită. Prinzând de vii pe luptătorii săi, am pavat mai apoi cu cadavrele lor, ca cu nişte
pietre şi spini, câmpiile Susei, şi am făcut să le curgă sângele spre râul Ulai, căruia i-am
înroşit undele ca cu o purpură"...
Cea de a treia coloană povesteşte
sfârşitul celei de a patra campanii contra
Elamului şi cea de a cincea campanie.
Coloanele a patra şi a cincea descriu
asediul Susei din septembrie-octombrie 646 a.
Chr. şi distrugerea ei.
Cea de a şasea coloană vorbeşte
despre refacera palatului din Ninive (Bit-Riduti)
şi se încheie cu binecuvântări pentru cei ce vor
mai restaura clădirea şi cu blesteme pentru cei
care îi vor produce stricăciuni. Textul este
datat în anul când Nabu-şar-ahhe-su a fost
guvernator al Samariei.
Această relatare trebuie comparată cu
reliefurile de la Ninive, prezentând acelaşi
evenimente.
Bibliografie: J.-M- Aynard, Le prisme du
Louvre AO 19939, în Bibl. de L'EPHE.
Sciences historiques et philologiques, Paris
1957; M. Cogan, în Journal of Cuneiform
Studies, XXIX, 2 (1977), p. 97 sqq; B. André-
Leiknam, în Écriture 1982, p. 91-92, nr. 54 şi
p. 99.
PALATUL DE NORD CONSTRUIT LA NINIVE DE
ASSURBANIPAL (668-627)
137
 Relief prezentând a patra campanie contra Elamului.
Alabastru. H = 2m. Ninive, palatul de sud-vest al lui Sennaherib. Desenat de A.
Layard, Monuments of Niniveh, London 1853, p. 45-46. Epoca lui Assurbanipal (668-
627 a. Chr.). British Museum din Londra.
Relieful cuprindea iniţial şase câmpuri iconografice. în primele trei de sus era
redată defilarea priezonierilor elamiţi şi a prăzii de război, iar în cele trei de jos este
figurată bătălia de lângă Til Tuba, pe râul Ulai, făcând parte din cea de a patra
campanie împotriva Elamului. în partea dreptă, unde se vede râul în care se îneacă
oameni şi cai, împărţirea pe registre nu mai este atât de riguroasă. Citirea se face de la
stânga la dreapta, în direcţia de înaintare a trupelor assiriene. Pentru început, în
registrul superior, vedem şarja carelor assiriene care spulberă armata adversă. Carele
elamite se retrag, unii din ocupanţii lor cad, loviţi de săgeţi. Mai departe spre dreapta,
urmăriţi de infanteria assiriană, înarmată cu scuturi lungi şi suliţe, elamiţii fug spre râu.
Unul a îngenunchiat (probabil rănit de o săgeată) şi arată cu mâna spre assirieni,
celălalt trage cu arcul. Deasupra e un cartuş dreptunghiular, cu următoarea explicaţie:
"Teumman cu îndârjire îi spuse fiului său: trage cu arcul". Vedem apoi alţi infanterişti
assirieni, dintre care unul loveşte cu o măciucă un elamit îngeneunchiat, iar altul taie
capul unuia căzut la pământ. Cartuşul dreptunghiular explică: "Teumman, regele
Elamului care a fost rănit în crâncena bătălie, şi Tamritu, fiul său mai mare, care l-a luat
de mână au fugit ca să-şi salveze viaţa într-o dumbravă. Cu ajutorul lui Assur şi a lui
Iştar eu i-am ucis şi le-am tăiat capetele". în registrul median sunt reprezentate alte
scene de luptă. în mijloc un elamit căzut la pământ întoarce capul spre un assirian.

138
 Cartuşul esplicativ ne lămureşte: "Urtaku, ginerele lui Teumman, care fusese în acest
timp rănit de o săgeată, dar care încă nu murise, l-a chemat pe un assirian ca să-i taie
gâtul, cu următoarele cuvinte: Hai, taie-mi capul şi du-l regelui tău şi vei deveni vestit".
în continuare vedem mai mulţi soldaţi assirieni care duc în mână câte un cap. în
registrul inferior sunt alte scene dramatice de luptă. Spre dreapata e redată cavaleria
assiriană, care şarjază contra cavaleriei elamite, împingând-o în râu.

NINIVE, PALATUL DE NORD (pe la

645-635 a.Chr.), Reliefuri de la British
Museum, Londra.
Camera B, poarta "a". British Museum.
Panoul redă trei Genii
protectoare ale intrării: un Lahmu, cu
tiară, bustul gol şi aripi, urmat de un
Ugallu (marele leu), şi el înaripat şi cu
picioare de pasăre, iar în spatele lor
probabil Geniu

Ninive. Palatul lui Assurbanipal. Vânătoarea regală (pe la 645-635 a.Chr.). Lei răniţi şi gonacii în
urma lor. Detaliu şi ansamblu. British Museum.

139
Ninive. Palatul de Nord. Carul lui Assurbanipal la vânătoare de lei. Regele asistat de un
curtean răpune cu siliţa leul care atacă atelajul. Dincolo de mica fereastră întreaga
scenă se repetă în oglindă.

Bibliografie pt. Ninive:

P. Matthiae, s.v. Ninive în EAA, vol. V, Roma 1963, p. 512-516

140
u.

Ninive. Palatul de nord. Vânătoarea lui Assurbanipal , relief cu trei registre (detaliu şi
ansamblu). În cel superior îl vedem pe rege pedestru trăgând cu arcul într-un leu,
proastăt eliberat din cuşcă şi care îl atacă pe Assurbanipal. El este asistat de un
curtean-scutier cu suliţă. În registrul mijlociu este redat un fel de dresaj de lei (în
partea ruptă era redat regele care prinde un leu de coadă. Registrul inferior cuprinde
scena banchetului regal şi a ofrandelor de după nânătoare.

141
 Ninive. Palatul de Nord. Altă
vînătoare de lei a lui
Assurbanipal. Relief în trei
registre. În cel superior
regele ucide cu sabia un leu
(cf. detaliu).
În cel mijlociu el vânează
călare şi cu suliţa. În cel
inferior este redată o
vânătoare de onagri (măgari
sălbatici şi mufloni (ovi-
caprine sălbatice)

Detaliu al vânătorii de onagri şi mufloni. Regele călare vînează cu arcul.

142
 Ninive. Palatul d
enord. Alaiul cu
trofeele de vânătoare
a lui Assurbanipal.
Leşurile leilor sunt
cărate pe braţe de
servitori. În urma lor
alţi doi servanţi cară
fructe şi animale mici
(un iepure şi o
pasăre), după care
vedem pedestraşii cu
scuturi şi suliţe.

143
 Ninive. Palatul lui
Assurbanipal. Trofee de
vânătoare. Animale mici
şi păsări au fost prinse şi
închise în cuşti.

În relieful de jos vedem

metora de prindere a
animalelor vii cu ajutorul
plaselor.

144
 NOUL IMPERIU BABILONIAN
Cronica regilor caldeeni. Expediţiile punitive ale lui Nebukadnezar II. (605-
562 a. Chr.).
După Wisemann, Chronicle of the Chaldean Kings, p. 69 şi 73; Laroche 1971, p. 80.
"În cel dintâi an de domnie a lui Nebucadnezar, în luna Sivan îşi adună el armata
şi dădu năvală în ţara Hatti (Siria) şi fără vreo împotrivire armată străbătu el ţara Hatti
până în luna Kislev. Toţi regii din ţara Hatti i s-au înfăţişat şi el luă de la ei tributul legiuit.
Apoi el se îndreptă către oraşul Askalon pe care îl cuceri în luna Kislev...El transformă
oraşul într-o movilă şi lăsă în urmă munţi de riune şi în luna Sebat se reîntoarse la
Babilon.
În cel de al şaptelea an de domnie, în luna Kislev, îşi adună regele Akkadului
trupele şi năvăli în ţara Hatti, asedie oraşul Iudah şi în a doua zi a lunii Adar cuceri
oraşul şi îl luă prizonier pe regele său. Apoi numi el un rege după placul său, luă tributul
cuvenit şi se întoarse la Babilon".

Herodot, descrierea Babilonului.

Herodot, Istorii, I, 178-183 ne-a lăsat o valoroasă desriere a Babilonului, pe care
l-a vizitat personal. Informaţiile sale sunt deci directe şi demne de crezare, mai ales că
el precizează când este vorba despre afirmaţii ale localnicilor şi care nu au fost
controlate de el. Până şi dimensiunile date de Herodot corespund în linii mari celor
constatate arheologic. Textul său a fost confruntat cu realitatea arheologică încă de O.
E. Ravan, Herodotus' Description of Babylon, Copenhagen 1942 (o prezentare succintă
se găseşte şi la J. MacQeen, Babylon, London 1964).
"178. ... Asiria are multe şi importante cetăţi; cea mai imporatantă şi cea mai
puternică din timpul acela, cea care după căderea Ninivei deveni scaunul domniei, a
fost Babilonul, a cărui descriere este următoarea: cetatea este situată într-o câmpie
întinsă. Ea este patrată şi fiecare latură are 120 de stadii (cca. 2, 3 km), ceea ce face cu
totul pentru întreg perimetrul oraşului 480 de stadii (85,152 km). Aceasta este întinderea
oraşului babilon. El întrecea în splendoare toate celelalte oraşe despre care am
cunoştiinţă. Mai întâi de toate, îl înconjoară un şanţ adânc, larg şi plin cu apă. După
aceea se ridică un zid de 50 de coţi regali (2,50 m) grosime şi de 200 de coţi înălţime
(10 m); cotul regal este cu trei degete mai mare decât cotul ordinar.
179. Aici sunt dator să spun în ce scop a fost întrebuinţat pământul scos din şanţ
şi în ce fel a fost lucrat zidul. Odată cu săparea şanţului, lucrătorii făceau cărămizile din
pământul scos din groapă şi -- când aveau gata un număr suficient de cărămizi -- le
ardeau în cuptoare. După aceea, servindu-se de smoală fierbinte în loc de var şi
adăugând împletituri de trestie la fiecare 30 de rânduri de cărămidă, zidiră mai întâi
marginile şanţului şi apoi se apucară în acelaşi fel de construcţia zidului însuşi. Pe
deasupra zidului, de-a lungul marginilor lui, au construit nişte edificii (turnuri de curtină)
având numai o cameră, cu faţa întoarsă unul spre altul. în aceste edificii au lăsat loc ca
să se poată întoarce un car cu patru cai. împrejurul zidului sunt 100 de porţi, toate de
aramă...
180. Babilonul a fost deci înzestrat cu ziduri de felul acesta. Oraşul e împărţit în
două, căci prin centrul lui trece fluviul care se numeşte Eufrat. Acesta curge din părţile
armeniei, este mare, adânc şi repede. El se varsă în Marea Roşie (Mare Erytreum, azi

145
Golful Persic). Zidul, de o parte şi de alta, îşi are extremităţile până la fluviu. între aceste
extremităţi, coturile pe care le formează zidul pe ambele maluri ale fluviului sunt unite
printr-un gard de cărămizi arse. Cât despre oraşul însuşi, el fiind alcătuit din case cu trei
sau patru etaje, este străbătut de străzi drepte, precum sunt şi celelalte străzi
transversale, care conduc la fluviu. La extremitatea fiecăreia dintre aceste străzi
transversale nişte porţi mici erau ridicate în parapetul aflat de-a lungul fluviului; câte
străzi atâtea porţi la număr. Erau şi acestea din aramă şi dădeau chiar spre fluviu.
181. Acest zid exterior constituie apărarea principală a oraşului. Un alt zid,
interior, îl înconjoară aproape la fel de tare ca cel exterior, deşi e mai îngust. în interiorul
ambelor părţi ale oraşului se ridică, fortificate, în prima -- edificiile regale cu incinta lor
mare şi puternică, iar în cealaltă -- templul cu porţile de aramă al lui Zeus Bel (Marduk),
care exista şi pe vremea mea şi care avea două stadii de fiecare latură (cca. 270 m) şi
fiind pătrat. Din centrul templului se ridică un turn puternic, de un stadiu lungime şi
lăţime (177,4 m). Din acest turn se ridică alt turn şi din acesta altul, până ce se fac opt
turnuri. Urcarea la ele se face pe dinafară, pe o scară circulară, care înconjoară toate
turnurile. Când ajunge cineva la jumătatea urcuşului, acolo e un loc de popas şi bănci
de şezut, pe care stau şi se odihnesc cei care suie. Pe ultimul turn se ridică un sanctuar
spaţios, iar în interiorul acestui sanctuar se află un pat mare, bine aşternut şi lângă el o
masă de aur. în el nu există nici o statuie. Noaptea nu rămâne acolo nici un om, ci
numai o fenmeie localnică, pe care şi-o alege zeul dintre toate celelalte, după cum spun
chaldeii, care sunt preoţii acestui templu.

ETEMENANKI
CALEA ADAD
ESAGILA

POARTA ISHTAR

PALATUL LUI NEBUKADNEZAR

146
 182. Mai spun aceştia, dar mie nu mi se pare că spun adevărul, că zeul se
plimbă prin templu şi se odihneşte în pat, întocmai precum spun egiptenii că se petrece
la Theba, în Egipt...
183. în templul din Babilon se mai află un sanctuar, dedesubt. Acolo se ridică o
statuie mare de aur a lui Zeus (Baal-Marduc), înfăţişat şezând. Lângă ea e o masă
mare de aur. Atât baza statuii, cât şi tronul sunt de aur, şi totul cântăreşte -- după cum
spuneau chaldeii -- 800 de talanţi (20 800 kg ) de aur. în afară de acest sanctuar se mai
ridică şi un altar de aur. Mai este şi un alt altar unde se sacrifică vite deplin crescute.
Dar pe altul de aur nu se pot sacrifica decât vite neînţărcate. Pe altarul cel mare chaldeii
mai oferă smirnă în valoare de 1 000 de talanţi, atunci când ei serbează sărbătoarea
acestui zeu. Mai exista încă, pe timpul acela, şi o statuie de om, înaltă de 12 coţi (cca.
5,30 m), în întregime din aur. Eu unul n-am văzut-o; repet numai ceea ce afirmă
chaldeii... Aşa a fost împodobit acest templu. Mai erau acolo şi multe daruri oferite de
particulari."
(după Lascu, Daicoviciu 1960, p. 134-137).

ETEMENANKI CALEA MARDUK ESAGILA

EUFRAT

CALEA ADAD

Reconstituire după Laroche 1971, p. 82. vedre dinspre "calea lui Adad" şi podul peste Eufrat.
Dincolo de incintă la stânga ziguratul, la dreapat templul lui Marduk. Capăt de perspectivă:
147
"strada lui Marduk".
 Interesantă este relatarea lui Herodot despre ziguratul Ete-men-an-ki, care în
ochii săi nu era un templu, căci în el nu se găsea vreo statuie de cult, ca la greci. Nu era
nici un altar propriu-zis, căci sacrificiile se făceau în puncte anume stabilite, în sectorul
de jos (Es-a-gil-a), pe care Herodot îl poate identifica uşor cu un sanctuar grecesc, căci
avea şi statuie de cult şi altare pentru sacrificii şi chiar statui şi daruri ale unor muritori.
Din descrierea lui Herodot rezultă că în vârful ziguratului se afla locuinţa zeului Bel-
Marduk, unde acestuia i se aducea de mâncare şi unde se petrecea "hierogamia",
căsătoria sacră a zeului cu o muritoare. Nu este vorba despre o femeie oarecare, ci
despre una aleasă, echivalentă cu "marea preoteasă", iar zeul va fi avut în timpul
ceremoniilor un substitut, cum ar fi monarhul, de exemplu.

Diodor din Sicilia: Descrierea Babilonului şi grădinile suspendate ale

Semiramidei.
întreaga carte a doua a învăţatului grec a fost dedicată legendarului rege assirian
"Ninos" şi soţiei sale Semiramida, probabil Samuramat, în realitate soţia lui şamşi-adad
al V-lea (824-810 a. Chr.) şi mamă a lui Adad-nirari al III-lea (810-782 a. Chr.), în timpul
minoratului căruia ea a exercitat regenţa. Evident personajul prezentat de Diodor este
fictiv şi cu trăsături fabuloase. La fel şi descrierea Babilonului, bazată pe surse
neserioase, este în multe cazuri inexactă şi exagerată, dar conţine şi elemente
adevărate, verificate arheologic. Având în vedre impactul pe catre textul lui Diodor l-a
avut asupra generaţiilor următoare, inclusiv asupra intelectualilor epocii moderne, el
merită cunoscut. Cum descrierea zidurilor Babilonului (care după Diodor ar fi fost fondat
de Semiramida) este inexactă am decis să nu o mai reproducem. în schimb datele
despre pod (în realitate construit de Nebupiliser, conform incripţiilor descoperite), ca şi
cele despre palatele cu "găridini suspendate", au în mare parte acoperire în
descoperirile arheologice (vezi supra) şi prin urmare le reproducem aici in extenso:
Cap. VIII, 2 "... A construit apoi peste fluviu un pod lung de cinci stadii ( 900 m),
acolo unde albia era mai strâmtă. Pilonii podului fuseseră împlântaţi cu multă abilitate în
mijlocul apei, la o depărtare de 12 picioare ( 4 m) unul de celălat. Pietrele le-a legat
între ele prin crampoane d efier, iar spaţiile libere rămase le-a umplut cu plumb. înspre
partea de unde veneau apele fluviului pilonii aveau o ieşitură în unghi ascuţit, ale cărui
laturi arcuite se lăţeau treptat, ca în cele din urmă să atingă lăţimea pilonului. Vârful
ieşiturii trebuia să despice apa care venea, iar laturile arcuite să să potolească mânia
curentului, domolindu-l. 3. Acest pod a fost apoi acoperit cu bârne din lemn de cedru şi
de chiparos şi cu uriaşe trunchiuri de palmieri. Era lat de 30 de picioare ( 9 m) şi nu era
mai puţin măreţ decât celelalte înfăptuiri ale Semiramidei. Pe amândouă laturile
Semiramida a construit câte un chei măreţ, având aceiaşi lăţime ca şi zidul şi o lungime
de 160 de stadii (29 km! - în realitate 1,5 km).
A mai înălţat două palate chiar lângă fluviu, câte unul la fiecare cap al podului, de
unde se putea cuprinde cu privirea tot oraşul... 4. Eufratul însă, curgând prin mijlocul
Babilonului spre sud, unul din cele două palate îşi avea faţa spre răsărit, iar celălalt spre
apus. Amândouă fuseseră construite cu multă cheltuială. Circumferinţa palatului care
privea spre apus era lungă de 60 de stadii (cca. 11 km, în realitate de 10 ori mai puţin,
adică 1,2 km). El era apărat de un zid înalt, făcut cu multă cheltuială şi construit din
cărămidă arsă. înspre partea dinăuntru Semiramida mai construise un zid de incintă din
cărămidă nearsă, zid pe care erau reprezentate atât de bine redate încăt părau a fi
148
chiar vii, şi aceasta datorită unei meşteşugite folosiri a culorilor. 5. Incinta despre care
vorbim avea lungimea de 40 de stadii (7,2 km), o lăţime de 300 de cărămizi şi - aşa
cum ne-o spune Ctesias - o înălţime de 50 de stânjeni (90 m!). înălţimea turnurilor era
de 70 e stânjeni (126 m!). 6. Semiramida a mai construit şi un al treilea zid, care
înconjura o acropolă. Acesta avea un perimetru de 20 de stadii (3,6 km). înălţimea şi
lăţimea lui întreceau pe cele ale zidului din mijloc. Pe turnuri şi pe ziduri se puteau
vedea felurite animale, care, prin iscusinţa artiştilor, părau prin înfăţişarea lor şi prin
colorit a fi chiar fiinţe aievea. Totul reprezenta o vânătoare cu diferite animale sălbatice,
a căror înălţime trecea de patru coţi (cca. 185 cm). dedesubt era reprezentată
Semiramida călar şi doborând cu lancea o panteră, iar lângă ea se afla soţul ei Ninos,
izbind cu suliţa un leu. 7. Mai poruncise Semiramida să se construiască trei porţi în zid,
dintre care două erau de aramă şi se deschideau cu ajutorul unei maşinării. Palatul
acesta, atât prin mărime, cât şi prin felul cum era împodobit, întrecea cu mult pe cel ce
fusese înălţat pe cealaltă parte a fluviului. Zidurile lui, construite din cărămidă arsă,
aveau un perimetru de numai 30 de stadii (5 km), iar în locul animalelor cu măiestrie
închipuite, se vedeau statuile de bronz ale lui Ninos şi ale Semiramidei, precum şi cele
ale guvernatorilor lor, ba chiar şi statuia lui Zeus, pe care babilonienii îl numesc Belos
(Bel-Marduk). Erau reprezentate şi lupte şi - de asemenea - scene de vânătoare, care-
i desfătau pe privitori".
Capitolul IX începe cu descrierea unui tunel, care ar fi trecut pe sub Eufrat unind
cele două palate. Apoi continuă cu prezentarea sanctuarului lui Bel-Marduk (Es-a-gil-a)
şi a ziguratului său (Ete-men-an-ki):
"4...Deoarece istoricii povestesc lucruri diferite în lecu templul, iar clădirea s-a
năruit cu scurgerea vremii, nu ne este cu putinţă să spunem nicmic precis despre el.
Totuşi asupra unui lucru se învoiesc cu toţii, şi anume că templul era nescpus de înalt şi
că acolo caldeenii cercetau stelele, fiindcă răsăritul şi apusul stelelor putea fi văzut mai
bine, datorită înălţimii clădirii. 5. Totul era construit din cărămidă arsă şi din zmoală, cu
mare meşteşug şi cu multă cheltuială. în partea cea mai de sus a clădirii regina aşezase
trei statui de aur, lucrate cu ciocanul, statuia lui Zeus (citeşte Bel-Marduk), şi statuile
Herei (adică Iştar) şi Rheei (mama zeilor, Cybele, figurată ca o femeie tronând alături de
doi lei, după marturia aceluiaşi Diodor, puţin mai jos)... Palatele şi celelate clădiri au
fost, unele cu totul nimicite de scurgerea vremii, iar altele sunt acum o ruină. Astăzi doar
o mică parte din oraşul Babilon mai este locuită, iar cea mai mare parte, ce se află
înlăuntrul zidurilor, a ajuns să fie ţărână.
X. 1. Lângă acropolă se înălţau
grădinile suspendate, ce nu erau însă
opera Semiramidei, ci a unui rege sirian,
care a trăit mai târziu şi care le-a
construit pentru desfătarea iubitei sale
(probabil aici Diodor se referă la
Amydia, soţia lui Nabucodonossor /
Nebukadnezar). Aceasta era de neam
persan şi tânjea după pădurile din
munţii ţării ei. Regele voi să imite relieful
şi frumuseţile pământului persan, prin
plantarea acestor grădini. 2. Ele aveau
149
forma unui pătrat, ale cărui laturi erau lungi de patru plethri şi se înălţa ca o costişe de
deal, aşa că totul lua înfăţişarea unui teatru. 3. Când au fost făcute terasele care se
înălţau una după alta, s-au construit sub ele galerii, pe care se sprijinea toată greutatea
grădinilor, care pe măsură ce te apropiai de ele, încet, încet, se ridicau una deasupra
celeilalte. Cea din urmă galerie, cea mai de sus, era înaltă de 50 de coţi ( 23 m) şi pe ea
se ridica terasa cea mai înaltă care era la acelaşi nivel cu zidul cu creneluri ce înconjura
oraşul. 4. Fiecare zid, construit cu multe cheltuieli, avea o grosime de 22 de picioare
(cca. 6,5 m); iar între două ziduri era întotdeauna o ieşire liberă de 10 piciore (cca. 3 m).
Peste fiecare terasă erau puse lespezi lungi de 16 picioare (cca. 4,2 m) şi late de 4
(1,20 m), iar easupra lor se aşternuse mai întâi un strat de trestii şi smoală în mare
cantitate; 5. peste acest strat se aflau două rânduri de cărămizi arse, lipite strâns între
ele cu ghips, apoi urma încă un strat de plumb, ca umezeala pămqntului aflat deasupra
să nu pătrundă jos la temelii; iar deasupra tuturor era îngrămădit tn strat gros de
pământ, îndeajuns de adânc, pentru ca cei mai mari arbori să-şi poată înfige rădăcinile.
Acest pământ, după ce fusese nivelat, a fost sădit cu mulţi copaci, stifoşi şi mari, ce
desfătau ochii celor ce îi priveau. 6. şi deoarece galeriile urmau una după alte, din ce în
ce mai înalte, lăsau lumina să pătrundă prin deschizătura zidurilor, pe unde se putea
ajunge la numeroasele şi somptuoasele încăperi regale. Una din aceste galerii avea o
scobitură lăuntrică ce mergea de la temelie şi până sus; în acest cotlon se găseau
maşinării care scoteau apa adusă din fluviu în cantităţi mari, dar dinafară nimeni nu
putea să bage de seamă ceva. Astfel a fost această grădină, dar care, cum am spus-o
a fost construită mult mai târziu".
Bibliografie: Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică (trad. Vl. Iliescu), Bucureşti
1981, p. 140-143.

150
Grădinile suspendate ale Semiramidei, reconstituiri fanteziste
 Noul Babilon. Prezentare generală.
Săpături germane exemplare sub conducerea lui R. Koldewey, începând de la
sfârşitul secolului XIX şi până la primul război mondial. Rapoartele arheologice au fost
publicate de Koldewey şi colab. (printre care şi W. Andreae) în Mitteilungen der
Deutschen Orientalgesellschaft (MDOG) între 1899 şi 1932.

Incinta oraşului Babylon şi

poarta zeiţei Iştar. Plan 1 după
Lloyd 1978, Fig. 167; plan 2 după
Laroche 1971, p. 79.
Reconstiture după Laroche
1971, p. 83. în prim plan drumul
ceremonial şi poarta dublă. Dincolo
de incintă imediat în dreapta
"Grădinile suspendate" din palatul lui
Nebukadnezar. în spate ziguratul.

Oraşul era înconjurat de două

incinte. Cea exterioară avea o
lungime de 18 km şi avea o formă
poligonală, apropiată de un trapez.
Ea consta din două şiruri de ziduri
cu paramenţii exteriori din cărămidă

uscată la soare şi cu miezul din umplutură de lut.

Incinta externă conferea adăpost locuitorilor din
zona rurală în caz de atac armat. Ea nu a fost
cercetată în mod detaliat de arheologi şi partea
care flanca Eufratul nu a fost identificată prin
săpături. Poate că a fost erodată de către râu.
Spre nord incinta externă ajunge până la "Palatul
de vară", pe care îl include. Suprafaţa închisă de
acest zid defensiv este imensă: 1 600 ha.
Incinta internă, alcătuită tot din cărămizi
uscate la soare, avea o formă dreptunghiulară şi
înconjura oraşul propriu-zis. Eufratul străbătea
Babilonul pe direcţia nord-sud cam prin mijloc.
Malul său stâng era şi el fortificat cu un zid
defensiv, construit de Nabonide şi precedat de un
chei. Restul incintei consta din două şiruri de
ziduri. De fapt iniţial doar partea estică a oraşului
fusese dotată cu o incintă simplă de apărare,
care proteja zona cu palatul regal şi sprincipalele
temple. Această incintă a fost dublată prin construirea unui zid înspre interior sub
Nebupilisser, continuat şi sub Nebukadnezar, astfel încât lucrarea a durat din 625 până
151
în 562 a. Chr.. Tot sub Nebukadnezar incinta dublă a fost extinsă, cuprinzând şi partea
vestică a oraşului. în această etapă zidurile descriu un dreptunghi de 2,4 x 1,5 km,
închizând o suprafaţă de 360 ha. Zidul dinspre oraş, care trebuie să fi fost mai înalt,
avea o lăţime de 6,50 m, iar cel exerior, mai scund avea numai 3,75 m lăţime. Incinta
era prevăzută cu numeroase bastioane de curtină şi era străbătută de nouă porţi,
fiecare dedicată unei divinităţi (e vorba despre zeii tutelari ai oraşelor spre care duceau
drumurile ce ieşeau prin porţile respective). în exterior se găsea un şanţ a cărui lăţime
varia între 20 şi 80 m şi care era plin cu apă, deaoarece el comunica cu Eufratul. De
altfel acest şanţ era navigabil. Escarpele sale erau întărite împotriva eroziunii apei cu
cărămidă arsă, prinsă cu asfalt.

CALEA PROCESIONALĂ.
Reconstituire cu piese originale, Mus. Berlin

Drumul principal, numit "drumul procesiunilor", căci pe aici intra în cetate alaiul
cu ocazia principalei sărbători, cea a anului nou, venea dinspre nord şi pătrundea în
cetate prin poarta lui Iştar. Pe dreapta se găsea palatul regal, iar pe stânga templul lui
Ninmark. Drumul traversa apoi un canal (numit Libilhegalla), străbătea un cartier de
locuinţe şi ducea în continuare de-a lungul zidului estic al incintei ziguratului Ete-men-
an-ki, "turnul lui Babel". Cotea apoi în unghi drept spre vest, trecând printre incinta
ziguratului şi cea a templului lui Marduk, numit Es-a-gil-a. Drumul principal ieşea din
oraşul de est şi traversa Eufratul pe un pod cu cinci piloni, angajându-se spre poarta lui
Adad, aflată pe latura de vest a incintei extinse.

152
 Dintre cele patru porţi care au fost cercetate arheologic cea dedicată lui Iştar este
cea mai impresionantă. După cum s-a văzut ea dădea spre partea de oraş situată pe
malul stâng al Eufratului, unde erau palatele şi templele. Poarta are două rânduri de
intrări (pentru fiecare din zidurile de incintă). Cea externă este restaurată în muzeul de
antichităţi orientale din Berlin (fostul Berlin est) şi măsoară 9 m înălţime. Cea internă a
fost refăcută pe loc (la fel ca şi zidurile drumului procesional şi palatul regal) şi are 12
m înălţime. Dubla poartă era îmbrăcată în cărămizi glazurate. Pe un fond albastru sunt
dispuse în frize paralele figuri de tauri (animalul sfânt al zeului furtunii, Adad) şi de
grifoni (animalele sfinte ale lui Marduk), de circa 1 m înălţime. La această poartă ducea
o stradă procesională, lungă de 900 m şi care era flancată de ziduri cu turnuri, decorate
cu aceleaşi cărămizi albastre glazurate şi cu frize de tauri, grifoni şi lei, ultimii fiind
animalele sacre ale lui Iştar. Starda avea o lăţime între 10 şi 20 m şi era pavată cu plăci
rectangulare de calcar ce măsurau peste 1 m² şi care poartă fiecare câte o inscripţie de

POARTA
bitum. IŞTAR.urca
Drumul Reconstituire cu
treptat spre
piesele originale, Mus. Berlin
poartă, ajungând să fie mai sus cu
câţiva metrii decât celelalte străzi
din oraş.

153

Leu, taur şi grifon de la poarta Iştar şi drumul procesional, Mus. Berlin.

 În momentul săpăturii Koldewey nu a mai găsit decât resturi minore de ziduri
peste nivelul pavajului, dar continuând săpătura în afâncime el a dat de faza anterioară
a acestui zid şi a porţii, care fuseseră îngropate, după cum o mărturiseşte inscripţia lui
Nebukadnezar (v. mai jos). Practic s-au găsit până şi încăperile boltite ale parterului
turnurilor şi mai ales o bună porţiune din zidul decorat cu grifoni, tauri şi lei. Acestă
situaţie specială a permis reconstiturea zidului şi porţii din muzeul berlinez (Secţiunea
prin poartă a fost copiată după R. Koldewey, Das Wiederstehende Babylon, Leipzig
1925 şi Lloyd 1978, Fig. 169). arheologii germani au putut constata că Nebukadnezar a
coborât cu zidul aproape 15 m, atingând aproape nivelul solului virgin.

Inscripţia lui Nebukadnezar II. de pe plăcile de pavaj ale străzii procesionale

ce duce la poarta Iştar.
După Laroche 1971, p. 82.
"Eu sunt Nebukadnezar, regele Babilonului fiu al lui Nebupilisser (Nabupalassar),
rege al Babilonului. Această stradă a Babilonului am placat-o cu lespezi pătrate de
piatră din munţi pentru procesiunile lui Marduk, marele stăpân. Fie ca Marduk, stăpânul
meu, să-mi deie viaţă veşnică".

Inscripţia lui Nebukadnezar II. de la poarta lui Iştar din Babilon.

După Laroche 1971, p. 80.
"Deoarece după
refacerea pavajului străzii
ambele porţi au devenit prea
joase, am îndepărtat
pământul din jurul acestei
porţi şi i-am întărit
fundamentele dinspre râu cu
omplătură de pământ şi
cărămizi arse. Am învelit
apoi poarta cu cărămidă
albastră glazurată, pe care
sunt redaţi tauri sălbatici şi
grifoni. Pentru acoperirea
[turnurilor] porţii am folosit
bârne de cedru. în
deschiderea porţii am aşezat
doi batanţi din lemn de
cedru, ferecaţi cu bronz. La
intrare am aşezat tauri
sălbatici şi grifoni de bronz.
Astfel am înfrumuseţat
această poartă, ca să
stârnesc uimirea
neamurilor". Poartă a Babilonului. Reconstituire la faţa locului

154
 Intrarea în Babilon. Succesiune de porţi. Reconstituire
din vremea lui Saddam Hussein

Palatul regal.
Reconstituire
din vremea lui
Saddam
Hussein

155
Noul Babilon. Palatul regal.
Palatul regal, aflat pe calea procesiunilor
imediat pe stânga după ce intrai pe poarta lui
Iştar, acoperea o suprafaţă de 322 x 190 m. El
cuprindea cinci complexe organizate în jurul
unor curţi centrale. Primul era pentru garda
regală, iar cel de al doilea pentru funcţionarii
civili. Al treilea complex conţinea sala tronului,
amplasaţă pe latura sudică şi deci cu faţada
înspre nord, pentru a fi mai răcoroasă vara.
Această faţadă era placaţă la exterior cu
cărămizi glazurate. Pe un fond albastru e redată
o imagine stilizată a unui parc cu palmieri şi
coloane cu volute (asemenea celor ionice).
Singurele animale reprezentate aici sunt leii.
Pentru a ajunge la curtea sălii tronului treceai
prin trei porţi monumentale. Ultimele două Berlin. Decoraţia originală a palatului din
complexe erau apartamentele private ale regelui Babilon

Babilon. Palatul regal. Restaurare recentă

şi cele ale reginei. În colţul nord-vestic al palatului se găseşte o construcţie de 42 x 30
m, care conţine o succesiune de încăperi boltite ce susţineau platforme. Zidul gros de
incintă înconjoară două rânduri de câte 7 încăperi prelungi, separate de un coridor
central. La exterior, pe laturile de sud şi vest se mai adaugă câte un şir de încăperi mai
mici. Această clădire reprezintă resturile celebrelor "grădini suspendate". De fapt erau
156
nişte grădini terasate, bolţile susţinând platforme la diferite nivele. Ele trebuiau să
sugereze peisajul montan cu care era obişnuită soţia lui Nebukadnezar, Amytis, fiica
regelui med Astyages. Prin această căsătorie fusese pecetluită alianţa celor două
imperii. Descoperirea aici a unei fântăni foarte adânci peste care se află o încăpere
tripartită, ce va fi găzduit pompele de apă, fac şi mai plauzibilă interpretarea dată
acestui complex.

Noul Babilon. Ziguratul Ete-men-an-ki (Casa cerului şi fundamentul

pământului).
Ziguratul era amplasat într-un temenos
(incintă sacră) aflată între calea procesiunilor şi
Eufrat. Ea acoperea o suprafaţă de peste 500
m² şi era înconjurată de un zid dublu. în interior
de-a lungul zidurilor se găseau numeroase
încăperi aparţinând administraţiei sacerdotale.
Conform inscripţiei Nebupilisser
(Nabupolassar) s-a ocupat personal de
construirea ziguratului: "Marduk, stăpânul
(Bel), mi-a ordonat în ceea ce priveşte Ete-
men-an-ki, turnul în trepte din Babilon, ale
cărui ziduri încă înaintea mea erau prăbuşite şi
el era ruinat, să-i refac fundaţiile, pentru
sprijinirea Lumii Subpământene şi să-i repar
elevaţia, ca să fie asemenea Cerului". Ca şi
numele clădirii, acest fragment arată că
ziguratul era perceput ca o "imago mundi" o Babilon. Resturile ziguratului
imagine a lumii, aşa cum şi-o figurau
babilonienii.
Cele şapte etaje ale sale erau colorate în culori diferite şi simbolizau cele 7
planete (cei 7 zei principali). Urcându-i scările treceai astfel de la o sferă cerească la alta,
până în vârf, unde te găseai în "înaltul
cerului", locul privilegiat unde avea loc
contactul cu divinitatea. Inscripţia lui
Nebupilisser continuă: "Eu însumi am
luat o frânghie şi am măsurat planul
construcţiei. Pentru Marduk, stăpânul
meu, m-am dezgolit, aruncându-mi
tunica, simbol al puterii regale, şi pe
propria piele am cărat cărămizi şi
pământ. Pe fiul meu, Nebukadnezar,
care-mi este primul născut şi îmi stă cel
mai aproape de inimă, l-am făcut să
amestece mortar, sau vin şi ulei,
asemenea cu oricare dintre supuşii mei".
Zigguratul din Babilon. Reconstituire Mus. Incinta în care este turnul închide o
Berlin suprafaţă de 406-408 x 456-412 m.
157
Astăzi din marele zigurat nu a mai rămas decât o movilă de pământ şi cărămidă nearsă,
cea arsă fiind de mult jefuită de localnici pentru diferite clădiri. Acesta trebuie să fie
vestitul "turn al lui Babel", la a cărui construcţie au trudit şi evreii alături de alte
numeroase neamuri.
Ceremoniile care se vor fi desfăşurat în înaltul ziguratului erau legate în primul
rând de "hrănirea " zeului suprem şi de "hierogamia acestuia", după cum o mărturiseşte
Herodot. Un text neo-babilonian (publicat de A. Falkenstein, Topographie von Uruk,
Leipzig 1941, p. 29) şi care se referă la ziguratul lui Anu de la Uruk, îl completează pe
Herodot printr-o mărturie directă: "în timpul primei straje din noapte, pe acoperişul
templului de pe zigurat (...) atunci când marele Anu de pe cer începe a străluci, vor fi
date instrucţiunile cele mai precise privind ospăţul zeilor, pe o masă de aur, pentru Anu şi
Antum (soţia lui) şi pentru cele şapte planete, astfel: carne de bou, de oaie şi de pasăre,
bere de calitatea I-a şi vin din teasc, ca şi fructe de tot felul, care vor fi aşezate pe cele
şapte altare de aur" (apud Giedion 1964, p. 178). Animalele erau jertfite în curtea de jos,
unde s-au găsit urme de la sacrificii.
Nu departe de ziguratul Ete-men-
an-ki, în afara incintei sale se găsea
templul lui Marduk, numit Es-a-gil-a
("templul care-şi ridică capul"). El
cuprindea în afara templului propriu-
zis şi o capelă pentru zeul Ea, tatăl
lui Marduk, şi care era patronul
medicinei şi al înţelepciunii. De
aceea lui i s-au adresat aici cei doi
generali ai lui Alexandru, Python şi
Seleukos, care doreau să ştie dacă
să-l aducă pe împăratul bolnav în
incinta acestui templu pentru
vindecare. Din păcate peste acest
sanctuar se află azi o movilă
ulterioară de 21 m înălţime şi o
moschee islamică. Săpătura s-a făcut printr-un tunel de-a lungul zidului de incintă al
sanctuarului şi astfel i s-au putut stabili dimensiunile: 86 x 78 m. în ori ce caz cercetările
arheologice au confirmat aserţiunea lui Herodot, după care sanctuarul lui Marduc-Bel era
diferit şi separat de zigurat.
O tăbliţă de lut de epocă seleucidă (datată 229 a. Chr.), redă pe baza datelor neo-
babiloniene o scurtă descriere, ca şi dimensiunile ziguratului şi templului (Ecriture 1982,
p. 336, nr. 284). Din ea reiese că proprţiile aveau o semnificaţie mistică, ce era accesibilă
doar celor iniţiaţi.
Bibliografie asupra noului Babilon: R. Koldewey, The Excavations at Babylon
(trad. engl.), London 1914 şi idem, Das Wieredstehende Babylon, Leipzig 1925; J.
MacQeen, Babylon, London 1964; Laroche 1971, p. 79-83; Lloyd 1978, p. 283-295. Pt.
semnificaţia ziguratului v. discuţia la: H. Lenzen, Die Entwiklung der Zikkurat, Leipzig
1942, în special p. 3-5; A. Parrot, La Tour de Babel, Paris 1953, în special p. 37-167 şi
Giedion 1964, p. 177-178; F. H. Weissbach, Das Hauptheiligtum des Marduk in
Babylon, Esagila und Etemenanki II, Osterbrücken 1967; Lloyd 1978, p. 283-295.
158
 Tăbliţă cu indicaţii privind sărbătoarea Anului Nou.
Lut. 19 x 11 x 3,4 cm. Provine probabil din Babilon. Prima publicare: P. Dhrome,
în Revue d'Assyrologie VIII (1911), p. 41-63. Epocă neobabiloniană sau seleucidă. Muz.
Louvre, Paris, inv. MNB 1848.
Ritualul Anului Nou era cea mai importantă sărbătoare neo-babiloniană şi
probabil că această situaţie a fost moştenită încă din civilizaţia sumeriană. Sărbătoarea
avea loc la echinoţiul de primăvară, când la ultima lună de iarnă, Nissan, i se mai
adăugau 11 zile, necesare pentru a pune în acord calendarul lunar cu cel solar, şi care
erau numite "Cele 11 zile în afara timpului". în pofida existenţei mai multor tăbliţe
similare celei de faţă ritualul este incomplet. Sărbătoarea începea cu marea rugăciune
adresată de preotul "Urigallu" către Marduk-Bel ("Stăpânul") şi continua cu ceremonii
legate de moartea naturii, disoluţia societăţii şi revenirea la momentul începuturilor.
Partea de sus a tăbliţei noastre e ruptă şi textul complet începe din a patra zi, când, cu
trei ore înainte de căderea nopţii, marele preot îi înalţă lui Marduk rugăciunea de a
recrea lumea:
"Stăpân al Lumii, rege al zeilor, divinule Marduk, Tu cel care stabileşti destinele
oamenilor..., care ai puterea regală şi posezi suveraniatatea,... eu sunt preotul Urigallu
al sanctuarului Ekuna, şi Te binecuvântez. Fie-ţi milă de oraşul Tău, Babilon. Fii
îndurător cu templul tău Esagil şi fă ca din nou la ordinul Tău să se facă lumină asupra
locuitorilor Babilonului".
Apoi preotul se adresează "Stăpânei", Beltia:
"Ea este cea care acuză şi iartă, cea care îl poate sărăci pe cel bogat şi înavuţi pe cel
sărac,... cea care-l salvează pe cel prins şi-i întinde mâna celui căzut..."
Acum marele preot recită poemul creaţiei "Enuma eliş" (v. mai jos), care
relatează cum s-a format universul în urma luptei lui Marduk cu monstrul Tiamat.
Probabil că în timpul recitării evenimentele povestite erau mimate ritual.
în ziua a cincea devine prima zi de după creaţie, când templul este purificat. Apoi
Marduk este invitat în noua sa casă la un banchet şi regele "se umileşte " în faţa sa,
spunând:
"O stăpâne al tuturor ţinuturilor, nu am păcătuit. Nu am fost neglijent faţă de
divinitatea Ta, nu am distrus Babilonul şi nu am ordinat demolarea sa..." După aceea
regele îşi recapătă treptat atribuţiile monarhice şi reintră în drepturi.
în ziua a şasea şi a şaptea are loc o mare procesiune, a cărei desfăşurare nu
este clară după texte. în fine, în ziua a opta are loc ceremonia redării fertilităţii
pământului. Regele "îl ia de mână pe zeu" şi toţi pleacă în câmp, unde se desfăşoară
ritualul ancestral al căsătoriei sacre dintre rege, ca substitut al zeului şi o preoteasă,
ceea ce va asigura fecunditatea şi fertilitatea anului următor. în ziua a unsprăzecea are
loc marea ceremonie prin care Marduk revine în cetatea lui, reocupându-şi locul în
templul Esagila şi cu aceasta sărbătoarea se încheie. în ziua următoare statuia lui
Nabu, fiul lui Marduk şi zeul scrierii şi al ştiinţei, care venise să-şi viziteze tatăl, este
înapoiată în sanctuarul său din Borsippa.
în esenţa sa sărbătoarea Anului Nou este un ritual argest străvechi, care vizează
moartea şi reînvierea anuală a naturii şi societăţii.
Bibliografie: F. Thureau-Dangin, Rituels akkdiens, Paris 1921, p. 128-154;
Ancient Near Eastern Texts (J. Pritchard ed.), 3.ed. 1969, p. 331, B. André-Leicknam în
Ecriture 1982, p. 223, nr. 165.
159
ENUMA ELIş (Poemul creaţiei)Nici una din variantele păstrate nu datează de dinainte
de primul mileniu a. Chr., dar analiza de text face foarte plauzibilă existenţa unui
prototip din vremea primului imperiu Babilonian. Cele mai concludente fragmente au
fost găsite de către misiunea arheologică engleză de la Ninive (L.W. King, The Seven
Tablets of Creation, vol. I-II, 1902) şi de către cea germană care a săpat la Assur (E.
Ebeling, Kleinschrifttexte aus Assur religiösen Inhalts, 1914). Conţinutul poemului
creaţiei a fost completat şi prin descoperirile anglo-americane de la Kiş (S. Langdon,
The Babylonian Epic of Creation, Oxford Editions of Cuneiform Texts, vol. VII 1923).
Ediţiile de bază rămân:R. Labat, Le poème babylonien de la création (1935), A. Deimel,
Enuma EliŠ (1936) şi A. Heidel, The Babylonian Genesis (1942).
Numele de "Enuma eliş", dat acestui poem al creaţiei, provine de la primele
cuvinte cu care el începe: "Pe când acolo sus...", după un vechi obicei semitic, atestat şi
la evrei. Textul complet era scris pe şapte tăbliţe de lut.
Tăbliţa I prezintă începuturile lumii, când haosul primordial era reprezentat printr-
un amestec de apă dulce (Apsu) şi apă sărată (Tiamat). Din ele a rezultat Mummu, a
cărui natură e mai greu de identificat (după unii nu e decât un epitet al lui Tiamat,
însemnând "cea tumultoasă"), dar Mummu (după alţii "mama") apare ca principal agent
a lui Apsu şi trebuie considerat ca reprezentând principiul activ al haosului primordial.
Din această triadă se vor naşte apoi perechile de zei primordiali: Lahmu şi Lahamu, a
căror natură nu este clară şi apoi An-şar, jumătatea de sus a lumii şi Ki-şar, umătatea
de jos a lumii. Din ultima pereche s-a năsut primul zeu propriu-zis, Anu, personificarea
cerului. Din el purcede înţeleptul Ea, zeul apelor, stăpânul magiei. Rezultă că
începuturile lumii sunt prezentate ca o suită de segregări a unor elemente primordiale,
din ce în ce mai concrete, până se ajunge la fenomene naturale şi substanţe
perceptibile, ca areul (cer) şi la apa (oceanul). în acest moment liniştea primordială
este tulburată, căci Apsu şi Tiamat voiau să "doarmă", erau inerţi şi prin natura lor se
opuneau mişcării, devenirii. Apsu ajutat de Mummu caută să-i nimicească pe zei pentru
a se reinstaura liniştea dintru-începuturi, dar înţeleptul Ea, zeul apelor, îi află planurile şi
îl învinge, făcându-şi "locuinţă" din Apsu, care reprezenta apele primordiale. Sacrificiul
lui Apsu dă naştere şi zeului suprem Marduk, creat de Ea din inima lui Apsu. Astfel
apare prima triadă de zei propriu-zişi: Anu, Ea şi Marduk (sau Bel, stăpânul). La rândul
său Tiamat, aflând de moartea lui Apsu, se tulbură groaznic şi hotărăşte să se răzbune,
creind monştrii înfricoşători, în fruntea cărora îl şează pe demonul Kingu, căruia îi
atribuie tăbliţele destinului. Iată câteva fragmente din textul original:

"Pe când acolo sus cerul nu fusese încă numit (adică nu fusese creat, căci în
convingerea vechilor semiţi un lucru exista numai din momentul în care a primit un
nume; astfel şi în Biblie ni se spune că "Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt"), iar jos
pământul (mai bine zis "uscatul" în opoziţie cu "apa") nu purta încă vreun nume, când
nu exista decât Apsu cel primordial (apa dulce), care le-a născut pe toate, Mummu şi
Tiamat (apa sărată primordială), din care s-au născut toate, ci existau doar apele lor
amestecate ca un singur corp, pe atunci nici un loc de păsune nu fusese creat şi nici
măcar mlaştinile nu apâruseră, atunci când nici unul dintre zei nu fusese adus întru-
fiinţă, când ei nu fuseseră încă chemaţi pe numele lor şi destinele lor nu fuseseră încă
fixate, în acest timp zeii fură concepuţi în pântecele lor (ale elementelor primordiale,
160
Apsu şi Tiamat).
Mai întâi Lahmu şi Lahamu au fost formaţi (entităţi acvatice se pare, căci în unele
versiuni ei înlocuiesc pe Ea şi Damkina) şi au căpătat un nume. Chiar mai înainte ca ei
să fi crescut şi să devină mari, An-şar şi Ki-şar (Lumea de Sus şi Lumea de Jos) fură
creaţi şi-i depăşiră pe alţii".
...........................................................................................................................................
"Ea, cel priceput în toate, a înţeles planul lor. El a întocmit cu măiestrie un cerc
magic în jurul lui Apsu şi a conceput cu iscusinţă o sfântă şi puternică descântare. El a
rostit-o şi a făcut-o să stea peste apele dulci ale lui Apsu. El a turnat un somn adânc
peste el, aşa că Apsu a adormit, iar Mummu, sfetnicul lui nu a mai avut puterea să se
mişte. El i-a slăbit cingătoarea şi i-a scos tiara (simbolul puterii divine), el i-a luat
splendoarea şi a pus-o peste dânnsul. După ce l-a ferecat astfel pe Apsu el l-a ucis. Pe
Mummu l-a legat şi a zăvorât uşa în faţa lui. De-asupra lui Apsu şi-a aşezat locuinţa
lui... După ce Ea i-a învins pe adversarii săi el se aşeză şi se odihni în locuinţa lui. şi el
a numit-o pe ea "Apsu" şi a destinat-o sanctuarului, şi a hotărât ca în acest loc să fie
aşezat al său altar. Acolo Ea şi Damkina, soţia sa, locuiesc în splendoare.
în camera soartei, în locuinţa destinelor, a fost născut cel mai înţelept şi mai
capabil dintre zei. în inima lui Apsu a fost creat Marduk, din inima lui Apsu s-a născut
Marduk. Cel care l-a născut pe el a fost Ea, tatăl său, cea care l-a născut pe el a fost
Damkina, mama sa. El a supt pieptul mamei sale; doica lui care l-a hrănit l-a umplut de
strălucire".

Tăbliţa a doua relatează prima parte a conflictului cu Tiamat. Bătrânul zeu An-şar
(Lumea de Sus), tatăl triadei Anu, Ea, Bel-Marduk îşi trimite succesiv fii la luptă. Primul
pleacă Anu, dar numai aspectul înfricoşător al lui Tiamat îl pune pe fugă. Nici Ea nu are
mai mulţi sorţi de izbândă, aşa că întrega responsabilitate revine răzbunătorului zeilor,
Marduk. El se prezintă la An-şar pentru a-i cere puterea supremă şi dreptul de a fixa
destinele.
Tăbliţa a treia relatează despre adunarea zeilor, care decide să-i confere lui
Marduc puterea supremă, iar tăbliţa a patra redă bătălia dintre Marduk şi Tiamat. Bel,
stăpânul, este prezentat ca un atotputernic zeu al furtunii, care dezlănţuie o urgie
cumplită asupra lui Tiamat. Cu ajutorul vânturilor Marduk despică monstrul proteic şi
separă astfel cerul de pământ, făcând primul pas spre transformarea haosului în
cosmos. Iată câteva fragmente din textul original:

...........................................................................................................................................
"Când zeii, părinţii lui, văzură puterea cuvântului său, plini de bucurie l-au
omagiat: "Marduk e rege". îi dăruiră un sceptru, un tron şi un veşmânt regal; îi adăugară
o armă fără egal ca să-i lovească pe duşmani, zicând:
"Mergi şi curmă viaţa lui Tiamat. Vânturile să-i poarte sângele în locuri
necunoscute".
După ce zeii, părinţii lui, au decis destinul lui Bel (stăpânul), l-au făcut să meargă
pe calea succesului şi a măririi. El îşi făuri un arc, desemnându-l ca arma lui, îi atşă o
săgeată şi-i fixă coarda. Ridică măciuca (un fel de sceptru) şi o luă în mâna dreaptă.
Arcul cu tolba le atârnă într-o parte. în faţă îşi aşeză fulgerul. Cu o flacără arzătoare el
îşi umplu corpul. El făcu o plasă să o prindă pe Tiamat. Cele patru vânturi le postă ca
161
nimic să nu-i scape, vântul de sud, vântul de nord, vântul de est şi vântul de vest. De o
parte ţinea strâns plasa, darul tatâlui Anu. El crease pe "imhullu", vântul cel rău,
ciclonul, uraganul, vântul împătrit, vântul înşeptit, vântul fără pereche. El slobozi
vânturile pe care le-a creat, şapte dintre ele, să întărâte pe Tiamat împotriva lui. Atunci
Bel (Marduk) slobozi pe "abubu" (potopul, urgia), puternica sa armă, şi se aruncă pe
carul său de furtună, înspăimântător şi de neoprit".
...........................................................................................................................................
"Când Tiamat a auzit aceasta (reproşurile lui Marduk) şi-a ieşit din fire pierzându-
şi judecata. ţipa tare. Până la pământ i se îndoiră ambele picioare. Ea rosti un
descântec şi grăi un blestem. Zeii îşi ascuţeau şi ei armele pentru luptă. Păşiră
împreună Tiamat şi Marduk, înţeleptul zeilor. Ei vin la luptă dreaptă, încleştându-se în
bătălie. Bel (Marduk) aruncă plasa şi o prinse înauntru pe Tiamat. Pe vântul cel rău,
care venea din spate îi azvârli în faţă. Când Tiamat deschise gura să-l înghită în ea, el
împinse pe vântul cel rău şi ea nu-şi mai putu descleşta buzele. în timp ce vânturile
turbate îi umplură corpul, trupul i se înţepeni şi gura îi rămase deschisă. Marduk azvârli
săgeata ce-i spintecă pântecele, îi îmbucătăţi măruntaiele, îi sfâşie inima".
...........................................................................................................................................
"Stăpânul se opri să se uite la corpul ei mort, cum să împartă monstrul şi să facă
din el lucruri folositoare. Ca pe o scoică el o împărţi în două: jumătate o ridică în sus,
formând plafonul cerului; trase în jos zăvorul şi puse gardieni. El ordonă sa nu lase
apele să scape (Tiamat reprezenta apa primordială). El străbătu cerul şi examină
locurile. El fixă cartierul lui Apsu, locuinţa lui Ea. Bel (stăpânul) măsură dimensiunile lui
Apsu şi stabili Eşarra (întinsul cerului), locuinţa cea mare, pe măsura lui. şi el făcu
marea locuinţă Eşarra cer, aici să-şi ia locul Anu, Enlil şi Ea (la babilonieni Enlil a
devenit zeul pământului şi stăpânul zodiacului, confundându-se cu Enki. Această triadă
stăpânea bolta cerească, împreună cu Soarele (şamaş). Brâul zodiacului era drumul
Soarelui. De o parte şi alta a ecuatorului ceresc se găsea zona lui Anu, a lui Enlil la
nord şi a lui Ea la sud)".

Cu tăbliţa a cincea începe formarea cosmosului, adică organizarea universului,

în primul rând prin stabilira competenţelor zeilor şi a ordinii cereşti, reflectată de mersul
aştrilor. O bună parte din zona inferioară a tăbliţei este distrusă. Iată un fragment de la
începutul tăbliţei:
"El a construit sălaşuri pentru zeii mari, fixând asemănările astrale drept
constelaţiuni. El fixă anul şi îl împărţi în secţiuni. El puse câte trei constelaţiuni pentru
fiecare din cele 12 luni (fiecare semn zodicacal, ce corespunde unei luni din calendarul
lunar -- al nostru este solar -- are trei subdiviziuni numite "dekane"). După ce a definit
zilele anului prin intemediul semnelor zodiacale el întemeie sălaşul lui Nibiru (planeta
Jupiter) să arate legăturile lor, încât niciuna să nu se încalece, niciuna să nu greşească.
Alături fixă şi locul lui Enlil şi Ea".
.....................................................................................................................................
"El îl destină pe el (Sin, zeul Lunii), podoaba nopţii, să hotărască timpul. ăăLunar,
fără încetare, să-ţi schimbi figura! La începutul lunii să te ridici peste ţară, tu trebuie să
luminezi şi cu coarnele să arăţi şase zile. în ziua a şaptea să împlineşti jumătate
coroana. La lună plină să stai în opoziţie (cu Soarele)".
...........................................................................................................................................
162
 Tăbliţa a şasea relatează apariţia omului, care a fost făcut din sângele demonului
Kingu amestecat cu lut. Marduk l-a creat pe om ca să-i slujească pe zei. După
organizarea lumii cereşti urmează cea pământeană. Zeii înşişi clădesc sanctuarele
Babilonului, în frunte cu Esagila. în partea a doua a tăbliţei începe lauda lui Bel-Marduk,
care continuă pe toată tăbliţa a şaptea. Este de fapt o prezentare a atribuţiilor zeului
suprem.
...........................................................................................................................................
(Vorbeşte Marduk:) "Sânge vreau să se adune, să ia fiinţă oasele, voiesc să-l fac pe
"llllu" (omul cel dintâi), "om" este numele lui. Da, vreau să-l creez pe lullu, pe om. El îi va
sluji pe zei, ca ei să se odihnească; de altfel şi calea zeilor o voi orândui cu bine. Deşi
egal onoraţi în două tabere vor fi împărţiţi (Anunnakii şi Igigii)ââ. Ea îi răspunse,
grăindu-i lui cuvânt şi dându-i un alt plan pentru liniştirea zeilor: ăăSă fie predat unul
dintre fraţii lor; acesta să fie sacrificat pentru a se crea oamenii. Să se adune aici zeii
cei mari, să fie jertfit vinovatul, ca să dăinuiască ei (cei care fuseseră de partea lui
Tiamat)".
..........................................................................................................................................."
Anunnakii şi-au deschis gurile şi i-au zis lui Marduk, stăpânul lor: ăăAcum, o, stăpâne,
care ne-ai adus eliberarea, care trebuie să fie mulţumirea noastră către tine? Să clădim
un templu al cărui nume se va chema "Iată o locuinţă pentru odihna noastră", ca să ne
odihnim în el. Să construim un tron, un loc retras pentru locuinţa lui şi în ziua în care
vom veni (de sărbătoarea Anului Nou) ne vom odihni acoloââ. Când Marduk auzi
acestea, luminos s-au îmbujorat trăsăturile feţei sale, ca ziua: ăăCa cea a mândrului
Babilon, a cărui clădire voi aţi cerut-o, să fie numită "Sanctuarul"ââ". Anunnukii şi-au
pus la lucru uneltele şi un an întreg ei au lucrat la cărămidă. Când anul următor a sosit
ei au înălţat sus capul lui Esagila, egalându-l pe Apsu (în măreţie). După ce au construit
un turn în trepte, înalt ca al lui Apsu, ei înălţară acolo (în vârful zigguratului) o locuinţă
pentru Marduk, Enlil şi Ea. în prezenţa lor Marduk a împodobit-o măreţ. Până la temelia
lui Eşarra (cerul) priveau hornurile ei. După ce au terminat construcţia lui Esagila,
Anunnakii şi-au înălţat şi ei lăcaşuri".
..........................................................................................................................................."
Pe zei, părinţii săi la banchet el (Marduk) i-a aşezat: ăăAcesta-i Babilonul, locul care
este reşedinţa voastră, bucuraţi-vă în vatra lui, ocupaţi locurile sale întinse. Marii zei şi-
au ocupat locurile lor, ei au pus băutura de sărbătoare şi s-au aşezat la masă. După ce
s-au bucurat aici, în Esagila cel splendid, ei şi-au oficiat riturile. Au fost fixate normele şi
toate îndatoririle lor, la toţi zeii împărţindu-se ranguri atât în cer cât şi pe pământ.Cei 50
de zei fruntaşi şi-au luat locurile. Cei şapte zei ai destinului au fost puşi peste 300 în
cer".
Bibliografie: A. Negoiţă (trad.), în Gândirea asiro-babiloniană în texte, Buc. 1975,
p. 11-51.

163
 SUPLIMENT INFORMAŢIONAL

I. NOŢIUNI DE CRONOLOGIE

Stabilirea cronologiei relative şi apoi a celei absolute în istoria mesopotamianã se bazeazã

pe o serie de scrieri, care au apãrut încã din mileniul 3 a. Chr. şi in care scurgerea timpului a
fost marcatã într-un fel sau altul. Intelectualii sumerieni au fost deja conştienţi de existenta
unui timp istoric, irepetabil, diferit de cel ciclic, de naturã miticã. Pe la 2 500 a. Chr. apare o
primã listã de zei şi eroi, similarã celor egiptene. Lista de la Suruppak îi pomeneşte pe eroii
Lugalbanda şi Ghilgameş în calitate de regi-preoti din Uruk, care au fost ulterior divinizaţi l . Dar
primele lucrãri cu adevarat istorice au apãrut abia la sfârşitul mileniului 3. Pe la 2 115 a. Chr.
Utuchengal din Uruk, cel care a scuturat jugul gutti-lor, a poruncit elaborarea "Listei
sumeriene a regilor". Ea începe cu vremurile "ante diluviene", când "regalitatea a
coborât din cer" în cinci "oraşe sacre" ale Sumerului (Eridu, Bad-tibira, Larak, Sippar,
Suruppak) şi continua cu dinastiile care au domnit "dupa potop". Sub cea de a III -a dinastie
din Ur şi in perioada Isin-Larsa au fost elaborate mai multe asemenea liste (v. docum. supl.),
care coroborate cu informaţii directe permit alcãtuirea unei cronologii relative destul de
complete a celei de a doua jumãtãţi a mileniului 3. Pentru prima jumãtate a mileniului 2.
beneficiem în plus şi de "listele babiloniene ale anilor", care dau pe post de nume al unui an
evenimentul considerat cel mai important din anul respectiv. Din pacate se pare cã aceste
"anale" nu au fost suficient de riguroase, mai multi ani putând încapea sub un eveniment mai
deosebit (de ex. pe vremea lui Rim -Sin din Larsa circa 30 de ani sunt înregistraţi în dreptul
cuceririi oraşului rival Isin). Ȋn plus epoca dominatiei kassite marcheazã o cesurã în sistemul
analelor babiloniene. E drept cã unele date pot fi comparate cu "listele asiriene", care însã
nu citeazã evenimente, ci doar dau ca nume al fiecarui an numele unui înalt funcţionar (care
devine astfel "eponim"). Anul suirii pe tron al fiecãrui rege devine anul care poartã numele
monarhului respectiv. Aceste liste asiriene se întind pe o duratã de circa 1 200 de ani,
începând cu cei 17 regi legendari, "care trãiau în corturi" şi încheindu-se cu Sargon al II -lea
(721-705 a. Chr.). Coroborând listele babiloniene cu cele asiriene se poate deci reconstitui o
bunã bucatã din istoria Mesopotamiei mileniilor 2 şi 1.
Dar stabilirea cronologiei absolute pentru "Ţara dintre Fluvii" s -a putut face numai
pe baza lucrãrii lui Claudius Ptolemaios, intitulatã "Almagesta" şi care dateazã din secolul II
p.Chr. Ȋn capitolul "Canonul regilor şi fazele aştrilor" el citeazã o serie de date astronomic
verificate în raport cu anul de domnie al unui monarh sau altul. Cea mai timpurie datã certã pe
care ne-o furnizeazã Ptolemaios este anul 747 a. Chr., când Nabopalassar al Babilonului şi-a
încetat domnia.
De altfel, aşa cum am arãtat deja, tradiţia epopeicã îl menţioneazã pe acelaşi Ghilgameş ca fiind
1

monarhul care a ordonat construirea fortificaţiilor din Uruk şi care s -a confruntat cu regele din orasul Kiş,
hegemon în Mesopotamia centralã. Descoperirea cilindrilor sigilii ai lui Mebaraghesi, tatãl lui Akka,
adversarul lui Ghilgames, confirmã istoricitatea acestei tradiţii.
164
 Dar cronologia absolutã a putut fi împinsã şi mai departe. Astfel ştim cã Assur-dan al
III -lea a fost contemporan cu Nabopalassar, cãci cei doi regi (asirian şi babilonian) au fost
în conflict. Or, în al 10 -lea an de domnie al lui Assur-dan, ştim din alte surse, cã s -a
observat o eclipsã de soare, care nu poate fi decât cea din 15 iunie 763 a. Chr.
Ȋnseamnã deci cã Assur-dan s-a urcat pe tron cu un deceniu mai devreme, în 773 a. Chr. De
aici lista eponimã a regilor asirieni se deruleazä fãrã întrerupere pânã în 911 a. Chr., când s-a
urcat pe tron Adad-nirari al II -lea. Aceasta este cea mai îndepãrtatã datã absolut sigurã
pentru Mesopotamia.
Cu o aproximaţie de câteva decenii cronologia absolutã poate fi împinsã insã şi în
mileniile 3. şi 2. a. Chr., cu cât înaintãm în timp însã imprecizia devine tot mai mare.
Astfel pe baza mãrturiei unor tãbliţe cuneiforme ştim cã pe vremea celui de al 10 -lea rege al
primei dinastii babiloniene a avut loc o eclipsã totalã de lunã. Cum acest fenomen s -a
petrecut de mai multe ori la sfârşitul mileniului 3. şi la începutul mileniului 2., începuturile
primei dinastii babiloniene au fost fixate iniţial pe la 2 225, pentru ca apoi data sä fie
coborâtã la 2105 şi in fine la 1 950 a. Chr.. Conform acestei "cronologii scurte", donmia lui
Hamurabi s-ar plasa între 1 792 - 1 750 a. Chr., şi nu mai devreme. Ȋn cursul de faţã am
optat pentru aceastã din urmã cronologie, azi general acceptatã. Pentru perioadele mai vechi
analizele cu radiocarbon recalibrate dau date mai înaintate decât se acceptase indeobşte,
dar pentru mileniile 3. şi 2. datãrile obţinute prin mijloace tradiţionale, mai ales când sunt
confirmate şi de cele egiptene, sunt de necontestat.

II. ȊNCEPUTURILE SI DEZVOLTAREA ORIENTALSTICII

Ȋn mod tradiţional orientalistica s -a ocupat cu descifrarea scrierilor şi cu traducerea

textelor provenind din Orientul Apropiat şi Mijlociu, iar arheologia orientalã (numitã multã
vreme assirologie) cu monumentele de arhitecturã, cu plastica majorã şi minorã din zona
Levantului, din Semiluna Fertilã, sau din Persia. Egiptologia şi studiile ebraice sunt
discipline la fel de vechi şi s -au dezvoltat în paralel cu studiile "orientale", tot aşa cum
hititologia a apãrut ulterior pe masura creşterii numãrului şi importanţei descoperirilor din
centrul Anatoliei.
Descifrarea scrierii cuneiforme nu a fost la fel de spectaculoasã ca cea a
hieroglifelor, caci ea s-a produs treptat. Scrierea cuneiformã a fost inventatã de sumerieni,
un popor cu o limba aglutinantã, fãrã analogii cu alte limbi cunoscute azi 2. Ulterior
cuneiformele au fost preluate de cãtre semiţii acadieni, care le-au adaptat propriei limbi.
Asirienii şi amoriţii, care şi-au fãcut apariţia la sfârşitul mileniului 3., au preluat limba
acadianã ca pe o limbã cultã, folosind-o in cancelarie, cãci propriul idiom semitic nu era
foarte departat de acadianã. La fel pentru chaldeii Noului Imperiu Babilonian nu existau
dificultãţi mari în folosirea vechii limbi de cancelarie, cãci ei erau tot de neam semitic.
2
Ea este astãzi clasificatã de unii impreunã cu vechea elamitã într-o grupã aparte.

165
Ȋn schimb încã de la începutul mileniului 2. sumeriana a devenit o limbã moartã,
folositã doar în textele sacre. Pe de altã parte, scrierea cuneiformã a cunoscut o mare
rãspândire, find preluatã şi adaptatã pentru idiomurile proprii, atât în Elam, cât şi in Mitanni (la
hurriţi) şi in Siria (la Ebla, mai tarziu la Mari şi pe coasta fenicianã, unde apare "alfabetul
cuneiform ugaritic"), precum şi în Anatolia (la hititi) şi în Armenia (scrierea urartrianã).
Cuceritorii perşi au preluat şi ei atât limba acadianã, cât şi scrierea cuneiformã (alfabetul
silabar), adaptând-o propriei limbi3. Prin urmare textele cuneiforme sunt scrise într-o
sumedenie de limbi, semitice şi nonsemitice, iar aceastã scriere a evoluat în numeroase
variante locale, ceea cc face ca sa nu putem vorbi despre un "sistem
de scriere" la fel de coerent ca cel egiptean. Descifrarea cuneiformelor
a pornit de la textele persane. Primul pas a fost cunoasterea de cãtre
europeni a limbii "pehlevi", limba vorbitã în Imperiul Sasanid, succesorul
celui Parth şi Ahemenid. Cucerirea arabã şi introducerea coranului
nu a fãcut-o sã disparã, caci grupuri de "parşi" s -au retras în India,
unde au fixat în scris vechea tradiţie oralã, creând cartea sacrã
Avesta. Aceasta cuprinde mai multe straturi de limbã, de la vechea
persanã, folositã in cântecele profetului Zaratustra, pâna la medio-
persana Imperiului Sasanid. La finele secolului XVIII savantul francez Silvestre de Sacy
(Abraham-Hyacinthe Anquetil-) Duperron, care a deprins limba
pehlevi, a publicat prima ediţie a Zend-Avestei (1771). Nu mult dupã aceea, între 1787 şi
1793 Silvestre de Sacy descifra sensul primelor inscripţii vechi persane de la Nash i-
Rustam (v. docum. supl.), care erau redactate în greacã şi în pehlevi (Mémoires sur
diverses antiquites de la Perse, Paris, 1793). Cavalerul Antoine-Isaac Silvestre de Sacy
învãţase de la un cãlugãr benedictin încã de la 12 ani ebraica, apoi samariteana, siriaca,
chaldeeana, araba, persana şi turca, pe lângã limbile moderne occidentale: englezã,
germanã, italianã şi spaniolã.
Un profesor de greacã de la liceul din Gottingen, Georg
Friedrich Grotefend (v. Docum. supl.), pornind de la ipoteza
prietenului sãu, Tychsen von Rostok, conform cãreia limba folositã
în inscripţiile rupestre de la Nash i-Rustam era cea a Avestei şi
cã scrierea cuneiformã în care erau dãltuite textele persane avea
caracter alfabetic, a început descifrarea lor. Prin 1805 el putea
deja sã identifice pe inscriptiile cuneiforme de la Persepolis
numele proprii, care se repetau dupã formule fixe şi reuşea
astfel sã descopere valoarea foneticã a unora dintre semnele
Georg Friedrich Grotefend cuneiforme.
3
Textele vechi persane erau scrise cu un alfabet cuneiform, în timp cc textele elamite sau acadiene
cu un silabar cuneiform. Pe lângã venerabilul sistem cuneiform, folosit la inscripţiile oficiale, în activitatea
administrativa curentã perşii se foloseau de limba aramaicã şi de alfabetul sãu, apãrut prin secolul VIII în
Siria.

166
Ȋn 1837 el publica Neue Beiträge zur Erläuterung der persepolitanischen Keilschrift (Noi
contribuţii la tãlmãcirea cuneiformelor persopolitane) şi în 1840 Neue Beiträge zur
Erläuterung der babylonischen Keilschrift (Noi contribuţii la tãlmãcirea cuneiformelor
babiloniene). Concluziile sale sunt cã inscripţiile persane conţin mai multe tipuri de
scriere cuneifornã, descifrarea uneia deschizând calea înţelegerii celorlalte. Coloana în
limba persanã, care aparţine perioadei achemenide, conţine 40 de semne alfabetice (nu
silabice) şi citirea ei se face de la stânga la dreapta. De asemenea el îi putea identifica
în texte pe Xerxes, Darius şi Hystaspes.
Pasul decisiv însã a fost fãcut datoritã unui ofiter englez, sir
Henry Creswicke Rawlingson, care între 1835 şi 1844 a copiat
o mare inscripţie persanã, scrisã cu caractere cuneiforme (414
randuri), pe stânca - de atunci celebra - de la Behistun, în Iran (v.
docum. supl.). Inscripţia lui Darius este trilingvã (persanã, elamitã si
acadianã). Rawlingson studiase în prealabil în India limba
hindusã, araba şi persana. Ȋn scurt timp el a realizat traducerea
textului persan (publicatã însã abia în 1846) şi a stabilit valoarea
foneticã a numeroase cuneiforme. Ȋn 1847 Rawlingson copiazã tot la
Behistun şi varianta acadianã (chaldeeanã) a inscripţiei (112 randuri),
începand traducerea sa prin compararea celor clouã texte. El a
publicat câteva lucrãri de referinţã: A Commentary on the
sir Henry Creswicke
Cuneiform Inscriptions of Babylon and Assyria (1850); The Rawlingson
Persian Cuneiform Inscription at Behistun (1846–51). Ulterior el
a publicat marile corpora de inscripţii cuneiforme de la British Museum.
Ȋn acest timp studiile clericului
anlo-irlandez Edward Hincks (v. docum.
supl.) şi ale savantului franco-german
(de origine evreiascã) Julius Oppert (v.
docum. supl.), au pus in evidenţã
caracterul contradictoriu al scrierii
cuneiforme, unde unul şi acelasi semn
putea sã aibã o datã valoare de sunet,
altã datã valoare de silabã, sau putea fi
Julius Oppert chiar o ideogramã. Dar confuzia cea mai
Edward Hincks
mare venea de la faptul ca acelaşi semn
putea sã aibã mai multe valori fonetice (cãci fusese folosit la notarea unor limbi total diferite).
Ȋn 1846 si 1847 Hincks publica la Dublin douã memorii privind textul elamit, iar danezul N.
L. Westergaard în 1848 si apoi în 1858 contribuia decisiv la descifrarea inscriptiilor in
aceasta limbã4.
Ȋn schimb insripţiile în proto-elamitã, datând din mileniul 3. a. Chr., au fost descifrate abia în
4

1962 de cãtre W. Hinz.

167
Oppert a publicat în Chronologie des Assyriens et des Babyloniens şi apoi în 1859
Grammaire Sanscrite şi în 1865 Histoire des Empires de Chaldée et d'Assyrie. Dar
principala sa contribuţie a fost publicarea în (1859–1863) a rezultatelor marii expediţii
arheologice franceze din Mesopotamia şi Persia, al cãrui al doilea volum se intitula
Déchiffrement des inscriptions cunéiformes. Ȋn fine în 1868 el publicã Éléments de la
grammaire assyrienne. Existau prin urmare şi certitudini; prin efortul concertat al mai
multor savanţi se ajunsese la recunoaşterea a circa 350 de semne şi la concluzia cã textele
babiloniene şi asiriene erau scrise intr-o limbã de tip semitic, inruditã cu ebraica. Cum însã
nimeni nu putea sã ofere un expozeu coerent despre "sistemul scrierii cuneifonne" existau
şi destui sceptici, care se indoiau cã textele fuseserã cu adevarat descifrate.
Ȋn 1857 un matematician, H. Fox Talbot, a tradus o inscripţie a lui Tiglatpileser
(1 106-1 080 a. Chr.) şi a trimis-o într-un plic sigilat Societãţii Regale Asiatice din Londra. La
cererea sa a fost invitatã deja celebra triadã Rawlingson, Hincks, Oppert ca sã traducã
fiecare separat inscripţia şi sã trimitã rãspunsul sãu sigilat aceleiaşi societãţi, pentru a se
vedea dacã într-adevãr cuneiformele fuseserã descifrate. Traducerile celor patru savanţi,
fãcute absolut independent, s-au dovedit a fi aproape identice, ceea ce a obligat Societatea
Regalã Asiaticã din Londra sã recunoascã public cã textele cuneiforme, nu numai în
persana veche, ci şi în babilonianã, sau asirianã, au fost descifrate. Atât Rawlingson, cât şi
Oppert au arãtat cã aceastã scriere nu putea fi inventatã de asirieni sau de vechii
babilonieni, ci trebuie sã fi existat o populaţie anterioarã, care vorbea o limbã nesemiticã. Dar
descoperirea în biblioteca lui Assurbanipal de la Ninive a numeroase tabliţe bilingve, care
explicau silabarul şi în acadianã şi în sumerianã, a fost multã vreme interpretatã ca redând
o scriere şi o limbã secretã, inventatã chiar de preoţii asirieni şi babilonieni. Teza aceasta
se baza pe autoritatea unor savanti de talia marelui orientalist francez J. Halevy. Era timpul
ca arheologia sã intre în scenã şi metoda stratigraficã sã
dezvãluie sub nivelurile neo-babiloniene şi neo-asiriene o
civilizatie mai veche. Ȋn siturile din campia Mesopotamiei
nu e chiar atât de uşor de ajuns la straturi foarte vechi din
cauza pânzei freatice. Iatã însã cã la sfarşitul secolului
XIX sãpãturile franceze de la Tello (Ghirsu, în teritoriul
statului Lagaş) au pus la dispoziţia lumii ştiinţifice zeci de
mii de tãbliţe scrise în sumerianã, arãtând cã aceasta nu
era doar o limbã de cult, ci cã fusese una cât se poate de
vie. Abia însã în 1923 lucrarea monumentala a lui A.
Pobel, "Grundzüge der sumerischen Gramatik"
(Trãsãturile de bazã ale gramaticii sumeriene) va pune la
dispozitia cercetãtorilor o sintezã clarã privind aceastã
limbã disparutã de mai bine de patru milenii. Tot arheologiei Claudius Jamesmeritul
i-a revenit Rich, portret
de a ca.
fi
1803, de Thomas Phillips R.A.,
demonstrat cã cea mai veche civilizaţie demnã de acest nume Britishs-a nãscut între Tigru şi
Museum
Eufrat, fiind opera sumerienilor.
168
 Multã vreme arheologia orientala a fost numitã "assirologie", cãci cele mai
impozante ruine şi cele mai spectaculoase descoperiri s-au fãcut în spaţiul asirian.
Mesopotamia nu poseda mari resturi ale unor monumente de piatrã, ca Egiptul, ale cãrui
piramide au atras de timpuriu atenţia vizitatorilor. Ȋn "Ţara dintre Fluvii" ruinele au aspectul
unor movile de pãmânt, numite tell-uri in limba locului. Pe de altã parte Irakul e mult mai
departe de Europa occidentalã decât Egiptul şi nu poate fi atins dupã o scurta cãlãtorie
pe Marea Mediteranã. Primele cercetãri importante le-a efectuat aici orientalistul englez
Claudius James Rich, care în 1807 a fost numit rezident al Companiilor Indiilor la Bagdad
şi consul general (pe lângã latinã şi greacã, el mai cunoştea ebraicã, sirianã, persanã şi
turcã. Inspirat de Herodot, el a cercetat şi descris ruinele Babilonului, fãrã a intreprinde
sãpãturi, şi a colecţionat numeroase obiecte antice. In 1820-1821 el a facut o expediţie
in muntii Kurdistanului, vizitând Nimrud (Calah) şi Quyundjiq, pe care l-a identificat cu anticul
Ninive. Apoi a vizitat şi Naqsh i-Rustam şi Persepolisul, puţin înainte de a muri de holerã. O
parte din notiţele sale au fost publicate post mortem (Narrative of a Journey to the Site of
Babylon in 1811, London 1839 şi Narrative of a Residence in Koordistan and on the site
of Ancient Nineveh(…), London 1836).

Ȋnceputurile propriu-zise ale arheologiei

mesopotamiene se leagã de numele francezului
Pierre-Émile Botta (nãscut Paolo Emilio Botta, la
Torino), care prin 1840 a fost numit de cãtre guvernul
sãu agent consular la Mosul, în apropierea Ninivei. Ȋn
1842 el a început pe propria cheltuialã primele
sãpãturi in tell-ul de la Quyundjiq. Nu a fost vorba
despre dezveliri de ruine, cãci metodele folosite pe
atunci semãnau cu cele ale cãutãtorilor de comori (cu
care mulţi arheologi se şi confundau). De obicei se
sãpau puţuri si apoi galerii, pentru a pune mâna pe
statui, reliefuri, sau alte obiecte de valoare. Farã sã fi
obţinut rezultate concludente acolo unde Rich spusese
cã se gãsea antica Ninive, Botta s-a mutat cu mica
Pierre-Emile Botta, tablou de lui echipã în 1843 la Chorsabad. Aici a dat în
Charles-Émile Callande de Champmartin scurtã vreme de pereţi acoperiţi cu reliefuri şi a
obţinut în consecinţã o subvenţie de la statul
francez, cu care a continuat cercetãrile pânã în octombrie 1844, dezvelind o parte din palatul,
despre care s-a stabilit mai târziu cã aparţinuse lui Sargon II. Pentru relevee şi pentru
desenarea reliefurilor a fost trimis Eugène Flandrin, a cãrui muncã de excepţionalã calitate
a fost folositã şi la ilustrarea cãrtii de faţã. P.E. Botta si E. Flandrin publicau între 1849 si 1850
cele 5 volume din Monuments de Ninive. Cu ceva mai devreme, în 1847, bogatul material
arheologic descoperit de Botta a fost trimis la Paris, punându-se astfel bazele secţiei de
169
assirologie a muzeului Louvre. Autoritãţile
otomane erau total dezinteresate de aceste
antichitati, iar localnicii cu atât mai puţin, cu cât
ele nu aveau legaturã cu Coranul. Totuşi paşa
de la Mosul i-a facut destule şicane lui Botta, iar
guvernul francez l-a mutat la Tripoli, in Liban,
punând astfel capãt carierei arheologice a
acestui pionier.

Taur înaripat, desen de E. Flandin, Monum. de

Ninive, vol. 1, Paris 1849, pl. 45.

Mai mult noroc a avut britanicul Sir Austen Henri Layard, care în 1842,
vizitând Orientul Mijlociu cu gândul de a cãlãtori în India, l-a întâlnit pe Botta la Mosul, ceea
ce avea sã-i schimbe destinul. Layard l-a convins pe ambasadorul britanic la Constantinopol
sã obţinã pentru el din partea autoritãţilor otomane un firman pentru executarea de
sãpãturi şi sã le finanţeze. Ȋntre 1845 şi 1847 el a desfãşurat sãpãturi la Nimrud şi apoi la
Quyundjiq (Ninive). Aici a renunţat la metoda galeriilor şi a început sã sape tranşee,
dezvelind astfel mai multe camere ale unui palat. Cu materialul gasit Layard fondeazã în
1847 secţia de assirologie a lui British Museum din Londra şi curând este recompensat, fiind
numit ataşat al ambasadei din Constantinopol. El a reluat între 1849 si 1851 sãpãturile în
cele clouã situri, descoperind la Nimrud "analele lui Assurbanipal", iar la Ninive - pe lângã
un numãr impresionant de basoreliefuri şi statui - el a descoperit în "palatul de sud-vest"
celebra bibliotecã a lui Assurbanipal, care a fãcut din muzeul britanic posesorul celei
mai mari colecţii de tãbliţe de lut cu scriere cuneiformã. Ȋn urma sãpãturilor sale A.H. Layard a
produs douã lucrãri monumentale: Niniveh and its Remains, 2 vol., London 1853 si
Discoveries in the Ruins of Niniveh and Babylon, London 1853.

Sãpãturi cu galerii şi puţuri la Nimrud şi Ninive pe la 1850. Gravuri de Solomon Caesar Malan

170
Relief rupestru al lui Sennaherib (708-681 a.Chr.).
La capãtul coardei Sir Henri Layard Sir Austen Henri Layard
la Londra şi acelaşi în
costum popular
bakhtiyari, pe coperta cãrţii Early
Adventures in Persia, 1887

171
 Biblioteca de la Ninive.
Gravurã de S. C. Malan Sãpãturile lui Layard la Nimrud în 1847

Locul sãu a fost luat în Mesopotamia de cãtre Rawlingson, care însã şi-a continuat munca
de epigrafist, aşa încât sapaturile principale au fost efectuate de noul Consul General
francez de la Mosul, Victor Place. El a continuat cercetãrile lui Botta de la Chorsabad şi -
cu acordul lui Rawlingson - pe ale lui Layard de la Ninive (Quyundjiq). Din pãcate cea mai
mare parte a obiectelor descoperite şi încãrcate pe plute, care urmau sã coboare pe Eufrat,
s-au pierdut în urma unui atac al localnicilor în 1855. Revenit la Paris Victor Place a publicat
intre 1867 şi 1870 celebrele 3 volume intitulate Ninive et l 'Assyrie, avec des essaies de
restauration par Felix Thomas, folosite şi la ilustrarea lucrãrii de faţã. Ilustraţiile d emai jos
sunt extrase din aceastã carte monumentalã.

Palatul de la Chorsabad, poarta Z (a haremului), imagine

generalã şi detaliu. Faţada de SE.

172
Transportul unui monolit de la Chorsabad
 Unul din multele merite ale lui
Victor Place a fost invitarea
unor fotografi pe şantier,
aceastã tehnicã reprezsentând
pe atunci o noutate.
Prin eforturile lui Botta,
Layard şi Place monumentele
civilizaţiei assiriene şi
babiloniene au ajuns cunoscute
în toatã lumea, completând
astfel în mod fericit eforturile
filologilor care în aceiaşi
perioadã au reuşit descifrarea
scrierii cuneiforme.
Mesopomamia mai avea încã
surprize, cãci puţini bãnuiau cã
Assiria şi Babilonul fuseserã
precedate de o lume
Sãpãturile lui Victor Place la Chorsabad, photo Gabriel strãlucitoare de la care au
Tranchard 1853, una din primele fotografii în arheologie. preluat cele mai multe elemente
ale propriei lor civilizaţii.
Meritul descoperirii civilizaţiei sumeriene îi revine lui Ernest de Sarzec, care a
fost numit Consul al Franţei la Basrah in 1875 şi care între 1877 şi 1901 a desfãşuratm
cercetarile de la Tello (Ghirsu), capitala statului Lagaş pe vremea lui Gudea. El a
descoperit câteva dintre celebrele statui ale lui Gudea şi bucãţi din - stela vulturilor" a lui
Ea-nantum. Ȋn 1894 de Sarzec a descoperit arhiva cu peste 30 000 de tãbliţe în limba
sumerianã. Dupã plecarea sa localnicii au sãpat clandestin aruncând pe piaţa de
antichitati încã tot atâtea tabliţe. Ȋntre 1884 şi 1912, Ernest de Sarzec şi dupã moartea
sa L. Heuzey au publicat la Paris seria "Découvertes en Chaldée", care a pus in circuitul
ştiinţific un bogat material arheologic şi epigrafic.
Sãpãturile de la sfârşitul secolului XIX nu mai aveau aspectul unor vânãtori de
comori, cãci arheologii nu mai erau preocupati doar sã colecteze obiecte, ci şi sã
dezveleascã monumente şi sã consemneze structuri. Unii se interesau chiar şi de
stratigrafie, cãci se punea tot mai acut problema cercetãrii in adâncime, pentru a se
descoperi nivelurile mai vechi. Astfel assirologul german H. V. Hilprecht, care a condus
campania din 1900 a universitatii din Pannsylvania (S.U.A.) de la Nippur, a efectuat
aproape de ziguratul lui Enlil un sondaj, care a coborât pânã la pânza freaticã (maximum
posibil de atins pe atunci).
173
 Dar adevãratul fondator
al metodei stratigrafice de
cercetare în arheologia
mesopotamianã a fost un
arhitect de formaţie, germanul
Robert Koldewey. Societatea
germanã de orientalisticã,
Deutsche Orient-Gesellschaft,
fondatã în 1898 şi care a decis
organizarea unui mare şantier
pentru explorarea ruinelor
Koldewey în baza Babilonului, i-a incredinţat
arheologficã de la conducerea expediţiei lui
Babilon Robert Koldewey
Koldewey. Sãpãturile de la
Babilon, desfãşurate pânã la sfarşitul Razboiului Mondial, au fost o şcoalã de unde au
ieşit conducãtori de prestigiu ai altor misiuni arheologice germane. Volumul de pãmânt
excavat şi indepãrtat este imens, ca şi documentaţia obţinutã. Practic aproape tot ceea
ce am prezentat în capitolul de documentaţie suplimentarã despre Babilon se datoreazã
cercetãrilor echipei lui Koldewey. Dar cum pânza freaticã este prea sus la Babilon şi nu
permite descoperirea fazelor timpurii ale aşezãrii, Koldewey a decis în 1903 deschiderea
unei noi sãpãturi la Assur, pe un promontoriu, care domina Tigrul. Curând i-a cedat locul
unui alt arhitect de formaţie, Walter Andrae, ceea ce i-a permis acestuia sã-şi
demonstreze calitãţile, efectuand o sãpãturã sistematicã de mare precizie (cf. mai pe
larg capitolul de docum. supl.).

Assur. Schiţã reconstitutive de Walter Andreae (cf. şi docum.

Walter Andreae
supl. p. 103)

174
 Arheologilor din perioada interbelicã le revenea misiunea de a cerceta în
profunzime siturile sumeriene. Acum au fost abandonate celebrele oraşe ale Assiriei şi
Babiloniei în favoarea unora sumeriene. Francezii şi-au concentrat eforturile asupra
Siriei (pusã sub mandat francez), dar abatele Henri de Genouillac şi pastorul André
Parrot au continuat cercetãrile de la Tello5. Dupã rãzboiul mondial timp André Parrot a
condus sãpãturile extinse de pe Eufrat, la Mari6. Şi germanii şi-au restrâns activitatea,
concentrandu-se pe Ktesiphonul sasanid şi pe Uruk, unde arheologii J. Jordan, A.
Noldeke, E. Heinrich şi H. Lenzen au avut rezultate remarcabile7.

Sãpãturi franceze la Tello

Henri de Genouillac André Parrot la Tello
în 1931
în 1931
5
Principalele publicatii: H. de Genouillac. Fouilles de Telloh, I. Epoques présargoniques
(1934); idem, Fouilles de Telloh II. Epoques d 'Ur,IIIe Dynastie et de Larsa (1936): A. Parrot, Tello.
Vingt campagnes de fouilles, 1877-1933 (1948).
6
Principalele publicaţii: A. Parrot, Mission archéologique de Mari. vol. 1, le Temple d'Ishtar,
Paris, 1956 şi Mission archéologique de Mari. vol. 2, Le Palais, Paris, 1958-1959, 3 vol.
7
Publicate in Vorlaufiger Bericht über die von dem D.A.I und der D.O-G. aus Mittlerem des
D.F. unternommenen Ausgrabungen in Uruk-Warka, Berlin, II, 1930, VI, 1935, VII, 1936, şi IX, 1938.
Ȋn schimb au proliferat sãpãturile
britanice şi americane. Englezii au sãpat la
Eridu, la el-Obeid, Ur, Arpakija şi Ninive,
iar împreunã cu americanii nu departe de
Babilon, la Kiş. Cea mai celebrã dintre
sapaturile britanice a fost cea efectuata
intre 1922 si 1934 de cãtre sir Leonard
Woolley la Ur (v. pe larg docum. supl. p.
50 şi urm.) şi unde s -a descoperit printre
altele celebrul cimitir din epoca dinasticã
sir Leonard Woolley 175
arhaicã.
Liderul misiunilor arheologice americane a fost Oriental
Institute din Chicago, care a iniţiat un vast program în valea
Dijalei (în principal la Tell Asmar şi Cafadsche, v. docum
supl.), condus de savantul de origine olandezã Henri
Frankfort. Lui îi datorãm tipologia şi cronologia sigiliilor şi
statuetelor sumeriene din mileniul 3. a. Chr. Acelaşi institut a
patronat sãpãturi la Chorsabad (conduse de G. Loud), iar
alte misiuni americane s-au desfãşurat la Djemdet Nasr,
Suruppak şi Tepe Gawra, cu importante rezultate privind
inceputurile civilizatiei sumeriene.
Henri Frankfort

Dar problema începutului civilizaţiei in "semiluna fertilã" a fost rezolvatã abia

dupã cel de al doilea Razboi Mondial, prin sãpãturile irako-americane conduse de

S.F. Safar si S. Lloyd la Hassuna, Tell Ugair si Eridu, ale lui R. Brainwood la Djarmo şi

ale irakienilor F. el Wailly si B. Abul de la Tell es-Sawan. Ȋn rest americanii D. E. Mac

Cown si R.C. Haines au sãpat la Nippur, iar englezii M.E.L. MalIowan, urmat de D.

Oates si J.J. Ochard la Nimrud. MalIowan a sãpat apoi la Tell Brak şi la Tell Churera,

jar J. Oates la Choga Mami. Dar, mai noile contributii sunt prezentate la capitolul de

bibliografie comentata si au rezultat si din documentatia suplimentara, asa cá nu are

rost sã insistam aici asupra lor.

III. Sistemul scrierii cuneiforme.

Termenul de "scriere cuneiformã" se potriveste stadiului evoluat al sistemului mesopotamian de

scriere, unde semnele seamãnã cu un mãnunchi de cuie. La acest nivel scrierea îşi pierduse în mare
parte caracterul "rebusistic", devenind (cu unele exceptii) una silabarã. 0 lungã perioadã de timp însã,
sumerienii, inventatorii acestui sistem, au folosit semne desenate, cu o formã mai apropiatã de cea
naturalã. Doar treptat, din cauza impresiunilor cu un beţigaş (styllus) pe lutul proaspãt, liniile şi-au
pierdut formele curbe, transformându-se într-o serie de segmente cu aspectul unor cuie. Pe vremea
dinastiei acadiene forma iniţialã a unor semne era încã de recunoscut şi abia din epoca veche
babilonianã scrierea a devenit propriu-zis "cuneiformã".
176
 Evoluţia unuia dintre cele mai conservative semne, cel care reprezenta cuvantul
"lugal"="şarrun"="rege". Dupa Ecriture 1982, p. 98.

Ȋnsuşi sistemul sumerian de scriere era mai degrabã rebusistic şi abia odatã cu dinastia
acadianã, când scrierea a trebuit adaptatã la o noua limbã, multe semne şi-au pierdut sensul iniţial,
devenind simple simboluri pentru un grup de sunete, o silabã. Ȋn sumerianã cuvintele fiind în
majoritatea lor monosilabice, semnele reprezentau fiecare în parte câte o noţiune. Dar nici in
acadianã, deşi ele au devenit cu precãdere foneme, nu s -a renunţat la ideograme şi la
determinative.
Ȋn cazul Mesopotamiei putem urmãri pas cu pas apariţia scrierii şi apoi treptata ei simplificare,
abstractizare şi raţionalizare, pânã pe vremea lui Hamurabi, dupã care sistemul devine tot mai
savant şi stufos, pe mãsurã ce erudiţia şi pedanteria scribilor neo-asirieni a sporit. Astfel, la
începuturi, existând mai multe semne cu aceiaşi valoare foneticã (omonime), "scrierea" sumerianã
cuprindea peste 1 000 de simboluri diferite (majoritatea ideograme), pentru ca la inceputul epocii
acadiene (2 350 a. Chr.) numarul
lor sá se reduca la 300 şi dupã impactul acadianei sã se ajungã la aproape 100 de semne în epoca
veche babilonianã (cu cateva exceptii ca "zeu" = "ilu", "rege" = "şarr(un)", sau ţarã, oraş = "ki",
grafemele erau fonograme reprezentând silabe). Numãrul semnelor a crescut apoi, pentru ca în
epoca neo-asirianã sã se ajungã din nou la câteva sute, pe mãsura rafinãrii limbajului, devenit tot
mai bogat.
Sistemul sumerian a fost deci unul rebusistic, bazat pe combinaţia dintre ideograme şi
fonograme cu valoare silabicã. Sumeriana a fost o limbã care nu se încadreaza in nici o familie
lingvisticã cunoscutã. Cum majoritatea cuvintelor sale erau monosilabice, existau numeroase
omonime, astfel DU = picior, avea încã alte 15 sensuri şi deci silaba respectivã se putea scrie
folosindu-se nu mai puţin de 16 ideograme diferite. Pentru a facilita întelegerea se foloseau prin
urmare "determinative", ca la egipteni şi care erau ideograme ce nu se pronunţau. Astfel pentru a
scrie "dam-qar" = "negustor ambulant", se foloseau semnele "femeie" + "veşmânt" = "soţie", şi care
fãrã deteminativul de fiinţã se citesc "dam", plus sernnul pentru "malul râului", care se pronunţa
177
"qar". La acestea se adauga un determinativ pentru bãrbat, astfel încât cititorul sä nu caute alte
sensuri pentru "damqar", decat pe acela de negustor ambulant. Treptat omonimele au inceput sä
fie eliminate, ceea ce a facilitat mult lectura, caci trebuiau retinute mult mai putine semne.
Dar cel mai interesant aspect legat de scrierea sumerianã este cã aici, spre deosebire de
Egipt, putem urmãri fiecare etapã a dezvoltãrii sistemului de scriere din faza pictograficã şi pânã în
cea a maturitãţii depline. Cele aproape 1 000 de tablite descoperite la Uruk şi publicate de A.
Falkenstein, Achaische Texte aus Uruk, Berlin 1936, ofera tabloul complet al acestei evolutii.
Dupã faza "pictogramelor" urmeazã
cea a "ideogramelor" şi apoi cea a
"logogramelor", care este primul pas spre
"fonetizarea" sistemului de scriere. Multe
societãţi primitive au cunoscut pictogramele
şi ideogramele. Primele sunt desene ale
FAZA 1 FAZA 2 FAZA 3
unor obiecte concrete. Astfel pentru a nota
ceva despre "patru cai" (fie cã au fost prinşi,
Evoluţia ideogramei "sclavã" (dupã Ecriture
1982, p. 97. sau dresaţi, ori dãruiţi etc.) indienii nord-
americani desenau efectiv cele patru
animale. Ideogramele sunt mai abstracte, cãci se bazeaza pe o asociere de idei. Astfel imaginea
soarelui poate sã reprezinte nu doar astrul zilei, ci şi ideea de luminã, strãlucire şi chiar culoarea
alba, sau ideea de zi. La sumerieni spre exemplu, notiunea de "femeie" era sugeratã prin
desenarea organului sexual feminin (vulva cu triunghiul pubian), iar cea de "munte" prin trei mici
movile. Asocierea celor douã simboluri însemna "femeie de la munte", adicã strãinã (în raport cu
Sumerul, care era o câmpie). Şi cum femeile din ţãri strãine ajungeau în Mesopotamia ca
prizoniere de rãzboi, sau prin cumpãrare şi erau transformate în sclave, ideograma "vulva + trei
movile" se citea "sclavã". La fel, spre deosebire de amerindieni, pentru a reprezenta "patru vite"
sumerienii desenau numai un singur cap cornut (care simboliza întreaga vitã) şi patru Iinii,
sugerând astfel numãrul exemplarelor. Se atingea în acest mod nivelul unor convenţii, care erau
cunoscute şi înţelese într-un anumit anturaj.
Logogramele sunt simboluri pentru cuvinte precise. Când douã sau trei logograme sunt
combinate pentru a reda un nou cuvânt ele funcţioneazã ca fonograme cu valoare silabicã. Deja în
cazul logogramelor principiul fonetizãrii intra in funcţie. Dacã luãm ca exemplu ideograma mai sus
amintitã şi care se citeşte "sclavã", trebuie sa admitem cã la rigoare putem folosi pentru "citirea"
semnelor respective şi termeni ca "roaba", ori "servitoare" - "femeie de servici". Dacã insã cel care
comunicã cu noi doreşte sã ne sugereze un cuvânt anume, el trebuie neapãrat sã facã apel la
sunetele din acel cuvânt. Astfel în cazul în care desenãm un ins care sapã o groapã şi apoi un par,
un cititor perspicace ar interpreta desenul ca însemnând "gropar" si nu ar inţelege "sapator", sau
orice altceva, cãci al doilea element, parul, i-ar sugera ultimele sunete ale cuvântului respectiv. La
fel, pe tãbliţele din faza Uruk IV (v. supra Tema 1) gãsim acelşi principiu rebusistic al lecturii
sugerate. Astfel pentru noţiunea de "coroanã", în sumerianã "men", este desenata o coroanã şi
apoi semnul care se citeste "en", un fel de intaritor al lecturii.
Pentru a reda însã cuvinte greu de desenat trebuie sã recurgem la fonograme propriu-zise.

178
Astfel, dacã am dori sã transmitem noţiunea de "carcasã", putem desena un "car" şi o "casã". Ȋn
acest caz pentru ca mesajul nostru sã poatã fi "citit", cel care-l vede trebuie sã ştie cã desenul în
cauzã se interpreteazã numai şi numai drept "car" şi nu - cãruţã" sau "vehicul", respectiv numai
"casã", nu şi "locuinţã", "sediu", sau "lãcaş", etc. Apare astfel necesitatea definirii unor reguli şi a
alegerii unor simboluri precise. Asemenea convenţii trebuie stabilite mai ales atunci când este
vorba despre nume proprii, unde valorile fonetice trebuie sa fie cât se poate de exacte. Astfel încã
din faza Uruk IV, pentru a reda numele zeului Lunii, Sin, pronuntat pe atunci Suin, sau Suen (cele
douã vocale "i / e" nu erau clar diferenţiate), se foloseau douã semne fonetice "su + en" . Şi la
Azteci sau Mayaşi s -a constatat cã principiul fonetic era aplicat aproape exclusiv numelor proprii,
în rest folosindu-se ideograme. Mai târziu, pe tãbliţele din faza Uruk III chiar substantive comune,
dar abstracte, erau redate prin fonograme. Astfel substantivul "viaţã", pronuntat "ti" era reprezentat
printr-o "sãgeatã", care se numea tot "ti", ceea ce marcheazã pasul decisiv cãtre ideea de
fonetizare a scrierii.
De ce s-au produs aceste transformãri mentale şi cum de tocmai sumerienii au facut marele
pas introducând fonetizarea substantivelor comune (chiar dacã într-un sistem încã rebusistic)? Am
vazut cã începând cu faza Uruk lumea sumerianã a paşit pe calea urbanizãrii, pe la 3 500 a. Chr.
aparând comunitãţi, care demografic depaşeau aşezãrile rurale şi care erau structurate pe
principiul vecinãtãţii. Administrarea "oraşului templu" devenea tot mai complexã, indivizii aduceau
produse templului, primeau altele în schimb etc., astfel încât o înregistrare cât mai precisã a
bunurilor manipulate a devenit tot mai necesarã. Cea mai veche modalitate de însemnare a
produselor apãruse în cazul unui fel de "etichete", de fapt placuţe lut perforate pentru a fi atgãţe
unui anumit object. Pe ele era imprimat sigiliul unui individ (cap de familie) şi uneori erau incizate
mai multe linii simbolizând numãrul exemplarelor. Sistemul sigiliilor cu decor geometric era
cunoscut înca din mileniile 6-5 a. Chr. la catal Hüyük, dar el era performant la nivelul unei societãţi
rurale, unde capii de familie se cunoşteau intre ei şi unde fiecare sigiliu putea fi lesne identificat. Ȋn
primele faze la Uruk asemenea sigilii au fost înlocuite cu combinaţii de semne, de obicei figurative,
desenate pe placutele de lut. Ele reprezentau persoane prin asocierea de simboluri, legate într-o
formã sau alta de numele individului respectiv. Dezavantajul acestor plãcuţe este cã ele au o
semnificaţie clarã catã vreme sunt asociate unui obiect, îndatã ce sunt desprinse de el nu se mai
poate şti la ce se referã. Ȋn cazul unor bunuri aduse ca tribut spre exemplu, nu mai poţi preciza în
ce a constat contribuţia fiecãruia indatã ce "etichetele" au fost desprinse.

Plãcuţe du combinaţii de semne din primele faze de la Uruk, dupã Falkenstein, op.cit., Pl. I.

179
Ele nu mai erau simple etichete ataşate unui object precis, ci înregistrau o întreagã situaţie. Astfel, pe faţa
plãcii din imaginea alaturatã sunt marcate 31 sau 32 de spaţii dreptunghiulare în care sunt înscrise
simboluri numerice, cercuri pentru zeci şi semicercuri pentru unitãţi, precum şi ideograme reprezentând
"numele" unor indivizi. Pe spate un scrib a notat totalul, cinci cercuri pentru zeci (sau duzini) şi patru
semicercuri pentru unitãţi, apoi un cap de vitã şi unul de oaie. Trebuie sã intelegem 54 (sau 64) de vite şi
oi. Ȋnsemnarea este una curentã, din ea nu rezulta dacã este vorba despre un fel de tribut plãtit templului
de vreo 30 de capi de familie, sau dacã nu cumva despre vite care sî le fi fost repartizate lor, dar deja tabla
înregistreazã o informaţie clarã. Unele din simbolurile reprezentând
diferite persoane pot fi ideograme asociate cu numele lor, dar altele
trebuie sa fie logograme, cu valoare foneticã. Ȋntr-o comunitate restrânsã
fiecare are o poreclã proprie, care nu se regãsşte la un alt individ, dar
într-o aşezare urbanã numele se repetã şi este nevoie de indicarea
patronimului şi chiar a locului e origine pentru ca cineva sa fie
individualizat. Ȋn plus, dacã la amerindieni — de exemplu dacã la
amerindieni de exemplu — porecle ca "bizonul asezat", "calul rotat",
"marele urs", pot fi redate chiar şi prin pictograme, numele sumeriene de
genul "Enlil-a-dat-viaţã, sau "Alesul-lui-Nanşe" trebuiau fonetizate pentru
a fi precis înregistrate. 0 datã introdus principiul el s -a rãspândit cu
repeziciune şi am vãzut cã deja în faza Uruk III substantive comune erau
redate prin echivalente fonetice. A doua direcţie importantã de evoluţie a
scrierii a fost stabilirea convenţiilor, astfel încât desenele sa fie redate în
mod standardizat, pentru a fi uşor recunoscute. Ȋn plus trebuiau alese
acele simboluri care aveau valoare foneticã, pentru ca sã nu "scrie"
fiecare dupã propria fantezie. Aceste mãsuri necesitau nu doar o
Placã de lut din faze Uruk
perspicacitate nativã, ci şi un proces de învãţare a convenţiilor. Prezenţa
IV. (dupa Falkenstein,
op.cit., Pl. 31, nr. 339). în faza Uruk IV a unor tabliţe cu liste de semne, folosite evident la
scoalã, aratã cã de acum încolo putem vorbi despre un adevãrat sistem
de scriere.
La sfãrşitul epocii Djemdet Nasr, pe la 2 700 a. Chr., semnele sumeriene încep a se alinia, fiind
dispuse în rânduri orizontale. Treptat se generalizeazã lectura de la stânga la dreapta, deşi în continuare
sunt posibile şi coloanele verticale, sau lectura de la dreapta la stânga (dar numai în unele cazuri la
monumente oficiale, de ex. codul lui Hamurabi a fost scris pe coloane verticale). Ȋn consecinţã simbolurile
vor fi rotite cu 90° spre stânga, find aşezate orizontal. Dacã pe inscripţiile oficiale, care apar în epoca
dinasticã arhaicã, find scrise de obicei pe piatrã sau pe metal, semnele îşi pãstreaza aspectul figurativ,
scrierea curentã pe tãbliţe de lut a evoluat rapid. Pe vremea renaşterii limbii sumeriene sub cea de a III -a
dinastie din Ur la sfârşitul milemiului 3. semnele au deja un aspect cuneiform tipic, dar principiul scrierii a
rãmas aceiaşi combinaţie rebusisticã de ideograme, foneme silabare şi semne determinative. Iatã spre
exemplu o inscripţie de pe o cãrãmidã a lui Gudea din Lagas (Muz. Louvre, inv. AO 26671; prima publicare:
F. Thureau-Dangin, Inscriptions de Sumer et d'Akkad, Paris 1905, p. 198 sqq). Textul e scris pe verticalã,
fiecare cuvânt find înscris intr-un dreptunghi sub care se gãseşte urmãtorul cuvânt. Sunt folosite semne
determinative, ca asteriscul, care inseamna zeu (dingir in sumerianã) şi care precede numele lui Ningirsu şi
a lui Enlil, sau semnul cruciform, care inseamna "migen", pasãre şi care precede numele lui E-Ninnu
(Anzu), pasãrea cu cap de leu, emblema lui Ningirsu. Alt determinativ este, ogorul brazdat, ki, care

180
inseamna "oraş", find intercalat între numele Lagasului şi sufixul ke, care marcheaza genitivul. Existã apoi
ideograme ca "lugal" = "rege", dupã care urmeaza douã semne fonetice "a-ni" şi care reprezintã pronumele
posesiv "al sãu". Alte ideograme sunt "kalag" = "puternic, viteaz" şi "babbar" = "stralucitor". Acestea sunt
combinate cu foneme silabice folosite pentru numele proprii şi pentru unele cuvinte, ca şi pentru particulele
cu valoare gramaticalã şi care singure nu au sens. Astfel pentru a reda locutiunea "a fãcut pentru el" se
foloseste verbul "du"= a face, la infinitiv (reprezentat printr-o panã de lemn), în faţa cãruia se aşeazã
prefixul "mu-" (o tulpinã de plantã, sau un spic) şi care e semnul trecutului, "a facut". Ȋntre ele se aşeazã
apoi infixul "-na-", care înseamnã "pentru el". Acum locutiunea aratã "mu-na-du" şi se traduce "a fãcut
pentru el". S-ar mai putea adãuga un infix, "ni" = "aici", locutiunea devenind "mu-na-ni-du" şi însemnând "a
facut aici pentru el". Acum verbul du capatã accent grav şi se scrie altfel.

Textul, dispus pe randuri, cu traducerea paralela este urmatorul:

(determinativ zeul/dingir) NIN- GIR-SU Lui Ningirsu

UR-SAG KALAG-GA rãzboinicul putemic
(determinativ zeu/dingir) EN-LIL-LA al lui Enlil
LUGAL A -NI regele sãu
GU -DE -A Gudea
EN-SI principe
LAGAS (determinativ oraş/ki)-KE al (oraşului) Lagaş
E-NINU AN-ZU pe E-Ninu (numit şi)
Anzu
(determinativ pasãre/muşen) BABBAR-RA-NI stralucitorul
MU-NA -DU l-a construit

(apud B. Andre-Leiclmam, in Ecriture 1982, p. 94, nr. 56)

Cãrãmida cuprinde o tipicã inscripţie de fundaţie, plasatã la temelia templului şi care nu era deci
vizibilã.

Scrierea acadianã a fost o adaptare a cuneiformelor sumeriene la o limbã semiticã, ale cãrei
cuvinte aveau la bazã trei consoane, cu poziţie fixã. Pentru aceasta ideogramele sumeriene, vidate de
sensul iniţial, au fost transformate în foneme. Procesul a însemnat o raţionalizare a sistemului, cãci
scribii acadieni au preluat numai câte un semn pentru o silabã, reducând astfel numãrul grafemelor.
Preluarea scrierii cuneiforme de cãtre acadieni s-a produs pe vremea lui Sargon cel Mare, imediat
dupã 2 350 a. Chr. Sistemul rebusistic de citire nu a dispãrut însã total, cãci semiţii au preluat şi o serie
de ideograme sumeriene, pronunţându-le pur şi simplu dupã propria limbã, dar menţinându-le funcţia
de semn care defineşte o ântreagã noţiune. Astfel "lugal" a devenit "şarun", sau "dingir" a devenit "ilu",
iar "anu" (cerul) a devenit "şamu". Era posibilã însã şi scrierea pur silabarã, de exemplu "şa-ar-run",
pentru "rege". Au fost pastrate şi determinativele şi întãritoarele de lecturã, chiar dacã rolul lor era
diminuat şi prevala sistemul silabar.
Sã luãm spre exemplu tot o cãrãmidã de construcţie a templului lui Samaş de cãtre regele
Iahun-Lim din Mari (1825-1810 a. Chr.) (Muz. Louvre, in AO 21815, publicatã mai întâi de G. Dossin,
in Syria XXXII, 1955, p. 4 sqq; cf. Sollberger, Kupper, Inscriptions royales sumerienes et akkadiennes,
181
Paris 1971, p. 245 sqq). Douã rânduri succesive, nr. 31 din coloana I şi nr. 1 din coloana II aratã astfel:

Transcrierea este:
(ideogramã "rege"= şarrun/lugal) ma-ma-an wa-şi-ib Ma-ri (determinativ "oraş"=ki) ti-a-am-ta-am la ik-
şu-du
Ceea cc se citqte:
şarun / mamman waşib / Mari / ti 'amtam / la / ikşudu
Traducerea cuvânt de cuvânt sunã:
rege / nici un / locuind / Mari / marea nu / a atins
Adica:
"nici un rege locuind in Mari nu a atins marea".
(apud Ecriture 1982, p. 95-96, nr. 57)

Constatãm cã substantivele se declinã, şarrun e la nominativ, cãci are sufixul -un, iar ti
'amtam, marea, este la acuzativ, când are sufixul -am (genitivul avea terminatia -im). Verbul "a
atinge" e definit prin trei consoane "k-ş-d" iar la infinitiv are forma "kaşadum". Prefixul "t-" defineşte
persoana a treia singular, iar vocala inchisã "u" este specificã trecutului, perfectului (în acest caz
modului conjunctiv, cerut de prepoziţia anterioarã), astfel încât forma verbului devine "ikşudu".
Ȋn mileniul 2. scrierea acadianã se diversificã dupã cele clouã dialecte, asirian în nord şi
babilonian în sud, dar diferenţele sunt doar de detaliu. Ȋn aceastã perioadã scrierea cuneiformã se
va rãspândi pe zone întinse din Orientul Mijlociu şi Apropiat, dar aceastã chestiune nu priveşte
volumul de faţã.

182
 5. MAGISTRALIA. COMENTARII ŞI ANALIZE.

I. INSTITUŢIILE POLITICE. MONARHIA ŞI STATUL.

Şi în Mesopotamia, ca în Egiptul antic, fie cã ne referim la primele oraşe-stat

sumeriene, fie cã ne gândim la Imperiul asirian sau la cel neo-babilonian, între cele douã
noţiuni, stat şi şef al statului, existã o legaturã indisolubilã. Dincolo de acest aspect însã, la o
analizã mai profundã, vom gãsi mai degrabã deosebiri, decât similitudini, ceea ce
demonstreazã încã o datã specificitatea fiecareia dintre marile civilizaţii ale Orientului Antic.

1. Statul. Noţiunea de "Ţarã dintre fluvii", Mesopotamia, este de origine greceasca:

locuitorii înşişi ai ţinutului dintre Tigru şi Eufrat (Idiglat şi Purartu în limba acadianã) nu au
avut niciodatã o denumire de acest gen. Spre deosebire de Egipt, unde cele douã entitãţi,
distincte şi opuse, au apãrut încã din mileniul 4., în Mesopotamia forma specificã de
organizare a fost oraşul-stat şi trebuie sã aşteptãm mai bine de un mileniu de la apariţia
"oraşelor-templu" sumeriene pâna ce termeni de genul Ţara Sumerului şi Ţara Akkadului
sã-şi facã apariţia. Aşa cum se poate deduce din vol. III, dacã în Egipt habitatul de tip rural şi
împãrţirea în regiuni (nome) este tipicã, în "Ţara dintre Fluvii" sunt specifice marile aglomerãri
umane, care în cursul primei jumãtãţi a mileniului 4. au parcurs paşii decisivi înspre stadiul de
oraş. Aceste aşezãri urbane, spre deosebire de cele de azi, nu erau doar centre
meşteşugãreşti şi comerciale, ci aveau un puternic caracter agrar. Oraşul era centrul unui
teritoriu rural, o mare parte din terenuri find cultivate de înşişi locuitorii aşezãrii urbane, ceea
ce nu înseamnã cã nu existau şi ferme cu vile, amplasate mai departe de centru, precum şi
sate.
Ȋncepând cu epoca dinasticã arhaicã conflictele dintre oraşe se înmulţesc şi apar
fortificaţiile urbane. Titluri ca "rege din Kiş", sau "en din Uruk", purtate de monarhi care nu
au domnit niciodata efectiv in oraşele respective, arata cä peste oraşele-stat sumeriene şi
acadiene anumite centre reuşiserã sã-şi impunã temporar hegemonia. Dar asta nu înseamnã
cã oraşele nu-şi pãstrau pe mai departe relativa independenţã. Ideea unei "confederaţii"
apare abia pe la 2350 a. Chr., cand Lugal-zaggesi din Umma, care şi-a luat întâi titlul de "en
din Uruk", s -a intitulat mai apoi "mare ensi al lui Enlil", înlocuitor al zeului suprem, Enlil, al
cãrui sanctuar era la Nippur, centrul religios al lumii sumeriene.
Din acest moment evoluţia înspre ideea de regat şi apoi spre cea de imperiu a fost
rapidã. Ȋn titulatura aceluiaşi Lugal-zaggesi apare şi noţiunea de "ţarã" (se subînţelege a
Sumerului), pentru ca apoi, învingãtorul sãu, Sargon, sã se intituleze "rege al Ţãrii
Akkadului şi al Ţãrii Sumerului". El a continuat sã poarte titlul şi de "rege din Kiş", ceea
ce-i sublinia preeminenta in raport cu ceilalti şefi de oraşe-stat, precum şi titlul de "mare ensi
al lui Enlil", ceea ce avea menirea de a spori pe plan cultural-religios coeziunea structurii
politice create prin unirea ţãrilor Sumerului şi Akkadului. Ȋn urma marilor cuceriri Sargon îşi va
183
lua însã un nou titlu, acela de "rege al celor patru ţinuturi", prin care trebuie sa înţelegem
mai degrabã "rege al celor patru ţãri: Sumer, Alckad, Subartu (nordul Mesopotamiei cu
Armenia) şi Amurru (nordul de Syriei)8, decât "rege al Universului", cãci structura politicã de
naturã imperialã creatã de Sargon nu era suficient de omogenã, parţile componente nefiind
suficient integrate. Urmaşul sãu, Naram-Sin, cel care a refacut unitatea imperiului, s -a
intitulat "rege al universului" (şar ki-şatim), în cazul sãu titlul de "rege al celor patru
ţinuturi" putând fi tradus fãrã rezerve prin cel de "rege al celor patru zãri", aşa cum lasã sã
se înţeleagã şi "Harta Lumii de la Sippar" (v. docum. supl.)9.
Dupã întreruperea cauzatã de dominaţia guttilor lumea sumerianã a parcurs repede
aceleaşi etape: Ur-nammu s-a intitulat "rege al Sumerului şi Akkadului", iar urmaşul sau
Şul-ghi şi-a luat titlul de "rege al celor patru tinuturi" şi pe cel de stãpân universal, şar-ki-
şatim. El nu avea un imperiu comparabil cu cel al lui Sargon, cãci efectiv el domina
Mesopotamia, dar aici cea de a III-a dinastie din Ur a creat un adevãrat stat, inlocuind regii
vasali cu guvernatori, numiţi sukalmah, care administrau o regiune intreaga şi cãrora le erau
subordonaţi prepuşii oraşelor, ensi.
Dar invazia amoritã va împinge Mesopotamia din nou la stadiul fãrâmiţat de
confederaţie a unor oraşe-state, dintre care unul sau altul (ex. Isin, apoi Larsa) exercitau
hegemonia. Ȋn mileniul 2. centrul de putere din Mesopotamia se mutã spre nord, cãtre
Babilonia şi Asiria. In pofida existenţei oraşelor-stat moştenirea lui Sargon era prea vie şi,
îndatî ce un individ energic ca Hammurabi s-a impus pe scena istoriei, revine în actualitate
ideea de imperiu universal. Totşi, deşi purta titluri pompoase, ca "zeu al regilor", sau "soare
al Babilonului", care subliniau natura sa supraumanã, titulatura lui Hamurabi s -a înscris pe
linia fixatã încã din epoca sargonidã, şi anume: "cel care a facut sã patrundã lumina peste
ţãrile Sumerului şi Akkadului, regele care a adus sub stãpânirea lui cele patru pãrti ale
Lumii, favoritul lui Iştar". Nu întâmplãtor, una din principalele ctitorii ale lui Hammurabi a
fost templul lui Enlil de la Nippur. Ȋn zona centralã, în "ţara locuitã de cei cu capul negru",
administraţia avea o structurã piramidalã, dar în ţinuturile mãrginaşe s-au menţinut regii
vasali, chiar şi sub Hamurabi. Alãturi de suveran exista un prim ministru, un fel de "vizir", o
funcţie tipicã pentru statele orientale, unde monarhul "domneşte", iar primul ministru
"guverneazã". marele vizir avea sediul la Babilon şi lui i se subordonau cei doi guvernatori cu
reşedinţele la Larsa şi respectiv la Sippar. Lor le urmau guvernatorii oraşelor şi comunelor.
Acestea erau conduse de o "adunare a notabililor", sau "sfatul bãtrânilor", care se reunea sub
preşedinţia unui primar, numit "rabianum". Apare chiar şi un fel de "adunare reprezentativã"
a ţãrii la Sippar, unde erau convocaţi uneori cei mai inalţi demnitari ai imperiului. Dupã
moartea lui Hammurabi statul mesopotamian creat de el s-a dezagregat treptat, revenindu-se
la oraşele stat.
8
0 inscriptie contemporanã foloseşte pentru ţinuturile nordice şi termenul de "Ţara de Sus".
9
Fiind o relatare mai târzie a faptelor lui Sargon, ea interpreteazã deja titlul acestuia ca "rege al
celor patru puncte cardinale", ceea ce nu înseamnã ca acesta era sensul din epocã.

184
 Assiria, mai primitivã şi mai puţin urbanizatã a semãnat mai mult cu un regat, deşi
pentru început poate fi consideratã tot un oraş-stat, Assur (azi Qualaat Sherqat), cu un întins
teritoriu rural. Treptat suveranii asirieni ai Noului Imperiu au fondat alte capitale, ceea ce a
fãcut ca la un moment dat în Assiria sã existe mai multe oraşe, ca Nimrud (Chalchu),
Chorsabad (Dur Şarukin), sau Quyundjiq (Ninive). Marii cuceritori asirieni ai mileniului 1. a.
Chr. au creat un imperiu durabil, bazat pe teroare şi pe mari deportãri de populaţie. Dar în
mod firesc titulatura lor imperialã era redactatã tot în termenii sargonizi, ca şi cea a
monarhilor din Nonul Imperiu Babilonian.

2. Monarhul.

Spre deosebire de Egipt în Mesopotamia rareori monarhul a fost considerat un zeu

propriu-zis, având mai degrabã o poziţie ambiguã între om şi divinitate. Ȋn general pe mãsura
creşterii întinderii împãrãţiei sale monarhul se apropia tot mai mult de zeificare. Primul care s
-a intitulat chiar zeu a fost Naram-sin, reprezentat pe stela sa purtând o tiarã cu coarne.
Numele sãu este precedat în inscripţia de pe celebra sa stelã de un asterisc, simbolul unui
astru (= zeu) (v. docum. supl). El a fost imitat de câţiva regi din cea de a III-a dinastie din Ur
(spre exemplu lui Gimil-sin i s-a
Asterisc + Numele regelui ridicat un templu la Eşnuna / Tell
Tiara de zeu Asmar, v. docum. supl). Obiceiul
însã nu a prins rãdãcini. Doar la
Hamurabi titlul de "zeu al regilor"
ar putea trimite la un statut ontologic
special, chiar dacã nu la acela de
fiinţã divinã propriu-zisã.

Detaliu al stelei lui Naram-sin de la Louvre

2.1. Poziţia monarhului.

Dupã cum o aratã titulatura majoritãţii regilor mesopotamieni, ei se considerau
locţiitori (ensi) pe pãmânt ai zeului tutelar al oraşlui lor stat. Acesta este sensul titlului de
ensi / patesi sau işakku ai cutãrui sau cutãrui zeu. Ȋn atare calitate regele joacã un rol
fundamental în timpul sãrbãtorii de Anul Nou (v. docum. supl.), unde în cursul ritualurilor el
îl inlocuişte efectiv pe zeu (spre exemplu in cazul hierogamiei). Din acest statut de substitut al
zeului rezultã responsabilitatea sa pentru bunãstarea şi pacea supuşilor, atat de des invocatã
de Hamurabi in codul sãu. Neîndeplinirea funcţiilor rituale ale monarhului putea periclita
185
insãşi temelia statului, cum s-a întâmplat cu Nabonide, care s-a retras din Babilon, ne mai
participând la sãrbãtoarea Anului Nou. Populaţia l-a considerat decãzut din calitatea sa
monarhica şi se pare cã prin urmare l-a primit pe Cyrus cu braţele deschise. Din aceiaşi
calitate de înlocuitor al zeului tutelar rezultã şi dreptul special al monarhului de proprietate
asupra teritoriului oraşului stat. De aceea toţi, inclusiv templele,îi datorau un tribut în produse
sau în muncã, vistieria sa personalã confundându-se cu cea a statului. Dupã cum rezultã din
codul lui Hamurabi el acorda soldaţilor loturi numite ilku în schimbul serviciului militar. Aceste
donaţii condiţionate nu erau fãcute din propriul domeniu, ci din cel al oraşlui-stat. Monarhul
era totodatã o persoanã "charismaticã", aşa cum era şi faraonul. "Numele" sau fusese
"rostit" de divinitate cu ocazia încoronãrii, cãci el era o persoanã aleasã de zei ("privit cu
simpatie" de cãtre zei) şi care se bucura de bunavoinţa lor încã de la naştere. Atunci însã
când Gudea afirma cã se lasa cãlãuzit de zeiţa Ninhursag care-i aparea în vis, nu înseamna
ca el se considera zãmislit de zei, chiar dacã o numeşte "mamã" pe Ninhursag, cãci despre
ea el afirma cã este şi mama a oraşlui şi a locuitorilor lui.

2.2. Funcţiile monarhului.

a) Dupã cum i-o aratã şi numele, principala fiincţie a monarhului începând cu

epocadinasticã arhaicã a fost rãzboiul. Ȋnainte, în epoca predinasticã, şeful oraşlui-templu
sumerian era un sacerdot-rege, numit en, ceea ce mai târziu va însemna "mare preot".
Poate sub influenţa semiţilor acadieni, care veneau din zona semideşertica a Siriei cu o
organizare patriarhalã, şeful statului va incepe a fi numit lu-gal / şarun = "om mare".
Legendarul Ghilgameş, neobositul erou, sau regele de pe faţa cu scene belicoase a
"stindardului din Ur", ori Ea-nantum de pe "stela vulturilor", ca sa nu mai pomenim de Naram-
sin, sunt toţi redaţi in fruntea trupelor, zdrobindu-şi duşmanii. Nu o datã inscripţiile amintesc
detalii ce subliniazã cruzimea care trebuie sa-l caracterizeze pe un adevãrat ostaş, nemilos
cu învinşii, chiar dacã sunt de acelaşi
neam cu el: Sargon nu uita sã precizeze
cã l-a legat pe nefericitul de Lugal-zaggesi
cu o zgardã de câine la uşa templului din
Nippur, iar Utuchengal cã i-a pus piciorul
pe gât regelui din Guttium, Tirigan. Dar
campionii terorii au fost regii asirieni, care
nu o data au cerut sa Ii se sculpteze pe
pereţii propriilor palate scene morbide şi
de groazã, cum sunt cele în care
monarhul scoate personal ochii
prizonierilor sau îi mutileazã în felurite
Ea-nantum în fruntea falangei de ostaşi
(Stela vulturilor, Louvre) moduri. Cu o precizie sadicã relateaza
inscriptiile asiriene câte mâini drepte, câte
186
urechi sau nasuri de-ale învinşilor au fost adunate în urma bãtãliei. Este cu atat mai curios cã
la Diodor din Sicilia a ajuns tradiţia unui Sardanapal (Assurbanipal) molatec şi efeminat,
incapabil sa-si apere ţara (posibil o contaminare cu figura lui Nabonide din Noul Babilon).

b) Nici funcţia sacerdotalã nu a dispãrut însã, monarhul

mesopotamian, fiind marele preot al divinitãţii tutelare a oraşului
stat, în aceastã calitate el trebuia sã se ocupe de serviciul religios
(hrãnirea zeului cu ofrande) şi de construirea de temple pentru
acesta. Reliefurile lui Ur-nantşe, ori inscripţiile lui Gudea de pe
cilindrii sãi sau de pe statuile sale, ca şi numeroasele zigurate
construite de Ur-nammu, ne aratã profunda preocupare a
monarhului de a ctitori lãcaşuri de cult. Hamurabi se lãuda într-un
întreg pasaj din preambulul codului sãu cu sanctuarele restaurate
sau nou construite de el.

Ur-nantşe la ceremonia fondãrii templului lui Nin-

ghirsu, placa din Tello (Ghirsu - Lagaş)

c) Din legatura sa cu zeii rezultã şi funcţia

de şef al justitiei, de împãrţitor al
dreptaţii, care este inspirat de divinitate.
Urkaghina îşi prezinta "reformele" ca pe
un contract între el şi zeul tutelar
Ninghirsu, iar Hamurabi este figurat pe
stela care conţine codul sãu, cum
primeşte indicatii de la Şamaş pentru
redactarea "decretelor dreptãţii".

Hamurabi, în picioare, primeşte tablele

legii de la zeul Şamaş, aşezat pe tron.
Stela codului lui Hamurabi, Louvre.

187
 d) Asemenea zeului cosmizator ensi era cel care organiza activitãţile obşteşti şi în
primul rând dirija întreţinerea canalelor. Arhivele diferitelor palate sunt pline de tãbliţe legate
de administrarea statului. De altfel monarhul era competent în toate (Gudea înseamna
"dibaciul" / "priceputul" / "specialistul") şi se preocupa de cele mai diverse aspecte ale vietii
supuşilor, intervenind cât se poate de direct.

Tãbliţã de lut cu harta canalelor de Tãbliţã din timpul celei de a III-a dinastii
irigaţie la est de Eufrat. Vechiul din Ur (2112-2004 a.Chr.), cu harta
Imperiu Babilonian, cca. 1684-1647 terenurilor deţinute de Abu-ima-ma An.

e) Monarhul era proprietarul unui palat, care avea o zona publicã şi una privatã din
care nu fipseau sanctuarele. Totodatã lugal / şarrun poseda un domeniu propriu. Astfel din
tablitele de socoteli ramase de la Lugalanda din Lagaş, aflãm cã acesta poseda mai multe
loturi de pãmânt, totalizând 161 ha, iar soţia sa, Baran-ma-tarra, avea un domeniu de circa
60 ha. Aceste proprietãţi sunt mici în raport cu cele ale templelor. Astfel tot la Lagaş, din vreo
20 de temple, doar unul (cel al zeitei Bau, sotia zeului tutelar Ninghirsu) poseda nu mai puţin
de 4 465 ha.

f) Douã erau activitãţile relaxante specific regale:

banchetul alãturi de familie sau de curteni şi vânãtoarea
"majora", de lei in primul rând, cãci pentru monarh
confruntarea cu regele animalelor era cea mai potrivitã. De la
"stela vânãtorii de lei" din Uruk, la reliefurile asiriene de la
Nimrud (palatul lui Assurnazirpal), sau Ninive (palatul lui
Senaherib şi cel al lui Assurbanipal) (cf. docum. supl.), scenele
de vânãtoare fac parte din "arta de curte", sau "aulicã".

Uruk, stella vânãtorii de lei. Epoca predinasticã, sfârşitul mil.

4. Mus. Bagdad (?).

188
 Niniveh. Palatul de sud-vest. Vânãtoarea lui Niniveh. palatul de nord. Assurbanipal la
Senaherib. British Museum vânãtoare. British Museum

Ninive, palatul de nord.

Assurbanipal benchetuieşte,
alãturi de soţia Assur-sarat şi de
servitori, dupã bãtãlie. Ȋn pomul
din stânga noastrã (dreapta
imaginii) atârnã capul regelui
elamit Teumman.

Reliefurile lui Sennacherib de la Ninive.

Asediul oraşului Lachiş. Soldaţi asirieni trag în
ţeapã mai mulţi prizonieri 189
II. ARHITECTURA ŞI PLASTICA

Ȋn Mesopotamia principalul material de constructie îl constituie cãrãmizile de lut ars şi

nears, prinse cu bitum (asfalt). Chiar şi lemnul pentru planşee şi stâlpi (coloane) trebuia
importat. Reliefurile şi statuile din piatra durã erau rare, folosindu-se cu precãdere roci moi ca
alabastrul şi talcul, şi nu o data chiar lutul. Cât despre bronzul folosit la decoraţiile interioare
şi la statui, valoarea în sine a aliajului a fãcut ca puţine opere sã supravieţuiascã, majoritatea
fiind topite încã din antichitate. Prin urmare în comparaţie cu Egiptul documentaţia
arhitectonicã şi iconograficã este mai precarã, ceea ce nu înseamnã cã la un examen mai
atent nu putem descoperi destule capodopere.

1. Principalele monumente arhitectonice.

Cum nici sumerienii si nici urmaşii lor asirieni, amoriţi sau chaldeeni, nu credeau într-o
postexistenţã fericitã dincolo de moarte, mormintele nu se numarã printre creaţiile
arhitectonice majore ale Mesopotamiei, unde energiile constructive au fost canalizate în
direcţia templelor, palatelor, fortificatiilor şi locuinţelor obişnuite.

Nimrud, mormântul nr. 2, al lui Banitu

Cimitirul arhaic din Ur,
mormintele 798 şi 800

Existã şi câteva excepţii, care corespund unor momente în care "Lumea de dincolo" trebuie
sã fi fost vãzutã diferit. Mormintele din cimitirul de epocã arhaicã din Ur (v. docum. supl.)
ilustreazã situaţii macabre, cu sacrificiul servitorilor sau sinucideri în masã la funerariile
regelui sau reginei. Mormintele au un aspect simplu cu un cavou rectangular şi o cale oblicã
de acces, unde s-au gãsit scheletele însoţitorilor, inclusiv soldaţi. Mult mai elaborate sunt
mormintele reginelor din palatul asirian de la Nimrud, care prezintã o camerã şi o antecamerã
cu trepte de acces, fãcute din cãrãmidã nearsã. Tavanul este în formã de boltã în plin cintru
190
(adicã de secţiune semicircularã), alcãtuit tot din cãrãmizi. Fiind perfect pãstrate, aceste
tavane sunt o dovadã directã a utilizãrii bolţii în mileniul 2. a.Chr..

Templul în lumea sumerianã apare ca o formã arhitectonicã bine definitã cãtre mijlocul
mileniului 4., dar la Eridu, deja clãdirile din fazele VIII-VI, datate pe la 3 700 -3 500 a. Chr. (şi
asociate cu ceramica de tip Obeid), prezintã o navã centralã flancatã de douã nave laterale,
o intrare pe latura lungã şi pereţi exteriori ritmaţi de rezaliţi (v. supra şi docum. supl.). Ȋn
perioada urmãtoare, Uruk, deja pe la 3 500 a. Chr. acelaşi plan îl regãsim la Tepe Gawra în
niv. XIII, iar mai târziu în aşezarea omonimã, Uruk (începând cu niv. V, datat pe la 3 300 a.
Chr.). Aici construcţiile monumentale din sanctuarul Eanna, dedicat zeitei Manna, în fazele IV
B şi IV A (3 200 - 3 000 a. Chr.) devin mult mai complexe, când şi pe lângã templul propriu-
zis mai apar o serie de edificii cu funcţionalitate laicã, cum sunt marile hale cu pilaştri sau cu
coloane de lut (v. supra şi doc. supl.). Aceastã diversificare a edificiilor corespunde funcţiilor
multiple, religioase şi mai ales laice, ale edificiului de cult din faza "orasului-templu".
Totodatã apar acum şi
terasele supraînãlţate în
raport cu restul ambientului
şi pe care se ridicã cele mai

importante clãdiri. Ȋn aceiaşi

Eridu,
faza VII Uruk, faza IVA perioadã se construieşte la
3 200-3 000 Tell Ukair un templu pe o
pe la 3500 a.Chr.
a.Chr.
mare terasã artificialã,
înaltã de 5 m şi suprapusã de o terasã mai micã, pe care se ridica edificiul de cult propriu-zis
şi care avea trei nave (v. doc. supl.). Aceste terase de la sfârşitul mileniului 4. sunt
predecesorii etajelor de la ziguratele de mai tarziu.
Urmãtorul pas are loc în epoca Djemdet Nasr (3 000 - 2 700 a Chr.), când la Uruk
apare aşa numitul "templu alb", sau "ziguratul lui A-Anu", la nord de sanctuarul Eanna 10.

Tell Uquair. Plan. Uruk, ziguratul lui A-anu

- (templul alb)

191
 10Cum în acesta din urmã nu mai existau clãdiri monumentale databile în aceiaşi
epocã, s-a presupus cã apariţia noului centru religios corespunde unei separãri a funcţiilor
laice de cele liturgice, dar este posibil ca în sanctuarul Eanna ziguratul din vremea celei de a
treia dinastii din Ur sã fi acoperit o parte din monumentele mai vechi.
"Templul alb" a fost amplasat pe o platformã de 13 m înãlţime şi care avea o suprafaţã
de 60 x 70 m. Ȋn cazul sãu s-a putut identifica un mare loc de sacrificii în afara edificiului
propriu-zis, precum şi un altar şi o bazã de statuie în interior. Toate acestea sunt elemente
tipice pentru templul mesopotamian (v. supra. doc. supl.).
Ȋn epoca dinasticã arhaicã (2 700 - 2 350 a. Chr.) templul şi palatul se separã în
Mesopotamia (în alte parti ele par sã fl avut încã de mai devreme o existenta proprie).
"Templul oval" de la Chafadsche (o zonã marginalã, v. doc. supl.), databil în dinasticul arhaic
II, pare sã facã trecerea cãtre edificiile complet
separate. El are douã incinte ovale, cu evident
rol defensiv. Ȋn prima incintã se gãseşte o
locuinţã somptuoasã, probabil a principelui, care
era in acelaşi timp şi mare preot. Ȋn cea de a
doua incintã se aflã templul, amplasat pe o
platformã de peste 6 m înãlţime şi înconjurat de
acareturi, depozite sau ateliere, dispuse in jurul
curţii. Scara perpendicularã de acces la
platformã dã o monumentalitate sporitã
ansamblului şi se va dovedi o soluţie nelipsitã în
cazul ziguratelor de mai târziu.
Dar epoca de maximã inflorire a arhitecturii sumeriene acoperã perioada celei de a III-a
dinastii din Ur. Dispar acum templele cu trei nave şi se dezvoltã edificii cu plan central,
organizate în jurul unei curţi pãtrate. Un exemplu simplu îl constituie templul lui Gimil-sin de
la Tell Asmar (antica Eşnuna, v. docum. supl.), cu încãperile dispuse dupã o axã principalã.

192

Eşnuna - Tell Ukair, palatul şi templul lui Gimil-sin

 Mai complex este sanctuarul Epigar din Ur (v. docum. supl.), situat la sud de ziguratul
lui Ur-nammu. El este cuprins într-o masivã incintã de formã pãtratã şi are mai multe curţi
interioare, cu încãperi dispuse axial şi corespunzând diferitelor divinitãti adorate aici.
Principala contribuţie a epocii celei de a III-a dinastii din Ur este definirea ziguratului
(scris de obicei "zikkurat" sau "ziggurat") ca monument de cult specific, deosebit de templu.
Ur-nammu şi urmaşii sãi au construit mai multe zigurate la Ur, Uruk, Nippur, sau Eridu, dintre
care cel mai bine pãstrat este cel de la Ur (v. doc. supl.). Ziguratul dedicat zeului Lunii, Sin
(Nanna) era înconjurat de o curte rectangularã, strãjuitã de o incintã redutabilã. Ȋn încãperile
din jurul curţii se pregãteau ofrandele, ceea ce apropie acest edificiu de templele pe
platforme (ca "templul alb" de la Uruk, cel de la Tell Ukair şi "templul oval" de la Chafadsche),
din care se pare sã derive11. Incinta era precedatã de o alta, aproape la fel de monumentalã
şi care servea ca loc pentru desfãşurarea proceselor judiciare, precum şi ca arhivã. Ziguratul,
care dupã calculele descoperitorilor va fi avut peste 20 m înãlţime, era alcãtuit din cel puţin
trei etaje, la care se accedea pe o scarã monumentalã, amplasatã pe faţa nord-estica. La
primul etaj - înalt de 11 m - duceau şi alte douã scãri, amplasate de-a lungul faţadei. Prin
aceste scãri arhitectura mesopotamianã atinge maturitatea exprimãrii sale monumentale,
cãci urcuşul avea o puternicã componentã scenograficã, care-i impresioneazã şi astãzi pe
vizitatori. Existenţa unor canale de drenaj în corpul ziguratului i-a facut pe descoperitori sã
presupunã cã marile terase gãzduiau arbori şi alte plante ornamentale, ceea ce nu este lipsit
de importanţã în interpretarea simbolisticii edificiului ca o expresie a "colinei primordiale" sau
a "muntelui sacru".
110 construcţie foarte asemãnãtoare se gãsea sub ziguratul propriu-zis şi dateazã din epoca

dinasticã arhaicã.

Ziguratul din Ur, construit de Ur-

namu, imagine aerianã şi plan cu
cele douã curţi: cea a
judecãţilor(curtea lui Nanna) şi cea
pentru cultul propriu-zis.

193
Asirienii şi babilonienii au moştenit ziguratul şi l-au amplificat, multiplicându-i etajele şi
înãlţându-l "pânã la cer" (Geneza, 11, 4). La Assur, încã din timpul Imperiului Mijlociu, sau la
Dur Sarrukin în timpul Imperiului Nou, existau asemenea monumente, din pãcate prost
pãstrate, ele având astãzi aspectul unor movile de lut.
Cel mai bine pãstrat zigurat din mileniul 2. este cel de la Tchoga Zambil în Elam (sud-
vestul Iranului de azi; v. docum. supl.). El aparţine unei zone din imediata vecinãtate a
Mesopotamiei.

Tchoga Zambil. Elam (Irac). Ziguratul zeului Inşuşinak. Sec. XIII a.Chr.

Dar cel mai binecunoscut zigurat este Ete-men an-ki (Casa Cerului şi fundamentul
Pãmântului), ziguratul din noul Babilon, vestitul "turn al lui Babel" din Biblie. Şi el era
amplasat într-o incintã monumentalã, dar (asemenea predecesorilor sãi asirieni) ziguratul
babilonian avea aspectul unui turn, cu o bazã cvasi pãtratã. Conform descrierii lui Herodot,
care l-a vãzut, latura bazei era de circa 177 m şi el avea opt etaje (de fapt şapte turnuri şi un
templu in vârf). Ȋn templul de sus nu se gãsea însã vreo statuie de zeu, ori altare sacrificiale,
ca în sanctuarul Es-a-gil-a, ci doar mese şi paturi pentru zei. Izvoare chaldeene
contemporane aratã cã aici se depuneau ofrandele pentru zeul tutelar şi pentru cele şapte
planete. Diodor, a cãrui relatare târzie este foarte confuzã (pe vremea lui monumentele în
cauzã erau deja ruinate), confirmã cã
indlţimea clãdirii era deosebitã, dar sustine
cã din vârful turnului magii chaldeeni
urmãreau mersul stelelor. Ce
fimcţionalitate şi ce semnificaţie simbolicã
avea ziguratul? Cea mai comodã
interpretare ar fi cea fabricatã târziu de
greci, dupã care aceste turnuri erau
observatoare astronomice, cãci erau atât
de înalte încât stelele se vedeau mai bine
de pe ele. Ȋn realitate pentru distanţa dintre
noi şi aştri inãlţimea ziguratului nu conteazã. Pe de altã parte, date directe nu avem decât
194
pentru turnurile tarzii, nu şi pentru ziguratele sumeriene.Turnurile asiro-babiloniene erau nişte
imagini ale cerului, Anu şi a "Iumii superioare", Anlar, unde se gãseau cele şapte planete,
cãrora le corespundeau cele şapte etaje vopsite diferit ale turnului. Procesiunea, care urca
treptele monumentale, parcurgea în mod simbolic cele "şapte sfere cereşti", iar în vârf
ajungea la locuinţa din ceruri a zeilor. Dupã mãturia lui Herodot aici chaldeii credeau cã
sãlãşluiesc zeii, care veneau sã se odihneascã şi sã benchetuiascã, lucru confirmat de surse
babiloniene directe. Prin urmare ziguratul era "o scarã la cer", care te ducea spre locul
"epifaniei" zeilor. Ȋn acelaşi timp ziguratul era "temelia pãmântului", imagine a "Lumii de jos",
kilar, ceea ce înseamnã cã în totalitatea sa el era o reprezentare a Universului, o "imago
mundi". Ceremoniile care se desfãşurau în templul din vârf includeau şi hierogamia (cãsãtoria
sacrã), cãci peste noapte aici rãmânea numai o hierodulã. Pentru epoca sumerianã o atare
interpretare nu mai e neapdrat valabilã, cãci ziguratul nu avea atât aspectul de turn, cât şi
acela al unor platforme dreptunghiulare suprapuse. S-a sugerat cã primele temple pe terase
supraînãlţate nu reprezentau decât coline artificiale, lãcaşuri de refugiu în caz de inundaţii.
Dar mai degrabã decât aceastã interpretare prozaicã, ar fi de vãzut în ele imagini ale "colinei
primordiale", a muntelui care a rãsãrit din ape dupã "Potop". Acesta devenea locul privilegiat
pentru contactul cu zeii, unde ei veneau atraşi de ofrande, aşa cum a facut-o Utnapiştim,
supravieţuitorul potopului în Epopeea lui Ghilgameş. Asemãnarea dintre zigurat şi piramidã
nu este numai formalã, cãci se pare cã simbolistica celor douã edificii era similarã, ele fiind în
ultimã instanţã o scarã de urcat la cer.
Revenind la temple, mai trebuie adãugat cã spre deosebire de zigurat, aceste edificii s-
au modificat mult în epoca asirianã şi neobabilonianã, cãci apar templele simetrice, cu douã
capele, dedicate unor divinitati perechi. Spre exemplu templul lui Sin şi Samaş (Luna şi
Soarele) de la Assur (v. doc. supl.), atât în faza veche cât şi în cea nouã, prezintã douã
"cellae" (termenul latinesc pentru camera de cult), precedate de câte o "antecella", dispusã
ca un transept (halã transversalã). Acest gen de templu se va perpetua în zonã pânã în
epoca romanã12.

12Spre exemplu marele templu al lui Bêl din

Palmyra (Tadmor), construit în sec. II p. Chr., deşi la
exterior are aspect clasic, pastreazã intrarea pe
latura lungã, precum şi cele douã capele gemene,
dispuse faţã în faţã.

195
 Arhitectura domesticã s-a dezvoltat încã de timpuriu în Mesopotamia.
Ea avea deja o bogatã experienţã în zona "Semilunei Fertile" şi a Anatoliei, aşa cum
am arãtat deja în vol. I. Deşi erau fãcute din lut sau cãrãmizi crude şi bârne sau stuf,
casele mesopotamiene erau mari şi confortabile, alternând spaţiile deschise şi
închise. Douã sunt caracteristicile casei din Ţara dinre Fluvii: prezenţa mai multor
camere, specializate dupã funcţia specificã a unui spaţiu sau altul şi prezenţa etajului,
de fapt platforme pe care
şi astãzi în zona
respectivã familiile se
adunã la lãsatul serii
pentru cina comunã.
Ȋncã din cultura Samarra
(5.500 - 4.500 a.Chr.,
aşezarea de la Tell es-
Sawan) se definitiveazã
tipul de casã pentru
familia agnaticã, de trei
generaţii, cu tindã sau
camerã de zi, comunã
tuturor. Este posibil ca
aceasta sã nu fi fost de Casã de la Tell es-Sawan
loc acoperitã,
sau mai probabil
era acoperitã
parţial, o fantã
largã în tavan
lãsând sã
pãtrundã pe aici
lumina (nu sunt
riscuri de ploaie,
cãci ne aflîm
dincolo de
izohieta de 200
ml precipitaţii
medii anuale).
Acelaşi tip de locuinţã este întâlnit şi în aşezarea de la Uruk, pe la 2.700 a.Chr..
reconstituirea de pe site-ul uruk.warka.dk, fiind deosebit de sugestivã (v. docum.
supl.).

196
 Palatul este altã creaţie majorã a arhitecturii mesopotamiene. El s-a
individualizat ca edificiu în epoca dinasticã arhaicã, de când dateazã palatele de la
Eridu, Mari şi Kiş (v. doc.
supl.). Acesta din urmã consta
din douã sectoare distincte, cel
nordic, cu ziduri masive şi care
cuprindea partea oficialã,
reprezentativã a palatului, cu
sala tronului şi cu sanctuarul,
precum şi sectorul sudic, cu
încãperi elegante şi care
cuprindea apartamentele
private ale monarhului. De
remarcat încã de pe acum
apariţia unei grãdini recreative
asociatã cu palatul regal.
La Tell Asmar (v. doc. supl.) în vremea celei de a III -a dinastii din Ur este
documentat un palat oficial, fãra sector privat, dar care cuprindea douã sanctuare
distincte. Acum sala tronului şi sala de ceremonii se individualizeazã şi ating forma lor
clasicã, pe care o putem uşor recunoaşte pand in epoca neo-asiriana şi neo-
babiloniana. Judecând dupã pereţii ingroşaţi ai sãlii de reuniuni este posibil ca
aceasta sã fi fost acoperitã cu o boltã. Inventarea bolţii şi a cupolei este esenţialã
pentru o arhitecturã bazatã pe caramidã şi cu resurse lemnoase precare. Dacã
sumerienilor le revine meritul acestei descoperiri, asirienii şi neobabilonienii au ştiut
sã profite din plin de ea.
Pentru epoca veche babiloniana cel mai reprezentativ palat este cel al lui Zimri-
Lin din Mari, a carui faimã a depãşit cu mult graniţele Siriei. El este cea mai rafinatã
expresie a arhitecturii palaţiale din Orientul Apropiat şi Mijlociu, cu ecouri pânã în
epoca elenisticã şi romanã. Funcţiile spaţiilor publice şi private sunt bine
individualizate, soluţiile arhitectonice reflectând funcţionalitatea spaţiilor, ceea ce
faciliteazã interpretarea ruinelor. Dintre arealele publice sunt de remarcat intrarea
bine securizatã, cu un întreg sector dedicat garnizoanei regelui şi curtea de recepţie a
solilor strãini şi a petiţionarilor care îşi cãutau dreptatea în faţa suveranului. De aici se
putea accede spre sectorul sacru şi spre cel regal, und era "curtea palmierului -
arborele vieţii", antecamera şi sala tronului. Apartamentele regale, haremul şi
reşedinţele înalţilor funcţionari erau organizate în jurul unor curţi interioare. Spaţiile
comune erau la parter, iar locuinţele private la etaj. Existau de asemenea extinse
zone economice, cu depozite şi acareturi. Acest palat ilustreazã una din trãsãturile
definitorii ale arhitecturii orientaele. La parter erau curţi interioare combinate cu mari
hale umbroase şi bine ventilate, care ofereau un adãpost perfect pentru cãldura toridã
197
din timpul zilei. La etaj fuseserã amenajate platforme cu vegetaţie artificialã şi spaţii
pentru reuniunile de searã, când vremea se rãcoreşte şi familiile se reuninesc pentru
cina în aer liber. Palatul era dotat cu sisteme de irigaţie şi de evacuare a apelor
reziduale. Spaţiile reprezentative erau decorate cu fresce multicolore, care precedã
decoraţia bogatã a palatelor asiriene.

11

8
9

9
5 7

4
10
3 2
11
1

Palatul lui Zimri-lim din Mari, machetã de la Louvre, prelucratã de autor.

1. Poarta; 2. Curtea porţii; 3. Garnizoanã; 4 . Intrarea în şicanã; 5. Curtea de
recepţie; 6. Templu; 7. "Curtea palmierului"; 8. Antecamera şi sala tronului; 9.
Apartamentele regale şi Haremul; 10. Sectorul înalţilor funcţionari; 11.
Acareturi.

Un mileniu şi jumãtate mai târziu arhitectura palaţialã a

înflorit din nou în Mesopotamia, de data aceasta în cadrele
Noului Imperiu Asirian. Obiceiul suveranilor de a fonda noi
oraşe-capitalã şi de a construi palate care sã depãşeascã
orice creaţie anterioarã, a declanşat o emulaţie deosebitã,
potenţatã şi de dorinţa de a-i impresiona pe supuşi şi pe
strãini. Larsa. Placã de lut cu
198 planul unui palat din epoca
veche babilonianã.
 "Palatul de nord-vest" de la Nimrud, construit de Assurnazirpal al II -lea (883-
859 a. Chr.) era o structurã complexã şi sofisticatã, care a fost cercetatã doar în parte
(v. doc. supl.). 0 inscripţie ne informeaza cã el avea opt sectoare distincte. Sãpãturile
au dezvelit cinci curti din opt, câte vor fi existat in total. Se distinge uşor curtea mare,
numita conventional babanu, care era rezervatã treburilor oficiale şi bintanu, curtea
mai micã, rezervatã regelui şi anturajului sãu. Ȋntre ele recunoaştem uşor sala tronului
şi sala de audienţe. Evident, apartamentele private şi "harem"-ul erau amplasate
separat.
Palatul lui Sargon al II
-lea de la Dur Sarrukin era şi
mai splendid (v. doc. supl.). 0
inscripţie pome-neşte
decoratiile sale somptuoase,
cu lemn de cedru şi
ferecãturi de bronz (comparã
cu porţile de la Balawat).
Palatul însuşi era amplasat
pe o platformã supraãîãlţatã
şi cuprindea mai multe

Palatul de nord-vest de la Nimrud.

sanctuare şi chiar un zigurat. Curtea

mare, (XV pe plan) destinatã
afacerilor publice, era amplasatã pe
axul edificiului şi era flancatã spre
vest de sectorul sacru (XXVI) şi spre
est de birourile functionarilor şi de
sectorul administrativ (XX). Spre
nord se trecea in zona
apartamentelor regale, unde
regasim curtea mare (VIII) şi curtea
micã (VI), separate prin sala tronului
(VII). Decoraţia în relief cu scene de
vânãtoare şi banchet permite
identificarea şi a zonei unde regele
petrecea cu curtenii sãi (XIV).
Sargon al II -lea se lãuda într-o altã
inscriptie cã el a fost primul care a
199Palatul lui Sargon II. din Dur-Şarrukin
organizat un parc cu plante aclimatizate din Siria. El deschidea astfel calea celebrelor
"grãdini suspendate" pe care le descrie Diodor din Sicilia, referindu-se foarte probabil
la Nebucadnezar şi la soţia acestuia, Amytis, care era de origine persanã.
Palatul din noul Babilon (v. doc. supl.) era amplasat pe calea ceremoniilor,
imediat dupã poarta lui Iştar. Succesiunea de porţi monumentale impresioneaza şi
astãzi vizitatorii. Prima curte era inconjuratã de locuinţele gãrzilor, a doua de cele ale
funcţionarilor şi abia a treia curte dãdea acces cãtre sud la sala tronului. Decoraţia
acesteia, cu cãrãmidã smãlţuitã pe fond albastru, era foarte vie. Dar cel mai
interesant element sunt grãdinile suspendate din colţul nord-estic al palatului, de
formã cvasi pãtratã (42 x 30 m). Apa pentru irigatii era procuratã de o fântânã foarte
adâncã, iar culuarele boltite, care susţineau platformele, erau orientate est-vest.

Palatul din Noul Babilon, restaurare recentã

200
 Fortificaţiile oraşului Ninive, restaurare recentã

Arhitectura palaţialã din Mesopotamia a influenţat nu

numai zonele înconjurãtoare, ca Elamul, Siria sau
Persia, ci s-a rãsfrânt pânã depute în Creta. Ea este o
dovadã a capacitãţii arhitecţilor locali de a crea forme
adecvate unei funcţionalitãţi precise. Alternanţa
spaţiilor închise şi a celor deschise, sau amenajãrile
de grãdini ornamentale, indicã înclinaţia acestora
pentru un ambient nu numai util ci şi plãcut. Ȋn mod
hotãrât mesopotamienii preţuiau mai mult decât
egiptenii viaţa prezenta şi nu puneau preţ prea mare
pe postexistenţã sau pe lumea spiritualã.

201
 Poarta lui Iştar de la Babilon.
Mus. Berlin

Arhitectura militarã
mesopotamianã începe încã din
epoca dinasticã arhaicã, zidurile
de cãrãmidã crudã fiind dublate
cel puţin de un şanţ defensiv.
Fortificaţiile din mileniul 1. a.Chr.,
din Imperiul Neo Asirian, din Noul
Babilon şi din Siria,
impresioneazã şi astãzi prin
dimensiuni şi monumentalitate.
Zidurile şi turnurile de la Nimrud,
Ninive şi Babilon, restaurate
Fortifricaţie asediatã de un berbece şi un turn
asirian. Dur-Sharukin recent, prezintã o varietate de
tehnici, de la paramenţi exteriori de
piatrã, la cei de cãrãmidã arsã, inclusiv smãlţuitã. Tipice sunt crenelurile şi
merloanele în trepte. Ȋn cazul fortificaţiilor Babilonului cercetãrile arheologice au
identificat mai multe şiruri de ziduri cu turnuri şi mai multe porţi successive. Cu toatã
priceperea arhitecţilor militari, reliefurile asiriene aratã cã tehnicile de asediu şi asalt
asupra zidurilor (poliorketia, cum îi spuneau grecii) le-au venit de hac, cu scãri şi mai
ales cu rampe construite de armata atacatoare.

202
2. Plastica. Relieful şi sculptura.
Ȋn acest domeniu, deşi regãsim multe din canoanele egiptene, ca frontalismul
hieratismul posturii, proporţiile ierarhice sau sacrificarea iluzionismului în
favoarea claritãţii mesajului, în Mesopotamia creaţiile plastice nu au avut coerenţa
inconfundabilã a celor din valea Nilului. Mai mult chiar, în sculptura sumerianã, aşa
cum a dovedit-o Hentri Frankfort încã din anii '40 ai secolului trecut, putem urmãri o
evoluţie clarã de la produse primitive şi infantile, spre opere tot mai apropiate de
organicitatea realã a fiinţei umane. Pe de altã parte în domeniul reliefului asirienii, prin
marile cicluri narative şi istorice, au depãşit tot ceea ce crease pânã atunci Orientul,
precedând cu aproape un mileniu arta imperialã romanã. Spre deosebire de Egipt,
unde plastica s-a circumscris domeniului funerar, in "Ţara dintre Fluvii" sculptura şi
relieful, sau pictura muralã, apar în contexte sacre sau profane, niciodatã legate de
cultul morţilor.
Sculptura a avut o funcţionalitate restrânsã. Cu rare excepţii nu ni s-au pãstrat
statuile de cult, ci numai statui sau statuete votive. Aproape invariabil sunt
reprezentaţi indivizi stând sau şezând, întotdeauna cu mâinile aduse la piept.
Judecând dupã inscripţiile de pe ele aceste figurine erau menite sã-l înlocuiascã pe
credincios şi sã se roage perpetuu divinitãţii pentru sãnãtatea sau binele celui care a
dedicat statuia respectivã. Desigur inscripţia putea fi cititã şi de alţii decât de zeu,
ceea ce aratã cã în subsidiar cel care dedica propria imagine în templu îşi fãcea o
auto-propagandã, prezentându-se pe sine în faţa comunitãţii.
Statuaria epocii predinastice (sfârşitul
mileniului 4. a. Chr. şi începutul celui urmãtor) se
caracterizeazã printr-un primitivism extrem.
Statuetele de regi-preoţi (v. doc. sup.) îI
înfãţişeazã pe "en" nud şi în aceiaşi poziţie, cu
braţele aduse la piept în calitate de orant. Doar
pe cap poartã o diademã, în rest respectându-se
regula nuditãţii rituale. Statuetele sunt abia
desprinse din blocul de
calcar, cãci trãdeazã încã
forma paralelipipedicã a
acestuia. Evident
personajele privesc drept
înainte şi sunt perfect
simetrice. Surprinde
extraordinara omogenitate

a acestei serii statuare, Portret probabil al lui

Statuete de regi-preoţi, mus.
Inanna, Uruk.
Louvre cãci majoritatea
203
exeplarelor sunt aproape identice. De altfel, postura de orant, rigiditatea, sau
frontalismul se vor pãstra în toatã arta statuarie sumerianã, dar în ceea ce priveşte
modelajul, constatãm o treptatã evoluţie spre forme realiste. Ȋn comparaţie cu
simplitatea statuetelor predinastice, portretul feminin (Inanna?) din calcar marmorean
cu ochi şi sprâncene adãugate prin intarsie, de la Uruk (sanctuarul Eanna, perioada
Djemdet Nasr / Uruk III 3.000 - 2.750 a. Chr.), este mai apropiat de realitatea
anatomicã, deşi ochii sunt încã exoftalmici şi migdalaţi, iar gura este tãiatã aproape
drept.
Ȋncã în perioada dinasticã arhaicã II. (2 550 - 2 450 a. Chr.) statuetele au
trãsãturi foarte stilizate, decorative, dupã cum o demonstreazã grupul descoperit la
Tell Asmar - Eşnuna (v. doc. supl.). Membrele sunt desprinse de corpul propriu-zis,
dar ele au aspect neorganic, de simpli cilindri. Capetele sunt de asemenea foarte
stilizate, ochii imenşi şi nasul de forma unui cioc, dau aspect de cap de pasãre
acestor portrete. Pãrul şi barba sunt reduse la forma unor valuri paralele.

Statuete de la
Eşnuna,
perioada
dinasticã
arhaicã II.

Ȋn schimb în faza
dinasticã arhaicã III. (2 450 - 2 350 a. Chr.) statuetele au
un aspect mult mai uman. Cea mai izbutitã dintre ele este
statueta de alabastru (H = 52,5 cm) a lui Ibich-il din Mari,
în nordul Siriei (pastrata la Muzeul Louvre). Dupa cum
aflam din inscripţie ea a fost dedicatã zeiţei Iştar şi îl
reprezintã pe administratorul (vizirul-vechilul) Ibich-il. El
este redat tronând şi imbrãcat cu "kaunakes" (veşmant
din meşe de lânã. care lãsa bustul gol). Mâinile aduse la
piept au aspect organic, dar adevãrata masurã a
progresului pe calea redãrii anatomiei umane o întâlnim
la portret. Deşi ochii sunt încã uşor exoftalmici, şi
204
Statueta lui Ibich-il din
Mari, epoca dinasticã
arhaicã III. Muzeul Louvre.
sprâncenele încrustate sunt încã prea curbate, arcadele în schimb, pomeţii şi nasul
au deja aspect organic. Gura este uşor ţuguiatã într-un zâmbet forţat, dar adâncirea
colţurilor gurii, ca şi umflarea pomeţilor în urma încordãrii muşchilor mimicii, ceea ce îi
dã un aspect mult mai natural decât forma geometricã conventionalã a figurinelor de
la Tell Asmar. Progresul este vizibil şi în redarea bãrbii, ale cãrei meşe au fost
individualizate cu trepanul (burghiul sculptorului). Suviţele rãmân totuşi paralele şi
decorative.
Urmãtoarea etapã este cea a dinastiei sargonide (2 350 - 2 150 a. Chr.), care şi
reprezintã apogeul statuariei sumero-acadiene. De departe cel mai reuşit produs al
epocii este portretul lui Sargon cel Mare, dedicat de fiul sãu în sanctuarul lui Iştar din
Ninive (v. doc. supl.). Coafura specificã, cu o cosiţã împletitã peste frunte şi un coc la
ceafã (cf. casca lui Mes-kalam-dug), asigurã datarea portretului în a doua jumãtate a
mileniului 3. şi nu în mileniul 1. cum s-a propus uneori. Dacã în tratarea maselor
capilare sculptorul a rãmas în continuare tributar unui geometrism decorativ (ce-i
drept de mare rafinament), în abordarea volumelor faciale el a reuşit pe deplin sã
redea organicitatea anatomicã a chipului uman. Mai mult chiar, vechiul zâmbet devine
abia perceptibil, ca la un om care mediteazã. Atingerea în acest caz a nivelului înalt at
portretisticii psihologizante este marcatã de faptul cã zâmbetul inefabil este bine

Casca lui Mes-kalam-

dug din cimitirul
dinastic arhaic din
Ur.
Portretul de bronz al lui
secondat de o privire Sargon cel Mare de la
interiorizatã, cu pleoapa Ninive
superioarã uşor lasatã peste globul ocular, ca şi
cum subiectul ar inchide treptat ochii pentru a nu
mai fi deranjat de stimuli externi. Astfel artistul a
reuşit sã exprime mãreţia trufaşã a celui mai vestit
dintre cuceritorii mesopotamieni. Ce-i drept, portretul lui Sargon cel Mare aparţine
artei aulice, care era produsa de cei mai valoroşi artişti ai vremii, dar capodoperele nu
apar numai printr-o atentã selecţie efectuatã de puternicii zilei, cãci artistul mai trebuie
sa aibã pe de o parte talent, pe de alta un climat favorabil lucrului. Daca talentul nu
depinde de societate, atmosfera de emulaţie creatoare menţinutã pentru mai multe
205
generatii de artişti, poate genera curente şi scoli, care sã pregateascã calea
capodoperelor. Aşa cum în arta sumerianã a mileniului 3 a. Chr. am putut decela un
efort concertat al mai multor generaţii de artişti îndreptat cãtre un modelaj realist şi
spre o expresie vie a portretului, la fel am constatat la tema II. cã în Egiptul aceleiaşi
perioade, de la statuia lui Chasechem şi panã la cea a lui Kephren, meşterii din jurul
faraonului au parcurs acelaşi drum ascendent de la artizanatul artistic la arta cea mai
autentica.
Dupã efemera dominaţie a guttilor renaşterea sumerianã sub cea de a III -a
dinastie din Ur de la sfarşitul mileniului 3. a însemnat ultima epocã glorioasã a acestei
civilizaţii. Statuile lui Gudea, care deschid perioada (chiar daca dateazã încã din
timpul când regele din Guttium era suzeranul celor din Sumer şi Akkad) au însã un
aspect de pastişã (cu toata finisarea atentã) în raport cu portretul lui Sargon, care

Statuete ale lui Gudea din Lagaş.

Muz. Louvre

reprezintã momentul de climax al aceleiaşi

civilizatii. Blana cãciulii este extrem de stilizatã, cârlionţii devenind şiruri perfect
regulate de pastile. Sprâncenele sunt tratate în mod decorativ, iar ochii au redevenit
exoftalmici. Portretul este generic şi total inexpresiv, find specific manierismului care
atinge o culturã aflatã dincolo de zenitul evoluţiei sale. Totuşi nu putem vorbi despre o
revenire la modelajul pre-sargonid, cãci în unele direcţii evoluţia este încã vizibilã.
Dacã membrele superioare ale lui Ibich-il aveau încã un aspect prea puţin organic,
braţul cu antebraţul drept, care sunt vizibile la unele din statuile lui Gudea, au o
musculaturã individualizatã, în care se pot recunoaşte principalele grupe de muşchi,
ceea ce e un vizibil progres în direcţia naturalismului.
206
 Ȋn concluzie statuaria sumerianã şi sumero-acadianã prezintã tabloul complet al
evoluţiei unei culturi, cu o indelungatã faza formativã, urmata de o creştere rapidã şi o
perioadã de climax, dupã care se instaleazã treptata decadenţã. Trebuie sã ţinem
însã cont de faptul cã acest model teoretic nu poate fi aplicat în mod mecanic la toate
produsele civilizaţiei sumero-acadiene. De fapt piesele care au supravieţuit şi pe care
ne putem baza analiza sunt puţine şi inegale ca valoare, cãci unele provin din
producţia artizanalã minorã, pe când altele din statuaria majorã. Spre exemplu
portretul de calcar marmorean de la Uruk, care aparţinea unei statui de cult în mãrime
naturalã, probabil a zeiţei Inanna (v. mai sus), din punctul de vedere al modelajului
realist este superior atât statuetelor votive anterioare, cât şi celor ulterioare. Explicaţia
rezidã în importanţa mai mare care trebuie sã fi fost acordatã unei statui de cult,
pentru care oraşul cheltuia ori cât, faţã de statuetele de oranţi, dedicate de particulari.
Cu toate acestea o serie de trãsãturi stilistice trãdeaza perioada în care a fost creat.
Astfel pãrul cu ondule largi este tratat ca o masã amorfã,
iar sprâncenele încrustate au forma unei arcolade
perfecte. Ce-i drept, ochii cu aspect de sâmbure de
migdalã se apropie totuşi mai mult de realitate decât "ochii
de pasãre" ai unora din figurinele de la Tell Asmar, care
sunt ulterioare. La fel, portretul lui Sargon cel Mare
depãşeşte în aşa mãsurã alte creaţii contemporane, încât
a fost considerat de unii ca un produs al artei asiriene din
mileniul 1 a. Chr. şi nu o creaţie sumerianã. Asemenea
cazuri particulare nu aratã decât cã linia evolutivã aici
schiţatã nu a fost perfect dreaptã, ca un adevãr
paradigmatic, ci are sinuozitãţile inerente creaţiilor umane.

Amprentã de cilindru-sigiliu cu hrãnirea animalelor

sacre ale zeiţei Inanna. Epoca predinasticã
Vasul de alabastru de la
Relieful în lumea sumerianã s-a dezvoltat în mediul Uruk
profan. Rolul sãu era de a glorifica faptele suveranului şi
chiar atunci când plãcile urmau a fi fixate pe peretele templului, funcţionalitatea lor era
207
aceiaşi: sã probeze marea pietate a fondatorului sau restauratorului lãcaşului de cult
respectiv.
Ȋn mileniul 3 a. Chr. relieful prezintã în general o curbã ascendentã, chiar dacã
evoluţia sa nu este atât de pregnantã ca în cazul statuariei. "Stela vanatorii de lei" de
la sfarşitul mileniului 4. a. Chr. (v. doc. supl.) e încã dezordonatã, registrele nefiind
clar repartizate, iar modelajul e frust. Mai multã rigoare compoziţionalã prezitã unele
reliefuri de pe cilindrii sigilii, poate şi din motive tehnice, cãci prin rulare motivul
decorativ devenea inevitabil repetitiv, deci mai coerent.
La sârşitul mileniului 4. şi în primele trei secole ale celui urmãtor (perioada
Djemdet Nasr) constatãm progrese reale în ceea ce priveşte aspectul decorativ, dar
regrese în ceea ce priveşte redarea liberã a mişcãrii. Frizele de pe vasul de alabastru
de la Uruk sunt de un hieratism nemaiîntâlnit înainte. Ȋn registrul median este repetat
acelaşi personaj, care pãşeşte parcã pe loc şi poartã cu coşuri conţinând ofrande. Ȋn
registrul inferior animalele şi plantele sunt dispuse la fel de ritnmic şi rigid. Doar scena
sacrificiului din registrul superior are un oarecare dinamism, mai ales cã personajul
principal este mai mare decât restul şi se rãsuceşte spre cel din urma sa, rupând
astfel ritmul monoton al compoziţiei.

Vasul de alabastru de la Uruk şi "placa Regelui Scorpion" din Egipt

Ȋn primele secole ale mileniului 3 are loc şi în Egipt şi în Mesopotamia procesul de

transformare a limbajului artistic în unul perfect controlat şi rigid. Aceastã aplicare
nestrãmutatã a unor reguli imuabile ("canon" în geceşte), probabil cu o justificare
religioasã, se numeşte hieratism (de la "hieros" = sacru, în greceşte). Spre exemplu
friza cu animale şi plante de pe "vasul de la Uruk" şi friza similarã de pe "paleta
regelui Scrpion" sunt identice din punctul de vedere al limbajului artistic.

208
 Ȋn epoca dinasticã arhaicã II. placa
votivã a lui Ur-nanşe (v. doc. supl.), are o
compoziţie şi mai rigidã, poza
personajelor fiind de-adreptul hieraticã.
Artistul nu s -a sfiit sa reproducã de mai
multe ori exact aceiaşi figurã când trebuia
sã reprezinte un şir de oameni. Proporţiile
sunt ierarhice, principele find de douã ori
mai mare decât ceilalţi, iar moştenitorul e
cu ceva mai mare decât fraţii sãi. ca în
arta egipteanã, capetele sunt redate din
profil, dar ochiul e vãzut din faţã, tot aşa
Placa votivã a lui Ur-nanşe din Tello (Ghirsu) cum torsul e indreptat spre privitor, ambii
umeri find vizibili, pe cand picioarele apar iarãşi din profil. Pentru mai multã claritate
pe corpurile personajelor le este înscris numele. Ȋn rest, întregul spaţiu dintre figuri
este umplut cu inscriptii, nelãsându-se nici un loc gol. E ceea ce numim "horror
vacui", - "teama de spaţiul liber", care caracterizeazã multe din produsele plasticii
primitive.
"Stela vulturilor" (v. doc. supl.), din
perioada dinastica arhaica III, deşi are
caracter narativ-istoric, este guvernatã de
aceleaşi legi ale izocefaliei şi
decorativismului. Falanga rãzboinicilor din
Lagaş e o mostra de sacrificare a iluziei
spaţiului sau profimzimii în favoarea
claritãţii lecturii. La nivel artizanal
"stindardul din Ur" (v. doc. supl.) ilustreaza
acelaşi crez estetic şi aceiaşi tematicã a
artei de curte, cu scene de luptã şi defilare
a soldaţilor, sau de banchet şi tribut.
Abia la stela lui Naram-Sin (v. doc. supl.), din epoca sargonida, observam o
evolutie, caci compozitia este mai aerisita, iar modelajul mai apropiat de formele reale
ale fiinţei umane. Şi totuşi postura razboinicilor acadieni şi a conducatorului lor este
încã rigidã, iar personajele sunt dispuse pe registre suprapuse.
Adevãrata schimbare s-a produs însã odatã cu relieful neo-asirian. Pe lângã
scenele generice de sacrificii religioase, defilarea curtenilor, plata tributului, sau
vânãtoarea regalã, care se menţin în limitele vechiului limbaj artistic, plastica asirianã
valorifica la un nivel superior relieful narativ-istoric. Preocupaţi în tot mai mare mãsurã
de dramatismul scenei şi de ilustrarea cât mai fidelã a relatãrilor scrise despre o
campanie militarã sau alta, artiştii asirieni s-au eliberat treptat de tarele rigiditãţii şi
209
 pozelor standard, reuşind sã surprindã
mişcarea în întregul sãu dinamism.
Respectul pentru realitate i-a fãcut chiar
sã renunţe în unele momente la
proporţiile ierarhice. De asemenea ei s-
au ferit de compozitii în registre
suprapuse, unde personajele din spate
sunt redate în benzile superioare, iar
cele din prim plan în registrele
inferioare. Ȋn cazul unui rând de trei sau
patru soldaţi de exemplu, artistul asirian
redã un ostaş în întregime şi apoi lânga

el contururile celorlalţi. Ninive. Reliefurile lui Senaherib. Prãştieri la

asediul oraşului Lachiş. Brit. Mus.
Modelajul a fãcut de
asemenea progrese
remarcabile. Deşi reliefurile
sunt foarte puţin adânci,
aducând uneori cu relieful plat
egiptean, chipurile umane,
antebraţele cu mâinile sau
gambele sunt apropiate de
realitate. De asemenea
detaliile vestimentare şi de
Ninive, palatul lui Assurbanipal. Celebra leoaicã harnaşament abundã. Dar
rãnitã. cele mai izbutite reprezentari
sunt cele de animale, cai şi
mai ales fiare furioase, sau rãnite. Celebre sunt în acest sens scenele de vânãtoare
din palatul lui Assurbanipal de la Ninive, aflate astãzi la British Museum din Londra.
Dar pânã sã ajungã în acest punct relieful asirian avea de parcurs un drum lung.
Reliefurile lui Tiglat-pilisser şi ale Assur-nazirpal al
II-lea de la Nimrud (v. doc. supl.) aparţin din punctul de
vedere al modelajului deja perioadei de maturitate a
reliefiilui asirian. Scenele narativ-istorice de la Nimrud
ilustreazã însã doar selectiv întâmplãri din diferite
campanii, care sunt descrise pe larg în analele regale.

Relief al lui Tiglat-pilisser de la Nimrud cu inscripţia

standard şi douã scene generice: asediu de cetate şi
defilarea carelor victorioase.
210
 Ȋn schimb reliefurile din palatul lui Sargon al II-lea de la Dur Sarrukin (v. doc.
supl.) sunt ilustratii efective şi pas cu pas ale textului analelor, grupate pe regiuni.
Meşterilor nu li se mai cerea doar sä sugereze o anumitã zonã geograficã sau un
episod prin câte un detaliu bine ales, ci ei au ajuns sã fie confruntati cu ideea ilustrãrii
cât mai vii şi mai precise a fiecãrei campanii în parte. Relieful caştigã astfel în
dramatism şi în fidelitate faţã de naturã. Reliefurile lui Asurbanipal de la Ninive (v.
doc. supl.) ajung sä depãşeascã relatãrile literare prin tensiunea dramaticã a scenelor
prezentate, la care se adaugã explicaţii şi dialoguri, ca în benzile desenate de astãzi.
Privitorul ajunge astfel sã retrãiascã ultima rezistenţã a regelui elamit Teumman, fuga
sa şi apoi decapitarea lui şi a fiului sãu. Nicicând nu a mai atins arta orientalã un
asemenea dramatism. Babilonienii şi mai ales perşii, continuatori într-un fel ai artei
asiriene, au preferat simplele inşiruiri monotone ale unor animale sau lungile scene
de tribut ori defilare.

Şi totuşi, arta assiro-babilonianã nu a depãşit tarele şi canoanele artei orientale în

ansamblul sãu. Spre exemplu relieful de la Ninive al lui Sennaherib, care prezintã prada
luatã de la chaldeeni. Aici chiar dacã unele piese de mobilier sunt redate din lateral,
ansamblul obiectelor este vãzut de sus, ca în picturile egiptene. Ca de fiecare datã
artistul mesopotamian sacrificã iluzia perspectivei unghiulare în favoarea claritãţii
mesajului. Va trebui sã aşteptãm arta greacã pentru a vedeat toate aceste probleme
rezolvate.
211
 III. VIAŢA SPIRITUALÃ: RELIGIA

Religia, find mai conservativã decât arhitectura sau plastica, se prezintã mult
mai unitar pe parcursul celor trei-patru milenii în care s -au succedat în Mesopotamia
civilizaţia sumerianã şi sumero-acadianã, apoi cea babilonianã şi asirianã (cu faza lor
veche şi noua). De aceea în textele neo-asiriene şi neo-babiloniene vom regãsi uşor
teme si reflexii religioase formulate cu mult înainte de cãtre sumerieni. Grecii preţuiau
în mod deosebit ştiinţele oculte ale "chaldeenilor", care treceau drept magi şi astrologi
neîntrecuţi. Şi într-adevãr nu numai sãptãmâna şi calendarul lunar, ci zodiacul îşi au
originea în lumea sumerianã. Mai mult chiar, teme biblice consacrate, cum este
legenda "Potopului", s -au nãscut pe aceleaşi meleaguri.

1. Cosmogonia şi panteonul.

Dupã cum se poate deduce şi din volumul despre Egipt cosmogonia a fost
tema fundamentalã a gândirii religioase primitive, cãci descriindu-se originea
lucrurilor, a societãţii şi instituţiilor politice, sau a universului, era prezentatã însãşi
alcãtuirea şi funcţionarea lumii perceptibile. Spre deosebire de Egipt, de unde nu ne-
au parvenit texte cosmogonice extinse, în cazul Mesopotamiei beneficiem de un
document de mare valoare: poemul "Enuma elis" (v. doc. supl.). Ȋn versiunea neo-
babilonianã sau în cea neo-asirianã, care sunt cele mai complete, poemul ilustreazã
douã forme de gândire religioasã: una mai veche, bazatã pe personificãri şi asocieri
de imagini concrete, specifice gândirii primitive, precum şi o alta, mai abstractã, care
face referire la elemente şi fenomene naturale. Astfel, Tiamat apare pe de o parte ca
un monstru proteic, care se supãrã, strigã şi care are în general un comportament de
personaj de fabulã, iar pe de altã parte ea este desemnatã ca lichidul primordial, inert,
reprezentând principiul feminin. Prin amestecul cu Apsu, alt lichid iniţial, principiul
masculin (definit ca apa dulce în comparaţie cu cea saratã a lui Tiamat), a dat nastere
"tumultului", Mummu. Cu alte cuvinte amestecându-se, cele douã lichide proteice ies
din inerţie. Astfel apar alte douã principii acvatice, Lahmu şi Lahamu. pentru ca apoi
sa se separe "Lumea de Sus", An-sar şi "Lumea de Jos", Ki-sar. Mai depute se
separã Cerul, Anu şi Marea, Ea. Elementele primordiale ale universului, cerul şi
marea ar fi deci rezultatul unor segregãri succesive ale monadei primordiale Apsu-
Tiamat. Aceastã unitate inertã, haoticã şi nediferenţiatã, este deranjatã de dinamismul
noilor elemente, cãci cele douã lichide primordiale voiau sã "doarmã". Produsul
principal al noilor elemente este Furtuna, personificatã prin Marduk la babilonieni
(Assur la asirieni, Enlil la sumerieni). Aceastã furtunã, împreunã cu vânturile sale,
este cea care triumfã asupra imobilei Tiamat, un fel de ocean primordial, şi care va
organiza societatea zeilor, fixând în "Lumea de Sus" cãile aştrilor şi în "Lumea de
Jos", creând oamenii, al cãror rol era de a-i servi pe zei. Aici, ca la egipteni, dupã
212
suita de segregãri succesive are loc lupta dintre zeul cosmizator şi monstrul opus lui.
Confruntãrii Re-Apophis, cu varianta Osiris versus Seth si apoi Horns contra Seth, îi
corespunde în Mesopotamia confruntarea lui Marduk/ Assur/ Enlil cu monstrul Tiamat.
Aceastã parte a poemului ilustreazã un stadiu mai primitiv de gândire simbolicã, în
care lumea concretã se formeazã în urma înfrângerii unui monstru, care este
despicat, pentru a separa cerul de pamânt. Se reia astfel într-un limbaj simbolic
ancestral ideea segregãrilor succesive ale unitãţii iniţiale. E greu de spus când pe
lângã varianta pur simbolicã a luptei zeului cosmizator cu monstrul ofidian a aparut şi
varianta mai abstractã, care se referã la principii şi elemente naturale. Dacã
comparãm "Enuma eliş" în varianta sa ultimã cu expunerea contemporanã a lui
Hesiod asupra cosmogoniei, vom constata puternice similitudini. Ȋn viziunea greacã
universul se gãsea la început în stare de haos, o masã amorfã şi inertã, pentru ca
apoi prin separarea elementelor contrarii lumea sã se organizeze, devenind cosmos.
Nu numai scenariul este similar ci şi prezenţa aceloraşi douã stadii de evoluţie a
gândirii religioase, cel pur simbolic şi cel mai abstract, este comunã. Grecii au mers
însã mai departe pe linia abstractizãrii, transformând gândirea mitico-magicã în
gândire sistematicã, în filosofie, ceea ce asirienii sau babilonienii nu au fãcut
niciodatã.
Panteonul sumero-acadian şi cel asiro-babilonian a fost complex. Zeii principali
erau aştrii, Soarele (Şamaş) şi Luna (Sin), ambii de gen masculin, plus cele şapte
planete ale sistemului nostru solar, cunoscute la data respectivã. Urmau apoi zeii
Lumii de Jos şI ai celei de Sus, Anunnakii şi Igigii. Ȋntr-un stat centralizat era firesc ca
lumea divinã sã se organizeze într-un mod similar celei terestre, adicã sã se
contureze o tot mai clarã ierarhie a zeilor, iar zeul suprem sã capete puteri tot mai
mari. Hamurabi a fost cel care a împins acest proces pe linia henoteismului,
proclamându-I pe Marduk ca "zeul" prin excelenţã, stãpânul, "Bel", în timp ce Iştar
intruchipa principiul divin feminin. Dar nici babilonienii şi nici asirienii nu au mers mai
departe pe aceastã linie şi nu au ajuns niciodatã la monoteism.

2. Lumea de dincolo de mormâmt.

Asupra vieţii şi morţii, ca şi asupra viziunii sumeriene asupra "Lumii de Dincolo",

ne informeazã doua izvoare de prim rang: "Epopeea lui Ghilgameş" (v. doc. supl.) şi
"Mitul coborârii lui Iştar în Infern". Prima are ca temã centralã cautarea nemuririi
de caãtre eroul Ghilgameş, care deşi a reuşit sã treacã numeroase probe de tip
iniţiatic, în final nu a obţinut de la zei nemurirea, cum reuşise Utnapiştin
(supravieţuitorul "Potopului"). Nu se va putea bucura nici mãcar de planta care redã
tinereţea, cãci i-a fost furatã de un şarpe. Cu alte cuvinte eroul nostru nu a reuşit sa-şi
transceadã condiţia umanã. Niciunde în epopee nu se afirmã ca acest lucru ar fi
213
imposibil, doar cã lui Ghilgameş nu i-a reuşit. Prin urmare "viziunea pesimista" a
sumerienilor asupra sensului vieţii şi morţii, despre care se vorbeşte adesea, trebuie
nuanţatã.
Mitul coborârii lui Iştar în Infern exprimã o temã des întâlnitã în religiile
popoarelor cu indeletniciri agricole: moartea aparentã a zeiţei fertilitãţii, fie rãpitã, fie
coborâtã dintr-un motiv sau altul în lumea subpãmânteanã. Dispariţia ei de pe pãmânt
ameninţa viaţa în toate formele ei. De fapt, relatarea are rolul de a explica de ce zeiţa
fertilitãţii nu a reuşit sã aboleascã moartea şi nu a putut cuceri regatul lui Ereşkigal.
Textul pãstrat conţine o descriere terifiantã a lumii subpãmântene. Concluzia este cã
alternanţa viaţã - moarte trebuie acceptatã ca inerentã lumii. Tot de naturã argestã
este şi mitul tanarului-zeu Dumzi-Tammuz, paredrul Inannei, care învie în fiecare
primavarã. Ideea reînnoirii este cuprinsã şi în mitul "Potopului" (pãstrat parţial şi în
vechea variantã sumerianã, v. doc. supl.). Vechea omenire, uzatã şi maculatã va fi
primenitã prin diluviu, cãruia îi scapã doar cel mai desavarşit dintre oameni, care
dusese cu sine câte o pereche din toate animalele şi câte un exemplar din fiecare
plantã, astfel încât o nouã viaţã, purificatã, se va înfiripa dupã retragerea apelor.
Textul asiro-babilonian, cuprins în epopeea lui Ghilgameş (v. doc. supl.) este de o
mare forţã evocatoare şi constituie una din cele mai izbutite piese din literatura
universalã. Ideea renaşterii omenirii dupã ce a fost cufundatã în ape se regãseşte la
numeroase popoare, dar binecunoscutul text biblic despre Noe a fost clar calchiat
dupã cel mesopotamian.

3. Cult si ritual.

Ȋn credinţa sumerienilor omul a fost creat pentru a-i servi pe zei. Prin urmare era
de datoria lui sã-i hraneascã pe nemuritori cu ofrande de tot felul. Din câte ne putem
da seama din textele pãstrate funcţionalitatea principalã a construcţiei din vârful
ziguratului era aceea de a servi ca locuinţã a zeilor, unde ei veneau sã petreacã.
Dintre festivaluri cel mai important era "zagmuk" în sumerianã, "akitu" in acadianã,
sãrbãtoarea Anului Nou. Ideea fundamentalã era cã o datã cu sfarşitul unui ciclu
anual universul revenea la starea haoticã iniţialã, pentru ca apoi, odatã cu
regenerarea naturii, sã se refacã şi edificiul statal. Un moment semnificativ al ritualului
era "umilirea regelui" în faţa divinitãţii, când monarhul îşi pierdea atributele puterii, ca
semn suprem al disoluţiei ordinii sociale. Recitarea poemului creaţiei marca reluarea
marelui ciclu al vieţii. Un moment important era reunirea statuilor zeilor şi marea
procesiune spre "bit akitu", Casa Anului Nou, aflatã în afara cetãţii. Se pare cã acum
erau mimate în mod ritual luptele mitice duse de zei împotriva lui Tiamat. Dupã ce
Enlil / Assur / Marduk punea ordine în lumea zeilor şi era fixat mersul aştrilor,
214
recreându-se cosmosul, începea construirea lumii pãmântene, în centrul cãreia se
gãseau oraşului-stat cu sanctuarul sãu. Evident cã fiecare mare sanctuar era
considerat centru al lumii sale şi loc privilegiat pentru contactul cu divinitatea. Ideea
fixãrii destinelor colective şi individuale cu ocazia stabilirii drumului aştrilor a fost una
centralã în gândirea mesopotamianã. Din convingerea cã existã o perfectã
corespondenţã între mersul aştrilor şi soarta noastrã derivã arta divinatiei, pentru
care magii chaldei erau pretuiţi încã în lumea greco-romanã. Fiecare zeu era un astru
şi lui îi corespundea o anumitã culoare şi un anumit metal (aur pentru Enlil, argint
pentru Mu, bronz pentru Ea), sau o piatrã pretioasã. Acţionând magic asupra acestor
materiale se putea ajunge la influenţarea zeului (a cãrui protecţie era cãutatã). Dar
mersul planetelor nu putea sa depindã de voinţa umanã, cãci el reprezenta însuşi
destinul. Cãutând sã descifreze capriciile sorţii în poziţia aştrilor, mesopotamienii
recunoşteau implicit cã ceea ce ni se întamplã nu este accidental şi haotic, ci cã în
toate existã un sens adânc. Cãutarea semnelor prevestitoare a fost o primã formã de
activitate intelectualã prin care omul a pãşit pe lungul drum spre înţelegerea sensului
existenţei sale şi a poziţiei pe care o ocupã în Univers. De altfel şi astãzi mai
continuãm sã ne întrebãm în ce masurã controlãm viitorul, prin opţiunile pe care le
formulãm în prezent.

215
 6. BIBLIOGRAFIE COMENTATA

Ȋn afara titlurilor deja citate la paragraful de bibliografie generalã şi la Tema 1, în

limba românã mai pot fi consultate urmatoarele lucrãri referitoare la civilizaţiile
Mesopotamiei antice:
N. S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Buc. 1962 (prima ediţie New York 1959), C.
Daniel, Civilizaţia Sumerianã, Buc. 1983 (Cu prudenţã mai ales în ceea ce priveşte
originea sumerienilor, unde autorul dezvoltã o teorie total fantezistã); idem, Civilizaţia
asiro-babilonianã, Buc. 1981.

Lucrarile fundamentale sunt însã:

H.W.F. Saggs, The Greatness that was Babylon, London 1962; A.L. Oppenheim,
Ancient Mesopotamia, Chicago 1964; G. Roux, Ancient Iraq, London 1964; J.
Macqueen, Babylon, London 1964; L.E.M. Mailman, The development of Cities from
Al'Ubaiad to the End of Uruk V, in Cambridge Ancient History, vol. 1.1. cap. 8,
Cambridge 1970; H. Frankfort, L. Davies. The Last Predinastic Period in
Mesopotamia, Cambridge Ancient History vol. 1,2, cap. 12, Cambridge 1971; CI
Gadd, The Cities of Babylonia, ibidem, cap. 13; M.E.L. Mallowan, The Early Dynastic
Period in Mesopotamia, ibidem, cap. 16; P. Garelli, V. Nikiprowetzky, Le Proche-
Orient asiatique. Les empires mesopotamiens. Israel (Nouvelle Clio. Histoire et ses
problemes) Paris 1974; D. Si J. Oates, The Rise of Civilisation, Oxford 1976; N.
Postgate, The First Empires, Oxford 1977; Ch. Burney, From Villge to Empire, Oxford
1977: Boardman et alii. (sub red). Cambridge Ancient Hystory, vol. III, 1: The
Prehistory of the Balkans and the Middle East and the Aegean World. Tenth to
Eightth Centuries B. C., Cambridge 1982; M. Liverani, Antico Oriente. Storia, societá,
economia, Roma-Bari 1988; Boardman et alii. (sub red), Cambridge Ancient Hystory,
vol. III/2: The Assyrian and Babylonian Empires and Other States of the Near East.
From the Eighth to the sixth Centuries B. C., Cambridge 1991; H. Crawford, Sumer
and the Sumerians (1991); A. Vivante (sub. red.), Assiri. L 'arte, la guerra, il potere,
Milano 1995; H. W. F. Saggs, Babylonians (1999).

Informaţii interesante pot fi obţinute din colecţiile de studii tematice, prilejuite de

congresele de asirologie: H -J. Niessen, J. Renger (sub. red.), Mesopotamien zind
seine Nachbarn. Politische und kulturelle Wechselbeziehungen im Alten Vorderasien
vom 4. bis I. Jahrtausend v. Chr., în XXV Rencontre Assyrologique Internationale,
Berlin 1982; M. Durand (sub. red.), La famme dans le Proche-Orient antique. Compte
Rendu de la XXXIII-ème Rencontre Assyrologique Internationale, Paris 1987; D.
Charpin, F. Joannés (sub. red.), La circulation des biens, des personnes et des ideés
dans le Proche-Orient ancien. Actes de la XXXWIle Rencontre Assirologique
Internationale, Paris 1992.
216
Utile sunt şi atlasele M.A. Beek, Atlas of Mesopotamia, London 1962; R.S. Elis, A
Biblyography of Mesopotamian Archaeological Sites, Wiesbaden 1972; J. Hawkes
(sub. red.), Atlas ofAncient Archaeology, London 1974, pe lângã mai noile atlase,
citate deja la bibliografia generalã
.
Lucrarile de bazã în arheologia mesopotamianã sunt: H. Frankfort, Archaeology and
the Sumerian Problem, Chicago 1932; A.L. Perkins, The Comparative Archaeology of
Early Mesopotamia, Chicago 1949; A. Parrot, Acheologie mesopotamienne, vol. I.
Les éetapes, Paris 1946; vol. II. Techniques et problèmes, Paris 1953; R. W. Ehrich
(sub. ed.), Chronologies in Old World Archaeology, Chicago 1965; B. Hrouda,
Vorderasien I., Mesopotamien, Babylonien, Iran und Anatolien, în Handbuch der
Arhaologie, Munchen 1971; H. Miiller-Karpe, Handbuch der Vorgeschichte, Bd. II,
Jungsteinzeit, Munchen 1968, Bd. III, Kupferzeit, München 1974 şi Bd. IV, Bronzezeit,
Munchen 1980 şi S. Lloyd, The Archeology of Mesopotamia. From the Old Stone Age
to the Persian Conquest, London 1978 (reeditare germana 1983).

Ȋn mod special chestiuni de artã se regãsesc la: H. Schafer, W. Andrae, Die Kunst
des Alten Orients (Propylaen Kunstgeschichte, II), Berlin 1925; H.A. Groenewegen-
Frankfort, Arrest and Movement. An Essay on Space and Time in the
Representational Art of the Ancient Near East, London 1951; W. Speiser,
Vorderasiatische Kunst, Berlin 1952; H. Frankfort, Art and Architecture of the Ancient
Orient, Harmondsworth 1954, reeditata de patru on pânã în 1970. E. Strommenger,
Fünf Jahrtausende Mesopotamien. Die Kunst von den Anfängen um 5.000 v. Chr bis
zu Alexander dem Großen, München 1962; S. Moscati, Historical Art in the Near
East, Roma 1963; E. Strommenger, The Art of Mesopotamia, London 1964; A.
Champdor, Kunst Mesopotamiens, Leipzig 1964; B. Hrouda, Die Kulturgeschichte des
assyrischen Flachbildes, Bonn 1965; A. Moortgat, Die Kunst des alten
Mesopotamiens. Die klassische Kunst Vorederasiens, Köln 1967; W. Orthmann, Der
Alte Orient. Propyleen Kunstgeschichte, vol. 18, Berlin 1975: P. Amiet, L'art antique
du Proche-Orient, Paris 1977; U. Moortgart-Correns, La Mesopotamia (Storia
universale dell'arte, I. Le civiltaantiche e primitive), Torino 1989; A. Invernizzi, Dal
Tigre all 'Eufrate, Babilonesi e Assiri (Studi e materiali di Arheologia, 6), Firenze 1992;
D. Collon, Ancient Near Eastern Art, London 1995; P. Matthiae, L'arte degli assiri,
Roma -Bari 1996.

Numai pentru arhitectura mesopotamianã se pot consulta, pe langã titlurile amintite la

docum. supl. ca H. Lenzen, Die Entwicklung der Zikurrat von ihren Anfeingen bis zur
Zeit der III. Dynastie von Ur, Leipzig 1942, sau A. Parrot, La tour de Babel, Neuchatel
1953 şi S. Giedion, La naissance de I 'architecture (L'eternel present. Constance et
217
changement: une contribution), Bruxelles1966. De asemenea recomand mai
recentele sinteze R. şi H. Leacroft, The Buildings of Anceient Mesopotamia, Leicester
1974; E. Heinrich, Die Paleiste im alten Mesopotamien (Denkmaler antiker
Architektur, 15) Berlin 1984.

Ȋn special pentru statuaria majorã şi reliefuri trebuie avute în primul rând în vedere
marile colecţii: E. Pottier, Musée National du Louvre. Catalogue des antiquites
assyriennes, vol.I-II, Paris 1917-1924; W. Bachmann, Felsreliefs in Assyrien, Leipzig
1927; A. Moortgat, Alt-vorderasiatische Malerei. 4. Jahrtausend bis 550 v. Chr., Berlin
1959: G.R.Meyer, Staatliche Museen zu Berlin. Durch vier jahrtausende
altvorderasiatischer Kultur, Berlin 1962; idem, Altorientalische Denkmeiler im
Vorederasiatischen Museum zu Berlin, Leipzig 1965; R.D. Barnett, A. Lorenzini,
Assyrian Sculpture in the British Museum, Toronto 1975; J. Borker-Klahn,
Altvorderasiatische Bildstelen und vergleichbare Felsreliefs, vol. I -II, Mainz am Rhein
1982; J.E. Reade, Assyrian Sculpture. The British Museum, London 1983; J.E. Curtis,
J.E.Reade, Art and Empire. Treasures from Assyria in the British Museum, London
1995.
Alte lucrari speciale sunt: J. Macqueen, The Chronology of Neo-Assyrian Art, London
1970; E. Strommenger, Die neuassyriche Rundskulptur, Berlin 1970; E. Braun-
Holzinger, Figurliche Bronzen aus Mesopotamien, Munchen 1984; P.R.S. Moorey,
Materials and Manufacture in Ancient Mesopotamia: The Evidence of Archaeology
and Art (BAR int. ser. 237), Oxford 1985; A. Nunn, Die Wandmalerei und der glasierte
Wandschmuck im Alten Orient (Handbuch der Orientalistik, VII. 1), Leiden 1988;
P.R.S. Moorey, Mesopotamian Materials and Industries. The Archaeological
Evidence, Oxford 1994.

Pentru artele minore se poate consulta: H. Frankfort, Cylinder Seals, London 1939;m
A. Moortgat, Vorderasiatische Rollsiegel, Berlin 1940; R.D. Barnett, A Catalogue of
the Nimrud Ivories in the British Museum, London 1957; P. Amiet, La Glyptique
mesopotamienne, Paris 1961; D. Ritting, Assyrisch-babylonische Kleinplastik
magischer Bedeutung vom 13.-6. Jh. v. Chr, München 1977; B. -J. Engel,
Darstellungen von Dämonen und Tieren in assyrischen Palasten nach der
schriftlichen Quellen, Mönchengladbach 1987.

Inscripţiile regale asiriene, care sunt principala sursã a istoriei evenimenţiale a

mileniului 2. şi 1. a. Chr. se gãsesc la: R. Borger, Einleitung in die assyrischen
Konigsinschriften, I: Das Zweite Jahrtausend v. Chr (Handbuch der Orientalistik, I, V.
1) Leiden-Koln 1964; W. Schramm, Einleitung in die assyrischen Konigsinschrifien, II:
934-722 v. Chr. (Handbuch der Orientalistik, 1, V, 1/2) Leiden -Köln 1973; F.M. Fales
(sub. red.) Assyrian Royal Inscriptions: Nex Horisons in Literary, Ideological, and
218
Historical Analysis, Roma 1981; S. Lackenbacher, Le rois batisseur. Les recits de
construction assyri ens des origines a Tiglatphalasar III, Paris 1982; eadem, Le palais
sans rival. Le recit de construction en Assyrie, Paris 1990; B. Oded, War, Palace and
Empire. Justification for War in Assyrian Royal Inscriptions, Wiesbaden 1992.

Pentru religia sumero-acadianã şi apoi asiro-babilonianã în afarã de capitolul dedicat

de M. Eliade în a sa Istorie a credintelor şi ideilor religioase, Buc. 1991, p. 64-90, mai
recomand în limba românã traducerile principalelor texte datorate lui A. Negoiţã,
Gândirea asiro-babilonianã în texte (studiu intoductiv de C. Daniel), Bucureşti 1975.
Pentru mitologia sumerianã lucrarea fundamentalã rãmâne N. S. Kramer, Sumerian
Mythology, Philadelphia 1944, revazuta 1961) şi în francezã E. Dhrome, Les religions
de Babylonie et d 'Assirie, Paris 1945 şi E. Bottero, La religion babylonienne, Paris
1952. Pentru textele originale v. A. Falkenstein. W. von Soden, Sumerische und
Akkadische Hymnen und Gebete, Ziirich 1953 şi G.R. Castellino, Mitologia sumero-
accadica, Torino 1967. Pentru Enuma eliş lucrarea fundamentalã (deja citatã la doc.
supl.) este R. Labat, Le poème babylonien de la création, Paris 1935, iar pentru
legenda "Potopului" de bazã rãmâne cartea lui E. Sollberger, The Babylonian Legend
of the Flood, London 1962. Cât priveşte mitul coborârii Inannei în Infern v. W.W.
Hallo, J. van Dijk, The Exaltation of Manna, New Haven - London 1968.

Pentru arta divinaţiei v. La divination en Mésopotamie et dans les régions voisines,

Strassbourg 1966, iar pentru ritualuri cf. mai recentele F.A.M. Wiggermann,
Mesopotamian Protective Spirits. The Ritual Texts (Cuneiform Monographs 1),
Groningen 1992 $i J. Black, A. Green, Gods, Demons and Symbols of Ancient
Mesopotamia. An Illustrated Dictionary, London 1992. Pentru reprezentãrile plastice
ale figurilor religioase se poate consulta D. Kolbe, Die Reliefprogramme religios-
mythologischen Charakters in neu-assyrischen Palasten. Die Figuren, ihre
Benennung und Bedeutung, Frankfurt am Main - Berna 1981.

Aspectele religioase legate de instituţia monarhicã au fost de mult studiate de R.

Labat, Le caractère religieux de la royauté assyro-babylonienne, Paris 1939: C.J.
Cadd, Ideas of Divine Rule in the Ancient Near East, London 1948 şi de H. Frankfort,
Kingship and the Gods. A Study of Ancient Near Eastern Religion as the Integration
of Society and Nature, Chicago -London 1948. Ȋn special pentru hierogamia regelui cu
marea preoteasã intruchipând-o pe Manna v. N.S. Kramer, The Sacred Marriage Rite:
Aspects of Faith, Myth and Ritual in Ancient Sumer, Indiana Univ. Press 1969. Mai
recent volumul colectiv ingrijit de P. Garelli, Le palais et la royauté (Archeologie et
civilisation). XIX-e Rencontre Assyrologique Internationale, Paris 1974, meritã
consultat. Institutia rnonarhica şi manifestãrile sale artistice în spaţiul mesopotamian a
fost bine reflectatã mai recent in câteva lucrãri colective ca: M.T. Larsen (sub. red.),
219
Power and Propaganda. A Symposium on Ancient Empires (Mesopotamia.
Copenhagen Studies in Assyrology), Copenhaga 1979; H.D.Laswell et alii (sub. red.),
Propaganda and Comunication in World History, I: The Symbolic Instrument in Early
Times, Honolulu 1979; D. Castoria (sub. red.), Artistic Strategy and Rethoric of Power
Political Use of Art from Antiquity to the Present, Southern Illinois University Press
1986. De asemenea recomand cu caldurã şi sintezele lui U. Magen, Assyrische
Konigsdarstellungen - Aspekte de Herrschaft Eine Typologie, Mainz am Rhein 1986;
E. Cassin, Le semblable et le different. Symbolisme du puvoir dans le Proche Orient
ancien, Paris 1987 şi mai ales P. Matthiae, Il sovrano e I 'opera. Arte e potere nella
Mesopotamia antica, Milano 1995.

Pe internet recomand cu caldurã:

The History of Ancient Near East. Electronic Compendium, http: // ancientneareast.
tripod.com/index.html,
precum şi numai pentru civilizatia sumerianã:
S.N. Kramer, E.I. Gordon, R.A. Giusepi, Sumeria. The History of Ancient Sumeria,
Including its cities, kings and religions, www. ragaz-international.com/sumeria.html

Pot fi consultate şi urmãtoarele adrese:

www.encyclopedia.com/articlesnew
şi www.photoloft.conv
sau site-ul lui Oriental Institute Chicago, cel mai mare centru de "assirologie":
www-oi.uchicago.edu/OI/DEPT/RA/ABZU/ABZU.HTML. El poate fi accesat
şi prin wwvv.google.com/Oriental Institute Chicago

Pe internet recomand pentru religiile Orientului Antic:

F.E. Smiths, Antiquity. Conflict, attitude and changing religions,
http:www.fsmitha.com/h1/index.htms, c. 1999

220