Arta bizantină

Arta bizantină este o sinteză originală, concepută ca un tot unitar, din bagajul cultural al
Greciei antice, al Egiptului antic, al semiților din Asia, din Persia sasanidă. Bizanțul a
prelungit lumea antică, timp de o mie de ani, până la sfârșitul evului mediu. Față de noaptea
catacombelor, materia este mai puțin suplă, suprafețele ce trebuie acoperite mai exigente,
punctul de vedere decorativ mai necesar și artistul mai controlat. Este o tranziție imprecisă și
fluctuantă între Europa și Asia, între spiritul antic și cel medieval. Sufletul antic
supraviețuiește în marile gesturi simple, în tăcerea și în privirile calme, în noblețea și în
măreția lor, în sensul profund al armoniei ce iradiază din operele bizantine. Acestea sunt
dogmatice prin imobilitate, asiatice prin materia fastuoasă și strălucitoare. Pe capitelurile
coloanelor, pe broderiile de piatră sau de metal prețios, pe faldurile rigide ale odăjdiilor, pe
relicvarii, se întâlnesc animalele sale simbolice plate, roțile sale specifice, crucile cu brațe
evazate, bazoreliefurile sale țepoase într-o invazie ornamentală monotonă și sistematică.

Cu rolul de a impresiona și de a înălța spiritul către divinitate, arta bizantină are ca principale
însușiri abstractizarea, abordarea simbolică, fastul, tradiționalismul. Păstrează regulile și
canoanele pe timp îndelungat, ceea ce explică evoluția ei lentă, fără salturi evidente. Este
practicată în general de artiști anonimi, spre deosebire de Renaștere, unde este exaltat cultul
individualității artistului.

Instrument de propagare a religiei creștine și a autorității împăratului (bazileului), arta

bizantină este marcată de dualism, în sensul că este închinată, pe de o parte, bazileului
Constantinopolului, dar conține, pe de altă parte, și o importantă componentă populară, mai
ales în zonele mai îndepărtate ce centru. Pe plan local iau naștere o serie de școli cu trăsături
distincte, ce derivă din matricea popoarelor respective, ceea ce conferă artei bizantine și o
anumită lipsă de omogenitate.

Începutul artei bizantine este controversat în rândul istoricilor, ca timp, fiind legat de domnia
lui Dioclețian, sau de Edictul de la Milano a lui Constantin cel Mare (313), prin care se
legalizează religia creștină, de Sinodul de la Niceea (325), sau de inaugurarea oficială a
Constantinopolului ca și capitală (330), transformat din vechiul Byzantion.

Perioada timpurie (etapa protobizantină sau romană târzie) cuprinde secolele IV-V. Este
timpul împăratului Constantin cel Mare (308-337), când se construiește Hipodromul (100.000
de spectatori), Forumul lui Constantin, Columna lui Constantin, catedrala Hagia Sophia.

Epoca lui Iustinian (527-565) este perioada de aur, când arta bizantină cunoaște apogeul
dezvoltării sale. Se reconstruiește cupola catedralei Sfânta Sophia (terminată în decembrie
537) de către Antemios din Tralles și Isidor din Milet. Atunci, copleșit de reușita tehnică și
artistică, de măreția monumentului, împăratul Iustinian exclamă: „Te-am învins Solomoane”.
În această epocă de aur iau naștere și Mânăstirea Sfânta Caterina din Peninsula Sinai, biserica
San Vitale din Ravenna (527-548), Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol, precum și
alte edificii decorate cu aur, fildeș și strălucitoare mozaicuri, ce uimesc și astăzi prin savante
compoziții, prin strălucirea și persistența culorilor în timp, prin puterea lor de a ilustra
magistral scene biblice importante.
Evul Mediu Bizantin (632-1204) cuprinde perioada evului mediu bizantin timpuriu (632-
1025) și perioada medievală bizantină târzie (1025-1204). Acest interval de timp se poate
împărți în mai multe perioade:

-Iconoclasmul (sec. VII-IX) inițiat de Leon al III-lea Isaurul, este marcat de prigoana
antropomorfismului și de reacția împotriva icoanelor. Călugării iau calea exilului spre Italia,
Rusia, Bulgaria, Țările Române, Serbia, Macedonia, țări ce devin focare de artă bizantină,
fiecare cu specificul său. Arta bizantină a supraviețuit și pentru că pictorii de anluminuri își
continuau, în plină iconoclastie, munca lor în mânăstiri.

-Renașterea macedoneană și Dinastia Comnenilor (secolele IX-XII)

-Dominația occidentală

Cu Renașterea paleologă (secolul al XIII-lea - sec. al XIV-lea), în care se face mutarea

centrului de greutate de la Constantinopole la Athos, începe decăderea Imperiului Bizantin.
Fresca înlocuiește parțial mozaicul, mișcarea și gesturile devin mai avântate, faldurile flutură,
chipurile sunt mai puțin severe, mai delicate. Paleta cromatică este mai rafinată, cu efecte
pitorești; școlile naționale se desprind de sub influența bizantină. Mozaicul devine mai viu și
mai însuflețit, Italia lui Giotto, după ce suferise influența Bizanțului, influențează Bizanțul, la
rândul ei. În ultima sa etapă, 1204-1453, survine decăderea Bizanțului; Manuel Panselinos va
acoperi cu fresce, pe la începutul secolului al XIV-lea mânăstirile de pe muntele Athos într-un
stil italienizat.

„Bizanț după Bizanț”, cunoscuta formulă a lui Nicolae Iorga, exprimă continuitatea civilizației
bizantine, atât pe teritoriul fostului imperiu, cât mai ales pe teritoriile Țărilor Române, Serbiei,
Macedoniei, Rusiei, Italiei. La noi în țară avem exemplul picturilor murale de la Voroneț, cu
celebrul albastru, de la Arbore, Sucevița, Moldovița, din nordul Moldovei.

Icoanele ortodoxe vor reprezenta idolatria grecească agonizantă, după cum icoanele catolice,
câteva secole mai târziu, vor reprezenta idolatria latină ce renaște. Funcția esențială a icoanei
este aceea de a-l aduce în prezent pe cel (cea) înfățișat(ă) și de a-l (o) pune în relație directă cu
privitorul. Potrivit perspectivei inversate liniile nu se întâlnesc într-un punct de fugă aflat în
spatele tabloului, ci într-un punct aflat în fața tabloului. Spațiul este redus ca adâncime și se
desfășoară către privitor. Lumea reprezentată se dezvăluie celui care se deschide spre a o
primi, spațiul fiind cel activ, nu cel care privește. Înafară de perspectiva inversată, în arta
icoanelor se mai utilizează și perspectiva ierarhică. Elementele icoanei își modifică mărimea
nu în funcție de distanță, ci în funcție de importanța lor. Foarte important în arta bizantină este
ritmul, care dă viață picturii, pune în „relație iubitoare” (după o formulare a timpului), sau în
armonie, toate elementele icoanei. Euritmia este cea care domină, și nu simetria, egalitatea sau
identitatea unui element cu alt element. Astfel, dacă avem o compoziție organizată pe frize
(registre) suprapuse, reprezentând scene biblice, și fiecare scenă este delimitată simbolic de o
coloană sau de un copac, coloana sau copacul, deși se repetă metodic, nu sunt identice, ci
îmbracă o diversitate copleșitoare de forme și culori, reducând din monotonia reprezentării.
Chiar dacă arta icoanelor bizantine este preponderent anonimă, se cunosc totuși câteva nume
de pictori, care, datorită spiritului lor creator de excepție, datorită acordului stabilit cu
misteriosul spirit al epocii, au rămas în panteonul marilor artiști ai tuturor timpurilor.
Trebuiesc reținuți următorii pictori iconari în tradițiile artei bizantine: Manuel Panselinos, ca
strălucit reprezentant al Școlii de la Tesalonic, la sfârșitul secolului al XIII-lea-începutul
secolului al XIV-lea, pictând la Mânăstirea Protaton, Vatopedu, Prodromu, Hilandari, Marea
Lavră; Theophan Grecul, 1340-1410 (Donskaia); ucenicul lui Theophan Grecul, Andrei
Rubliov (1360-1430), pictor și călugăr, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, cu cunoscuta
icoană a Sfintei Treimi. La Muntele Sinai sunt cunoscuți pictorii Stephanos și Ioan.

Alături de icoane, și mozaicurile sunt cele care definesc arta bizantină ca artă a
transcendenței și a fastului. Strălucirea culorilor lor apropie spiritul de perfecțiunea invizibilă,
uimește prin intensitatea senzației cromatice, înlesnind intrarea într-o stare de comuniune cu
divinitatea. Unul din capitolele glorioase ale artei bizantine este cel al mozaicurilor din
secolul al VI-lea din Ravenna (San Vitale, mausoleul Galla Placidia, San Apollinare
Nuovo din Ravenna și San Apollinare in Classe, lângă Ravenna). Aici primează imaterialul
prin aplatizare și evitarea consistențelor volumetrice, anularea atributelor sexuale feminine
sau masculine prin veșmânt specific; se remarcă gesturile solemne, grave, reținute ca
amploare a mișcării, măiestria artistică și virtuozitățile tehnice. Repere specifice ale
morfologiei bizantine sunt ritmul pronunțat al siluetelor verticale, statica și poziția frontală a
siluetelor subțiri și parcă inconsistente, ochii măriți, privirea concentrându-și întreaga forță pe
comunicarea sensibilă a spiritului. Fondul de aur este plat, fără adâncimi, aducând în acord
cromatic culorile de o intensitate sporită și prin reflectarea luminii. Alte expresii ale înaltelor
exigențe estetice bizantine în domeniul mozaicurilor sunt mozaicurile de la Bazilica San
Marco din Veneția sec. al XI-lea, mozaicurile de la Firenze, Baptister, mozaicurile Dafni,
sec. al XI-lea, mozaicurile din Sicilia, de la catedralele Monreale și Chefalu, sec. al XII-lea.
Considerată a opta minune a lumii antice târzii, catedrala Agia Sophia de la
Constantinopole, reconstruită de Iustinian în anul 537, este primul exemplu de arhitectură
bizantină. Uimește nu numai prin dimensiunile colosale (cupola înălțată de la planul de călcat
până la 53 metri, având un diametru de 31 metri), ci și prin soluțiile tehnice arhitecturale
avansate (ex. descărcarea greutății cupolei centrale pe 2 semicupole mari pe o axă și pe 6
cupole mici pe cealaltă axă perpendiculară pe prima). Mozaicurile de la acest edificiu sunt la
fel de remarcabile, din păcate distruse parțial în perioada când a fost transformată în moschee.

Arta decorativă se întâlnește în broderiile de pe odăjdiile grele ale veșmintelor bogate, pe

broderiile în metale prețioase ale sipetelor, casetelor, pe arme, bijuterii, diademe, plachete,
coperți ale cărților sfinte, în anluminuri, etc. Materialele prețioase folosite (aurul, argintul,
emailurile, smalțurile, pietrele prețioase), precum și virtuozitatea demonstrată de meșterii
artiști, au rămas ca probe ale somptuozității și exigențelor estetice înalte ale epocilor
împăraților bizantini.

Cultura bizantină urmărită pe mai bine de un mileniu, este marcată de exotismul și fastul
oriental, de viziunea ascetică a figurilor umane reprezentate, de splendoarea și strălucirea
spectacolului optic al artelor, de prețiozitatea artizanală a ornamentelor, de persistența
geniului grec, mai ales în privința uluitoarelor armonii de forme și culori.
 Bibliografie
Bell, Julien, - Oglinda lumii, O nouă istorie a artei, Ed. Vellant, București, 2002

Cormack, R. – Byzantine Art, Oxford, 2000

Constantinescu-Iași, P. – Istoria artei bizantine cu 130 de figuri, Viața Românească, Iași, 1927

Delvoye, Charles – Arta bizantină, Ed. Meridiane, București, 1976

Durand, Jannick – Arte bizantina, KeyBook, Rusconi Libri, 2001

Evans, H. C. – Faith and Power (1261-1557) ed. Byzantium, New York, 2004

Faure, Elie – Istoria artei, Arta medievală, Ed. Meridiane, București, 1988

Lazarev, Victor – Istoria picturii bizantine, vol I, Ed. Meridiane, București, 1980

Oprescu, George – Manual de istoria artei, Evul Mediu, Ed. Meridiane, București, 1985