ARTA GREACĂ

1. Arta predorică

înainte de începuturile, spre 1100 a.Chr., a ceea ce numim în mod tradiţional arta greacă, bazinul Mării Egee cunoscuse o civilizaţie
deosebit de strălucitoare în mil. 2 a.Chr., dar deja remarcabilă începând cu mil. 3 a.Chr. Mult timp miturile care circulau încă
din antichitate referitoate la aceste timpuri au fost nmeglijate de către cercetători, dar descoperirile de la Troia şi Micene
(Schliemann) şi din Creta (Evans) au deschis calea unor numeroase cercetări.
În general această civilizaţie a fost denumită egeană (pentru a-i asigura zona geografică) sau preelenică (pentru a-i indica
anterioritatea în raport cu venirea grecilor). Totuşi, s-a observat că aceste denumire sunt doar convenţionale: în mil. 3 a.Chr.
această civilizaţie se baza pe un fond neelenic, dar depăşea cu mult bazinul Mării Egeice, în timp ce în mil. 2 a.Chr. grecii au
pătruns în Grecia, unde vor dezvolta o cultură întru totul greacă.

1.1. Neoliticul
Perioada paleolitică nu a lăsat urme în ceea ce va deveni mai târziu Grecia, dimpotrivă populaţiile neolitice, neindoeuropene şi
nesemitice au creat, începând cu mil. 5 a.Chr., două centre principale de civilizaţie: în Thesalia şi în Creta.
În Creta, producţiile lor cele mai caracteristice, cu o ceramică modelată de mnă, fără ajutorul roţii, şi decorată cel mai adesea cu
incizii în zigzaguri constau în încântătoare figurine de pământ ars, care trebuie să fi reprezentat o divinitate a fecundităţii sau a
fertilităţii: p[rezenţa lor se explică uşor prin existenţa unei populaţii agrare, poate matriarhală, dar ele par să evoce totodată
influenţe asiatice.
În Thesalia distingem o perioadă veche, numită Sesklo, cu figurine similare de lut ars, având funcţie magică, şi cu o ceramică cu
motive geometrice pictate în roşu pe fondul palid. O altă perioadă este cea denumită Dimini (3000-2500 a.Chr.), când apar
elemente noi, ce par să fie în corelaţie cu venirea unor elemente străine, poate din Câmpia Dunării, şi care izolează Thesalia
în momentul în care este introdusă metalurgia în lumea egeeană. Acum se întâlneşte pentru prima dată tipul arhitectural al
megaronului, ce va juca un rol esenţial în arhitectura greacă: este vorba de o încăpere dreoptunghiulară cu o vatră centrală, a
cărei intrare, pe o latură mai mică, este precedată de o galerie limitată de ieşindurile zidurilor laterale (antele). În sfârşit
ceramica prezintă motive noi, mai ales spiralice.

1.2. Vârsta bronzului

Cam pe la începutul mil. 3 a.Chr. practica metalurgiei bronzului începe să se răspândească în lumea egeică, începând din Anatolia
şi care pare să fi atins Creta prin 2600 a.Chr. Din acest moment există o clară continuitate între Grecia şi teritoriile de E ale
Mării Egee. Totuşi, există o oarecare individualitate, perceptibilă, care permite stabilirea unor secţionări geografice: cicladicul
se referă la Ciclade, minoicul se referă la Creta, heladicul la evoluţia Greciei continentale. Chiar dacă acestea pot fi
fragmentate în mai multe epoci (timpuriu, mijlociu, târziu) se poate, în mare, stabili o cronologie pentru epoca bronzului. Astfel,
bronzul timpuriu ar dura între 2600-2000 a.Chr. şi corespunde unei înfloriri a artei în Ciclade. Aceste insule care nu au jucat un
rol deosebit în neolitic se dezvoltă acum datorită intensificării navigaţiei de coastă. În acest sens importante devin carierele de
marmură din Paros şi naxos, precum şi cele de şmirghel şi obsidian din Melos. Aici, ceramica foloseşte în plin forme
anatoliene, caracterizate adesea printr-un gât „cu cioc înalt” şi, pentru decoraţie, spiralele incizate, răsucite uneori în jurul unor
margini rudimentare de corăbii. Ceea ce ne atrage mai ales atenţia sunt „idolii cicladici” sculptaţi în marmură, care prezintă
femei goale, cu braţele strânse la piept, imagini ale divinităţi care urma să însoţească mortul în mormântul lui. De multe ori
stilizarea acestor statuete sfârşeşte prin a da trupului femini forma unei viori.
În acelaşi timp, Grecia heladicului timpuriu, pare tăiată în două de o Thesalie care rămâne încă în subneolitic: arta Greciei centrale
şi a Peloponesului, care continuă pe cea a Cicladelor, cu un palat care constituie mărturia unei reale concentrări a puterii în
zonă (Lerna în Argolida). Arta Macedoniei şi Traciei par să continuea în mod direct pe cea a Asiei Mici, îndeosebi pe cea a
Troiei (unde în al doilea nivel de locuire Schliemann a găsit tezaure somptuoase).
Creta minoicului tipuriu se desprinde mai lent de neolitic: spirala fiind utilizată în decoraţie de abia în fazele terminale. Cu toate
acestea unele situri din E şi S beneficiază de o viaţă mai activă: vase din piatră inspirate din cele egiptene.
În bronzul mijlociu, continentul grec este agitat de o serie de migraţii astfel că rolul Cicladelor este înlăturat, cea care devine acum
centru fiind Creta. Aceasta datorită aşezării geografice la răscrucea marilor drumuri mediteraneene este influenţată puternic de
către Orientul Antic, mai ales Egipt. Puterea politică se concentrează în mâinile unor prinţi şi se intră în epoca palatelor, ale
căror ruine au fost descoperite la Cnossos, Phaistos şi Malia. După evoluţia acestora se disting două perioade: perioada
palatelor vechi (2000-1700 a.Chr.) şi perioada palatelor noi (1700-1450 a.Chr.). Aceasta este o peocă în care producţia
culturală a Cretei depăşeşte întreaga producţie egeeană. Cel mai remarcabil această cultură poate fi observată în arhitectură:
în centrul unor oraşe, uneori foarte bine populate se află aceste palate, inspirate poate din modelele orientale, care alătură, în
jurul unei vaste curţi rectangulare, cartiere bine individualizate, rezervate tuturor activităţilor.
Palatele primei perioade prezintă o serie de curţi interioare, care converg spre curtea cea mare şi care sunt străjuite de porticuri şi
logii, ale căror coloane sunt deseori impare şi sunt mai îngroşate la vârf. Toţi pereţii erau acoperiţi de fresce, reprezentările lor
permiţându-ne să ne imaginăm o viaţă luxoasă, strălucitoare cu numeroase ceremonii şi concursuri. În cadrul acestor fresce
trebuie remarcată influenţa egipteană în ceea ce priveşte folosirea cafeniului roşcat pentru desemnarea carnaţiei masculine, a
albului lăptos pentru cea feminină precum şi dezinvoltura caracteristică artei de la Tell-el-Amarna (sunt reprezentate multe
animale, fiinţe umane, păsări, flori).

1.3. Venirea indo-europenilor

Între 1450-1400 a.Chr. noutăţi considerabile sunt introduse în arta cretană: palatul din Cnossos, singurul care şi-a mai păstrat
strălucirea, comportă o sală a tronului net diferenţiată, frescele sunt mai stilizate, mai geometrice. Decoraţia vaselor este
preocupat mai mult de strălucire decât de viaţă şi tinde spre insensibilitate. În sfârşit arhitectura funerară tinde spre
monumentele cu cupolă, excelent reprezentate în lumea miceniană. Aceste schimbări sunt puse în legătură cu venirea unui
nou strat etnic, cel al grecilor. În momentul în care în Creta începe perioada palatelor vechi, aceste populaţii încep să se
infiltreze în continentul european. Aceştia sunt cei care instaurează civilizaţia heladică mijlocie, adesea numită şi minyană
(Minyas regele legendar al cetăţii Orhomenos din Beoţia unde s-au descoperit primele urme). O dată cu venirea acestora se
succed mai multe valuri: ionieni, aheeni, care se contopesc cu băştinaşii şi astfel se va săvarşi o transformare lentă, ce
concentrează popoulaţiile în targuri, iar puterea âinile unor şefi războinici. Acest fenomen este cel mai bine reprezentat în
Argolida, unde cetatea Micene va şi da numele civilizaţiei pe cale de constituire. Aceasta începe să se dezvole într-adevăr
începând cu heladicul târziu (după 1600 a.Chr.). După ce se stabilizează, construindu-şi diferite aşezări (Micene, Pylos, Tirint
şi chiar Athena) ei vor trece la cucerirea Cretei, a cărei civilizaţie o imitaseră mult timp. Astfel noutăţile descrise mai sus sunt
atribuite influenţei lor.
După 1400 a.Chr. această civilizaţie miceniană, care a surclasat-o pe cea cretană, îşi construieşte fortăreţe de o putere enormă:
acum apar zidurile ciclopice, construite din blocuri enorme, abia subţiate, legate cu pietriş şi argilă. Pe la 1250 a.Chr. se aplică
o tehnică mai riguroasă, cu asize orizontale. Mai mult lintoul porţii principale de la Micene este surmontat de un triunghi de
descărcare, care raportează greutatea părţilor înalte asupra stâlpilor de bază şi pe care îl umple celebra placi.
Aceste cetăţi prezintă multe influenţe ale palatelor cretane: curtea mărginită de un portic, scările monumentale, instalaţiile sanitare,
decoraţia luxoasă cu gresce şi pavaje, dar şi influenţe anatoliene, cum ar fi prezenţa megaronului. Încăperea principală, sala
de ceremonii, era precedată de două vestibule, iar deasupra vetrei din centru se afla o lucarnă, care susţinută de patru stâlpi,
evacua noxele.
La început aceşti stăpânitori erau îngropaţi în morminte cu şanţm săpate în pământ şi grupate în cimitire circulare (2 la Micene,
unde mormintele prezentau un inventar funerar excepţional). Apoi, influenţa egipteană duce la săparea în pereţi a mormintelor
cu cameră, la care se ajungea printr-un culoar. Aceste morminte, în fazele finale ale civilizaţiei, comportă o cameră mortuară
perfect circulară, boltită, în formă de stup (mormĂnt cu tholos). Cele mai impresionante datează din cursul sec. 13 a.Chr.:
tezaurul lui Atreu sau mormântul Clitemnestrei.
Aceste palate, aceste morminte au fost secondate de o artă ceramică, ce se caracterizează printr-o rupere de cea cretană, dar şi
printr-o rigoare sporită: geometrizare, compartimentare, stilizare. Astfel, arta miceniană, în realitate prima artă greacă, pare să
se epuizeze, să se sclerozeze spre sfârşit, pană când un nou val de invadatori indo-europeni îi stinge, către sec. 12 a.Chr.,
ultimele străluciri.

2. Periodizarea artei greceşti

3. Perioada geometrică

Cu toată duritatea cu care dorienii au invadat teritoriul civilizaţiei miceniene, aceasta a mai subzistat în sec. 12 a.Chr. printr-o
cultură submiceniană, iar continuitatea este perceptibilă, mai ales în cimitire, cu arta protogeometrică. Oricum, dorienii
aparţineau aceleiaşi rase ca şi aheeni si după un timp de acomodare se observa o reluare a tendinţelor artistice din perioada
miceniană.

3.1. Ceramica protogeometrică

Se cuvine să se înceapă cu studiul ceramicii, pentru că:
aici recunoaştem cel mai bine caracterul geometric al decorului, care serveşte atât la calificarea epocii.
prin evoluţia stilului se poate fixa o cronologie.
Majoritatea arheologilor sunt de acord să distingă înainte de perioada geometrică propriu-zisă o perioadă protogeometrică, ce
cuprinde, în mare, sec. 11-10 a.Chr. Aceasta corespunde, în special în Attica, realizării unui sistem comod de forme:
 amfora → cu cele două toarte laterale şi gâtul larg şi înalt înlesnesc transportul lichidelor
 oenochoe → urcior mic, prevăzut cu o singură toartă care uneşte mijlocul de gură, este folosit pentru vărsarea vinului
 cratere → folosite pentru amestecarea vinului
 cupe → cu peretele înalt şi picior tronconic, adesea cu două toarte
După cum am observat toate acestea au forme riguroase, rigurozitate accentuată şi de decorul negru pe fond bej-roz. La început
predomină motivele geometrice, apoi sporeşte importanţa firnisului: în sec. 10 a.Chr. toată partea inferioară a vasului este
acoperită cu negru, iar decorul este dispus cu moderaţie în partea de sus. Ornamentaţia acestei perioade rămne supusă
structurii recipientului: reţelele orizontale delimitează şi mai bine formele vasului. Dezvoltarea acestui stil, care-şi are în mare
parte originile în arta submiceniană s-a dezvoltat în Attica mai ales din cauza faptului că această regiune nu a fost atinsă de
invazia doriană.

3.2. Ceramica geometrică attică

Perioada geometrică propriu-zisă, care acoperă sec. 9-8 a.Chr., confirmă superioritatea olarilor athenieni. Astfel formele se
diferenţiază şi mai mult:
amfora devine mai suplă, iar toartele verticale se înalţă şi mai mult
oenochoe este mai pântecos
cupa este mai plată şi piciorul este înlocuit cu o bază largă.
În cursul sec. 9 a.Chr., perioada geometricului vechi, repertoriul decorativ abandonează curba în avantajul liniilor drepte şi cu
ajutorul acestora construieşte diferite forme geometrice. Decoraţia invadează din nou totalitatea spaţiului, numai piciorul şi
fundul rămânând negre. Totuşi, încă ornamentaţia rămâne adaptată locului şi subliniază logica formelor.
De abia la sfârşitul sec. 9 a.Chr. şi începutul sec. 8 a.Chr., perioadă denumita geometric matur, unele vase manifestă inovaţiile cele
mai importante. Acestea fiind găsite în cimitirul din NV Athenei, lângă poarta dublă numită Dipylon, s-a considerat că fac parte
din stilul Dipylon. Importanţa materială şi decoraţia lor atestă ascensiunea în primul plan al vieţii sociale, a unor mari prorpietari
de terenuri, ale căror funeralii grandioase dau ocazia unor rituri complexe. La acestea se adaugă înlocuirea ritului de
 incineraţie cu cel de înhumaţie, astfel că grija pentru nevoile de dincolo de viaţă creşte. În acest sens amploarea vaselor
depuse în cimitire creşte: unele atingeau 1.75 m, iar arderea lor necesita o adevărată performanţă tehnologică.
Două forme sunt folosite în mod special:
 marea amforă, destul de suplă, cu cele două toarte în arc dublu.
 craterul, montat pe un picior tronconic ce trebuia îngropat.
Fundul acesto vase este în general găurit. Decoraţia acestor vase încă mai foloseşte formele unghiulare, dar dar se regăsesc şi
două inovaţii:
prezenţa pe gâtul vasului a unor frize ornate cu figuri împrumutate din regnul animal: cerbi sau ţapi, păscând sau şezând, cu capul
întors înapoi. Formele sunt încă schematizate, dar însăşi tipul frizei evocă influenţe orientale
prezenţa pentru prima dată a figurii umane: în zona dintre toarte există unul sau două planuri în care se prezintă ritul funerar.
Formele umane sunt mult simplificate: membrele sunt filiforme, torsul este redus la un triunghi, pe care este plasat capul ca o
sferoţată pe o tijă verticală, cu o vagă excrescenţă pentru a indica nasul şi bărbia. Acestea se apropie mai mult de sensul unor
ideograme, în afară de faptul că pictorul chiar nu se pricepe. Nu este vorba de realism, ci de mesajul pe care îl trimite desenul
schemtizat: echivalentul unui epitaf funerar.
Producţia attică a acestei perioade nu s-a rezumat numai la aceste vase, remarcabile prin dimensiuni şi destinaţie, ci a continuat şi
tradiţia vaselor castnice: amfore, oenochoe. În toate aceste exemple, decoraţia rămâne supusă aceloraşi reguli ale rigorii şi
echilibrului. Adevăratele inovaţii apr de abia în a doua jumătate a sec. 8 a.Chr., în perioada geometricului târziu. Influenţa
sporită a orientului se resimte în faptul că figura umană începe să fie reprezentată şi pe vasele de mici dimensiuni, în timp ce
se uită schematismul stilului Dipylon. Apar detalii până acum neglijate: ochii sunt redaţi prin puncte negre în mijlocul unor
cercuri separate, elemetle trupului par să capete volum, chiar dacă încă se mai resimte o anumită stângăcie. Caracterul
reprezentărilor s-a schimbat: pe vasele de uz casnic nu mai sunt reprezentat scene funerare, ci diferite bătălii terestre sau
navale, de vânători şi alte scene epopeice.

3.3. Plastica
Primele documente plastice, reprezentând figuri umane, apar cam în acelaşi moment în care primele figuri umane încep să apară
şi pe vasele attice. Începând cu a doua jumătate a sec. 8 a.Chr. aceste figurine, de dimensiuni mici, încep să se răspândească
tot mai mult, fiind interesante atât prin forma lor geometrică (similară cu cea de vase) cât şi datorită rolului lor, religios sau
magic. Acestea, fabricate mai ales din bronz, au fost găsite mai ales în sanctuare şi constituie ex-voto-uri de recunoştinţă şi
invocă protecţia divină. Există atât reprezentări antropomorfe cât şi zoomorfe (tauri, berbeci), dar prima categorie este cea
care suscită interes. În această categorie se prezintă reprezentări feminine (sanctuarul de la Olimpia – cele două grupuri de
câte 7 statuete de femei dezbrăcate) şi masculine (războinici – consacră zeilor imaginea lor) turnate în bronz. Aceste statuete
constituie singurele mărturii de plastică din sec. 8 a.Chr.
Totuşi ar trebui să ne imaginăm şi existenţa unor statui de dimensiuni mai mari, reprezentând chiar zei, aşa cum ni le prezintă
tradiţia antică. Aceasta ne vorbeşte despre aşa-numitele xoana, statui de lemn sau piatră, care ar fi constituit primele statui de
cult. Dar cercetarea arheologică nu atestă asemenea artefacte. Oricum, de abia sub influenţă orientală vor apărea primele
statui personificând zei şi de abia în epoca arhaică vor apărea statui în care chipul zeului este întruchipat de cel al omului.
Deocamdată existenţa acestor statuete de adoratori este pusă în legătură cu o clară primitivitate a cultului.

3.4. Arhitectura
Simplitatea edificiilor religioase este pusă în legătură atât cu caracterul primitiv al imaginii cultului, cât şi cu modestia generală a
construcţiilor din această vreme, încă tulbure. Totuşi, în această perioadă se definesc elementele fundamentale a ceea ce va
deveni sanctuarul clasic:
rezervarea, pentru divinitate, a unei porţiuni de teren (temenos), delimitată de o incintă, unde se va produce actul fundamental al
cultului: sacrificiul. Acesta se va săvârşi întotdeauna în acelaşi punct, astfel că mormanele de cenuşă se vor acumula, treptat,
în timp.
zeul este prezentat sub forma unui bloc sau a unei statui sumare, protejată de o construcţie. De acum apare caracterul esnţial ce
va diferenţia templul gresc de lăcaşul de cult creştin: templul este doar locuinţa zeului, clădirea în care se află statuia acestuia,
altarul aflându-se întotdeauna afară, în faţa intrării în edificiu. Aşa se explică dimensiunile reduse, în general, ale templului
grec, dar şi adoptarea, pentru locuinţa zeului, a formelor arhitecturale folosite pentru locuinţa oamenilor: fie cabana deschisă
pe una din laturi mici şi terminată la cealaltă extremitate cu o absidă, fie megaronul micenian, cu o sală dreptunghiulară
precedată de un vestibul cu două coloane între ante.
Aceasta este schema din care va rezulta templul grec, evoluţie pe care o putem observa în câteva etape, cu ajutorul sitului de la
Thermos (Etolia):
megaronul A: este prima construcţie, în formă de potcoavă, degajată de arheologi, care este datată din heladicul târziu şi care era,
probabil, o simplă locuinţă.
megaronul B: înlocuieşte vechea structură după tulburările de la începutul mileniul, acesta fiind cu siguranţă un templu: schema
este identică, dar pereţii au devenit rectilinii şi apare un peristil care înconjoară întreaga construcţie şi ale cărui coloane de
lemn au fost amplasate pe nişte dale de piatră. Se poate reconstitui şi un acoperiş în două ape, iar în dreptul absidei era de
formă conică. Faţada prezenta şi un fronton triunghiular.
templul C: înlocuieşte, în sec. 7 a.Chr., edificiul precedent. Această construcţie se caracterizează mai ales prin colonada sa axială,
formată din 12 coloane. Edificiul se deschide spre E printr-o faţadă care are 3 coloane de lemn între ante, în timp ce acoperişul
integral în două ape era susţinut de acea colonadă axială. Piedestalul xoanonului era uşor deplasat spre dreapat, pentru a nu
fi eclipsat de colonadă. De altfel, acesta a fost singurul inconvenient al planului, care însă va fi soluţionat o dată cu creşterea în
importanţă a statuii zeului.

4. Perioada orientalizantă

Secolul 7 a.Chr. se deschide în Grecia într-o atmosferă nouă, pe care istoria artei o caracterizează opunând stilul ei orientalizant,
geometricului perioadei precedente. Trebuie amintit faptul că arta sec. 8 fusese marcată deja de influenţe orientale, la fel cum
arta sec. 7 va păstra unele reminiscenţe geometrice. Valul de orientalism care năvăleşte asupra Greciei începe cam prin anii
700 a.Chr., când se plasează momentul de apogeu al colonizării greceşti. Este momentul în care noile cetăţi greceşti stabilesc
contacte cu alte civilizaţii şi au un rol important în evoluţia curentelor atât politico-economice căt şi culturale. Din acest
moment, grecii sunt puşi să facă concurenţă culturii materiale orientale, fapt ce va duce la o preluare a unor anumite tehnici şi
forme.

4.1. Sculptura
în cadrul plasticii majore rolul egiptului ste esenţial: nu este de mirare faptul că statuile mari apar în Grecia, de abia după stabilirea
grecilor la Naucratis, în Delata Nilului. Arta egipteană revela posibilitatea de a degaja din piatră statui de mărime umană, chiar
dacă propunea exemplul unor trupuri drepte, strict din faţă, de o severitate rigidă şi hieratică. Sculptorii greci se inspiră din
aceste imagini şi vor crea un tip care va păstra un loc considerabil în sculptura sec. 7 a.Chr.: cel al couros-ului, tanărul gol, în
picioare, în care poate fi recunoscut atât un zeu, cât şi orice alt tip de persoană. Această disponibilitate a imaginii, o
predispune să celebreze înainte de toate frumuseţea ideală a trupului omenesc. Totuşi, funcţia esenţială a acestor statui
rămâne cea religioasă, fapt evidenţiat prin avansarea piciorului stâng. Ea este mai puţin evidentă pentru imaginea, paralelă a
tinerei fete în picioare, îmbrăcată.
Şi de această dată, tot Creta este iniţiatoarea. Aici este plasată activitatea legendarului Dedal, artist complet, primul care pare să fi
ştiut să „lucreze cu arta”. De la numele acestuia este denumită dedalică sculptura sec. 7 a.Chr. acesta este primul care a ştiut
să se rupă de imobilismul primitiv de care suferea scultura greacă a aceloir vremuri. Înainte de aceasta plastica era
 reprezentată de o serie de statuete de bronz, foarte asemănătoare ca aspect cu picturile ceramicii geometrice. O avansare
poate fi observată în cazul serii de bronzuri de la Olimpia: protomele de grifoni care împodobeau marginile trepiedelor votive.
În afară de acestea mai există o serie de statui de animale: leii de la Delos sau leul de la Corfu, cu rolul imaginar de a proteja
morminte sau sanctuare.

4.2. Arhitectura
Într-adevăr arhitectura răspunde acestei noi monumentalităţi a statuilor. Astfel, templul A de la Prinias este unul din cele mai
elocvente exemple: acest edificiu se compune dintr-o capelă precedată de un vestibul îngust. La faţadă fiecare antă se termina
într-un stâlp, iar un al treilea se afla în mijloc, separând două uşi, deasupra cărora se desfăşura o friză de călăreţi. De acum,
templele încep să se distingă tot mai multe locuinţele private. Şi în cadrul acestora are loc o monumentalizare: lemnul este
înlocuit cu piatră, dimensiunile edificiilor cresc, ornamentaţia lor este mai bogată. Aceste progrese decisive sunt înfăţişate de
templulu Herei din olimpia. Acesta la sfârşitul sec. 7 a.Chr. prezenta deja caracteristicile majore ale templului clasic. Vestibulul
din faţă este dublat de unul asemănător în spate, care va fi denumit opistodom. Faţada devine hexastilă, în timp ce coloanele
de pe laturi sunt încă multe (16). Colonada axială dispare, fiind înlocuită prin două serii de câte 8 coloane, care degajau spaţiul
intern.
5. Arta arhaică

În sec. 6 a.Chr. creaţia artistică greacă este cea mai îmbelşugată în căutări şi manifestări. Această epocă, pe care o numim arhaică
continuă în linie directă epoca orientalizantă din sec. 7 a.Chr. în această epocă următoare există totuşi câteva diferenţe:
rigoarea geometrică dispare, iar formele devin mai suple. Influenţele estice, care au jucat un rol important în sec. 7 a.Chr.,
continuă să exercite o oarecare influenţ, dar se înglobează mai intim în opere, al căror spirit este incontestabil grec.
Aceasta se datorează faptului că cetatea greacă şi-a dobândit o experienţă de-a lungul celor două secole de evoluţie. Consecinţele
colonizării se fac simţite: economia este prosperă, în timp ce puterea politică trece prin convulsii, cărora le vor pune capăt
pentru o vreme tiranii. Acţiunea acestora s-a dovedit a fi foarte favorabilă vieţii artistice. Pentru a da de lucru oameniloş şi
pentru a da cetăţii strălucirea de care va beneficia regimul politic, el întreprinde mari lucrări privind sanctuarele, dar şi
ansamblul aglomerărilor urbane.
Aceasta este perioada în care se poate vorbi pentru prima dată de urbanism, în timp ce acum se afirmă cele două elemente
esenţiale ale cetăţii greceşti:
Acropola, oraşul de pe înălţime, ale cărei fortificaţii apără tiranul şi unde îşi au reşedinţa divinităţile poliade
Agora, piaţa publică, care este totodată loc de cult, piaţă comercială şi cadrul al vieţii politice.
De asemenea tiranul se orientează şi spre construirea de porturi, indispensabile pentru cetăţile care se aflau în plin avânt
comercial. Tot acum se realizează şi primele sisteme de aducţiune a apei şi de canalizare. La fel de importante sunt lăcaşele
zeilor, care sunt în permanenţă împodobite şi care vor simboliza pentru mult timp bogăţia unei cetăţi. O dezvoltare
extraordinară o au sanctuarele panhelenice de la Delphi şi Olimpia. Acestea primesc multe daruri, de la familii sau de la cetăţi,
care umplu împrejurimile de statui, precum şi de mici capele, numite tezaure, pe care cetăţile le construiau pentru a-şi depune
ofrandele. Din acest moment predominanţa în artă o ia arhitectura, sculptura fiindu-i total subordonată. Ceramică ne oferă atât
evoluţii cât şi involuţii, servind în cea mai mare parte necesităţilor individuale, mai mult decât celor colective.

5.1. Stilurile
Pe la sfârşitul sec. 7 a.Chr., două mari stilurr sau ordine încep să evolueze, astfel că în sec. 6 a.Chr., opoziţia dintre cele două mari
ordine era deja schiţată, iar arhitecţii se găseau în faţa a două sisteme cu aceleaşi componente, dar cu variaţii suficiente
pentru a schimba complet alura ansamblului construcţiei. Repartiţia nu este de ordin etnic, ci de ordin geografic: stilul doric
este folosit mai ales în Grecia Continentală şi Grecia Magna, în timp ce, stilul ionic este tipic pentru Ionia şi Cyclade.
Stilul doric, născut în a doua jujmătate a sec. 7 a.Chr., păstrează ceva din severitatea doriană. Deasupra celor trei trepte care
formează temelie oricărui templu grecesc, coloana se înalţă direct fără intermediul vreunei baze. Fusul acesteia este tronconic,
 cu alură solidă, îndulcită de cele 20 de caneluri, cu rolul de a-i sublinia funcţia de susţinere şi verticalitatea. Tranziţia dintre
coloană verticală şi antablamentul orizontal se face prin capitel, compus dintr-o echină circulară, cu profilul curbat, surmontată
de o abacă, care reduce şi mai mult deschiderea liberă a arhitravei. Antablamentul prezintă deasupra arhitravei netede, o friză
de triglife şi metope. Metopele sunt plăci dreptunghiulare, la început plane şi care vor primi, în cele din urmă, fie pictată fie
sculptată în relief. Între acestea se află triglifele, mai înguste, care sunt striate de trei caneluri (2 complete şi o semicanelură de
fiecare parte). Acestea par să fie o derivaţie pornind de la piesele de lemn ale arhitecturii primitive. Deasupra frizei se află
mutuliile, care par a fi nişte plachete fixate, în planul inferior, prin gute. Acestea sunt nişte ornamente cilindrice care imită
ştifturile. Astfel de gute apăreau şi sub triglife, ca pentru a le ataşa de taenia, bandă în relief care separă arhitrava de friză.
Logicii construcţiei i se supune şi sculptura, prezentă doar în cadrul metopelor şi sub acoperişul în două ape, pe frontoane.
Stilul ionic, născut la începutul sec. 6 a.Chr., este mult mai complicat. Coloana se sprijină pe o bază ornamentată. Fusul este mai
zvelkt decât cel doric şi striat de 24 de caneluri. Acestea în loc să se întâlnească în margini tăioase, lasă între ele spaţii
înguste, care dublează numărul verticalelor. Capitelul este şi el mai dezvoltat: echina, ornată de un şir de ove, este surmontată
de o volută dublă, a cărei înfăşurare primeşte greutatea antablamentului. Arhitrava nu formează un bandou unic, ci este format
din trei fascii în avans progresiv. Friza, care nu este divizată în triglife şi metope, desfăşoară, pe toată lungimea clădirii, o
bandă continuă sculptată. Sub cornişă se afişează denticulii. Sculptura nu acoperă numai friza şi frontoanele, ci subliniază
toate diviziunile monumentului, acompaniază marile orizontale şi încadrează intrările (reliefuri, ove, săgeţi, palmete, perle,
piruete). În afară de aceste diferenţe, cele două stiluri se diferenţiază şi prin proporţiile diferite, care au evoluat foarte mult în
timp.

5.2. Templele dorice

Pentru stilul doric, ca şi pentru cel ionic caracterele nu sunt fixate definitiv şi asistăm de-a lungul secolelor la o continuă atât
evoluţie, cât şi involuţie. În acest caz templul Herei de la Olimpia pare să fi deschis o cale majoră. Totuşi, există şi o
diferenţiere regională. În Sicilia şi Grecia Magna, aranjamentele edilitare din oraşe foarte bogate anunţă încă de la jumătatea
sec. 6 a.Chr. arhitectura clasică. Astfel cele două temple din Sicilia: al lui Apollo de la Ortygia şi Olimpionul (565-555 a.Chr.) nu
fac excepţie. Faţada este hexastilă, dar planul rămâne alungit, laturile având 17 coloane. Suporţii şi antablamentul sunt
exclusiv din piatră, dar aspectul este greoi: înălţimea coloanei de abia depăşeşte de 4 ori baza, intercolumniul este mic, iar
capitelurile sunt atât de evazate încât aproape că se ating. Tocmai datorită faptului că ambele ansamble sunt construite
integral din piatră, arhitecţii încă nu au avut destulîncredere, fapt pentru care au înţeles să se însele mai degrabă prin exces
decât prin lipsă. O evoluţie totuşi se simte în ceea ce priveşte templul C de la Selinonte, coloanele devin mai suple, iar
intercolumniul sporeşte.
Un alt sit în care putem observa evoluţia templului doric este cel de la Paestum (Poseidonia) din S Italiei. Acest sit grupează mai
multe edificii dintre care „Bazilica” a fost construită prin 530 a.Chr. Naosul destul de amplu încă mai are o colonadă axială,
ceea ce-l face pa arhitect să introduce trei coloane între antele pronaosului şi 9 coloane la faţadă. Astfel distanţa dintre zidul
templului şi peristil este de două coloane (prefigurare a templelor ionice gigantice din perioada elenistică). Alte particularităţi în
plus indică o clară influenţă orientală (mai ales după 546 a.Chr., când perşii au cucerit Anatolia): canelurile se termină în partea
de sus cu semicercuri (ca la ionic), iar la bază capitelurile sunt ornate.
Doricul poloponesiac pare mai sever, exemplul cel mai remarcabil fiind templul lui Apollo din Corinth (540 a.Chr.). Templul cu faţadă
hexastilă cu 15 coloane pe laturi, are un pronaos cu două coloane între ante, în spatele căruia se află un naos, care prezintă
două şiruri de câte patrui suporţi. În spatele opistodomului, simetric cu pronaosul, se află o încăpere cu patru coloane similară
cu ceea ce vom vedea pe Acropola Athenei în plină epocă clasică. Coloanele au un aspect greoi mai ales din cauza faptului că
fusul de abia ajunge să fie de 5 ori mai mare decât baza. Totuşi, capitelurile au curba echinei mult mai riguroasă şi mai
elegantă.
În legătură cu lucrările pe care Peisistratos le-a realizat pentru acropola Athenei lucrurile nu sunt prea clare. Se ştie de existenţa
„hecatompedonului”, dar localizarea sa nu este precisă şi tot ce se ştie despre acesta este că ar fi avut trei coloane între antele
pronaosului. Un alt templu, care data din această perioadă este „Vechiul templu al Athenei”, situat pe platforma dintre
 Parthenon şi Erechteion. Acesta, peripter, avea o faţadă hexastilă şi 12 coloane pe laturi, în timp ce interiorul era împărţit în
două încăperi egale: la E un prim naos cu două rânduri de coloane interioare, se deschidea printr-un pronaos cu două coloane
între ante. Dar la V o anticameră permitea accesul în două săli alăturate, dedicate probabil lui Poseidon şi unor eroi antici.
Legăturile lui Peisistratos cu lumea anatoliană a dus la însuşirea anumitor forme ioniene, care explică construcţia
Olimpeionului. Acesta era construit în stil doric, dar dimensiunile sale colosale şi schema octostil dipteră sunt de clară factură
ioniană.

5.3. Templele ionice

Acestea au o schemă mult mai fixă decât cele ionice, fiind mai grandioase: planul era octostil dipter. Unul dintre cele mai bune
exemple este templul Artemidei din Ephessos. Numai dimesniunile acestuia (115x55 m) ne arată grandoarea acestui
monument, nemaivorbind de sculptura păstrată. Coloanele peristilului erau din marmură, ca şi placajul pereţilor. Partea
superioară a canelurilor are o friză în care sunt reprezentate diferite figuri. De asemenea, cele trei rânduri de coloane de la
faţadă, care erau continuate cu cele din pronaos amintesc de salile hipostile ale templelor egiptene, fapt ce leagă şi mai mult
stilul ionic de arta orientală.

5.4. Sculptura: kouros şi kore

Opoziţia dintre cele două stiluri se regăseşte şi în scultură, dar într-un grad mai redus, căci aici creaţia esrte împărţită în mai multe
şcoli şi fiecare dintre acestea îşi stabileşte propriile canoane, deseori sunt o conjugare a celor două stiluri. Şcoala care se
remarcă cel mai pregnant, începând cu sec. 6 a.Chr. este cea atheniană. Tipul de statuie rămâne acelaşi: kouros şi kore, dar
pe măsură ce avansăm în timp, formele geometrice ale acestora devin tot mai suple, cu detalii anatomice mai bine redate.
Totuşi, nu trebuie uitat faptul că aceste statui rămân încă simple tipuri şi numai un semn sau un atribut le poate desemna ca
fiind un anumit zeu sau om. De remarcat este că pe tot parcursul sec. 6 a.Chr. se evită naturalismul chiar dacă genunchii sau
semnele feţei sunt mai proeminente decât înainte. Artistul recurge şi la policromie pentru a spori efectul. În sfârşit, trebuie, să
recurgem la consideraţii care ţin de influenţe şi mode, pentru a explica evoluţia acestor tipuri de statui: fiecare parte a Greciei
dau pentru acestea o înfăţişare în acord cu propriul lor ideal. Exemplele sunt multe: imaginile gemene ale lui Cleobis şi Biton,
Kouros de la Tenea cu surâsul său etc.
În Athena pe la 570 a.Chr. apare Moscophoros: un tânăr credincios purtând pe umeri un viţel destinat unei divinităţi. Acesta este
celebru datorită încrucişării în X a braţelor copilului şi a animalului. Cavalerul Rampin, apărută prin 555 a.Chr. evidenţiază o
nouă combinaţie: statuia ecvestră. În trupul călăreţului există o tensiune, care se apleacă spre grumazul calului, rupâd schema
frontalismului. Chipul este în mod special expresiv.
Pentru arta statuilor feminine, Grecia orientală prezenta modele desăvârşite, cum este cel al Herei din Samos: dacă aceasta în
partea de jos pare mai degrabă o coloană, în partea de sus apare un contrast prin mâna dreaptă, care nu mai este lipită de
corp, ci susţine mantoul. Totuşi, statuia rămâne încă imobilă, păstrând acea poziţie hieratică. Mai multă mişcare se găseşte la
acele kore găsite într-o groapă pe Acropola Athenei, dintre care una se remarcă: Kore cu peplos. Aceasta poartă asprul
veşmânt peloponesiac, care în dreptul picioarelor se lipeşte de trup tocmai pentru a evidenţia indiscreţia formelor.
Aceste kouros şi kore îşi vor peste tot parcursul sec. 6 a.Chr. canoanele fixe, fapt datorat un motiv religios. Această rigiditate
hieratică este echivalentă cu un limbaj sacru, plasând statuile în afara lumii profane. Un fapt interesant de relevat este că
odată cu umanizarea crescândă a religiei, şi statuile evoluează: dispar fiarele sălbatice, cara ivadaseră arta sec. 8 a.Chr..
pentru prima dată în cadrul artei greceşti locul primordial îl capătă omul, zeul sau eroul, care-şi pierd aspectul fantastic din
epocile de început.

6. Arta preclasică
Între arta arhaică şi arta clasică se sidtinge o perioadă (ultimii 25 de ani ai sec. 6 a.Chr. şi primii 25 de ani ai sec. 5 a.Chr.), care a
fost denumită „severă”. Fenomenul nu implică direct arhitectura decât în modul în care are repercursiuni asupra arhitecturii şi
ceramicii, mai ales în Attica. Această schimbare este foarte strâns legată de evoluţia politică a Atticii.

6.1. Arhitectura
Prima care suportă consecinţele acestor schimbări este arhitectura, mai ales cea de inspiraţie ionică.: la Athena se întrerupe
construcţia Olipeionului şi de acum înainte nici un mare edificiu nu va mai fi construit în acest stil. De acum înainte arhitecţii
sunt preocupaţi de desăvârşirea gramaticii ordinului doric: chestiunea triglifului de colţ. Activitatea se mută iarăşi, în parte, în
Sicilia, unde la Agrigente locuitorii construiesc un nou templu dedicat lui Zeus Olimpianul. Acesta avea să fie cel mai mare
templu al artei greceşti. Dimensiunile templului erau atât de mari încât capitelurile singure nu puteau susţine acoperişul. Astfel
coloanele trebuiau reunite printr-un perete-ecran, devenind astfel semiangajate. Ordinul chiar dacă este doric, coloanele au o
bază, fusul este asemănător celui ionic, iar grandoarea edificiului duc la concluzia că încă influenţele din E mai persistă.
Naosul templului era era limitată prin stâlpi, uniţi ş ei şi care se aflau în corespondenţă cu cei exteriori. E greu de spus cum
arăta acoperişul, mai ales că timp de un secol, templul a funcţionat fără să i se fi găsit o soluţie în ceea ce priveşte plafonul.
Activitatea arhitecturală există şi în Grecia Continentală, mai ales la Delphi, unde se construieşte un nou templu pentru Apollo.
Fosdurile pentru această clădire (numit templul 5) au fost strânse din toată lumea greacă. Acesta era amplasat pe o terasă
artificială, era hexastil şi avea 15 coloane pe laturi. Lungimea excesivă se datora adăugării, între naos şi opistodom, a unui
aditon destinat consultărilor cu oracolul. Edificiul a fost terminat în 505 a.Chr. Acesta nu este singurul monument care se
construieşte în această perioadă: o serie de clădiri menite să evidenţieze gloria fiecărei cetăţi în parte sunt construite în acest
sanctuar panhelenic

6.2. Sculptura
Dacă Acropola Athenei încă nu se îmbogăţeşte cu noi edificii, mulţimea statuilor nu încetează să crească. Tocmai în acest domeniu
termenul de „stil sever” se poate on\bserva cel mai bine. Acum, aspectul cochet, lejer al kore-lor pisistratide face loc unei
demnităţi grave, reculese, puţin misterioase. Una dintre cele mai reuşite lucrări ale perioadei este Efebul blond. Aceasta este
prima lucrare care într-adevăr sparge schematismul hieratic al chipurilor arhaice, sculptura marcând o nouă etapă în evoluţia
sa spre naturalism. Mai departe, spre 480 a.Chr., Efebul de pe Acropole, sparge schematismul atitudinilor: lucrarea atribuită lui
Kritios, este un kouros tradiţional, dar al cărui picior stâng se încordează sub greutatea trupului, în timp ce dreptul, mai liber, se
îndoaie uşor, cu genunchiul înainte. De aici provine orientarea oblică a şoldurilor şi o torsiune a întregii coloane vertebrale,
accentuată de întoarcerea capului spre dreapta. Astfel, legea frontalităţii este abolită.
Pare-se că arta attică a acestei perioade, dornică să se detaşeze de orice influenţă ionică se inspiră din cea peloponesiacă. În
cazul acesta sobrietatea şi severitatea devin tradiţionale. Opere nu ni s-au păstrat multe din cauza faptului că meşterii
peloponesieni lucrau mai mult în bronz decât în marmură, iar acest metal este mai tentant pentru jefuitori.
Nici arta corinthică nu stă pe loc, cea mai remarcabilă operă fiind Apollo din Piombino: este tot un kouros tradiţional cu piciorul
stâng în faţă şi cu tălpile bine proptite. Ambele mini era în faţă ţinând într-un arcul şi în cealaltă o cupă sau un animal, masa
musculară este plină şi precisă. Astfel, acest Apollo din bronz devine un ideal de frumuseţe masculină.
Sculptura monumetală este şi ea animată de aceleaşi tendinţe. Cel mai bine acestea pot fi remarcate pe frontonul templului lui
Apollo de la Delphi, unde apare pentru prima dată un aranjament ce va rămâne şi în epoca clasică: frontonul estic, de
deasupra intrării principale. În această parte frontonul este sculptat în marmură (mai sever), reprezentând o apoteoză a lui
Apollo, în timp ce frontonul vestic este sculptat din poros şi rezintă o Gigantomahie (mai însufleţit). Oricum, orice artist care va
realiza astfel de opere va traduce o idee fundamentală în raport direct cu destinaţia edificiului: exprimarea forţei zeului şi gloriei
cetăţii.

7. Arta clasică: prima artă

în perioada clasică a artei greceşti, dificultăţile tehnice sunt învinse: artistul a găsit mijlocul de a sugera mişcarea, de a construi o
fizionomie, să adapteze figurile vii în cadrul geometric al metopelor sau al frontonului etc. Totuşi, chiar dacă această ştiinţă
devine desăvârşită clasicismul grec nu trebuie confundat cu o mohorâtă punere în aplicare a unor reguli. Clasicismul grec este
o aleger hrănită de materiale excesive acumulate de experienţele anterioare, o ordine ce canalizează o efervescenţă. Astfel,
clasicismul nu este opusul arhaismului, ci o desăvârşire a acestuia.
Învingerea perşilor în timpul celor două războaie medice au exaltat orgoliul unor cetăţi antice greceşti. În timpul acestora grecii au
conştientizat mai bine ceea ce constituise unitatea lor în faţa barbarilor. Acest sentiment va fi exprimat prin grandoarea
sanctuarelor panhelenice. Dar meritul victoriei revine, prin intermediul cetăţilor, zeilor acestora (care patronează activitatea
oamenilor). Astfel, arta greacă rămâne profund religioasă, chiar şi atunci când glorificarea zeiţei Athena este de fapt o
glorificare a cetăţii. Arta greacă a sec. 5 a.Chr. este clasică în măsura în care exprimă emoţia colectivă, civică şi religioasă şi
renunţă la toate reprezentările ce nu exprimă omul. În centrul acestei arte este omul, al cărui ideal este căutat.

7.1. Olimpia
în 471 a.Chr., după ce locuitorii din Elis au pus mâna pe administraţia sanctuarului, decid să construiască, pentru gloria lui Zeus, un
templu magnific. Planul cuprinde serie de încăperi deja obişnuită: pronaos, naos şi opistodom, înconjurate de un peristil doric
hexastil şi cu 13 coloane pe laturi. Acest raport (2x+1) va deveni şi el normal. Edificiul este remarcabil, însă, prin amploarea
care face din el unul din cele mai reuşite minumente ale arhitecturii greceşti. Dimensiunile se adaptau unele cu altele într-un
sistem de proporţii deja stabilit. Ansamblul construcţiei folosea un calcar grunjos, tencuit cu un stuc de marmură, dar
sculpturile şi ţiglele acoperişului erau complet din marmură. De asemenea la colţurile timpanelor se aflau acele acrotere din
bronz: în centru Victoria şi lateral câte un trepied. 12 metope, aflete pe pereţii pronaosului şi opistodomului, sub peristil
istoriseau isprăvile lui Herakles, ajutat de Athena şi Atlas. Diversitatea celor trei reprezentări exprimă diferenţa dintre cele trei
tipuri de personaje: zeiţa văzută fin faţă, titanul este întors pe trei sferturi, iar cel care este încă muritor este văzut din profil.
Iarăşi simbolistica este clară: marea idee a protecţiei divine care încununează acţiunea cea dreaptă.

7.2. Myron şi Polyklet

Aşa cum am văzut maeştrii Olimpiei erau preocupaţi să facă simţită, prin nobleţea efortului uman, o prezenţă supraomenească.
Aproape în aceeaşi epocă, alţi artişti căutau, în înseşi formele trupului, o frumuseţe căreia amprenta sufletului iar da o valoare
generală, şi într-o oarecare măsură divină. Printre aceştia se numără Myron şi Polyklet.
Myron, născut la graniţa dintre Attica şi Beoţia, a devenit celebru prin două mari opere, astăzi dispărute, dar care se păstrează
datorită unor numeroase copii romane. Cea mai veche era gruparea statuară: Athena şi Marsyas, care priveau cu lăcomie
flautul dublu pe care zeiţa tocmai îl aruncase. Nu ştim cum erau dispuse cele două personaje unul faţă de celălalt, dar unele
aspecte pot fi totuşi remarcate: opoziţia dintre figura nudului masculin şi figura femeii înveşmântate, pentru a reda două
mişcări divergente: Athena care deja făcuse un pas înapoi pentru a se îndepărta se întoarce pe jumătate, reţinută de
curiozitate, în timp ce Marsyas, dornic să pună mâna pe flaut, îşi apleacă capul înainte, face o mişcare de recul, la limita
echilibrului. O a doua operă, Discobolul, ne este şi ea cunoscută prin numeroasele replici. Se poate constata faptul că atletul
se apleca în faţă printr-o mişcare violentă, cu toată greutatea lăsată pe piciorul drept îndoit, piciorul stâng abia atingând
pământul cu vârful. Întins cu mâna dreaptă, discul domina trupul a cărui rotaţie urma să-l proiecteze. În ambele lucrări se poate
observa cum Myron a reuşit să prindă exact acel moment de tensiune în care un prim gest de abia s-a terminat şi un al doilea
se pregăteşte să înceapă.
Polyklet, care a lucrat între 460-420 a.Chr. este diferit de Myron pentru că acesta nu redă mobilitatea, ci majoritatea statuilor sale
sunt statice. Cele 7-8 statui care se cunosc (toate din copii) reprezintă studii asupra nudului viril, care constituie o continuitate
cu acele kouroi arhaice şi preclasice. Pentru acesta mişcarea ar fi însemnat un risc de a face mai puţin sesizabile raporturile
din care este clădită arhitectura umană. Aceste figru erau clădite pornind de la calcule precise, bazându-se pe o dimensiune
simplă, degetul, şi multiplul acestuia, palma. Aceste proporţii sunt pentru Dorifor destul de greoaie, chiar dacă aceasta nu a
împiedicat pe nimeni să o considere ca un canon şi un ideal pentru dezvoltarea sănătoasă a oricărui tânăr. În fapt, statuia
 figurează un purtător de lance: prezentarea este frontală, dar greutatea corpului cade pe piciorul drept, celălalt se îndoaie, iar
laba acestuia se retrage, antrenând o disimetrie a şoldului. Linia umerilor se înclină în sens invers faţă de cea a şoldului,
restabilind echilibrul, frontalitatea fiind înlocuit cu un arc ce uneşte piciorul drept cu umărul stâng.

7.3. Athena
Toate caracteristicile teoretice ale clasicismului se atenuează într-un loc, Acropola Athenei, unde acesta se confundă cu geniul unui
om, Phidias, şi cu o epocă, „secolul lui Perikles”. Acesta din urmă, reluând într-o anumită măsură tactica tiranilor, se preocupă
să dea de lucru artizanilor, negustorilor, prin conceperea unor planuri arhitectonice de mare anvergură care nu se referă numai
la Acropola Athenei (centrul lui Poseidon de la Sounion, al lui Nemesis de la Rhamonte), şi pe care îşi baza politica. Cea care
va beneficia cel mai mult va fi însă Acropola, care mai fusese restaurată de Kimon sau Miltiades. Aceştia însă s-au bazat mai
mult pe rolul acesteia de fortăreaţă, în timp ce pe vremea lui Perikles, Acropola va deveni exclusiv un sanctuar.

A. Arhitectura Parthenonului
Dintre construcţiile acestei Acropole, cel care iese cel mai mult în evidenţă este Parthenonul. Acesta a fost ridicat în punctul cel mai
înalt, pe o platformă ocupată, probabil, de mai vechiul Hecatompedon. Tentative pentru reconstrucţia unui templu pe
amplasamentul distrus de venirea perşilor a mai fost, dar doar cel al lui Perikles s-a dovedit reuşit. Acesta a fost construit între
447-432 a.Chr. de arhitecţii Iktinos şi Kalikrates, în timp ce decoraţiunile au fost realizate de Phidias. Templul, în stil doric, era
peripter, octostil, având toate cele trei componente de bază ale templului grec: pronaos, naos şi opistodom. Naosul era împărţit
în trei nave, prin 2 şiruri de câte 10 coloane dorice, care spre V sunt unite de 5 coloane, astfel că în jurul statuii se formează un
portic continuu. Deasuopra, o altă colonadă susţinea un plafon de lemn cu casete. În spatele naosului, fără comunicare cu
acesta şi neavând nici o legătură cu cultul se află opistodomul, aproape pătrat. Templul poartă numele fecioarelor care în
vechime se ocupau cu serviciul divin.
Chiar dacă Parthenonul este contruit în stil doric, acesta prezintă unele particularităţi, care îi conferă un loc aparte în istoria acestui
stil. Înainte de toate vestibulele edificiului nu semai deschid, ca în vechile temple dorice, prin 2 coloane între ante sau prin 4
coloane, cele laterale înlocuind antele. De data aceasta lăţimea deosebită a naosului a obligat pe arhitect să înalţe o colonadă
de 6 coloane, ceea ce implică, pentru porticul din faţă încă 2 coloane în plus, adică un total de 8 coloane. Acesta este un
fenomen cu totul excepţional în istoria stilului doric. Pe laturile lungi, proporţia este cea obişnuită: peripteră (l = x si L = 2x+1).
Este clar că o asemenea grandoare oferă sculptorului un spaţiu imens de manevră: panta timpanelor este mai domoală, deci
trecerea de la figurinele centrale la cele periferice este mai lină. La fel friza dorică, ce surmontează peristilul propune 92 de
metope. În afară de acestea, arhitectul a mai prevăzut, sub portic, o friză continuă, de tip ionic, care încununează stilul
naosului.
Modul de construcţie este impecabil: marmura este tăiată cu mare precizie, blocurile sunt legate fără interpuneri de mortar. Totuşi,
o analiză mai atentă ne permite să observăm o serie de rafinamente, menite să corecteze iluziile optice care ar putea altera
armonia proiectului. Lungile linii orizontale se curbează spre centru, iar verticalele se apleacă spre exterior. Tocmai de aceea
arhitectul, înclinând uşor colonada peristilului spre naos, pecele patru laturi, i-a dat edificiului o uşoară tentă piramidală. Tot din
acleaşi motiv cele trei trepte care susţin coloanele, nu sunt plane, ci convexe: fleşa atinge 0.11 m (L) şi 0.06 (l). Aceste
corecţiuni nu anuleazai efectul supărător al iluziilor optice, dar ele evită şi uscăciunea liniilor şi unghiurilor drepte. Acestea dau
într-o viziune globală o elasticitate edificiului.
În fine, pictura este folosită pentru a sublinia simplitatea maselor arhitecturale, pentru a degaja liniile şi a face să izbucnească
volumele:
 zidurile naosului era pictat în roşu, a cărui masă, absorbind umbrele, punea în evudenţă coloanele
 triglifele, regulele şi mutulii erau albastre în timp ce taenia şi benzile care despărţeau mutulii erau roşii, ceea ce
evidenţia mai limpede structura frizei.

B. Sculptura Parthenonului
Friza ionică figura procesiunea Panateneelor, când o dată la 4 ani poporul athenian aducea zeiţei, drept omagiu, un veşmânt nou.
Friza perpetuează ceremonia în intervalul dintre celebrări. Această ceremonie era figurată pe pereţii de N şi S ai naosului, de
la V la E, exact ca în realitate.
Friza dorică subiectele sunt împrumutate din mit. Metopele de la E înfăţişau luptazeilor împotriva giganţilor pentru instaurarea unei
rodini divine în lume. La S erau înfăţişate luptele Lapiţilor cu Centaurii. La V erau reprezentate luptele grecilor cu Amazoanele,
exaltând gloria atheniană a lui Tezeu, dar şi victoria grecilor asupra perşilor. În fine, pe latura nordică se prezintă momentul în
care Troia a fost cucerită. Cu toate că la un ochi neexperimentat totul ar părea bine realizat, friza dorică nu prezintă o
continuitate la fel de mare ca şi cea ionică (relizată cu 10 ani mai târziu), datorat faptului că Phidias nu a realizat toate operele
expuse. Oricum, el a fost cel care a trasat schiţa figurilor şi se pare că el este cel de la originea decoraţiei frontoanelor. Din
păcate acestea s-au păstrat fragmenta, mai ales datorită exploziei din 1687. ulterior cele mai frumoase piese au fost
transportate la Brtitish Museum. Totuşi, desenele şi reconstituirile ulterioare ne pot da o idee despre ce era vorba. Pe frontonul
de E era reprezentată naşterea Athenei. Faţă de vasele arhaice, aceasta este înfăţişată în momentul în care ea deja crescuse
şi avea pe cap o Victorie. Noutatea acestei naşteri se propaga, mai departe spre periferie, tuturor zeilor. Scena de pe frontonul
de V ne înfăţişează lupta dintre Athena şi Poseidon pentru stăpnirea Atticii. Aici, iarşi sculptorul s-a diferenţiat faţă de tradiţie:
scena centrală nu este ocupată de Athena într-o poziţie axială, ci de mişcarea divergentă a celor doi zei: Athena, care cu o
lovitură de lance face să crească măslinul, şi Poseidon, care cu tridentul său face să ţâşnească izvorul sărat.
Este dificil să ne imaginat cum ar fi arătat statuia Athenei Parthenos, din interiorul naosului. Tot ceea ce avem este o informaţie cum
că ar fi fost criselefantină, iar o serie de copii ne-ar putea sugera poziţia acesteia: în mâna dreapta ţinea Victoria înaripată, în
timp ce cu mâna stângă se sprijinea pe scut, iar lancea îi atârna pe umăr. Casca îî era acoperită de figuri simbolice.

C. Propileele
Alte aspecte suplimentare ale clasicismului gerc se dezvăluie în Propileele din Athena. Acestea sun Porţile Acropolei, cărora
trebuie să li se glorifice funcţia religioasă: comunicarea dintre spaţiul profan şi cel rezervat zeilor. Construcţia acestora începe
în 437 a.Chr. şi se află în grija arhitectului Mnesikles. Aceasta este în totalitate din marmură şi comportă 5 porţi: cea mai mare
în centru, iar alte patru laterale în ordine descrescătoare. în faţa acestora se află un portic amplu de 6 coloane dorice, aşezate
pe trei trepte. Adâncimea acestuia implică nişte suporţi interiori suplimentari: de fiecare parte a trecerii centrale, a cărei rampă
lină întrerupe treptele, se înalţă 3 coloane ionice. De o parte şi de alta a porticului, Mnesikles ridică o aripă mai restrânsă. Aripa
N, singura terminată, comportă o sală destinată expunerii de tablouri, fapt pentru care a fost numită Pinacotecă. Aceasta se
deschide spre un portic de 3 coloane dorice. Aripa S nu prezintă o profunzime la fel ca cea N, fapt datorat exigenţelor preoţilor
Athenei Nike.
Calea era următoarea: un drum în zig-zag venea dinspre S, trecea pe sub bastionul Athenei Nike, , cotea în faţa terasei, unde se
aflamonumentul lui Agrippa şi continua până întâlnea o scăriţă pe care urcai la templul zeiţei Nike Apteros, fără a traversa
Propileele. Apoi, drumul o pornea spre N până la un punct situat pe axa marelui portic.

8. Arta clasică: a doua artă

Ultimii 25 de ani ai sec. 5 a.Chr. constituie o perioadă fecundă pentru arta greacă: forma rămâne clasică, dar spiritul nu mai este
acelaşi. Este o perioadă care face legătura cu o nouă lume artistică, care-şi va avea înflorirea în sec. 4 a.Chr. După războiul
peloponesiac, Athena va ieşi ruinată şi învinsă, şi după ceea ce urmează pare-se că zeiţa Athena nu mai poate proteja cetatea
ş ordinea ei interioară.

8.1. Arhitectura
Această tulburare se exprimă şi în cadrul artei. Este semnificativ faptul că arhitecţii athenieni adoptă de acum înainte, chiar pentru
exterior, ordinul ionic. Această revenire se remarcă cel mai bine în cadrul a două noi monumente de pe Acropolă: templul
Athenei Nike şi Erechteionul.
Templul Athenei Nike este început în 432 a.Chr. şi este o incintă sacră de dimensiuni reduse, care ocupa o mică terasă care
flanchează la dreapta intrarea Propileelor. Templul nu e în realitate decât o capelă amfiprostilă, care intră în contrast cu
Propileele dorice. Friza este cea care aduce o noutate considerabilă: povestirea istorică. Relieful acestui templu povesteşte
lupta dintre Europa şi Asia, dar nu retrasă într-un timp mitic, ci în aspectele ei cele mai recente: relatarea unei poveşti din
timpul bătăliei de la Plateea.
Construcţia Erechteionului a început în 421 a.Chr.. la acesta însă arhitectul avea mai mult de lucru, datorită faptului că avea de
rezolvat două probleme: diferenţa de nivel (în pantă de la S la N şi de la E la V) şi integrarea solului măslinului de aur în cadrul
ansamblului. Astfel, combină nivelele, masele şi decorurile cu o liberate excepţională.

8.2. Sculptura
în cadrul sculpturii se percepe tot mai clar o tendinţă de dinamism, mişcare, graţie. Un exemplu în acest sens este parapetul
sculptat de pe bastionul templului Athenei Nike. Arta lui Calimachois este cea care traduce cel mai bine noul ideal. El este
recunoscu mai mult ca cizelator, decât ca sculptor, lui fiindu-i atribuit ordinul corintic, care este o continuare a celui ionic.
O dată cu închiderea marilor şantiere de pe acropolă, artiştii şi artizanii care s-au format aici îşi convertesc activitatea, orientându-
se spre clientela particulară. Multe familii bogate îşi doreau pentru locuinţele lor luxoase, aportul sculpturii decorative, dar şi
pentru mormintele lor, diferite stele. Ne aflăm acum în faţa unei arte industriale, comerciale, si de aceea deseori grăbită.

9. Arta secolului IV

Tendinţele care se dezvoltă în ultimul sfert al sec. 5 a.Chr. îşi găsesc oarecum o justificare în unga serie de convulsii în care se
zbate Grecia la începutul sec. 4 a.Chr. Perioada cuprinsă, aproximativ, între 400-375 a.Chr. este cea în care transformările se
maturizează: producţia este acum cea mai ternă, iar între 375-323 a.Chr. are loc o nouă înflorire căreia i se dă numele de „al
doilea clasicism”.

9.1. Arhitectura
Mărturie în acest sens este arhitectura, ale cărei splendoare şi rafinament par să contrasteze cu nefericirile epocii. Un loc aparte
trebuie acordat lumii ioniene: cetăţile Didyme, Sardes sau Ephessos cunosc o nouă înflorire şi îşi permit săconstruiască sau să
reconstruiască edificii de o amploarea nemaivăzută. Este cazul templului de la Ephessos, reclădit după incendierea din 356
a.Chr., cu un plan la fel ca cel anterior.
La o dată ceva mai târzie trebuie plasat templul lui Apollo de la Didyme, terminat de abia în sec. 1 p.Chr. Edificiul era atât de vast
încât nimeni nu s-a gândit vreodată să-l acopere. După ce traversa un pronaos adânc, credinciosul ajungea prin două culoare
în curtea cu zidurile ornate de pilaştrii uriaşi. În partea din spate a curţii se afla un templu ionic cu 4 coloane la faţadă. În faţa
acestui templu se afla o scară monumentală, ce ducea la un vestibul cu două coloane, deschis spre pronaos printr-un fel de
balcon.
Grecia continentală nu putea să rivalizeze cu asemenea splendori, astfel că arhitecţii de aici caută noutatea într-o eleganţă mai
rafinată, un gust lami viu pentru combinarea stilurilor, în care rolul corinticului creşte. La Delphi se construieşte, în stil doric, un
nou templu dedicat lui Apollo, după ce un cataclism din 373 a.Chr. la răpus pe antecedentul. Începe să se practice tot mai mult
planul tholos-ului, primul fiind cel de la Marmaria. Îi urmează cel de la Epidaur, dedicat lui Asclepios. Acesta are un portic
exterior din 26 de coloane dorice şi unul interior de 14coloane corintice. Acest tholos a fost construit peste un labirint în care
trebuia să parcurgi trei cercuri concentrice. Rostul acestuia nu a fost descoperit încă.
Semnificativ este faptul că pentru prima dată arhitecţii nu se mai ocupă numai de construcţii religioase. Unul dintre aceste noi
edificii non-religioase care se dezvoltă este teatrul. Un exemplu în acest sens este teatrul de la Epidaur sau de la Argos.

9.2. Sculptura
Într-o manieră generală, plastica sec. 4 a.Chr. revelează cu şi mai multă claritate decât arhitectura noile curente care agită spiritele.
Bineînţeles că încă mai este vorba de o artă clasică şi încă sunt perceptibile reminiscenţe din epoca lui Phidias. Efectiv
aceasta este o nouă pagină în istoria sculpturii, pe care o deschid, după Kephisodot, Scopas, Praxitele şi Lysip.
Kephisodot este autorul unui grupa celebru intitulat Pacea. Însăşi subiectul este interesant: Victoriile înaripate din sec. V a.Chr.,
care simbolizau predonminanţa Athenei sunt acum înlocuite cu aspiraţii mai paşnice. Sculptorul a figurat o femeie cu un copil.