1

Izvoarele istoriei României

A. Izvoarele arheologice
Arheologia (de la gr. Archaios=vechi şi logos-logia=ştiinţă) s-a constituit ca
disciplină în prima jumătate a sec XIX, iar arheologia preistoriei, doar din a doua
jumătate a sec XIX şi mai ales la începutul sec XX. Ea reprezintă izvorul pentru
epocile antică, medievală şi chiar modernă (arheologia “industrială”).
Înainte de constituirea arheologiei ca ştoomţă istorică, istoria comunei
primitive se reducea esp. la legende şi mituri, sau era înlocuită cu speculaţii
întemeiate pe cunoştiinţele privitoare la populaţiile actuale, cu tehnică primitivă.
Obiectul arheologiei constă în prospectarea, cercetarea (esp prin
săpături), studierea şi interpretarea istorică a tuturor manifestărilor activităţii
umane păstrate în pământ şi, mai rar, la suprafaţa lui. Resturile manifestărilor
activităţii umane sunt mai ales materiale, adică ceea ce se înţelege prin cultură
sau civilizaţie materială, dar ele adesea au şi semnificaţii de natură spirituală.
Aceste urme constituie monumente şi ansambluri sau situri (situs, aşezare, ţinut,
loc, alcătuire) şi ele sunt de două feluri:
1. Fixe – aşezări, fortificaţii, întocmiri funerare sau de cult, piste sau
drumuri
2. Mobile – cuprind toate obiectele create de munca omului în procesul
producerii bunurilor materiale sau ca manifestări ale suprastructurii
societăţii sale; au putut circula în vechime şi pot fi şi azi mişcate din
ansamblul monumental în care se găsesc; eg: uneltele de muncă,
materiile prime, podoabele, armele (inclusiv fauna, flora, resturi
umane)
Pentru stabilirea cronologiei relative (mai vechi, contemporan sau mai nou
decât…) metodele esenţiale de cercetare ale arheologiei sunt:

1. STRATIGRAFICĂ – operează cu etajarea descoperirilor în pământ,

implicit în timp (afară de deranjări) şi cu coexistenţa integrală sau
parţială în complexe închise (locuinţă, mormânt etc) şi în situri.
Alături de stratigrafia verticală se utilizează şi cea orizontală (eg: pentru etajarea
în timp a mormintelor dintr-o necropolă).
- dă cele mai sigure indicaţii cu privire la cronologia relativă

2. TIPOLOGICĂ – pentru stabilirea tipurilor de piese şi succesiunea lor în

timp şi precizarea seriilor tipologice (are nevoie şi de repere stratigrafice, de
cronologie absolută – cel puţin pt unele piese); pleacă de la principiile că formele
mai simple, mai rudimentare sunt mai vechi, iar cele mai complicate, mai
elaborate sunt mai noi şi că o formă nouă păstrează tot mereu elemente ale celei
vechi din care se dezvoltă

3. CHOROLOGICĂ (gr. chora=spaţiu, regiune; termen creat de Haeckel în

1866 şi aplicat de el în ştiinţele naturii) – studiază zona sau zonele de răspândire
a materialelor arheologice; se întemeiază pe cartarea – înscrierea pe hartă a
 2

diferitelor tipuri sau ansambluri arheologice; se stabilesc arii de pe baza cărora

se pot trage concluzii variate de ordin cronologic, social-economic sau etnic.

Arheologia apelează şi la ştiinţele complementare.

a) Geologia – studiază evoluţia scoarţei pământului în erele geologice; de aici,
arheologia a preluat metoda stratigrafică; geologia stabileşte succesiunea
exactă în timp a diferitelor straturi de roci;
b) Paleontologia – studiul organismelor fosile animale şi vegetale
c) Antropologia – studiază natura fizică a omului; materialele osteologice umane
din epocile trecute sunt determinate dpv al vârstei, sexului, tipului
antropologic, rasei etc.; există chiar o ramură a paleoantropologiei
d) Palynologia (gr. palyno – a împrăştia praful) – cercetează polenul; se
stabilesc asociaţiile de plante carfe au trăit în anumite epoci ale istoriei
omenirii în genere, sau în anumite medii naturale mai restrânse, în care
diferite societăţi omeneşti s-au dezvoltat;
e) Paleoclimatologia
f) Pedologia – solurile
g) Etnografia – originea şi răspândirea teritorială a popoarelor, cultura şi
moravurile lor, particularităţile de viaţă materială şi spirituală; oferă un bogat
material comparativ; ! societăţile actuale nu pot fi considerate ca nişte fosile
ale trecutului îndepărtat; nu sunt echivalente cu societăţile care au parcurs în
trecut dezvoltarea de la comună primitivă la civilizaţie
- Lewis H Morgan a descoperit ginta studiind pe irochezii din America de Nord
h) Petrografia, Metalografia, Fizica, Chimia, Informatica etc.

În stabilirea cronologiei absolute s-a pornit de la data introducerii

calendarului în vechiul Egipt (aprox. 2720 î.e.n.), determinată pe cale
astronomică. Principalele metode sunt:
1. Curba lui Milancovici – curba radiaţiei solare
2. Scara cronologică suedeză sau metoda warwelor (=strate subţiri de
mâl, în suedeză); numără warwele care s-au depus în văi şi în lacuri
an de an, de către apele ce se formau prin topirea gheţarului; de la
topirea ultimului rest al gheţarului continental Wurm până la începutul
erei noastre – aprox. 6740 ani); această metodă nu este de aplicaţie
universală, ci restrânsă la regiuni şi perioade limitate
3. Dendrologia (gr dendron=copac) – numărarea inelelor de creştere;
valabilă esp. în America de Nord, pt specia sequoia
4. Magnetică – măsurarea magnetismului terestru pentru piesele lucrate
din lut
5. Radiocarbonului – C14 cu emanaţii de raze beta, cu timpul de
înjumătăţire de 5.568+/-30 ani; orice plantă şi animal absoarbe în
timpul vieţii din atmosferă o anumită cantitate de carbon radioactiv,
care, o dată cu moartea plantei sau a animalului respectiv se
dezintegrează şi dispare treptat, adică se transformă în azot, într-un
ritm determinat de timpul de înjumătăţire;a fost descoperită de
profesorul Willard F Libby de la Universitatea din Chicago, în 1949
 3

6. Fosforului – pentru determinarea vechimii resturilor osteologice.

Izvoarele arheologice ale istoriei României

- interesul pentru documentele arheologice se manifestă la noi în ţară, prima
oară, la cronicarii din sec XVII şi XVIII, în opera lui Dimitrie Cantemir şi în
preocupările reprezentanţilor şcolii ardelene
- începuturile – făcute de Wladimir de Blarember – 1836, 1837;
- banul Mihalache Ghica şi generalul Niculae Mavros pornesc a forma colecţii
arheologice
- 1837 – descoperirea fortuită a tezaurului de la Pietroasa
- activitatea lui Cesar Bolliac – publică şi numeroase articole
- 1864 – întemeierea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti; activitatea lui Al
Odobescu – iniţiază primele cursuri de arheologie, în 1874
- activitatea lui Gr.Tocilescu – esp. antichităţile romane din Oltenia şi Dobrogea
– castre, inscripţii şi mai ales monumentul de la Adamclisi
- 1884 – desc. aşezării de la Cucuteni, în Moldova; săpături efectuate între
1885-1887 de D.Butculescu şi N.Beldiceanu;
- iniţial, descoperirile mai importante din Trans. iau drumul muzeelor din Viena
şi Budapesta; după 1900-înc IWW – primele săpături mai ample şi mai
sistematice: Ferencz Laszlo – la Ariuşd, Kovacs Istvan – la Apahida, Sântana
de Mureş, Tg Mureş, Bandul de Câmpie; 1909 – se publică repertoriul desc.
arheologice din Transilvania
- 1910-1927 – activitatea arheologică a lui Vasile Pârvan; 1926 – “Getica” –
cercetări de la sf ep bronzului – stăpânirea romană.

B. Izvoarele scrise
Sunt singurele în măsură să furnizeze informaţii practic inaccesibile celor
arheologice (evenimente politice, militare, viaţa socială, religioasă etc).
Hermeneutica este arta de a interpreta izvoarele scrise (iniţial – pentru
textele biblice; apoi şi-a extins aria).
Scrierile autorilor antici sunt subiecte şi incomplete, conţin interpretări
personale, operează cu generalizări (eg: lumea civilizată – greco-romană;
barbară – sciţii şi goţii), apare componentă anecdotică etc.
Preocupările pt teritoriul României – odată cu primele contacte de durată
dintre greci şi autohtoni. Însă, cu excepţia scrierilor împăratului Traian şi a
medicului său Criton – ambele pierdute – nu există lucrări destinate doar
spaţiului României, ci unor teritorii mai largi.
a. Ştirile antice – adunate în culegeri, adesea de pasaje şi fragmente. Sunt de
mai multe tipuri:
1. Izvoare geografico-etnografice
2. Izvoare istoriografice
3. Izvoare literare beletristice
4. Izvoare literare cu caracter special
- Izvoare privind istoria României, de la Hesiod la Itinerarul lui
Antoninus, Buc. 1964, sub egida Academiei Române – izvoarele
greceşti şi latineşti din sec VIII î.e.n. – sf sec III e.n.
 4

- Vol II: Fontes Historiae Daco-Romanae – Buc. 1970 – de la anul 300,

până la anul 1000
- G.Popa-Lisseanu – Dacia în autorii clasici
b. Izvoarele epigrafice
- Corpus Inscriptiorum Graecarum
- Corpus Inscriptiorum Latinarum
c. izvoare papiriacee – s-a păstrat doar unul: “papir Hunt”
d. izvoare numismatice
- C.Preda – Monedele geto-dacilor, 1973