HARTA ARHEOLOGICĂ A ROMÂNIEI

EMIL CONDURACHI
VLADIMIR DUMITRESCU
MIRCEA D. MATEI

o._'\1:,
/
Lţ).
i~·
Harta
arheologică
a
Roinâniei

EDITURA MERIDIANE
.
BUCU RESTI, 1972
 ~ .,
~- . ~ ,.
•
'.r ,

·~·
Hărţile:
ARH. SP. 1l-l. SPIRE.SCU,
.
după concepţia lui .
VLADIMIR DUMITRESCU

Fotografii le:
GHEORGHE DUMITRU şi
NICOLAE SCARLAT

Coperta:
DANA ŞUFANĂ
Prezentarea grafică:
a.ARA TAMĂS
 CUVÎNT ÎNAINTE

Activitatea arheologică din România, ale cărei începuturi se situează în prima

jumătate a secolului trecut, a parcurs în acest răstimp de mai bine de un secol cîteva etape,
legate în chip firesc de nivelul şi de obiectivele generale ale preocupărilor arheologice în
restul Europei. ln prima etapă se poate vorbi mai ales de amatori entuziaşti, a căror
atenţie se îndreaptă în primul rînd asupra depistării şi colecţionării obiectelor vechi, nepu-
tîndu-se încă vorbi despre o metodă de cercetare ştiinţifică. Din rîndul primilor arheologi
trebuie amintiţi Cezar Bolliac şi maiorul Papazoglu care, colindînd în special Oltenia,
îndemnaţi de această nobilă pasiune, au identificat o serie de aşezări şi au salvat de la
împrăştiere şi distrugere multe obiecte de valoare. Ceva mai înainte chiar, generalul N.
Mavros, a cărui funcţie în timpul Regulamentului Organic i-a înlesnit acţiunea de adunare
a monumentelor antice, a strins o importantă colecţie de obiecte greco-romane, printre
care şi numeroase piese sculpturale şi epigrafice, donate apoi statului. Colecţia sa a consti-
tuit de altfel unul dintre fondurile de bază ale Muzeului Naţional de Antichităţi din
Bucureşti, înfiinţat de domnitorul Alex. I. Cuza în 1864, celălalt nucleu important al
muzeului fiind reprezentat de vechile colecţii de antichităţi a/late în Muzeul naţional de
la Colegiul Sf. Sava, care luase fiinţă încă de la 1834.
Aceeaşi activitate de pionierat au desfăşurat-o în Transilvania o serie de pasionaţi
ai antichităţii, dintre care amintim pe Ştefan Moldovan, Carl Gooss şi B. Milleker.
Odată cu întemeierea Muzeului naţional de antichităţi şi a Comitetului arheologic
de la Bucureşti se trece şi la un început de organizare a activităţii arheologice, iar prin
Al. Odobescu se iniţiază primele cursuri de arheologie la Universitatea din Bucureşti.
Prin lucrările lui, şi în special prin monumentala monografie exhaustivă închinată tezaurului
gotic de la Pietroasa, Odobescu şi-a cîştigat un loc de frunte printre pionierii compe-
tenţi ai arheologiei româneşti. Organizarea cercetării arheologice avea să devină de altfel
şi una dintre preocupările de prim plan ale lui Gr. Tocilescu, numit in 1881 profesor la
Universitate şi director al Muzeului, şi care timp de trei decenii a întreprins cercetări
şi săpături arheologice în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, legîndu-şi în special numele
de celebrul monument triumfal de la Adamclisi şi de legile de organizare ale Muzeului
şi ale activităţii de teren.
O etapă adevărat strălucită a cercetării arheologice este aceea legată de figura
marelui învăţat Vasile Pârvan. lndreptindu-şi atenţia în prima parte a activităţii sale
asupra antichităţilor greco-romane, pentru ca apoi, după primul război mondial, să se
aplece cu precădere asupra studierii perioadelor mai îndepărtate ale istoriei patriei; unind
exigenţele metodelor modeme de cercetare în teren cu o pătrunzătoare analiză a izvoarelor,
în vederea justei lor interpretări, şi ridicîndu-se la nivelul sintezei istorice, el a înţeles cel
dintîi necesiatea unei activităţi colective planificate pe întreaga ţară, creînd în fapt şcoala
arl,eologică românească modernă, care - alături de cercetătorii formaţi la Cluj sub îndru-

5
marea lui D.M. Theodorescu, /ost elev al lui Gr. Tocilescu şi colaborator al lui
V. Pârvan - a putut ţine sus stindardul ridicat de Pârvan în perioada critică ce a
urmat mor/ii lui, pînă în 1949, cînd întreaga activitate arheologică din România a
trecut sub egida Academiei.
Se cuvine de altfel să amintim tot aici şi numele altor cîtorva cercetători care au
contribuit în chip real la progresul arheologiei româneşti: / on Andrieşescu, primul specialist
român cu temeinice studii în domeniul preistoriei; Fr. Laszlo şi St. Kovacs, a căror acti-
vitate a contribuit la mai buna cunoaştere a unora dintre aspectele istoriei comunei primitive
din Transilvania; Mihail Sutzo şi Const. Moisil, primul fiind întemeitorul numismaticii
în România, ale căror con tribu fii sînt deosebit de valoroase; Gr. Florescu, Al. Bărcăcilă
şi Th. Sauciuc-Săveanu, stăruitori cercetători în domeniul antichită/ii romane şi greceşti,şi,
în s/îrşit, arh. Romstor/er, Virgil Drăghiceanu şi Orest T a/rali, adevăraţi pionieri în
arheologia feudală pe teritoriul României.
Ultima etapă, de după 1949, însumînd ceva mai mult de douăzeci de ani, este şi
cea mai rodnică, atît prin planificarea sistematică a lucrărilor pe întreg cuprinsul /ării
şi privind toate perioadele istorice, cit şi prin amploarea mijloacelor materiale asigurate
cercetării arheologice, prin lucrul în colective şi prin aplicarea concepţiei şi metodologiei
materialismului dialectic şi istoric in cercetarea şi interpretarea fenomenului istoric; toate
acestea, însumînd un volum de lucrări pe teren în 22 de ani, mult mai important decît
al lucrărilor efectuate înainte într-un secol intreg, au determinat rezultate aproape neaş­
teptate în ceea ce priveşte cunoaşterea trecutului României.
lmbinate în chip organic cu datele cunoscute mai înainte, aceste rezultate formează
obiectul lucrării de /a/ă. Scopul ei nu este însă acela de a încerca realizarea, într-o formă
sintetică, a unei istorii a României, căci în cuprinsul unei asemenea sinteze ar trebui expuse
şi mai ales discutate infinit mai numeroase probleme decît acelea ce-şi pot găsi locul aici.
Lucrarea aceasta, adresîndu-se cu precădere nespecialiştilor, dornici să cunoască încheierile
arheologilor şi istoricilor, încearcă să prezinte - aşa cum cere însuşi titlul - harta arheo-
logică a României de-a lungul istoriei străvechi, vechi, prefeudale şi feudale, într-o serie
de imagini grafice care să înfăţişeze succesiunea culturilor şi a monumentelor istorice mai
importante, începînd din îndepărtatele timpuri prepaleolitice şi pînă în secolul XVII
e.n. Iar textul atît de redus care înso/eşte aceste hărţi nu aspiră să /ie mai mult decît
un rezumat cu totul succint, axat pe această îndelungată evoluţie cultural-istorică, rezumat
care nu întotdeauna va putea trece dincolo de semnalarea diferitelor culturi, perioade
şi momente istorice, pentru a indica în chip cu totul incomplet, mai ales pentru perioadele
aşa de lungi ale istoriei străvechi, caracterele majore ale acestora.
Din aceleaşi motive nu s-au putut discuta întotdeauna problemele controversate ale
arheologiei şi ale istoriei României, numai în puţine cazuri sugerîndu-se, într-una sau
alta dintre aceste probleme, puncte de vedere şi interpretări noi.
ln s/îrşit, tot în /uncfie de caracterul acestei lucrări, nu s-a crezut necesară adău­
garea unei bibliografii; căci pentru a fi cît de cît completă, o asemenea bibliografie ar fi
trebuit să aibă un număr de pagini dispropor/ionat de mare /a/ă de volumul lucrării.
De alt/el, o amplă bibliografie pe epoci şi probleme poate fi găsită în cele patru volume
apărute din Istoria României - lucrare colectivă redactată sub îngrijirea Secfiei de
ştiin/e istorice a Academiei Republicii Socialiste România.
 COMUNA PRIMITIVĂ

Datorită intensificării cercetărilor arheologice şi planificării lor sistematice pe

întregul cuprins al României, acestea scot la lumină aproape în fiecare an date noi
sau completări esenţiale privind diferitele etape ale vieţii omului pe teritoriul ţării şi
chiar în legătură cu perioada atît de îndepărtată a antropogenezei. Astfel, dacă pînă
acum cîţiva ani cele mai vechi dovezi despre prezenţa pe teritoriul României a homini-
delor erau reprezentate de uneltele de prund din paleoliticul inferior, descoperite în
judeţele Olt şi Argeş, atestînd astfel că meleagurile României au făcut parte din vasta
zonă pe care s-au desfăşurat unele dintre etapele antropogenezei, unele descoperiri
din ultimii ani din Oltenia de nord-est par să indice acolo prezenţa unor unelte de os
dintr-o etapă prepaleolitică. Este vorba de faptul că la Bugiuleşti, în bazinul Olteţului,
s-a descoperit începînd din 1961 un adevărat depozit de resturi fosile villafranchiene
fără conexiune anatomică, provenind numai de la anumite părţi ale scheletelor (şi
anume acelea ale părţilor cărnoase ale corpului), şi sugerînd, prin însăşi găsirea lor
laolaltă, că au fost transportate acolo intenţionat de fiinţe conştiente, după ce fuseseră
desprinse din trupurile animalelor respective. Pe de altă parte, multe dintre oasele
lungi au fost sparte intenţionat şi întotdeauna în acelaşi fel, pentru scoaterea măduvei,
iar cîteva poartă urmele folosirii, putînd fi astfel considerate drept unelte foarte pri-
mitive ale unor fiinţe conştiente.
Aceste unelte, cele mai vechi din Europa, par să aparţină aceluiaşi orizont cultural
şi cronologic ca acelea descoperite în Africa de Sud, ceea ce ar însemna că încă din
perioada geologică villafranchiană de la începutul cuaternarului - deci cu mai bine
de două milioane de ani înaintea erei noastre - în România vor fi trăit unii dintre
cei mai vechi strămoşi ai omului; epoca respectivă ar putea fi considerată Prepaleolitică,
deci anterioară făuririi uneltelor de piatră. Descoperirile viitoare vor trebui să aducă
noi date pentru lămurirea definitivă a acestei probleme.

Începînd din etapa timpurie a cuaternarului şi datat de unii specialişti între cca
1.000.000-80.000 ani î.e.n., iar de alţii chiar începînd de pe la două milioane de
ani înaintea erei noastre, paleoliticul in/erior acoperă astfel un răstimp uriaş.
Din prima parte a acestei perioade datează cele mai vechi unelte de piatră (ciopli-
toarele), despre care se spune că fuseseră născocite chiar de hominidele etapei ante-

7
rioare; este vorba de aşa-numitele unelte de prund, lucrate din pietre rostogolite de
apă, a căror formă se preta uşor la transformarea în unelte, prin cîteva lovituri date
cu îndemînare cu altă piatră, şi de aşchiile tăioase, descoperite în judeţele Olt şi Argeş.
Din etapa următoare datează unelte de piatră cioplite pe ambele feţe, caracteristice
tehnicilor abbevilliană (între cca 500.000-400.000 ani î.e.n.) şi acheuleană (cca
400.000-200.000), descoperite în aceleaşi regiuni. Cît priveşte uneltele clactoniene,
lucrate pe aşchii, descoperite în diferite locuri din Moldova, Muntenia şi Oltenia,
ele datează tot din paleoliticul inferior, fiind contemporane cu culturile de tehnică
bifacială abbevillo-acheuleană, de care am amintit.
Aceste descoperiri, atestă că, de-a lungul întregului paleolitic inferior, teritoriul
României a fost populat de cete de hominizi ce cutreierau regiuni întinse în căutarea
vînatului; fără a avea adevărate locuinţe, aceste cete se hrăneau cu vînat şi cu rădă­
cinile şi fructele comestibile pe care le culegeau, ca de altfel toţi oamenii ce au trăit
în toate perioadele paleoliticului, care erau căutători de hrană, iar nu producători
de hrană.

Paleoliticul mijlociu, (musterianul), datat între anii 80.000 - 40.000 î.e.n.,

este caracterizat prin unelte lucrate pe aşchii în tehnica <<levallois>> şi în tehnica
bifacială. Unelte caracteristice (vîrfuri, răzuitoare, străpungătoare etc.), precum şi
dovezi sigure de locuire îndelungată în aceleaşi locuri s-au descoperit atît în peşterile
subcarpatice din· Oltenia şi Transilvania şi în unele peşteri din Dobrogea, cît şi pe
terasele rîurilor. Astfel, descoperiri musteriene mai importante s-au făcut în peşterile
Baia de Fier (Oltenia}, Ohaba Ponor şi Nandru (Transilvania), Cheia (Dobrogea},
ca şi în aşezări în aer liber, dintre care aşezările de la Mamaia-sat (Dobrogea) şi în
special de la Ripiceni (Moldova de nord-est) au fost cele mai bine cercetate. Menţio­
năm că aşezarea de la Ripiceni poate fi socotită drept una dintre cele mai caracteristice
aşezări din Europa răsăriteană din această perioadă: s-au descoperit aici cinci niveluri
de locuire musteriană, foarte bogate în unelte, vetre de foc şi resturi faunistice.
Tot în această zonă şi în special în punctele unde depozitele naturale de silex
sau cuarţit se găseau în apropierea aşezărilor - atît în paleoliticul mijlociu cit şi în
paleoliticul superior, ce urmează-, s-au identificat adevărate<< ateliere>> de prelucrare
a uneltelor. Mai importante sînt atelierele musteriene de la Ripiceni şi cele aurigna-
ciene de la Malu Roşu - Giurgiu.
Alături de uneltele de silex şi de cuarţit, apar sporadic şi unelte de os. Din această
vreme par a data şi primele resturi fosile umane, de Homo primi_qenius, descoperite
în România: trei falange de la Ohaba Ponor (jud. Hunedoara). Clima rece şi uscată
determină creşterea rolului vînatului în viaţa omului din paleoliticul mijlociu, unul
dintre rezultate fiind inventarea şi folosirea lăncii. Dar vînătoarea nu era încă o acţiune
individuală, ci una colectivă, a tuturor bărbaţilor din ceată, în timp ce femeilor le
reveneau muncile celelalte. Tot în această perioadă se situează şi începuturile comuni-
tăţilor gentilice matriliniare.

8
 Paleoliticul Superior sau tîrziu - care datează între cca 40.000-10.000 î.e.n.
-- a fost de asemenea identificat în cele mai multe regiuni ale României, printr-o
serie importantă de descoperiri, din ambele etape principale ale acestei perioade:
aurignacianul şi gravettianul oriental. În această vreme, care din punct de
vedere geologic aparţine ultimei glaciaţiuni - Wilrm - şi se încheie în perioada
de trecere spre holocen, locuirea este destul de intensă, mai puţin în peşteri şi mai
mult pe terase. Principalele aşezări aurignaciene descoperite în România sînt: Ripi-
ceni şi Ceahlău (Moldova), Malu Roşu - Giurgiu şi Cernica (Muntenia), Româneşti
şi Coşava (Banat), Boineşti, Remetea şi Călineşti (Transilvania de nord-vest).
Unele unelte ale aurignacianului dovedesc că, alături de elementele de tradiţie
musteriană, apar şi noi tipuri de unelte. Cele mai caracteristice unelte sînt: gratoarele,
burinele, străpungătoarele etc., lucrate îndeosebi pe lame. În etapa următoare
- gravettianul oriental - la vechile tipuri de unelte se adaugă unele de dimensiuni
foarte mici, aşa-numitele microlite, retuşate abrupt. Dintre multele aşezări ale acestei
etape, le amintim pe acelea de la Ripiceni, Dorohoi, Ceahlău, Buda, Măluşteni şi
Cavadineşti (Moldova), Dubova (Banat), Gura Cheii - Rîşnov, Călineşti şi Boineşti
(Trans1lvania). Această ultimă etapă a paleoliticului superior prezintă puternice influ-
enţe ale culturii gravettiene din răsăritul Europei (URSS).
Un craniu din peştera Cioclovina Gud. Hunedoara) şi alte resturi osoase umane
din paleoliticul superior aparţin tipului Homo sapiens /ossilis, care nu este altceva
decît tipul actual omenesc, întrucit încă de la începutul paleoliticului superior se
desăvîrşise procesul evolutiv al omului.
Tot în paleoliticul superior se cristalizează ginta matriliniară, se construiesc
bordeie mari şi totodată se dezvoltă magia de vînătoare. La Buda (jud. Bacău) s-a
descoperit un loc de cult în legătură cu aceste practici de magie de vînătoare, unde se
depuseseră în cantitate mare picioare de bou şi oase de ren.

Tn perioada epipaleolitică ( = postpaleolitică, pe care mulţi cercetători o nu-

mesc mezolitic), dintre sfîrşitul paleoliticului superior şi începutul neoliticului - şi
care datează între cca 10.000 şi 5.500 î.e.n. - au fost precizate mai multe etape de
dezvoltare, reprezentate prin citeva culturi diferite, în regiuni deosebite: atelierele
cu unelte atribuite campignianului arhaic documentate în regiunea de dealuri a
Munteniei; cultura swideriană, venită dinspre nord (din Polonia), identificată în
Moldova de vest; cultura romanello-aziliană, pătrunsă în sud-vestul României (zona
Porţilor de Fier şi a Cazanelor Dunării) dinspre -sud-vest (din vestul Peninsulei Balca-
nice şi Italia); cultura Schela Cladovei, în aceeaşi zonă, cu mai multe etape de dezvol-
tare şi, în sfîrşit, cultura tardcnoaziană, venită atît din centrul cit şi din răsăritul Euro-
pei. Faza tÎrzie a acestei ultime culturi este considerată ca prevestind În chip direct
neoliticul În anumite zone din Europa.
Una dintre caracteristicele acestei perioade o constituie îndeosebi uneltele
microlite din silex şi din alte roci - cunoscute de altfel din etapa finală a paleoliticului

9
superior-. dar numai simpla prezenţă a unor astfel de piese nu indică neapărat
şi apartenenţa lor la o epocă sau alta, mai ales că microlite se întîlnesc şi în
unele culturi neolitice. În această perioadă se perfecţionează şi se folosesc din
plin arcul şi săgeata, realizîndu-se astfel un progres însemnat faţă de armele cunoscute
mai înainte.
Tot acum se întîlnesc cele mai vechi opere de artă de pe teritoriul României.
În unele aşezări ale culturii romanello-aziliană şi apoi în acelea ale culturii Schela
Cladovei s-a descoperit un număr destul de mare de piese de corn şi de cerb (unele
chiar unelte) decorate cu motive geometrice incizate; însăşi faptul că este vorba de
motive geometrice indică ruperea legăturii faţă de tradiţiile naturaliste ale artei paleo-
liticului tîrziu din apusul Europei.

Spre deosebire de paleolitic şi de epipaleolitic, epoci caracterizate în primul

rînd prin aşezări temporare, vînătoarea şi culegerea hranei, epoca ce urmează - neo-
liticul - şi perioada finală a acesteia, numită eneolitică, se caracterizează pe de o
parte printr-o mai mare stabilizare a populaţiilor la teren, prin construirea unor locu-
inţe temeinice şi printr-o serie de cuceriri revoluţionare, cum sînt cultivarea primitivă
a plantelor, domesticirea şi creşterea animalelor - şi deci producerea hranei -, şlefui­
rea uneltelor de piatră, precum şi inventarea ceramicii şi a războiului de ţesut. Tocmai
datorită acestor schimbări esenţiale şi inovaţii spectaculoase în viaţa comunităţilor
omeneşti, în ultimele decenii se foloseşte şi termenul de revolu/ie neolitică, precizîndu-se
şi În felul acesta că nu mai este vorba de o evoluţie treptată, ci de un mare salt calitativ
în dezvoltarea societăţii primitive. Bineînţeles însă că şi vînătoarea va continua să
joace un rol destul de important, ca şi pescuitul.
Pe planul organizării sociale, neoliticul este considerat perioada de înflorire a
gintei matriliniare, dar - după părerea noastră - cel puţin începînd din perioada
eneolitică se poate vorbi despre trecerea la ginta patriarhală. Credinţele şi supersti-
ţiile acestei epoci se oglindesc într-o serie de manifestări, dintre care deosebit de
importante sînt acelea legate de cultul fecundităţii şi al fertilităţii - specific foarte
multor populaţii neolitice cultivatoare de cereale din sud-estul şi centrul Europei şi,
bineînţeles, din Asia Anterioară şi din Mediterana Orientală. Nenumăratele statuete
antropomorfe şi zoomorfe - în special modelate din lut şi în covîrşitoare majoritate
feminine - sînt una dintre expresiile materiale ale acestui cult. Descoperirea unei
construcţii speciale destinate cultului coloanei într-o aşezare din eneolitic - un adevă­
rat sanctuar - şi a unui model-machetă de lut al unui sanctuar dintr-un nivel mai
nou al aceleiaşi aşezări eneolitice (Căscioarele), ca şi a unor altare de lut în altă aşezare
(Troşeşti), dovedeşte existenţa unor forme destul de evoluate în domeniul organizării
spirituale; iar grija acordată morţilor, Îngropaţi la început chiar în cuprinsul aşezărilor,
dar curînd după aceea în vaste cimitire în vecinătatea acestora (la Cernavoda şi la
Cernica) este expresia unui cult al morţilor bine închegat, care de altfel a fost precizat,
în unele regiuni ale Europei, chiar din paleolitic.

JO
 Problema periodizării epocii neolitice a fost rezolvată de mulţi cercetători prin
împărţirea acesteia în trei etape principale - ca şi pentru paleolitic: neoliticul vechi,
mijlociu şi tîrziu. Această Împărţire, adoptată în ultimele decenii şi în România, păcă­
tuieşte însă prin faptul că nu ţine seama de apariţia la un moment dat a obiectelor
şi a uneltelor de aramă, ceea ce înseamnă că cel puţin din etapa cînd acestea încep
să aibă o anumită pondere în viaţa comunităţilor primitive nu se mai poate vorbi
exclusiv de o epocă a pietrei, ci de una a pietrei şi a aramei, căreia i se spune epoca
(sau perioada) eneolitică sau chalcolitică (aenos şi chalkos = aramă; lithos = piatră).
De aceea noi socotim preferabil să Împărţim neoliticul în două etape - neoliticul
vechi şi neoliticul dezvoltat -, urmat de perioada eneolitică; iar pentru a ne referi
la totalitatea acestor etape, putem folosi termenul de neo-eneolitic.
Paralel cu progresul uneltelor de producţie, din ce în ce mai bine adaptate sco-
pului pentru care sînt făurite şi ducînd în chip firesc la sporirea productivităţii muncii,
se observă un progres în toate domeniile activităţii omeneşti, progres care se va accen-
tua treptat de-a lungul întregii epoci neo-eneolitice.
Este adevărat că, alături de uneltele de piatră şlefuită, se menţin şi uneltele şi
armele cioplite din silex şi din alte roci. Unele dintre culturile etapelor mai vechi
manifestă chiar o predilecţie accentuată pentru uneltele microlitice, desigur de tradiţie
epipaleolitică, iar mai tîrziu uneltele lamelare de silex capătă o mare răspîndire, avînd
şi rosturi multiple (cuţite, seceri, răzuitoare etc.). Ba chiar una dintre culturile perioa-
dei eneolitice - şi anume cultura Gumelniţa - se caracterizează între altele şi prin
numeroasele topoare de silex, unele de dimensiuni apreciabile, alături de lame curbe
de silex (probabil seceri} care depăşesc 25 cm lungime. Cit priveşte uneltele de piatră
şlefuită - şi în special topoarele - ele sînt destul de numeroase în toate culturile
şi aşezările neo-eneolitice; pe lîngă forme comune mai multor culturi şi chiar mai
multor etape, unele culturi aveau o predilecţie pentru anume forme de topoare, cum
sînt de exemplu topoarele de piatră şlefuită în formă de calapod, specifice în forma
lor tipică, puternic bombată, culturii ceramicii liniare şi transmisă de aceasta culturii
Precucuteni. Progresul în domeniul tehnicii prelucrării uneltelor de piatră se manifestă
şi prin realizarea uneltelor perforate: începînd dintr-o etapă destul de veche a neoliti-
cului şi generalizîndu-se în cursul etapei următoare, s-au descoperit tot mai numeroase
topoare şi topoare-ciocane perforate, mult mai uşor de fixat în coadă şi deci mai spor-
nice la lucru. Pe de altă parte de-a lungul întregii epoci neolitice şi eneolitice se făuresc
unelte de os şi de corn de cerb În forme variate şi în număr foarte mare.
În sfîrşit, tot pe linia progresului în domeniul uneltelor de producţie, trebuie
menţionat faptul - aşa cum am arătat - că, Începînd cu perioada eneolitică, tribu-
rile de pe teritoriul României cunosc şi ele unelte de aramă: primele sînt simple sule
şi ace realizate în tehnica ciocănirii, dar treptat se trece la unelte mai mari şi în
special la topoare de aramă, al căror randament era fireşte mult superior aceluia al
uneltelor de piatră. Spre sfîrşitul acestei perioade eneolitce pătrunde şi un tip
special de topor-tîrnăcop cu două tăişuri în cruce, întrebuinţat poate şi pentru lucrul

II
în rriine şi în cariere; deşi pînă acum lipsesc analize suficiente şi concludente care
să indice provenienţa aramei folosite de triburile eneolitice din România, este foarte
probabil că cel puţin de la un anumit moment - alături de cuprul nativ - resursele
locale de minereu de aramă din Transilvania - dar şi din Oltenia şi Dobrogea -
au fost acelea a căror exploatare a determinat o răspîndire tot mai mare a uneltelor
de aramă.
În ceea ce priveşte locuinţele şi aşezările triburilor neo-eneolitice, se cuvine să
fie semnalată renunţarea treptată la locuinţele bordei şi trecerea la locuinţele de supra-
faţă - chiar dacă pe alocuri şi bordeiele au o viaţă destul de lungă; unele din aceste
locuinţe sînt temeinic construite şi au dimensiuni apreciabile, ajungînd pînă la 150
metri pătraţi. Multe dintre aşezările eneolitice sînt întărite prin şanţuri de apărare,
lucrări realizate fireşte prin munca întregului colectiv, iar în unele aşezări se poate
observa o anumită distribuire sistematică a locuinţelor, probabil în funcţie de orga-
nizarea socială pe ginţi sau mari familii patriarhale.
Dacă grija pentru împodobirea propriei persoane se cunoaşte încă din paleolitic,
în schimb în neolitic şi în perioada eneolitică podoabele de tot felul şi din materiale
diverse sînt foarte numeroase. În unele aşezări s-au descoperit chiar podoabe de aur,
cîteodată decorate pentru a le face astfel mai de preţ.
Problema începuturilor epocii şi deci a culturilor neolitice pe teritoriul Româ-
niei (ca de altfel şi pe teritoriul unora dintre ţările vecine) este într-o oarecare măsură
controversată, deoarece se înfruntă două concepţii diferite. Potrivit adepţilor uneia
dintre aceste concepţii, trecerea la neolitic - cu toate elementele primordiale care
caracterizează această epocă, amintite mai sus - s-a făcut prin evoluţia locală, treptată
şi firească, a culturii populaţiilor epocii epipaleolitice, diferitele cuceriri cu adevărat
revoluţionare ale epocii neolitice datorîndu-se vechilor locuitori ai acestor regiuni şi
eventual influenţelor venite din afară. Potrivit celeilalte concepţii, În timp ce cetele
locale îşi continuă viaţa de vînători şi culegători seminomazi, dinspre sud şi sud-est
au pătruns treptat unele triburi venite din regiuni unde se şi făcuse trecerea la neolitic;
ocupînd întregul teritoriu al României şi al regiunilor vecine, ele au adus aici toate
cuceririle specifice noii epoci. Cu precizarea că noii veniţi nici n-au alungat, nici n-au
nimicit pe cei găsiţi În aceste regiuni, ci i-au asimilat treptat (aşa cum dovedesc şi
caracterele mixte somatice, precizate prin studierea scheletelor neolitice descoperite),
şi cu rezerva că nu ar 6 exclus ca unele dintre cetele tardenoaziene să 6 domesticit
singure cornutele mici, noi credem că în sprijinul celei de a doua concepţii există
argumente mai convingătoare, aşa încît o socotim întemeiată. Într-adevăr, puţinele
descoperiri atribuite de unii cercetători unui neolitic incipient autohton, aceramic
(fără ceramică), nu sînt deloc singure din punct de vedere al poziţiei stratigrafice şi
cronologice; pe de altă parte, primele culturi neolitice bine Închegate şi clar conturate
pe teritoriul României s-au dovedit a 6 incontestabil de origine sud-estică prin toate
caracterele esenţiale. Oricum ar 6, după ultimele concluzii bazate pe rezultatele obţi­
nute pe baza metodei carbonului radioactiv (carbon 14), începuturile neoliticului pe

12
teritoriul României ar putea fi situate spre sfîrşitul mileniului VI î.e.n., răstimpul
dintre sfîrşitul paleoliticului propriu-zis (cca IO.OOO î.e.n.) şi această dată putînd fi
atribuită perioadei epipaleolitice. Dacă cercetările viitoare vor dovedi într-adevăr exis-
tenţa unui neolitic vechi autohton, atunci pentru el s-ar putea folosi termenul de
protoneolitic. Epoca neo-eneolitică a dăinuit ceva mai mult de trei milenii, reprezen·
tind un ristimp absolut hotărîtor pentru dezvoltarea viitoare a întregii culturi materi-
ale pe teritoriul României.
Cea mai veche dintre culturile neolitice este cultura Criş-Starcevo, ai căror
purtători au venit în România de la sud de Dunăre, după ce, plecaţi probabil din
Asia Anterioară, au străbătut şi ocupat o bună parte din zona centrală a Peninsulei
Balcanice. Treptat, aceste triburi s-au întins peste aproape Întregul teritoriu al Româ-
niei, depăşindu-l de altfel mult înspre vest şi chiar spre est; singurele zone în care
pînă acum nu au fost descoperite resturile acestei culturi sînt Muntenia de răsărit
şi Dobrogea. Nu este totuşi exclus ca descoperirile viitoare să arate că şi restul Munte-
niei a fost ocupat de aceste triburi. Dintre elementele specifice ale acestei culturi,
alături de ceramica din specia decorată cu << barbotină>> merită să fie semnalată ceramica
cu ornamente pictate pe învelişul lustruit cu grijă, ornamentele fiind aşternute pe
vase înainte de arderea acestora în cuptor. Tehnica aceasta se leagă direct de aceea
a culturilor vechi neolitice din Grecia şi din Asia Anterioară şi le (va fi transmisă
-- cu unele eclipse - unora dintre culturile ulterioare din România.
Ceva mai tîrziu, atît în spaţiul intracarpatic cit şi în cel extracarpatic pătrund
triburile culturii ceramicii liniare; originară din Cehoslovacia, această cultură este
numită astfel din pricina decorului ceramicii, incizat în benzi de linii paralele şi carac-
terizat în special prin motive spiralice şi unghiulare. De data aceasta noile triburi vin
dinspre nord-vest şi probabil în valuri succesive, suprapunîndu-se, În regiunile pe
care le ocupă, culturii Criş. Resturile celei mai vechi faze ale acestei culturi se cunosc
deocamdată numai în zona de nord-vest a României, unde ea a pătruns direct din
Slovacia răsăriteană şi Ungaria de nord-est. Din faza următoare, a ceramicii cu << capete
de note muzicale » - denumire dată din pricina gropiţelor săpate pe liniile incizate,
ca notele pe un portativ - sînt cunoscute pînă acum o serie de enclave cu ceramică
liniară în Transilvania: în valea centrală a Mureşului, în zona Orăştie - Alba Iulia
şi împrejurimi, mai spre nord-est, la Cipău, apoi spre sud-est, la Rupea şi, mai recent,
chiar lingă Braşov, la Hărman. În stadiul actual al cercetării pare foarte probabil că
aceste enclave nu se datoresc pătrunderii directe dinspre nord-vest a triburilor tîrzii
liniare, fiind verosimil că pătrunderea lor s-a făcut pe o cale ocolită. Într-adevăr, În
această etapă s-a produs o puternică expansiune a triburilor ceramicii liniare de-a
lungul arcului nordic al Carpaţilor, în urma căreia ele au ajuns destul de departe
spre nord-est în interiorul Poloniei iar spre răsărit în Ucraina de vest - pe malul
Nistrului - şi totodată în aproape întreaga Moldovă. Probabil că de aici, prin pasu-
rile şi trecătorile Carpaţilor, ele au pătruns şi în sud-estul şi centrul Transilvaniei.
Tn orice caz s-a dovedit prin descoperirile din ultimul deceniu că ele au coborît În

13
Muntenia, cele mai meridionale descoperiri de ceramică liniară fiind deocamdată
situate chiar la Bucureşti (în aşezarea Dudeşti); în felul acesta triburile culturii liniare
În Înaintarea lor spre sud, către valea Dunării, au intrat în contact cu triburile culturii
Dudeşti aflate în această regiune.
Aici, în zona centrală a Dunării muntene, luase naştere, desigur datorită unui
nou aport meridional, cultura Dudeşti, în a cărei ceramică apar, între altele, şi primele
ornamente săpate Într-o tehnică proprie mai degrabă decorării obiectelor de lemn;
dar curînd o parte din triburile acestei culturi, poate tocmai sub presiunea triburilor
liniare pătrunse din Moldova în Muntenia, se strămută în colţul de sud-est al Olte-
niei şi în zona din apropierea malului muntean al Oltului, unde vor da naştere culturii
Vădastra.
Oarecum paralel cu cele mai vechi pătrunderi liniare În nord-vestul României,
se situează venirea dinspre sud-vest şi sud a triburilor culturii Vinca, care pun capăt
evoluţiei culturii Criş. Ocupînd o zonă importantă din Iugoslavia centrală şi răsăriteană,
aceste triburi - ca şi predecesorii lor, creatorii culturii Criş-Starcevo - au trecut
Dunărea în Banat, şi de aici, suind pe Mureş, s-au stabilit în zona meridională şi cen-
trală a Transilvaniei; importanta aşezare de la T urdaş (lingă Orăştie) a dat numele
ei variantei transilvănene a acestei culturi, cunoscută astfel sub denumirea mai cuprin-
zătoare de Vinca-Turdaş. Spre sud-est, aceleaşi triburi au pătruns pe valea Dunării
pe urmele culturii Criş, pînă spre Olt, venind aici în contact cu triburile culturii Dudeşti,
şi probabil tocmai prezenţa acestora le-a Împiedicat să înainteze mai spre răsărit.
Ornamentarea pictată a ceramicii acestei noi culturi este cu totul nesemnificativă, în
timp ce pliseurile fine şi decorul în benzi unghiulare incizate şi umplute cu puncte
şi gropiţe devin absolut caracteristice; se cunosc un număr foarte mare de statuete
(mai ales antropomorfe) de lut ars, legate de cultul fertilităţii şi al fecundităţii, foarte
rare în perioada precedentă.
Paralel cu sfîrşitul primei faze (A) a acestei culturi, în zona de nord-vest a ţării
- acolo unde nu au pătruns triburile culturii Vinca-Turdaş - se produc primele
infiltrări ale culturii Tisa, născută În valea superioară a rîului Tisa din altoirea ele-
mentelor culturii liniare pe vechiul fond Criş. Ceramica este decorată cu benzi Înguste,
ncizate, meandrice şi derivate din meandre, imitînd ornamente textile. Ulterior,
resturi ceramice caracteristice acestei culturi se găsesc răspîndite şi în alte zone din
Transilvania, deşi nu se poate afirma că triburile respective au populat în chip intens
toate zonele neocupate de purtătorii culturii Vinca-Turdaş.
O altă cultură despre ale cărei începuturi s-a spus că ar trebui situate în neoliticul
vechi este cultura Hamangia din Dobrogea; originea ei meridională şi vest-asiatică
este indiscutabilă, dar deocamdată presupunerea că ea este tot atît de veche, sau chiar
mai veche decît cultura Criş-Starcevo din neoliticul vechi se bazează numai pe lipsa
altei culturi neolitice mai vechi În regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră. Atît datele
stratigrafice cît şi unele elemente de ordin tipologic dovedesc în chip sigur că este
vorba totuşi de o cultură mai tîrzie, contemporană cu unele dintre culturile posterioare

14
culturilor Criş şi Dudeşti şi care a exercitat o anumită influenţă asupra altor culturi,
aşa cum se va arăta mai jos. Această cultură este considerată de descoperitor ca făcînd
parte din marea grupă a culturilor ceramicii decorate prin impresiuni cu scoica Car-
dium, cunoscută în jurul Mediteranei, dar şi mai spre est. Printre foarte numeroasele
statuete de lut, dependente direct din punct de vedere al modelajului de plastica
Asiei Anterioare, se află şi unele exemplare considerate cu drept cuvînt adevărate
capodopere ale sculpturii neolitice.
Înainte de a trece însă în revistă toate culturile neoliticului dezvoltat, se cuvine
să amintim unele fapte ce ni se par demne de semnalat. În primul rînd socotim
semnificativă Împrejurarea că în colţul de sud-est al Munteniei nu se cunosc pînă
acum resturile nici unei culturi neolitice vechi, deoarece constatarea aceasta pledează
în favoarea concluziei că trecerea de la epipaleolitic la neolitic nu s-a petrecut pe
teritoriul României, de vreme ce neoliticul vechi nu a fost identificat decît în zonele
unde au pătruns culturile venite din afară. În al doilea rînd, deoarece în Transilvania
de centru şi de est cultura Tisa nu a pătruns decît sporadic şi mai tîrziu, sîntem
îndemnaţi si credem că aici triburile culturii Criş s-au menţinut mai multă vreme,
poate nu numai pentru că triburile culturii Tisa nu au fost prea numeroase, dar şi
din pricină că pătrunderea relativ timpurie a triburilor culturii Vinca-Turdaş, în
Banat şi în sudul Transilvaniei, le va fi Împiedicat să pătrundă aici. Pe de altă
parte, persistenţa unor elemente de factură Criş în ceramica liniară tîrzie din Mol-
dova s-ar putea explica şi printr-o parţială contemporaneitate a acestor culturi în
prima etapă a pătrunderii ceramicii liniare. În orice caz, nu este lipsită de impor-
tanţă constatarea că, după pătrunderea treptată în cursul primelor etape ale neoli-
ticului a diferitelor populaţii purtătoare ale unor culturi care îşi au rădăcinile în a-
fara graniţelor României, aceste migraţii neolitice încetează cu desăvîrşire pînă la sfîr-
şitul eneoliticului, ajungîndu-se - din acest punct de vedere - la o adevărată stabi-
lizare; majoritatea culturilor ce vor apărea în cursul neoliticului dezvoltat şi în etapa
eneolitică sînt astfel strict autohtone, fiind născute în urma unor sinteze locale, rea-
lizate pe baza elementelor culturale şi etnice ale primelor etape ale neoliticului.
În etapa următoare se remarcă, pe de o parte, persistenţa unora dintre cultu-
rile anterioare şi, pe de altă parte, naşterea locală a unor noi culturi. În cursul
acestei etape, alături de vechile unelte de piatră şlefuită - în rîndul cărora devin
foarte frecvente topoarele perforate şi topoarele-ciocane - şi alături de unelte de cre-
mene şi os, apar, ceva mai tîrziu, şi primele unelte de aramă, fără ca ele să aibă o
pondere prea mare în ceea ce priveşte forţele de producţie şi productivitatea muncii.
O parte din triburile culturii Dudeşti din nordul Dunării - În urma contactu-
lui cu triburile culturii liniare - vor da naştere culturii Boian, ce va ocupa treptat
întreaga Muntenie, va pătrunde şi În T ransilvaina de sud-est, precum şi pe malul
răsăritean al Dunării şi în toată zona de la nord de Balcani, în Bulgaria. Cele cî-
teva faze de dezvoltare ale acestei culturi (Bolintineanu, Ciuleşti, Vidra, Spanţov)
sînt bine precizate pe baza constatărilor stratigrafice şi a elementelor tipologice, ca-

15
racteristica principală - cu excepţia primei faze - constituind-o ornamentarea exci-
zată a ceramicii.
Primele două faze pot fi considerate încă pur neolitice, în timp ce celelalte
două sînt eneolitice.
În Oltenia, aşa cum am amintit, se formează acum cultura Vădastra; ceramica ei,
pe al cărei înveliş negru lustruit se desfăşoară şi se înlănţuie armonios motive spira-
lice şi meandrice în tehnica exciziei adînci şi a Încrustaţiei masive cu materie albă
calcaroasă - CÎmpul înconjurător fiind adesea tratat ca o reţea de incizii fine Încru-
cişate - se situează, prin desăvîrşita execuţie tehnică şi prin efectele de umbre
şi lumini astfel obţinute, la un nivel artistic rareori egalat în culturile comunei
primitive.
În Moldova şi În sud-estul Transilvaniei, pe fondul local liniar, asupra căruia
s-au exercitat influenţe destul de puternice ale altor culturi şi în special ale culturii
Boian, apare cultura Precucuteni, numită astfel pentru a se preciza nu numai poziţia ei
cronologică, anterioară culturii Cucuteni din etapa tîrzie a perioadei eneolitice, ci şi
poziţia ei de strămoş direct al acesteia din urmă.
Cele trei faze de dezvoltare ale culturii Precucuteni au fost stabilite în special pe
baza caracteristicilor ornamentării ceramice (decor incizat, excizat şi imprimat, cane-
luri etc., iar spre sfîrşit pictura crudă roşie şi chiar albă). Unele dintre statuetele
de lut, numeroase în special în ultima fază, constituie prototipurile directe ale plas-
ticii cucuteniene.
În sfîrşit, în Transilvania centrală şi de sud, şi în special în zona Mureşului,
ocupată înainte de triburile culturii Vinca-Turdaş, se ajunge la o reactualizare a or-
namentării pictate şi ia naştere cultura ceramicii pictate central-transilvănene. Deocam-
dată procesul de formare al acestui nou complex cultural nu este încă bine lămurit,
dar se pare că alături de fondul vechi au contribuit şi unele impulsuri dinspre
nord-vest. Cel mai vechi aspect al acestui complex este acela identificat la Lumea
Nouti (Alba Iulia), din care se dezvoltă apoi cultura Petreşti, caracterizată printr-o
olărie lucrată din pastă fină şi perfect arsă în cuptor, ornamentată cu motive geome-
trice pictate În negru-ciocolatiu pe fondul crem-gălbui, alături de care se întîlnesc
şi ornamente În trei culori; ceramica pictată Petreşti - pentru evoluţia căreia s-a
propus o împărţire în trei faze - constituie de altfel una dintre realizările deosebite
ale artei neo-eneolitice din România.
Varianta următoare, Tiszapolgar, a culturii Tisa din zona vestică şi nord-vestică
a Transilvaniei şi cultura ceramicii pictate central-transilvănene sînt şi ele culturi
eneolitice, paralele cu unele etape ale culturii Cucuteni din sud-estul acestei pro-
vincii. Locul lor îl va lua cel puţin în parte cultura Bodrogkeresztur, continuare
a culturii Tiszapolgar, caracterizată în special prin foarte numeroase unelte de aramă;
din această cauză, de altfel, mulţi cercetători vorbesc şi despre o epocă a aramei.
ln ceea ce priveşte aspectul Decea Murelfl.llui din centrul Transilvaniei, se pare că
el nu face parte din această cultură, fiind caracteristic mai degrabă pentru etapa

16
de tranzitie dintre perioada eneolitică şi epoca bronzului, şi constituind un complex
legat de cultura triburilor nord-pontice.
Din ultima etapă a culturii Boian, printr-o tranzitie lentă dar perfect sesizabi-
lă, şi În urma unor noi influente sudice, se dezvoltă cultura Gumelniţa, răspindită
aproape în întreaga Muntenie, Moldova de sud-est şi Dobrogea, dar şi la sud de
Dunăre, În cea mai mare parte din Bulgaria centrală, răsăriteană şi sudică. De-a lun-
gu) mai multor faze de dezvoltare, ea acoperă un răstimp destul de lung al perioa-
dei eneolitice.
În ceramică - alături de celelalte procedee de ornamentare - se generalizează
decorul pictat cu grafit - cunoscut din ultimele etape ale culturii Boian - în teh-
nica superioară, înainte de arderea vaselor în cuptor. Plastica, mult mai frecventă
decit în ultimele etape ale culturii Boian, cuprinde - alături de nenumărate statuete
de lut ars - şi statuete antropomorfe de os şi chiar de marmură. În strinsă legătură
cu plastica au fost descoperite foarte numeroasele vase antropomorfe şi zoomorfe,
dintre care unele reprezintă piese sculpturale de mare valoare. Un aspect regional
foarte înrudit cu cultura Gumelniţa s-a dezvoltat în Oltenia şi în regiunile vecine
dinspre sud-vest, căruia i s-a dat numele de cultura Sălcuţa; multe dintre aspectele
acesteia se leagă destul de strîns de cultura Gumelnita, dar fondul local Vinca, men-
tinut destul de mult În sud-vestul Olteniei ca şi în Bulgaria de nord-vest, a prile-
juit apariţia unor elemente deosebite, care nu se întilnesc în cultura Gumelnita.
În Moldova şi În sud-estul Transilvaniei, perioada eneolitică dezvoltată este
reprezentată prin cultura Cucuteni a ceramicii pictate. Descendentă directă a culturii
Precucuteni, ea pare să fi luat naştere sub impulsul exercitat asupra ultimei etape
a acesteia de către complexul Lumea Nouă - Petreşti din Transilvania şi de cultura
Gumelnita din Muntenia, aşa cum indică unele date concludente (tehnica picturii
superioare înainte de arderea oxidantă în cuptor, preluată în special de la complexul
Lumea Nouă - Petreşti şi pictura albă din etapa cea mai veche, preluată cu sigurantă
de la cultura Gumelniţa}. Aceste fapte - ca şi zona de răspindire a primei faze a
ei - arată de altfel că în nici un caz cultura Cucuteni nu s-a putut forma pe în-
treaga ei arie de răspindire ulterioară (care cuprinde, în afară de sud-estul Transil-
vaniei, o zonă mică în nord-estul Munteniei subcarpatice şi aproape Întreaga Mol-
dovă - cu exceptia colţului sud-estic - precum şi o mare parte din Podolia şi Ucrai-
na de la vest de Nipru); locul ei de naştere trebuie căutat În zona din sud-vestul
Moldovei, în sud-estul Transilvaniei şi eventual nord-estul Munteniei; pe fondul
precucutenian, s-au putut altoi influentele culturilor vecine, Petreşti şi Gumelnita,
pentru a da naştere uneia dintre cele mai strălucite culturi eneolitice ale Europei.
Într-adevăr, ceramica pictată Cucuteni, a cărei evoluţie de-a lungul unui număr im-
portant de faze şi etape a fost stabilită pe baze stratigrafice şi tipologice, poate fi
considerată cea mai înaltă expresie a artei decorative ceramice neo-eneolitice din
toată Europa. Decorul ei de esenţă geometrică, în care predomină spirala în dife-
rite variante, alături de motivele unghiulare, face dovada unui simţ al armoniei cu-

2- 17
lorilor, al simetriei şi al ritmului desfăşurării motivelor, care-i cinsteşte pe realizato-
rii lui.
Se cuvine să precizăm cu acest prilej că nici în perioada eneolitică, nici în
etapele precedente, ale neoliticului, nu se poate vorbi de un sincronism perfect între
diferitele culturi ale aceleiaşi etape, şi cu atît mai puţin de dezvoltarea de-a lungul
unui număr egal de faze a fiecărei culturi. Încercarea de a se stabili paralelisme
perfecte este forţată, căci ea nu ţine seama de faptul că, totuşi, condiţiile care au
determinat apariţia diferitelor culturi pe fondul celor anterioare au fost deosebite,
după cum momentele cînd au avut loc aceste fenomene istorice nu au putut fi pes-
te tot aceleaşi.
Cultura Cernavoda I a ocupat Dobrogea şi a pătruns În sud-estul
Munteniei, înaintînd de-a lungul Dunării. În ornamentarea ceramicii, decorul
imprimat cu şnurul joacă un rol important, ceea ce dovedeşte că triburile
respective au venit din nordul Mării Negre, unde această ornamentare era
foarte frecventă; în orice caz locul de origine al acestei ornamentări nu poate
fi căutat în Anatolia, între altele şi pentru că în această regiune ornamentarea
cu şnurul este ca şi inexistentă. Unele afinităţi de forme şi decor au fost însă semna-
late între cultura Cernavoda I şi cultura T roia I din Anatolia, ceea ce indică anu-
mite contacte şi sincronisme, care i-au determinat pe unii cercetători să situeze în-
ceputul culturii Cernavoda I cel mai tîrziu în preajma mijlocului mileniului I I I
î.e.n. În altă ordine de idei, menţionăm că şi sculpturile - sceptre de piatră în
formă de capete de cai descoperite şi în România (Sălcuţa, Fedeleşeni, Casimcea) -
trebuie puse în legătură cu pătrunderea unor elemente culturale (dar în Dobrogea
şi etnice) dinspre stepele nord-pontice, Încă dinainte de dispariţia culturilor eneoli-
tice Sălcuţa şi Cucuteni, tocmai pentru că astfel de elemente culturale nord-pontice
au pătruns În această zonă încă din timpul existenţei acestor culturi. Pe de altă
parte, nu avem nici un motiv să căutăm originea acestor sculpturi În Anatolia (ca
şi a pieselor similare din Bulgaria, Iugoslavia, Ucraina şi Caucaz), deoarece în Ana-
tolia nu s-a descopei:it decît o singură piesă de acest fel. Faptul însuşi că toate re-
prezintă capete de cai şi au fost găsite pe o vastă zonă care se întinde din Caucaz
pînă în sudul Balcanilor, iar în Asia Mică pînă în vestul Anatoliei, le pune în di-
rectă legătură cu populaţiile semi-nomade ale stepelor şi cu contactele culturale ale
acestora cu populaţiile dinspre vest de zona lor de răspîndire.

Dezvoltarea forţelor de producţie, trecerea la creşterea animalelor în turme şi

acumularea unor însemnate rezerve au dus la definitivarea Închegării societăţii gen-
tilice patriarhale. Procesul acesta s-a desăvîrşit pe teritoriul României prin evoluţia
firească, legată de mersul ascendent al dezvoltării forţelor de producţie şi al
relaţiilor de producţie. Unele transformări au fost însă grăbite de pătrunderea
triburilor nord-pontice de păstori, care au avut un rol hotărîtor În ceea ce

18
priveşte indoeuropenizarea populaţiilor autohtone din zona carpato-dunăreano­
balcanică.
Pătrunderea acestora pune capăt existenţei culturilor eneolitice, fără ca, bine-
înţeles, aceasta să însemne nimicirea şi dispariţia populaţiei autohtone. Unele dintre
noile culturi vor încorpora, de altfel, elemente culturale mai vechi, dar în esenţa
lor, În caracteristicile lor majore, ele constituie un alt facies cultural, oglindind atît
marile transformări sociale cît şi noile aporturi etnice. Caracterul lor este mai ac-
centuat păstoresc, şi ca atare atît felul de viaţă cit şi practicile funerare sînt deose-
bite. Această epocă de profunde prefaceri sociale, culturale şi etnice constituie pe-
rioada de tranziţie de la epoca eneolitică la epoca bronzului şi a durat, după ulti-
mele opinii, cîteva secole, cam dinainte de mijlocul mii. I II î.e.n. şi pînă pe la 1880-
1700 î. e. n.
Într-o anumită etapă a acestei perioade, pe o bună parte a teritoriului României
se răspîndesc înmormîntările sub tumuli, în care morţii erau cel mai adesea Îngropaţi
chirciţi şi presăraţi cu ocru, potrivit obiceiurilor aduse de noii veniţi de la nordul
Mării Negre; pare sigur însă că în Dobrogea aceste triburi ca şi obiceiurile lor au
pătruns ceva mai devreme decît în restul ţării.
În locul culturilor perioadei eneolitice se dezvoltă acum cîteva noi complexe
culturale:
I Cultura Horodiştea ia locul în •Moldova culturii Cucuteni, păstrînd unele
dintre elementele moştenite de la aceasta (ceramica pictată); în esenţa sa ea
este însă o cultură nord-pontică, adusă de triburile ce au înaintat de acolo
spre vest, aşa cum arată cele mai multe dintre elementele sale specifice, strîns le-
gate de celelalte culturi din aria nord-pontică.
2 Cultura Folteşti - Cernavoda II (care urmează cronologic celei mai
sus-amintite) a ocupat o zonă destul de limitată în sud-estul Moldovei, Dobrogea
şi sud-estul Munteniei; ea se dezvoltă pe un fond Horodiştea -;Gorodsk I, nefiind
o continuare a culturii Cernavoda I.
3 Cultura Cernavoda I I I din Dobrogea, sudul Munteniei şi variantele ei
din sudul Olteniei (varianta Celei) s-au dezvoltat în schimb pe fondul Cernavoda I în
strîns contact cu cultura triburilor înrudite de pe teritoriul Bulgariei (Ezero
şi Mihalic).
4 În sfîrşit, Cultura Coto/eni din Transilvania, Oltenia şi Banat, se dez-
voltă din fondul local Sălcuţa şi Petreşti, puternic fecundat de elemente sudice
şi vestice. În acelaşi timp, În sudul Banatului se Întîlnesc şi elemente mai apropiate
de aspectul Kostolac, din Iugoslavia, care face parte şi el din acelaşi mare complex
cultural Baden-CoJo/eni-Kostolac, iar În vestul ţării noastre unele dintre descoperirile
acestei vremi sînt tipice pentru grupa Baden. Tot în sud-vestul ţării au pătruns şi
puţine elemente ale culturii Vucedol din Slovenia, care se situează la sfîrşitul acestei
perioade de tranziţie şi chiar la începutul epocii bronzului.

2 ·-
19
 Grupul Decea Mureşului, amintit mai sus, stă şi el în legătură cu pătrun­
derea triburilor nord-pontice, cum dovedesc unele dintre piesele inventarului
mormintelor din această necropolă. ln sfirşit, în răstimpul dintre cele două etape
ale culturii Horodiştea, pătrund în Moldova de nord şi de vest, de data aceasta din
nord, unele triburi ale culturii am/orelor sferice, cu înmormîntări în ciste de piatră;
înmormîntările similare din Transilvania şi acelea mai sporadice din nordul Munte-
mei datează din epoca bronzului.

La sfîrşitul cîtorva secole de relativă instabilitate se termină fenomenul firesc

de sedimentare în sinul triburilor de pe teritoriul României şi al regiunilor încon-
jurătoare; iar începutul difuzării metalurgiei bronzului {a cărei origine este, precum
se admite în general, în Asia Anterioară) justifică denumirea de epoca bronzului dată
acestei noi etape în dezvoltarea civilizaţiei. Aşezări temeinice, agricultura primitivă
şi creşterea vitelor, uniuni tribale, iar apoi chiar democraţia militară, folosirea din
ce în ce mai intensă a uneltelor, armelor şi podoabelor de bronz - alături de po-
doabele de aur, cunoscute încă din perioada eneolitică - sînt unele dintre caracteris-
ticile economice şi sociale ale noii epoci, al cărei început se situează pe teritoriul
României între 1800 şi 1700 î.e.n., deşi recent s-au propus unele date mai vechi.
ln funcţie de o mai judicioasă cîntărire a diferitelor aspecte esenţiale ale epocii
bronzului de-a lungul evoluţiei ei, s-a propus în ultimii ani, pe baza realităţilor de
pe teritoriul ţării, renunţarea la Împărţirea obişnuită a acestei epoci în patru perioade,
adoptîndu-se o Împărţire În trei perioade - timpurie, mijlocie şi tîrzie sau finală.
ln schimb, nu ni se pare indicată data prea timpurie la care a fost situat începutul
epocii fierului pentru România, tocmai pentru că - aşa cum vom arăta pe scurt mai
jos - între această dată şi aceea reală a începutului metalurgiei fierului pe terito-
riul Qomâniei este un răstimp de mai bine de două secole.
Culturile primei perioade ale epocii bronzului nu sînt numeroase şi de altfel
unele dintre regiunile ţării nu sînt încă suficient de bine cercetate pentru a putea
permite precizări mai detaliate în legătură cu această perioadă. ln Dobrogea, cul-
tura Cernavoda I I I pare a acoperi În timp această primă perioadă a epocii bronzu-
lui. ln Muntenia, Oltenia şi sud-estul Transilvaniei se formează pe fondul anterior
şi se răspîndeşte cultura Glina - Schneckenberg, ale cărei aşezări sînt situate de
obicei pe dealuri dominante. Ceramica acestei culturi este mult mai primitivă decît
aceea a culturilor din epocile precedente, iar ornamentarea cu şnurul este foarte
frecventă. ln restul Transilvaniei şi în Banat îşi continuă existenţa o fază tîrzie a
culturii Coţofeni, numită cultura ceramicii decorate cu împunsături succesive (Furchen-
stichkeramik), care a pătruns şi în regiunea de nord a Olteniei, într-o zonă în care
nu s-au identificat resturile culturii Clina. Tot în această perioadă se situează în
zona Mureşului apusean începuturile culturii Periam-Pecica. ln ceea ce priveşte Mol-
dova, s-ar putea vorbi de o dăinuire a culturii Folteşti, cunoscută din perioada de
tranziţie, deşi s-ar putea ca încă din această perioadă să fi luat naştere în jumă-

20
tatea de miazănoapte a acestei provincii cultura Costişa, caracteristică în special
pentru perioada următoare.
Perioada de maximă strălucire a epocii bronzului pe teritoriul României este
însă etapa mijlocie a ei, care se remarcă prin citeva culturi înfloritoare, bine studiate,
şi printr-o intensă dezvoltare a metalurgiei bronzului. Singura lacună o constituie
deocamdată teritoriul Dobrogei, unde nu este încă sigur dacă într-adevăr cultura
Cernavoda I I I şi-a continuat existenţa şi în această perioadă, sau dimpotrivă pe fondul
ei s-au dezvoltat alte culturi care nu au fost încă identificate. În schimb, în cimpia
Munteniei, pÎnă spre Olt, este cunoscută cultura Tei, care pătrunde temporar şi în
Transilvania de sud şi est. Reactivarea ornamentării spiralo-meandrice în ceramica
acestei culturi - ca de altfel în toate culturile bronzului mijlociu - nu credem că
se poate explica prin supravieţuiri din neo-eneolitic, pe ţesături şi sculpturi în lemn,
ci se datoreşte mai degrabă unor noi influenţe meridionale, din lumea miceniană.
Curînd însă cultura Tei va fi înlocuită În Transilvania de cultura Siahişoara- Wieten-
berg, identificată în tot podişul Transilvaniei. Ea s-a constituit probabil pe vechiul
fond Coţofeni, dar în urma influenţelor dinspre sud, ceramica fiind bogat decorată
în tehnica impresiunilor şi a încrustaţiei. Aceste influenţe meridionale se manifestă
de altfel nu numai prin reapariţia şi folosirea intensă, în decorul ceramicii şi al bron-
zurilor, a ornamentului spiralic în mai toate culturile perioadei mijlocii a epocii bron-
zului; într-adevăr, legăturile cu aria culturii miceniene din Grecia au putut fi precizate
şi prin pătrunderea la nord de Dunăre şi apoi la nord de Carpaţi a unor obiecte de
factură miceniană. Intre acestea amintim spadele miceniene de bronz, relativ numeroase
chiar în cuprinsul zonei de răspîndire a culturii Sighişoara-Wietenberg. Este destul
de probabil că sabia de la Roşiorii de Vede, în Muntenia - descoperită în aria culturii
Tei - ca şi aceea de la Medgidia indică tocmai calea de pătrundere spre Transilvania
a acestor arme. Zona de dealuri a Munteniei central-răsăritene şi jumătatea meridio-
nală a Moldovei sînt teritoriile de răspîndire ale culturii Monteoru, ale cărei Începuturi
se situează în epoca timpurie a bronzului şi care a pătruns şi în sud-estul T ransilva-
niei; ea a luat naştere, pe cit se pare, pe fondul Clina vechi, şi este fără îndoială
una dintre cele mai importante manifestări din această perioadă, dezvoltîndu-se în
special în regiunile de dealuri. În numeroase cimitire de inhumaţie, cu schelete chir-
cite, s-au găsit nu numai arme şi podoabe de bronz alături de armele de piatră şi de
ceramică, în care ceaşca şi vasul cu două torţi joacă un rol important - dar şi podoabe
de aur şi de chihlimbar. În jumătatea de nord a Moldovei se întilnesc aşezările culturii
Costişa, probabil încă din etapa precedentă, şi înlocuită în zona de sud a ariei sale de
dezvoltare de infiltraţiile culturii Monteoru.
În Oltenia, şi în parte şi în Banat, este cunoscută cultura Verbicioara, care se
dezvoltă de-a lungul cîtorva faze, pînă spre perioada de tranziţie către epoca fierului.
Ea este legată de complexul Periam-Pecica din zona Mureşului, din care probabil
chiar derivă. Cit priveşte cultura Periam-Pecica - formată încă din prima perioadă
a epocii bronzului în zona Tisei centrale şi a Mureşului şi pătrunsă apoi în Banat -

21
ea s-a născut pe fondul local din perioada de tranziţie, pe care s-au altoit elementele
meridionale pătrunse din sudul Peninsulei Balcanice. În zona centrală şi sudică a
Banatului, pe fondul mai vechi Kostolac şi Vucedol din Iugoslavia nord-estică, şi cu
contribuţia evidentă la început a complexului Periam-Pecica, ia naştere cultura Valina,
strîns legată totuşi (şi constituind chiar o etapă iniţială) de marele grup al culturii
cîmpurilor de urne din valea mijlocie şi, parţial, inferioară a Dunării. Dintre acestea,
pe teritoriul românesc este cunoscută cultura Gîrla Mare - Cîma, ale cărei triburi au
coborît pe valea Dunării pînă spre Olt şi au pătruns parţial spre centrul Olteniei.
În cimitirele de incineraţie ale acestei culturi, alături de ceramica decorată cu împun-
sături şi impresiuni incrustate cu substanţă albă - care constituie cea mai frumoasă
olărie a epocii bronzului din Europa - s-au găsit şi statuete feminine de lut ars, pe
al căror decor se pot observa, între altele, şi elemente de costum păstrate pînă în zilele
noastre în unele zone ale Banatului. Cele zece statuete de acest fel, întregi sau aproape
întregi, descoperite în marele cimitir de incineraţie de la Cîrna, alcătuiesc cea mai
preţioasă colecţie de asemenea obiecte aflate în vreun muzeu european. Forma lor
generală, deşi stilizată, derivă dintr-un tip mai vechi de statuete egeice, acela al figuri-
nelor cu rochie clopot. Nu este lipsit de interes să se amintească de altfel că, spre
sfîrşitul epocii bronzului, acest tip de statuete s-a reîntors În Grecia datorită valului
de migraţii care, culminînd cu migraţia doriană, a distrus strălucit a civilizaţie mice-
niană. În sfîrşit, în nord-vestul ţării, cultura Otomani ocupă întreaga zonă de la nord
de Mureş şi de la vest de munţii Apuseni, trecînd însă şi dincolo de graniţele României
pînă în Ungaria de nord-est şi Slovacia răsăriteană. Folosind metalul Într-o măsură
mai mare decît celelalte culturi contemporane, în aria culturii Otomani sînt cunoscute
numeroase arme de bronz (săbii, topoare de luptă etc.), unele splendid decorate, care
învederează caracterul războinic al triburilor respective. La aceeaşi concluzie duc şi
aşezările ţntărite cu şanţuri şi valuri de apărare ale acestei culturi.
A treia perioadă a epocii bronzului se caracterizează printr-o aproape totală
schimbare a felului de viaţă din perioada precedentă. Într-adevăr, de la predominarea
agriculturii se trece la predominarea păstoritului, iar de la aşezări relativ mari şi de
lungă durată se trece la aşezări mici, de tipul << cenuşarelor >>. Această schimbare a
modului de viaţă şi a culturii este legată probabil şi de migraţia unor triburi răsăritene,
aria de răspîndire a acestei culturi depăşind de altfel spre răsărit graniţele României. Atît
în Transilvania de est cit şi în Moldova, ca şi în estul Munteniei şi în Dobro-
gea, s-au găsit resturile aşezărilor şi mormintelor culturii care a înlocuit unele dintre
culturile perioadei mijlocii a bronzului - şi anume cultura Noua, cu variantele ei
regionale. Paralel cu aceasta, în celelalte regiuni ale ţării, vechile culturi ale bronzului
mijlociu -Otomani, Sighişoara-Wietenberg, Gîrla Mare-Cîrna, Verbicioara,, Tei-
îşi continuă însă existenţa pînă spre perioada de tranziţie spre epoca fierului, iar în
nordul Transilvaniei se dezvoltă cultura Suciu de Sus.
În această perioadă tîrzie a epocii bronzului, ca şi în perioada de tranziţie spre
epoca fierului, metalurgia bronzului şi a aurului a atins în regiunile carpatice o dez-

22
voltare excepţională, dovedită nu atît prin obiectele de bronz descoperite în aşezăr
şi morminte (deşi, în ultimele, ele sînt mai numeroase), cit prin acelea descoperite
în depozite de unelte, arme şi obiecte de podoabe (găsite de multe ori împreună cu
turte de bronz pentru turnat obiectele), excepţional de bogate. În ceea ce ne priveşte,
nu ni se pare indicat să se vorbească, aşa cum s-a făcut în ultima vreme în literatura
română de specialitate, de epoca /ierului pe teritoriul României înainte de apariţia
dovezilor despre o metalurgie incipientă a fierului pe acest teritoriu, aşa incit credem
că, În România, prima perioadă a Hallstattului ( A) nu trebuie considerată sinonimă
cu epoca fierului, al cărui început ar trebui situat la noi în faza Hallstatt B.
Un studiu recent al depozitelor de bronzuri din Transilvania a prilejuit înca-
drarea lor în cîteva grupe, dintre care primele, anterioare fazei Hallstatt B, pot fi
atribuite epocii tîrzii a bronzului şi perioadei de tranziţie spre epoca fierului. Avem
astfel seriile: Uriu-Domăneşti (bronz tîrziu, secolul XII I î.e.n.), Cincu-Suseni (Hall-
statt A 1, secolul XII î.e.n.), Jupalnic-Turia (Ha A2, secolul XI î.e.n.), Moigrad-
Tăuteu (Ha BI, secolul X î.e.n.), Fizeşu Gherlei-Sîngeorgiu de Pădure (Ha B2, secolul
IX î.e.n.), Somartin-Vetiş (Ha B3, secolul VIII î.e.n.), urmate de seria Bîlvăneşti­
Vinţ, caracteristică pentru perioada Hallstatt C. Precizăm însă că datarea aceasta nu
este împărtăşită de toţi cercetătorii, unii plasînd începutul Hallstattului A în
secolul XIII.
Pe de altă parte, din perioadele mijlocie şi tîrzie ale epocii bronzului datează
şi o importantă serie de tezaure sau obiecte izolate de aur: fie piese de podoabă, ca
acelea de la Rovine (Pecica), Şmig (Mediaş), Ţigănaşi (Mehedinţi) - deşi locul de
descoperir ! al ultimului nu este cu totul sigur - , Firiteaz (Arad), Sarasău (Mara-
mureş) etc., fie adevărate mari tezaure, unele conţinînd topoare de ceremonie sau
alte arme, ca acelea de la Ţufalău (Covasna) şi Perşinari (Dîmboviţa), sau numai
obiecte de podoabă, ca acela de la Turnu Măgurele. Aceste descoperiri, ca şi unele
constatări, mai ales în privinţa ofrandelor din morminte, făcute cu prilejul săpării
necropolelor, indică o diferenţiere de avere şi una socială în sinul triburilor din această
vreme a democraţiei militare.
Alături de problema datei la care se situează începuturile epocii/ierului în România,
deosebit de importantă este aceea a Împrejurărilor care au determinat introducerea
metalurgiei fierului la Dunărea de jos şi în spaţiul carpatic. Ţinînd seama de faptul
că prelucrarea fierului era demult cunoscută în Asia Anterioară, nu pare probabil
ca În regiunile româneşti să fie vorba de o născocire locală, independentă, a metalur-
giei fierului. Primele impulsuri în această privinţă au putut veni fie prin sudul grecesc,
fie prin nordul Italiei şi Europa centrală unde s-a dezvoltat o intensă metalurgie a
fierului. lnsăşi denumirea de Hallstatt, dată primei perioade a epocii fierului, îşi are
originea în localitatea cu acelaşi nume din Austria, situată Într-o zonă bogată În zăcă­
minte de minereu de fier şi unde s-a descoperit o mare necropolă din această perioadă.
Un alt impuls, sigur ceva mai tîrziu şi pornit iniţial tot din Asia Anterioară, a venit
peste Caucaz şi pe la nordul Mării Negre şi a fost pus în legătură cu cimerienii şi cu

23
influenta lor asupra regiunilor trace. Cit priveşte impulsurile ulterioare, ele vor fi
amintite mai jos, la locul cuvenit.
Oricum ar fi, în Hallstattul timpuriu (A şi B) dispar cenuşarele şi se cunosc
în schimb întinse aşezări de bordeie, unele întărite cu valuri de pămînt. S-au precizat
două etape În această perioadă, prima reprezentată de grupa Sîntana-Lăpuş-Pecica
în vestul tării (Ha A I), iar a doua de aşezarea de la Reci, urmată de nivelurile I- I I I
ale aşezării de la Mediaş şi de nivelurile mijlocii de la Babadag, considerate contem-
porane cu faza Ha B din Europa centrală. De altfel aceste aspecte culturale ale Hall-
stattului timpuriu nu derivă din cultura Noua, căci În vest ele se nasc din cultura
Otomani şi din cultura Gîrla Mare -Cima. În cultura Babadag, din Dobrogea şi Mol-
dova de est, se observă de asemenea elemente vestice, deşi acest grup, care s-a format
probabil în zona Mari ta - Dunăre, are legături şi cu regiunile nord-pontice, iar unele
dintre elementele sale au ajuns În ceramica aşezării Troia Vllb 2 din Asia Mică. Des-
coperiri din Oltenia (grupul Vîrtop) şi din Muntenia (Căscioarele) dovedesc de
asemenea o dezvoltare locală, pe fondul anterior, ca de altfel şi cimitirul cu gropi
în formă de put de la Balta Verde, din vestul Olteniei.
În privinta aspectului etnic-lingvistic al problemei epocilor metalelor, dacă
pînă la sfîrşitul epocii eneolitice pare sigur că triburile carpato-danubiene şi ale zonelor
vecine apartineau unor populatii pre-indoeuropene, a căror indoeuropenizare din
punct de vedere lingvistic - cum am amintit mai sus - s-a petrecut în cursul marilor
prefaceri culturale şi sociale din perioada de tranzitie spre epoca bronzului, este încă
problematic că se poate vorbi de o netă separare a triburilor trace de cele ilirice încă
din epoca timpurie sau mijlocie a bronzului. Este mai probabil că această separare
etnico-lingvistică s-a petrecut tocmai în perioada finală a epocii bronzului şi în etapa
de tranzitie spre epoca fierului, începînd de cînd cea mai mare parte a teritoriului
României a fost locuit de triburile trace.
Acestui factor tracic trebuie să-i atribuim crearea culturii specifice epocii fierului
pe cea mai mare parte a teritoriului României (şi de altfel şi mult în afara granitelor
ei). Mult mai tîrziu, peste cîteva secole, la zorile celei de a doua perioade a epocii /ierului
(Latene) va avea loc fenomenul desprinderii, din marea masă a triburilor trace, a
triburilor geto-dace de la Dunăre şi din Carpati.
Începînd cu perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt C - secolul
VIII î.e.n.) se desfăşoară pe tot cuprinsul României un nou proces de integrare a
unora dintre aspectele culturii perioadei anterioare, realizîndu-se o cultură relativ
unitară, care depăşeşte granitele tării spre sud-vest şi spre est. Acestei culturi i se
spune cultura Basarabi, principalul element comun fiind constituit de ornamentarea
excizată şi imprimată (şi mai putin incizată), incrustată cu alb, cunoscută prima dată
mai bine prin olăria din mormintele tumulare de înhumatie de lingă satul Basarabi
(Calafat) din sud-vestul Olteniei. De fapt însă, în cuprinsul acestui vast cerc cultural
se pot distinge o serie de grupe cu particularităti regionale. Pe de altă parte, În sud-
vestul Olteniei, în Hallstatt C2, unele dintre necropolele tumulare de înhumatie

24
(Balta Verde, Gogoşu şi Basarabi) conţin cu precădere arme şi podoabe absolut tipic
ilirice, aşa încît este sigur că acolo au pătruns în această etapă grupe ilirice venite
din dreapta Dunării. Explicaţia dată originii decorului ceramicii culturii Basarabi
(presupuse persistenţe din cultura Sighişoara-Wietenberg, păstrate pe ţesături şi
obiecte de lemn) nu este mulţumitoare, atît pentru că aceste două culturi sînt despăr­
ţite de un interval de citeva secole, cit şi pentru că ornamente similare se întîlnesc
mai spre centrul Europei, într-o etapă mai veche a epocii Hallstatt. Este deci probabil
că trebuie să ne gîndim, la începutul (şi poate chiar pentru începutul) perioadei Hall-
statt C, la un nou impuls dinspre vest, urmat apoi d~stul de curînd chiar de pătrun­
derea în zona de sud-vest a Olteniei a unor triburi ilirice.
În etapa următoare, în zona subcarpatică a Olteniei, Munteniei şi Moldovei,
este cunoscut complexul Bîrseşti-Ferigele, datat în secolele VI- IV î.e.n. şi caracte-
rizat prin morminte tumulare de incineraţie, în care trebuie inclus de altfel şi grupul
Teleşti-Drăgoeşti, din nord-estul Olteniei. În nord-vestul Moldovei şi În Transilvania
se situează alte grupe hallstattiene tîrzii, încă insuficient studiat\!. În schimb, în nord-
estul Moldovei se conturează, începînd di'n secolul VI, un grup est-moldovenesc
(cetăţuia dublă de la Stănceşti}, în care legăturile cu cetăţile greceşti de la Marea
Neagră au drept rezultat un nivel cultural mai ridicat. De altfel şi ultima fază a com-
plexului Bîrseşti-Ferigele se orientează cultural spre sud, ca şi Dobrogea şi cimpia
Munteniei, care au legături strînse cu nordul Bulgariei, unde locuiau aceleaşi triburi
traco-getice ca şi în zona subcarpatică şi asupra cărora se exercitau aceleaşi influenţe
ale culturii greceşti.
În timp ce toate aceste culturi ale Hallstattului mijlociu şi tîrziu (cu excepţia
grupei ilirice Balta Verde -Basarabi şi a grupei Stoicani) se caracterizează şi prin ritul
incineraţiei, de tradiţie autohtonă, în valea superioară a Mureşului şi pe Tîmave se
conturează o altă zonă cu morminte de inhumaţie.
Tot din această perioadă datează şi o serie de piese de factură scitică şi altele
sigur scitice, descoperite în diferitele regiuni ale ţării, atribuite iniţial pătrunderii
unor triburi scitice atît pe teritoriul României cit şi mai departe spre centrul Europei,
susţinere În sprijinul căreia se invocă şi unele izvoare istorice. În ultimii zece-cinci-
sprezece ani însă, problema pătrunderii efective a triburilor scitice în spaţiul carpato.
dunărean a devenit foarte controversată, mulţi cercetători negînd prezenţa sciţilor
în România şi socotind că este vorba exclusiv de influenţe şi de schimburi culturale
între regiunile carpato-dunărene şi cele de la nordul Mării Negre, deoarece nu ar
exista nici o dovadă categorică în sprijinul unor invazii scitice.
Această teză ni se pare însă tot atît de excesivă ca şi aceea care atribuia sciţilor
un rol primordial pentru trecerea la epoca fierului în aceste regiuni. Credem că atît
unele descoperiri din zona Mureşului şi a Tîmavelor, cit şi destul de numeroasele
piese de factură scitică din unele regiuni ale ţării (inclusiv un număr însemnat de
pumnale şi de spade de tipul akinakes) confirmă într-adevăr existenţa unor raiduri

25
 scitice şi a unei temporare ocupări a unor zone, chiar dacă acest fenomen nu a fost
atît de important cum s-a crezut pe vremuri.
Recent, mormintele de înhumaţie din zona amintită a Mureşului au fost atri-
buite agatirşilor amintiţi de Herodot, contestîndu-se însă originea scitică a acestora,
deşi se admite că erau şi ei tot de origine iraniană şi au venit în Transilvania tot de la
nordul Mării Negre, poate chiar în urma presiunii sciţilor.
În orice caz, înterpretarea statuilor de piatră de tipul << babelor>> scitice din
nordul Mării Negre, găsite în Dobrogea, ca monumente ale populaţiei locale autoh-
tone, este forţată, căci asemenea monumente nu pot aparţine decît aceloraşi populaţii
nord-pontice. Nici obiectele de factură scitică din Dobrogea şi din alte regiuni răsă­
ritene ale ţării (sabia-emblemă de la Medgidia şi cazanele de bronz de la Castelu,
Scorţaru şi lacobeni-Dîngeni) nu pot fi atribuite numai legăturilor culturale şi de
schimb dintre regiunile scitice de la nordul Mării Negre şi populaţia nescitică din
România, ci trebuie interpretate, după părerea noastră, ca mărturii ale pătrunderii
sciţilor în această zonă.
O problemă importantă este aceea a trecerii de la prima la a doua epocă a fierului
pe teritoriul României. Nu încape îndoială că, În zona de sud a ţării, acest fenomen
s-a petrecut sub puternica influenţă grecească, piesele de import în lungul Dunării
şi la nordul fluviului fiind foarte numeroase, atît în Oltenia şi Muntenia cit şi în Mol-
dova. Dacă piesele din Oltenia pot fi atribuite unui curent cultural dinspre sud-vest,
prin intermediul culturii ilirice, cele din Muntenia şi din Moldova (şi cu atît mai
mult cele din Dobrogea) nu pot fi explicate decît prin legăturile directe sau indirecte
cu lumea grecească din sud şi cu cetăţile greceşti din Pont. Tocmai datorită acestor
factori trecerea la a doua epocă a fierului ar putea fi situată pe la mijlocul secolului
V î.e.n. în regiunile de sud-est ale României (Dobrogea şi cîmpia Dunării din Munte-
nia), în timp ce ea se petrece cu cel puţin o sută de ani mai tîrziu în zona intercarpatică
şi În celelalte regiuni ale ţării, unde de altfel va fi avut un rol şi invazia celtică.
Într-adevăr, spre sfîrşitul secolului IV şi la Începutul secolului II I î.e.n., triburi
celtice venind dinspre vest pătrund în Transilvania şi se infiltrează pe văile Someşului
şi ale Mureşului. Ceva mai tîrziu, alte triburi celtice aj_ung şi în sud-vestul Olteniei
venind de-a lungul Dunării, iar altele în Moldova de nord, probabil pe o cale ocolită
pe la nord de Carpaţi. Dar în afară de nord-vestul Crişanei, unde resturile celtice
sînt compacte, de centrul şi nord-estul Transilvaniei, ca şi de partea de sud-vest a
Olteniei, unde sînt destul de numeroase, în rest se poate vorbi mai degrabă de enclave
de mică întindere sau de influenţe şi nu de zone largi de stabilire a celţilor. Chiar
dacă multe dintre elementele culturii lor au fost înglobate în cultura geto-dacă, celţii
nu au avut însă un rol hotărîtor în evoluţia ulterioară a culturii geto-dace, fiindcă au
fost curînd asimilaţi în masa populaţiei autohtone.
Din secolul IV (şi mai ales I I I) î.e.n. şi pînă în secolul I î.e.n., cultura geto-
dacă din această a doua epocă a fierului prezintă Într-adevăr trăsături unitare pe între-
gul cuprins al României, datorită aceluiaşi fond comun tîrziu-hallstattian local pe

26
care s-au grefat, în linii mari, aceleaşi influenţe. De altfel, în perioada de maximă
expansiune a formaţiilor politice geto-dace din ultimele secole dinaintea erei noastre,
ea a depăşit graniţele ţării. Una dintre cele mai de seamă realizări ale culturii acestei
perioade este aşa-numita artă geto-tracă din secolul IV - I I I î.e.n., care conţine multe
elemente iraniene - inclusiv stilul animalelor - şi mult mai puţine elemente de
tradiţie locală. Pînă nu demult, de altfel, toate aceste piese şi tezaure erau atribuite
sciţilor, deşi în spaţiul carpato-dunărean nu se mai poate vorbi la această epocă de
o populaţie scitică. Este totuşi clar că naşterea acestei arte are la bază o puternică
influenţă culturală iraniană, fie că aceasta s-a exercitat direct, sau prin intermediul
atelierelor din cetăţile greceşti de la Marea Neagră. Dintre monumentele artei geto-
tracice din România, trebuie menţionate următoarele: coiful de aur de la Poiana-
Coţofeneşti, piesă de mare valoare artistică, în care se îmbină unele elemente locale
(ornamentul spiralic) cu acelea de inspiraţie iraniano-orientală (animale fantastice),
şi care a fost atribuit de unii cercetători sarmaţilor, deşi dubletele sale, nu însă de
aceeaşi valoare, de la Agighiol şi de la Peretu dovedesc că ele sînt toate mult anterioare
pătrunderii triburilor sarmate pe teritoriul nord-dunărean. Apoi piesele de armură
pentru paradă - din care face parte şi coiful mai sus-amintit -,vasele şi multe alte
obiecte de argint aurit, aur şi bronz, descoperite în mormîntul tumular al unui şef
geto-trac de la Agighiol, în Dobrogea, numele Kotios -- gravat pe unul dintre vasele
de argint - fiind mai degrabă al meşterului decît al posesorului; în acest adevărat
tezaur, piesele de factură grecească (fialele de argint şi chiar cnemidele) stau alături
de piese în care elementele orientale-iraniene sînt precumpănitoare (pocalele de argint).
Tot atît de importante sînt descoperirile mai recente de la Cucuteni (jud. laşi)
şi de la Peretu (jud. Teleorman), ca şi tezaurul descoperit în 1917 lingă Craiova.
La Cucuteni, În apropierea vestitei aşezări eneolitice, s-au descoperit fragmente
dintr-un splendid coif de aur cu decor de aceeaşi factură cu a aceluia de la Poiana-
Coţofeneşti, iar la Peretu, într-un mormînt tumular aparţinînd desigur tot unui con-
ducător politico-militar, alături de resturile unui car de luptă, se aflau depuse un
număr important de vase de argint, inclusiv unul cu chip omenesc, precum şi
coiful aproape identic cu acela de la Agighiol, tot de argint.
Tezaurul de la Craiova se compunea în schimb din 80 de piese de harnaşament,
cele mai multe de argint şi de argint aurit, reprezentînd în special animale stilizate,
precum şi cîteva protome de taur, de aur.
 MONUMENTELE DIN EPOCA COLONIZĂRII GRECEŞTI
ŞI A STATULUI GETO-DAC

Legăturile strînse pe care le constatăm încă din epoca mijlocie a bronzului între
populaţia carpato-dunăreană şi bazinul mediteraneean, aveau să cunoască, începînd
cu veacul al Vii-lea î.e.n., o intensificare excepţională, datorită pe de o parte legăturilor
continue cu sudul Egeii, iar pe de altă parte prin aşezarea unor colon.şti greci pe
ţărmul de apus al Mării Negre. Acest din urmă contact a awt consecinţe incalcula-
bile atît pentru dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei dacice, cit şi pentru antrenarea
unor regiuni întinse din România în circuitul economic şi cultural mediteraneean.
Monumentele arheologice datînd din epoca greacă, descoperite prin săpăturile arheo-
logice efectuate în Dobrogea, explică într-o mare măsură trăsăturile specifice ale
culturii dacice. Cultura greacă implantată pe teritoriul României constituie, pe de
altă parte, premisa contactului cu cultura roman.li. Se deschide astfel o nou.li perioadă,
fundamental.li pentru istoria ţării, perioadă ce durează în Dacia propriu-zisă între
108-271 e.n., iar în Dobrogea pÎnă la mijlocul veacului al Vii-lea e.n. Este tocmai
perioada de formare a poporului român, care datorează culturii romane partea cea
mai importantă a tr.ăsăturilor sale specifice.
Primii navigatori greci care au pătruns în Marea Neagră fuseser.ă atraşi de bog.ă­
ţia acestei regiuni, pe seama căreia înfforiser.ă adevărate legende.
Marea dezvoltare a producţiei meşteşugăreşti şi extensiunea nemaiîntîlnit.ă
pînă acum a relaţiilor comerciale dintre greci şi celelalte populaţii de pe ţărmurile
Mediteranei şi M.ării Negre au dat un impuls puternic colonizării greceşti în bazinul
Mării Negre şi, prin aceasta, au intervenit direct în dezvoltarea triburilor geto-dace
de pe teritoriul României. Într-adevăr, coloniile întemeiate pe ţărmul dobrogean al
Mării Negre, al căror nume s-a transformat repede În << Pontul ospitalier>> - Pontos
Euxeinos - au jucat un rol deosebit în transplantarea formelor superioare ale civi-
lizaţiei greceşti în mijlocul populaţiei autohtone.
Cea mai veche dintre ele, colonia de la /stras sau Histria, întemeiată în a doua
jumătate a secolului VI I î.e.n., de colonişti v~niţi din Milet, lîngă gurile Dunării,
de la care îşi trage de altfel şi numele, a cunoscut în tot cursul secolelor VI - IV î.e.n.
o mare înflorire de pe urma comerţului de tranzit. Mai recentă cu un veac, colonia
de la Callatis ( Mangalia}, întemeiată de colonişti veniţi din Heraclea pontică, a găsit
în agricultură şi comerţul cu grîne o bunăstare economică, despre care vorbesc cu

28
prisosinţă urmele arheologice. În sfîrşit, cea de a treia şi cea mai tînără colonie dobro-
geană, T omis (Constanta), întemeiată pe la începutul secolului V î.e.n., va ajunge
de-abia în epoca romană la adevărata sa înflorire.
Izvorul de căpetenie al bogăţiei acestor oraşe a fost multă vreme comerţul cu
populaţia băştinaşă, în mijlocul căreia se găsea o aristocraţie războinică foarte dori-
toare de mărfuri greceşti de lux, aduse din marile metropole din sud. Vinul şi uleiul
grecesc, atît de căutate pretutindeni, vasele splendid pictate din Milet şi Naucratis,
din Rhodos şi Samos, din Corint şi mai ales din Atena secolului al Vl-lea, descoperite
în săpiturile arheologice, armele şi podoabele de aur, fin cizelate, erau schimbate
cu grîne şi miere, aur şi mai ales sclavi, tot mai necesari economiei înfloritoare din
oraşele greceşti din Asia Mică, din insule şi din Grecia continentală. Pentru Histria,
pe de alti parte, delta Dunării oferea un izvor nesecat de peşte de cea mai bună
calitate.
Nu este astfel de mirare că încă de la începutul existenţei lor istorice, aceste
oraşe s-au transformat în adevărate antrepozite de mărfuri greceşti din sud. Într-o
fază ulterioară, aveau să devină ele înseşi centre de producţie meşteşugirească, reali-
zînd astfel nu numai beneficii tot mai însemnate, dar şi un· progres incontestabil în
tehnica şi execuţia artistică a diferitelor produse cerute de schimbul cu populaţia
autohtoni.
Vechile cercetări arheologice de la Histria şi Callatis, reluate pe o scară mult
mai amplă începînd din anul 1949, ca şi recentele descoperiri de la T omis au lărgit
într-o măsură extraordinară orizontul cercetărilor cu privire la evoluţia economică
şi socială, politică şi culturală a acestor însemnate centre sclavagiste de producţie,
a căror contribuţie la dezvoltarea, tot mai grăbit!, a societăţii autohtone cu care au
intrat în contact începînd cu mijlocul secolului VII Î.e.n., a fost subliniată de ultimele
cercetliri.
Spre deosebire de Callatis şi T omis, ale căror monumente antice sînt acope-
rite de clădirile oraşelor moderne Mangalia şi Constanţa, Histria, definitiv pirăsită
la mijlocul secolului VII e.n., a permis o mai mare dezvoltare săpăturilor şi o cercetare
arheologici mult mai sistematică.

Cele mai vechi urme arheologice din epoca arhaică au fost descoperite la His-
tria pe platoul situat la circa 600 metri spre apus de cetatea romană tîrzie. Un
strat arhaic a existat desigur şi pe promontoriul situat la ţărmul de odinioară al
golfului histrian, transformat mai apoi în lacul Sinoe de astăzi. Cîteva documente
arheologice de mare preţ dovedesc că pe acest promontoriu s-au ridicat încă din
epoca arhaică (sfîrşitul secolului al Vii-lea - începutul secolului al Vl-lea î.e.n.)
unele edificii religioase Împodobite potrivit artei greceşti din acea vreme. Trebuie
amintit În special un fragment de statuie, dedicată zeului protector al oraşului,
Apollon Tămăduitorul (latros), descoperit în zona de S-E a oraşului, unde pare
să fi existat un al doilea complex monumental de caracter sacru. Lucrllrile edili-

29
tare din epocile ulterioare, elenistică şi romană, n-au permis însă o cercetare siste-
matică a urmelor arheologice cele mai vechi de pe acest promontoriu. În schimb
însă cercetările făcute pe platoul învecinat au Îngăduit unele precizări de caracter
stratigrafic şi cronologic, care sînt valabile pentru întreaga viaţă a cetăţii Histria.
În acest cartier periferic au apărut în cercetări trei niveluri de locuinţe datînd de
la sfîrşitul secolului al VII pînă la sfîrşitul secolului al VI î.e.n., cînd pare să fi
fost distrus de un mare incendiu. Ulterior, în secolul IV î.e.n., el a fost din nou
locuit şi amenajat urbanistic în perioada elenistică.
Pe baza cercetărilor arheologice de la Histria s-au putut constata legături
comerciale cu centrele din sud, Începînd cu cele din Asia Mică şi Rhodos, continuînd
cu cele din Corint, Chios, Samos şi Atena. Samos sub conducerea lui Polycrate, şi
mai ales Atena, sub aceea a lui Pisistrate (561-527 î.e.n.), au cunoscut o mare dez-
voltare a producţiei de mărfuri şi a comerţului maritim. Trebuie subliniat, pe de
altă parte, faptul că în săpăturile din satele învecinate oraşului Histria, s-a desco-
perit un număr neobişnuit de mare de fragmente de ceramică greacă din epoca
arhaică. Deosebit de sugestive sînt în această privinţă rezultatele obţinute la Tari-
verdi, la circa 15 km spre apus de Histria. În această aşezare autohtonă s-au des-
coperit atît de numeroase fragmente de ceramică greacă din secolul al Vl-lea î.e.n.
încît se poate afirma că, încă din primul secol al existenţei sale, colonia sclavagistă
de la Histria a exercitat o puternică influenţă economică asupra satelor băştinaşe
din Împrejurimi. Trebuie amintit, de asemenea, faptul că în mormintele necropolei
tumulare din vecinătatea Histriei, aparţinînd foarte probabil populaţiei locale din
preajma cetăţii, s-au descoperit aproape numai vase greceşti depuse ca ofrande,
desigur fiindcă ele erau considerate ca obiecte de preţ, şi ca atare demne de a-l
însoţi pe defunct în << regatul umbrelor>>. Fără îndoială însă că activitatea comer-
cială a oraşelor pontice nu s-a limitat numai la teritoriul dobrogean. Descoperiri
făcute la nordul Dunării, la Zimnicea, dar şi la Bărboşi şi Frumuşiţa, în sudul Mol-
dovei, sînt o dovadă în acest sens. Descoperiri monetare indică, de altminteri, fap-
tul că activitatea comercială a negustorilor Histriei s-a îndreptat cu precădere spre
Moldova, urmînd înainte de toate cursul marilor rîuri, Prutul şi mai ales Siretul. În
epoca următoare, această activitate va cuprinde întreaga zonă dintre Dunăre şi Carpaţi.
Stadiul Înalt de dezvoltare la care a ajuns oraşul în acea vreme se reflectă mai
ales în monumentele sale sacre, dintre care cel mai însemnat este fără îndoială tem-
plul descoperit în sectorul nord-est al promontoriului cetăţii. Acest templu a fost
clădit în primii ani ai secolului al V-lea pe ruinele unui templu mai vechi. Faptul
că aceste două temple succesive, ca şi unele altare şi edicule de cult, au fost gru-
pate la un loc, dăinuind timp de cîteva secole, constituie o dovadă că în această
parte a promontoriului se găsea o << zonă sacră >> a oraşului, aşa cum se întîmpla în
toate celelalte cetăţi greceşti din acea vreme. Altădată considerat ca fiind închinat
zeiţei Afrodita, astăzi pare mult mai probabilă identificarea sa cu aceea a templului
lui Zeus.

30
 Templul propriu-zis, al cărui plan sumar amintit mai sus nu se deose-
beşte În liniile sale mari de templele greceşti din Asia Mică, ne oferă totuşi unele
clemente care au Îngăduit atît o încadrare cronologică ceva mai precisă, cit şi o
comparaţie sugestivă cu alte monumente contemporane. În primul rînd, trebuie
amintită descoperirea, sub podeaua naosului şi a pronaosului, a nouă amfore mari
dispuse trei cite trei. Îngropate cu gura În jos şi niciodată Întrebuinţate, aceste vase
depuse ca ofrandă şi aparţinînd ca formă şi decor seriei amforelor rhodo-ioniene,
datînd din prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n., ne of eră indicii preţioase pen-
tru epoca construirii templului. El poate fi astfel şi pe această cale datat în secolul
al V-lea î.e.n. Datarea este confirmată şi de elementele propriu-zise arhitecturale:
tehnica construcţiei bazei în trepte, a templului ( krepis)- cu trepte numai pe
latura meridională a templului şi cu mica lor înălţime amintită în tratatele clasice
de arhitectură - precum şi raportul dintre această krepidomă şi zidul capelei (naos),
refăcute probabil într-o fază ulterioară. Lipsa lor de omogenitate, ca şi sistemul
de parament cu blocuri dispuse cu faţa alternînd cu cele cu latura Îngustă spre exte-
rior, par a indica o refacere cel puţin a zidurilor interioare.
Alături de acest templu şi de altarul închinat lui Zeus Poliaeus, au apărut urmele
unui alt edificiu de cult care merită pe drept cuvînt atenţia arheologilor şi istori-
cilor de artă. Dacă judecăm după splendidele fragmente arhitectonice care au fost
descoperite în săpăturile efectuate între 1954-1958, putem afirma că acest nou
templu construit în ordinul doric, data din secolul al Iii-lea î.e.n. După proporţiile
şi calitatea pieselor arhitectonice descoperite - două tambururi de coloane dorice,
un fragment de cornişă, un fragment de fronton fără reliefuri şi două blocuri de
arhitravă, pe care se afla şi inscripţia dedicatorie - acest nou templu histrian, închi-
nat << Marelui Zeu >>, reprezintă o lucrare de un fast şi gust deosebit, semn al unor
posibilităţi materiale şi tehnice mai mult decit ample. Edificiul clădit lingă malul
mării, pe cheltuiala unui bogat negustor din Thasos, Pisistrate, fiul lui Mnesistrate,
trebuie să fi produs o impresie deosebit de puternică. Un templu de asemenea rafi-
nament de execuţie putea fi Întîlnit doar în marile şi bogatele oraşe din epoca
elenistică.
În sfîrşit, în ultimele cercetări a apărut la un nivel ce corespunde sfîrşitului
epocii elenistice (secolele I I -- I î.e.n.) un nou templu închinat, aşa cum ar reieşi
dintr-o inscripţie descoperită în acelaşi loc, zeiţei Afrodita. Construit cu grijă deo-
sebită şi Împodobit cu un mozaic pavimental, executat din mici pietre de rîu rotun-
iite, acest templu a fost distrus, poate de pe urma atacului regelui dac Burebista,
în prima jumătate a secolului I î.e.n.
O descoperire interesantă s-a făcut În primăvara anului 1959, la Mangalia,
cu prilejul lucrărilor de amenajare a noului stadion. Este vorba de descoperirea
unui mormînt din secolul al Iii-lea î.e.n., aparţinînd unui cărturar, dacă judecăm
după coroanele de bronz aurit şi un fragment de papir scris în limba greacă. Merită

31
să fie amintită şi o splendidă stelă funerară din epoca elenistică, care a apărut cu
prilejul săpăturilor din vara aceluiaşi an.

Odată cu începutul epocii elenistice în Dobrogea, societatea geto-dacă de la

sudul şi nordul Dunării trece în cea de a doua epocă a fierului (epoca Latene) (300
î.e.n. - 100 e.n.), epocă În care intervin schimbări profunde atît în dezvoltarea for-
ţelor de producţie cit şi în evoluţia culturii sale. În perioada de formare a culturii
Latene în Dacia, la sfîrşitul primei epoci a fierului (circa 450-300 î.e.n.), locul
cel dintîi îl ocupă Dobrogea şi valea Dunării de Jos. Recentele descoperiri de la
Cernavodă (jud. Constanţa), dovedesc influenţa ceramicii greceşti asupra celei indi-
gene încă din secolul al V-lea î.e.n. La Bărboşi, mai demult, la Frumuşiţa (jud.
Galaţi), de curînd, s-au descoperit vase greceşti de import din secolul al V-lea î.e.n.
Elementul cel mai caracteristic al culturii geto-dace Latene este introducerea unei
însemnate inovaţii în meşteşugul ceramicii şi anume roata olarului. Pătrunderea ei
în mediul geto-dac este rezultatul contactului nemijlocit al populaţiei trace şi geto-
dace cu tehnica superioară a atelierelor greceşti.
În a doua epocă a fierului, procesul de destrămare a comunei primitive sub
forma democraţiei militare se accelerează. Trebuie subliniat faptul că abia acum
- probabil tot de pe urma contactului cu civilizaţia greacă, iar în nordul T ransil-
vaniei de pe urma contactului cu celţii - apare plugul cu brăzdar de fier. Dezvol-
tarea forţelor de producţie, intensificarea schimburilor cu negustorii greci, adoptarea
monedei ca mijloc de schimb - într-o fază ulterioară geto-dacii vor bate monedă
proprie, imitată după cea macedoneană - , toate acestea au grăbit procesul de dife-
renţiere economică şi socială în sinul societăţii băştinaşe, a cărei aristocraţie răz­
boinică, dornică de arme, podoabe şi alte produse de lux greceşti, posesoare a unor
tezaure neobişnuit de bogate, se distinge tot mai accentuat în raport cu restul popu-
laţiei tribale libere. Uniuni de triburi, ca acelea care sub conducerea lui Dromihete,
se opun cuceririi regelui elenistic Lysimae:h (pe la 306 î.e.n.), contribuie la unificarea
politică şi culturală a triburilor geto-dace în plină expansiune. La progresele culturii
geto-dace au adus o contribuţie însemnată şi celţii, a căror prezenţă în Balcani şi
la Dunăre constituie unul dintre cele mai importante capitole ale istoriei regiunii
balcano-dunărene în cursul secolului al I I 1-lea î.e.n. Trebuie menţionat capitolul
deosebit de interesant al monedelor dace. Imitate după modelul celor macedonene
sau celtice, aceste monede constituie dovada unei dezvoltări economice şi artistice
care justifică din plin atenţia ce le-a fost acordată.
Cercetările din aşezările civile şi militare geto-dace (secolul al II-iea î.e.n. -
secolul I e.n.) constituie fără îndoială unul din capitolele cele mai bogat reprezentate
în bilanţul activităţii arheologice româneşti din ultimele două decenii. Este epoca
începuturilor statului dac sub Burebista şi a închegării sale definitive sub Decebal.
Este epoca marilor lupte pentru independenţa statului dac, ce constituia prin însăşi
existenţa sa o adevărată primejdie la frontiera dunăreană a imperiului roman.

32
 Cercetările începute după primul război mondial la cetatea dacă de la Cos-
teşti-Orăştie, ca şi în aşezările geto-dace de la sud şi răsărit de Carpaţi - Tino-
sul Gud. Prahova}, Crăsani Gud. Ialomiţa}, Popeşti Gud. Ilfov) şi Zimnicea (jud.
Teleorman}, Poiana-Tecuci - aduseseră la iveală o seamă de descoperiri de cel
mai mare preţ. După 23 August 1944 însă, cercetarea acestei perioade a cunoscut
o dezvoltare nemaiîntîlnită pînă atunci, scoţînd la lumină aspecte cu totul noi şi
originale ale culturii geto-dace, în special în regiunea cetăţilor dace din muntii
Orăştiei, care devine în secolul I î.e.n. - secolul I e.n. adevăratul centru politic
al tuturor triburilor dintre Balcani şi Carpaţii păduroşi.
Regiunea muntoasă de la sudul Orăştiei este Împînzită, pe o suprafaţă de
aproape 150 km 2 , de numeroase aşezări civile şi militare care au format obiectul
atenţiei speciale ale arheologilor români. Turnuri de pază, castele fortificate şi cetăţi,
aşezate într-o poziţie strategică excelent folosită, toate aceste monumente reflectă
gradul înalt de dezvoltare la care ajunsese societatea dacă în ultimele două veacuri
înainte de cucerirea romană.
Cel dintîi din aceste monumente, cercetate cu mai multă stăruinţă în cursul
anilor 1921-24 şi 1943-44, a fost cetatea de la Costeşti. Reluate pe o scară mai
largă în 1949, aceste cercetări au pus în valoare complexul militar şi civil al acestei
cetăţi, care apăra, Împreună cu alte cetăţi mai de la sud - Piatra Roşie, Blidarul,
Faeragul, Vîrful lui Hulpe, Feţele Albe şi altele - accesul spre cetatea regală a
Sarmizegetusei de la Grădiştea Muncelului. Puternicul zid al cetăţii de la Costeşti
(3 m grosime) este construit din blocuri mari şi regulate din piatră, după cea mai
bună tehnică militară a vremii. O fortificaţie dublă de pămînt şi pari (palisadă)
înconjoară platoul pe care este aşezată cetatea. Turnuri de veghe din piatră sau lemn,
construite în afara palisadei, străjuiau drumul de acces în cetate. În interior, la
marginile de nord şi sud ale platoului, au fost descoperite două turnuri, cu temelia
de piatră şi cu un etaj construit din cărămizi, care serveau de locuinţă comandan-
tului cetăţii. O scară monumentală de piatră urca panta colinei spre turnul-locuintă
din partea de sud. Între cele două turnuri s-a descoperit urma unor locuinţe de
lemn. Pe terasele exterioare zidului cetăţii au fost scoase la iveală patru sanctuare
cu coloane de piatră, două cisterne de apă şi urme de locuinţe.
Dintre celelalte cetăţi dace, cercetate în ultimii ani, o atenţie deosebită merită
cele de pe Piatra Roşie şi Blidarul. Prima dintre ele, de formă dreptunghiulară (96 X
39 m}, este întărită cu cite un turn la fiecare colţ. Un al cincilea turn întăreşte la mijloc
zidul dintre cele două turnuri (curtina}. O impozantă scară de piatră ducea la poarta
cetăţii. În interior s-a descoperit o clădire de mari proporţii, construită din lemn,
cu temelia de piatră. Restul platoului este ocupat de un sanctuar cu coloane şi de alte
două clădiri de lemn. Trei turnuri izolate, construite în piatră şi lemn, apă­
rau drumul de acces la cetate pe panta de est. Un alt turn străjuia panta
de nord. Într-o epocă ulterioară, probabil în timpul dintre cele două războaie cu

3- 33
 romanii, s-a construit, alături de această primă cetate, o a doua, de dimensiuni ma,
mari, apărată de un zid puternic de piatră şi de două turnuri.
Două epoci de construcţie se constată şi la puternica cetate de pe Blidaru,
aşezată la sud de Costeşti. Într-o primă fază s-a construit o fortăreaţă de formă
trapezoidală, Întărită cu patru bastioane. Intrarea în fortăreaţă era construită în aşa
fel incit în caz de atac, agresorul să poată fi lovit din mai multe părţi, după un
sistem defensiv răspîndit în lumea greacă. În interior s-a descoperit un turn-locu-
inţă, care avea probabil, ca şi celelalte cetăţi dace, un etaj suprapus.
Într-o fază ulterioară s-a construit o a doua fortăreaţă, lipită de zidul de est
al celei dintîi. Tot de formă trapezoidală, această a doua cetate avea, pe Aancul
de nord şi vest, o serie de turnuri pentru depozite şi locuinţe. La cîţiva metri mai
spre NV s-a descoperit o cisternă foarte bine construită. Situată pe o înălţime ce
domină regiunea, cetatea de la Blidaru juca un rol foarte însemnat în acest complex
de puternice fortăreţe, al căror scop era să apere drumul de acces spre cetatea regală
de pe Grădiştea Muncelului. În aceste condiţii pot fi mai bine înţelese luptele grele
şi enormele dificultăţi pe care le-au întîlnit romanii în cursul celui de al doilea
război cu dacii (105-106 e.n.).
Cum era şi firesc, efortul cel mai mare al cercetării arheologice din toată
această regiune, care a devenit prin lege o << rezervaţie arheologică naţională>>, s-a
îndreptat asupra complexului monumental de la Grădiştea Muncelului, capitală şi
ultimul loc de refugiu al regilor daci. Săpăturile arheologice din ultimele două
decenii au confirmat şi au depăşit cu mult ipotezele făcute mai înainte vreme cu
privire la semnificaţia politică şi culturală a acestui complex arheologic.
Construită la înălţimea de peste 1.200 m, cetatea dacă de la Grădiştea Mun-
celului cuprinde un număr mare de edificii cu caracter militar, religios şi laic, situ-
ate pe mai multe terase. Cercetările au putut deosebi mai multe categorii de monu-
mente cu funcţiune şi sistem de construcţie diferite. Printre ele amintim: a) un
mare număr de clădiri nefortificate, fie locuinţa unor membri ai aristocraţiei dace,
fie ateliere construite din lemn, cu temelia de piatră, în grupuri de două sau patru,
aşezate pe terase, pe o lungime de 3 km; b) turnuri de strajă, păzind drumul pavat
cu piatră, ce ducea la fortăreaţă şi la sanctuare; c) o puternică fortăreaţă de formă
neregulată, construită pe terase cu o suprafaţă de aproape 3 hectare, Înconjurată
cu ziduri de piatră după un sistem propriu ( opus dacicum). În interior s-au
descoperit barăci de lemn şi o singură construcţie de piatră din epoca romană. După
toate probabilităţile, cetatea nu avea turnuri de apărare, ceea ce face plauzibilă con-
cluzia că ea servea de fapt ca ultim loc de refugiu; d) zona sacră de la est de'. for-
tăreaţă, cuprinzînd două sanctuare circulare şi patru mari sanctuare dreptunghiulare;
e) magazii de cereale, construite din lemn pe una din terasele din apropierea sanc-
tuarelor, În care s-au descoperit cantităţi enorme de cereale arse (griu, mei, orz,
secară); O patru ateliere, construite pe terasele vecine, în care s-au găsit peste 300
unelte de fierari, lemnari, olari (ciocane, nicovale, cuţitoaie, compasuri etc.); g) cas-

34
telul de apă construit din piatră, alimentat de două izvoare, de la care apa venea
prin tuburi de teracotă, protejate de trunchiuri scobite de copaci. Numărul mare
al edificiilor de caracter public şi privat, ca şi al uneltelor şi podoabelor de tot
felul, dovedeşte nu numai proporţiile mult mai mari ale cetăţii regale de la Grădiştea
Muncelului, dar mai ales nivelul tehnic şi artistic pe care-l atinsese societatea dacă
în ultimele două faze ale epocii Latene, În care se Încadrează toate aceste monumente.
Trebuie remarcat Înainte de toate faptul că cetăţile, castelele şi turnurile de
strajă din regiunea munţilor Orăştiei constituie un complex arheologic unic În Europa.
Într-adevăr, deşi sîntem informaţi despre gradul de dezvoltare al celorlalte triburi
din Balcani şi din valea Dunării, deşi cunoaştem eroica lor rezistenţă faţă de cuce-
rirea romană, nici unul dintre ele nu a reuşit să-şi consolideze situaţia militară şi
politică Într-un grad atît de Înalt de dezvoltare ca acela pe care l-au atins dacii
din munţii Orăştiei. Cetăţile, castelele şi turnurile lor dovedesc un imens efort con-
structiv la care, alături de masele de oameni liberi şi robi, constrînşi să transporte
şi să prelucreze la mari înălţimi blocuri atît de mari de piatră, trebuie să presupunem
În chip firesc că au contribuit numeroşi arhitecţi şi meşteri. Ei au ştiut să adap-
teze în chip ingenios tehnica construcţiilor militare greceşti din acea vreme la reali-
tăţile terenului şi la posibilităţile de aprovizionare cu materie primă din Dacia.
Construcţiile militare nu prezintă însă decît un element - desigur foarte impor-
tant - al acestui mare complex arheologic dacic din munţii Orăştiei. Numeroasele
sanctuare, de formă rotundă sau dreptunghiulară, descoperite pe terasele din apro-
pierea fortăreţelor, demonstrează cu prisosinţă însemnătatea acestei regiuni, în spe-
cial a cetăţii de la Grădiştea Muncelului, ca centru al vieţii politice şi religioase
a poporului dac. Trebuie relevat cu acest prilej că tehnica de construcţie a acestor
sanctuare ne oferă interesante indicii asupra funcţiunii lor în cadrul statului dac.
Cele dreptunghiulare, foarte probabil fără acoperiş, aveau un număr important de
coloane: şase rînduri de enorme baze de andezit cu un diametru de peste 2 m,
fiecare avînd zece coloane, cum sînt cele ale templului de pe terasa a zecea. Cit pri-
veşte sanctuarul rotund de pe terasa a unsprezecea, el este construit din blocuri de
andezit, lipite unele de altele şi uşor arcuite spre extaior. Aproape de acest cerc,
în interior, apare un alt rînd de stîlpi de andezit În grupuri de cite şapte. Şase din
stîlpi sînt mai înalţi şi mai înguşti, cel de al şaptelea mai scund şi mai lat. Aceste
grupe se repetă de 30 de ori. Întreg acest sanctuar stă în legătură cu cultul soa-
relui şi cu observarea fenomenelor astronomice. El pare a reprezenta calendarul
dacic, în care anul era de 360 de zile, repartizate în mod egal În 12 luni, iar (( săp­
tămîna >> număra 6 zile.
În afară de aceste monumente, crescute parcă o dată cu munţii, ridicate pe
înălţimile acoperite de păduri seculare, mai trebuie amintite două descoperiri de
caracter excepţional. Este vorba în primul rînd de întrebuinţarea de către daci a
alfabetului grec - litere greceşti săpate în piatra unor blocuri din zidul terasei sanc-
tuarelor - şi a alfabetului latin, cu care este imprimat, pe pereţii unui vas de mari

]'- 35
proportii, numele ultimului rege dac: Decebalus per Scorilo. A doua descoperire pri-
veşte ceramica de lux dacică Împodobită cu figuri de animale şi desene geometrice
colorate În roşu, a căror semnificaţie religioasă a fost pusă în lumină în cursul ultimelor
cercetări. Nu trebuie uitat de altminteri faptul, semnificativ pentru cultura dacică
a acestor vremuri, că producţia ceramică din aceste centre, lucrată la roată sau
cu mîna, se dovedeşte a fi foarte mare. Vase mari pentru provizii, farfurii, ceşti
de un tip specific dacic, oale cu toarte aplicate etc. s-au descoperit peste tot în
aşezările dace din această regiune.
Un capitol de o bogăţie neobişnuită îl constituie însă tezaurele dace de argint.
Numeroase fibule, coliere şi cordoane, discuri sau plăci ornamentale arată tehnica
şi gustul argintarilor daci. Acest gen de produse, ca şi ceramica de altminteri, este
comun întregului teritoriu ocupat de populaţia dacă. Acum cîţiva ani, în 1953, s-a
descoperit în E Transilvaniei, la Sîncrăeni (Odorhei), un nou tezaur de argint -
compus din 14 cupe, două brăţări, o fibulă, mai multe toarte de vase precum şi
două monede de argint - aparţinînd fără îndoială unui şef dac local. Unele dintre
aceste cupe, de formă circulară şi cu fundul oval, sînt decorate în partea lor supe-
rioară cu motive geometrice şi vegetale, lucrate cu ciocanul. Opt dintre aceste
cupe au un picior Înalt şi elegant şi două toarte drepte. În arta argintarilor daci
se vădesc atît influenţe mai vechi scitice şi celtice, cît şi altele mai recente venite
din regiunile pontice.
Reiese astfel limpede că se poate vorbi fără nici o exagerare de înflorirea
culturii materiale dacice În cursul secolelor I î.e.n. şi I e.n., desigur în limitele unei
societăţi care se dezvoltase În cadrul unei orînduiri specifice, tribale, deosebite
de cea a lumii greco-romane, veche de atîtea secole. Marile construcţii de piatră
descoperite În regiunea amintită oglindesc mai bine decît orice altceva dezvoltarea
forţelor de producţie ale societăţii dace în ultimul secol înainte de cucerirea
romană Efortul necesar ridicării unor asemenea construcţii militare, civile şi
religioase depăşeşte fără îndoială posibilităţile unei simple uniuni de triburi. Ele
presupun munca a mii de oameni, supuşi autorităţii regale a lui Burebista şi Decebal.
Săpăturile arheologice din ultimii ani au reluat cercetările şi din alte centre dace,
de la sud de Carpaţi. O impresionantă cetate, cu val de pămînt întărit extrem de
ingenios cu piatră şi lemn a fost descoperită acum cîţiva ani la Cotnari {jud. laşi)•
Construită În sec. V. î.e.n., ca un puternic punct de sprijin Împotriva invaziilor
scitice, această fortificaţie - precedată de aceea mai veche de la Stînceşti-Botoşani
- deschide seria cetăţilor geto-dace. Într-adevăr, mai la sud, la Zimnicea şi
Popeşti (poate Argedava), ca şi la Poiana-Tecuci {probabil Piroboridava), au fost
descoperite mari aşezări geto-dace, întărite cu valuri şi şanţuri de apărare, situate
în excelente poziţii strategice pe malul Dunării, Argeşului şi Siretului. Lingă
Piatra Neamţ s-a descoperit, pe muntele Bîtca Doamnei, chiar o cetate dacă cu
ziduri de piatră şi cu sanctuare de tipul acelora din munţii Orăştiei, iar la Cetă­
ţeni, în zona de dealuri a Munteniei, turnuri de piatră într-o aşezare dacică. Centre

36
politice şi comerciale, aceste aşezări au jucat un rol însemnat în vehicularea pro-
duselor greceşti din oraşele pontice - cupe deliene împodobite cu un bogat decor
floral, amfore de vin şi ulei din Cnid, Thasos, Rhodos şi Sinope - a căror afluenţă,
documentată de cercetările arheologice, constituie de asemenea un semn evident
al dezvoltării economice şi sociale a societăţii geto-dace. Astfel de amfore, purtînd
pe toartele lor ştampila magistraţilor oraşului Rhodos, au fost descoperite tot mai
departe de Dunăre (la Lunca Ciurii, lîngă laşi). Vehicularea unei mărfi atît de
preţioase şi totodată atît de fragile, la atît de mare depărtare, presupune În chip
necesar nu numai un contact paşnic al negustorilor greci cu populaţia locală, dar
şi prezenţa unor negustori geto-daci a căror activitate este documentată şi de
numeroase tezaure de monede dace, greceşti, macedonene şi romane, care se des-
coperă an de an pe teritoriul României.
Alături de populaţia geto-dacă se constată de asemenea şi mici grupuri de
populaţie străină, ca de pildă În Moldova aceea a bastarnilor. Ei. îşi fac apariţia pe
la anul 200 î.e.n. Urmele arheologice ale acestei populaţii războinice s-au desco-
perit mai ales la Poieneşti (jud. Vaslui) şi la Lunca Ciurii (jud. laşi). Mormintele
bastarne de incineraţie se caracterizează în special prin prezenţa urnelor funerare,
acoperite cu străchini.
Indiferent însă de interesul pe care-l deşteaptă studiul acestor grupuri
restrînse de populaţie străină, marea majoritate a populaţiei o constituie, În cea de a
doua fază a epocii fierului, triburile geto-dace, ajunse în secolul I î.e.n. la conso-
lidarea lor politică şi la maturizarea elementelor specifice ale culturii lor.
Cucerirea romană a distrus cele mai multe din aceste cetăţi şi edificii geto-
dace din Transilvania, tocmai pentru că ele reprezentaseră centrele îndîrjitei rezis-
tenţe din cursul celor două războaie din I01-102 şi I05-106 e.n. Cu aproape
un secol mai înainte, în ultimii ani ai secolului I î.e.n., ţărmul dobrogean intrase
sub controlul direct al romanilor, care instalaseră la T omis un Comandament spe-
cial (prae/ectura orae maritimae). Oraşele greceşti, care încheiaseră încă mai de mult
tratate speciale cu Roma, devin civitates liberae et immunes, bucurîndu-se în tot
timpul stăpînirii romane de un tratament preferenţial. Restul Dobrogei, lăsată multă
vreme sub controlul regilor traci, a fost integrat după anul 46 e.n. în noua provincie
a Moesiei, iar, din anul 86 înainte, în provincia Moesia inferioară. Noua provincie
a jucat un rol Însemnat strategic în organizarea şi desfăşurarea celor două războaie
duse de Traian Împotriva statului dac, ce s-a prăbuşit, în urma unei eroice rezis-
tenţe, în I06 e.n. Odată cu ea, s-a Încheiat şi capitolul atît de interesant al culturii
dacice de mare amploare, ale cărei urme apar tot mai bogate cu prilejul cercetărilor
arheologice. Ea se află În prima linie a cercetărilor istoricilor români, tocmai fiindcă
este expresia plastică a dezvoltării social-economice a poporului dac, condus cu
atîta fermitate de Burebista şi Decebal.

• 37
 MONUMENTELE EPOCI I ROMANE ÎN DACIA

Cucerirea Daciei de către romani a fost înainte de toate un act militar şi po-
litic: statul lui Burebista şi Decebal dovedise nu numai o mare capacitate de luptă
dar şi tendinţa de a polariza În jurul său numeroase populaţii barbare, din centrul
şi din estul Europei, în lupta dusă Împotriva cuceritorului roman. Această situaţie
explică şi caracterul încă precar al stăpînirii romane la Dunărea de jos, atacurile
îndrăzneţe ale dacilor Împiedicînd, în tot cursul secolelor I Î.e.n. - I e.n., consoli-
darea stăpînirii romane în Balcani şi urbanizarea acestei regiuni, singura cale eficace
de integrare a lor în circuitul economic şi politic roman.
Cucerirea Daciei era deci de o importanţă primordială pentru imperiul roman.
Transformarea fostului regat dac într-o înfloritoare provincie romană şi, mai ales,
într-un puternic bastion înfipt în mijlocul lumii barbare, corespundea deci unei ne-
cesităţi ineluctabile. Astfel se explică şi faptul că succesorul lui Traian (98 - 117 e.n.),
Hadrian, a abandonat toate cuceririle făcute de predecesorul său, cu excepţia Daciei.
Romanizarea Daciei s-a făcut într-un ritm foarte rapid. Monumentele de tot
felul, ca şi numeroasele inscripţii, dovedesc că într-un răstimp foarte scurt
(106-271 e.n.), noua provincie a devenit un mare focar de civilizaţie provincială. O
colonizare intensivă, cu elemente romanizate - armată, administraţie, meşteşugari spe-
cializaţi, negustori - , ca şi organizarea sistematică a teritoriului prin construirea de
drumuri pietruite şi întemeierea a numeroase oraşe, a pus bazele acestui proces
istoric de pe urma căruia a rezultat în această bogată provincie o populaţie romani-
zată, a cărei existenţă va continua de-a lungul veacurilor, şi o tradiţie de cultură
romană ce va dăinui şi după părăsirea Daciei în 271 e.n.
Cel dintîi element care a contribuit la această adîncă transformare a fost fără
îndoială armata. Urmele monumentale ale lagărelor legiunilor a XIII-a Gemina şi a
V-a Macedonica, ca şi acelea ale numeroaselor detaşamente auxiliare, descoperite
pe întreg cuprinsul Transilvaniei, Banatului şi Olteniei, la Porolissum (Moigrad),
Napoca (Cluj), Apulum (Alba Iulia), Micia (Veţel), Drobeta (Turnu Severin), Ră­
cari, Romula (Reşca), Sucidava (Celei) şi multe altele dovedesc grija statului roman
pentru apărarea noii provincii, ce trebuia să stea de strajă în faţa populaţiilor de la
nord şi răsărit de Carpaţi. Numeroasele inscripţii - altare în cinstea Împăraţilor şi
comandanţilor acestor trupe, ca şi în cinstea divinităţilor lor protectoare - ne permit

38
•
să constatăm ongmea, uneori foarte îndepărtată, a soldaţilor trupelor imperiale. De
o valoare arheologică excepţională sînt şi construcţiile militare defensive de pe malul
Oltului, ca şi cele din nord-vestul şi nordul Transilvaniei. La stînga Oltului se va
construi şi un al doilea sistem defensiv - limes transalutanus - după cum, cel puţin
în primele două decenii, s-au construit o seamă de cetăţi în zona subcarpatică (în
regiunea Argeşului, Muscelului şi Buzăului, castrele de la Retevoeşti, Jidava, Pie-
troasa etc.).
Semn al dezvoltării rapide a vieţii romane în Dacia, ca şi al politicii sistema-
tice de romanizare, urmărită cu tenacitate în tot cursul veacului al I 1-lea al erei
noastre, a fost întemeierea oraşelor, centre adminstrative şi economice, a căror în-
florire reflectă integrarea totală a noii provincii, organizată de Traian, în sistemul
economic şi social al lumii romane. Pe tot cuprinsul imperiului, urbanizarea consti-
tuie momentul hotărîtor al trecerii de la formele tradiţionale, gentilico-tribale, la
faza superioară a orînduirii sclavagiste, cu tot ceea ce implica ea ca dezvoltare cul-
turală, ca producţie de mărfuri, ca schimb de produse şi, evident, ca sistem de ex-
ploatare. Din acest punct de vedere trebuie să remarcăm şi faptul că, pînă la cuce-
rirea Daciei de către Traian, nici provincia Moesia, de la sudul Dunării, n-a putut
face progrese rapide, presiunea dacilor de la nordul Dunării fiind prea puternică.
Transformarea Daciei în provincie romană şi integrarea ei rapidă în sistemul econo-
mic roman a avut deci o influenţă directă şi dincolo de graniţele stabilite prin cu-
cerirea din anul I06. Trebuie să subliniem de asemenea că, odată cu instaurarea
stăpînirii romane în Dacia, influenţa civilizaţiei romane a iradiat cu intensitate şi la
răsărit şi sud de Carpaţi. Moldova şi Muntenia de astăzi, populate de triburile geto-
dace, dintre care cele ale carpilor s-au dovedit a fi foarte dinamice, dau la iveală
tot mai numeroase documente arheologice şi monete romane, care reflectă progresele
rapide înregistrate de civilizaţia romană în regiunile extracarpatice. Procesul formării
poporului şi limbii române, al cărui centru îl constituie în chip firesc provincia ro-
mană a Daciei, a cuprins astfel şi restul teritoriului ţării, rămas în afara graniţelor
imperiale.
Oraşele Întemeiate încă din primii ani ai stăpînirii romane în Dacia: noua capitală
a provinciei, colonia Ulpia T raiana Sarmizegetusa, Apulum, Porolissum, Drobeta,
Romula - sînt nu numai centre administrative sau militare, prevăzute cu edificii
publice şi monumente onorifice, dar şi centre de producţie de bunuri, meşteşugăreşti
sau artistice, a căror frecvenţă constituie cea mai elocventă dovadă a integrării Da-
ciei în viaţa economică şi culturală a imperiului.
Ele s-au ridicat fie pe locul unor vechi aşezări rurale dacice - ca Apulum,
unde a fost cantonată Legiunea XIII Gemina - fie ca aşezări noi, cum a fost cazul
capitalei de la Sarmizegetusa, a cărei populaţie, adusă încă din primii ani ai cuce-
ririi, se bucură de dreptul roman. Încă de la început, această metropolă politică şi
religioasă a Daciei a luat o mare dezvoltare urbanistică: templele, forul, edificiile
publice şi particulare, construite atît în interiorul zidurilor oraşului ca şi în afara

39
lor (villae suburbanae), un amifiteatru, dovedesc grija guvernatorilor provinciei pentru
a-i asigura o înfăţişare demnă de rolul ce revenea acestei colonii - multă vreme
singură cu acest rang - întemeiată În noua provincie. Cultul imperial, a cărui sem-
nificaţie politică a fost subliniată, era asigurat de preoţi speciali (Augustali). Un
monumental palat (aedes Augustalium), descoperit lîngă forul oraşului, servea de re-
şedinţă colegiului preoţilor acestui cult.
Altor două oraşe (Napoca şi Drobeta), întemeiate în vremea împăratului Hadrian
(117 - 138), li s-a acordat rangul de municipium. Situate fie la răscruce de drumuri
(Napoca), fie pe malul Dunării, alături de podul de piatră clădit de Apollodor din
Damasc în vremea lui Traian (Drobeta), aceste două centre urbane s-au dezvoltat
ca centre meşteşugăreşti şi agricole în tot cursul secolelor II - III e.n. În acest ultim
oraş s-a clădit şi un mare castru de piatră, în care erau adăpostite trupele ce păzeau
podul de peste Dunăre.
Cel mai înfloritor oraş al Daciei romane a fost însă Apulum. Prezenţa legiunii
a XIII-a Gemina, cu numeroşii veterani, meşteşugari şi negustori din canabele vecine
castrului, explică dezvoltarea acestui centru urban, întemeiat lîngă o veche aşezare
dacică. Situat pe Mureş, lîngă un în~emnat nod de drumuri şi aproape de regiunea
auriferă, Apulum s-a dezvoltat repede ca un mare centru meşteşugăresc şi comercial.
În vremea lui Marc Aureliu, canabele de la Apulum au primit rangul de munici-
pium, iar ceva mai tîrziu, rangul de colonia Aurelia Apulensis. Alături de această aşe­
zare, continua să se dezvolte şi un alt centru urban, ce a primit rangul de munici-
pium în vremea lui Septimius Severus.
La frontiera de nord a provinciei, la Potaissa (Turda) a fost cantonată legiunea
a V-a Macedonica. La Porolissum s-au organizat canabele şi apoi municipium Septimium
Porolissense. Săpături arheologice recente au dovedit că în acest centru militar a fost recon-
struit, în anul 157, pe locul unui vechi amfiteatru de lemn, un nou amfiteatru de piatră.
Oraşe de o mai mică întindere, dar nu mai puţin importante pentru producţia
lor meşteşugărească şi pentru activitatea lor comercială, s-au identificat şi în alte
regiuni ale Daciei romane: Potaissa (Turda), Ampelum (Zlatna), Tibiscum (lîngă
Caransebeş), Dierna (Orşova), Romula (Reşca), Sucidava (Celei). Fiecare dintre ele
a urmat o dezvoltare urbanistică similară, cu for, băi publice (thermac), temple,
altare, apeducte, mausolee, repetînd exemplul marilor oraşe din centrul provinciei.
Înflorirea lor se explică însă nu numai prin dorinţa autorillllii imperiale şi
municipale de a asigura acestor centre un caracter urban cît mai pron11n1111. Constru-
irea drumurilor pietruite romane, necesare apărării militare a provi11ri1·i, 11 contribuit
într-o măsură mare la dezvoltarea comerţului şi a meşteşugurilor. Un11Î111l în general
valea marilor ape - Dunărea, Oltul, Mureşul -, aceste drumuri 1111 11KÎgurnt atît
legătura cu provinciile de la sudul Dunării, cît şi între difcri1..I,· ,... 111 r,· urhane şi
rurale din noua provincie.
Drumul roman de pe malul drept al Dunării, tăiaL î11 KIÎ11l'il1· d,· 111 Cazane,
s-a terminat în vremea lui Traian. Drumul construit în p11rl,·11 dr 11p11K II Daciei

40
romane, care lega oraşul Lederata (Palanca, pe Dunăre), trecea pe la Arcidava
(Vărădia), Centum Putei (Surduc), Tibiscum (Caransebeş), colonia Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Germisara (Geoagiu) şi se termina la Apulum (Alba Iulia). Alte trei
drumuri de piatră legau acest însemnat centru civil şi militar de Porolissum, unul
trecînd prin Potaissa (Turda) şi Napoca (Cluj), şi de Dunăre, prin Sarmizegetusa,
pasul Vulcan, Bumbeşti, Drobeta {Turnu Severin), Tibiscum, Ad Mediam (Mehadia),
Dierna (Orşova). Drumuri secundare brăzdau podişul Transilvaniei, pe valea Some-
şului, Mureşului,Tîrnavelor şi a Oltului, regiunea minieră din Munţii Apuseni (Am-
pelum şi Alburnus Maior) şi Oltenia (Drobeta-Romula). În sfîrşit, altă mare arteră
de circulaţie străbătea Transilvania de la apus spre răsărit, pornind din Pannonia,
de la Aquincum, îndreptîndu-se spre Porolissum, Napoca, Potaissa, Apulum, Tîrnava
Mare, pasul Oituz spre a trece apoi în Moldova pe la Poiana-Tecuci (probabil Piro-
boridava) şi ajungînd pînă la T yras (Cetatea Albă).
Pe aceste admirabile şosele pătrundeau în centrele urbane din Dacia romană
nu numai diferite produse meşteşugăreşti sau 'artistice, dar şi numeroase materii
prime, obţinute printr-o exploatare sistematică a bogăţiilor solului şi subsolu-
lui dacic.
Într-adevăr, cunoaştem prin cercetări arheologice şi prin documente scrise
importante centre aurifere în regiunea Munţilor Apuseni (Abrud, Zlatna, Brad, Băiţa,
Roşia Montana - Alburnus Maior - , Baia de Arieş) şi în Banat (Sasca Montana
şi Moldova). Pentru exploatarea zăcămintelor aurifere, care asiguraseră şi lui Decebal
însemnate venituri, au fost colonizaţi încă din primii ani ai stăpînirii romane minerii
din Dalmaţia (Pirustae, Beridustae, Sardeates). Ei au fost aşezaţi în sate proprii
(Vicus Pirustarum, Castellum Beridustarum) şi organizaţi în corporaţii speciale {collegia
aurariarum). Ştim mult mai puţin despre exploatarea minelor de argint, aramă şi
plumb, care furnizaseră dacilor în tot cursul secolelor I I î.e.n. - I e.n. însemnate
produse de metal. Arama pare să fi fost exploatată în epoca romană la Micia {Veţel),
iar argintul la Centum Putei. Puţine informaţii avem pînă acum şi despre exploa-
tarea minelor de fier de la Chelar, T eliuc {jud. Hunedoara) şi munţii T rascău.
Urme de extracţie a sării s-au constatat la Salinae (Ocna Mureşului), Cojocna, Ocna
Dejului, probabil la Ocna Sibiului şi Ocnele Mari. Marmora şi piatra atît de nece-
sare zecilor de monumente publice şi private, construcţiei drumurilor şi porturilor,
au fost exploatate în Transilvania, în carierele de la Bucova, Deva, Călan, Cheile
Turzii, lghiu, Gilău etc. şi în Banat, la Sasca Montana. În Oltenia, piatra a fost
extrasă din masivul calcaros de la Gura Văii, de lîngă Turnu Severin. Multă piatră
şi marmură a fost adusă şi de la sudul Dunării, din provincia Moesia.
Monumentele de artă - fie opere de import, fie opere de factură provincială
- descoperite în toate aceste centre urbane oglindesc marile curente artistice proprii
Italiei şi provinciilor imperiului. Începînd cu secolul III e.n. îşi fac apariţia şi
curente de origine orientală, a căror semnificaţie artistică şi religioasă prezintă un
interes deosebit.

41
 Mai mult încă decît monumentele publice, caracteristice pentru oraşele impe-
riului, produsele meşteşugăreşti şi artistice, de caracter particular, dovedesc extensi-
unea civilizaţiei romane provinciale în cele mai îndepărtate colţuri ale Transilvaniei,
Banatului şi Olteniei. Ceramica, uneltele şi podoabele de metal, monumentele fune-
rare, constituie un capitol deosebit de însemnat al civilizaţiei din Dacia. Meşteşugarii
şi artiştii din toate aceste centre urbane lucrau desigur după anumite modele, al
căror prototip era cunoscut mai de mult în Italia sau în provinciile mai puternic
romanizate.
Ceramica roşie, bine arsă, apare pretutindeni. Alături de ea întîlnim şi produse
de lux, importate din Pannonia şi chiar mai de departe, din Gallia şi din regiunile
renane. Este vorba despre diferite cupe şi farfurii, Împodobite cu decoruri în relief
(terra sigillata). Frecvenţa ceramicii romane în Dacia, ca şi în regiunile extracarpa-
tice, explică influenţa pe care ea a exercitat-o asupra meşteşugarilor autohtoni. Un
loc deosebit îl ocupă, în dezvoltarea meşteşugurilor, tehnica construcţiilor. Numeroa-
sele edificii cu caracter militar sau administrativ au necesitat, fără îndoială, prezenţa
a numeroşi meşteri, aduşi, cel puţin la începutul stăpînirii romane în Dacia, din
celelalte provincii romane. Tehnica construcţiilor de piatră şi cărămidă s-a extins
însă şi în domeniul edificiilor mai mult sau mai puţin modeste ale locuitorilor pro-
vinciei. Vilele suburbane - adevărate ferme, în mijlocul cărora se ridică locuinţa stă­
pinului şi dependinţele gospodăriei - , mausoleele etc. sînt toate construite după teh-
nica nouă, importată din metropolă.
În Dacia exista o veche tradiţie în domeniul obiectelor de metal. Numeroasele
bijuterii de argint fac dovada acestei tradiţii. Nu este astfel de mirare că în Dacia
romană producţia obiectelor de metal a cunoscut o mare dezvoltare. De la uneltele
necesare marilor şi micilor gospodării, pînă la obiectele de artă, făurite de meşterii
locali, toată gama acestor produse ne este cunoscută datorită săpăturilor arheologice.
Unul dintre capitolele cele mai bogate ale activităţii artistice şi meşteşugăreşti
din Dacia romană îl constituie sculptura în bronz şi în piatră. Fie că este vorba de
statuile oficiale, datorate unor artişti a căror măiestrie merită să fie subliniată - cităm,
cu titlu de exemplu, fragmentele unei statui ecvestre de bronz a împăratului Caracalla,
descoperite la Porolissum şi aflate astăzi în Muzeul arheologic din Cluj - fie că e
vorba de monulllente funerare aparţinînd unor familii de veterani sau de negustori,
aceste realizări artistice nu sînt cu nimic mai prejos decît cele descoperite în alte
provincii ale imperiului. Desigur că ele vădesc uneori anumite stîngăcii, datorite atît
nivelului meşterilor respectivi, cît şi materialului, mai ales piatra de calcar, care nu
Îngăduie totdeauna vibraţia şi fineţea pe care o oferă marmura. Din punctele de
vedere cultural şi social, aceste monumente sînt însă excepţional de interesante. Fa-
miliile noilor cetăţeni romani apar cu vigoare în medalioanele funerare, destinate să
perpetueze amintirea defuncţilor. Stelele funerare din Dacia romană sînt specifice
zonei dunărene a imperiului. Din Noricum şi pînă în Moesia, ele exprimă o anu-
mită formă de monumente funerare, pe care nu o mai întîlnim în altă parte a im-

42
periului. Uneori, aceste monumente sînt încă şi mai expresive decît medalionul fune-
rar, atît de frecvent întîlnit în Dacia. Un monument, păstrat astăzi în Muzeul din
Deva, prezintă în chip extrem de sugestiv etapele vieţii unui daco-roman: soldat în
tinereţe, purtînd armele unui legionar, veteran la apusul vieţii, dedicîndu-se lucră­
rilor agricole pe lotul de pămînt cu care fusese înzestrat.
Începînd cu secolul al Iii-lea din era noastră, alături de monumentele sculptu-
rale închinate divinităţilor romane clasice, apar şi chipurile unor noi divinităţi, aduse
de soldaţii recrutaţi din regiunile Orientului, sau de negustorii originari din această
parte a lumii romane. Tot mai frecvent, în locul triadei capitoline (Jupiter, Junona
şi Minerva), al lui Mercur şi Venerei, al lui Silvan şi Liber-Bachus, al lui Marte şi
Vulcan, apar Mithras, zeul soldaţilor din Orient, Cibele, zeiţa negustorilor din Asia
Mică, Dea Syria şi Atys, aduşi de numeroşii negustori sirieni, Isis şi Serapis, ori-
ginari de pe malurile Nilului, şi mulţi alţii, a căror răspîndire pe întreg cuprinsul
imperiului roman reflectă ponderea tot mai mare pe care o capătă, în credinţele re-
ligioase ale veacului al II 1-lea, aşa-zisele << religii de mîntuire >>. Unele dintre monu-
mentele închinate acestor divinităţi exotice sînt executate cu o grijă excepţională şi
pot fi considerate adevărate opere de artă. Putem aminti în special relieful închinat
lui Mithras, descoperit la Sarmizegetusa şi păstrat astăzi în muzeul din Deva.
Aceluiaşi curent oriental îi aparţine şi un nou gen de monument funerar, şi
anume cel avînd forma unui trunchi de piramidă, prevăzut cu o nişă. Exemplare
deosebit de interesante provenind din Sarmizegetusa romană sînt păstrate în special
În acelaşi muzeu din Deva.
Din producţia artistică şi meşteşugărească din Dacia romană un loc aparte îl
ocupă arta mozaicului şi a gravurii pietrelor semipreţioase. Mozaicuri cu decor simplu,
geometric, se întîlnesc destul de des În toate oraşele romane din Dacia. Mozaicuri
cu scene figurative au apărut pÎnă acum În Alba Iulia (Apulum). Un atelier foarte
activ de pietre semipreţioase gravate trebuie să fi existat la Romula.
Procesul de romanizare, ilustrat de numeroasele monumente publice şi private
din oraşele Daciei, s-a extins în chip firesc şi asupra satelor. Ceramica romană des-
coperită în mormintele aşezărilor rurale de pe întreg cuprinsul provinciei ne permite
să urmărim pătrunderea civilizaţiei romane şi în rîndurile populaţiei dace de la sate-
Săpăturile arheologice din ultimele două decenii au urmărit cu precădere studierea
acestui capitol. La Caşolţ, la Porumbenii-Mici, la Cristeşti şi în multe alte locuri,
săpăturile au arătat pătrunderea masivă în rîndurile populaţiei rurale a produselor
meşteşugăreşti romane şi, mai mult decît atît, adoptarea de către populaţia locală,
în curs de romanizare, a tehnicii superioare proprii provinciilor marelui imperiu.
Avem Însă şi dovada persistenţei unor tradiţii locale, exprimate fie prin unele forme
ceramice, cum ar fi de pildă căţuia dacică, care continuă să fie lucrată de mină,
fie prin anumite rituri funerare, proprii populaţiei dace încă dinaintea cuceririi ro-
mane. Acest lucru prezintă o importanţă deosebită nu numai prin faptul că ne în-
găduie să observăm cum a reacţionat populaţia autohtonă în raport cu civilizaţia

43
romană, dar şi prin dovada continuităţii acestei populaţii în timpul şi după retragerea
stăpînirii romane în Dacia (271 e.n.). Descoperirile de la Cristeşti (Tg. Mureş),
Caşolţ (Sibiu) şi mai ales Soporul de Cîmpie (jud. Cluj} sînt categorice din acest
punct de vedere.
Ceramica descoperită în mormintele acestei din urmă necropole - ceramică
romană de culoare roşie, bine arsă, ceramică romană cenuşie, lucrată tot la roată, şi
ceramică dacică, lucrată cu mina, - reflectă atît vechile tradiţii locale, cît şi noile
curente şi produse meşteşugăreşti ce au pătruns în Dacia o dată cu stăpînirea romană.
Prezenţa populaţiei dace în curs de romanizare este dovedită nu numai cu ajutorul
ceramicii, dar şi prin ritul de înmormîntare specific, şi anume incineraţia. Acest din
urmă element dovedeşte că tot unei populaţii dacice îi aparţin şi necropolele de la
Lechinţa de Mureş şi Alba Iulia, deşi ceramica descoperită în mormintele de aici
este exclusiv romană. În schimb însă ceramica dacică, lucrată cu mina şi Împodobită
cu brîu alveolar, amestecată cu cea romană cenuşie, apare atît în necropolă cît şi în
aşezarea de la Sîntana (Arad). Cît priveşte cimitirele tumulare din Transilvania, de
la Caşolţ, Calbor, lghiu şi Zlatna, în care ritul de înmormîntare era de asemenea
incineraţia, ele par a fi aparţinut unui grup de colonişti romani originari din
Noricum şi Pannonia. Ceramica, lucrată exclusiv la roată, prezintă unele forme necu-
noscute dacilor, dar caracteristice regiunilor amintite mai sus.
Populaţia dacă rămasă în afara graniţelor noii provincii, atît la apus cît şi la
răsărit de Carpaţi, a fost şi ea puternic influenţată de civilizaţia romană din Dacia
şi din Moesia. Ceramica de culoare cenuşie, lucrată la roată, apare în necropolele şi
aşezările de la Chilia (jud. Argeş), şi de la Stîneşti şi Fărcaşele (Oltenia). În
Bucureşti, existenţa geto-dacilor în secolul I I I e.n. este dovedită prin mormin-
tele de incineraţie de la Măgurele şi de la Tei. Alături de ceramica romană de
import, s-a descoperit la Tei şi o ceramică cenuşie, lucrată la roată. Din a doua ju-
mătate a secolului I I I e.n. datează aşezarea de I"- Militari, în care s-a descoperit
şi ceramică dacică, lucrată de mînă.
În Moldova, triburile dacilor liberi, ale costobocilor şi ale carpilor, manifestă
de asemenea o anumită receptivitate faţă de cultura romană. Numeroase monete
romane au apărut de altfel În toată regiunea de la sud şi est de Carpaţi. Ceramica
locală, continuînd vechile tradiţii din epoca Latene, s-a descoperit la Vîrtişcoi, Poe-
neşti, Pădureni şi Gabăra - aceasta din urmă dovedind, pare-se, un strîns contact
şi cu sarmaţii. Nu lipseşte Însă nici ceramica romană de import, venită fie din T ran-
silvania, fie prin intermediul aşezării romane de la Bărboşi, unde săpăturile arheologice
au descoperit mai de mult atît existenţa unui detaşament militar roman, cit şi acti-
vitatea unui centru meşteşugăresc şi negustoresc.
Datorită procesului de romanizare, care a continuat în tot cursul secolelor IV-
VI e.n., în parte şi de pe urma contactului cu civilizaţia romană din provinciile
sud-dunărene, s-au consolidat elementele unei civilizaţii nord-dunărene, cu caracter
provincial roman, fapt reflectat şi de procesul de formare a limbii române, ca limbă

44
neolatină. Amănunte cu pnv1re la documentele arheologice din perioada de după
părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană, precum şi la semnificaţia
lor, vor fi amintite în capitolul următor. Ceea ce merită a fi subliniat· încă de pe
acum este faptul că, de-a lungul mai multor secole din perioada denumită << epoca
migraţiilor >>, populaţia daco-romană şi-a păstrat, fi şi în forme mai modeste, ele-
mentele unei civilizaţii provinciale romane însuşite în vremea în care imperiul roman
organizase, la nordul Dunării şi al Carpaţilor, unul dintre cele mai puternice basti-
oane ale civilizaţiei şi apărării sale militare.
 MONUMENTELE EPOCI I ROMANE ÎN DOBROGEA

Cercetările arheologice în Dobrogea romană au o veche tradiţie. Monumentele

epigrafice şi sculpturale descoperite în oraşele greceşti şi romane din Dobrogea, cas-
trele şi castelele militare, ca şi valurile de pămînt ce traversează Dobrogea de la Cer-
navodă la Constanţa, au constituit pentru multă vreme (între anii 1881-1900) obiec-
tivul principal al activităţii lui Gr. Tocilescu în Dobrogea. Meritul său cel mai mare
stă însă în cercetarea sistematică şi descoperirea monumentelor de la Tropaeum T ra-
iani (Adamclisi). Atît monumentul triumfal, ridicat în 109 e.n. în amintirea luptelor
grele duse între romani şi daci în regiunea de la sudul Dunării în perioada celui de
al doilea război dacic, cît şi oraşul roman situat în imediata sa apropiere, oraş
reclădit în 316 e.n. de către Împăraţii Constantin şi Licinius, au îmbogăţit în chip
excepţional cunoştinţele istorice asupra Dobrogei greco-romane.
Pe plan însă şi mai amplu s-a desfăşurat (între 1911 şi 1927) activitatea siste-
matică a lui Vasile Pârvan, Întemeietorul şcolii româneşti de arheologie, care a
Închinat cercetării Dobrogei greco-romane o mare parte din întreaga sa activitate şti­
inţifică. Publicarea săpăturilor de la Adamclisi, cercetarea atentă a cetăţii romano-
bizantină de la Ulmetum, studierea drumurilor romane care legau satele şi oraşele
dobrogene şi mai ales descoperirea şi cercetarea cetăţii de la Histria, au situat arheo-
logia românească la un nivel foarte Înalt, apreciat atît în ţară cît şi în străinătate ca
model de înţelegere istorică şi artistică a vestigiilor trecutului.
O amploare neobişnuită au luat cercetările arheologice în Dobrogea greco-
romană după 23 August 1944. Reluarea pe scară largă a săpăturilor arheologice de la
Histria, Constanţa şi Mangalia, cercetările efectuate de-a lungul limes-ului roman de
la Dunăre, viaţa oraşelor şi satelor dobrogene, publicarea de noi documente ceramice,
sculpturale, numismatice şi epigrafice, au Îngăduit o cunoaştere din ce în ce mai
precisă a dezvoltării economice şi sociale, politice şi culturale a Dobrogei greco-
romane, din momentul întemeierii primelor colonii greceşti şi pînă la sfîrşitul epocii
romano-bizantine (mijlocul veacului al VI 1-lea e.n.). Aceste cercetări completează
rezultatele deosebit de însemnate obţinute în trecut de arheologii români (Gr. Toci-
lescu şi Vasile Pârvan, Constantin Moisil şi O. Tafrali, Teofil Sauciuc-Săveanu şi
Gr. Florescu), care şi-au cîştigat în felul acesta merite deosebite nu numai pentru
cunoaşterea trecutului României, dar şi pentru istoria culturii greco-romane în general.

46
 Condiţiile generale ale Dobrogei în epoca romană au asigurat oraşelor pontice
şi populaţiei geto-dacice o lungă perioadă de linişte economică şi politică, propice
dezvoltării excepţionale a culturii romane la gurile Dunării. Pe lingă vechile oraşe
greceşti care reînfloresc - o menţiune specială se cuvine oraşului T omis, devenit
metropolă a întregii regiuni de apus a Mării Negre - apar numeroase oraşe şi sate
noi. Monumentele de caracter public sau privat, descoperite pe toate meleagurile
dobrogene, sînt atît de numeroase încît se poate afirma că, între secolele I-VII e.n.,
Dobrogea a ajuns una dintre provinciile cele mai civilizate din întreg sud-estul Europei.
Înainte de toate, oraşele pontice au desfăşurat în noile condiţii create de stă­
pînirea romană o largă activitate economică, întemeiată pe munca sclavilor şi a me-
seriaşilor liberi. Callatis, urmat de Tomis şi Histria, devin în secolele 1-111 e.n. cele
mai însemnate centre de producţie de mărfuri din întreaga Dobroge. Numeroase ate-
liere metalurgice şi ceramice asigură comerţului local o mare parte din produsele
necesare agriculturii şi vieţii de toate zilele. Astfel la Moşneni, lingă Mangalia, s-a
descoperit un întreg inventar agricol, datînd din epoca romană şi provenind foarte
probabil din Callatis. Într-un mormînt de lîngă acelaşi oraş s-au descoperit căni şi
pahare de sticlă de cea mai fină calitate, datînd din secolul II e.n. Trebuie să fi
existat în oraşele pontice, în special la T omis - unde s-au descoperit numeroase vase
de sticlă de diferite forme şi dimensiuni, unele dintre ele cu caracter funerar -
cîteva ateliere de sticlărie. Încă şi mai numeroase sînt produsele ceramice, vase ş
statuete de cult sau de podoabă. Un atelier de opaiţe (lucemae) de cea mai bună
calitate, datînd din prima jumătate a secolului I I e.n., a fost descoperit la Histria.
Tiparele de statuete descoperite la Mangalia, numărul neobişnuit de mare de
figurine de tot felul, dovedesc cit de intensă era activitatea acestor ateliere coroplas-
tice, care aveau o lungă tradiţie, veche de cîteva secole, cum s-a putut constata prin
săpături arheologice. Cum era şi firesc, producţia atelierelor ceramice din oraşele
dobrogene asigura, înainte de toate, nevoile populaţiei din această regiune. Vase de
diferite forme au fost descoperite În săpăturile de pe Întreg cuprinsul Dobrogei. Din
aceleaşi ateliere provin desigur şi numeroasele vase descoperite În aşezările geto-dace
de la nordul Dunării din epoca romană. Este adevărat că unele vase de lux, frumos
împodobite cu decor floral în relief, după modelul vaselor italice din Arretium, au
fost aduse probabil din Asia Mică, Împreună cu alte produse, în special de metale
preţioase şi de marmură, pentru care lipseau În Dobrogea atît materia primă, cît poate
şi artiştii necesari. Este foarte probabil Însă că unele exemplare de astfel de vase,
decorate cu flori şi frunze în relief, au fost imitate şi în atelierele locale.
Dezvoltarea vieţii economice a Dobrogei În epoca romană a dus, pe de altă parte,
la o mai mare exploatare a unor bogăţii locale. Trebuie amintită, înainte de toate,
exploatarea carierelor de piatră necesară numeroaselor edificii publice şi private.
Urmele unor astfel de monumente, În special cele din T omis, prezintă un caracter
monumental, realizat nu numai prin dimensiunile lor mari, dar şi prin grija în alege-
rea materialului şi a execuţiei sale artistice. Zecile de temple, basilici şi altare, de dă-

47
diri ale administraţiei civile sau militare, de instalaţii portuare, de ziduri de cetăţi
restaurate începînd din secolul II e.n., apeductele, băile şi halele construite În secolele
II- I II e.n., toate cereau o mare cantitate de materie primă, ca şi un număr mult
mai mare de arhitecţi, pietrari, zidari, mozaicari şi alţii. Carierele de piatră din Dobro-
gea au fost exploatate într-o măsură nemaiîntîlnită pÎnă atunci. Masivul de calcar
sarmatic din jurul Babadagului a dat materialul de construcţie de la Histria, atît în
epoca greacă, cit şi în cea romană. Şisturile verzi dobrogene au fost întrebuinţate ca
piatră brută pentru construcţia temeliilor şi nucleului de piatră al zidurilor de apărare
ale cetăţii.
Unul din fenomenele cele mai caracteristice ale epocii romane din Dobrogea
este transformarea unor vechi centre geto-dace în noi oraşe, fie pe malul Dunării,
fie în interiorul Dobrogei, de-a lungul marilor drumuri romane, care străbăteau Dobro-
gea de la sud la nord, legînd această regiune periferică, totuşi atît de importantă din
punct de vedere strategic şi economic, cu provincia Moesia Inferioară. Se constată
într-o anumită măsură, în cursul secolelor 1-111, un proces de urbanizare a Dobrogei
romane, paralel cu acela al construirii unui Însemnat număr de noi aşezări rurale, ale
căror urme se pot distinge peste tot în regiunea dintre Dunăre şi Mare.
Pe malul Dunării, unele aşezări mai vechi geto-dace se dezvoltă în epoca romană,
căpătînd un caracter urban, dovedit cu prisosinţă de inscripţiile şi monumentele
descoperite În aceste localităţi. Axiopolis (lingă Cernavodă), vechi tîrg întemeiat
probabil de tomitani în vederea negoţului cu geto-da.ii din dreapta Dunării, creşte
în importanţă în epoca romană. Din canabae-le legiunii a V-a Macedonica, cantonată
în epoca lui Traian pe malul Dunării, la T roesmis, în care se îngrămădesc, ca de
obicei, în jurul taberelor militare, atît familiile soldaţilor, cit şi o mulţime de mici
negustori şi meşteşugari, s-a dezvoltat un Însemnat centru urban, alături de o aşezare
mai veche geto-dacă. În a doua jumătate a secolului 11, Troesmis a fost ridicat la
rangul de municipiu.
În nordul Dobrogei, trebuie amintite două vechi aşezări ale căror începuturi
sînt anterioare cuceririi romane: Aegyssus (Tulcea de azi), amintit de Ovidiu ca o
puternică cetate geto-dacă, şi Noviodunum {Isaccea), al cărui nume denotă o origine
celtică, ce trebuie pusă în legătură cu pătrunderea celţilor în regiunea balcano-dună­
reană. Amîndouă aceste aşezări au constituit nu numai staţiuni ale flotei romane
(classis Flavia Moesica) şi ale vămii de la Dunăre (portorium ripae Thraciae), dar
şi însemnate centre de desfacere a produselor meşteşugăreşti din oraşele dobrogene.
Sigur este, În acelaşi timp, că în aceste mici centre, ca de altminteri în jurul tuturor
cetăţilor sau castrelor militare de la Dunăre (Sucidava, Capidava, Sacidava, Carsium,
Cius, Arrubium, Dinogetia, iar dincolo de Aegyssus, pe braţul Sf. Gheorghe, Talamo-
nium, Salsovia, Adstoma, Halmyris) s-au format Încetul cu Încetul aglomerări semi-
urbane, În care producţia meşteşugărească şi negoţul nu lipseau.
În interiorul Dobrogei, aşezarea cea mai Însemnată este oraşul Tropaeum Tra-
iani, alături de monumentul triumfal, de la care îşi trage şi numele. Oraşul, ridicat

48
la rangul de mumc1p1u în epoca lui Marcu Aureliu, cuprinde printre locuitorii
săi un mare număr de veterani, împroprietăriţi în regiunea bogată dimprejur.
După perioada de criză din a doua jumătate a sec. I I I, oraşul va fi reclădit în
316, în vremea lui Constantin cel Mare şi Licinius, cu prilejul refacerii şi întăririi
limes-ului dunărean.
Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpînirea
romană au determinat o nouă fază În istoria culturii acestei regiuni. Peste vechile
tradiţii greceşti, s-au suprapus În această vreme forme noi de cultură, de origine foarte
variată, venite odată cu stăpînirea romană, al căror amestec a dat un caracter specific
vieţii culturale din Dobrogea în secolele I - I I I e.n.
Edificiile publice şi private datind din această perioadă prezintă, În contrast
cu cele din epoca imediat anterioară, ale cărei condiţii social-economice şi politice
precare au fost prezentate mai sus, un vădit caracter monumental. Ele reflectă în
chip nemijlocit avintul economic pe care-l cunosc în această vreme atît oraşele greceşti
de pe coasta de apus a Mării Negre, cît şi noile aşezări urbane şi chiar rurale înteme-
iate pe malul Dunării şi în interiorul Dobrogei.
Monumentul cel mai Însemnat şi cel mai sugestiv totodată pentru noile condiţii
de viaţă pe care le cunoaşte Dobrogea odată cu anexarea ei de către romani, este
trofeul de la Adamclisi, ridicat, aşa cum indică inscripţia descoperită în săpături, în
anul 109 e.n. de către Traian. Construit alături de noul oraş Întemeiat de Traian,-
Tropaeum Traiani - pe o colină ce domină dealurile din sudul Dobrogei, acest
monument triumfal avea rostul să comemoreze luptele grele pe care le-au dat în această
regiune romanii şi dacii, aşa cum rezultă din studiul scenelor de luptă de pe Columna
T raiană, cu care trofeul dobrogean prezintă, cel puţin din punctul de vedere al sem-
nificaţiei sale istorice, o mare asemănare.
Nucleul monumentului este constituit dintr-un turn rectangular, înalt de
12,66 m, construit din blocuri regulate de piatră. Pe o înălţime de circa alţi 6 m, con-
tinuă a doua parte a turnului, circulară În partea inferioară, hexagonală în partea
superioară, terminîndu-se cu o platformă peste care se ridica trofeul propriu-zis.
Grija specială cu care au fost executate diferitele părţi ale monumentului se
remarcă atit la cele şapte trepte şi la paramentul imediat următor, format din blocuri
de piatră regulate, cît mai ales la bogata friză inferioară care încadrează şi totodată
pune în valoare metopele trofeului. Elementele decorative ale acestei frize, executate
cu o mare precizie şi eleganţă, constau dintr-un acant bogat ondulat, ale cărui spirale
se termină printr-un cap de lup.
Cele 54 metope - dintre care s-au păstrat 48 - ilustrează prin scene de caracter
războinic aspecte ale luptelor lui Traian cu dacii în anii 102 şi 105. O problemă mult
discutată a fost aceea dacă în adversarii romanilor se pot distinge, după unele elemente
ale costumului sau ale portului, luptători daci şi familiile lor, călăreţi sarmaţi, îmbră­
caţi în zale (lorica squamata) şi bastarni, identificaţi după unii arheologi printr-un
nod la tîmplă. Nu numai datorită faptului că şase metope lipsesc, dar mai ales fiindcă

49
ele nu prezintă scene de luptă continue, este greu de reconstituit felul în care erau
ordonate de jur Împrejurul monumentului aceste sculpturi. Unele dintre ele repre-
zintă călăreţi izolaţi; cele mai multe ilustrează scene de luptă în care soldaţii romani,
pe jos sau călare, purtînd în mina stingă scutul şi în dreapta sabia, răpun pe adversarii
lor daci, îmbrăcaţi în iţari lungi şi creţi, Înarmaţi cu sabia curbă, cunoscută şi pe Co-
lumna lui Traian. În ciuda caracterului static, pe care-l prezintă cele mai multe dintre
metope, ale căror personaje sînt ordonate Într-o ireală simetrie, nu lipsesc şi alte scene,
al căror dinamism aminteşte într-o anumită măsură lupta pe viaţă şi pe moarte a
ostaşilor din cele două tabere. O seamă de scene c~re trebuiau în orice caz să Închidă
ciclul luptelor, prezintă fie pe legionarii romani cu steagurile ridicate de paradă, fie
mai ales pe prizonieri cu mîinile legate în lanţuri sau familii de barbari cu turmele
şi carele lor specifice.
Partea superioară a monumentului era Împodobită cu o serie de blocuri, aşezate
alternativ şi formînd o balustradă de forma unor creneluri, separate printr-un număr
dublu de parapete, decorate cu cercuri şi rozete octogonale. Pe 26 din aceste blocuri
sînt reprezentaţi prizonieri daci legaţi În lanţuri. Pe fondul crenelului apare cite un
palmier, ale cărui ramuri sînt redate simetric de o parte şi de alta a capului prizonierului.
În sfîrşit, deasupra turnului central al monumentului, se înalţă adevăratul
trofeu de arme, la picioarele căruia erau reprezentaţi un ofiţer îmbrăcat în platoşa
romană şi mai mulţi prizonieri îngenuncheaţi.
Din însăşi această sumară expunere reiese limpede că, în ciuda unor stîngăcii
în execuţia blocurilor sculptate, monumentul de la Adamclisi cuprinde o seamă de
elemente decorative ce pot fi comparate cu alte monumente romane din această peri-
oadă. Privit din toate punctele de vedere şi mai ales din acela al elementelor sale func-
ţionale, acest trofeu poate şi trebuie să fie considerat ca monumentul cel mai însemnat
al artei romane la Dunărea de jos. Prin proporţiile şi semnificaţia sa istorică, monumentul
se numără printre cele mai Însemnate realizări de acest gen din Întreg imperiul roman.
Ruinele monumentale descoperite În oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte,
că în aceste vechi centre greceşti s-au ridicat În epoca romană numeroase edificii,
cele mai adesea de caracter public, care reflectă situaţia lor economică prosperă
în cursul secolelor I - I I I e.n. În ciuda faptului că monumentele din această vreme
au fost în parte sau chiar în întregime înlocuite de alte monumente din epoca romană
tîrzie, ne putem totuşi da seama, prin studiul numeroaselor fragmente arhitectonice
descoperite în săpături, atît de proporţiile edificiilor, cit şi de grija deosebită cu care
au fost executate.
Astfel, la Histria au fost utilizate ca material de construcţie, În zidul cel mare
al cetăţii, nu mai puţin de şapte arhitrave de mari proporţii, lucrate în marmură sau
în calcar, purtînd dedicaţii către Împăraţii romani din secolul II e.n. Numeroase alte
fragmente arhitectonice dovedesc o bogată activitate constructivă În cursul secolelor
1-11 I. Planul, ca şi sistemul de construcţie al unora din aceste edificii, trădează
fie vechile tradiţii elenistice, fie noile tradiţii romane.

50
 Săpăturile efectuate la Callatis au făcut dovada că şi acest centru pontic a cunos-
cut din punct de vedere artistic o nouă înflorire în epoca romană. În afară de numeroase
fragmente arhitectonice, în special capitele corintice de marmură, demne de relevat
sînt şi zidurile oraşului, refăcute cu multă grijă la începutul secolului I I I e.n.
Descoperirile făcute la T omis arată Însă că, în epoca romană, În acest oraş s-au
ndicat cele mai însemnate monumente publice şi private, remarcabile atît prin pro-
porţiile, cit şi prin fineţea execuţiei lor. Trebuie amintite în acest sens citeva fragmente
din arhitrava unui templu, a cărui dedicaţie indică numele guvernatorului roman
Q. Pompeius Falco, din anul 116 e.n. O altă clădire de mari proporţii, probabil tot
un templu, a fost ridicată pe la 162 e.n., În vremea guvernatorului M. Servilius Fabi-
anus, aşa cum reiese din inscripţia scrisă cu splendidele litere greceşti pe un bloc de
arhitravă. În sfîrşit, tot la Constanţa, s-au descoperit cîţiva pilaştri de marmură,
Înalţi de aproape 5 m, decoraţi cu un vrej de frunze de acant, care făceau parte din-
tr-un mare edificiu din secolul II e.n. Din cercetările arheologice reiese că şi locuinţele
particulare erau frumos împodobite atît din punctul de vedere al construcţiei cit şi
din acela al operelor de artă minoră (mozaicuri, statuete de bronz, figurine de tera-
cotă etc.), care s-au descoperit în interiorul lor.
Caracteristice pentru epoca romană în Dobrogea sînt de asemenea instalaţiile
de băi (thermae), dintre care cele mai bine studiate sînt acelea de la Histria. Clădit
la începutul secolului II I, edificiul acestor băi se împarte În două părţi: cea dinspre
nord cuprinde sălile de acces şi de distracţie ale publicului, cea dinspre sud camerele
cu funcţiune termală propriu-zisă; o sală pentru haine ( apodyterium), sala de aer
cald ( tepidarium}, sala de apă caldă ( caldarium} şi de apă rece (frigidarium). Un
cuptor ( prae/urnium) încălzea aerul ce pătrundea, pe sub podeaua camerelor de aer
cald, prin tuburi speciale.
Instalarea unor băi publice era atit de caracteristică felului de viaţă roman,
incit chiar şi în unele sate dobrogene este pomenită ridicarea unui edificiu cu acest
scop. Astfel, locuitorii din satul Petra (azi Camena), mai la nord de Histria, şi-au refă­
cut, în secolul II I, baia din satul lor, << pentru sănătatea trupului>>.
Un loc deosebit în cultura greco-romană din Dobrogea îl ocupă artele plastice.
Aşa cum era de aşteptat, În artele plastice din secolele I -111, înainte de toate în sculp-
tură, se constată pe de o parte continuarea vechilor tradiţii greceşti, pe de altă parte,
apariţia unor elemente artistice specific romane. Deşi datorită vicisitudinilor prin
care a trecut Dobrogea În ultimele veacuri romane ni s-au păstrat numai puţine
monumente din oraşele pontice, ele ne Îngăduie totuşi să constatăm felul în
care artiştii locali, în pas cu vremea lor, realizaseră la Histria, T omis şi Callatis, cîteva
opere deosebit de sugestive atît din punctul de vedere al temelor alese, cit şi din acela
al realizării lor plastice.
Frecvenţa unor astfel de produse sculpturale, descoperite la T omis, dovedeşte
că în această metropolă au existat mai multe ateliere, pe lingă care cele de la Histria,
de obicei de proporţii mai mici, au un caracter provincial mult mai accentuat. Deşi

~·- 51
ni s-au păstrat puţine lucrări de la Callatis, este totuşi limpede că, fără a egala producţia
tomitană, sculpturile descoperite În acest vechi centru pontic se prezintă În condiţii
destul de bune. Oricum ar fi, produsele atelierelor tomitane se aşază pe primul loc
în raport cu celelalte centre, pe lingă faptul că numărul lor mult mai mare îngăduie
să urmărim mai îndeaproape atît repertoriul, cit şi izvorul de inspiraţie al sculptorilor
din acest oraş.
Aceluiaşi curent i se încadrează o operă de la T omis, datînd de la mijlocul
secolului II I. Este o statuie-portret a unui tomitan, reprezentat în costumul grec
tradiţional şi ţinînd în mină un manuscris ( volumen). La picioare, artistul a repre-
zentat o legătură de astfel de manuscrise, cu intenţi~ de a sugera ideea că statuia apar-
ţine unui cărturar. Dacă corpul, drapat În haine cu cute grele, fără de supleţea obiş­
nuită statuilor greceşti, nu poate fi considerat decit ca un produs de serie, capul Însă
prezintă unele trăsături realiste, ce aşază această sculptură printre cele mai bune
opere ale artiştilor tomitani. Un interes deosebit a stîrnit descoperirea făcută în ultimii
ani la Constanţa a unui adevărat << tezaur>> de sculpturi de caracter religios. Cele 24
monumente sculpturale (statui şi reliefuri) ce ilustrează cultul zeiţei Fortuna, Nemesis,
Hecate, a şarpelui sacru, a lui Mithras, a cavalerului trac, executate din marmură,
sînt opera unor artişti şi meşteri diferiţi, din a doua jumătate a sec. I I şi din prima
jumătate a secolului următor. Ascunse probabil de un fidel, pentru a le păzi de distru-
gerea lor de către creştini la sfîrşitul sec. IV e.n., unele dintre aceste monumente sînt
adevărate opere de artă, caracteristice prin fineţea execuţiei lor marilor ateliere de
sculptură din oraşele greco-orientale.
Două sînt Înainte de toate categoriile de sculpturi care interesează Însă producţia
artistică dobrogeană În epoca romană: statuetele de cult şi stelele funerare. Numărul
lor mare ca şi răspîndirea pe Întreaga suprafaţă a Dobrogei romane dovedesc că,
începînd mai ales din veacul al II-iea e.n., ele reprezintă tipuri absolut curente în
mijlocul populaţiei rurale şi urbane. Dintre cele dintîi, trebuie pomenite numeroase
reprezentări ale zeiţei Cibele.
Un loc cu totul aparte îl ocupă în producţia artistică dobrogeană monumentele
Închinate călăreţului trac. Această străveche divinitate tracică, adoptată Încă din epoca
elenistică de unii locuitori greci din oraşele pontice, a cunoscut în epoca romană o
foarte mare răspîndire, atît în oraşele cit şi în satele dobrogene, incit pe drept cuvînt
pătrunderea acestei divinităţi autohtone În lumea greco-romană din Trac ia şi Moesia
poate fi considerată ca forma cea mai tipică a simbiozei greco-trace şi romano-dace.
Cea de a doua temă a pietrelor de mormînt, şi anume scena banchetului fune-
bru, care a cunoscut o foarte largă răspîndire În provinciile dunărene ale Imperiului
roman, este reprezentată În Dobrogea prin reliefuri variate din punctul de vedere al
distribuţiei personajelor, cit şi din acela al execuţiei artistice. Cele mai frecvente repre-
zintă pe defunct culcat pe un pat, ţinînd întinsă În mina dreaptă o coroană. În faţa
sa, pe o măsuţă cu trei picioare, sînt reprezentate în chip simbolic bucatele ospăţului.
De o parte şi de alta sînt reprezentate diferite persoane din familia defunctului. La

52
picioarele lor, de proporţii minuscule, apare unul sau doi sclavi. Este foarte probabil
că astfel de monumente funerare erau executate, în cele cîteva variante posibile, în
serie, numele defunctului adăugîndu-se la cererea cumpărătorului.

Liniştea În care trăia Histria, la adăpostul frontierei apărate a Dunării, a fost

brusc întreruptă în 248 e.n. cînd oraşul a fost distrus de un atac pustiitor al goţilor.
Nimicită aproape pînă în temelii, aşa cum reiese din numeroasele urme de incendii
şi din raritatea monumentelor ulterioare dezastrului, Histria a Început totuşi să se
refacă probabil chiar de la sfîrşitul acestui veac.
Refacerea Histriei a fost precedată - cum era şi firesc - de construirea unei
noi incinte, care să pună la adăpost oraşul de alte atacuri. Această incintă nu mai
acoperea însă întreaga suprafaţă a oraşului. Ca altădată, la începutul vieţii acestui oraş,
incinta apăra numai o porţiune redusă din platoul de răsărit. Platoul de apus, căruia
straturile succesive de monumente şi materiale arheologice i-au dat aspectul unei
necropole, fu abandonat.
Situaţia generală a Dobrogei în cursul veacurilor IV-VI e.n., ilustrată încă de
la Început de importantele construcţii militare şi civile ridicate în epoca Împăratului
Constantin cel Mare (307-337) pe malul dunărean, ca şi de refacerea oraşelor din
interior, explică de ce, la adăpostul acestor ziduri, viaţa urbană a Histriei şi-a reluat
încetul cu încetul cursul său oarecum normal. În epoca constantiniană, unele monu-
mente publice din interiorul oraşului par a fi refăcute sau construite din nou. Astfel
refacerea unor compartimente din edificiul termelor pare a indica repunerea lor în
funcţiune în acea vreme. În secolele V-VI e.n. activitatea de construire a oraşului
este şi mai susţinută. Există cartiere Întregi care denotă suficiente preocupări urbanis-
tice. În sectorul de vest, unele monumente publice, în special două basilici de mari
proporţii şi un edificiu cu caracter comercial, au fost reconstruite şi amplificate în
această perioadă. Străzi pavate cu lespezi mari de piatră sau cu pietriş bine bătut,
canale cu tuburi sau plăci bine Închegate, locuinţe de mari proporţii, prevăzute cu
ferestre de sticlă groasă, au aparţinut unui cartier bogat, privind înspre apele albastre
ale lacului Sinoe. Le periferie, uneori chiar şi în afara zidurilor, numeroase urme de
clădiri modeste, construite din piatră nefasonată, legate cu pămînt, aparţineau sărăcimii.
Spaţiul limitat de această incintă a fost Întrebuinţat în special pentru clădirea
unor edificii necesare vieţii populaţiei histriene. Au apărut astfel la iveală, În săpătu­
rile din ultimii ani, două importante sectoare comerciale şi meşteşugăreşti, cu ateliere
metalurgice şi brutării, cu numeroase prăvălii mai mari sau mai mici, care formau
în secolele IV-VI e.n. un cartier deosebit de important în partea de sud a cetăţii.
Acest sector, adăugat mai tîrziu prin lărgirea spre sud a incintei clădite la începutul
secolului al IV-iea şi refăcută în cursul secolului al V-lea e.n., acoperă o regiune joasă
din spatele termelor romane. Edificiile clădite în acest cartier sînt Împărţite în grupuri
separate de două stradele paralele şi delimitate spre nord de o stradă pavată cu lespezi
mari de piatră. Construite în secolul al VI-lea, toate aceste edificii din epoca finală

53
a oraşului au fost utilizate fie ca ateliere, fie ca prăvălii cu depozite mari de grîne păs­
trate în chiupuri de mari dimensiuni ( dolia).
Spre est de edificiul termelor şi de cel comercial s-a săpat în întregime o stradă
pavată cu lespezi mari de piatră, care constituie una din marile artere de circulaţie
ale oraşului roman tirziu. Ea se întretaie la mijlocul şi înspre sfîrşitul său cu alte două
străzi, pavate de asemenea cu lespezi mari, străzi a căror orientare nord-sud face un
unghi drept cu străzile dinspre est-vest. Trebuie subliniat, pe de altă parte, că această
stradă, care porneşte de la terme şi se îndreaptă spre lac, ne permite să vedem unul
dintre cele mai impresionante aspecte ale activităţii edilitare a oraşului în ultima sa
perioadă de existenţă istorică: dedesubtul străzii era construit un mare canal de scur-
gere, de formă pătrată, care îndrepta înspre zona din afara zidurilor apele adunate
în sectorul cel mai înalt al promontoriului.
La capătul dinspre lac al acestei străzi se deschide un mare cartier de edificii
publice şi private, unul din cele mai bogate şi mai frumoase din punct de vedere
arhitectonic.
Două construcţii de mari proporţii, aşezate în cea mai frumoasă poziţie a oraşu­
lui, au fost complet dezgropate în cursul ultimelor campanii. Prima reprezintă o bogată
locuinţă particulară cu numeroase încăperi dispuse în jurul unei curţi centrale, Împo-
dobită cu coloane. O scară de piatră este mărturie că acest edificiu, aparţinînd unui
bogat proprietar, avea încă un etaj. Cea de a doua construcţie este fără îndoială un
adevărat palat. Un prag masiv de marmură, numeroase încăperi pavate cu blocuri
imense de piatră, o cameră terminată în partea de răsărit printr-un zid de formă semi-
circulară - absida unei capele interioare - toate aceste elemente ne fac să credem
că avem de-a face cu un important edificiu creştin din veacul al Vl-lea e.n., poate un
palat episcopal, poate, mai curînd, locuinţa unui patrician, care avea propria sa capelă.
O faimă Întru totul meritată şi-a cîştigat descoperirea făcută de colectivul muze-
ului din Constanţa în vara anului 1959. Este vorba de un imens palat, datînd din seco-
lul al IV-iea e.n., adică din vremea cînd oraşul T omis era capitala provinciei Sciţia
Minoră. De proporţii grandioase, dacă judecăm după zidul descoperit {lung de peste
40 m şi înalt de peste 5 m), acest edificiu este situat pe faleza vechiului port T omis
şi făcea parte dintr-un complex de clădiri ce împodobeau zona cea mai bogată a ora-
şului. Sala închisă de aceste ziduri era Împodobită cu un foarte frumos mozaic, ce se
întindea pe cel puţin 2000 m 2 •
Acest mozaic este format din registre paralele de motive geometrice şi Aorale
- frunze de iederă, trese ce se înlănţuie şerpuind, dinţi de lup, pătrate dispuse în
formă de şah - de o caldă policromie, în care domină nuanţe delicate de verde deschis
şi cărămiziu. Paralel cu zidul de nord, aceste registre se întind pe o lăţime de circa 12 m.
Zidul construit din blocuri mici şi regulate de piatră, alternînd cu şaserînduri
de cărămidă, este Întărit de şapte pilaştri de cărămidă. Întreg zidul şi pilaştrii respectivi
au fost îmbrăcaţi în marmură, aşa cum rezultă clar din fragmentele de plăci de marmură
descoperite lingă baza sa, ca şi din urmele evidente de tencuială specială -de tipul

54
cunoscut de romani sub numele de opus signinum - destinată să fixeze de zid această
elegantă şi strălucitoare îmbrăcăminte. Configuraţia terenului dovedeşte că era lipit
de spatele unei terase. Deasupra acesteia, continua spre nord o altă terasă, superioară,
care şi ea susţinea monumente din epoca romană. În felul acesta putem să ne închipuim
faleza vechiului port al oraşului Tomis ca prezentînd o serie de edificii în terase, aşa
cum apar de altfel şi alte porturi romane. Alături de acest impozant monument, clădit
pe trei terase, fiecărui etaj corespunzîndu-i o anumită destinaţie (antrepozite, maga-
zine de desfacere, săli festive), s-a descoperit şi un al doilea mare edificiu, a cărui
funcţie economică este clar definită de inscripţia greacă de deasupra uşii de intrare,
inscripţie care aminteşte faptul că el adăpostea un mare atelier de prelucrare a inului.
Oraşul T omis, metropolă a tuturor centrelor urbane de pe ţărmul Pontului Euxin,
se întindea în această vreme pe o largă suprafaţă, străbătută de o reţea de drumuri
pietruite şi apărat de puternice ziduri flancate de turnuri. Poarta dinspre nord a ora-
şului T omis din veacul al Vl-lea e.n., ca şi întreg zidul de apărare de pe latura de
nord şi de apus este astăzi bine cunoscută şi stă mărturie dezvoltării urbanistice a
capitalei Sciţiei Minore, la sfîrşitul Imperiului roman. Două basilici creştine de mari
proporţii, dintre care una foarte probabil biserica episcopală, descoperite lingă zidul
de nord, completează imaginea acestui însemnat centru economic, cultural şi admi-
nistrativ.
Histria şi T omis nu constituie însă o excepţie în vremea de sfîrşit a Imperiului
roman. Între veacurile IV-VI I e.n. oraşele şi satele romano-bizantine din interiorul
Dobrogei - înainte de toate oraşul Tropaeum Traiani, ale cărui splendide basilici,
străzi pavate şi canalizate, incinta de apărare, ca şi apeductul, stau mărturie pentru
viaţa intensă ce a înflorit în vechea fundaţie a lui Traian, reîntărită în 316, în vremea
lui Constantin cel Mare şi Licinius - renasc aproape din cenuşă. Pretutindeni abundă
ceramica, uneltele şi podoabele de factură romano-bizantină, semn al unei intense
producţii de mărfuri, precum şi al unui viu schimb cu celelalte centre maritime din
sud. O influenţă a artei siriene se constată, spre a cita un singur exemplu, la basilica
creştină de la Callatis, splendid decorată cu capitele în forma unor capete de berbeci.
Explicaţia acestei ultime înfloriri a Dobrogei romane stă pe de o parte în faptul
reîntăririi frontierei dunărene, pe de alta în ponderea tot mai mare pe care o capătă
provinciile balcanice În cadrul imperiului, a cărui capitală se mutase în 330 e.n. la
Constantinopole. Cercetările recente au dovedit cu prisosinţă grija cu care Imperiul
roman a reconsolidat toată seria de fortificaţii care se înşiră de-a lungul Dunării, de
la Durostorum pînă la vărsarea Dunării în mare. Cetăţile romane de la Ostrov,
Mîrleanu, Cernavoda (Axiopolis), Igliţa (Troesmis), Capidava, Hîrşova (Carsium), Piatra
Frecăţei (Berrhoe), Măcin (Arrubium), Garvăn (Dinogetia), Tulcea (Aegyssus), Isaccea
(Noviodunum), Salsovia, toate au fost reconstruite pe locul vechilor fortăreţe din
veacul al I 1-lea, spre a asigura limes-ul dunărean şi a împiedica atacurile triburilor
de la nordul Dunării. Alte puternice cetăţi au fost construite în interiorul Dobrogei,
la Pantelimonul de Sus (Ulmetum), Camena (Petra), Dolojman (Argamum), Babadag

55
şi Slava Rusă (Libida). Cercetările întreprinse pînă acum în special la Capidava, Piatra
Frecăţei şi Dinogetia au scos la iveală documente arheologice de o valoare deosebit
de mare, atît din punctul de vedere al sistemului defensiv roman, cît şi din acela al
compoziţiei etnice a armatei romane între veacurile IV-VII e.n. Cele peste 1500
de morminte cercetate pînă acum în necropola de la Piatra Frecăţei reflectă atît
pătrunderea elementelor barbare în imperiu, cît şi persistenţa culturii şi civilizaţiei
romane în această provincie de graniţă a imperiului. Este clar că în aceste condiţii În
epoca romano-bizantină Dobrogea a exercitat, ca şi în epoca anterioară, o puternică
influenţă culturală asupra populaţiilor daco-romane şi carpice, pe de o parte, şi a
triburilor în migraţie (sarmaţi, goţi etc.), pe de altă parte.
Acest fapt trebuie pus În legătură şi cu reafirmarea stăpÎnirii romane la nordul
Dunării în vremea lui Constantin cel Mare, care construieşte un pod de piatră peste
Dunăre (la Celei) şi reconstruieşte castrele romane de la Drobeta şi Sucidava. Un
nou cap de pod, construit de acelaşi împărat dincolo de Dunăre, în zona Olteniţa
(Constantiniana Daphne), confirmă hotărîrea de a readuce sub directă influenţă
romană toată regiunea dintre Dunăre şi Carpaţi. O politică asemănătoare din acest
punct de vedere s-a repetat şi în prima jumătate a veacului al Vl-lea, în vremea Împă­
raţilor Anastasius şi Justinian. Cel puţin una din marile lucrări de fortificaţie ce
traversează Dobrogea de la Cernavodă la Constanţa, şi anume valul mare de pămînt,
datează din această perioadă. Cît priveşte valul mare de piatră ce străbate Dobrogea
În aceeaşi zonă, cercetările recente au dovedit că această fortificaţie de mari proporţii
aparţine veacului al X-lea, adică acelei vremi în care Imperiul bizantin, odată cu acti-
vitatea Împăratului Ioan T zimiskes, capătă din nou un caracter dinamic în Dobrogea.
Din aceeaşi vreme datează probabil şi cele două mari cetăţi bizantine de la Hîrşova
şi Heracleea. Ceva mai tîrziu, se va construi lingă Călăraşi puternica cetate bizantină
de la Păcuiul lui Soare.

Rezultă clar, din această sumară expunere, că perioada cuprinsă între secolele
VII î.e.n. şi VII e.n. constituie una din fazele cele mai însemnate ale istoriei vechi
a României. Ea începe cu dezvoltarea triburilor dacice din prima perioadă a fierului
şi cu instalarea primilor colonişti greci pe ţărmurile Mării Negre. Dezvoltarea socie-
tăţii geto-dacice, în a doua etapă a fierului, a dus la constituirea marilor uniuni de
triburi din vremea lui Dromichete şi la cristalizarea statului dac în vremea lui Bure-
bista şi Decebal. Conflictul violent care a pus faţă În faţă imperiul roman, ajuns la
apogeul său la începutul secolului al I 1-lea e.n., şi statul dac condus cu energie şi
pricepere rar întîlnită de Decebal, a determinat soarta acestei regiuni în cursul secolelor
următoare. În sfîrşit, prelungirea cu încă patru veacuri a stăpînirii romane în Dobrogea
şi la sudul Dunării a permis continuarea procesului de romanizare, atît de strălucit
început în vremea stăpînirii romane în Dacia între 106-271 e.n. Toate aceste faze,
de o importanţă excepţională pentru istoria veche a poporului român, sînt ilustrate
de documentele geto-dacice şi greco-romane, aparţinînd acestei lungi perioade, des-

56
coperite pe întreg cuprinsul ţării. Ele oglindesc procesul de formare a poporului
român şi-i luminează caracterele sale specifice, care l-au deosebit şi-l deosebesc de
popoarele vecine în curs de cristalizare în aceeaşi vreme. În capitolul următor sînt
precizate atît elementele daco-romane, ce continuă a trăi şi a se dezvolta la nord
de Dunăre şi de Carpaţi, cît şi elementele noi, în trecere sau stabile, care au colorat
în chip parţial existenţa şi cultura populaţiei străvechi româneşti.
MONUMENTE ARHEOLOGICE ALE PERIOADEI MIGRATIIE
POPOARELOR PE TERITORIUL ROMÂNIEI

Este incontestabil că prin complexitatea fenomenelor istorice şi a proceselor

multiple care se desfăşoară în perioada cuprinsă Între retragerea trupelor şi adminis-
traţiei romane din Dacia şi constituirea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova
(perioadă numită altădată << Mileniul întunecat>>), acest răstimp poate fi considerat
ca unul din cele mai importante din istoria poporului român. O atare apreciere se
întemeiază pe faptul că spaţiul cronologic de peste un mileniu, la care ne referim,
cunoaşte nu numai o serie de importante fenomene politice, determinate de succesiunea
aproape neîntreruptă pe teritoriul României a unor populaţii migratorii - de unde
şi numele de << perioada migraţiei popoarelor>>, care se dă acestei vremi - dar mai
ales Împrejurarea că În secolele amintite se desfăşoară şi definitivează procesul for-
mării poporului român.
Pentru a înţelege Însă în cele mai bune condiţii cadrul amplu şi complex în
care populaţia autohtonă, daco-romană, îşi desfăşoară activitatea în perioada migra-
ţiei popoarelor, este necesar să avem în vedere un fapt de maximă importanţă şi anume:
chiar dacă anul 271 e.n., prin stabilirea graniţei imperiului roman la Dunăre, în-
seamnă încetarea existenţei provinciei romane Dacia, ieşirea populaţiei daco-romane
din cadrul teritorial şi politic al imperiului nu a fost, în nici un caz, urmată de ruperea
legăturilor culturale între nordul şi sudul Dunării. Contribuţia fundamentală a unor
atari legături culturale pentru continua împrospătare şi consolidare a fondului romanic
al culturii materiale a populaţiei autohtone, în perioada tulbure de după secolul
II I e.n., poate fi şi mai bine înţeleasă şi apreciată dacă avem în vedere faptul că succe-
siunea atîtor populaţii migratorii a creat condiţii grele de viaţă autohtonilor nord-
dunăreni, reducînd într-o măsură importantă stabilitatea politică necesară desfăşurării
normale a vieţii băştinaşilor. Într-adevăr, chiar dacă se resimte evident de pe urma
tulburărilor cauzate de efervescenţa etnică ce caracterizează întreagă această perioadă,
populaţia autohtonă continuă să fie purtătoarea unei culturi de nivel destul de înalt,
pe care experienţa perioadei anterioare îşi pune în continuare amprenta.
Cercetările arheologice făcute pe teritoriul României, mai ales în anii din urmă,
au adus dovada concludentă şi incontestabilă că, după încetarea existenţei provinciei
romane Dacia, viaţa locuitorilor fostei provincii cunoaşte un rapid şi semnificativ
proces de ruralizare. Faptul se face remarcat în primul rînd prin constatarea că, deşi

58
anume descoperiri arheologice atestă continuitatea vieţii în cuprinsul unora clin cen-
trele înfloritoare ale fostei provincii romane şi după anul 271, toate materialele şi
complexele arheologice atribuite perioadei respective vădesc o sensibilă pauperizare
a locuitorilor şi o certă scădere a nivelului de viaţă în atari regiuni. În acelaşi timp
însă trebuie să remarcăm faptul că ruralizarea vieţii autohtonilor nu presupune şi
dispariţia unor îndeletniciri practicate specializat în perioada anterioară, cel puţin
în domeniul olăriei fiind sigur că exista o producţie de caracter meşteşugăresc, singura
în măsură să permită realizarea unor produse de factură unitară şi de nivel tehnic
înalt. De altfel, în ceea ce priveşte regiunile intrate cîndva în componenţa provinciei
Dacia, trebuie făcută observaţia că nu numai pe plan tehnic, dar şi din punctul de
vedere al tipologiei producţiei de ceramică, aceleaşi elemente tradiţionale vor continua
să fie caracteristice pînă destul de tîrziu, în sec. V-VI, aşa cum o dovedesc desco-
peririle din complexul autohton de la Bratei-Mediaş.
De altfel, problema stabilirii modului şi intensităţii în care influenţa culturii
provinciale romane se exercită asupra populaţiilor din afara imperiului nu trebuie
restrînsă, pentru această perioadă, la studiul vieţii materiale şi spirituale a daco-roma-
nilor, ci trebuie, dimpotrivă, extinsă şi asupra dacilor liberi şi a carpilor care, după
cum se ştie, nu au intrat în limitele teritoriale ale Daciei romane. Această Împrejurare
ne obligă să studiem, concomitent, două aspecte majore ale vieţii culturale a popula-
ţiilor amintite, şi anume: pe de o parte, măsura în care ele au fost totuşi influenţate
de cultura romană, iar pe de altă parte, urmările de ordin cultural pe care le-a avut
convieţuirea lor relativ timpurie cu primele populaţii migratorii. Într-adevăr, tocmai
pentru că nu au intrat, teritorial, în cadrul Daciei romane, carpii au fost în situaţia
de a cunoaşte încă înainte de anul 271 primele populaţii migratorii a căror apropiere
de graniţele imperiului este însoţită de numeroase conflicte militare şi pe seama
presiunii cărora se şi pun o parte din raţiunile ce au determinat retragerea
aureliană.
Descoperirile arheologice invocate curent în discuţiile privind cultura materială
a carpilor sînt în măsură să ateste o foarte puternică influenţă romană în domeniul
atît de important al producţiei de ceramică. Aflată în mari cantităţi în aşezări şi cimi-
tire, această ceramică (excluzînd produsele de import) arată că influenţa culturii
romane era atît de puternică în afara graniţelor imperiului, încît numai cu greu ele-
mentele de tradiţie locală s-au putut păstra - dar s-au păstrat totuşi.
În aceste condiţii, este mai uşor de înţeles şi de explicat capacitatea populaţiei
locale de a continua propria sa cultură materială într-un cadru politic nefavorabil,
ca acela pe care îl crea migraţia unor popoare situate la un nivel cultural nu întot-
deauna înalt, deplasare ce era prea adesea însoţită de violente ciocniri militare. Cu-
noscînd forme şi intensităţi variate, contactul daco-romanilor, dacilor liberi sau car-
pilor cu migratorii nu a însemnat în nici un caz pierderea culturii autohtonilor nord-
dunăreni în masa populaţiilor nou venite, ci de cele mai multe ori procesul s-a încheiat
cu rezultatul opus.

59
 Primele populaţii migratorii cu care autohtonii au stabilit un contact de lungă
durată, în vremea de care ne ocupăm, au fost acelea cunoscute sub numele generic
de sarmaţi. De origine iraniană, ca şi sciţii, cu care de altfel sînt înrudiţi, sarmaţii
şi-au început deplasarea spre apus pornind din regiuni uralo-caspice. Cunoscuţi
istoricilor antichităţii încă din secolul V î.e.n. {Herodot), sarmaţii pătrund în valuri
succesive la vest de Don, ajungînd cu încetul să exercite o dominaţie politică sensi-
bilă În regiunile nord-pontice şi intrînd în contact nemijlocit cu oraşele pontice gre-
ceşti. Prima grupă a sarmaţilor care ating Nistru! este reprezentată de iazigi, dar
aceştia nu vor rămîne tot timpul aici, deoarece la mijlocul secolului I î.e.n. ei se vor
găsi strămutaţi în spaţiul dintre Tisa şi Dunăre, de unde mai tîrziu se vor întinde
în Banat. Locul lor în regiunea ponto-dunăreană va fi luat de o altă ramură a sar-
maţilor, roxolanii, aceştia fiind urmaţi de alani, care constituie şi ultima grupă a popu-
laţiilor sarmatice. Aceştia din urmă, alanii, vor întreţine strînse şi îndelungate legături
cu carpo-dacii {aria lor de pendulare pe teritoriul ţării limitîndu-se la arcul carpatic),
legături care se vor concretiza prin Împrumuturi culturale reciproce.
Fiind şi rămînînd prin excelenţă o populaţie de păstori, sarmaţii au lăsat, ca
singure monumente de cultură care le atestă prezenţa în spaţiul carpato-dunărean,
cimitire de inhumaţie (pe care o practicau exclusiv, în timp ce carpo-dacii autohtoni
practicau tot exclusiv incineraţia) constituite în general de un număr mic de morminte,
ceea ce reprezintă un indiciu convingător asupra caracterului nomad al vieţii sarma-
ţilor. În plus, trebuie subliniat faptul că prezenţa în cimitire a unor morminte de
femei şi de copii, alături de acelea ale bărbaţilor, dovedeşte că nu numai aceştia din
urmă se deplasau cu turmele, ci întreaga populaţie.
Mormintele izolate sau grupate, descoperite pe teritoriul Moldovei şi Mun-
teniei {foarte rar în Oltenia), arată, prin inventarul lor, că cultura materială a sarma-
ţilor era destul de bine dezvoltată, aceştia cunoscînd nu numai producţia unei ceramici
de bună calitate şi în forme variare, dar şi prelucrarea metalelor. Se cuvine semnalată,
ca particulară, folosirea unor motive zoomorfe {la modelarea torţilor unor vase),
caracteristică a populaţiilor de nomazi crescători de vite, element ce va fi Împrumutat,
în oarecare măsură, şi de carpo-daci {cum denotă vasul descoperit în necropola car-
pică de la Poieneşti-Vaslui). În plus, prin repetata apariţie în cadrul inventarului
mormintelor sarmatice, tot specifică acestei populaţii se dovedeşte a fi şi folosirea
unor oglinzi de bronz, al căror rol magic apotropaic este asigurat şi de unele mono-
grame pe care le purtau {se pare că şi carpii au Împrumutat obiceiul folosirii
unor asemenea oglinzi, pe care le şi produceau, lucru sugerat de tiparul de oglinzi
descoperit la Bucureşti-Militari).
Adăugind la cele de mai sus constatarea, intens repetată, că în mormintele
sarmaţilor {alanilor) apar schelete ale căror cranii prezintă deformări intenţionate
fronto-occipitale, semn de distincţie şi frumuseţe, precizăm că elementele menţionate
aici {împreună cu altele, evident) conturează în bune condiţiuni cultura materială
a acestui prim val de migratori cu care carpo-dacii au intrat în legătură încă

60 ..
de timpuriu şi cu care deseori au convieţuit în condiţii relativ paşmce. După
toate aparenţele, această convieţuire a durat pînă destul de tîrziu, în secolul IV,
cînd, împreună cu alte populaţii, grupurile sarmatice din spaţiul extracarpatic al
României « au fost prinse şi ele în vîrtejul produs de cumplita năvală hunică din
375-376 e.n. >>.
Dacă studierea culturii materiale şi a istoriei politice a sarmaţilor, mai ales în
perioada în care aceştia încep să prezinte un interes special pentru istoria României,
nu este lipsită de unele greutăţi şi se mai află încă în situaţia de a constitui obiectul
unor cercetări speciale, incontestabil mai amplu şi controversat este cadrul în care
trebuie discutată istoria şi evoluţia culturii materiale a gofilor. Implicaţiile de ordin
cultural, mai mari decît cele de natură politică, pe care le are cunoaşterea culturii
materiale a goţilor, depăşesc cadrul istoriei României şi angrenează complexe a căror
răspîndire este cunoscută pe spaţii largi, corespunzînd ariei aşa-numitei culturi Sîntana
de Mureş-Cerneahov.
Aparţinînd unui amplu grup de populaţii germanice, şi înrudindu-se prin
aceasta cu vandalii, burgunzii şi longobarzii, a căror origine trebuie căutată undeva
în Peninsula Scandinavă, goţii ajung pînă în secolul I I e.n. în regiunea dintre Nipru
şi Don. Începînd din secolul I I I e.n., goţii îşi vor face simţită prezenţa În spaţiul
nord-pontic, angajîndu-se, Înspre mijlocul secolului, într-o serie de conflicte cu
Imperiul roman. Singuri sau în uniune războinică cu dacii din afara graniţelor pro-
vinciei Dacia, goţii au pătruns adeseori În imperiu provocînd distrugerea unor aşezări
înfloritoare.
Împărţiţi în două ramuri, cunoscute în secolul IV (ostrogofii şi vizigofii), goţii
pătrund şi se aşază pe teritoriul României abia după retragerea aureliană şi stabilirea
graniţelor imperiului la Dunăre, dar neînlocuind şi nealungînd pe autohtoni, ci convie-
ţuind cu ei, fapt pe care documentele arheologice îl fac incontestabil.
Studiile închinate culturii materiale a secolelor I I I - IV e.n. şi mai ales a ulti-
mului, cînd dominaţia goţilor pare să fie pronunţată pe o ar ie care începe de la Dunăre
şi se întinde pînă în stepele nord-pontice, au atras atenţia asupra caracterului aparent
unitar al acestei culturi, ceea ce ducea la încheierea că goţii au jucat, în formarea ei,
un rol nivelator şi vehiculator de elemente culturale diverse. În realitate îns'i, sub
această unitate aparentă se ascund particularităţi de caracter etnic şi regional, ceea
ce dovedeşte că la formarea aşa-numitei culturi Sîntana de Mureş-Cerneahov
este de căutat contribuţia a numeroase populaţii.
Cunoscută pe teritoriul României sub numele de cultura Sîntana de Mureş
(după numele unei localităţi de lîngă Tg. Mureş, unde s-a descoperit un important
cimitir), cultura acestei perioade a fost documentată În numeroase aşezări şi cimitire,
răspîndite pe aproape întreg cuprinsul ţării.
Dezvoltîndu-se sub puternica influenţă a culturii romane, 'cultura Sîntana de
Mureş se caracterizează printr-o producţie materială de nivel remarcabil şi o impre-
sionantă varietate. Fără ca pÎnă în momentul de faţă să se fi ajuns la stabilirea unor

61
criterii precise, în funcţie de care să se facă deosebirea netă între aşezările şi cimitirele
aparţinînd dacilor, de acelea contemporane aparţinînd goţilor, sigur este că s-a reuşit
a se contura, prin stabilirea unor particularităţi care ţin de domeniul inventarului
mormintelor sau ritului, grupe culturale deosebite în cadrul culturii Sîntana, grupe
care ar aparţine populaţiei autohtone.
Aşezările nefortificate, ca şi cimitirele, de cele mai multe ori birituale, au dat
la lumină un bogat inventar constînd din ceramică de forme foarte variate (căni cu
toartă, ceşti, castroane, străchini) şi lucrată la roată cu învîrtire rapidă, piepţeni de
os prevăzuţi cu plăci legate între ele cu nituri de bronz, podoabe (mai ales fibule de
bronz, mărgele de sticlă sau chihlimbar}, catarame, fusaiole etc.
Mulţimea şi varietatea descoperirilor arheologice care constituie temeiul material
al studierii culturii materiale a secolului IV e.n. departe de a fi epuizată şi valorificată
exhaustiv, permite, totuşi, chiar în stadiul actual al cercetărilor, să se aducă esenţiale
corectări opiniei care domina în urmă cu cîteva decenii, potrivit căreia dacă nu singurii,
cel puţin principalii creatori ai culturii Sîntana de Mureş ar fi goţii, opinie cu nume-
roase implicaţii istorice şi rău mascate tendinţe politice. Vădind, chiar dacă nu încă
şi în detaliu, contribuţia populaţiei dacice sau daco-romane la crearea amintitei culturi,
cercetările atestă, o dată mai mult, prezenţa populaţiei autohtone pe întreg spaţiul
ocupat de cultura Sîntana de Mureş şi fac din aceasta o păstrătoare neîndoielnică a
culturii de influenţă romană la Dunărea de Jos.
Dar relativa linişte şi puternica înflorire culturală pe care le-a cunoscut secolul
IV au fost brusc şi violent curmate de cumplita invazie a hunilor.
De neam tilrk şi începîndu-şi iureşul ucigător din regiunile Asiei de vest, hunii
trec timp de aproape un secol (mijlocul secolului IV - circa 450 e.n.} ca un tăvălug
distrugător peste Europa, ajungînd pînă aproape de coastele Atlanticului. Civilizaţii
înfloritoare sînt distruse, popoare întregi nimicite sau supuse. Caracterul violent al
deplasării spre apus, ca şi nomadismul vieţii lor, au făcut ca hunii să lase puţine
urme materiale care să le fie atribuite. Cazanele de bronz pentru sacrificii sau cîteva
elemente de podoabă (lucrate din aur încrustat cu pietre preţioase, în tehnica numită
cloisonne) constituie puţinele indicii materiale ale trecerii lor. În schimb, teama pro-
vocată de această trecere este mai uşor şi sigur de urmărit cu ajutorul tezaurelor
îngropate de autohtoni la aflarea apropierii hoardelor hunice, tot aşa cum celebrul
tezaur cunoscut sub numele de Cloşca cu puii de aur (descoperit în dealurile Buză­
ului}, pe care cercetătorii îl atribuie vizigoţilor conduşi de Athanarich, marchează
un moment crucial în istoria goţilor, a căror şedere la nordul Dunării poate fi socotită
practic încheiată (şi încă în chip violent şi dramatic} o dată cu venirea hunilor aci.
Tezaurul a fost Îngropat înainte ca vizigoţii să treacă în Imperiul bizantin, fugind
de huni. În schimb, este sigur că, deşi a avut mult de suferit de pe urma acestei invazii,
populaţia autohtonă rămîne în continuare să-şi desfăşoare viaţa pe locurile pe care
şi pînă atunci dezvoltase o civilizaţie înfloritoare, a cărei păstrătoare va fi în continuare,
în secolele următoare.

62
 Dacă populaţiile menţionate mai sus, potrivit specificului vieţii lor economice
şi militare, dar şi în funcţie de forţa de expansiune pe care le-o dădea numărul mem-
brilor diverselor triburi ce le compuneau, au afectat prin deplasările lor fie în între-
gime, fie în cea mai mare parte, teritoriul României, cele la care ne vom referi în rîn-
durile următoare şi-au redus aria de răspîndire la teritoriul Transilvaniei, în spaţiul
extracarpatic al României nedescoperindu-se materiale sau complexe arheologice
care să poată fi invocate în sprijinul dovedirii lor aici. Este vorba despre gepizi şi avari,
populaţii de origini diferite, dar ale căror destine istorice s-au împletit într-o vreme,
contribuind prin aceasta la configurarea istoriei culturale şi politice a Europei centrale
într-un chip care merită să fie reţinut.
Gepizii au reprezentat una din ramurile populaţiilor germanice răspîndite în
regiunile Mării Baltice, înrudindu-se îndeaproape cu goţii. Urmînd goţilor în depla-
sarea spre sud, gepizii s-au stabilit pentru o vreme în regiunea Carpaţilor Păduroşi,
ocupînd o regiune puţin propice dezvoltării unei vieţi intense şi înfloritoare. Din
această cauză ei au încercat de mai multe ori, dar fără succes, să obţină libertatea de
a se muta în alte regiuni, încercările acestea îmbrăcînd haina conflictelor militare
(secolul I I I e.n.). Nedispunînd însă, după cum se pare, de suficiente forţe pentru
a se impune pe plan militar, gepizii nu numai că vor fi obligaţi să rămînă multă vreme
în ţinuturile amintite, dar se vor şi supune hunilor, neparticipînd la marşul spre vest
sau sud al altor seminţii germanice, dislocate de teama apropierii hunilor. Abia după
mijlocul secolului V, cînd puterea hunilor slăbeşte, gepizii reuşesc să scuture jugul
acestora şi devin o forţă politică importantă. În ciuda acestui fapt însă, şi datorită
probabil numărului lor relativ mic pentru a putea locui sau stăpîni efectiv teritoriul
pe care îl dominau din punct de vedere politic, gepizii nu sînt atestaţi arheologic prin
descoperiri masive şi care să le poată fi atribuite întotdeauna cu netăgăduită certitudine.
Chiar dacă după mijlocul secolului V ei pătrund în Transilvania, existenţa lor
aici este atestată mai stăruitor abia în secolele VI-VII, prin aşezări întărite ca cea
de la Moreşti (lingă Tg. Mureş}, Porumbenii Mici (judeţul Harghita}, Cipău (judeţul
Mureş}, sau prin cimitire ca cel de la Bandu (judeţul Mureş). Dacă bărbaţii erau prin
excelenţă războinici, aşa cum ni-i arată armamentul cu care sînt Îngropaţi în cimitire,
femeile desfăşurau o activitate productivă bogată şi intensă. Războaiele de ţesut desco-
perite la Moreşti, ceramica de bună calitate, sau uneltele unor meşteşugari (ca acelea
aflate în cîteva morminte în cimitirul de la Bandu}, vădesc o activitate diferenţiată
pe plan economic. Numeroasele podoabe descoperite - brăţări, cercei, fibule etc. -
ca şi alte obiecte lucrate din aur sînt semne incontestabile ale unei producţii proprii,
în care meşteşugarii gepizi par să fi excelat.
Dar, cu toate că nivelul culturii lor materiale pare să fi fost destul de ridicat,
gepizii nu au avut asupra populaţiei romanizate din Transilvania o influenţă deosebită
şi în nici un caz nu au avut un rol demn de semnalat în procesul formării poporului
român, aşa cum s-a afirmat uneori. Sigur este doar că între populaţia autohtonă şi
gepizi s-a stabilit o comunitate de viaţă în măsură să prilejuiască anume schimburi

63
culturale între cele două populaţii, ceea ce face ca atribuirea etnică a unor descoperiri
arheologice să întîmpine adesea greutăţi.
Dominaţia politică a gepizilor a luat sfîrşit în Transilvania o dată cu a doua
jumătate a secolului al Vl-lea, mai exact după înfrîngerea lor de către coaliţia avaro-
longobardă (567), înfrîngere ai cărei principali beneficiari au fost avarii. Aceştia îi
înlocuiesc pe gepizi pe plan politic şi militar în regiunea Cîmpiei Panonice, cunoscînd
o ascensiune vertiginoasă.
Avarii constituie unul din valurile de migratori nomazi de origine asiatică,
aflaţi în permanentă căutare de păşuni pentru vite. Deplasarea lor spre vest începe
încă din secolul V şi, după o serie de etape succesive şi opriri de scurtă durată în regi-
unile nord-pontice, ajung în secolul VI în regiunea Cîmpiei Panonice. Din acel mo-
ment, avarii reprezintă una din puternicele forţe militare cu care Imperiul bizantin
se află adeseori în conflict şi de pe urma invaziilor cărora vor avea de suferit înflori-
toare ţinuturi ale imperiului.
Caracterul nomad al existenţei avarilor restrînge posibilitatea studierii culturii
lor materiale la descoperirile arheologice din cimitire, pînă în prezent nefiind iden-
tificate aşezări care să le poată fi atribuite. Deşi aria geografică pe care au dominat-o
foarte intens se situează în afara graniţelor României, Transilvania a cunoscut şi
ea o locuire avarică, fapt dovedit de relativ numeroase descoperiri arheologice de
caracter avarie.
Cunoscută sub numele de cultura Keszthely (după localitatea situată în apro-
pierea lacului Balaton, unde s-au săpat primele cimitire avare) şi însumînd elemente
ce nu le aparţin exclusiv sub raport etnic, cultura materială a avarilor se caracteri-
zează prin prezenţa unor elemente sau particularităţi artistice specifice unei populaţii
de călăreţi nomazi, de origine asiatică. În acest sens se cuvine amintit faptul că o dată
cu venirea avarilor este atestată pe teritoriul ţării prezenţa primelor scări de şa
lucrate din metal (ceea ce nu înseamnă însă că alte populaţii nomade de călăreţi -
hunii de exemplu - nu vor fi folosit şi ele scări de şa lucrate din lemn sau alte mate-
riale perisabile). Acestor descoperiri li se mai adaugă şi altele la fel de specifice, cum
ar fi zăbalele pentru cai (găsite în inventarul mormîntului avarie de la Sînpetrul Ger-
man - jud. Arad), sau numeroasele aplice metalice pentru curelele de harnaşament
etc., obiecte lucrate de avari, aşa cum dovedesc tiparele descoperite la Felnac.
Fără ca aici să fie necesară şi posibilă o discuţie cu privire la fazele prin care
a trecut arta avarilor pînă în momentul în care mai sînt atestaţi de documente arheo-
logice sau izvoare scrise tîrzii (secolul IX), este poate util să amintim că un element
frecvent de inspiraţie pentru producţia de caracter artistic la avari l-au constituit
motivele zoomorfe (de altminteri importanţa locului ocupat de animale în viaţa
acestei populaţii este puternic reliefată de constatarea că bărbaţii, războinici, aşa cum
vor fi şi fost cei mai mulţi dintre avari, erau înmormîntaţi fie împreună cu caii lor,
fie numai cu părţi ale corpului animalului, ceea ce conferă un caracter simbolic unor
astfel de înmormîntări).

64
 Studierea culturii materiale a avarilor întîmpină încă numeroase şi variate
greutăţi, în ciuda faptului că beneficiază de o cantitate imensă de obiecte, aflate în
cele cîteva zeci de mii de morminte avarice cercetate pÎnă în prezent. Aceasta se dato-
reşte Împrejurării că nu există certitudinea necesară atribuirii exclusiv avarilor a
tuturor descoperirilor cunoscute, ceea ce face implicită posibilitatea ca multe dintre
morminte să aparţină altor elemente etnice, supuse de avari sau trăind Împreună cu
ei, şi care au preluat şi folosit obiecte de factură avară. În această situatie s-ar putea
afla triburile slave, ale căror raporturi cu avarii au cunoscut adesea şi participarea
la expediţii prădalnice comune, triburi a căror viaţă s-a desfăşurat mult timp sub
semnul dominaţiei politice a avarilor. Cît priveşte populaţia autohtonă din Transil-
vania, este sigur că între ea şi avari nu au existat decît relaţii sporadice, despre o reală
şi prelungită convieţuire neputînd fi vorba, dacă nu din alte motive, cel puţin din
pricina lipsei de sedentarism a vieţii avarilor.
Tabloul se va modifica însă fundamental, dacă analizăm natura şi mecanismul
raporturilor dintre populaţia autohtonă şi slavi, a căror deplasare spre Peninsula Bal·
canică şi apoi stabilirea într-o arie geografică destul de întinsă în cadrul Europei
de răsărit vor avea serioase implicaţii în viaţa populaţiilor acestor regiuni. Dacă este
sigur că slavii au pătruns în aceste teritorii încă înainte de venirea avarilor, tot atît
de cert este că, foarte adesea, în ciuda capacităţii stăruitor dovedită de a constitui
forţe capabile să dea lovituri puternice Imperiului bizantin, slavii au fost supuşi de
avari şi antrenaţi de aceştia în lungi incursiuni războinice în imperiu.
Pe teritoriul României, ca de altfel şi în sudul Dunării - încă de la pătrunde­
rea lor în secolul VI - slavii au găsit o populaţie sedentară, a cărei principală ocupaţie
era, cu siguranţă, cultivarea pămîntului şi creşterea vitelor. Cultura materială a popu-
laţiei autohtone se situa în acel moment la un nivel încă destul de înalt, dacă ţinem
seama de vicisitudinile vieţii pe care o dusese în secolele IV-VI, generate de succe-
siunea neîntreruptă a valurilor de migratori şi mai ales de distrugerile fără egal provocate
de invazia hunilor.
Tocmai de aceea este şi mai demnă de semnalat constatarea că, indiferent de
regiunea la care ne-am referi, populaţia autohtonă continuă să fie păstrătoarea unei
culturi de neîndoielnică tradiţie romană, tradiţie mai uşor şi mai semnificativ surprin-
să în producţia de ceramică.
Pe baza acelor descoperiri sau complexe arheologice a căror atribuire se face
curent slavilor, şi care aparţin unei perioade timpurii a aşezării lor la nordul Dunării,
se poate contura cultura materială a acestor triburi şi formula încheierea că, cel
puţin în anumite domenii de activitate, populaţia autohtonă era superioară noilor
veniţi. Este locul să stăruim asupra faptului acesta, deoarece, ducînd o viaţă sedentară
ca şi populaţia autohtonă, slavii au intrat într-un timp relativ scurt în contact cu
autohtonii, atari raporturi neputînd rămîne fără urmări : pe măsura asimilării lor de
către autohtoni, slavii au preluat de la primii o serie de elemente de ordin cultural,
transmiţînd, la rîndul lor, elemente ce le erau proprii.

5- 65
 La această concluzie duce obligatoriu compararea materialelor arheologice de
caracter slav timpuriu, cu acelea databile în secolele VI II-IX, ultimele vădind nu
numai un progres simţitor pe plan tehnic, dar şi apariţia unor elemente structurale
noi, a căror apartenenţă la fondul local începe a fi tot mai stăruitor dovedită. Aşa
se petrec lucrurile în domeniul atît de important al producţiei ceramice, studierea
căreia beneficiază acum de un mare număr de descoperiri. Astfel, dacă în faza tim-
purie a ceramicii slave caracteristica acesteia este aceea de a fi lucrată cu mina şi
de a nu prezenta nici o ornamentare (lăsînd în afara discuţiei unele elemente tehnice,
ca aspectul şi compoziţia pastei sau arderea), încă în secolul al Vii-lea (înspre
sfîrşitul lui) trecerea la folosirea roatei olarului şi apariţia primelor motive ornamen-
tale obligă la a vedea în aceste îmbunătăţiri unul din rezultatele convieţuirii slavi-
lor cu autohtonii. Desigur că acest mod, evident schematic, de a prezenta lucrurile im-
plică obligaţia unui studiu amănunţit şi multilateral al varietăţii şi intensităţii, cu aspecte
regionale, ale acestor raporturi, dar acestea nu modifică substanţial fondul problemei.
Dacă pentru teritoriul Moldovei şi Munteniei discuţia nu este prea mult
îngreunată de eventualitatea considerării aportului şi altor elemente etnice importante
la evoluţia culturii secolelor VI I I- IX, Transilvania cunoaşte o situaţie ceva mai com-
plicată, în sensul că trebuiesc avute în vedere, concomitent, existenţa şi cultura mate-
rială a populaţiei daco-romane, dăinuirea unor elemente întîrziate gepidice, ca ,i
raporturile culturale, atît de controversate, slavo-avare. Aceasta face ca Transilvania
să prezinte în secolele VII I- IX un aspect deosebit de acela al spaţiului extracarpatic
al ţării noastre, unde culturile de tip Hlincea I (în Moldova) şi aceea de tip Ciurelu
întîrziat se prezintă relativ unitare. De altfel, chiar şi deosebirile pe care le prezintă
cimitirele (în Transilvania - tumulare, în rest plane) vin să sublinieze aceste deosebiri.
Indiferent însă de acestea, ca şi de Împrejurarea - pe care o subliniem o dată în
plus - că, pe plan regional, convieţuirea dintre slavi şi autohtoni va fi îmbrăcat
forme specifice, în funcţie de raportul cantitativ dintre cele două populaţii, dar şi
de contribuţia culturală a fiecăreia la formarea noii culturi, sigur este că această con-
vieţuire s-a încheiat în condiţiile primatului culturii de tradiţie romană, cultură a
cărei purtătoare nu putea fi decît populaţia autohtonă.
Procesul asimilării slavilor de către daco-romanii nord-dunăreni şi de formare a
poporului român era, cu siguranţă, în plină desfăşurare în momentul în care peste
teritoriul României a trecut, spre sud - spre acelaşi Imperiu bizantin care nu înceta
să-şi exercite mirajul asupra populaţiilor << barbare >> - un grup de populaţie turcă,
bulgarii. După cum se ştie, bulgarii au jucat, cu începere din veacul al VI I 1-lea,
un rol important în evoluţia vieţii politice din Peninsula Balcanică, şi nenumăra­
tele conflicte militare pe care ei le-au avut cu Imperiul bizantin conturează încă de
la început tendinţa hanilor, şi mai tîrziu a ţarilor bulgari, de a duce o politică pro-
prie în spaţiul balcano-dunărean. Mai puţin afectată la început de politica statului
protobulgar, populaţia autohtonă de la nordul Dunării a intrat, începînd cu secolul
al IX-iea, în raporturi directe cu aceasta, raporturi condiţionate de extinderea domi-

66
naţiei statului bulgar la nordul fluviului. Chiar aşa fiind, nu există mei un temei
pentru a afirma că dominaţia bulgară la nordul Dunării va fi îmbrăcat forma unei
stăpîniri efective şi a convieţuirii implicite, obligatorii, între populaţia străromânească
şi bulgari, caracterul dominaţiei bulgăreşti fiind în special militar. Această Împre-
jurare este ilustrată mai ales de constatarea că, deşi pe teritoriul României se cunosc
descoperiri arheologice atribuite protobulgarilor, acestea sînt prea puţin numeroase
pentru a fi interpretate altfel decît în sensul celor de mai sus. Atari descoperiri,
reprezentate mai ales de vase de lut, purtînd diferite semne runice, sînt atestate atît
în sudul Carpaţilor (de pildă la Celei, Tîrgşor, Bucov etc.), cît şi în Transilvania
şi trădează o foarte puternică influenţă a ceramicii sud-dunărene, fapt deloc sur-
prinzător dacă ţinem seama de mediul profund romano-bizantin în care s-au aşezat
protobulgarii. Fără îndoială însă că descoperirea cea mai importantă şi mai bine cu-
cunoscută dintre cele atribuite bulgarilor este reprezentată de tezaurul de la Sînnico-
laul Mare (jud. Arad). Extrem de controversat ca atribuire etnică, acest tezaur
cuprinde un număr de peste 20 de vase şi obiecte de aur ornamentate << într-un stil
caracteristic populaţiilor de neam turc>> şi vădind influenţe artistice orientale. Alături
de acest tezaur, care atestă prezenţa unor elemente bulgare în Banat, alte cîteva des-
coperiri de pe teritoriul Transilvaniei, situate pe linia Mureşului, limitează aria
dominaţiei bulgare la nordul Dunării, arie ce nu cuprinde estul şi nordul Transilvaniei
ş1 nici Moldova.
Unul din ultimele valuri de migratori pe care le-a cunoscut Europa de răsărit
şi implicit România a fost acela al ungurilor. De origine fino-ugrică, ungurii s-au
deplasat spre vest Împinşi de multe alte populaţii migratorii, şi după cîteva opriri În
regiunile nord-pontice, ca şi probabil la vest de Nistru, s-au stabilit în cele din
urmă în cîmpia Panonică, la sfîrşitul secolului al IX-iea. Aici, ca şi în alte regiuni
asupra cărora şi-au extins mai tîrziu stăpînirea, ungurii au întîlnit o populaţie slavă
alături de una romanică, populaţii care au fost supuse.
Unul din teritoriile care au constituit obiectul unor repetate acţiuni de cuce-
rire ale ungurilor a fost Transilvania. Acestea au început, după cum par să dovedeas-
că descoperirile arheologice (ca, de pildă, cimitirul descoperit la Cluj) din secolul X
şi au continuat vreme de două veacuri, cucerirea Transilvaniei făcîndu-se în etape
şi desfăşurîndu-se în condiţiile unei puternice şi eroice rezistenţe a populaţiei româ-
neşti de aici, fapte relevate de chiar izvoarele scrise ungureşti. Prezenţa ungurilor
în Transilvania este atestată mai ales de descoperiri care constituie inventarul unor
morminte prin excelenţă de călăreţi, cum ar fi săbiile curbate, scări de şa de diferite
forme, zăbale, vîrfuri de săgeţi etc. Nu lipsesc însă dintre descoperiri nici unele
obiecte de podoabă (cercei), sau piese metalice servind la înfrumuseţarea curelelor
pentru strîngerea îmbrăcăminţii ori nasturi metalici.

Studierea evoluţiei culturii materiale care s-a dezvoltat pe teritoriul României

în decursul secolelor ce au urmat retragerii administraţiei romane din Dacia şi pînă

5*- 67
în secolul al X-lea, cînd în sinul societăţii româneşti îşi fac apariţia primele semne
de viaţă incipient feudală, creează obligaţia cunoaşterii particularităţilor culturale ale
fiecărei populaţii străine de acest teritoriu, dar cu care, pentru un timp oarecare,
autohtonii au intrat în contact. Această cunoaştere, a cărei adîncire constituie încă
un obiectiv major al cercetării de perspectivă, va fi singură în măsură să asigure
datele necesare studierii, prin eliminare, a modului în care populaţia autohtonă însăşi
a evoluat de-a lungul veacurilor arătate. Descoperirile arheologice de care dispunem
trasează încii de pe acum liniile mari ale procesului dezvoltării populaţiei autohtone
şi mai ales îngăduie să se tragă concluzia că, indiferent de condiţiile tulburi pe care
le-a creat succesiunea valurilor populaţiilor migratorii, ea a continuat să-şi dezvolte
propria eul tură materială. Că principala trăsătură a acestei culturi o constituie păs­
trarea caracterului romanic, nu mai este astăzi nici o îndoială. În acelaşi timp însă,
trebuie să presupunem că, pentru a-şi făuri o asemenea cultură, populaţia daco-ro-
mană s-a aflat într-o legătură continuă cu lumea romană şi romano-bizantină din
sudul Dunării, din care şi-a Împrospătat tot timpul forţele pentru a putea păstra
neştirbit fondul vechii culturi. Documentată prin descoperiri arheologice care punc-
tează tot mai dens harta ţării, ca cele de la lpoteşti, Cîndeşti, Budureasca, Tîrgşor
în Muntenia, Bratei (în Transilvania), Costişa, Botoşana şi Udeşti (în Moldova),
populaţia autohtonă a secolelor V-VI I se situa la un nivel cultural destul de înalt,
era păstrătoarea unor procedee tehnice avansate (roata olarului de pildă) şi capabilă
să transmită multe elemente din propria sa cultură altor populaţii. Incomparabil mai
numeroşi decît populaţiile alogene migratoare, autohtonii daco-romani n-au fost decît
în mică măsură afectaţi din punct de vedere etnic de acestea. De altfel, o aceeaşi
vitalitate o dovedeşte populaţia autohtonă prin asimilarea slavilor, convieţuirea cu
aceştia marcînd o etapă importantă în procesul formării poporului român. Şi nu
încape nici o îndoială că acest proces era încheiat În liniile sale generale în secolul
X, moment în care, pe plan economic şi social, poporul român intra pe făgaşul dez-
voltării relaţiilor de producţie feudale.
 TERITORIUL ROMÂNIEI
ÎN PERIOADA FEUDALISMULUI TIMPURIU
ŞI ÎN ORÎNDUIREA FEUDALĂ

O anumită şi, pînă la un punct, destul de importantă carenţă manifestată în

organizarea cercetărilor arheologice face ca perioada cuprinsă între secolele X-X li I
să fie insuficient cercetată pe cale arheologică. Ne referim la o anume lipsă de echi-
libru, pe plan regional, în studierea monumentelor sau complexelor arheologice datînd
din vremea arătată, situaţia liniei Dunării şi Transilvaniei fiind, din acest punct
de vedere, mai bună decît a celorlalte regiuni ale ţării.
Datele oferite de arheologie (în completarea izvoarelor scrise) În legătură cu evo-
lutia teritoriului României în secolele X-XI I I dovedesc fără putinţă de îndoială că
dezvoltarea culturală a regiunii de sud a ţării a fost puternic influenţată de cultura
bizantină. Înviorarea politicii imperiului a avut ca principală urmare, Începînd din
secolul X, constituirea unui sistem defensiv puternic la Dunăre, sistem bazat pe con-
strucţii militare din piatră, a căror putere şi masivitate sînt impresionante şi astăzi.
Chiar dacă n-am aminti decît cetătile de la Capidava şi Păcuiul lui Soare {ultima
fiind prevăzută cu instalaţii portuare) şi ar fi suficient să intuim interesul manifestat
de imperiu acestei acţiuni. Deşi, la început, aceste construcţii au avut un rol pre-
cumpănitor militar, cu timpul ele s-au transformat în puternice aşezări civile, centre
culturale şi de producţie, a căror influenţă în lumea înconjurătoare nu poate fi
negată. Dovada o constituie nu numai calitatea producţiei ceramice (uneori chiar de
un pronunţat rafinament artistic, smălţuită policrom şi ornamentată cu motive florale
şi zoomorfe), resturile unei activităţi de prelucrare a metalelor sau atestarea unei
activităţi înfloritoare de schimb {produse de import, monede etc.), dar şi constatarea
că într-o aşezare ca Garvăn-Dinogetia, de pildă, într-un domeniu important ca ţesu­
tul, folosirea războiului orizontal vădeşte un remarcabil progres tehnic (secolul XII).
Concomitent cu aceasta se cuvine amintit aici şi faptul că în Dobrogea desfăşurarea
unei vieţi religioase în forme organizate tine acum de domeniul certitudinii, dovada
constituind-o complexul rupestru descoperit la Basarabi-Murfatlar, complex repre-
zentat de un număr de trei mici bisericuţe şi cîteva chilii, toate săpate într-un deal
de cretă şi datînd din secolul IX-X.
În Transilvania, în această perioadă se desfăşoară acţiunea de cucerire a regi-
unii intramontane a ţării .noastre de către regalitatea maghiară. Mai bine organizaţi
pe plan militar, cuceritorii maghiari întîmpină aici o puternică rezistenţă a popula-

69
ţiei româneşti şi a unei părţi a aceleia slave, a cărei asimilare de către autohtoni nu
se încheiase încă. O serie de descoperiri arheologice - mai ales ceramică - făcute
în Transilvania (Moreşti, Moldoveneşti, Alba Iulia etc.) şi datate în secolele XI-XII
atestă prezenţa aici a populaţiei autohtone, aşa cum cercetări întreprinse recent în
aşezarea fortificată de la Dăbîca par a arunca unele lumini asupra organizării unora
dintre centrele mai importante ale autohtonilor. Dacă în momentul de faţă documen-
tele arheologice nu pot servi la cunoaşterea amplă a vieţii materiale a populaţiei
autohtone din Transilvania, unele din aceste descoperiri conduc la aprecieri cu totul
pozitive. În acest sens merită să fie amintit cuptorul de redus minereu, descoperit
mai demult la Chelar (a cărui copie se aAă în Muzeul tehnic din Londra), care
prin particularităţile sale tehnice şi datarea în secolul X vădeşte un nivel foarte înalt
al priceperii populaţiei autohtone în acest domeniu.
Atrasă în Transilvania de bogăţiile solului şi subsolului, regalitatea maghiară
iniţiază încă de timpuriu exploatarea organizată a zăcămintelor naturale. În răstimpul
a circa două veacuri (XI-XII I), Transilvania devine obiectul unei atenţii speciale a
regalităţii maghiare, care, neputînd organiza exploatarea resurselor naturale ale acestui
teritoriu numai cu ajutorul elementelor maghiare - relativ puţin numeroase şi lipsite
de o experienţă bogată în domeniul activităţii extractive sau meşteşugurilor - sau cu
contribuţia autohtonilor, iniţiază de timpuriu o amplă acţiune de colonizare a T ran-
silvaniei cu elemente etnice variate. În felul acesta, atît pentru nevoi economice cit
şi pentru altele de ordin militar, legate de asigurarea pazei acestor teritorii, regali-
tatea maghiară va acorda la început secuilor şi ulterior unor mari grupuri de germani
dreptul de a se stabili în Transilvania, însoţindu-l de numeroase privilegii. Prin fap-
tul că numeroşii colonişti germani care s-au stabilit în secolele X II- X II I în T ran-
silvania veneau din regiuni bine dezvoltate economic ale Europei de apus, rolul lor
În viaţa economică a Transilvaniei s-a făcut repede simţit, el fiind, de asemenea,
În continuă creştere. Indiferent de locul unde s-au aşezat, coloniştii străini au intrat
În contact nemijlocit cu populaţia autohtonă împreună cu care au convieţuit, dar în
raport cu care aveau o situaţie incontestabil privilegiată.
Dezvoltarea economico-socială a Transilvaniei în secolele X I - X I I I s-a caracte-
rizat prin continua consolidare a modului de producţie feudal şi, ca urmare, în acest
răstimp este de semnalat nu numai generalizarea în respectivul teritoriu a relaţiilor
feudale de exploatare, ci şi apariţia unor fenomene economico-sociale ce decurg din
ea. În acest sens, un loc special îl ocupă desfăşurarea relativ rapidă a procesului
formării oraşelor în Transilvania, fenomen a cărui bază economică principală o con-
stituie generalizarea separării meşteşugurilor de agricultură. Indiferent de căile de for-
mare a acestor oraşe (constituirea unor aglomerări omeneşti în jurul cetăţilor regale
- Cluj, Satu Mare - , în jurul unor reşedinţe episcopale - Oradea, Alba Iulia - ,
în apropierea unor exploatări miniere - Rodna - , sau la încrucişarea unor drumuri
comerciale - Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara etc.) sigur este că în secolul al X II 1-lea
Transilvania dispunea de un număr relativ mare de oraşe. Supuse, pentru

70
moment, cumplitelor distrugeri provocate de invazia tătarilor, respectivele oraşe s-au
refăcut destul de repede după anul 1241, deşi în cazul unora procesul s-a desfăşurat
şi în secolul al XIV-iea.
Cercetările arheologice practicate în cuprinsul unor aşezări transilvănene, ca şi
bogatele izvoare scrise ce stau la îndemîna specialiştilor permit să se stabilească un
tablou tot mai consistent al vieţii economice a Transilvaniei şi în veacurile urmă­
toare, putîndu-se exemplifica procesul dezvoltării multilaterale, atît pe orizontală, cît
şi pe verticală, a producţiei de bunuri în satele şi oraşele acestei provincii. Bistriţa,
Clujul, Rodna ş.a. au oferit numeroase complexe arheologice importante, a căror
încadrare în contextul general istoric capătă valori documentare precise, a căror
putere probatorie şi semnificaţie sînt departe de a se restrînge la graniţele T ransilva-
niei şi la problemele ei particulare.
Cunoaşterea realităţilor perioadei prestatale din istoria Munteniei şi Moldovei,
obiectiv ştiinţific de maximă importanţă dacă ţinem seama de faptul că de rezolva-
rea corectă a problemelor specifice perioadei amintite depinde în mare măsură înţe­
legerea întregului proces al formării culturii materiale româneşti din feudalismul
dezvoltat, constituie, în anii din urmă, una din preocupările fundamentale ale spe-
cialiştilor români. Poate chiar cu oarecare întîrziere, încercările la care sîntem mar-
tori astăzi vădesc atenţia, mereu sporită, ce se acordă unor obiective din secolele
XII-XIII din Muntenia şi Moldova prin a căror cercetare se speră a se obţine
documente şi observaţii arheologice valoroase. Dintre aceste obiective, cel mai repre-
zentativ ni se pare a fi, pentru moment, acela cercetat la Curtea de Argeş şi care
există indicii că poate fi identificat cu un sediu al unuia din vîrfurile locale, anterior
secolului al XIV-iea. Poate mai puţin prin amploarea cercetărilor de aici, cît mai
ales prin problemele numeroase pe care le ridică descoperirile prilejuite de ele,
săpăturile de la Curtea de Argeş constituie încă de acum un punct de referinţă major
şi obligatoriu pentru toate încercările similare ce se vor face în viitor în vederea
conturării unui tablou cuprinzător al vieţii româneşti din cadrul formaţiilor politice
prestatale dintre Carpaţii meridionali şi Dunăre.
O evoluţie semnificativă cunoaşte şi Moldova În secolele XI-XII I, dar puţină­
tatea cercetărilor în obiective aparţinînd perioadei respective ne obligă să ne mulţu­
mim a aminti aici doar rezultatele săpăturilor de la Bîrlad (complex meşteşugăresc
din secolele XI-XII), Hlincea (săpăturile din complexul secolului XIII) şi mai
recentele cercetări de la Piatra Neamţ, unde, pe dealul Bîtca Doamnei, într-un com-
plex considerat a fi o fortificaţie (prevăzută cu palisadă (?) şi şanţ de apărare), s-au
descoperit materiale arheologice datînd din secolul XIII.
Fără să ne grăbim a atribui descoperirilor capacitatea de a demonstra şi natura
relaţiilor politice existente între populaţia Moldovei şi cnezatele ruseşti, din care pro-
vin unele materiale, trebuie menţionată existenţa în Moldova (aflate în tezaure sau
izolate) a destul de numeroase obiecte de podoabă sau de cult, de origine veche
rusească din secolele XI-XII, ceea ce în orice caz vădeşte că locuitorii ei aveau

71
capacitatea materială să procure atari obiecte (dintre care unele destul de cost1s1-
toare) în cadrul unui schimb ce pare relativ intens cu negustorii kievieni sau
halicieni.
Ca şi cu secole în urmă, dezvoltarea societăţii omeneşti de pe teritoriul Ro-
mâniei a fost îngreunată, şi în perioada la care ne referim, de apariţia ultimelor va-
luri de populaţii migratorii ( pecenegii, uzii şi cumanii}, care au exercitat un oarecare
timp o dominaţie politică asupra diverselor regiuni ale ţării, dar ale căror urme mate-
riale abia dacă pot fi sesizate (morminte izolate - ca cel de la Tînganu, ceramică,
mai ales cunoscutele căldări de lut prevăzute cu orificii pentru prindere etc.). Aces-
tor migratori, ca şi mai ales caracterului distrugător pe care l-a avut invazia tătarilor
de la mijlocul secolului XIII, li se datoreşte în mare măsură apariţia unor deosebiri
regionale în dezvoltarea ulterioară a societăţii româneşti. În acest sens, nu încape
nici o îndoială că Moldova a avut cel mai mult de suferit, deoarece a fost, mai
bine de un secol, teatrul a numeroase incursiuni prădalnice ale tătarilor, aflîndu-se
parţial şi sub dominaţia lor politică efectivă. Chiar fără să presupunem că stăpînirea
tătarilor a provocat importante distrugeri în rîndurile locuitorilor, este sigur că regi-
mul de exploatare economică instaurat, ca şi prezenţa politică apăsătoare a Hoardei
de aur, au îngreunat mult dezvoltarea Moldovei şi au întîrziat-o sensibil. Dar, în
ciuda tuturor încercărilor prin care a trecut în primele secole ale mileniului al doi-
lea, poporul român şi-a dezvoltat o cultură materială şi spirituală proprie, manifes-
tîndu-şi în chip activ prezenţa în cultura Europei de sud-est, de ale cărei destine a
fost legată şi propria sa istorie.
În cursul său ascendent, poporul român a avut un moment de cotitură în
veacul al X IV-iea, moment marcat de constituirea statelor feudale Ţara Românească
şi Moldova.
Organizarea vieţii statale în Ţările Româneşti a avut importante repercusiuni
directe asupra tuturor domeniilor de activitate, indiferent dacă ne referim la activitatea
legată de viaţa economică sau la cea pe care a presupus-o dezvoltarea unei vieţi reli-
gioase proprii statelor feudale româneşti. În primul rînd, sîntem obligaţi să amin-
tim că evoluţia de pînă atunci a vieţii economice a poporului român a permis acu-
mularea unui fond bogat de cunoştinţe de ordin tehnic în domeniul agriculturii,
progresele înregistrate în agricultură constituind condiţia obligatorie a apariţiei în
sinul comunităţii agricole (ca de altfel şi în alte părţi) a unei categorii sociale noi,
cu un rol deloc neglijabil în viaţa Ţărilor Româneşti, şi anume meşteşugarii. Cit
priveşte activitatea economică desfăşurată în cadrul aşezărilor rurale româneşti, săpă­
turile arheologice au adus pînă în prezent numeroase contribuţii, în ciuda împreju-
rării că o cercetare specială în acest domeniu se practică în România de puţină
vreme. Astfel, săpăturile Întreprinse în cîteva sate din Muntenia şi Moldova (mai
ales acelea de la Coconi, Frumoasa, Hlincea, Scheia-Suceava, Udeşti, Rotopăneşti)
au prilejuit constatarea că nivelul tehnic al producţiei era destul de avansat în satele
româneşti din secolele XIV-XV şi că activitatea locuitorilor se manifesta nu numai

72
în domeniul agricol propriu . . zis, ci şi în acela al meşteşugurilor. Semnificaţii deose . .
bite, din acest punct de vedere, au rezultatele săpăturilor din satele Coconi şi Scheia-
Suceava, unde s-a constatat că producţia de ceramică proprie avea, la începutul
secolului al XV-iea, un evident caracter meşteşugăresc, nefiind în chip vizibil inferi-
oară producţiei similare orăşeneşti. Nivelul de trai relativ ridicat al ţăranilor este
sugerat de o întreagă şi variată serie de descoperiri arheologice. Aşa, de pildă, deşi
păstrează aproape totalitatea elementelor planimetrice şi arhitecturale ale locuinţelor
vechi, locuinţele descoperite în aşezările rurale ale secolelor XV-XVI vădesc tendinţa
de a spori în suprafaţă, ceea ce permite, în primul rînd, o mai comodă Împărţire
a spaţiului locuibil. În plus, apariţia unor cuptoare sau vetre cu destinaţie gospodă­
rească (?) în afara locuinţelor vădeşte dorinţa de a evita pregătirea fără întrerupere
a hranei în locuinţă, ceea ce este, desigur, în măsură să sporească condiţiile de igienă
a locuinţelor. Inventarul însuşi al locuinţelor rurale din secolele XV-XVI diferă pe
plan calitativ de acela al perioadei anterioare, el cuprinzînd acum o serie de produse
de provenienţă orăşenească (ceramică, obiecte de metal, podoabe etc.), ceea ce pro-
bează nu numai continua lărgire a relaţiilor economice între sat şi oraş, ci şi sporirea
capacităţii de cumpărare a ţăranilor.
Mult mai important pe plan economic şi social pentru evoluţia ulterioară a
Ţărilor Româneşti este fenomenul constituirii oraşelor medievale, fenomen la a cărui
cunoaştere arheologia şi-a adus o contribuţie dintre cele mai importante. Fără să
fie necesar şi posibil să intrăm aici într-o discuţie specială privind condiţiile istorice
în care s-au format oraşele medievale româneşti, ne mulţumim să precizăm că, la
finele secolului al XIV-iea şi la începutul celui următor, în Moldova şi Ţara Româ-
nească există un număr relativ însemnat de oraşe, a căror participare la viaţa eco-
nomică a statelor feudale româneşti este în continuă creştere. Pe primele locuri ale
ierarhiei se situează bineînţeles Suceava, Neamţ, Siret, laşi, Roman - În Moldova,
Tîrgovişte, Curtea de Argeş, Cîmpulung - în Ţara Românească, dar lor li se adaugă
şi alte aşezări, care, fără să fi servit în acelaşi timp drept reşedinţe voievodale, au
cunoscut o activitate de producţie şi de schimb dintre cele mai înfloritoare.
Cercetărilor arheologice le datorăm cea mai mare parte a datelor care servesc
acum la conturarea tabloului vieţii economice desfăşurate în oraşele medievale româ-
neşti, această contribuţie a arheologiei la aprofundarea studiului vieţii orăşeneşti din
România cuvenindu-se scoasă special în evidenţă datorită Împrejurării că vicisitudi-
nile vieţii politice a Ţărilor Româneşti în secolele XVIII-XIX ne-au privat de
posibilitatea de a dispune de importanta sursă de documentare pe care o constituie
arhivele orăşeneşti (distruse în timpul războaielor purtate pe teritoriul României
mai ales în secolul XVI I I).
Cercetările arheologice au arătat că cele mai multe din oraşele medievale româ-
neşti erau apărate de fortificaţii speciale, compuse din palisade şi şanţuri de apărare,
atari Întărituri fiind socotite de către călătorii străini ca specific locale. În interiorul
oraşelor locuia o populaţie compusă din meşteşugari, negustori, boieri, oameni cu

73
ocupaţii nespecializate, oşteni etc., la care, în oraşele de reşedinţă domnească, se
adăugau numeroşi curteni. Fără ca cercetările de pînă acum să fi putut îngădui pre-
cizări de detaliu, este totuşi posibil să se avanseze părerea că, cel puţin începînd
din secolul XV, în oraşele româneşti meşteşugarilor încep să le fie rezervate spaţii
speciale, constituindu-se aşa-numitele << cartiere meşteşugăreşti>>, în care îşi aveau ate-
lierele şi locuinţele, Olari, fierari, năsturari, <<bijutieri>>, dulgheri, croitori, curelari, tăbă­
cari, pietrari constituiau tot atîtea categorii de meşteşugari, din aceste specialităţi des-
prinzîndu-se continuu altele, pe măsura progreselor tehnice înregistrate în cadrul fiecărui
meşteşug, dar şi în funcţie de continua creştere a cererii cumpărătorilor. În dome-
niul olăritului, de pildă, este sigur că în secolul XV existau producţii specializate de
ceramică de uz casnic, de ceramică ornamentală, sau în confecţionarea olanelor etc.,
tot aşa cum, spre sfîrşitul aceluiaşi secol, nu mai este de conceput că acelaşi meşte­
şugar producea obiectele de uz casnic din metal, fiare de plug sau alte piese ale in-
ventarului agricol, nasturi, bijuterii din metal inferior etc.
Dacă existenţa unei producţii meşteşugăreşti proprii este făcută sigură de către
cercetările arheologice efectuate pînă în prezent în diferite oraşe medievale româneşti,
mai puţin convingătoare sînt rezultatele obţinute în încercarea de a se dimensiona
volumul unei atari producţii. Faptul însă că aceleaşi cercetări au scos la lumină nu-
meroase obiecte de import, unele venite chiar din regiuni îndepărtate, ca şi consta-
tarea că actele scrise conţin numeroase invitaţii adresate de voievozii români negus-
torilor şi meşteşugarilor din Transilvania sau Polonia de a veni să-şi desfacă mărfu­
rile în Moldova şi Ţara Românească, constituie un indiciu preţios asupra neputinţei
producătorilor autohtoni de a satisface integral nevoile curente de produse meşte­
şugăreşti ale populaţiei de la oraşe şi sate. De altfel, în legătură cu aceasta, încă un
element care trebuie reţinut din cele mai vechi timpuri este acela că viaţa econo-
mică a provinciilor româneşti a avut un pronunţat şi permanent caracter complemen-
tar, nevoile de materii prime şi produse finite ale fiecărei regiuni fiind Împlinite prin
importuri din celelalte ţinuturi româneşti. Avînd avantajul unor zăcăminte şi bogăţii
naturale mai bogate, dublat de acela al vechimii mai mari a activităţii de prelucrare
a acestor bogăţii În cadrul unor oraşe înfloritoare încă în secolul XIII, Transilvania
a jucat un rol important în viaţa economică a poporului român în evul mediu,
între ea şi celelalte două ţări româneşti existînd intense legături economice, al căror
caracter firesc nu mai comportă discutii speciale.
Împrejurarea că, chiar de la începutul existenţei lor independente, Ţările Româ-
neşti au fost obligate (Ţara Românească în mod special) să privească cu toată atenţia
întărirea stăpînirii otomane în Peninsula Balcanică (îngrijorătoare de altfel pentru
întreaga Europă de sud-est), ameninţare continuă şi directă la adresa vieţii indepen-
dente a Ţărilor Româneşti, a impus un efort special şi relativ greu pentru ambele
state feudale de constituire a unui sistem defensiv puternic. Începînd cu Mircea cel
Bătrîn, care construieşte puternica cetate a Giurgiului, şi cu Petru Muşat în Moldova
{iniţiatorul lucrărilor de construire a cetăţilor de la Suceava, Neamţ şi Roman), în

74
spaţiul extracarpatic al României se ridică în secolele X IV-XV I puternice construcţii
militare, a căror cercetare pe cale arheologică a fost deja efectuată sau este în curs
de desfăşurare. Cetatea Scheia şi Cetatea de Scaun a Sucevei, Cetatea Neamţului,
cetatea muşatină (secolul XIV) sau Cetatea Nouă (secolul XV) de la Roman, cetatea
de pămînt de la Bîrlad (1476) sau cetatea Giurgiului (secolul XIV) sînt mărturii
grăitoare (şi numai parţiale) ale efortului solicitat de lupta pentru apărarea indepen-
denţei Ţărilor Româneşti. Chiar dacă nu pierdem din vedere rolul intern al unor ase-
menea construcţii iniţiate de domniile româneşti, distribuţia lor teritorială şi amploa-
rea căpătată de cetăţile amintite, anume în momentele de grea cumpănă, nu lasă nici
o umbră de îndoială asupra principalei lor destinaţii.
În funcţie de tehnica şi materialele din care sînt construite, ca şi de amploarea
şi complexitatea lor, cetăţile din Moldova şi Ţara Românească pot fi Împărţite în
două mari categorii: cetăţi de pămînt şi cetăţi de piatră.
Mai puţin cercetate (dar şi incomparabil mai puţin numeroase decît celelalte),
cetăţile de pămînt, indiferent de data la care sînt construite, sînt compuse dintr-o
palisadă cu schelet de lemn şi un şanţ de apărare, pe laturile neapărate de obsta-
cole naturale. Dacă aceste palisade servesc şi pentru asigurarea unui spaţiu locuibil
(ca la cetatea muşatină de la Roman) sau au numai rolul unui simplu perete apără­
tor, (Frumoasa - în Ţara Românească, Bîrlad - în Moldova) lucrul este în funcţie
de durata stabilită iniţial extistenţei fortificaţiei, deci de caracterul permanent sau
temporar al întăriturii, sau de destinaţia ei specială.
Mult mai importante sînt concluziile care se pot formula în legătură cu evolu-
ţia fortificaţiilor de piatră din Ţările Româneşti. Mai amplu şi sistematic cercetate în
Moldova, cetăţile de piatră oferă numeroase date şi observaţii valoroase privind con-
cepţia care a stat la baza organizării sistemului defensiv al ţării, şi mai ales referi-
toare la măsura în care noile mijloace de luptă (de pildă artileria) au determinat
îmbunătăţirea sistemului complex de apărare al fiecărei cetăţi în parte. Din acest
ultim punct de vedere, incontestabil cele mai importante date le-au adus cercetările
arheologice întreprinse la Suceava şi Cetatea Neamţului, unde se poate urmări chiar
pe etape imbunătăţirea apărării celor două fortificaţii. Lăsînd la o parte elementele
de tehnică propriu-zisă de construcţie, ca şi controversata problemă a originii tipului
celor mai vechi cetăţi moldoveneşti, este poate util să amintim aici că atît talentul
de strateg şi conducător militar, cit şi preocuparea pe care a vădit-o în tot timpul
domniei sale pentru astfel de probleme au făcut din domnia lui Ştefan cel Mare
una din cele mai importante perioade în evoluţia vieţii militare româneşti. În-
tr-adevăr, a doua jumătate a secolului al XV-iea a cunoscut în Moldova o intensă şi
multilaterală activitate de întărire prin noi construcţii a cetăţilor ridicate anterior şi
de construire a unor noi fortificaţii deosebit de puternice (exemplul cel mai reprezen-
tativ - Cetatea Nouă a Romanului). În plus, Ştefan cel Mare a căutat să asigure o
bună apărare a graniţei de sud a Moldovei şi mai ales a ţărmului Mării Negre,
supunînd, chiar dacă pentru scurtă vreme, Cetatea Albă şi Chilia. Aşa se face că,

75
în lupta Împotriva pericolului otoman, Moldova a beneficiat de un sistem defensiv
închegat şi puternic, bazat pe fortificaţii ca cele de la Suceava, Neamţ, Roman,
Orhei, Crăciuna etc.
Dacă unele observaţii arheologice sînt juste, acum există şi dovada că Moldova
este prima ţară din Europa răsăriteană care îşi adaptează sistemul defensiv la noile
condiţii de luptă, determinate de folosirea pe scară largă a artileriei. Şi nu este cu
nimic exagerat să afirmăm că îmbunătăţirile aduse acestui sistem în a doua jumătate
a veacului al XV-iea au avut un rol deosebit de important pînă în secolul XVII.
După acest ultim secol, datorită regimului de dependenţă politică faţă de Poarta
otomană, Moldova a fost lipsită de principalele sale fortificaţii, distruse din ordinul
turcilor.
Dacă Ţara Românească şi Moldova, a căror dezvoltare istorică generală, din
motive care nu pot fi analizate aici, nu au cunoscut unul din cele mai importante
fenomene ale vieţii orăşeneşti medievale, şi anume înconjurarea oraşelor cu ziduri
de piatră masive şi puternice, care să transforme aceste aşezări în adevărate redute,
sistemul lor defensiv bazîndu-se pe cetăţi de pămînt sau de piatră, Transilvania a
cunoascut, în schimb, generalizarea sistemului de fortificaţii orăşeneşti care puteau
transforma aşezările respective în centre de rezistenţă în caz de pericol extern. Aceasta
a făcut ca rolul cetăţilor propriu-zise să fie aici mai mic decît în spaţiul extracarpatic
al ţării noastre.
Ar fi însă eronată opinia că pe teritoriul Transilvaniei nu au existat, în decursul
veacurilor, cetăţi, dintre care unele chiar destul de puternice. Indiferent dacă este
vorba de fortificaţii din pămînt şi lemn, dintre care cea mai demnă de amintit este
aceea de la Dăbîca Gud. Cluj), ori de altele lucrate din piatră (Turda-Moldoveneşti,
Tîmpa-Braşov, Slimnic etc.), în funcţie de vechimea, de puterea economică a celor
ce le ridicau şi de amploarea rosturilor lor specific defensive, aceste fortificaţii sînt
repartizate pe aproape întregul cuprins al Transilvaniei, constituind tot atîtea obiec-
tive posibile ale unei viitoare atente cercetări arheologice. De altfel, unele zone ale
Transilvaniei (ca Făgăraşul, de pildă) au şi devenit obiectul unor cercetări speciale
pe această linie.
Înainte de a încheia această prezentare, a cărei sarcină este exclusiv aceea de
a schiţa liniile mari ale cercetărilor arheologice întreprinse în România vreme de
aproape un secol şi a sugera tematica majoră, de ordinul sarcinilor istorice, în funcţie
de care s-au desfăşurat aceste cercetări, nu putem să nu amintim, în puţine cuvinte,
efortul susţinut pe care l-a solicitat cercetarea unei categorii aparte de monumente,
şi anume a monumentelor religioase.
Încă de la constituirea statelor feudale româneşti - în Transilvania fenomenul
fiind de dată mai veche sub raport cronologic - organizarea vieţii statale a cunoscut
mari şi îndelungate eforturi de organizare şi a unei vieţi bisericeşti corespunzătoare,
în fiecare din Ţările Româneşti. Aceasta a presupus nu numai constituirea acelei ierarhii
obligatorii în sînul bisericii locale şi stabilirea raporturilor între autoritatea centrală

76
politică a statelor şi biserică, ci şi, în diverse etape, ridicarea unor lăcaşuri de cult.
Împrejurarea că domniile din Ţările Româneşti au fost, dacă nu exclusivul, cel puţin
principalul iniţiator al acţiunii de ridicare a complexelor mănăstireşti sau bisericeşti
{acţiune care a cunoscut o importantă participare şi a familiilor boiereşti) a făcut
implicită şi obligaţia ca noile aşezăminte să fie înzestrate cu importante averi, din a
căror acordare ctitorii îşi făceau un neascuns prilej de afirmare. Concomitent cu
aceasta, există temeiuri să se afirme că teritoriului României nu i-a fost străină practica
construirii unor biserici şi de către orăşeni, indiferent dacă aceştia erau bogaţi şi ini-
ţiatori individuali sau organizaţii orăşeneşti de caracter profesional (frăţii, bresle etc.),
fenomenul acesta fiind specific mai ales Transilvaniei, unde apariţia mai timpurie
a breslelor în raport cu Ţara Românească şi Moldova, şi ocuparea de către acestea
a unui loc foarte important în viaţa orăşenească transilvană, s-a exprimat în formele
clasice ale Europei apusene şi centrale.
Este locul să amintim, cu titlu şi de recunoaştere a unor merite pe care şi le-a
cîştigat incontestabil, că iniţierea şi apoi continuarea sistematică a lucrărilor de cerce-
tare a complexelor bisericeşti aparţine fostei Comisii a Monumentelor Istorice din
România, o activitate similară desfăşurînd astăzi Direcţia Monumentelor Istorice
şi de Artă. Nefiind posibilă şi nici necesară menţionarea tuturor complexelor cercetate
pe cale arheologică în cursul deceniilor trecute sau în anii mai apropiaţi, ne mulţu­
mim să le amintim, cu titlul de exemple mai semnificative, pe cele de la Comana,
Curtea de Argeş, Vodiţa, mănăstirea Snagovului, mănăstirea Neamţului, Cetăţuia de
lîngă laşi, Voroneţ, Dragomirna, Moldoviţa veche, Putna, Densuş, Cinciş, Sf. Mihail
din Cluj etc.
 ÎNCHEIERE

<< Harta arheologică a României>>, ca şi textul capitolelor introductive, nu şi-a

propus să ilustreze decît aspectele cele mai însemnate ale urmelor şi monumentelor
descoperite pe cuprinsul ţării. O tratare exhaustivă a lor ar fi cerut nu numai o lucrare
de mai mari proporţii, dar şi discutarea amănunţită a unor probleme ce sînt departe
de a fi rezolvate. Expunerea succintă de mai sus are însă scopul de a arăta, pe de o
parte, cît de variate sînt aceste monumente şi de a sublinia, pe de altă parte, conti-
nuitatea şi dezvoltarea tot mai mare pe care au cunoscut-o diferitele forme ale civi-
lizaţiei vechi de pe cuprinsul României.
Este clar că avîntul cercetărilor arheologice din România, ca şi numeroasele
probleme ce-şi aşteaptă încă rezolvarea, pun În faţa arheologilor români sarcini mul-
tiple. Cercetările viitoare vor trebui să aprofundeze în egală măsură cunoştinţele deja
obţinute, să le precizeze mai bine conţinutul de fapte şi de idei şi, de asemenea, să
atace cu curaj acele perioade şi acele probleme care, în stadiul actual al cunoştinţelor
noastre, sînt încă fie restrînse, fie nesatisfăcătoare.
Un lucru este însă clar: datorită avîntului excepţional luat de cercetările arheo-
logice, în ultimii 20 de ani, s-a putut realiza - în cadrul sintezei generale pe care o
cuprind volumele << Istoriei României>>, editate de Academia Republicii Socialiste
România - prima mare sinteză de istorie veche a României, în care urmele arheologice
descoperite în cursul ultimului veac au fost folosite în chip ştiinţific pentru a desluşi
geneza şi dezvoltarea vieţii economice, sociale, culturale şi politice a populaţiilor care
au trăit în hotarele României din cele mai vechi timpuri şi pînă în pragul epocii noastre.
Culturile neolitice şi cele din epoca bronzului au dus cultura populaţiei locale la o
adevărată culme. Epoca fierului a pregătit forma cea mai înaltă a culturii geto-dace,
ajunsă la apogeul său în vremea consolidării statului dac al lui Burebista şi Decebal.
Contactul cu lumea greacă, realizat datorită coloniilor greceşti pontice şi mai apoi
contactul cu lumea romană, care a dus la cucerirea Daciei de către romani şi transfor-
marea ei în provincie romană, constituie un capitol de o importanţă excepţională
pentru formarea poporului român şi a culturii sale specifice. Contribuţia populaţiei
daco-romane rămasă pe fostul teritoriu al provinciei abandonată de trupele romane
în 271 e.n., ca şi felul în care această populaţie şi cultura sa au reacţionat faţă de cul-
tura popoarelor migratorii, a fost urmărită cu atenţie pe deplin justificată de cercetările

78
arheologice din ultimii ani. Golul cunoştinţelor noastre în acest domeniu s-a restrîns,
şi fără îndoială că cercetările viitoare vor ajunge să umple această lacună, pentru a
înţelege nu numai felul în care populaţia daco-romană şi-a continuat traiul, în condiţii
istorice deosebit de vitrege, dar şi felul în care această populaţie, vorbind o limbă
romanică, a putut pÎnă la urmă să reapară pe scena vieţii politice de o parte şi de alta
a Carpaţilor. În sfîrşit, o dată constituite primele state româneşti, cultura veche româ-
nească a putut ajunge pînă la acele minunate forme pe care le constatăm studiind
viaţa culturală şi artistică românească din veacurile XIV-XVI I.
Problemele care mai aşteaptă a fi rezolvate, aspectele încă insuficient cunoscute
ale acestei milenare culturi, sînt desigur încă multe. În stadiul actual al cercetărilor
noastre, am putut ajunge însă la constituirea unei temeinice baze de pornire, cu aju-
torul căreia, sîntem convinşi, se va putea merge mai departe În condiţii încă şi mai
bune. << Harta arheologică>>, pe care o prezintă lucrarea de faţă, a avut drept scop să
arate, în condiţii grafice adecvate, care sînt cunoştinţele noastre cele mai sigure cu
privire la trecutul poporului român, precum şi care sînt limitele cunoştinţelor noastre
ce vor trebui din ce în ce mai mult lărgite în viitorul cel mai apropiat.
 LISTA ILUSTRAŢIILOR
Răzuitoare ( a) şi vîrfuri bifaciale de silex
(b şi c) din musterianul superior, de la
Ripiceni, jud. Botoşani ( paleoliticul mijlociu).
2 Statuete de lut ars din cimitirul neolitic de
la Cernavodă ( cultura Hamangia), aşa-zisul
gînditor şi perechea sa.
3 Statueta de lut ars din aşezarea de la Rast,
jud. Dolj ( cultura Vinca-Rast).
4 Vas cu decor spiralic excizat şi incrustaţie
de culoare albă, de la Vădastra (cultura Vă­
dastra).
5 Model de lut ars al unui sanctuar, de la
Căscioarele ( cultura Gumelni/a).
6 ( a, b) Topoare de silex de la Căscioarele,
jud. Ilfov ( cultura Gumelni/a); a, fixat
într-un miner de corn de cerb perforat în
care se prindea coada.
7 Statuete schematizate de os de la Căscioarele
( cultura Gumelni/a).
8 Vas antropomorl de lut ars, descoperit la
Sultana, jud. Ilfov ( cultura Gume/ni/a).
9 Statuetă cu două feţe, purtînd un vas pe
cap, de la Gume/ni/a (jud. Ilfov).
10 Statuetă de lut ars de la Drăguşeni, jud.
Botoşani ( cultura Cucuteni A).
11 Vas policrom din Moldova (cultura Cucu-
leni A).
12 Topor de bronz de la Someşeni, J. ud. Cluj
(începutul epocii mijlocii a bronzului .
13 Vas de lut ars din necropola de la Monteoru
( cultura Monteoru, epoca mijlocie a bronzului).
14 Statuetă de lut ars din necropola de la
Cima ( epoca mijlocie a bronzului).
15 O altă statuetă de lut ars descoperită în
necropola din epoca mijlocie a bronzului
de la Cima.
16 Mormînt de incineraţie din necropola de la
Cima, jud. Dolj; urna cu oasele arse este
acoperită cu un capac peste care au fost puse
două văscioare şi o statuetă, acoperite şi sus-
ţinute la rîndul lor de alt capac (Cima, cultura
Girla Mare- Cîrna, epoca mijlocie a bronzului).
17 Strachină decorată din necropola de la
Basarabi, jud. Dolj ( prima epocă a /ierului).
18 Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti, jud.
Prahova (sec. IV l.e.n.).
19 Cnemidă de argint din mormîntul de la
Agighiol (sec. IV i.e.n.).
80
20 Coiful de argint aurit din mormîntul de la
Agighiol, jud. Tulcea ( sec. I V i.e.n.).
21 Unul dintre paharele de argint descoperite
În mormîntul de la Agighiol, decorat cu
p~sări şi animale fantastice ( sec. IV i.e.n.).
22 Una dintre cupele de argint din tezaurul
geto-dac de la Sîncrăieni, jud. Harghita
(sec. I i.e.n.-sec. I e.n.).
23 Monument roman de la T omis (găsit la
Cumpăna); colegiu al adoratorilor lui Heros,
format din orientali ( sec. I I e.n.).
24 Tabletă dionisiacă descoperită la Histria
(sec. II e.n.).
25 Arhitravă de la T omis, purtînd numele
guvernatorului M. Servilius Fabrianus ( sec.
II e.n.).
26 Capitel descoperit la Callatis ( sec. V- VI
e.n.).
27 Capitel corintic de la T omis ( sec. II I e.n.).
28 Statuetă elenistică de la Histria ( sec. II - I
i.e.n.).
29 Vas arhaic de stil Fik,ellura, de la Histria
(sec. VI i.e.n.).
30 Statuetă arhaică de la Histria (sec. VI i.e.n.).
31 Vas (pefik.e) de la Histria (sec. IV i.e.n.).
32 Vas (guttus) de la Histria (sec. IV i.e.n.).
33 Vas roman de sticlă, de la Callatis (sec.
/-II e.n.).
34 Statuetă reprezentînd pe Asklepios, probabil
de la T omis ( sec. II e.n.)
35 Cană de tradiţie dacică din cimitirul de la
Tîrgşor-Ploieşti (sec. IV e.n.).
36 Cană cenuşie cu gura treflată din cimitirul
de la Tîrgşor-Ploieşti ( sec. IV e.n.). ·
37 Patera cu figuri din tezaurul de la Pietroasa.
38 Cană din tezaurul de la Pietroasa.
39 Fibulă de tip gepidic ( prima jumătate a sec.
VI e.n.) de la Moreşti.
40 Strachină de la Păcuiul lui Soare ( prima
jumătate a sec. XIV).
41 Strachină smălţuitli, de la Păcuiul lui Soare
( prima jumătate a sec. X I V).
42 Ceramică smălţuită de factură bizantină, de
la Păcuiul lui Soare ( a doua jumătate a
sec. XIV).
43 Vas oriental de import (sec. XV-XVI),
descoperit la curtea domnească din Suceava.
8
9,10
11,12,13
14 15
16, 17
I .
I
<III 21
23, 24
29, 30, 31
37
40, 41

42 43 ...
 SUMAR

Cuvînt Înainte - - - - . - - - - - - .. - · · - 5
VLADIMIR DUMITRESCU
Comuna primitivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

EMIL CONDURACHI
Monumentele din epoca colonizării greceşti şi a statului geto-dac . . . . . . . . . . . . 28
Monumentele epocii romane în Dacia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
Monumentele epocii romane În Dobrogea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

MIRCEA D. MATEI
Monumente arheologice ale perioadei migraţiei popoarelor pe teritoriul României 58
Teritoriul României în perioada feudalismului timpuriu şi în orînduirea feudală 69

Încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

Lista ilustraţiilor 80

APĂRUT 1972
COLI DE TIPAR 5
PLANŞE 16+14 HĂRŢI TIPAR ÎNALT
C. Z. PENTRU BIBLIOTECILE MARI 902.6(R)
C. Z. PENTRU BIBLIOTECILE MICI 902.6
TIRAJ 1800+10+140 BROŞATE

~·I;
,'

,
i ~;
0
"""'"'.

;
ÎNTREP. POLIGRAFICĂ „ARTA GRAFICĂ"
CALEA ŞERBAN VODĂ 133,
BUCUREŞTI
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA
 u. R. s. s.

(/)

R. B U L G A R A

1 HARTA ROMÂNIEI
 LEGENDA
...- PREPALEOLITIC
PALEOLITIC D
. CULTURA DE PRUN
~ ABBEVILLIAN
e ACJ-lEULLEAN

O PREMUSTERIAN
~ MUSTERIAN

g ~~0~~~~1ENTAL
EPI PALEOLITIC
CAMPIGNIAN ARHAIC
~ l'.OMANELLO·AZILIAN
fi".] SWIDERIAN
IJI TARDENOISIAN
6 SCHELA CLAD0VEI

2 HARTA DESŞI
PALEOLITICE
COPERIRILOR
EPIPALEOLITICE
 LEGENDA OJLTURILOR
• CRIŞ I II
· /~ .
• LINIARÂ ~/~
 o
VINCA-TURDAŞ OoO
CULTURA VINCA TURDAŞ
- DUDEŞTI /'V',.
• TISA 1
 LEGENDA CULTURILOR
I ~
......
HAMANGIA

 BOIAN

• PR-ECUCUTEN I Ir I 11
• VtNCA - RAST /// /
•
0
-
LUMfA NOUĂ·PETREŞTI;.--'

VĂDASTAA

TISZAPOLGAR.
~
-=
4 HARTA CULTURILOR
NEOLITICULUI DEZVOLTAT
ŞI ALE ÎNCEPUTULUI
PERIOADEI ENEOLITICE
CULTURA PETR.EŞTI

LEGENDA CULTURILOR
• PETREŞTI ,-'

 GUMELNIŢA ===
,6. SÂLCUŢA

• OJCUTEN I I I 111
0 CER.NAVODA I ~
• ~ERESZTUR ~ A

5 HARTA CULTURILOR ENEOLITICULUI

DEZVOLTAT ŞI TÎRZIU
 CULTURA
COŢOFENI

G"UPA
DECEA MUR.EŞULUI
. ... . . . .......... .... .... .... . .
••••••••• •• o 0 ................. .

CULTURA
~~u CER.NAVODA Il-
FOLTESTI

LEGENDA CULTURILOR.
• BADEN PECSEL ~ //4
• HORODISTEA 0-."'~
(I) MORMINTE CU OCRU
D FOLTESTI - Â. A. I
CERNAVDDA I! , V v
- DECEA MUREŞULUI
„ CDŢ0FENI I I I II
~ CERNAVOOA m, ' ",'
@ AMFORE SfERJCE
~ VUCEDOL
<) GLINA
=== ·
0 000°

PER.IAM J'lJ1

6 HARTA CULTURILOR PERIOADEI DE TRANZIŢIE

SPRE EPOCA BRONZULUI
ŞI DE LA ÎNCEPUTUL EPOCII BRONZULUI
 LEGENDA CULTURILOR
• COSTIŞA I I 11
Q M0NTEORU

0 TEI \\\\I\
L p·1:R.IAM - PEOCA III
~ VATINA
- OTOMANI : : i
SIGHIŞ OARA ~/.,
• (WIETENB ERG) //"

 VERBICI0ARA

• GÎRLA MARE-CÎRNA

D NOUA ,-...,._,,

(J) SUCIU DE SUS •. • • .••

7 HARTA CULTURI LOR

EPOCII BRONZULUI
 IMPURIU

LEGENDA
TEZAURE DE AUR.
• OlN EPOCA BRONZUWI
SI DIN HALLSTATT
L:::,.. BRONZ TIMPURIU
 BRONZ. M IJLOCJU
A BI\ONZ TÎRZIU
O HALLSTATT A1
a HALLSTATT A2
0 HALLSTATT BI
• HAL L ST A TT B2
() HALLSTATT 63
(D HALLSTATT C1

8 HARTA TEZAURELOR DE OBIECTE DE AUR

ŞI A DEPOZITELOR DE BRONZURI DIN EPOCA
BRONZULUI ŞI DIN PERIOADA HALLSTATT
 1·
/U,,m
J Ii/RiJii,i
/
f

HALLSTATT A-B
CETĂŢI GR.ECEŞTI

o HALLSTATT C-D

o DESCOPERIRI GRECE.ŞTI
ÎN MEDIU AUTOHTON
HALlSTATT IAN
.... DESCOPERIRI SCITICE
6 DESCOPERIRI I\TR.1-
e,UITE SCIŢILOR.

+ SPADE ŞI PUM...iALE
DE TIP AKINAK.ES.
(.i ENCLAVĂ ILIRICĂ

9 HARTA CULTURILOR EPOCII HALLSTATT;

SCIŢII; ÎNCEPUTURILE CETĂŢILOR GRECEŞTI
 g
. ••

e
.. . .-- I

e e 8
e e COSTEŞTI
Q
9 9

LEGENDA
0 CETĂŢI GRECEŞTI
Tuzla DESCOPERI R.I DE ARTĂ
r,'wst,nem· ,._, ...._ TRACO - GETICĂ
'(/t,rlfleho/X)//Sj • • •
G::,//olts AŞEZARI ŞI CITAŢI
GETO - DACICE.
0 TEZAURE DE OBIECTE
DE AI\GINT GETO· DAOCf
1i1 DESCOPER 1~ 1 mTICE

li!ÎI!! ~~~~~:;E~it;;~~:

10 HARTA PERIOADEI LATE.NE

(INCLUSIV BASTARNII ŞI CELŢII) ŞI
DOBROGEA ÎN SECOLELE IV-I Î.E.N.
 C·ARRI.O
ANTONINOrL
CARRlr\NTO
NINHEGAVGV
PR•PR
COLVLNRAIA
AVGDAC·SARM

• Cl'\STRE ROMANE

• /'I.ŞEZĂF<J $1 NECROPOLE
C/'I.RPO-DACE .

6 DESCOPERJRJ SARMATICE

-
GRANITA
._
'
___________
DAOEI 'ROMI\NE ..._ _
..,,.

DRUMURI
----

11 DACIA ROMANĂ. DOBROGEA ROMANĂ,

DACII LIBERI. CARPO-DACII. SARMAŢII
(SECOLELE 11-111)
 DESCOPERIRI APMŢINÎND
POPULAŢIEI N.JTOHTONE
(SEC . V-VII E.N . )
DESCOPERIRI /\P/\RŢINÎND OJLTUIIII
DE TIP siNT/\N/\ DE MUREŞ .
OESCOPERJRI HUNICE
DESCOPERIRI DIN PERIOADA
HUNICĂ

RĂSPÎNDIREA DESCOPERIRllDR
~ DE CARACTER GEPIDIC

• DESCOPERIRI DE CAAACTER
AVJ\RJC

111 1 OEscoPERllll DE CAMCTER

SL/\V Şi SLAVO-N.JTOHTON
o ORAŞE ROM/\NO BIZ/\t-l"TlNE

•••~ •VALURI

12 MIGRAŢII.
DOBROGEA ROMANO-BIZANTINĂ
(SECOLELE li-VII)
 DESCOPERIRI DE

~<r
CARAmR MAGH~~R.!!!!·~~!!!!!!!!!!!~~~---·----~

t---7 :ŞOARA

DESCOPERIN VECHI
ROMÂNEŞTI
"5EZÎÎRI SAU FORTIFICAŢII
BIZANTINE DIN SEC. )(.-X.III
DESCOPERIRI DE CAMCTER
BULGAR .
VJ'ILUL OE PIATRĂ OE LA
SFÎRSITUL SEC. )(.
DESCOPERIRI DE CARACTER.
MAGHIAR .
DESCOPERIRI DE O.RJICTER_
PECENEG
DESCOPERIRI DE CJ'IRACTER
PECENEGO-CUMAN

• DESCOPERIRI MAI SEMNI-

FICATIVE PENTRU SEC K

13 HARTAAŞEZĂRILOR OMENEŞTI
DIN SECOLELE VII-XIII
 LEGENDA

(j) ORAŞE TÎR.GUR.I

*+
• ALTE J\ŞEz.ĂR.I

CETĂŢI
BISERJCJ

± MĂNĂSTIRJ
~ LOCURI DE LUPTE

14 HARTA PRINCIPALELOR
MONUMENTE ISTORICE DIN EPOCA
FEUDALĂ ROMÂNEASCĂ
(SECOLELE XIII-XVII)