Alexandru Odobescu (n. 23 iunie 1834, București - d.

10 noiembrie 1895, București) a

fost un scriitor, arheolog și om politicromân. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și
profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei
(Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în
perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Tome I-III,
Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei
răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile
românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literarădedicate
literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec.
XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume
de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

Tezaurul de la Pietroasele (cunoscut și ca Tezaurul de la Pietroasa) este

un tezaur arheologic format din 22 de piese, descoperit în 1837în localitatea Pietroasele, Buzău.
Două dintre piesele componente au dispărut în decursul reținerii lor în Rusia. În prezent, cele zece
piese restituite în 1956 sunt expuse la Muzeul Național de Istorie. Tezaurul de la Pietroasa,
cunoscut și sub numele popular de „Cloșca cu puii de aur” a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de
doi țărani (Ion Lemnaru si Stan Avram) în timp ce luau piatră de pe dealul Istrița (750 m). Din
tezaurul compus inițial se pare din 22 de piese, s-au putut recupera doar 12, în greutate totală de
aproape 19 kg.
Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur:
un platou mare, o cană (oenochoe)o pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în
centru;, iar statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, așezat pe un tron
împodobit cu un vrej de viță de vie.un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice. A fost
piesa cea mai studiată din întregul tezaur;un colan simplu;
iar șapte sunt împodobite și cu pietre prețioase:
un colan cu balama; patru fibule, un fel de broșe folosite la prinderea veșmintelor. două vase
poligonale, unul octogonal și altul dodecagonal.. Au fost, deasemenea, distruse și restaurate
de mai multe ori.

Datarea tezaurului și atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât și de la inscripția de pe

colan, prezența runelor sugerând un neam germanic. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigoților conduși
de Athanaric, care s-au refugiat în Imperiul Roman odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat
cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză îl atribuie ostrogoților, din prima jumătate a secolului al V-lea.

Istoria Arheologiei, in ale sale 15 despartiri, cuprind o schita a istoricului vicisitudinilor si

caracterelor stiintei arheologice in Antichitate si in Renastere, iar a doua serie continua cercetarile in
Epoca modera a tuturor ramurilor antichitatilor.(poetul Ovidiu)
2.Chestionarul lui Odobescu
În anii 1871-1873, Alexandru Odobescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, trimite
către învăţătorii satelor din România ordinul de a răspunde la un chestionar referitor la „antichităţile“
aflătoare pe teritoriul satului, amplasarea, descrierea şi starea lor; era cerută totodată şi
reproducerea legendelor locale legate de acestea, sau fapte petrecute în legătură cu ele.
Chestionarele completate, aflate în opt volume la Biblioteca Academiei Române (ms.223-230), fac
parte din bibliografia obligatorie a cercetătorilor şi restauratorilor edificiilor din mediul rural. Totodată,
ele conţin informaţii dintre cele mai interesante referitoare la mentalităţi şi aspiraţii, moduri de viaţă,
dar şi ilustratoare pentru felul de a privi al lumii săteşti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. În scurte
vorbe, chiar ele sînt „monumentabile“, piese valoroase ale unui patrimoniu ce merită studiat, pentru
a înţelege mai profund cîteva secole de viaţă rurală românească.

Bazate în bună măsură şi pe Chestionarele lui Odobescu, studiile întreprinse pînă acum arată că în
secolul al XVII-lea, cu precădere în perioada domniei lui Matei Basarab, boierii încep să-şi
construiască ample reşedinţe pe moşiile pe care le deţin. Curţile boiereşti – fiindcă astfel s-au numit
pînă tîrziu, la jumătatea secolului al XX-lea – erau ansambluri vaste, înconjurate cu ziduri puternice,
aşezate de regulă pe o înălţime. Casa boierului, anexele destinate slujitorilor şi slujbaşilor se aflau
toate alipite la interiorul zidului de incintă, astfel încît suprafaţa de teren neconstruită a curţii putea
adăposti sătenii cu bunurile lor, în cazul în care trupe străine sau grupuri răzleţe de atacatori făceau
incursiuni de jaf. Alipită acestei incinte, o alta, mai mică, închidea curtea bisericii, în fapt o capelă,
locul în care boierul şi familia lui participau la slujba religioasă. Adeseori, acesta era şi locul de
îngropare al familiei boierului şi destule astfel de biserici, devenite între timp biserici parohiale,
păstrează încă mormintele celor care le-au construit.

Aproximativ 60 de astfel de ansambluri de curte sînt atestate a fi fost ridicate în Ţara Românească
în secolul al XVII-lea.

În anul 1871 şi cu o revenire în anul 1873, învăţătorii din judeţul Teleorman au răspuns la Chestionarul
arheologic popular, conceput de Alexandru Odobescu şi transmis de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice în toate oraşele şi comunele ţării. Cele şase întrebări propuse solicitau inventarierea vechilor
aşezăminte sau vestigii şi completarea cu detalii privind localizarea geografică faţă de comuna de
reşedinţă, întinderea sau dimensiunile şi forma acestora, vechimea cunoscută din tradiţie şi enumerarea
obiectelor vechi, antice, descoperite în pământ. Statistic, au fost trimise 88 de răspunsuri pentru tot
atâtea localităţi, reprezentând procentual aproape 50% din comunele urbane şi rurale aflate la acea dată
în teritoriul administrativ al judeţului. Confirmarea corectitudinii şi valorii unora dintre observaţiile
respondenţilor s-a făcut în timp, cel mai bun argument fiind însăşi Lista Monumentelor Istorice 2010.
Dintre cele 83 de situri arheologice înscrise în lista oficială, 22 au fost menţionate în răspunsurile la
Chestionar, iar dintre puţinele monumente medievale din aceeaşi listă, toate de categoria A, cu valoare
naţională, 5 sunt consemnate în comunicările acelor învăţători din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-
lea.
3 Patrimoniului Cultural Imaterial
UNESCO a întocmit o listă a Patrimoniului Cultural Imaterial cu scopul de a asigura o mai bună
protecție unor elemente culturale imateriale din toată lumea și de a promova înțelegerea
semnificației lor.[1] Această listă este publicată de Comisia Interguvernamentală pentru păstrarea
Patrimoniului Cultural Imaterial, iar membrii acesteia sunt aleși de statele membre întrunite în
Adunarea Generală a ONU. Printr-un compendiu al diferitelor comori orale și imateriale ale omenirii,
programul încearcă să atragă atenția asupra importanței conservării patrimoniului imaterial, pe care
UNESCO l-a identificat drept componentă esențială și depozitar de diversitate culturală⁠(d) și expresie
creativă.[2][3]
Lista a fost înființată în 2008 când a intrat în vigoare Convenția pentru Conservarea Patrimoniului
Cultural Imaterial⁠(d) din 2003.
În 2010, programul era alcătuit din două liste. Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural
Imaterial al Omenirii este cea mai lungă și cuprinde „practici și expresii [care] ajută la
demonstrarea diversității acestui patrimoniu și promovează înțelegerea importanței sale”. Lista
Patrimoniului Cultural Imaterial care Are Nevoie de Conservare Urgentă este mai scurtă și
cuprinde acele elemente culturale pe care țările și comunitățile implicate le consideră a fi într-o
situație ce impune măsuri urgente pentru a le menține în viață.[4][5]
În 2013, în această din urmă listă erau înscrise patru elemente, ceea ce ajută statele membre să
mobilizeze cooperarea și asistența internațională pentru a asigura transmiterea acesui patrimoniu
prin participarea comunităților implicate. Astăzi, această listă cuprinde 35 de elemente. Lista totală
cuprine 281 de elemente.[4]
Doina, Calusul, martisorul.
4 Patrimoniul ca peisaj
Proiectul urmăreşte promovarea conceptului de peisaj arheologic şi a metodelor specifice de analiză
cu scopul conştientizării de către specialişti (arheologi, istorici, arhitecţi, operatori culturali, studenţi),
dar şi de către publicul larg, a valori intriseci de patrimoniu, stabilite de Convenţiei Peisajului de la
Florenţa din 20 octombrie 2000, ratificată în România prin Legea nr. 451 din 8 iulie 2002. Totodată
acţiunea noastră doreşte integrarea conceptului de peisaj arheologic/cultural (archaeological/cultural
landscape) atât în strategiile şi studiile de cercetare ştiinţifică (arheologică şi istorică) cât şi în
strategiile de valorificare turistică a unor regiuni şi areale din România.

Prima lege care defineşte noţiune de peisaj şi care îi dă noi valenţe este Convenţia Europeană a
Peisajului(C.E.P.) de la Florenţa din 20 octombrie 2000. Aceasta defineşte peisajul ca fiind "o parte de
teritoriu perceput ca atare de către populaţie, al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii
factorilor naturali şi/sau umani" şi ca "o componentă esenţială a cadrului de viaţă pentru populaţie,
expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al identităţii acesteia".

Bucsani, Buturugeni, Crevedia Mare, Vadu Lat, Posta, Bora, Albesti

5

6 Nicolae Morosan
Nicolae Morosan s-a nascut in 1902, in satul Cuconestii Vechi, judetul Edinet, din Basarabia. A absolvit
liceul “B. P. Hasdeu” din Chisinau, apoi a studiat la Facultatea de Stiinte Naturale a Universitatii din Iasi,
pe care a absolvit-o in 1927. Va imbratisa cariera de geolog si arheolog si va publica peste 40 de lucrari
stiintifice, descoperind zeci de asezari paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului si Prutului. Membru al
Colegiului Arheologic si al Institutului International de Arheologie, Morosan isi sustine doctoratul in Franta,
in 1933, cu o teza despre Pleistocenul si Paleoliticul Romaniei de Nord-Est, care va fi publicata peste
cinci ani, in Anuarul Geologic al Romaniei.arheologia romaneasca il revendica drept intemeietorul
cercetarii stiintifice a paleoliticului dintre Carpati, Nistru si Mare Neagra,opera lui este una fundamentală,
bibliografia operei sale este una impunătoare şi chiar dacă s-a stins prematur, el s-a impus şi continuă să
se impună generaţiilor actuale prin destinul său şi prin opera sa.Biografia lui reflectă destinul unui savant
dintr-o generaţie care s-a născut la schimbarea epocilor, pe ai cărei umeri a căzut povara secolului XX,
un secol zbuciumat de revoluţii şi zguduit de războaie.A absolvit Liceul „B. P. Hasdeu” din Chişinău, apoi
a studiat la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1927. Va
îmbrăţişa cariera de geolog şi arheolog şi va publica peste 40 de lucrări ştiinţifice, descoperind zeci de
aşezări paleolitice pe terasele fluviale ale Nistrului şi ale Prutului. Membru al Colegiului Arheologic şi al
Institutului Internaţional de Arheologie, Moroşan îşi susţine doctoratul în Franţa, în 1933, cu o teză despre
Pleistocenul şi Paleoliticul României de Nord-Est, cu specializare la Paris, cu deplasări de cercetare în
Franţa, Anglia, Belgia, Cehoslovacia ş.a., tot el reuşind să fie director la Gimnaziul „M. Eminescu”. Doctor
în ştiinţe naturale şi specializat în geografie şi paleontologie, el, ca geolog, reprezenta România la
Societatea Preistoricilor Francezi. A făcut cercetări geologice, paleontologice şi preistorice în Basarabia,
Moldova şi Dobrogea. Este autorul a cca 40 de lucrări ştiinţifice, tipărite în ţară, precum şi la Paris,
Toulouse, Oslo, Varşovia, Bruxelles, Frankfurt pe Main, Washington ş.a.Opera lui, chiar şi în formulă
bibliografică, este impresionantă:
Contribuţiuni la cunoaşterea paleoliticului din Moldova de Nord (Bucureşti, 1927); O staţiune paleolitică în
Dobrogea: Topalu (1928); Noi contribuţiuni preistorice asupra Basarabiei de Nord (1929); Contribution a
l’etude du quaternaire de la Moldavie N. E., (1931); Existe-t-il du Micoquien en Bessarabie et quelle serait
sa place dans la chronologie du pleistocene (Paris, 1931); Cea mai frumoasă dintre „Pointes en feuille de
laurier solutreennes” din România extracarpatică (Iaşi, 1933); Evoluţia cercetărilor preistorice-paleolitice
din Rom. N.E. şi rezultatele obţinute (Chişinău, 1933); Quelque observations sur le Quaternaire du N.E.
de la Moldavie (Bucureşti, 1933); Solutreenul din România extracarpatică… (Chişinău, 1933); Asupra
existenţei Mamuţilor, Rinocerilor şi Cerbilor în Moldova… (1934); Depozitele quaternare
paleontologice şi levalloisiene de la Gherman-Dumeni (1934); La plus jolie Pointe en feuille de laurier
solutreene de la Roumanie (Le Mans, 1934); O fibulă particulară germanică din epoca imperialo-romană
găsită în Basarabia (Chişinău, 1935); Effets de quelques Agents physiques sur les Roches… (La Mans,
1931); Kaiserzeitliche Tibel aus Vasilica (Berlin, 1935); Alexandru Donici (Chişinău, 1936); Alimentarea
or. Chişinău cu apă… (1936); Dinotherides de Bessarabie (Iaşi, 1936); Resturile omului fosil din România
(1936); Geografia satului Nişcani (Chişinău, 1937); Al XVII-lea congres internaţional de antropologie şi
arheologie preistorică (1938); Le Pleistocene et le Paleolithique de la Roumanie du Nord-Est (Bucureşti,
1938); La station paleolithique de Stânca Ripiceni (1938); Sur un moulage endocranien d’Elephas
primigenius de Roumanie (1937, în colaborare cu I. Simionescu).

Judecând după bibliografia colaborării sale cu revista Viaţa Basarabiei, ne dăm seama că în 1940, la 28
iunie, el a rămas în Chişinău, căci ultima lui apariţie datează cu anul 1938: Lista cronologică a principalelor
publicaţii ştiinţifice ale savantului Alex. Donici; Al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi
Arheologie preistorică (Bucureşti, 1937), (1938, nr. 1-2)

Morosan a fost asasinat de NKVD in noaptea de 2/3 februarie 1944. Asasinii i-au inscenat sinuciderea,
lasand o scrisoare de adio adresata de savant sotiei. Numai ca Morosan n-a fost casatorit niciodata si n-a
avut niciun urmas...
7 Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul
Prahova), istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar,
publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate
ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel
mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume,
pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile.
Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a
ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.
âteva din publicaţiile mai importante: „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume
(1901 - 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană - „Geschichte des
osmanischen Reiches” -, 1908 - 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 - 1939). Totodată, a scris
poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul
Francisc din Asisi” şi altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a
fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”).

Comisiunea Monumentelor Istorice a luat naștere prin decretul regal nr. 3658 la data
de 17 noiembrie 1892. Inițial a fost compusă din 5 membri: Vasile Alexandrescu Urechia, Titu
Maiorescu și Constantin C. Arion desemnați de Ministerul de Culte și Instrucțiune Publică, Grigore
Tocilescu — directorul Muzeului de Antichități și George Sterian, arhitect și raportorul legii din 1892.
Activitatea Comisiunii s-a concretizat în studii și cercetări ale Monumentelor, publicate în Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice și în restaurări ale monumentelor importante.
Între anii 1930-1936, Comisia Monumentelor Istorice s-a aflat sub presedinția lui Nicolae Iorga.[1]
După cutremurul din 1977, Nicolae Ceaușescu a desființat Direcția Monumentelor Istorice, ca să
poată demola după bunul plac. Situația a durat până în 1990, când instituția a fost reînființată.
Numit membru al Comisiei la 3 noi embrie 1914, prin decretul nr. 3475, semnat Ferdinand, N . Iorga a
ocupat locul rămas vacant prin moartea lui I. Kalinderu, preşe dinte absolut .nul al Academi ei Române.
Cită deosebire între autorul „Portului rbii la Romani" şi succesoru l său! La data aceea, N. Iorga străbătuse
teritoriul aproape întreg al (ării, 3 „Anuarul Comisiunii Monumentelor Istori ce", 1914, Bu ureşti , 19 15,
p. 52. Cf. Raport General cu privire la lu rările C9misiunii Monumentelor Istori ce în 1909, Bucureş ti, 1910,
p. 14 (se co ă „silin(ile neobosite ale unor sc riitori luminaţi i patrioţi ca d. N. Iorga, Al. Tzigara Samurcaş,
Al. Ştefu lescu etc„ a căror colaborare la lucrarea noas- tră avem deosebi ta bucurie a o an un.( a aic i") .
ANDREI PIPPIDI apoi trecuse cu pa i de pelerin hotarele, pentru a cunoaşte i restul mîn tului românesc.
Rez ultatul acestor caătorii din anii 1903 -- 1906 fusese nu numai acea închegare de in formaţfi i dinţ ă pe
care se va baza concepţia sa politi că, domin ă de imperioasele exig nţ e ale unit ăţ ii aţ ional e i ale
democraţi i organice, ci i publicarea acelor· Drumuri şi oraşe, Sal e şi mă năstiri din .România, Ţara
Românilor, mănunchiuri de impresii care începuseră să apară din 1904 sub titl ul Drumuri eobişnuit e prin
cea mai necunoscută ţară . „Convorbirile literare" din 1905 şi 1906 cuprind al te pagi ni a.le sa le, intitulate
Vechiul meşt eş g de clădire al românilor i eşteşugul de pictură şi sc ulptură în trecutul românesc: sînt, e-
a ţi recunoscut desigur, capito le din volumul al 111 -lea al Istoriei românilor în chipuri şi icoane 4. Cu
acestea începe la noi acti vitatea tiinţif că într-un dom niu abia ati ns pîn ă atunc i de arhitecţi i Gabrielescu,
Trajane cu au Cegă ea nu i că rui a un tov ăş de g em i ca Al. T zi ga ra- mur caş îi aducea numai ca pacit
atea a de or ga ni zator. Continuitatea el e pr oc up ri la N. Iorga s poate observa prin omparaţi e cu co
nrinţ e sa l reuni te dup ă aproape 30 ele ani , în vo i umu I V echea tă reli oasă la români: icoa na, argintă
ri a, miniaturile, cul pturile în lemn i ţesă turi le 5 . Ca litatea ci „m mbru al Comi sii.inii" era lucru mare pe
vre.mea aceea; nu uitaţ i că erau numai opt. A contribuit la sa lva rea unor monumente ca Bi seri ca
Domnească din Curt a el e Ar geş i casa Hagi Prodan ele la eşti , ca re rau în primejdie de a fi dărîmat . Se
ti e mai puţin că a fost nevoie i în alte ca zuri de împotrivi rea lui clîr ză. De ld ă, în îns mnă ril e ale zi Ini
ce, Gh. T. Ki ri leanu a înregi trat, la I mai 191 5: ăse c pe Iorga la otel, aş ptîncl ·pe mini trul Duca spr a m
rge la mi tropol i t să- l li scă asupi-a planuri lor arhitectului Maimarol u de a se întinde cu palat ul Ca m rei
pu ta ţilor asupra rilor M i tropoli ei. „ în Comisiunea Monumentelor Istorice el era de fapt conducătorul ,
prin cunoş tinţel e sale tehnice, prin necontenita prezenţă la datorie, prin devotamentul său nesfîrşit
pentru urmele clă dite ale trecutut'ui în care familia sa jucase o aşa de largă parte" 34 . Sumarele observaţii
cu privire la contribuţia lui N. Iorga în cadrul activităţii Comisiei nu se pot opri înainte de a ad uga faptul
că el a creat o şcoală şi în acest domeniu. A început prin a-şi apropia tineri ca Al. Zagoriţ, Ştefan Ciuceanu,
Niculae M. Popescu şi Al. Lapedatu. Acestea fiind liniile mari între care se înscrie opera lui de apărare,
ocrotire şi lectură a monumentelor, rămîne să reflectăm la o declaraţie a lui din 1939, dintr-o conferinţă
tipă rită postum: „Ceea ce s-a putut păstra împotriva răutăţii vremurilor şi a lipsei de înţelegere a
oamenilor este de aşa mare preţ, încît rostul nostru în istoria civilizaţiei se fixează mai mult de jumătate
prin aceasta. Restul - . vitejia, isteţimea .diplo.tna- tică, cultura, literatura - alcătuieşte cea laltă jumătate"
41 . Este con~lyzia la care a ajuns învăţatul la capătul unei experienţe fără seamăn care i-a sporit o dată
cu fiecare descoperi re încrederea în puteri le de creaţie ale poporului românesc.

8 Dimitrie Onciul (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1856, Straja - d. 20 martie 1923) a fost un
istoric român, membru titular al Academiei Române.
A studiat la Universitatea din Cernăuți și la Universitatea din Viena. A fost profesor la Universitatea
din București și director al Arhivelor Statului, a fost primul președinte al Comisiei consultative
heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii
românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale
Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii
istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer, Eduard Robert Rösler sau Johann Christian von Engel. A
demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească
a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”

Opera principală

 Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinții românilor în Dacia Traiană (1885)
 Radu Negru și originile Principatului Țării Românești (1890-1892)
 Originile Principatelor Române (1899)
 Ideea latinității și a unității naționale (1919)
 Tradiția istorică în chestiunea originilor române (1906-1907)

9 Ion Nestor (n. 25 august 1905, Focșani - d. 29 noiembrie 1974, București) a fost un istoric
și arheolog român, membru corespondent al Academiei Române.

A urmat studiile secundare la Focșani, iar pe cele universitare la București, urmând

cursurile Facultătii de Litere și Filozofie, secția Filologie Clasică până în 1926, obținând licența
în filologie clasică și secundar arheologie. Interesul pentru studiu i-a facilitat specializarea în anii
1928-1932 la Berlin și Marburg (Lahn), participând totodată la cercetările arheologice care
relevau cultura neolitică de la Goldberg (ordlingen). ion Nestor a fost, alături de Sorin Pavel
și Petre Pandrea, autor al Manifestului Crinului Alb, publicat în numerele 8-9 (august-
septembrie) din 1928 ale revistei Gândirea
Ion Nestor a avut contribuții majore în domeniul periodizării culturilor neo și eneolitice a perioadei de
tranziție care a condus la epoca metalelor. Contribuțiile sale au fost integrate în tratatul Istoria
României, vol. I, 1960 și în Istoria poporului român, 1970.
Pedant publicist, cele încredințate tiparului constituie un permanent îndreptar metodologic.
Aprecierea din partea cercetătorilor străini s-a concretizat și prin încredințarea misiunii de a
firedactor pentru România a contribuțiilor integrate în Inventaria Archeologica și Prähistorirische
Bronzefunde, precum și prin alegerea sa ca membru al Institutului Arheologic German, al Societății
de Arheologie din Iugoslavia, al Consiliului permanent al Uniunii Internaționale de Științe Pre și
Protoistorice, al Uniunii Internaționale de Arheologie Slavă. La 2 iulie 1955 a fost ales membru
corespondent al Academiei Române.

10 Vasile Pârvan (n. 28 septembrie 1882, Perchiu, județul Tecuci, în prezent în județul
Bacău - d. 26 iunie 1927, București) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru
titular (din 1913) al Academiei Române.[1]

 M. Aurelius Versus Caesar și L. Aurelius Commodus (1909)

 Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman (1911)
 Cetatea Tropaeum (1912)
 Memoriale, București, Cultura Națională, 1923
 Începuturile vieții romane la gurile Dunării (1923)
 Getica (1926)
 Dacia. Civilizațiile antice din regiunile carpato-danubiene (1928, în limba engleză, traducere în
română 1937, 1957, 1958)
CIMEC
Cetatea Ulmetum, III
Descoperirile ultimei campanii de săpături din vara anilor anului 1914, cu 16 tabele, 21 figuri în text şi 4
hărţi extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXVII, Memoriile Secţiunii Istorice Bucureşti,
Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig Otto Harrasowits, Viena Gerold & Comp. 1915
Cetatea Ulmetum, II, 2
Descoperirile campaniei a doua şi a treia de săpături din anii 1912 şi 1913 cu 10 tabele şi 30 figuri în text.
Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXVI, Memoriile Secţiunii Istorice Bucureşti, Librăriile
Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig Otto Harrasowits, Viena Gerold & Comp. 1913
Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman
Bucureşti, Atelierele grafice SOCEC & Comp Societate Anonimă, 1911 Vasile Pârvan, Memoriale, Cultura
Naţională, Bucureşti, 1923
Histria VII. Inscripţii găsite în 1916, 1921 şi 1922
Memoriu însoţit de 10 stampe şi 56 figuri în text. În Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice. Seria III,
Tomul 11, Mem. I Cultura Naţională, Bucureşti, 1923
Dacia - Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene
Bucureşti MCMXXXVII
230 pagini cu ilustraţii, o hartă, facsimil digital)
Getica. O protoistorie a Daciei
(Bucureşti, 1926 (476 de pagini cu ilustraţii, facsimil digital)

Memoriale
Descoperirile ultimei campanii de săpături din vara anilor anului 1914, cu 16 tabele, 21 figuri în text şi 4 hărţi
extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXVII, Memoriile Secţiunii Istorice Bu cureşti, Librăriile
Socec & Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Leipzig Otto Harrasowits, Viena Gerold & Comp. 1915
Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării
Bucureşti, 1923 247 pagini cu ilustraţii, facsimil digital)
Ştiri nouă din Dacia Malvensis
cu 10 tabele şi 13 figuri în text, (pdf, 8 MB) extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XXXVI,
Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Leipzig Otto Harrasowits, Viena
Gerold & Comp., 1913
Memoriu înaintat Onor. Minister al Cultelor şi Instrucţiunii Publice
cu ocazia candidării la catedra de istorie veche şi epigrafie de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti –
conform prevedrilor respective din Legea învăţământului secundar şi superior, (pdf, 4 MB) Bucureşti 1909
Pentru pomenirea împăratului Traian. Parentalia
extras din Analele Academiei Române, Seria II, Tom XLI, dezbaterile 1920 -1921 Bucureşti, Librăriile “Cartea
Românească” şi Pavel Suru, 1922
11 Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani
Cuprinde toate localităţile existente şi dispărute in judeţ.· Oele 574 de localităţi cunoscute pină acum, se
pot grupa tn următoarele categoriia sate sau cătune dispărute,neidentificatel sate sau cătune
dispă�1te, sau oare şi-au schimbat numele,neidentificate (unele din ele au putut fi localizate precis sau
cu probabilitate pe teritoriul actual al unei comune)a - sate sau cătune desfiinţate, dar inglobate la alte
sate sau oraşe, unele din ele devenind oartierea - sate sau cătune desfiinţate, sau dispărute (ori in curs
de dispariţie), ca urmare a sistematizării, sau a unor lucrări hidrotehnioe etaei sate aparţin5nd in prezent
unei comune sau unui oraş
Pentru augmentarea valorii ştiinţifice a Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani am hotărât crearea
unui proiect GIS8 , o metodă ştiinţifică nefolosită până acum în România în realizarea unei lucrări de
acest gen. În proiectul GIS au fost încărcate diverse resurse şi date ce au fost prelucrate, modificate şi în
final combinate pentru a genera seturi de elemente ce grupate pot să configureze o hartă. Alături de
aceste elemente ale hărţii au fost adăugate reprezentările siturilor arheologice sub formă de poligoane.
Un loc aparte îl au săpăturile arheologice preventive din ultimii ani, în conformitate cu legislaţia apărută
după anul 2000 privind protecţia arheologică, întreprinse în zona de protecţie a bisericilor din Lista
Monumentelor Istorice, la Botoşani: Biserica Popăuţi (M. Puşcaşu, C. Asăvoaie, C. Chiriac), Biserica Sf.
Gheorghe(S. Cheptea), Biserica Uspenia (F. Hău, Şt. Dejan), Biserica armenească Adormirea Maicii
Domnului (M. Puşcaşu, F. Hău, C. Hriban, Şt. Dejan), la Dorohoi-Biserica Sf. Nicolae (M. D. Matei),
Ştefăneşti-Biserica Cuvioasa Paraschiva (C. Iconomu, C. Asăvoaie), sau în zona de protecţie a clădirilor
din Centrul istoric al municipiului Botoşani (F. Hău, Şt. Dejan), cu rezultate remarcabile, care au permis
coborârea datei de construcţie a unor biserici şi descoperirea unor artefacte care atestă existenţa unei
zone industriale la marginea târgului Botoşani încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. De altfel,
numeroasele periegheze, săpăturile arheologice preventive şi supravegherile arheologice executate cu
ocazia diferitelor lucrări, în perimetrul siturilor arheologice din judeţ, au permis creşterea volumului
informaţiiilor privind zestrea arheologică din arealul Moldovei de nord-est. Nu putem să abordăm
subiectul fără a menţiona că numeroase studii privind rezultatele cercetării arheologice din judeţul
Botoşani şi nu numai, au fost publicate în “Hierasus”, Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, anuar de
tradiţie pentru cercetarea arheologică românească, ajuns în anul 2001 la cea de-al 11-lea volum, a cărui
apariţie a fost din păcate întreruptă.
orizonturile culturale şi datările lor
Paleolitic mijlociu - Musterian - aprox. 65.000-38.000/35.000 ani BP, cu 15 situri; - Paleolitic superior -
Aurignacian – aprox. 38.000-27.000/25.000 ani BP, cu 11 situri; - Gravettian – aprox. 28.000/27.000-
20.000/18.000 ani BP, cu 39 de situri; - Mezolitic – aprox. 8.500-6.500 ani BP, 11 situri; - Neolitic
timpuriu – cultura Starčevo-Criş – aprox. 6.500-5.500 ani, cu 9 situri; - Neolitic dezvoltat – cultura
ceramică liniară cu capete de note muzicale – aprox. 5.500- 5.000 ani, cu 3 situri; -Eneolitic timpuriu –
cultura Precucuteni – aprox. 5.000-4500 ani, cu 5 situri; - Eneolitic dezvoltat – cultura Cucuteni – aprox.
4.500- 3.500 ani, cu 81 situri faza A, cu 70 situri faza A-B şi 100 situri faza B; 7 - Tranziţie de la eneolitic la
bronz – cultura Horodiştea-Gordineşti - aprox.3.500-2.500 ani, cu 50 situri; - Bronz timpuriu – cultura
Jamnaia – aprox. 2.500-1.900 ani, cu 16 situri; - Bronz mijlociu – cultura Costişa-Komariv – aprox. 1.900-
1.500 ani/1400 ani, cu 15 situri; - Bronz târziu – cultura Noua – aprox. 1500/1400-1150 ani, cu 150 situri;
(datări după C14 calibrat începând cu paleoliticul); - Hallstatt timpuriu – cultura Corlăteni –Chişinău –
aprox. 1.200-800 ani, cu 42 situri; - Hallstat mijlociu – cultura getică – aprox. 800-650 ani, cu 1 sit; -
Hallstatt târziu – cultura getică – aprox. 650-450 ani, cu 47 situri; - La Tène timpuriu – cultura getică –
aprox. 450-300 ani, cu 33 situri; - La Tène mijlociu – cultura geto-dacă – sec. II a. Chr. - sec. II p. Chr., cu
23 situri (dintre care 10 bastarnice); - La Tène târziu – cultura dacilor liberi – sec. II-III, cu 82 situri (dintre
care 23 sarmatice) - Migraţii – cultura Sântana de Mureş-Černjachov - sec. IV-V, cu 280 situri; -
Medievală timpurie - cultura Costişa-Botoşana-Hansca – sec. V-VI, cu 6 situri; - cultura Suceava-Şipot-
Botoşana – sec. VI-VII, cu 15 situri; - cultura Lozna-Borniş – sec. VII-VIII, cu 9 situri; - cultura Suceava-
Drumul Naţional – sec. VIII-IX, cu 26 situri; - cultura Dridu – sec.IX-XI, cu 26 situri (includem aici şi
mormintele turanicepecenegi sau uzi - de la Todireni şi Roma); - cultura Răducăneni – sec. XI-XII, cu 7
situri; - cultura Prodana-Bârlad – sec. XIII-XIV, cu 15 situri; - Medievală târzie – sec. XIV-XVIII, cu 315
situri.
4. Localitate: Havârna Cod RAN: 37556.03 Cod LMI: Localizare Punct (Toponim): La Iaz Parcela
cadastrală: A36, A37 Long.: 26° 36' 47", Lat.: 48° 4' 46" Observaţii: extravilan Reper: situat la 750 m
vest de sat, pe partea de est a Iazului de la Ochi Stare de conservare: bună Factori de risc: antropici
(lucrări agricole) An descoperire: 1966 Descoperitor: N. Zaharia Cercetare: sondaj arheologic N.
Zaharia şi. A.C. Florescu 1966 Descoperiri: Nr. crt. Tip descoperire Perioada Cultura Faza culturală 1.
Aşezare deschisă Bronz târziu Noua Bibliografie: Păunescu, Şadurschi, Chirica 1976, p.137; Dascălu
2007, p. 194
Zaharia, Andrei - 70 Zahoreni - 150, 233-236, 242, 277-278, 280- 281, 283-284 Zăiceşti - 48-50, 53, 56-
57 Zaiţ, Vasile - 418 Zagoritz, C. - 150, 236, 281, 504 Zerfaş C. - 25 Zirra, V. - 97, 99, 328, 431, 505
Zlătunoaia - 23, 268-270, 399 Zoiţani - 16, 18, 20, 39, 43 Zota, C. - 372 Zugravu, Nelu – 296, 505, 520
Zup, Gh. – 401

12 Andrei Pippidi (nume complet Andrei-Nicolae Pippidi; n. 12 martie 1948, București)

este un istoric român specializat în istoria Sud-Estului european în sec. XV-XIX, istoria românilor în
Evul Mediu, istoria culturală și politică a României și în istoria relațiilor dintre Sud-Est și
Occident.[1] Fiu al istoricului Dionisie M. Pippidi și nepotul prin mamă al lui Nicolae Iorga, este editor
al operei bunicului său. Membru fondator al Grupului pentru Dialog Social (1990), al Fundației Soros
pentru o Societate Deschisă și al Societății Academice din România (1995), din 2012 este membru
corespondent al Academiei Române.[7] Este căsătorit cu profesoara de științe politice Alina Mungiu-
Pippidi.Absolvă Facultatea de Istorie a Universității București, 1965-1970, specializare în istorie
medie universală. Doctorate în 1981 la Universitatea din Cluj-Napoca (dr.ist.) și 1986 la
Universitatea din Oxford (D.Phil.).Din 1970 lucrează în Institutul de studii sud-est europene (membru
în Consiliul științific al Institutului din 1990, secretar științific al Institutului în 1990-1994).În 1990 a
devenit cadru științific asociat la Facultatea de Istorie a Universității din București, avansând apoi la
poziția de conferențiar, pentru ca din 1995 să ocupe poziția de profesor universitar de Istorie a
Evului Mediu european. Între 1990-1994 a fost membru în Consiliul științific al Facultății de Istorie și
în Senatul Universității din București.
Andrei Pippidi a fost distins în 1983 cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei.La 1 decembrie 2008,
cu ocazia zilei naționale a României, a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României”, în grad
de Cavaler, de către președintele României.[
ippidi, Andrei (1974), Contribuții la studiul legilor războiului în evul mediu, București: Editura
militară
Pippidi, Andrei (1980), Hommes et idées du Sud Est européen à l'aube de l'âge moderne,
București/Paris: Editura Academiei/Ed. du C.N.R.S.
,Andrei (1987), Mihai Viteazul în arta epocii sale, Cluj-Napoca: Editura Dacia
Andrei (1994), România regilor, București: Editura Litera,
ippidi, Andrei (2000), Despre statui și morminte. Pentru o teorie a istoriei simbolice
Pippidi, Andrei (2012), Case și oameni din București, Ediția a II-a, Vol.1, 2
13 Conventia La Valetta1 2.1. Istoricul Conveniei Prima Conven ie European privind protec ia
patrimoniului arheologic (Londra, 1969) a avut ca temspturile arheologice i înregistrarea informa iilor
produse de aceast activitate. Conven ia a intrat în vigoare în 1970. Principalele prevederi se refereau la
interzicerea spturilor ilegale, adoptarea unor msuri pentru instituirea mecanismelor de autorizare a
spturilor i a celor de atestare a specialitilor. Conven ia a fost ratificatde 24 de state europene.
Propunerea de a revizui Conven ia Londra3 (1969) a fost sus inut de Steering Committee for the
Integrated Conservation of the Historic Heritage (CDPH) i mai apoi de Consiliul de Minitri al Consiliului
Europei. Conservarea i dezvoltarea patrimoniului arheologic devenea astfel unul dintre obiectivele
politicilor de dezvoltare urban i regional. 2.3. Semnarea Conveniei Varianta astfel revizuita Conven iei, a
fost deschispentru semnare la 16 ianuarie 1992, în cadrul celei de a treia Conferin e Europene a Mini-
trilor responsabili cu gestionarea patrimoniului cultural, care a avut loc la La Valetta, în Malta. Pân acum,
Conven ia La Valetta a fost semnat de 39 de ri i a fost ratificat de 27. Andora, Azerbaidjan, Bulgaria,
Cipru, Cehia, Elve ia, Estonia, Finlanda, Fran a, Georgia, Ungaria, Irlanda, Liechtenstein, Lituania, Malta,
Moldova, Norvegia, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii i Irlandei de Nord, România,
Slovacia, Slovenia, Suedia, Turcia, sunt statele membre constituite parte a Conven iei. Lor li se altur dou
ri nemembre UE: Sfântul Scaun i Monaco. Principiile Conveniei De la prima lectur a celor dou
documente, principala diferen este schimbarea de perspectiv: Conven ia din 1969 pune accentul pe
spturi i descoperiri, în timp ce Conven ia revizuit(Valetta) ia în considerare patrimoniul arheologic, ca
parte a 3 www.htmh.hu/dokumentumok/690506.htm 4 Vezi Anexa 3. 11 peisajului cultural (articolul 1).
Articolul 1 con ine defini ia patrimoniului arheologic: „structurile, construc iile, ansamblurile
arhitecturale, siturile amenajate, mrturiile mobile, monumente de altnatur, precum i contextul lor, fie
cse situeazîn sol sau sub ap”. Articolul 2 se refer la obligativitatea rilor semnatare de a asigura
inventarierea patrimoniului arheologic i protec ia sa prin clasare, precum i la crearea de “archaeological
reserves” care sasigure conservarea unor situri pentru studiul ulterior. În art. 3 apare o altidee nou :
pentru cercetarea monumentelor i siturilor arheologice, spturii îi sunt preferabile mijloacele de
cercetare non-distructive ori de câte ori aceasta este posibil. C
Articolul 4 se referla faptul cvestigiile arheologice nu trebuie lsate expuse decât în cazul în care au fost
luate msurile de conservare necesare, iar materialul arheologic trebuie sfie depozitat în cele mai bune
condi ii. În articolul 5 este instituit principiul conservrii integrate. O astfel de politica conservrii
patrimoniului arheologic permite ca arheologia s-i gseasclocul în politica global de amenajare a
teritoriului i în aceea a protec iei mediului, cptând astfel obiective care sunt în acelai timp culturale,
sociale i economice. Articolul 6 este cel care instituie principiul „polluter pays” prin care oricine aduce
atingere unui sit arheologic este obligat splteasctoate costurile necesare cercetrii arheologice.
articolul 7 este deosebit de important. El cuprinde obliga ia statelor semnatare ale Conven iei de a
depune toate eforturile pentru inventarierea întregului patrimoniu arheologic (inclusiv la nivel
cartografic)6 , precum i adoptarea msurilor necesare pentru a impune arheologilor predarea unui raport
de sptur („document tiin ific de sintezpublicabil”), chiar dacel nu reprezintstadiul final al cercetrii tiin
ifice arheologice. Articolul 8 stipuleaz posibilitatea schimbului de informa ii i de materiale arheologice în
scopuri tiin ifice, atât la nivel na ional cât i interna ionalModalit ile descrise sunt cele considerate a fi cele
mai eficiente pentru educarea, atragerea i câtigarea publicului de partea protejrii patrimoniului
arheologic, inclusiv prin mijloacele recomandate de art. 8 (schimburi, expozi ii etc). 6 Pentru inventarele
(repertoriile) arheologice a fost realizat “International Core Data Standard for Archeological Sites and
Monuments” (1995). 13 În articolul 10 este pus problema comer ului cu obiecte arheologice. Comer ul
nu este considerat o activitate ilegalsau imoral, în sine, dar se pune problema modului în care aceste
bunuri ajung pe pia a „neagr” a antichit ilor. Concluzii În mod evident, Conven ia este cel mai important
text legislativ european referitor la protec ia patrimoniului arheologic. Cu toate acestea, Conven ia La
Valetta nu este doar o manifestare a interesului forurilor europene pentru protec ia patrimoniului
arheologic ci este, în aceeai msur, o reglementare care statueazprincipiul cunoscut “le casseur doit
payer” sau “the polluter must pay”. În acest mod se reglementeazde fapt principiul compromisului, care
guverneazorice spturarheologicpreventiv

14 CIMEC-cIMeC (Institutul de Memorie Culturală) a fost comasat de la 1 iulie 2011 în cadrul

Institutului Naţional al Patrimoniului (INP), instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii, sub
numele de Direcția Patrimoniu Cultural Mobil, Intangibil și Digital.
CIMEC a fost fondat în martie 1978 ca centru de informatică culturală pentru realizarea şi
gestionarea bazelor de date ale patrimoniului cultural din România.
Principala misiune a CIMEC este de a cerceta, dezvolta şi aplica tehnologiile informatice şi de
comunicare în domeniul patrimoniului cultural, pentru cunoaşterea, protejarea şi punerea lui în
valoare.
Principala noastră misiune este de a cerceta, dezvolta şi aplica tehnologiile informatice şi de comunicare în domeniul
patrimoniului cultural, pentru cunoaşterea, protejarea şi punerea lui în valoare.

ICOMOS – Consiliul Internațional pentru Monumente și Situri – este o organizație neguvernamentală cu

sediul în Paris, Franța. Fondata în 1965, rolul său este de a promova aplicarea teoriei, metodologiei și tehnicii
științifice la conservarea patrimoniului arhitectural și arheologic. Activitatea sa se bazează pe principiile Cartei
internaționale privind conservarea și restaurarea monumentelor și siturilor (Carta de la Veneția, 1964). Rolul
specific al ICOMOS în raport cu Convenția cuprinde: evaluarea proprietăților nominalizate pentru înscriere pe
lista patrimoniului mondial, monitorizarea stării de conservare a proprietatilor culturale din patrimoniului
mondial, revizuirea cererilor de asistență internațională depuse de Statele Părți, furnizarea de informații și
sprijin pentru consolidarea capacităților.

Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) este organizaţia internaţională a muzeelor şi a

profesioniştilor din domeniul muzeelor, care se angajează să conserve şi să asigure continuitatea şi
punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural mondial, actual şi viitor, material şi
imaterial. Istoria Comitetului Naţional Român ICOMComitetul Naţional Român ICOM funcţionează,
ca parte a ICOM, din anul 1958, fiind recunoscut ca atare prin Ordinul ministrului Învăţământului şi
Culturii, Acad. Athanase Joja, nr. 24/25 ianuarie 1958.La conducerea acestuia s-au aflat, de-a lungul
anilor, personalităţi de seamă ale muzeografiei naţionale, între care Acad. Mihai Băcescu (singurul român
care a fost membru de onoare al ICOM), Iulian Antonescu şi profesorul Radu Florescu.De asemenea, Dr.
Virgil Ștefan Nițulescu, a deținut, timp de două mandate, cea mai înaltă funcție în cadrul ICOM, din
partea României, cea de vicepreședinte al Comitetului Consultativ.
15 Patrimoniul cultural 12mmateri este format din totalitatea bunurilor care
reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor naționale,
12mmaterial12 de regimul de proprietate al acestora.[1]
Principalele categorii de bunuri ce compun 12mmaterial12 cultural 12mmateri sunt:

 patrimoniul construit;
 patrimoniul arheologic;
 12mmaterial12 cultural mobil;
 12mmaterial12 cultural 12mmaterial
Obiectele ce comun 12mmaterial12 cultural pot fi în proprietate publică sau 12mmater, dar sunt
supuse unor limitări referitoare la utilizarea lor.[1] Administrarea listelor cu bunuri culturale incluse în
12mmaterial12 cultural 12mmateri este făcută de Institutul Național al Patrimoniului.[2]

-Patrimoniul cultural 12mmateri mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică,
arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, 12mmater,
cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică,
reprezentând mărturii 12mmateri ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu
acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a
minorităţilor naţionale la civilizaţia 12mmateria.

Patrimoniul construit
Lista monumentelor istorice din România cuprinde toate monumentele istorice înscrise
în Patrimoniul cultural național al României. Lista este menținută și actualizată periodic de
către Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național din România, ultima republicare datând
din 2015.[1] Monumentele istorice sunt identificate printr-un așa-numit cod LMI, de forma AB-I-m-A-
00001. Acesta este unic la nivelul țării și identifică județul, tipul de monument și importanța
monumentului.[2]
Lista monumentelor istorice din 2015 conține 30.154 de intrări (monumente, ansambluri și situri)[1],
însă listele pe județe prezente pe Wikipedia 12mmater și monumentele clasate și declasate după
ultima actualizare a listei oficiale.

Patrmoniul archeologic
Repertoriul Arheologic Național (RAN) al României a fost instituit prin Ordonanța Guvernului nr.
43/2000 privind protecția patrimoniului 12mmaterial12 și declararea unor situri arheologice ca zone
de interes 12mmateri[1] și prin OMCC nr. 2458 din 21.10.2004 privind Regulamentul Repertoriului
Arheologic Național [2]
Repertoriul Arheologic Național, administrat de Ministerul Culturii prin Institutul Național al
Patrimoniului, cuprinde date științifice, cartografice, topografice, imagini și planuri, precum și orice
alte informații privitoare la:

 a) zonele cu 12mmateria 12mmaterial12 cunoscut și cercetat, zonele cu 12mmateria

12mmaterial12 cunoscut și necercetat, precum și zonele al căror 12mmateria 12mmaterial12
devine cunoscut întâmplător sau ca urmare a cercetărilor arheologice preventive sau de salvare;
 b) monumentele, ansamblurile și siturile istorice în care s-au efectuat sau sunt în curs de
desfășurare cercetări arheologice;
 c) informații științifice privind bunurile mobile descoperite în zonele sau la monumentele istorice
prevăzute la lit. a) și b).
 d) situri arheologice distruse sau dispărute.
Fiecărui sit 13mmaterial13 înregistrat în Repertoriul Arheologic Național i se asociază un cod RAN.
Repertoriul Arheologic Național este o modalitate de gestiune științifică care permite realizarea unei
inventarieri generale și vizualizarea geografică și cartografică a informațiilor colectate în scopul
gestionării, protecției și punerii în valoare a patrimoniului 13mmaterial13.
Scopul Repertoriului Arheologic Național este de a localiza și de a evalua cât mai precis
13mmaterial13 13mmaterial13 cunoscut, de a evalua zonele în care 13mmaterial13 este amenințat
de factori de risc și de a repera noi situri arheologice.
Ca patrimoniu material figurează pe lista UNESCO cetăţi dacice, biserici cu
13mmater exterioară din Bucovina, precum şi mânăstirea Hurezu şi câteva
biserici fortificate din Transilvania. Deocamdată, în aceeaşi onorantă listă,
suntem prezenţi, ca patrimoniu 13mmaterial, prin jocul căluşarilor şi prin
doină.

16

Muzeul Naţional de Antichităţi

În secolul al XIX-lea, în contextul apariţiei unor noi state naţionale în Europa s-au
dezvoltat ideile muzeului public, naţional sau regional. Sensul şi înţelegerea muzeului s-
au diversificat, statele nou apărute constituindu-şi asemenea instituţii de reprezentare,
care insistau pe individualizarea istorică artistică sau etnografică. În Europa au apărut
societăţi de istorie, artă şi arheologie care au jucat un rol important în apariţia şi
dezvoltarea muzeelor, acest fenomen manifestându-se şi la noi.

În Principatele extracarpatice activitatea muzeală a luat avânt după anul 1834,

când este fondat Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi de către domnitorul Alexandru
Ghica. Începuturile Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi sunt legate de activitatea
banului Mihalache Ghica (1792 - 1850) care în anul 1834 a donat întreaga sa colecţie,
gest care a avut un mare ecou în presa vremii. În proiectul întocmit de Mihalache Ghica
se specifică importanţa înfiinţării unui muzeu care să contribuie la „luminarea neamului
nostru”. Muzeul trebuia pus sub oblăduirea Eforiei Şcoalelor Naţionale şi adăpostit în
încăperile Colegiului „Sf. Sava”. Primele exemplare care au intrat în patrimoniul muzeului
au fost donate de banul Mihalache Ghica: o colecţie de mineralogie (150 piese), o colecţie
de moluşte (213 piese), o colecţie de peşti, o vulpe albă, dinţi de mastodont, antichităţi şi
1.258 monede greceşti, romane şi bizantine. În anii următori, Eforia Şcoalelor a făcut
eforturi atât în privinţa amenajării spaţiilor destinate colecţiilor, cât şi a sporirii colecţiilor.
Reglementările legale sub litera cărora funcţiona Muzeul Naţional de Antichităţi de la
Bucureşti permitea obţinerea unor piese prin schimb. Astfel, la 1846, au fost trimise
monede la Cabinetul imperial de la Viena, iar muzeul primea o colecţie de entomologie
şi cochilii (cca. 10.000 de obiecte). Colecţiile sporesc şi prin donaţii aşa, cum este cazul
medaliilor primite de la Consiliul general al Franţei în 1839, medalii referitoare la regii
Franţei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În anul 1862
generalul N. Mavros dona o importantă colecţie compusă din 4.000 de monede, statui,
basoreliefuri, antichităţi egiptene, ceramică elenă şi etruscă, dar şi ceramică descoperită
pe plan local. Spaţiul destinat muzeului se dovedise insuficient fiind cumpărate case
alăturate.

Eforiei Şcoalelor în care au fost adăpostite colecţiile între 1859 - 1864. Ulterior
colecţiile au fost mutate la Palatul Universităţii. Instituţia a intrat într-o nouă etapă de
activitate în urma Decretului lui Alexandru Ioan Cuza din 25 noiembrie 1864 privind
aprobarea ”Regulamentului pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi
din Bucureşti”, tutelat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, avându-l drept
conservator pe Alexandru Russo şi fiind diriguit de un Comitet arheologic. Inaugurarea
Muzeului de Antichităţi a avut loc la 29 august 1865, noul conservator fiind Alecsandru
Russo, care şi-a desfăşurat activitatea între 1865 - 1876.

Primele preocupări privind evidenţa colecţiilor datează încă din 1867, când se realizează primul
catalog al muzeului, cu o descriere sumară, dar corectă din punct de vedere ştiinţific a 744 de
piese. În 1870 cel de-al doilea inventar al muzeului întocmit de Alecsandru Russo menţiona un
număr de 8.390 de piese grupate în patru colecţii: antică, eclesiastică, numismatică, rarităţi şi
curiozităţi. Colecţiile de arheologie şi numismatică sporesc considerabil între anii 1864 - 1880
prin achiziţii, donaţii şi descoperiri, aşa cum o dovedeşte inventarul întocmit în 1880 de Gr.
Tocilescu. Muzeul Naţional de Antichităţi avea atribuţia de “a înfiinţa şi dirige escursiunile şi
cercetările arheologice în ţară”, întărită şi ca urmare a promulgării, la 10 aprilie 1874, a
“Regulamentului asupra esplorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice”. Patrimoniul instituţiei a
fost îmbogăţit şi prin includerea unor prestigioase colecţii particulare obţinute prin donaţie sau
achiziţie: Pappazoglu, Bolliac, Sturza, Rosetti, Kretzulescu, Cantilli, Casotti, Kogălniceanu,
Enciulescu, Beldiceanu, Butculescu, Zamfirescu, Lenş, Solacolu, Vendelin, Ardos, Mititelu,
Slobozianu, Lucaciu, Tzigara-Samurcaş, colecţia de vase greceşti de la muzeul Kalinderu,
unele piese din colecţia M. Sutzu preluate de la Academia Română, obiecte din vechile colecţii
ale Universităţii, din colecţia muzeului Saint Georges etc.

La conducerea M.N.A. s-au succedat nume ilustre ale ştiinţei arheologice şi ale
vieţii academice româneşti: Alexandru Odobescu (1876-1881), Grigore Tocilescu (1881-
1909), George Murnu (1909-1910), Vasile Pârvan (1910-1927), Ioan Andrieşescu (1927-
1935), Vladimir Dumitrescu (1935-1938, 1940-1944), Scarlat Lambrino (1938-1940),
Theofil Sauciuc-Săveanu (1944-1947), Ion Nestor (1947-1951), C. Balmuş (1951-1952),
Gh. Ştefan (1952-1956).

Un moment deosebit în dezvoltarea activităţii muzeistice şi de cercetare l-a

constituit preluarea conducerii Muzeului Naţional de Antichităţi de către Vasile Pârvan în
anul 1910. Discipol al marilor istorici Nicolae Iorga, Ioan Bogdan şi Dimitrie Onciul, Vasile
Pârvan a beneficiat de o bursă de 5 ani în Germania, timp în care a deprins metodele
moderne de abordare a cercetării arheologice, dar şi a activităţilor muzeistice. Sunt
începute cercetări sistematice la importante situri arheologice, precum cele de la
Ulmetum şi Histria. Vasile Pârvan susţinea necesitatea formării unor muzee regionale
mixte, dar şi pentru existenţa unora reprezentative în Bucureşti.

Patrimoniul arheologic actual al institutului cuprinde, pe lângă vechile colecţii de antichităţi

egiptene, de vase miceniene, cipriote, italiote şi atice, de opaiţe şi sticlărie romane, de inscripţii
şi monede, importante descoperiri de piese arheologice, păstrând organizarea în colecţii de
studiu, pe criterii topografice şi cronologice, de la artefactele paleolitice până la cele medievale
târzii, precum şi piese epigrafice, arhitecturale, sculpturale, numismatice, fiind îmbogăţit prin
donaţiile şi achiziţiile adăugate fondului iniţial şi, mai ales, prin continuarea programului de
cercetări arheologice al institutului, sursă a constituirii unor importante colecţii de studiu
destinate cu precădere specialiştilor în domeniu. Realizarea unor condiţii corespunzătoare de
păstrare şi îngrijire a acestui patrimoniu şi valorificarea sa, atât sub aspect ştiinţific, cât şi
muzeistic, ar putea reprezenta o sugestie nu lipsită de temei în încercarea de evidenţiere a
„utilităţii sociale” a cercetării arheologice.

17 Muzeul naţional Brukenthal este cel mai mare muzeu din SE

Europei, datorită în primul rând vastelor colecţii aflate în patrimoniul instituţiei. Situat în
centrul istoric al oraşului Sibiu, complexul naţional Brukenthal este alcătuit din Palatul
Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istoria Farmaciei, şi
Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare. Muzeul brukenthal este primul muzeu deschis
oficial în Romania în anul 1817, la acea vreme având 1090 de picturi din colecţia baronului
Samuel Brukenthal.
Clădirea Palatului Brukenthal, sitată în centrul istoric al oraşului, mai exact în Piaţa Mare,
este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România. Afost construit în
mai multe etape, între anii 1778-1788, şi a avut ca destinaţie îniţială reşedinţa baronului
Brukenthal, şi ca spaţiu dedicat colecţiilor acestuia. Palatul Brukenthal este cel mai vizitat
muzeu din oraş, poate şi pentru că este cel mai mare de acest gen, şi datorită locaţiei
centrale. Faţada clădirii palatului mai păstrează blazonul familiei Brukenthal ( blazon des
întâlnit în imaginile de pe vederi sau cărşi poştale cu Sibiul ).\Saloanele baroc, spaţii de
recepţii şi serate muzicale, păstrează piese originale ale Palatului: sobele în stil rococo şi
neoclasic, tapetul de mătase roşie şi cel de hârtie pictat în stil oriental, candelabrele din
sticlă de Murano şi piese de mobilier transilvănean de secol XVIII, toate sunt elemente
originale ce pot fi vizionate la muzeul din Piaţa Mare. Palatul gazduieşte Galeria de Artă şi
Biblioteca Brukenthal. Galeria de Artă are este alcătuită din expozitii permanente: Galeria de
artă naţională, Cabinetul de Stampe, Colecţia de Artă decorativă şi Pinacoteca Brukenthal.
Despre modul de formare al colecţiilor existente în patrimoniul muzeului se cunosc relativ
puţine detalii, primele înregistrări ale pieselor achiziţionate apar abia după anul 1770.Şcoala
flamandă şi olandeză este reprezentată prin mari şi mici maeştri formaţi în renumitele
centre de pictură de la Bruxelles, Amsterdam,Anvers, Gant, Bruges, Leida, Utrecht.
Impresionante piese semnate de Marinus van Reymerswaele şi Frans Floris Van Vriendt, Jan
Fyt sau Hendrik ter Brugghen. Şcoala germană şi austriacă, cuprinde peste 430 de tablouri,
şi alături de nume ilustre ale Renaşterii germane târzii precum Lucas Cranach cel Bătrân sau
Schwab von Wertinger, colecţia muzeului găzduieşte numeroase opere ale unor pictori ai
secolelor XVII-XVIII: portretişti ca Christoph Pauditz, cunoscut elev al lui Rembrandt şi Jan
Kupetzky sau Martin Meytens, peisagişti apreciaţi ca Anton Faistenberger, pictori de scene
religioase şi mitologice precum Hans von Aachen, Peter Strudel, Frans C. Sambach, dar şi
maeştri ai naturii statice ca Georg Hinz, Franz W. Tamm sau Maximilian Pfeiler.
Reprezentative rămân şcolile: veneţiană, genoveză şi napoletană. Colecţia de artă naţională
a muzeului Brukenthal se datorează dorinţei şi interesului curatorilor muzeuluidin secolul
XIX-lea, faţă de realizările artiştilor locali. Aceasta cuprinde piese de pictură, grafică,
sculptură, mobilier, argintărie, poţelan, sticlărie etc. din secolul al XV-lea până în perioada
contemporană. Colecţia de pictură transilvăneană, una dintre cele mai reprezentative de
acest fel din ţară, conţine un mare număr de portrete din secolele XVI-XVIII, importante
mai ales din punct de vedere istoric şi documentar. Din această colecţie fac parte Portretul
lui Lucas Hirscher al pictorului braşovean Gregorius, considerat primul portret laic din istoria
picturii naţionale, Portretul comitelui Mathias Semriger al pictorului de origine slovacă activ
în Transilvania Jeremias Stranovius, Portretul Annei Maria Huttern şi Portretul lui Johann
Gottlieb Fabritius, ale lui Johann Martin Stock, cel mai apreciat pictor sibian al epocii,
Portretul istoricului Hans Eder al artistului de origine vieneză stabilit la Sibiu, Franz
Neuhauser, etc. Colecţia de artă modernă şi contemporană este dedicată principalelor
momente ale evoluţiei picturii româneşti, prin nume de referinţă ca Nicolae Grigorescu,
iniţiatorul picturii româneşti moderne, Theodor Pallady, considerat cel mai reprezentativ
pictor interbelic, Hans Mattis Teutsch, primul pictor abstract, Corneliu Baba şi Alexandru
Ciucurencu iniţiatori ai şcolii contemporane româneşti de pictură.Colecţia de arta decorativa
a muzeului Brukenthal deţine o importantă colecţie de acest gen care cuprinde altare,
sculpturi, argintărie laică şi de cult (secolele XV-XVIII), sticlărie, covoare orientale şi
mobilier, piese de o valoare artistică deosebită, ale căror stil şi tehnică probează
apartenenţa lor la spaţiul central-european.

18 Spiru C. Haret s-a născut pe 15 februarie 1851, în Iaşi, într-o veche familie armenească. De
mic a arătat un talent deosebit în matematică, publicând, încă din perioada liceului, două culegeri de profil, una
de algebră şi o alta de trigonometrie. În 1869, Haret intră la Universitatea din Bucureşti, studiind, în paralel,
matematică şi fizică. În aceeaşi perioadă, dezvoltă şi un interes fugar pentru religie, ţinând o serie de cursuri de
matematică la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti. Prima tentativă profesorală este abandonată în mai
puţin de un an, în momentul în care Haret a decis să-şi reia studiile serioase şi să aleagă cariera de cercetător.
În 1874, la 23 de ani, viitorul ministru absolvea cursurile Universităţii din Bucureşti, cu o dublă licenţă, în fizică şi
matematică.
structura sistemului pus la punct de Spiru Haret a asigurat mersul şi principiile şcolii româneşti până în perioada
interbelică, fiind considerată, şi astăzi, principalul motiv al exploziei creative şi ştiinţifice din România între cele
două Războaie Mondiale. Totul avea să se schimbe începând cu 1945 şi venirea la putere a regimului comunist.
Pe hârtie, multe dintre iniţiativele puse la punct de noul sistem politic păreau lăudabile: spre exemplu, cadrele
didactice aveau obligaţia ca în timpul liber să înveţe cinci analfabeţi scrisul şi cititul. Planul suna bine, cât timp
putem ignora adevărata intenţie: analfabeţii nu puteau fi ideologizaţi din cauza imposibilităţii de a avea acces la
mijloacele de informare ale partidului.

Casa in care Spiru Haret si-a petrecut ultimii ani din viata, devenita muzeu dupa
moartea sotiei acestuia, a fost demolata partial. Imobilul fusese lasat mai bine de zece
ani in paragina, sa se autodistruga. Astfel, din imobilul vechi au mai rams doar trei
pereti, restul fiind demolat. Proprietarii, firma Invest Lux Construct, vor sa
construiasca, deasupra celor trei pereti si pe terenul ramas liber in spate, un bloc de 7
etaje. Proiectul a fost autorizat de Primaria Capitalei.
19 Grigore Tocilescu (n. 26 octombrie 1850, Fefelei, Prahova - d. 18
septembrie 1909, București) a fost un istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român, membru titular
al Academiei Române (1890)[1]. Studiile[
După terminarea școlii primare și a gimnaziului la Ploiești, Tocilescu pleacă întâi la București, unde
termină liceul la Sf. Sava, după care urmează studiile superioare la Praga și Viena, unde s-a format
ca jurist, filolog clasic, slavist și istoric[2]. Obține titlul de doctor în filosofie și se licențiază în drept.
În anul 1877 Grigore Tocilescu a fost la Moscova, la muzeul Rumianțov, unde a copiat cartea De-
nceputul lumiei de-ntâiu, scrisă de Mihail Moxa și i-a trimis copia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care
apublicat-o în Cuvente den batrâni, (vol. I, 1878). Lucrarea este un fel de istorie universală, care
începe de la "facerea lumii", vorbește de asirieni, egipteni, perși, trecând apoi la romani. Face pe
scurt istoria Republicii Romane, după care enumeră împărații de Apus și de Răsărit, până la
stabilirea domniei turcești în Europa și termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la 1489.[3]
Întors în țară, ocupă în 1881, ocupă postul de profesor de istorie antică și
de epigrafie la Universitatea București.
Este coautor al lucrării Marele Dicționar Geografic al României, apărut în 5 volume la București, în
perioada 1898-1902. A fost secretar general la Ministerul Învățământului și, de mai multe ori, senator
conservator.
Tocilescu este unul din primii istorici care s-a ocupat de studiul civilizațiilor de pe teritoriul
fostei Dacii. A lăsat trei lucrări impresionante: Dacia înainte de romani, Monumentul de la
Adamclisi în colaborare cu O. Benndorf și G. Niemann și Fouilles et recherches archéologiques en
Roumanie[2].
Ca folclorist a publicat în colaborare o vastă culegere folclorică.

Scrieri[

 Dacia înainte de romani, Tipografia Academiei Române, 1880

 Istoria românilor, (reeditare) Editura Tipo Moldova, 2010