Alexandru Odobescu

Alexandru Odobescu1 se naște în București, la 23 iunie 1834, ca

fiu al ofiţerului Ioan Odobescu (1793-1857) și al Catincăi (1811-1856). Tatăl
său își începuse cariera militară în armata ţaristă, participase la războiul ruso-
turc (1828-1829) după care avea să colaboreze în Craiova la organizarea
armatei române, ajungând comandant al oștirii în 1845, mare spătar cinci ani
mai târziu, până la sfârșitul vieţii atingând gradul de general. A rămas în
memoria posterităţii mai curând prin poziţia antirevoluţionară din 1848.
Pasiunea pentru studiu se pare că i-a fost insuflată tânărului Odobescu de
mama sa, născută într-o familie de medici cu vechi preocupări intelectuale, iar
mai târziu a luat amploare – poate nebănuită încă – la colegiul „Sfântul Sava”
unde a beneficiat și de „atenţia” cărturarului Petrache Poenaru (la rându-i elev
al lui Gheorghe Lazăr și secretar al lui Tudor Vladimirescu). De notat că în
această vreme Odobescu ia contact cu diverse descoperiri arheologice aflate în
custodia colegiului – inscripţii, fragmente sculpturale, ceramică, bronzuri etc.,
dar mai ales cu acelea care aveau să îi marcheze definitiv traiectoria știinţifică.
Petrache Poenaru implicat în ancheta și recuperarea tezaurului de la Pietroasa,
cercetase minuţios cele 12 piese salvate și întocmise un raport asupra lor. După
varii peripeţii și tărăgănări tezaurul a ajuns în anul 1842 în colecţia muzeului
amenajat în clădirea Colegiului „Sfântul Sava”2 – unde desigur a incitat
curiozitatea tânărului Odobescu – până în 1864 când trece la Muzeul Naţional
de Antichităţi.
Scriitor, om politic, istoric, arheolog – om de o vastă cultură
[după studiile secundare de la liceul „Sfântul Sava” (1844-1846) a urmat
colegiul francez Monty (1847-1848) din București, bacalaureatul în litere
(1850-1853) și studiile universitare la Facultatea de Litere (1854-1855) din

1 D. Păcurariu, Al. I. Odobescu, București, 1966.

2 Paul Ștefănescu, Tezaurul de la Pietroasa. Misterul dublurii din Elveţia, în Idem, Enigme
ale istoriei române, București, 2001, pp. 89-136.
2

Paris3], s-a format în mediul emigraţiei românești dominate de personalitatea

lui Nicolae Bălcescu4. În capitala Franţei i-a cunoscut pe Cezar Bolliac, Vasile
Alecsandri, Alecu Russo etc., de la care, în afară de ideile pașoptiste își va
însuși și dragostea pentru „relicvele” trecutului naţional5.
Momentul Paris din biografia timpurie a lui Alexandru Odobescu,
dincolo de contactul cu cei mai reprezentativi exponenţi ai știinţelor umaniste
este sinonim cu dobândirea unei culturi multilaterale, din care se evidenţiază
deschiderea sa pentru clasicismul antic și arheologie. Aici susţine la 17 martie
1851 – nota bene la numai 17 ani – extraordinara conferinţaViitorul artelor în
România, din care răzbate deja inegalabilul său simţ critic6, precum și vasta
cultură generală care îi anunţau rolul de „părinte al arheologiei știinţifice și de
întemeietor al studiilor de istoria artelor” în cultura naţională7.
Alexandru Odobescu rămâne în accepţiunea posteriorilor, dincolo
de amplele sale contribuţii în domeniul culturii8, drept cel care a pus bazele
3 Marin Bucur, Alexandru Odobescu. Anii de studenţie la Paris, în Manuscriptum, 12, nr.
2, 1981, pp. 109-115.
4 Constantin Preda, Alexandru Odobescu, în vol. Enciclopedia istoriografiei românești

(coord. Șt. Ștefănescu), Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1978, pp. 242-243.
5 Tudor Vianu, în vol. Al. I. Odobescu, Opere, I, București, 1955, p. 45.
6 Răzvan Theodorescu, Arta lecţiilor despre artă (I), în Literatorul, 5, nr. 45-52, 17

noiembrie 1995-6 ianuarie 1996, p. 11; (II), în Literatorul, 5, nr. 1-2, 5-19 ianuarie 1996,
p. 10; Idem, Odobescu și arta lecţiilor despre artă (I), în Academica, 6, nr. 3, ianuarie
1996, pp. 3-4; (II), în Academica, 6, nr. 4, februarie 1996, pp. 18-19.
7 Dumitru Tudor, în vol. Al. I. Odobescu, Istoria arheologiei. Studiu introductiv la această

știinţă. Prelegeri susţinute la Facultatea de Litere din București. I. Antichitatea.

Renașterea, București, 1961, p. 10.
8 Despre activitatea sa de pionierat în învăţământ, teatru, filologie, folclor etc., vezi

Alexandru Iordan, în vol. Al. Odobescu, Opere alese, II, Scrieri istorice. Istorico-literare,
filologice, folklorice, arheologice, etc., București, f.a., pp. 10-26. Mai recent vezi H. Henri
Stahl, Alexandru Odobescu, întemeietor al muzeologiei etnografice românești, în
Contemporanul, nr. 32, 9 august 1985, p. 12; Eugen Simion, Alexandru Odobescu –
scriitor, eseist, istoric, arheolog, în Academica, 6, nr. 3, ianuarie 1996, p. 3.
 3

arheologiei știinţifice românești9, ca disciplină istorică independentă, ce se

ocupă cu dobândirea și interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ sau
la suprafaţa acestuia, cu scopul de a reconstitui fenomenele politice,
economice, sociale ori culturale. În mod organic, apetenţa sa pentru arheologie
trebuie circumscrisă și epocii în care a trăit, marcată între altele și de
dezvoltarea pe care o cunoștea „scrisul istoric” într-o perioadă relativ scurtă,
animată de ideea recuperării tradiţiei și de cunoaștere amănunţită a istoriei
naţionale10.
În biografia lui Alexandru Odobescu au fost semnalate o serie de
coincidenţe care sugerează odată în plus rolul său în cultura românească.
Astfel, Odobescu s-a născut în 1834 – anul în care lua fiinţă la București
Muzeul de Istorie Naturală și Antichităţi, cu intenţia declarată de a „strânge
acolo câte antichităţi se mai găsesc risipite printr-acest Prinţipat” și care va
avea să devină sub domnia lui Cuza Muzeul Naţional de Antichităţi (1864)11.
De asemenea, 1866 reprezintă anul în care Odobescu se ancorează definitiv în
cercetarea arheologică prin debutul studiilor legate de tezaurul de la Pietroasa
și a săpăturilor din această localitate și este totodată anul în care ia fiinţă
Societatea Literară Română, transformată un an mai târziu în Societatea
Academică Română, ce va deveni la 30 martie 1879 Academia Română. În
acest „for suprem de consacrare a valorilor” Odobescu avea să își ocupe locul

9 Alexandru Tzigara-Samurcaș, Odobescu arheolog, în „Convorbiri literare”, XLI, 1907, p.

1079: arheologia „din pură speculativă se transformă în știinţă exactă, se ocupă cu obiecte
reale, care se pot pipăi, care au forme plastice sau grafice și astfel cad de-a dreptul sub
simţul vederii”. Vezi și Mircea Babeș, [Alexandru Odobescu] Întemeietor al arheologiei
știinţifice, în Contemporanul, nr. 26, 22 iunie 1984, pp. 6-7.
10 Gabriela Apostu, Costin Croitoru, Iniţiative de încurajare a istoriografiei românești

reflectate în presa de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Danubius, XXIII, 2005, pp. 81-93.
11 Radu Vulpe, Muzeul Naţional de Antichităţi, în „Boabe de grâu”, 1, nr. 3, 1930, pp.

133-146; Vladimir Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, București, 1968;

Alexandru Păunescu, Irina Casan-Franga, Petre Diaconu, Începuturile arheologiei
românești. Istoricul Muzeului Naţional de Antichităţi, în SCIVA, 35, nr. 1, 1984, pp. 3-44.
4

la vârsta de 36 de ani, nu la secţiunea literară cum s-ar putea crede12 de către

admiratorii „Scenetelor istorice” sau ai lui Pseudo-Kyneghetikos13, ci la secţia
istorică14, unde preocupările și contribuţiile arheologului Odobescu și-au găsit
cuvenita apreciere15.
Activitatea depusă de Al. Odobescu pune capăt unei perioade
distincte în fazele iniţiale ale arheologiei românești, numită a diletanţilor sau a
anticarilor, reprezentată de banul Mihalache Ghica și generalul Nicolae
Mavros16 sau Cezar Bolliac – mai curând colecţionari și deci căutători
pasionaţi, dar lipsiţi de metodă (sau scrupule17), pentru care obiectul în sine
avea valoare de curiozitate (sau raritate) înainte de a constitui un izvor
istoric18. Odobescu, creditat cu meritul de a fi introdus critica istorică în
arheologie, s-a distanţat de metodele acestora, după cum însuși nota la adresa
12 Geo Șerban, Odobescu așteaptă, în Contrapunct, 6, nr. 11, noiembrie 1995, p. 11;
Georgeta Antonescu, Alexandru Odobescu, portretul scriitorului în tinereţe, în Limba
literară, 41, nr. 2, 1996, pp. 50-55.
13 Vezi Ion Nestor, Precursorul Odobescu, în Magazin Istoric, 21, nr. 3 (240), 1987, pp.

10-13, care era convins că Odobescu fusese numai arheolog, iar literat, oarecum, mai mult
prin accident, datorită înzestrării sale artistice particulare.
14 Academia Română. Informaţii asupra trecutului și membrilor ei, București, 1903, p. 43.
15 Mircea Babeș, Odobescu, arheologul, în SCIVA, 43, nr. 2, 1992, p. 119.
16 Costin Croitoru, Gabriela Apostu, Iniţiative arheologice reflectate în presa de la

mijlocul secolului al XIX-lea. Colecţiile Ghica și Mavros, în Danubius, XXIV, 2006, pp.
87-97.
17 Vezi opinia lui Odobescu cu privire la concurenţa dintre Ghica și Mavros în creșterea

colecţiilor personale de antichităţi: „această luptă avu din nenorocire toate neajunsurile
unui război de distrugeri și pe căpătate”, în Idem, Opere complete, III, București, 1908, p.
217. Elocventă pentru felul în care era percepută și aplicată arheologia în epocă este
mărturia lui Cezar Bolliac: „tot ce se găsea era roman și tot ce nu putea fi roman era
barbar, prin urmare bun de sfărâmat, bun de aruncat”, în „Trompetta Carpaţilor”, 12,
1874, p. 1137.
18 Mircea Babeș, Marile etape ale dezvoltării arheologiei în România, în SCIVA, 32, nr. 3,

1981, p. 319.
 5

lui Cezar Bolliac: „repejunea excursiunilor colectorului și multiplicitatea

preocupaţiunilor sale nu i-au permis a lua asupra fiecărei bucăţi în parte acele
note minuţioase despre localitatea și circumstanţele descoperirii, care sporesc
meritul antichităţilor și le prefac, întotdeauna, din simple curiozităţi, în
documente știinţifice”19. Debutul luărilor sale de poziţie împotriva anticarilor îl
înregistrează Odobescu cu, de acum celebra recenzie20 intitulată „Fumuri
archeologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează”21, în
care dincolo de umorul său fin22, ironic (de exemplu „nici Traian n-ar fi păţit
atâtea nevoi spre a înfrânge pe daci, dacă i-ar fi găsit scărpinându-se în cap, cu
luleaua în gură sau trăgând cu tabiet din narghilea”23), se regăsesc adânci
reflecţii știinţifice.
Evident Odobescu a depășit cu mult stadiul popularizării,
devenind – deloc întâmplător – primul profesor de arheologie al Universităţii
din București (1874), la rugămintea ministrului „învăţăturei publice” Titu
Maiorescu, cel care făcuse apel „la mai mulţi bărbaţi, cunoscători și iubitori de
știinţă ca să înceapă, în localul Universităţii, cursuri libere și gratuite asupra
diferitelor materii știinţifice, încă necoprinse în programele oficiale ale
facultăţilor”24, astfel că prelegerile sale erau urmărite nu numai de către
studenţi ci și de către un public numeros din afara sistemului25. În acest
context, Odobescu devenea singurul reprezentant și „răspânditor” al știinţei
arheologice în România, știinţă denaturată din diletantismul entuziast al
19 Alexandru Odobescu, Scrieri literare și istorice, II, București, 1887, p. 153.
20 Recenzie la Cezar Bolliac, Uzul fumatului în timpii preistorici, în „Trompeta
Carpaţilor”, IX, nr. 1045 din 4/16 februarie 1873.
21 În „Columna lui Traian”, IV, nr. 4 din 15 februarie 1873, pp. 49-51 (publicată și ca

broșură în 1873).
22 Vezi Șerban Cioculescu, Umorul epistolar al lui Alexandru Odobescu, în România

Literară, 19, nr. 48, 27 noiembrie 1986, p. 7.

23 Alexandru Odobescu, în Idem, Opere, II (ed. Tudor Vianu), București, 1955, p. 115.
24 Alexandru Odobescu, Istoria arheologiei..., p. 55.
25 Alexandru Tzigara-Samurcaș, Al. Odobescu, în „Convorbiri literare”, LXVII, 1934, p.

605.
6

anticarilor26. Catedra de arheologie va căpăta caracter oficial abia la 1 ianuarie

1877 când a fost înscrisă în bugetul ministerului, iar profesorul titularizat, cu
sarcina de a „înjgheba la noi știinţa arheologiei în adevărata ei albie, de a creia
o școală din care au lipsit până atunci cu totul, chiar și noţiunile rudimentare
ale ei”. Prelegerile lui Odobescu au abordat arheologia populaţiilor Europei
protoistorice (celţi, germani, geto-daci, sciţi) și despre antichităţile greco-
romane. Cursul tipărit în 1877, ilustrează nu numai erudiţia autorului ci și
concepţia formată în domeniu, fiind totodată primul curs universitar tipărit în
ţara noastră.
Deși uneori numit „arheolog de cabinet” (sau „de saltea” cum era
tachinat de către rivalul său), după toate aparenţele lui Odobescu nu i-a
displăcut activitatea de teren și probabil că intenţiona să efectueze el însuși
câteva exploraţiuni. Astfel, în contextul înfiinţării Muzeului Naţional de
Antichităţi și al numirii sale ca membru al Comitetului Arheologic acesta
solicita ministrului instrucţiunii C. A. Rosetti, subvenţionarea unor investigaţii
arheologice în judeţele Buzău, Râmnic, Brăila și Covurlui27. Deși aprobate, se
pare că aceste cercetări nu au mai fost întreprinse, interesul arheologului
concentrându-se asupra fortificaţiei antice de la Pietroasa unde căuta o relaţie
cu celebrul tezaur identificat fortuit, nu departe, pe pantele dealului Istriţa28.
Aflat într-o permanentă tranziţie între zone cu potenţial
arheologic, Odobescu avea să noteze: „am colindat mult, și întotdeauna cu o
vie plăcere unghiurile ţărei, unde timpii trecuţi au lăsat tipărită vreo urmă a lor
mai mult sau mai puţin distinctă; am stat cercetând și cugetând, și dinaintea
miilor de movile risipite pe câmpiile noastre, și dinaintea păreţilor surpaţi sau
înnegriţi de secoli ai cetăţilor străbunești și ai anticelor biserice; n-am

26 Dumitru Tudor, Alexandru Odobescu ca profesor, în Analele Universităţii București, s.

știinţe sociale, istorie, XII, nr. 30, 1963, p. 21. Vezi și Vistian Goia, Alexandru Odobescu
și învăţământul umanist românesc, în Tribuna, 5, nr. 22, 3-9 iunie 1993, p. 1, 4.
27 Gheorghe Șerban, în Alexandru Odobescu, Pagini regăsite. Studii și documente,

București, 1965, p. 332.

28 Mircea Babeș în Alexandru Odobescu, Opere, IV, București, 1976, pp. 8-9, 979-981.
 7

dispreţuit nici hârburile de oale vechi, de care lopata muncitorului se ciocnește

sub brazdă, nici odăjdiile roase de molii în sicrinele din proscomidie, nici
vechile bucoavne părăsite de mai toţi literaţii ţării, nici chiar așchiile de
cremene, pe care astăzi noua știinţă a archeologiei preistorice le așterne, cu
oarecare trufie, pe pragul templelor înălţate în onoarea artelor și a măiestriilor
omenești”29.
Fidel cercetării, Odobescu înţelege pe deplin importanţa
izvoarelor; lui i se datorează colecţia de reproduceri în gips după principalele
opere sculpturale antice30 sau instituirea fondului de premiere a traducerilor
operelor autorilor antici, el însuși fiind un traducător iscusit31. În timpul
exercitării misiunii de secretar al legaţiei la Paris a găsit timpul necesar spre a
cerceta muzeele și arhivele, culegând materiale pentru Documente privitoare la
istoria românilor32. Pe aceiași linie se înscrie editarea Bibliografiei Daciei în
1871, prima lucrare de acest gen la noi în ţară33. Nu în cele din urmă, a fost
posesorul uneia dintre cele mai semnificative biblioteci știinţifice la acea
vreme, dobândită cu răsunătoare sacrificii materiale, despre care deţinem azi

29 Alexandru Odobescu, Artele din România în periodul preistoric, în Idem, Opere, II, pp.
78-79.
30 Alexandru Tzigara-Samurcaș, Odobescu și muzeele, în „Convorbiri literare”, XLI, 1907,

pp. 1145-1155.
31 Simion Mehedinţi, În amintirea lui Odobescu, în „Convorbiri literare”, XLI, 1907, p.

1070: „aceasta i se părea a fi menirea cuvântului: lângă fiecare operă de artă, să creeze încă
una la fel, dar numai din cuvinte”. Vezi și Doina Curticăpeanu, Peregrinarea în clasicitate,
în Steaua, 46, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 1995, pp. 3-4.
32 Colecţia Hurmuzaki: Documente privitoare la istoria românilor culese din archivele

Ministerului Afacerilor Streine din Paris, vol. I, supl. I-II, vol. III, supl. I, București, 1886-
1887.
33 Gabriel Ștrempel, Preocupările bibliografice ale lui Alexandru Odobescu (I), în

Academica, 6, nr. 3, ianuarie 1996, p. 5; (II), în Academica, 6, nr. 6, februarie 1996, pp.
19-20.
8

indicii, unele scrise chiar de mâna sa34, altele prin intermediul unor liste
întocmite în vederea donaţiilor către Societatea Academică Română35 ori
Școala Normală Superioară36.

Chestionarul arheologic37

Poate rodul cel mai evident al preocupărilor lui Odobescu pentru

sistematizarea informaţiei arheologice, este Izvodul sau Cestionariul arheologic
difuzat la iniţiativa sa în intervalul 1870-1871, în mediul rural. Rostul acestei
acţiuni este explicat chiar de el: „ca să cercăm a aduna elemente de statistică
archeologică și să dobândim până la oarecare punct mijloace de a clasifica, cel
puţin grosso-modo, monumentele antice din ţara noastră, am redactat, acum
vreo doi ani, un fel de izvod în limba poporană, un Cestionar archeologic,
care, prin intermeziul oficial al Ministerului de Instrucţiune publică, dirigiat pe
atunci de ilustrul și activul nostru coleg d-l Esarcu, s-a împărţit pe la
învăţătorii comunelor urbane și rurale din ţară”38.
Deși cele șase interogaţii cuprinse în chestionar fuseseră formulate
într-o „limbă poporană”, cu instrucţiuni clare în privinţa redactării
răspunsurilor, majoritatea informaţiilor primite sunt fie negative (nu se
cunoștea existenţa obiectivelor), fie incomplete. Mai mult decât atât, în multe
34 Catalogul Bibliotecei lui Alex. I. Odobescu scris de mâna lui, 12 februarie 1915, mss.
4368 la Biblioteca Academiei Române. Vezi și George Călinescu, Biblioteca lui Odobescu,
în Revista Fundaţiilor, XIV, nr. 12, 1947, pp. 8-14; Idem, Al. Odobescu, în Studii și
Cercetări de Istorie Literară și Folclor, VII, nr. 3-4, 1958, pp. 334-365; N. Georgescu-
Tistu, Activitatea bibliologică a lui Al. Odobescu, în Studii și Cercetări de Bibliologie, V,
1963, pp. 135-152.
35 În Analele Societăţii Academice Române, secţiunea I, 10, 1877, pp. 166-167, nr. 62-69.
36 Pompiliu Preca, Contribuţii la reconstituirea bibliotecii lui Alexandru Odobescu, în

Gazeta Cărţilor, 11, nr. 7-8, 9-12, 1941-1942.

37 Alexandru Dobre, Chestionarul arheologic al lui Odobescu, în Revista de Etnografie și

Folclor, 31, nr. 1, 1986, pp. 46-52.

38 Alexandru Odobescu, Artele din România..., p. 93.
 9

sate nu existau școli primare, așa încât pedagogii fiind „improvizaţi” nu au

putut oferi decât ceea ce Odobescu va numi mai târziu „naive revelaţiuni ale
învăţătorilor sătești”. Cu asemenea material fragmentar, inegal valoric, dar și
în lipsa posibilităţilor practice de a verifica pe teren veridicitatea informaţiilor,
Odobescu nu a putut realiza cele două preconizate lucrări: o hartă și un
dicţionar (= repertoriu) arheologic naţional (la aproape 150 de ani distanţă de
această încercare încă ne lipsește un Repertoriu Arheologic al României!).
În schimb, la Ministerul Instrucţiunii Publice s-au strâns peste
1600 de răspunsuri, din care acesta a și valorificat un prim lot, publicând
Notiţie despre localităţile însemnate prin rămășiţe antice din judeţul
Dorohoi39. Câţiva ani mai târziu „monumentele” din alt judeţ au văzut lumina
tiparului, prin intermediul amplului raport intitulat Antichităţile judeţului
Romanaţi40. Dincolo de publicarea acestor „repertorii arheologice” savantul nu
renunţase la planul unor cercetări de teren, de data aceasta documentate pe
baza răspunsurilor la chestionar. Avem confirmarea cel puţin în cazul
Buzăului, pentru care a elaborat un Proiect de campanie pentru exploraţiuni
arheologice în districtul Buzău în vara anului 187141, ce prevedea „excursiuni”
pe itinerarii judicios alese, jalonate de localităţile în care se raportase prezenţa
unor „gorgane”, ruine, cetăţi, șanţuri etc. Desigur nu putem aprecia în ce
măsură intenţiona să se limiteze la verificarea informaţiilor din răspunsurile la
chestionar în teren, prin intermediul unor cercetări de suprafaţă, sau se gândea

39 Raport adresat Ministerului Instrucţiunii Publice. Cuprinde: Notiţe despre localităţile

însemnate prin rămășiţe antice în districtul Dorohoi; Măgure, movile, cetăţi de pământ și
șanţuri, Tezaurul de la Concești și Biserice memorabile, crici, siliști și alte ruine, tipărit în
Monitorul Oficial, 152 din 13/25 iulie 1871, pp. 825-827, revizuit și adăugit în Idem,
Scrieri literare și istorice, II, pp. 157-232 (= Idem, Opere complete, III, București, 1908,
pp. 118-166).
40 În Analele Societăţii Academice Române, X, s. II, 1878 (= Idem, Scrieri literare și

istorice, II, pp. 407-482 = Idem, Opere, V/1, 1989, pp. 94-243).
41 Mircea Babeș, op. cit. în Alexandru Odobescu, Opere, IV, p. 11 și nota 45.
10

efectiv să întreprindă săpături arheologice, așa cum pare să fi făcut la

Pietroasele.
Nu a mai apucat să prelucreze răspunsurile venite din celelalte
judeţe, acestea rămânând, după cunoștinţa noastră încă inedite, la Biblioteca
Academiei Române, unde își păstrează și astăzi valoarea, dovadă că sunt
constant consultate de către cei preocupaţi de reconstituirea trecutului, sub
cele mai diverse aspecte: istoric, etnografic, toponimic etc.

Răspunsurile la chestionar primite din judeţul Brăila

1. Comuna Ciocile42.
Respondent este învăţătorul „școlei de modelu” din comună, Th.
Constantinescu, la 17/29 aprilie 1871. Obiectivele culese „de pe la bătrâni și
preoţi” sunt următoarele:
a. Siliștea Ciocilor (vatra veche a localităţii, numită iniţial
Puţintei), aflată la 1000 de stânjeni43 sud de sat;
42 Cf. George I. Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic
al României alcătuit și prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, II, București, 1899,
p. 267, s.v. Călmăţuiul, plasă, comuna Ciocile era pendinte de plasa Călmăţui. Totuși
încadrarea administrativă din Cestionar este corectă, localitatea aparţinând plasei Balta,
vezi și Stanca Bounegru, Alinta Vidis, Gheorghe Iavorschi, Cristian Filip, Judeţul Brăila în
catagrafia din anul 1838, II, Brăila, 2015, p. 605, nr. 23. Aceiași încadrare o regăsim în
rezoluţia dată de către Ocârmuirea judeţului pentru subcârmuitorul plășii Bălţi în cazul
locuitorilor din Ciocile răzvrătiţi la 1834 când au bătut pe arendaș și pe isprăvnicel: „pe
acei ce au sărit cu zurbalâc asupra arendașului să-i dojenească cu câte 25 de toiege la
spate”, cf. Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, Ocârmuirea, dosar 150/1832, fila
66, vezi și Nicolae Mocioiu, Brăila în primii ani de la eliberare de sub turci, în vol.
Colectiv Monografia Judeţului Brăila, Brăila, 1971, p. 66.
43 Aceasta era unitatea de măsură cel mai des folosită în stabilirea distanţelor în ţările

române. În timpul domniei lui Șerban Cantacuzino (1678-1688) măsura 1,962 metri, iar
în timpul urmașului său Constantin Brâncoveanu (1688-1714) 2,020 metri, dar utilizarea
alternativă a celor doi etaloni s-a soldat cu diverse dispute. Abia în 1835 s-a propus
 11

b. Locul „unde se dice ca a fost biserica” este marcat de șase cruci

de câte doi metri44;
c. Lacul Plașcu aflat la nord-est de localitate, „totă vara ţine apă, la
casu de va fi secetă mare, secă”;
d. Movilele Ciocilor (două), aflate la 25oo stânjeni de sat. Au
formă conică trunchiată, o înălţime de doi stânjeni și jumătate, cu baza 40 de
stânjeni, care se reduce spre „vârf” până la 15 stânjeni. Sunt poziţionate la
nord și sud de drum; între ele sunt două cruci ridicate la 1814, ambele de un
stânjen. Se apreciază că movilele marcau limita dintre districtele Brăila,
Ialomiţa și Buzău, dar mai ales dintre moșiile Ciocile, Chichineţu-
Chioibășesci45, Ciochina și Macoveanca;
e. Movila Turcului aflată la o distanţă de 500 de stânjeni sud, sud-
est de sat. Are formă ovală și o înălţime de jumătate de stânjen, fiind plasată
pe un loc dominant. În secolul precedent (al XVIII-lea) pe movilă era plasată
coliba unui turc ce impozita trecerea cu „10 parale de caru”46;

unificarea unităţilor de măsură, stânjenul fiind fixat la 2.000 m. Vezi Nicolae Stoicescu,
Cum măsurau strămoșii, București, 1971, pp. 44-59.
44 Se pare că prima biserică a satului a fost ridicată la 1820 din nuiele, lângă Crucea lui

Strapazan, care a durat până pe la 1840, mutată în 1968 la Muzeul Brăilei, cf. Steluţa
Caraman, Ilie Caraman, Așezările rurale brăilene, Brăila, 2010, p. 134.
45 După instituirea regulamentelor organice Dumitrache Sorescu, proprietarul moșiei

cerea sprijunul autorităţolor pentru recuperarea clăcașilor fugiţi datorită condiţiilor grele
în care trăiau, Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, Ocârmuirea, dosar 284/1833,
fila 172.
46 Nae Vasilescu, Schiţe, documente și însemnări din orașul și judeţul Brăila: cu ocazia

împlinirii a unui veac de stăpânire românească: 1828-1929, Brăila, 1929, p. 82,

consemnează informaţia conform căreia pe Movila Turcului „unde, se zice, ar fi avut
așezare un turc, care lua jugărit trecătorilor și călătorilor, pe acolo fiind pe vremuri
drumul Brăila-București”. În realitate jugăritul reprezenta taxa pentru un car de lemne
luate din pădure.
12

f. Movila Boului aflată la o distanţă de 2400 de stânjeni nord de

localitate, are o înălţime de un stânjen și jumătate, baza de 20 de stânjeni și
suprafaţa de opt.
Din punct de vedere arheologic, actualmente localitatea este
înscrisă în repertoriul arheologic prin descoperiri din perioade diverse. Astfel,
pe terasa nord-vestică a lacului Plașcu, la aproximativ doi kilometri și jumătate
de centrul comunei, la construcţia drumului a fost descoperit întâmplător un
bordei cu inventar specific secolelor X-XI (cultura Dridu).
În extremitatea vestică a localităţii, pe malul lacului „Popii”, au
fost descoperite întâmplător, cu ocazia unor lucrări, două monede: o imitaţie
de cupru după un stater macedonean și o piesă numismatică (AG), emisiune
din timpul împăratului Constans (337-350) (în momentul publicării monedele
se aflau în colecţia școlară din localitate).
O monedă din bronz din timpul împăratului Traian a fost
descoperită fortuit în anul 1977 în curtea locuitorului Dumitra Lupașcu47.

2. Comuna Tichilești, plasa Vădeni.

Respondent este învăţătorul E. Filoteiu. Din păcate acesta nu cunoaște pe
teritoriul localităţii existenţa vreunui „aședământu publicu din vechime”, fapt
ce îl consemnează la 27 martie 1871. Interesant este că în „opis-ul” cu
localităţile în care a fost trimis Cestionarul Tichileștiul nu este notat.
În orice caz, cel mai probabil rod al indiferenţei repondentului sau
al carenţelor sale de documentare, este necunoașterea măcar a prezenţei unor
obiective precum Movila Malinca aflată la sud-vest de localitate, Movila Săpată
la nord, nord-vest, spre satul pendinte Albina, Movila Ciucea (Albina) tăiată
de șoseaua Brăila-Slobozia sau Movila Cerdac care și-a luat denumirea de la
pavilionul de observaţie construit de austrieci în 1854-1855, utilizat și de ruși

47Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic al judeţului Brăila, în Istros, I,

1980, p. 315.
 13

în 187748. Conform unor informaţii49, la saparea unei movile pentru necesităţi

gospodărești s-ar fi descoperit fortuit oseminte umane depuse într-un sicriu, iar
altă movilă în care ar fi funcţionat la un moment dat o cârciumă, după
dezafectare, în urma unor ploi puternice care i-au generat prăbușiri, localnicul
Ilie Ţigănuș ar fi descoperit o comoară (sic!).
Hidronimul Lacul Tătaru aflat la nord de Tichilești și est de
Albina era de asemenea demn de menţionat. Toponimul omonim de la vest de
localitate desemnează locul pe care a existat până la 1828 via unei pașale pe
nume Chehaia50. Să mai notăm că după retragerea administraţiei turcești
administratorul moșiei Lacul Tătarului se plânge (1831) că ţăranii „nu voiesc
în nici un chip să se supună la clacă”51.
În fine – elemente care ce-i drept puteau să îi fie necunoscute
pedagogului local –, pe teritoriul localităţii există vechi și bogate urme de
locuire. Este vorba despre o așezare neolitică (cultura Boian), morminte
sarmatice (secolele II-III p. Chr.), un mormânt din secolul IV p. Chr. (cultura
Sântana de Mureș), o necropolă de incineraţie în urne din secolele X-XI
(cultura Dridu), respectiv o monedă din argint, emisiune din timpul
împăratului Leon IV Cazarul (775-780)52.

3. Comuna Cazasu-Petroiu.
Respondent este învăţătorul G. Băluţescu, la 13 aprilie 1871. Obiectivele culese
„pe la bătrâni de prin comună câtu și pella cei din jurul ei” sunt următoarele:

48 Multe marcate pe Planul director de tragere al Armatei Române (1916-1917) și

verificate pe teren în anul 2013 de S. Pandrea și C. Croitoru.
49 Ioan Munteanu, Brăila. Studiu monografic, pp. 353-354, fără indicarea surselor

documentare, o mai veche și incorigibilă meteahnă a profesorului brăilean.

50 Vezi și Nae Vasilescu, op. cit., pp. 146-147.
51 Arvivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, Ocârmuirea, dosar 2546/1831, fila 86.
52 Nicolae Harţuche, op. cit., pp. 335-336 cu bibliografia esenţială.
14

a. Biserică veche („de pe la anul 1770”) aflată la vest de comună,

în zona satului numit „Agi-Căpitanu”, la o distanţă de 500 de stânjeni de
comună sau de „localul școlei”;
b. Biserică veche („de pe la anul 1750”) aflată la nord de localitate,
pe muchia din satul Baldovinești, „pa care locu și în dioa de astăzi le
înmormântează morţii”.
Foarte probabil aceste biserici fuseseră ridicate din pământ și
nuiele, întrucât la Cazasu prima biserică „de zid” a fost edificată în 1883.
Menţiunile acestor lăcașe de cult iniţiale trebuiesc asociate cronologic cu
înfiinţarea satelor.
În afara cunoașterii învăţătorului din localitate rămân
„monumente” și „puncte” cu oarecare rezonanţă pentru istoria locurilor din
nou înfiinţata comună „Cazasu-Pietroiu” (prin legea comunală din 1864). În
localitatea Cazasu numită după „pașaua” Cazas Omer, în timpul administraţiei
turcești a existat un mare depozit de „iarbă de pușcă”. Satul Pietroiu (iniţial
Odaia Pașii), azi pendinte de Comuna Vădeni, păstrează amintirea „istoriilor”
și prin toponimie, chiar la sud-vest de localitate fiind două movile: Movila
Siliștea Tătarului, respectiv Movila Tătarului. Nu este mai puţin adevărat că
zona constituia graniţa kazalei Brăila cu Ţara Românească, realitate care
justifica existenţa unor amenajări cu caracter militar.
În contextul conflictului ruso-turc, zona avea să devină „cartier
general” al celor dintâi (1828) de unde au declanșat operaţiunile de „luare a
Brăilei”.
La un kilometru nord-vest de localitate exista „Valea Căpitanului”
și „Cârciuma Căpitanului”, ambele consemnate, de exemplu, pe planul
director de tragere al armatei române (1916). După toate aparenţele aceste
toponime consemnează amintirea căpitanului rus rămas să deservească
instalaţiile militare din zonă și care s-a implicat în unele activităţi edilitare
(acesta ar fi ridicat un paraclis). În fine, la est de localitate, spre Brăila, același
 15

plan director consemnează prezenţa unei „îngrădituri” în formă de stea cu opt

colţuri, numită „Cetăţuea Rusului”53.
Din punct de vedere arheologic se consemnează în literatura de
specialitate descoperirea la Pietroiu, pe marginea terasei de deasupra satului, la
suprafaţa terenului, în arătură, a unor fragmente ceramice cacteristice secolelor
IV p. Chr. (cultura Sântana de Mureș) și X-XI (cultura Dridu)54.

4. Surdila Găiseanca, plasa Vădeni.

Respondent este învăţătorul școlii din localitate (nume nedescifrat), la 17/29
aprilie 1871. Obiectivele menţionate sunt:
a. Movila Coconilor având baza de 42 de stânjeni și partea
superioară de 11 stânjeni;
b. Movila Săpotului având baza de 37 de stânjeni și partea
superioară de 7 stânjeni.
În mod evident, cel puţin această categorie de monumente –
movilele – era mult mai bine reprezentată. Nae Vasilescu amintește nu mai
puţin de 10: Săpata, Ceairului, Broaștelor, Bivolul, Cetăţuia, Găzdaru, Gorgan,
Mortu, Ochian, Lupului, Coconului și Comoara – ultima datorându-și numele
descoperirii unor monede din argint turcești în timpul unor săpături efectuate
cu autorizaţia eforiei (1889)55. Conform autorului menţionat unele dintre
aceste movile au fost ridicate în anul 1711, respectiv 1717, când se restabileau
limitele kazalei. Actualmente administraţia locală are cunoștinţă de existenţa a
cinci movile pe teritoriul localităţii, fără însă a le și nominaliza56.

53 Vezi și George I. Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, op. cit., p. 239 s.v.
Cazasul: „în timpul luării Brăilei, rușii aveau aici stabilit cartierul lor general. Tot aici
aveau și întăriri, care se văd și azi”.
54 Florin Anastasiu, Nicolae Harţuche, Cercetări și descoperiri arheologice în raionul

Brăila, în Danubius, I, 1967, p. 25, nr. 6, fig. 7/12-15; Nicolae Harţuche, op. cit., p. 306,
nr. 4.
55 Nae Vasilescu, op. cit., p. 141.
56 Steluţa Caraman, Ilie Caraman, op. cit., p. 288.
16

Din punct de vedere arheologic nu cunoaștem descoperiri

efectuate pe teritoriul comunei (exceptând monedele turcești din argint
menţionate mai sus) în vechea sa organizare (excludem aici Filipeștiul, azi
localitate pendinte de Surdila Găisenca). Preliminariile la repertoarul
arheologic al Brăilei consemnează informaţiile dintr-un manuscris al lui
Grigore Tocilescu păstrat la Biblioteca Academiei Române (5144, 60) conform
căruia pe teritoriul localităţii se află movile și o cetate din epoci neprecizate.
Firește este vorba despre indiciile toponimice amintite mai sus, înregistrate și
în dicţionarele geografice. Cel mai probabil este vorba de castrul roman de
marș atribuit multă vreme localităţii pendinte Filipești (vezi infra nr. 15).

5. Comuna Ceacâru, plasa Bălţii.

Respondent este învăţătorul M. Paraschivescu, la 26 aprilie 1871. Obiectivele
menţionate sunt:
a. Siliștea Cuptoarelor (Cuptoarele Vechi și Cuptoarele Noi).
Datorită inundaţiilor vatra localităţii s-a strămutat la aproximativ 1000 de
stânjeni distanţă, păstrând denumirea: Siliștea Cuptoarelor nouă; la momentul
relatării „se spune că” se afla la 3000 de stânjeni de comună;
b. Siliștea Ibișului (denumire provenind de la turcul care stăpânea
cătunul respectiv) aflată la o distanţă de 1500 de stânjeni de Siliștea
Cuptoarelor și 2500 de stânjeni de comună, în zona acesteia se afla și o movilă
pe care „oamini cei de atunci își aveau biserica”;
c. Siliștea Porumboiului (denumire provenind de la Ionașcu
Porumboiu, unul dintre locuitorii cătunului) aflată la o distanţă de aproximativ
700 de stânjeni de Siliștea Ibișului și 9000 de comună;
d. Siliștea Bania, cătun aflat la aproximativ 500 de stânjeni de
Siliștea Porumboiului și 1500 de stânjeni sud de comună, pe malul luncii, mai
înnainte „se povestește că ar fi fost oraș” unde se organiza târgul; în zonă este
menţionată prezenţa a patru movile, două mari și două mici, una dintre
primele fiind aplatizată „se vorbește că a făcut un turcu ariea pe dânsa spre a
treera bucatele”;
 17

e. Siliștea Tufeștilor locuită până la 1862 când locuitorii ei au fost

strămutaţi în comună; aici se mai păstrează „vro patru cruci” pe locul în care
se afla biserica;
f. Viișoara, loc aflat la 2,50 stânjeni nord de localitate („partea din
Crivăţu Comuni”), deasupra văii numite Câcăcioaca, în care sunt vizibile
„niște urme de șanţuri înţelenite ca cum ar fi fost vie”; tot aici, deasupra văi, la
aproximativ 300 de stânjeni, se afla o movilă „de care se vorbește” că a fost
spânzurătoare; o altă movilă se afla la aproximativ 250 de stânjeni de
precedenta;
g. Movila nordică, de dimensiuni mai mari decât următoarea,
săpată „în coste” în partea dinspre comună „se povestește că ar fi fost odată
cârciumă în movilă”;
h. Movila sudică, aflată la o distanţă de 900 de stânjeni de
precedenta, fără „semne” distinctive;
i. Cruce „din antichitate”, pe care nu se „cunoște a avea slove” sau
„semnu”, aflată în extremitatea nordică a comunei, pe marginea drumului spre
Brăila.
Cunoscută actualmente sub denumirea de Tufești, localitatea s-a
format prin adunarea de către autorităţi a locuitorilor din cătunele (= siliștele
menţionate) și târlele răzleţe învecinate. Movilele de pe teritoriul localităţii,
poate mai numeroase, poate aceleași dar consemnate sub alte denumiri, sunt
asociate cu legende. Între acestea interesantă este „povestea” Movilei Calului
(toponim fixat și pe planul director de tragere al armatei române), conform
căreia aici ar fi subcombat armăsarul turcului desemnat cu hotărnicia raialei (=
kazalei Brăilei) acesta fiind astfel nevoit să își care șeaua până la Japșa
Cenușarului57. Rămâne din toată această legendă adevărul istoric că Movila
Calului era chiar semnul de hotar între cele două administraţii.
De rezonanţă din același punct de vedere istoric este și Movila
Săpată (numită astfel datorită locuitorilor care săpau după comori, poate chiar

57 Nae Vasilescu, op. cit., pp. 149-150 (consemnare după Dionisie Fotino).
18

Movila Nordică amintită în răspunsul învăţătorului58) aflată la aproximativ

cinci kilometri vest de localitate. Ulterior aceasta este numită Movila Brazdă
(așa apare pe harta Marelui Stat Major Austriac la scara 1: 58.000 și pe planul
director de tragere al armatei române) și Pamfil Polonic va încerca să sugereze
aici prezenţa unui segment din celebra fortificaţie liniară antică Brazda lui
Novac59, fundamentată mai curând pe suport lingvistic (tot aici ar fi atestată și
„poarta lui Novac”)60.
Situaţia populaţiei din siliștile menţionate a devenit și mai
apăsătoare sub „regulamentul organic” decât sub administraţia turcească,
locuitorii din Cuptoarele, Ibiș și Ramaconsemnând în jalba adresată
generalului Kiseleff în 1831: „câte obiceiuri vechi am avut, vedem că toate au
rămas jos și acum ne-au împovărat de tot [...] și cu un cuvânt toate obiceiurile
pământului s-au pierdut și tot alte poveri au picat pe capul nostru”61.
Din punct de vedere arheologic, în zona Tufeștiului, pe marginea
terasei Dunării, au fost identificate în arătură a unor fragmente ceramice
cacteristice secolelor IV p. Chr. (cultura Sântana de Mureș) și X-XI (cultura
Dridu)62.

6. Dedulești, plasa Vădeni.

Respondent este învăţătorul M. Nistorescu, la 26 aprilie 1871. Din păcate
„declară siriosu” că nu a identificat nici un loc „demnu capabilu de istorie” pe
teritoriul localităţii.

58 Pentru această identificare (Movila Nordică = Movila Săpată) pledează și prezenţa

Movilei Sudice în raport cu prima. Distanţa ar corespunde cu cea dintre Movila Săpată și
Movila Parapet (= Movila Sudică?) de pe planul director de tragere.
59 Vezi Costin Croitoru, Fortificaţii liniare romane în stânga Dunării de Jos (secolele I –

IV p. Chr.), I, Galaţi, 2004, p. 43.

60 Pamfil Polonic, mss. 22/940, III, la Biblioteca Academiei Române, p. 48.
61 Arvivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, Ocârmuirea, dosar 779/1834, fila 1 și urm.
62 Nicolae Harţuche, op. cit., p. 336, nr. 1.
 19

Desigur ar fi meritat menţionate măcar cele câteva movile din

preajma localităţii, între care Movila Bărbuleasa aflată la mai puţin de 1500
metri nord de localitate.
Din punct de vedere arheologic au fost identificate pe teritoriul
localităţii necropole și o așezare din secolul IV p. Chr. (cultura Sântana de
Mureș), cea din urmă suprapusă de una din secolele X-XI (cultura Dridu)63. Pe
terasa dreaptă a Buzoielului, în punctul La Lutărie a fost descoperit fortuit în
anul 1940 un tezaur monetar compus din 50 de piese numismatice emisiuni de
la Isac II Angelos (31 piese schifate) şi Alexios III (19 piese)64.

7. Collzia, plasa Ballzi.

Respondent este învăţătorul C. Rădulescu, la 10 aprilie 1871. Singurul obiectiv
menţionat este:
a. Crucea Iullullui, fără inscripţie, înaltă de un stânjen și lată de
trei palme românești, aflată pe moșia Eesi, la est de localitate.
Actualmente localitatea Colţea65 este pendinte de comuna Roșiori.
La aproximativ 1500 m sud-vest de lacul Tătaru se află Movila Săpată
(denumire datorată căutătorilor de comori, încă din 1899). În urma unor
săpături efectuate de către elevii din localitate în anul 1976 au fost descoperite
trei morminte de inhumaţie. Două aparţin epocii bronzului (cultura Tei), unul
fiind sarmatic66.

8. Urlești.

63 Nicolae Harţuche, op. cit., p. 318, nr. 1.

64 I. Cândea, Descoperiri monetare pe teritoriul judeţului Brăila sec. XIV-XIX, în Istros, I,
1980, p. 395, nota 1.
65 Un fragment din traiul locuitorilor Colţei apare în jalba acestora adresată domnului

ţării: „nu putem trăi din pricina bătăilor, că în toate zilele ne bate și cu vină și fără vină,
ne ia de clăcuim fără orânduială și noi și nevestele noastre”, Arvivele Naţionale, Serviciul
Judeţean Brăila, Ocârmuirea, dosar 284/1833, fila 32.
66 Nicolae Harţuche, op. cit., p. 330.
20

Respondent este învăţătorul I. Vinchiciu, la 26 februarie 1871. Obiectivele

menţionate sunt:
a. Movila Suligatu, aflată la est de localitate, înaltă de patru
stânjeni și jumătate, cu baza de 42 de stânjeni;
b. Movila Lungă, aflată la vest de localitate, înaltă de patru
stânjeni, cu baza de 52 de stânjeni.

9. Comuna Perișoru.
Respondent este învăţătorul D. Munteanu, la 14/26 aprilie 1871. Din păcate
nu a identificat obiective pe teritoriul localităţii.
Actualmente pendinte de orașul Ianca, se numea iniţial Slobozia
Perișoru. Demne de menţionat sunt movilele de pe teritoriul ei: Movila
Părului, Movila Plopului, Movila Edului și Movila Tătarului pe lângă care
trecea, pe vremuri, drumul de poștă Brăila-București. De prima dintre acestea
se leagă denumirea localităţii, întrucât pe ea creșteau câţiva peri sălbatici67.

10. Bordei Verde, plasa Balta.

Respondent este învăţătorul Șerbănescu, la 21 aprilie 1871. Singurul obiectiv
menţionat este:
a. Cetăţuia, aflată la 1000 de stânjeni sud-est de comună, pe moșia
Lișcoteanca. Este înconjurată cu șanţ de un stânjen adâncime și val de patru
stânjeni lăţime, având formă pătrată, cu latura de 30 de stânjeni. În colţurile
fortificaţiei este câte un „mușuroi” mare.
Dincolo de numeroasele movile de pe teritoriul localităţii –
Movima Olacului, Movila Olaru, Movila Iui, Movila Lișcoteanca, Movila
Pantilimon, Movila Bounegru, Movila Luţu, Movila Bordeiu Verde (ca să le
enumerăm doar pe cele dintre Bordei Verde și Lișcoteanca, notate pe planul
director de tragere al armatei române) – într-adevăr monumentul cel mai
important este „Cetăţuia”. Cercetări arheologice sistematice efectuate în
punctul Popina / Movila din Baltă 1975-1978 au avut ca rezultat identificarea

67 Nae Vasilescu, op. cit., p. 124.

 21

unor complexe neolitice (culturile Boian și Gumelniţa), din epoca bronzului,

scitice și sarmatice. Alt punct de interes cu descoperiri similare este Movila
Olarului aflat la 3500 m vest de sat. Cercetările arheologice sistematice din anii
1970- 1976 au dus la descoperirea unor complexe de locuire neolitice, a zece
morminte din epoca bronzului, 10 sarmatice și două aparţinând pecenegilor.
Al treilea „tell” a fost cercetat în anii 1971-1974, 1979 în punctul Moș Filon de
pe terasa vestică a localităţii. Au fost deasemenea descoperite materiale
arheologice și complexe neolitice (cultura Boian), șase morminte sarmatice și
unul peceneg68.
În fine, în via fostului CAP a fost descoperită întâmplător o
monedă schifată de la Ioan II Comnenul (cupru, Ø = 2,8 cm.)69.

11. Vădeni, plasa Vădeni.

Respondent este învăţătorul Th. Poppescu, la 19 aprilie 1871. Obiectivele
menţionate sunt:
a. O strajă veche și o tabără, nu sunt oferite relaţii suplimentare;
b. O siliște, nu sunt oferite relaţii suplimentare;
c. Biserică „însemnată pe la anu 1780”, tot aici „se asemenea și un
altaru”, se mai știe doar locul;
d. Șanţuri de pe la anul 1812, au o adâncime și lăţime de un
stânjen și traseul de la est la vest, pământul este aruncat pe ambele părţi (!?);
e. Morminte vechi de pe la anul 1780, nu sunt oferite relaţii
suplimentare;
f. Cruci de piatră scrise, nu sunt oferite relaţii suplimentare;

68 Nicolae Harţuche, Raport asupra săpăturilor arheologice de la Lișcoteanca, jud. Brăila,

în Materiale și cercetări arheologice, Tulcea, 1980, pp. 67-85; Idem, Locuinţa-bordei din
așezarea Boian de la Lișcoteanca „Moș Filon”, în Istros, II-III, 1983, pp. 7-28; Idem,
Cercetările arheologice de la Lișcoteanca I. Așezarea „Movila Olarului” (1970-1976), în
Istros, V, 1987, pp. 7-90
69 Nicolae Harţuche, Florin Anastasiu, Catalogul selectiv al colecţiei de arheologie a

Muzeului Brăilei, Brăila, 1976, p. 273, nr. 565

22

g. Un pietroi rotund „de peatră” cunoscut sub numele de „Hotar”,

având deasupra solului o înălţime de doi stânjeni „iar în pământ nu se știe”.
Comuna Vădeni prin poziţionarea sa geografică constituie un
punct strategic datorită vadului de trecere a Siretului, mai târziu aici
funcţionând o importantă staţie de poștă, dar până la construirea sistemului de
diguri în perioada contemporană și un punct nevralgic, fiind supusă constant
inundaţiilor. Prezenţa unui hotar în această localitate de margine este perfect
justificată și se va răsfrânge asupra toponimiei locale (satul pendinte Pietroiu),
după cum existenţa unor tabere fortificate aici este foarte probabilă mai ales în
contextul conflictelor ruso-turcești din prima parte secolului al XIX-lea.
Despre lipsa unor movile pe teritoriul localităţii aflăm indirect
după mijlocul veacului al XX-lea, când subcârmuirea plășii Vădeni a demarat o
operaţiune de verificare a stării de conservare a punctelor de triunghiulaţie
amplasate în locuri dominante de către topografii militari austrieci care au
ajutat la stabilirea hotarelor post 1829. Astfel, în lipsa movilelor, reperele
topografice au fost amplasate în punctele: Malu Roșu, Boncu și Siliștea, toate
fiind prezente la verificare70.

12. Comuna Slujitori Albotești, plasa Bălţi.

Respondent este învăţătorul M. Stanu, la 10/22 mai 1871. Singurul obiectiv
menţionat este:
a. Movila Ulmu (nume preluat de la localitatea omonimă), având
o înălţime de 25 de stânjeni (!?) și baza de 100 de stânjeni.
La sud de comuna Zăvoaia (nume care a alternat cu cel de
Slujitori Albotești – datorită sătenilor din târla Albotești, mulţi dintre ei
„slujitori”, călărași în serviciul de dorobanţi la Isprăvnicia din Focșani) se află
într-adevăr Movila Ulmu (sau Zăvoaia, ambele denumiri consemnate pe planul
director de tragere al armatei române, 1916) dar desigur dimensiunile sunt
exagerate, în ceea ce privește înălţimea. La nord-vest de localitate, în imediata

70Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, fond Prefectura Judeţului Brăila, dosar nr.
6/1857, fila 37.
 23

apropiere, aceiași sursă înregistrează Movila Lată, iar la 800 m nord-est de

aceasta a unui toponim La Moviliţă.
Din punct de vedere arheologic semnalăm prezenţa pe suprafaţa
Movilei Ulmu a unor fragmente ceramice cacteristice secolelor X-XI (cultura
Dridu). Același tip de artefacte au fost identificate pe malul lacului Bătrâna, la
4000 m est de localitate71.

13. Comuna Viziru de Sus.

Respondent este învăţătorul Drăghicescu, la 31 mai 1871. Din păcate nu a
identificat obiective pe teritoriul localităţii.
După retragerea turcilor (1829) în judeţul Brăila au luat fiinţă
două plăși: Vădeni și Balta. Cea din urmă avea reședinţa la Viziru. Până în
1875 comuna era formată din două sate Viziru de Sus și Viziru de Jos (după
alte surse Viziru Nou și Viziru Vechi)72. Totuși, în cele mai multe cazuri
realităţile locale nu poate fi disociate, astfel că vom face comentariile cu privire
la aceasă comună la răspunsurile venite pentru Viziru (vezi infra nr. 18), mult
mai bogate.

14. Comuna Cotu Lung Mihalești.

Respondent este învăţătorul N. ..........., la 5/17 mai 1871. Obiectivele
menţionate sunt:
a. Tabie73 aflată pe malul Siretului, în nordul moșiei Șerbănești,
având lăţimea de „20 stânjeni lungime”, cu șanţ și val înalt de un stânjen de
jur împrejur, „lucrată în patru colţuri”, ar fi „din vremea Ecaterini”74;

71 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 337.

72 Steluţa Caraman, Ilie Caraman, op. cit., p. 368.
73 TÁBIE, tăbii, s. f. (Înv.) 1. Ridicătură de pământ construită în jurul unui loc întărit,

pentru a-l apăra. 2. Tabără (1); redută. [Pl. și: tabii] – Din tc. tabya, Cf. DEX.
74 Ecaterina I, a doua soţie a lui Petru cel Mare, împărăteasă a Rusiei (1725-1727) sau

Ecaterina a II-a, soţia lui Petru al III-lea, împărăteasă a Rusiei (1762-1796)?

24

b. Movila Pacina aflată în sudul moșiei Vrabiasca „supt nuci”, are

„lungimea” de 40 stânjeni, „lăţime spre apus 25 de stânjeni și spre răsărit 20”;
c. Siliște aflată în sudul moșiei Vrabiasca „făcută de pământu
rotundu” cu o înălţime de cinci stânjeni și baza de 80 de stânjeni, în vârful ei
este pus hotarul moșiei menţionate, „este din vremea turciloru”.
Denumirea localităţii provine de la forma alungită a unui
meandru al Siretului. Din nou este vorba despre o zonă de „margine” din
vecinătatea vadului Siretului. Prezenţa turcească ante 1828 este bine
documentată, mai ales în ceea ce privește unitatea administrativă superioară,
comuna Siliștea (Siliștea Nazâru), dar pe care o vom discuta infra, vezi nr. 22.

15. Comuna Filipești, plasa Vădeni.

Respondent este învăţătorul M. Ionescu, la 2/14 iunie 1871. Din păcate nu a
identificat obiective pe teritoriul localităţii.
Dincolo de prezenţa unor movile în zonă (cea mai apropiată fiind
Movila Boboneţ la 1800 m sud de localitate, dar și altele75 cu nume sugestive:
Trei Bășici, Trei Movile, Movila Tatomir, Movila Morţilor – lângă aceasta din
urmă dezvoltându-se iniţial vatra satului), localitatea a intrat definitiv în
istoriografie datorită plasării aici a unei fortificaţii romane patrulatere din
pământ76. Văzută și descrisă de neobositul topograf al Muzeului Naţional de
Antichităţi Pamfil Polonic, fortificaţia – și datorită stării de conservare
mediocre – a fost multă vreme „pierdută”, verificări de teren efectuate timp de
peste un secol de diverși specialiști nesoldându-se cu identificarea ei.
Desecretizarea după anul 2000 a unor fotografii aeriene spion americane a dus

75 Poate una dintre cele menţionate mai sus, poate alta, era cunoscută sub denumirea de
Movila Săpată; în interiorul ei s-ar fi găsit la adâncimea de doi metri resturi osteologice
umane, poziţionate cu capul spre vest, mâinile pe piept, și bucăţi de mătase roșie în zona
craniului; în movilă s-ar afla, de jur-împrejur un „zid” de bolovani, vezi Nicolae Harţuche,
Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 319, nr. 4, cu trimiterile bibliografice.
76 Tabula Imperii Romani. Romula – Durostorum – Tomis, Bucharest, 1969, p. 41.
 25

la fixarea acesteia în teren pe baza observaţiilor ortofotometrice77. Investigaţii

interdisciplinare efectuate independent de specialiști de la Muzeul Brăilei
„Carol I” au dus la rezultate similare astfel că, relativ recent poziţia în teren a
castrului roman de marș a fost fixată.
Altfel, din punct de vedere arheologic pe teritoriul Filipeștiului au
fost efectuate cercetări, în special pe terasa superioară a Buzăului, în zona
lacului Răţărie, unde au fost identificate morminte din secolul IV p. Chr.
(cultura Sântana de Mureș). Fragmente ceramice din aceiași perioadă asociate
cu cele specifice secolelor X-XI (cultura Dridu) au apărut în diverse locuri din
vatra satului78.

16. Batogu, plasa Bălţi.

Respondent este învăţătorul D. Dumitrescu, la 1 iunie 1871. Din păcate nu a
identificat obiective pe teritoriul localităţii.
Nae Vasilescu, la mai bine de cinci decenii distanţă de trimiterea
acestui răspuns consemna prezenţa pe teritoriul localităţii a cinci movile:
Movila Tatomir, Movila Porumba, Movila Unitu, Movila Pârlita și Movila cu
Ţintă79.
În zonă nu au fost efectuatte cercetări arheologice, totuși există
înformaţii consemnate despre descoperiri întâmplătoare. Astfel, în via fostului
CAP s-a descoperit întâmplător în 1969 un topor din rocă verzuie, cu orificiu
pentru fixarea cozii, probabil din neoliticul târziu. Săpături edilitare efectuate
în vatra satului s-au soldat cu identificarea unor morminte de inhumaţie dintr-

77 Bogdan Condurăţeanu, Opening a window into Romaniaʼs distant past with the help of
declassified American cold war spy aircraft imagery. Episode 1. The Roman Legion castra
from Filipești and the Roman forts and limes Transalutanus from Albota, Pitești and
Mărăcineni, în Arheovest, II/2, Szeged, 2014, pp. 792-820.
78 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 319, nr. 1-3.
79 Nae Vasilescu, op. cit., pp. 68-69.
26

o epocă nederminată, iar în 1971 s-a descoperit o monedă, emisiune din

timpul lui Alexios I (jumătate de electron schifat, Ø = 2,2 cm.)80.

17. Comuna Cioara Doicești, plasa Bălţi.

Respondent este învăţătorul I. Gheorghe, la dată neprecizată. Singurul obiectiv
menţionat este:
a. Morminte „din vechime”, aflate la aproximativ 200 de stânjeni
nord de localitate.
Una dintre ipotezele care explică denumirea localităţii (azi
comuna Bărăganul) ar fi aceea că a luat fiinţă lângă Movila Cioara Doicești.

18. Viziru, plasa Bălţi.

Respondent este învăţătorul I. Stroefs, la o dată nemenţionată. Din păcate nu a
identificat obiective pe teritoriul localităţii. La 27 octombrie 1873 probabil
același pedagog (semnatura este indescifrabilă!) trimite un „Tablou de toate
deslușirile” din comuna Viziru „în privinţa vechilor așezăminte”.
Monumentele înregistrate sunt următoarele:
a. Cetăţuie împrejmuită cu șanţ spre nord, având adâncimea „cam
de trei palme”, lăţimea de cinci stânjeni, lungimea de 400 de stânjeni; aici „a
fost satul turcesc și românesc, au fost și lăstare de vie, gropi și locul unde a fost
biserica românească”;
b. Movila Merica, aflată la vest de localitate, de formă rotundă, cu
o înălţime de patru stânjeni și baza de 50 stânjeni;
c. Movila Svârleţu Mare, aflată la vest de localitate, de formă
rotundă, cu o înălţime de 10 stânjeni și baza de 50 stânjeni; „se bănuie că în
această movilă se află îngropate antichităţi [și?] bani”;
d. Movila Svârleţu Mic, aflată la vest de localitate, de dimensiuni
mai mici decât precedenta (sic!);
e. Movila Turcului, aflată la sud de drumul spre comuna Pârlita,
de formă rotundă, cu o înălţime de șapte stânjeni și baza de cinci stânjeni;

80 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 307, nr. 1-2.

 27

după toate aparenţele a fost săpată („pe dedesubtul ei se află o burtă, însă
astăzi este astupată”);
f. Movila Tâmpului aflată spre nord de localitate, între hotarul a
șapte moșii, de formă rotundă, cu o înălţime de 10 stânjeni și baza de 50
stânjeni; aici a fost sat turcesc, biserică românească împrejmuită cu șanţ, la
momentul relatării astupat; cruci, morminte – „găsindu-se și rămășiţe de
olărie”;
g. Siliștea Polivanu aflată la est de localitate, aici a fost sat turcesc
și românesc, biserică românească, cruci, morminte și „diferite rămășiţe de
olărie”, iar turcul care avea locuinţa acolo se numea Hagi;
h. Siliștea Dervisiu aflată la est de localitate, aici a fost sat turcesc
și românesc, biserică românească, morminte, gropi, „se vede și astăzi lăstare,
viţă și cruci”;
i. Siliștea Tairu, „idem ca la Dervisiu”;
j. Siliștea Inisna aflată la nord de fostul sat turcesc, a fost biserică
românească, „se văd lăstare de viţă și alte rămășiţe”;
k. Siliștea Arama la est de localitate, pe drumul care merge la
Stăncuţa a fost biserică românească – „se găsesc și astăzi rămășiţe de stâlpi de
la biserică, zidul ei a fost de nuiele, învelită cu trestie”, morminte, gropi,
fântâni dărâmate;
l. Movila Iarca aflată la vest de localitate, între hotarul moșiei
Mari și Domeniu, cu o înălţime de (?) stânjeni și adiametrul de 15 stânjeni. Pe
ea era o cruce, apoi sat turcesc, morminte, un pietroi mare nescris;
m. Movila Comoara aflată la 1500 stânjeni nord de localitate, are
o înălţime de doi stânjeni și diametrul de 20 de stânjeni, fiind rotundă. Pe ea
se află o cruce și se bănuie că se află îngropaţi bani, astfel că a fost săpată în
mai multe părţi (sic).
De notat că denumirea comunei este dată de prezenţa aici a câșlei
81
vizirului , de aceia localitatea s-a mai numit și Odaia sau Câșla Vizirului.
81 G. Mihăilescu, Satele în raiaua Brăilei la 1828 faţă de cele de la 1970, în Analele Brăilei,
1, 1933, p. 61
28

Din punct de vedere arheologic se semnalează descoperirea în

dreapta șoselei Viziru-Însurăţei, la 500 m vest de popasul Dropia, pe marginea
terasei Călmăţuiului a unor materiale arheologice neolitice (cultura Boian)
asociate cu fragmente ceramice din secolele X-XI (cultura Dridu)82. Pe
teritoriul localităţii a fost identificată întâmplător în anul 1929 o monedă,
emisiune din timpul lui Galeriu Maximianus (AE)83.
Alte informaţii ce ţin mai curând de tradiţia orală, consemnate în
dicţionarele geografice și topografice, preluate în manuscrisele lui Tocilescu și
Polonic, semnalează existenţa unui șanţ (actualmente imposibil de fixat în
teren) vechi, nivelat, între Viziru și Golășei, a cărui amintire rămâne
toponimul „Brazdă” sub care bătrânii satului desemnau un loc din
extremitatea vestică a localităţii, lângă spital. De altfel, la 1000 m nord de
localitate se află o movilă numită Brazda. Altă movilă, Svârleţu (Mare) săpată
de localnici ar fi dezvăluit o amenajare din grinzi de stejar84.

19. Comuna Șuţești.

Respondent este învăţătorul C. D. Păsculescu, la 3 noiembrie- 5 octombrie
1873 (singurul care face o introducere cu privire la mediul geografic și
poziţionarea localităţii). Obiectivele menţionate sunt:
a. Șanţul lui Traian aflat la 600 de metri vest de comună. Traseul
său se desfășoară pe aproape un kilometru lungime, de la nord, din malul
Buzăului spre sud până în malul terasei înalte a fostului curs al râului
menţionat. Valul aflat pe latura vestică are o înălţime de aproximativ 5-7 metri,
iar șanţul o lăţime de 5-6 metri, respectiv o adâncime de 2-3 metri; „această
reducere a adâncimii au provenitu din dărâmătura pământului”;

82 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 337, nr. 1.

83 Ionel Cândea, op. cit., p. 395, nota 1.
84 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 337, nr. 3-4 cu indicaţiile

bibliografice.
 29

b. Popină aflată în luncă, la aproximativ doi kilometri nord-vest

de șanţ, are formă paralepipedică, cu un „cap” (lăţime) spre nord și celălalt
spre sud, fiecare având o lungimea de aproximativ 60-70 metri, iar celelalte
două laturi, de est și vest, având o lungime de 90-100 metri. Înălţimea acestor
laturi este aceiași cu malul înalt al luncii (= 12-16 metri), iar direcţia lor este
oblică; spre nord-vest popina are „o gură în formă de nod”;
c. Popină aflată la nord-est de precedenta, peste Buzău, cu un
„cap” (lăţime) spre nord-est și celălalt spre sud-vest, fiecare având o lungimea
de aproximativ 40-50 metri, iar celelalte două laturi, de sud-est și nord-vest,
având o lungime de 80-90 metri;
d. Mormântul Uriașului, movilă aflată la 200 de metri sud-est de
ultima popină, de formă conică, cu baza de 100-120 metri și înălţimea de 10-12
metri.
Localitatea își trage numele de la posesorul moșiei, Costache
Grigore Suţu, rudă apropiată cu domnul Ţării Românești.
Celor două popine menţionate de repondent se adaugă și Movila
lui Tudose, Movila Edului și Trei Movile. Movila lui Eremia și Movila
Căpitanului amintite în monografia comunei aparţin din punct de vedere
administrativ de Ianca85. În ambele monumente, „Valul lui Traian” respectiv
Popina (Mare), Muzeul Brăilei „Carol I” a efectuat cercetări arheologice. Dacă
fortificaţia liniară nu oferă încă indicii clare cronologice86 în schimb pe popină
s-au identificat complexe și materiale arheologice din epoca fierului (hallstatt,

85Dobre Mihalcea, Șuţești, o stea care renaște, f.l., 2010, p. 10.

86Costin Croitoru, Valeriu Sîrbu, Stănică Pandrea, The Liniar Fortification from Şuţeşti,
Brăila County, în vol. Ancient Linear Fortifications on the Lower Danube, Proceedings of
the National Colloquium ”Ancient Linear Fortifications on the Left Bank of the Lower
Danube”, Brăila, 14-16 June 2013, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, pp. 41-56.
30

cultura Basarabi) și getice (secolele IV-III a. Chr.) precum și din secolele X-XI
(cultura Dridu)87.
Pe trei boturi de terasă din vechea albie a Buzăului, aflate la vest
de localitate, am identificat materiale arheologice din secolul IV p. Chr.
(cultura Sântana de Mureș) și din secolele X-XI (cultura Dridu)88. În fine, pe
teritoriul localităţii a fost descoperită întâmplător în anul 1977 o monedă
emisă în timpul domniei lui Iustinus I (AE, Ø = 31 mm.; Wroth, Imperial
Byzantine coins, I, p. 14, nr. 29)89.

20. Comuna Rușeţu, plasa Bălţi.

Respondent este primarul Drăghicescu și notarul (nume nedescifrabil), la 18
noiembrie 1873. Obiectivele, menţionate sub formă de tabel, sunt:
a. Movila Rușatu aflată la vest de localitate, formă „trunchiată”,
având o înălţime de șase stânjeni și baza de 24 stânjeni;
b. Movila lui Marinu aflată la sud de localitate, formă „ţuguiată”,
având o înălţime de șapte stânjeni și baza de 28 stânjeni;
c. Movilele Gemenilor (două?) aflate la sud de localitate, formă
rotundă, având o înălţime de cinci stânjeni și baza de 20 stânjeni;
d. Movila Mare aflată la sud de localitate, formă „ţuguiată”, având
o înălţime de opt stânjeni și baza de 32 stânjeni;
e. Movila lui Milușu aflată la est de localitate, formă „ţuguiată”,
având o înălţime de șapte stânjeni și baza de 28 stânjeni;
f. Movila Puturoaselor aflată la nord de localitate, având formă
„trunchiată”, cu o înălţime de patru stânjeni și baza de 60 stânjeni;

87 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 334, nr. 1.

88 Costin Croitoru, Cercetările arheologice de suprafaţă de la Şuţeşti, judeţul Brăila.
Punctul Terasa I, în Acta Musei Tutovensis, V, 2010, pp. 166-181.
89 Ionel Cândea, op. cit., p. 375, nr. 2, pl. I/2.
 31

g. Movila lui Bănică aflată la est de localitate, formă „ţuguiată”,

având o înălţime de șase stânjeni și baza de 24 stânjeni;
h. Popina lui Tingire aflată în vale, la est de localitate, formă
„trunchiată”, având o înălţime de șapte stânjeni și baza de 600 stânjeni;
i. Popina lui Beţivilor aflată la est de localitate, pe malul
Călmăţuiului, formă „trunchiată”, având o înălţime de șase stânjeni și baza de
20 stânjeni.

21. Comuna Ianca.

Respondent este învăţătorul L. Vâlsan, la 2 decembrie 1873. Obiectivele
menţionate sunt:
a. Lacul Sărat aflat în partea estică a localităţii, menţionat întrucât
„forma rotundă este forte analogă cu a unei cetăţi ce se presupune că ar fi
fostu în vechime și distrusă din oarecare causă neprevăzută”. Dovada cea mai
„vederată” este aceea că în mijlocul lacului și în partea de sud a acestuia se află
două cișmele „care se zice de către bătrâni că sunt făcute de când cu tătarii”.
Cișmeaua din mijlocul lacului „se vede construită cu lemne la gură, iar în jos
se vede formată din mai multe fiare încrucișate prin care trece urloiul din care
curge apa”, iar cealaltă nu se mai cunoaște, dar „bătrânii zic că se află într-un
loc care este cam vale și că dânșii știu când ea izvora”. Totuși cea mai bună
dovadă că aici a fost cetate este că pe malul lacului „sau mai bine zicând
cetate” (sic!) s-au găsit diferite obiecte. Sunt menţionate un „baltagu de piatră
verde” aflat în posesia primarului comunei Gheorghe N. Damianu, descoperit
întâmplător la adâncimea de doi stânjeni și jumătate prin săparea unei gropi,
respectiv o monedă din argint cu „inscripţiune” necunoscută, aflată la notar,
dar care din neglijenţă a pierdut-o, „după cum zice dânsu”. Diametru lacului
este de peste 1000 de pogoane iar adâncimea, adică „malul care se presupune
de a fi fost murii (zidurile, n.n.) cetăţei” este aproximativ de opt stânjeni de la
nivelul câmpiei;
32

b. Siliște aflată „cam” în nord-vestul comunei, „unde se zice de

către bătrâni” că a fost un sat tătărăsc, aici găsindu-se de către locuitori
„bolovani de piatră, bucăţi de cărămidă, de oale și ulcioare, mai găsindu-se de
către unii din locuitori și inele de aur și cum dânșii nepunând atât preţ pe ele,
le-au pierdut din neglijenţă” (sic!);
c. Crucea Tătarului, din piatră, cu inscripţii nedescifrate, aflată în
siliștea precedentă;
d. Movila Perișorului aflată la sud de localitate unde înainte se afla
un par – care i-a dat numele (sic!); are baza de 100 de stânjeni;
e. Movila Enci Mari aflată în sudul localităţii, tăiată de calea
ferată; avea baza de 25 de stânjeni;
f. Movila Boului aflată în partea de vest a comunei, având baza de
100 de stânjeni și înălţimea de trei stânjeni; se zice că în vechime au locuit
beșlii90 în ea. În 1855-1856 armata austriacă a ridicat un foișor de șase stânjeni
înălţime pe ea pentru „luarea poziţiunei militare și măsurarea terenului” care
la 20 decembrie 1866 a fost distrus în timpul unei furtuni. În movilă s-au
efectuat mai multe săpături „pentru căutare de comori” deoarece în anul 1867
„cu consimţământul autorităţei” s-au efectuat săpături în vârful ei până la
adâncimea de 2 stânjeni și jumătate, descoperindu-se „niște lemne de stejar
groase, putrede și niște oseminte”;
g. Gorgane (două), rotunde la vârf aflate în apropierea movilei
Enci Mari cu baza de 12 stânjeni și înălţimea de circa un stânjen și jumătate;
h. Movila Epurași, de formă rotundă, aflată la nord de localitate,
având baza de de 120 de stânjeni și înălţimea de aproximativ patru stânjeni și
jumătate;

90 BEȘLÍU, beșlii, s. m. (Înv.) Soldat (turc) de cavalerie, care făcea serviciul de curier
domnesc sau de jandarm. (La pl.) Corp de cavalerie alcătuit din astfel de soldaţi. – Din tc.
beșli, cf. DEX.
 33

i. Movila Bularca Mare aflată la nord-vest de localitate, de formă

rotundă, având baza de aproximativ 80 de stânjeni și înălţimea de aproximativ
trei stânjeni și jumătate; vreme de 70 de ani „au avut rușii strajă” pe ea;
j. Movila Burbuleasca Mare aflată la sud de movila precedentă, de
formă rotundă, cu baza de 60 de stânjeni și înălţimea de aproximativ doi
stânjeni;
k. Popina Mare aflată la nord-vest de comună, „se zică că s-a
format din apa Buzăului”.
Dintre obiectivele menţionate mai sus, cu siguranţă Movila Boului
a fost martorul tăcut al unora dintre cele mai diverse evenimente. Dincolo de
cele sugerate deja de repondentul local, adăugăm faptul că după revenirea
Brăilei la Ţara Româneasă (Tratatul de la Adrianopol, 2/14 septembrie 1829),
au avut loc îndelungi tentative de fixare a vechilor hotare în cadrul a noi
unităţi administrative, cu ajutorul ofiţerilor topografi austrieci, care au
amplasat semne trigonometrice în punctele dominante. Dintre acestea – nu
singurele – la 18 august 1859 se raporta dispariţia semnelor de pe Movila
Boului, din cadrul moșiei Ianca91.
Artefactul ce se mai afla la 1873 în posesia primarului Gh.
Damian, ulterior necunoscându-se soarta lui, numit „baltag” (topor sau
sceptru?) foarte probabil a fost descoperit într-un context funerar.
Consemnăm aici informaţiile înregistrate de Pamfil Polonic și
inserate în repertoriul arheologic, conform cărora, în punctul „Puţul cu gard”
ar fi o piatră mare, numită de localnici „Poarta lui Novac”92.

22. Comuna Nazîru, plasa Vădeni.

91 Stanca Bounegru, Cristian Coman, Ianca. Istoricul localităţii până la 1900, Brăila, 2013,
p. 17.
92 Pamfil Polonic, mss. 22 / 1940, III, la B.A.R., p. 48. Vezi și Nicolae Harţuche,

Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 323, nr. 3.

34

Respondent este învăţătorul din localitate (nume indescifrabil), la 5/17

decembrie 1873. Obiectivele menţionate, despre care „s-a constatat că sunt de
la începutul lumii”, sunt:
a. Râul Dodna „cu apă stătătoare” (sic!) aflat la un „sfert de paști”
nord de localitate;
b. Muchia unui deal de 30 de stânjeni înălţime, „împodobit cu
vii”, aflată la 850 de stânjeni nord de comună;
c. Movile sau Gorgoneli (nouă!?) aflate la 800 de stânjeni nord de
localitate;
d. Movile sau Gorgoneli (două) aflate la 1200 de stânjeni est de
localitate;
e. Căprărie, movile sau gorgoneli (trei!?) aflate la un „sfert de
paști” sud de localitate;
f. Movila Ciutaci aflată la distanţă de „3/8 de paști” sud de
comună;
g. Siliștea Nazirul Vechi aflată la sud de localitate.
Toponimul ce desemnează localitatea, păstrat – nota bene – până
în anul 1963 este de evidentă origine turcească, și provine de la intendentul
însărcinat cu strângerea proviziilor pentru Poartă.
O movilă, probabil dintre cele neindividualizate de repondent,
este Movila Cârnă pe care ofiţerii topografi austrieci amplasaseră puncte de
triunghiulaţie în vederea stabilirii hotarelor după retragerea administraţiei
turcești (1829) și a cărei stare era verificată la 1857 de către subcârmuirea plășii
Vădeni93.
După Dionisie Fotino în satul Ciutaci exista o movilă (omonimă,
menţionată și de repondent) unde „se îngropau turcii”. Altele sunt amintite de

93Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Brăila, fond Prefectura Judeţului Brăila, dosar nr.
6/1857, fila 37.
 35

Nae Vasilescu, împreună cu „poveștile” lor, astfel Movila Malacof era numită
după cârciumăreasa care purta malacof ca să fie pe placul ofiţerilor; Movila
Cerdac își datora denumirea unui pavilion de observaţie instalat de armata
austriacă în 1854, iar Movila Odaia Pașei era popas pentru diverse armate94.
Din punct de vedere arheologic, se semnalează descoperirea la
2000 m est de biserica satului, pe marginea terasei, a unor materiale
arheologice neolitice (cultura Boian); la 50 m nord de acest punct au fost
identificate fragmente ceramice de factură locală și de amfore grecești ce
sugerează prezenţa unei așezări getice din secolele IV-III a. Chr. În fine, pe
popina din localitate, un sondaj arheologic efectuat în anul 1961 s-a soldat cu
descoperirea unor materiale din epoca fierului (cultura Babadag)95.

94 Nae Vasilecu, op. cit., p. 119.

95 Nicolae Harţuche, Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 331, nr. 1-2, 4.
36

Despre movilele

Tumulul, ca monument funerar, apare la finele eneoliticului și

începutul epocii bronzului și va fi prezent în practicile funerare inclusiv în
perioada migraţiilor. Pe de o parte, această practică a ridicării unor „marcaje”
la suprafaţa solului, ar fi avut menirea să amintească membrilor comunităţii
respective despre statutul ierarhic al defunctului, pe de altă parte se poate
sugera un anumit rol în definirea teritoriului controlat de comunitatea care i-a
creat96.
În actualul stadiu al cercetărilor complexelor tumulare din zona
Câmpiei Brăilei nu credem că se poate vorbi despre existenţa unei
aristocraţii/elite războinice oglindite sub aspectul practicilor funerare în
inhumarea tumulară. Este, totuși, evident că nu toţi (sau nu oricare dintre)
membrii comunităţii respective „beneficiau” de un astfel de tratament; plus de
care și dimensiunile acestora variază, de obicei în jurul unui tumul mare sunt
dispuși alţii mai mici. Totodată, este discutabil în ce măsură populaţii
eminamente migratoare, care pendulează pe spaţii foarte largi în căutarea
locurilor de pășunat, și-au încetăţenit în mentalul colectiv afirmarea „dreptului
de posesiune” teritorială.
Privind dispunerea tumulilor în ansamblu se pot observa adevărate
aliniamente care jalonează căile de pătrundere în acest spaţiu ale triburilor
respective, așa cum în epoca romană complexe funerare sunt plasate de o parte
și de alta a unui drum. Așadar, foarte probabil aceste „marcaje”, eventual pe
lângă ilustrarea unei ierarhii sociale și/sau a controlului asupra unui teritoriu,
aveau un rol însemnat în orientarea în teren a migratorilor. Evident că nu este
întâmplător faptul că zonele cele mai bogate în astfel de monumente se află pe
văile râurilor adică acele teritorii bogate în pășuni și surse de apă.
Prezenţa acestor monumente este menţionată încă din evul mediu de
către cronicari ori călătorii străini. De exemplu, un sol polonez remarca, în
96 Pentru discuţii relative la principalele ipoteze Raluca-Maria Teodorescu, Necropolele
tumulare pe teritoriul României în eneoliticul final și epoca bronzului, Sibiu, 2011, pp. 41-
47.
 37

anul 1636, că în Ţara Moldovei „pe dealuri sunt pretutindeni movile, care sunt
semne ale războaielor multor neamuri”97. Două veacuri mai târziu, Anatole de
Demidoff sesizând, la rându-i, numărul mare al acestora în teritoriile dintre
Don și Dunăre, pe care le străbate (1637), insistă asupra oportunităţii de a fi
cartate98.
Din evul mediu și până în epoca modernă multe dintre movile erau
folosite ca elemente de demarcare și recunoaștere a posesiunilor funciare, astfel
că apar deseori menţionate în documentele. Și răspunsurile la chestionarele
arheologice consemnează numărul semnificativ de movile de pe teritoriul
Brăilei. Totuși, trebuie notat faptul că nu întotdeauna acestea fac obiectul unui
interes arheologic!
Așadar, în lipsa unor cercetări interdisciplinare99, nonintruzive, în
acest moment nu se poate spune câte dintre numeroasele „ridicături de
pământ” sunt cu adevărat monumente funerare (tumuli) și câte simple movile.
În acest moment nu deţinem încă un „catalog al tumulilor” din judeţul Brăila.
Evident numărul lor era mult mai mare decât putem sesiza astăzi. Pe de o
parte, multe movile au fost distruse (nivelări, arături succesive), actualmente
urmele lor dispărând cu totul.
În 1872 Odobescu adresa generaţiilor viitoare de arheologi
îndemnul de a descifra tainele movilelor, aceste – „arhive tăcute care păstrează
în negrul lor pământ documente istorice ale ţării noastre din timpul pe când
istoria nu se scria cu condeiul”. Din motive pe care astăzi nu putem decât să le
presupunem, personal s-a sustras de la această activitate, continuând „eu unul
mă dau în lături, căci am spaimă de a înfrunta cu ușurinţă necunoscutul, cu

97 Descrierea anonimă a soliei lui Jerzy Krasinski, în vol. Călători străini despre Ţările
Române, V (îngrijit de M. Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P.
Cernovodeanu), București, 1973, p. 116.
98 A. de Demidoff, Voyage dans la Russie Méridionale et la Crimée par la Hongrie, la
Valachie et la Moldavie exécuté en 1837, Paris, 1841, pp. 467-468.
99 A se vedea, de exemplu, V. V. Morariu, M. Jalobeanu, Prospectarea magnetică a
tumulilor, în Acta Musei Napocensis, XXII-XXIII, 1985-1986, pp. 431-438.
38

atât mai lută că nu mă pot lăuda că am găsit iarba fiarelor”100. Teama de

necunoscut invocată aici nu l-a împiedicat să deschidă drumuri în alte
domenii, atingând erudiţia, deci să fie oare de vină inhibiţia în faţa unui câmp
al disciplinei istorice mai puţin cunoscut în acea vreme sau lipsa unor mijloace
adecvate și colaboratori calificaţi; ori poate renunţarea voită pentru a se dedica
în totalitate Tezaurului de la Pietroasa (căruia i-a dedicat trei decenii de
investigaţii)101? Pe de altă parte, solicitat constant să continuie Istoria
arheologiei cu volumul secund, acesta mărturisea la debutul anului universitar
1891: „cine știe când și dacă o voi mai putea face, deoarece atâtea alte cestiuni
arheologice cu interes mai imediat decât istoricul descoperirilor din trecut și
publicaţiunilor, ne trag de la sine pe toată ziua. Expunerea rezultatelor
dobândite și lămurirea foloaselor care ies dintr-însele pentru elucidarea
timpurilor trecute se impune negreșit studiilor universitare, mult mai imperios
decât amintirea analelor arheologice”102.
100 Alexandru Odobescu, Scrieri literare și istorice, II, p. 265, 269.
101 Opera monumentală care a încununat aceste cercetări susţinute Le trésor de Pétrossa,
Historique – Description. Étude sur l'orfèvrerie antique, Paris, 1889-1900 (republicat în
Idem, Opere, IV, București, 1976). Vezi și Idem, Tezaurul de la Pietroasa. Album
cuprinzând antichităţile de aur păstrate în localul Muzeului Naţional de Antichităţi din
București. Stampe destinate a se alătura ca anexe la monografia asupra Tezaurului de la
Pietroasa, publicată sub auspiciile Ministerului Învăţăturii Publice (cu 3 planuri
topografice, 2 vederi de localităţi și o tabelă de materii descriptivă), București, 1875; Idem,
Notice sur le trésor de Pétrossa (D'après des communications de M. Odobescu). Congrès
international d'anthropologie et d'archéologie préhistorique. Compte-rendu de la 4-e
session, Copenhague, 1969, Copenhague, 1875, pp. 361-372; Idem, Dare de seamă despre
lucrarea operei «Le trésor de Pétrossa» rostită în ședinţa publică a Academiei Române din
22 martie 1887, în Analele Societăţii Academice Române, s. II, t. IX, 1887, pp. 409-424 (=
Pia desideria, în Scrieri literare și istorice, III, București, 1887); Idem, Tezaurul de la
Pietroasa, în „Epoca” (București), an II, nr. 546 din 27 sept./9 oct. 1887, pp. 1-2
(fragment); Tezaurul de la Pietroasa. Disertaţiune archeologică (8 stampe cromolitografice
tipărite de Va. A. Morel & Cie după desemnurile dlui H. Trenk), Paris, 1889.
102 Alexandru Odobescu, Manuscrise, Biblioteca Academiei Române, vol. 5348, fila 6.
 39

Nu vom ști niciodată cu siguranţă răspunsul, cert este că și în

acest domeniu avea deja la dispoziţie o largă arie documentară cuprinsă în
răspunsurile la chestionarul său...

Despre Tătari, Uriași, Novac(i)

Cercetarea permanenţelor, a moştenirilor culturale se constituie în

probleme al căror studiu ţine de domeniul istoriei, dar nu este mai puţin
adevărat că natura lor obligă istoricul să le supună unui demers
interdisciplinar. Personaje divine şi mitice, credinţe, scenarii rituale,
traversează secole transmiţându-se de-a lungul generaţiilor sau reapărând după
veacuri de uitare. Înţelegerea acestor fenomene depinde atât de etnologie cât şi
de istorie103.
În general, în mediul academic, este acceptat faptul că „troian” nu
reprezintă altceva decât forma populară a numelui Traian, explicată ca expresie
a perpetuării, în memoria colectivă, a perenităţii activităţilor edilitare ale
împăratului roman, şi referindu-se în special la denumirea dată valurilor şi
drumurilor de pământ antice de pe teritoriul de la nordul Dunării de Jos104.

103 Irina Nemeti, Probleme de metodă privind studiul mitologiei populare, în vol. Cum
scriem istoria? Apelul la ştiinţe şi dezvoltările metodologice contemporane, (coord. Radu
Mârza, Laura Stanciu), Alba Iulia, 2003, p. 160.
104 Costin Croitoru, Fortificaţii liniare romane în stânga Dunării de Jos, II. Terminologie

relativă, Brăila, 2007, pp. 57-140; Idem, The ”Trojan” in the Romanian Oral Tradition, în
vol. Ancient Linear Fortifications on the Lower Danube, Proceedings of the National
Colloquium ”Ancient Linear Fortifications on the Left Bank of the Lower Danube”,
Brăila, 14-16 June 2013, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014, pp. 99-110.
40

Elocvente sunt în acest caz denumirile de „şanţul lui Traian” sau „valul lui
Traian”, pe care locuitorii din mediul rural le dădeau valurilor de pământ105.
Neofit din Creta, un înalt prelat ortodox (mitropolitul Ugrovlahiei
în perioada 1738-1753) a vizitat în anii 1746-1747 mănăstirile româneşti,
relatând amănunţit călătoria canonică. Prelatul grec constată în zonele vizitate
persistenţa memoriei trecutului antic, notând adesea în jurnalul său: „tradiţia
spune” sau „locuitorii povestesc” despre activităţile constructive ale
împăratului Traian106.
Mai mult, în diverse zone din Moldova şi Ţara Românească,
Traian este considerat a fi chiar întemeietorul satelor107. În mediul rural există
credinţa că satele sunt foarte vechi, de pe vremea uriaşilor, a piticilor sau a
jidovilor, tătarilor ori chiar antice108, fie sunt puse pe seama unor personaje
legendare. Legendele de întemeiere reflectă „realitatea înrudirii iniţiale”109.
Majoritatea, relative la „fondarea” habitatelor rurale, elucidează problema
începutului „primordial” prin descendenţa dintr-unul sau mai mulţi strămoşi
comuni, „descălecători”. În Muntenia, prototipul fondatorului este Traian sau
105 Vezi cazul răspunsului provenit din comuna Suţești; vezi încă Iorgu Iordan, Toponimia
românească, Bucureşti, 1963, p. 311.
106 Jurnalul său a fost editat de către Ghenadie Enăceanu în Biserica Ortodoxă Română, II,

1875-1876, pp. 314-327, 632-640, 737-744; III, 1876-1877, pp. 6-22, 175-183; XIV, 1890-
1891, pp. 718-724. Vezi şi P. S. Năsturel, Le journal des visites canoniques du métropolite
de Hongrovalachie Néophhyte le Crétois, în Actele (Pepragmena) Philologikos Syllogos
«O. Hrisostomos», Atena, 4, 1969, pp. 328-334.
107 Anton Moisin, Continuitatea şi romanizarea dacilor din epoca romană (sinteza noilor

cercetări), Bucureşti, 1999, p. 123.

108 Vezi cazul răspunsului de la Ceacâru / Tufești unde este menţionată o cruce din

antichitate, sau cel al răspunsului de la Viziru, unde în Movila Svârleţu Mare s-ar găsi
antichităţi.
109 Ela Cosma, Ideea de întemeiere în cultura populară românească, Cluj Napoca, 2000, p.

241.
 41

Negru Vodă110, după cum în Moldova „toate satele vreau să se tragă din
strămoşii dăruiţi de Ştefan pentru vitejie”111.
Dar aceste nume folclorice „de bază”, privitoare la întemeierea
aşezărilor definesc practic tema originii donative a satului şi respectiv tema
întemeierii satului din pustie (a eroului fondator). S-ar părea că astfel de
„realităţi” reprezintă „mai mult decât o amintire istorică; originea donativă a
satului satisface nevoile memoriei afective populare”112! Fără a respinge cu
totul această ipoteză, de altfel plauzibilă, ne întrebăm dacă nu cumva, mai de
grabă, „ne aflăm în faţa unui act conştient, universal prezent în Veacul de
Mijloc – şi nu numai atunci – de legitimare a prezentului prin trecut”113? Spre
exemplu, în anul 1714 Nicolae Mavrocordat porunceşte pârcălabului de Orhei
să cerceteze neînţelegerea iscată între conducerea mănăstirii Golia şi Gavril
Pârţul pentru unele posesiuni funciare. Cercetând hotarele moşiei, pârcălabul
le află „într’un uric dela Ion-Vodă”, dar în plus sunt confirmate şi de „o sama
de oameni bătrâni”114! Despre mănăstirea Tismana se afirmă că deţinea
posesiuni de la „întemeierea Ţării Româneşti”, chiar „întâi de la Negrul
Vodă”115! În acelaşi context al legitimării prin apelul la trecut trebuie amintit
argumentul locuitorilor satului Şopârliga Ţiganului, ferm convinşi în 1614 că

110 Vezi unele legende legate de activitatea fondatoare a lui Negru Vodă la Nicoleta Coatu,
Legende populare româneşti, Bucureşti, 1990, pp. 32, 73, 86-88.
111 Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1966, p. 247.
112 Ela Cosma, op. cit., p. 250.
113 Stelian Brezeanu, Tradiţie şi memorie istorică în evul mediu românesc, în vol.

Miscellanea in honorem Radu Manolescu (ed. Zoe Petre, Stelian Brezeanu), Bucureşti,
1996, p. 16.
114 Aurel V. Sava, Documente moldoveneşti privitoare la Românii de peste Nistru (1574-

1821), în „Moldova Nouă”, VI, nr. 1-3, 1942, pp. 71-72.

115 Documente privind Istoria Românilor, B, III, p. 303, nr. doc. 351.
42

ei deţin ocinele „din zilele altor domni bătrâni de demult, de la facerea

lumii”116!
Ab antiquo este aşadar motivul utilizat în context justificativ, în
varii situaţii, de la simple acte de proprietate până la originea ori apartenenţa
etnică a unor personaje, construcţii, etc. Spre exemplu despre obiectivele
menţionate de învăţătorul din Nazîru, „s-a constatat că sunt de la începutul
lumii” (sublinierea noastră).
Împăratul Traian este considerat întemeietor de sate în multe
localităţi din judeţele: Dolj, Gorj, Ialomiţa, Vâlcea, Brăila, Iaşi. Iată câteva
exemple în acest sens:
La Borleşti (judeţul Dolj) există credinţa că Traian a fost „un viteaz
mare ce avea un cal cu copitele cât ţestul de mari, potcovite cu potcoave de
argint”, care a venit de la Roma „sărind cu calul peste Dunăre – copitele
calului se văd şi acum peste Dunăre”117.
În Bordei Verde (judeţul Brăila) se considera că Traian „a venit cu
oaste mare şi a bătut pe uriaşi şi soldaţii lui au rămas pe locul acesta, şi din ei
ne tragem noi”118.
Drajna de Sus (judeţul Prahova) ar fi fost descălecată tocmai de
ostaşii romani ai lui Traian, cărora împăratul le-ar fi spus: „pământ am luat,
pământ vă dau, duceţi-vă fiecare şi vă alegeţi în ţara asta locul care vă place,
luând şi din bine şi din rău, atât cât va putea fiecare să ocolească într-o zi, a lui
să fie”119.

116 Ibidem, XVII, II, pp. 332-333, nr. doc. 259.

117 Cf. Ioan Toşa, Contribuţii la studiul aşezărilor rurale româneşti, în Crisia, XVI, 1986,
p. 340.
118 Ibidem.
119 Cf. Nicoleta Coatu, op. cit., p. 77.
 43

În acelaşi sens, interesantă este şi relaţia unui secretar anonim turc,

bun cunoscător al Ţărilor Româneşti extra-carpatice120. Acesta observa în anul
1740 că Eflack-ul forma la început o singură ţară, al cărei teritoriu ar fi fost
colonizat de „Traian Krali” cu 30.000 de colonişti agricoli (!?).
Şi în judeţul Brăila persistă amintirea unui „Val al lui Traian”121.
Tot în planul toponimiei locale se păstra, în aceeaşi zonă, denumirea „Poarta
lui Novac”122; în apropiere de satul Tufeşti, locul de lângă „Movilă” se numea
„la Brazdă”. Movila se numea „Movila săpată” datorită locuitorilor care căutau
în ea artefacte din metale preţioase. Direcţia Brazdei era spre Viziru. „Movila
Brazda” este semnalată pe harta Marelui Stat Major Austriac la scara 1:
58000123; între satele Viziru şi Golăşei se semnalează existenţa unui şanţ vechi,
actualmente complet nivelat. Amintirea lui s-a păstrat în tradiţia locală la
locuitorii mai vârstnici din Viziru, prin numele de Brazdă, pe care aceştia îl
dau unui loc din marginea de vest a satului; la 1 kilometru vest de satul Suţeşti
se află, lângă un cot mare al râului Buzău, un sistem de fortificaţii liniare.
Valul de pământ este despărţit de şanţ de o palisadă de lemn, iar în val se
găsesc pietre de râu. În tradiţia populară, el se numeşte „Valul lui Traian”124.
120 Marcelle C. Karadja, Principatele Române văzute de un funcţionar turc din veacul al
XVIII-lea, în AO, XII, 1933, pp. 263-274. Vezi textul relaţiei tradus în limba rusă la
Mihail Guboglu, Tureţkii istocinik 1740 g. o Valachii, Moldavii i Ukraine, în vol. „Fontes
Orientales ad historiam popularum Europae meridie-orientalis atque centralis pertinente”,
Moscova, 1964, pp. 131-161. După Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei
idei, Bucureşti, 1993, pp. 258 nota 74, aceasta ar fi prima afirmaţie turcă a romanităţii
românilor!
121 Iorgu Iordan, op. cit., p. 311.
122 Pamfil Polonic, mss. 22 / 1940, III, la B.A.R., p. 48. Vezi și Nicolae Harţuche,

Preliminarii la repertoriul arheologic..., p. 323, nr. 3.

123 Nicolae Harţuche, Repertoriul arheologic al judeţului Brăila, în vol. Zilele culturii

brăilene. Comunicări şi referate, vol. I, Brăila, 1970, p. 33.

124 Idem, Preliminarii la repertoriul arheologic al judeţului Brăila, în Istros, I, 1980, p. 337.
44

Așadar, un alt personaj, „erou fondator” este Novac, cum am văzut

atestat și la Ceacâru / Tufești, judeţul Brăila. Acesta a generat un adevărat
folclor omniprezent în Ţara Românească.
Se pare că variante ale legendelor îi erau cunoscute şi lui
Alexandru Odobescu prin intermediul răspunsurilor venite de la învăţătorii
rurali125: „tradiţia poporană se exprimă într’astfel despre acest şanţ, numit
Brazda lui Novac: Brazda lui Novac vine tocmai de unde apune soarele şi se
sfârşeşte la răsăritul soarelui. Novac a tras cu plugul această brazdă, având
înjugaţi doi bivoli albi, care au tras brazda chiar prin Olt, mai adaogând că
Oltul face şi acum valuri, pe unde a trecut această brazdă”. Ulterior, analizând
denumirea, acesta scria126: „de cine a fost făcută această brazdă, şi pentru ce ea
poartă numele enigmatic al lui Novac, carele în România mică s’a păstrat ca o
denumire geografică în plaiul Novacilor, din nordul judeţului Gorjiu, iar
aiurea între românime pare a fi sinonim cu epitetul de urieaş…?”.
Întrebarea retorică a celui care avea să introducă critica istorică în
arheologie, pare să ofere o direcţie de cercetare intuită corect încă de la
formularea ei. Spre această ipoteză pledează o cercetare sumară a toponimiei
locale: la circa 1,5 kilometri vest, nord-vest de satul Cristineşti (jud. Botoşani)
se află un fragment de val de pământ lung de aproximativ 500 de metri, numit
de localnici – „movila urieşului”, „mormântul urieşului” sau „la urieş”127. Tot

125 Alexandru Odobescu, Antichităţile judeţului Romanaţi, în Analele Societăţii Academice

Române, X, 1878, pp. 215-218.
126 Idem, Relaţiune despre localităţile semnalate prin antichităţi în judeţul Romanaţi, în

„Analele Societăţii Academice Române”, II, Memorii şi notiţe, X, 1878, passim.

127 N. Zaharia, M. Petrescu Dâmboviţa, M. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic

până în sec. XVIII, Bucureşti, 1970, pp. 238-239; Alexandru Păunescu, Paul Şadurschi,
Vasile Chirica, Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani, I, Bucureşti, 1976, I, p. 98 s.v.
sigla XVI. 3.B.
 45

aici mai sunt semnalate toponimele – „Balta urieşului” sau „Balta la urieş”128,
alt „mormânt al uriaşului” desemnează o movilă de la Hilişeu-Horia în care s-
ar fi descoperit resturi osteologice umane129, la Ripiceni, pe „Dealul Urieşului”
s-au semnalat urme de locuire paleolitice130; altă „movilă a urieşului” este
semnalată şi în Basarabia, între Soroca şi Atachi131; între Râmnicu-Vâlcea şi
Craiova ar fi existat „Cetatea Uriaşilor”132. Elocventă este şi mărturia lui Orban
Balazs în legătură cu antichităţile de la Ormeniş, judeţul Braşov, convins că a
văzut „ziduri ciclopice şi ceramică romană”133. C. V. Nădejde şi I Ţiţu
semnalează în partea de nord a satului Lehneşti-Maghistan „şanţuri mari şi
foarte vechi”134, iar învăţătorul din Văleni, judeţul Vaslui relatează că în jurul
mănăstirii Olăneşti, ctitorie a lui Ştefan cel Mare se văd „morminte antice”135.
La Mironeasa, judeţul Iaşi sunt menţionate morminte de inhumaţie: „rămăşiţe
de oameni gigantici”136; în fine, la Hodoşa şi Eremitu este atestat un „Şanţ al
Uriaşilor” („Oriásokarka”), iar la Saschiz „Cetatea uriaşilor” („Hühnenburg”),

128 Ibidem, s.v. sigla XVI.3.A.

129 Ibidem, p. 146, s.v. sigla XXX.5.B.
130 Ibidem, p. 299, s.v. sigla XLIX.2.C.
131 P. Constantinesacu-Iaşi, Movile şi valuri de pământ, în Viaţa Basarabiei, I, 4, 1932, p.

34.
132 Nicolae Iorga, O descriere din 1859 a monumentelor Ţării Româneşti, în Buletinul

Comisiunii Monumentelor Istorice, XXX, 1937, p. 85.

133 Cf. Florea Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, Braşov, 2004, p. 147, s.v.

sigla 52.
134 C. Vasile Nădejde, I. Ţiţu, Dicţionar geografic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1895, p.

145.
135 Răspunsurile la chestionarul arheologic al lui A. Odobescu, mss. la Biblioteca

Academiei Române, 230, VIII, f. 294.

136 Vasile Chirica, Marcel Tănăsachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, Iaşi, 1984, I,

p. 232, s.v. sigla XLV.4.C.

46

toate în judeţul Mureş137. Antichităţi din epoca romană sunt semnalate la

Ciucsângeorgiu (= Csíkszentgyörgy) judeţul Harghita în punctul „Uriaş”138. În
fin,e la Suţești, judeţul Brăila răspunsul la Chestionar consemnează un
„mormânt al uriașului”.
Interesantă este şi seria sinonimică a termenului „uriaş”,
consemnată în DS139: „URIAŞ s., adj. 1. s. colos, gigant, titan, (reg.) tătar. (Un
~ din basme.) 2. s. arătare, colos, matahală, namilă, (pop.) măgăoaie, (reg.)
nămetenie, nătărală, (Mold.) bahahuie, (prin Transilv.) mamiţă, (Olt.) sodom,
(fam.) huidumă. (Un ~ de om.) 3. adj. colosal, enorm, fabulos, gigantic, imens,
(înv. si reg.) nămilos, (înv.) urieşesc, (fig.) astronomic. (De proporţii ~.) 4. adj.
v. titanic. 5. adj. v. extraordinar”.
Astfel, alte toponime/antroponime, sunt amintite în acelaşi
context: în judeţul Galaţi, între Schela şi Braniştea este menţionat „Mormântul
tătarului” (cota 84)140. În comuna Băleni, judeţul Dâmboviţa, este semnalată o
„Cetate a tătarilor”141, iar la Vişina, acelaşi judeţ este menţionat „Dealul
tătarilor”142. În judeţul Harghita, la Mărtiniş (= Homorodsânmărtin,
Homoródszentmárton) „câteva şanţuri” nedatate sunt amintite în punctul
„Sălaşul tătarilor”143, un tumul de pe teritoriul localităţii Lăzarea (= Szárhegy),

137 Vasile Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu-Mureş, 1995, p. 124, s.v.
sigla XXX.2.G; p. 145, s.v. sigla XLIII.1.B; p. 206, s.v. sigla LXVIII.1.C.
138 Valeriu Cavruc, Repertoriul arheologic al judeţului Harghita, Sfântu Gheorghe, 2000,

p. 87, s.v. sigla 7 (147) R.

139 Luiza Seche, Mircea Seche Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 2002, s.v. sigla URIAŞ.
140 Traian Popovici, Monografia comunei Braniştea, judeţul Galaţi, Galaţi, 1975, p. 14.
141 Gheorghe Olteanu, Repertoriul arheologic al judeţului Dâmboviţa, Târgovişte, 2002, I,

p. 42, s.v. sigla 16.02.010.001.

142 Ibidem, II, p. 132, s.v. siglele 16.79.037.001-2.
143 Valeriu Cavruc, op. cit., p. 135, s.v. sigla XXIV f. 8 (360).
 47

este cunoscut sub denumirea de „Movila tătarilor” (= „Tatárholum”144, iar la

Crişeni (= Crişpatac, Kőrispatak) şi Dealu (= Oroszhegy) o construcţie liniară
se păstrează în tradiţia populară sub denumirea de „Drumul tătarilor” (=
„Tatárok-útja”)145. În judeţul Vaslui, la Mihail Kogălniceanu este amintită
„Valea Tătarului”, iar la Epureni „Râpa Tătarului”146. La Ianca, judeţul Brăila
răspunsul la Chestionar consemnează două cișmele „care se zice de către
bătrâni că sunt făcute de când cu tătarii” (sublinierea noastră).
Despre „Urieşi” sau „Uriaşi”, informaţiile sunt „detaliate”, tradiţia
populară păstrând o serie de informaţii destul de detaliate, specifice acestor
personaje, cunoscute, aşa cum rezultă şi din exemplele prezentate mai sus, în
toate zonele ţării147. Aceştia sunt descrişi ca nişte fiinţe imense, dar
prietenoase, greoaie la făptură şi la minte în comparaţie cu mai micuţii dar
agerii oameni148: „când făceau un pas treceau în Ţara Ungurească sau în Ţara
Rusească”; „aveau chipuri omeneşti şi erau foarte înalţi”; „au locuit pe aceste
meleaguri înainte de potop”; „românii s-au înţeles bine cu uriaşii”; „de la ei ne-
au rămas multe urme: pietre mari, oase, movile în care sunt morminte de
144 Ibidem, p. 129, s.v. sigla 1 (322).
145 Ibidem, p. 63, p. 123, s.v. siglele 13. (16) XVIII, respectiv 3. (292) R.
146 Ghenuţă Coman, Statornicie-continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui,

Bucureşti, 1980, p. 52, 127, s.v. siglele III.15, respectiv XXVIII.7.

147 Vezi unele legende despre „Uriaşi” la I. Popu Reteganulu, Dissertatiune despre

Detunat’a tînuta in adunarea generală a dispartiementului VII convocată la comun’a

Albacu, în Transilvani’a, 14, 1883, p. 92; I. Haiducescu, C. Ciobanu, C. L. Arjiocianu, I.
Marcău, I. Pârvulescu, I. Dănăşel, Geografia descriptivă a judeţului Gorj, lucrată şi
întocmită de învăţătorii din judeţ, Târgu Jiu, 1889; N. Filipescu-Dubău, Dicţionar
geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, p. 350, sau despre credinţele populare relative la
aceste personaje la George Curtean, Uriaşii, în „Tribuna”, 6, 1889, p. 706; Adrian
Diaconu, Caput Budali, antica staţiune romană dintre Bocşa şi Caransebeş, în „Fóia
diecesana”, 4, nr. 32-33, 1889.
148 Ela Cosma, op. cit., p. 133.
48

uriaşi”; „au făcut şi poduri peste Dunăre”; „coloanele antice sunt bastoanele
uriaşilor”149. După alte variante, Uriaşii, „numiţi uneori şi Jidovi” „s-au aciuat
prin părţile astea” – „după ce au fugit căpcăunii”, oricum, „Uriaşii au trăit
înainte de vremea noastră, aşa că azi nu se mai găsesc”150. Într-adevăr,
Urieşii/Uriaşii sunt sinonimi Jidovilor, legendele acestora fiind aproape
identice151. Iată ce se nota despre această realitate: „pentru ţărani deci, Jidovii
sau Tătarii sunt oameni de o mărime nefirească, novaci puternici (sublinierea
noastră), încât unul singur putea lua în braţe douăzeci şi patru boi
deodată...”152; Uriaşii sunt sinonimi cu Jidovii, în limba poporului153. Mai mult,
de multe ori are loc o suprapunere între Căpcăuni, Jidovi şi Urieşi/Uriaşi154,
explicată printr-o „lege de psiholgie populară; orice neam, got, antic şi păgân e
identificat de fantasia populară cu uriaşi ai trecutului cărora s-atribuie apoi
originea tuturor oamenilor, arhitecturi primitive. În virtutea acestei legi Jidovii,

149 Cornelia Călin Bodea, Românii şi otomanii în folclorul românesc, Bucureşti, 1998, pp.
185-186.
150 Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913, pp. 157-158.
151 Ela Cosma, op. cit., p. 133.
152 Lazăr Şăineanu, O pagină din istoria medievală. Excursiune istorico-linguistică. Căp-

căn, Căpcăun, Cătcăun. Jidovii sau Tătarii sau Uriaşii, în „Convorbiri Literare”, XXI, 5,
1887, p. 524.
153 C. D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima reşedinţă a României, I, Bucureşti, 1855,

p. 13; E. Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie (vol. îngrijit de I. Pătruţ, B.

Kelemen şi I. Mării), Bucureşti, 1970, pp. 288-289; O. Bârlea, Mică enciclopedie a
poveştilor româneşti, Bucureşti, 1976, pp. 419-422.
154 Vezi la Adrian Fochi, Cântecul epic tradiţional al românilor, Bucureşti, 1985, p. 214,

răspunsurile la chestionarele lui Densuşianu relative la această chestiune, novacul este:

„om voinic – om mare”, „om mare, adică înalt şi puternic”; „om voinic, care duce greutăţi
mari”, „om mare şi puternic”, „un om mare, înalt şi gros”, „sub Novac se înţelege pe aici
ceva mare”, „om mare şi puternic”, „om mare, puternic şi care face orice lucru cu mare
tragere de inimă”, „un om mare ca un uriaş”, „un om mare”, „om de o statură mare”, etc.
 49

Elinii şi Latinii, devin representanţii unei vechi generaţii de giganţi; apoi

printr-un proces analog al spiritului popular, Huni, Avari, Genovezi, Tătari
capătă aceleaşi proporţii fantastice şi ei devin la rândul lor punctul de plecare
al unei cronologii îndepărtate”155. Elocvent este în acest caz răspunsul de la
Colţia, judeţul Brăila, unde este invocat „orice s-a păstrat de la moși strămoși,
după vremurile vechi, de când cu uriașii, cu tătarii sau jidovi” (sublinierea
noastră).

155Lazăr Şăineanu, Studii folklorice. Cercetări în domeniul literaturei populare, Bucureşti,

1896, p. 115.