Sunteți pe pagina 1din 212

ISTORIA ROMÂNIEI.

TRANSILVANIA, Volumul II,


Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.175-424.

Capitolul II

POLITICĂ, CULTURĂ, BISERICĂ ŞI ECONOMIE


LA ROMÂNII DIN TRANSILVANIA ÎN TIMPUL DUALISMULUI

Dr. Dumitru Suciu, Dr. Sara Iarcoşan, Dr. Ioan Bolovan, Dr. Mircea Păcurariu,
Dr. Ela Cosma, Dr. Anton Drăgoescu, Dr. Toader Ionescu, Dr. Horia Colan

2.1. Mentalităţi europene în gândirea şi acţiunea politică a românilor din Transilvania în secolul al XIX-lea
2.2. Mişcarea literară românească din Transilvania în epoca dualismului
2.2.1. Condiţiile dezvoltării şi ale sincronizării cu mişcarea literară din România
2.2.2. Presa literară
2.2.3. Dezvoltarea literaturii
2.3. Asociaţiile culturale regionale ale românilor din Transilvania (1861-1918)
2.3.1. Geneză şi înfiinţare
2.3.2. Organizare, program şi strategie culturală
2.4. Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului
2.4.1. Situaţia Bisericii româneşti din Transilvania până la crearea statului dualist Austro-Ungaria
2.4.2. Organizarea Bisericii româneşti din Transilvania şi Banat între 1867-1918
2.4.2.1. Biserica Ortodoxă
2.4.2.2. Biserica Română Unită (greco-catolică)
2.4.3. Învăţământul teologic şi laic îndrumat de Biserică
2.4.3.1. Şcolile teologice
2.4.3.2. Învăţământul gimnazial
2.4.3.3. Şcolile “poporale” îndrumate de Biserică
2.4.4. Preoţimea din Transilvania şi implicarea ei în viaţa naţional-politică românească
2.5. Politică, biserică şi şcoală la saşii ardeleni în timpul dualismului (1867-1918)
2.6. Băncile, creditul şi cooperaţia la românii transilvăneni în timpul dualismului
2.6.1. Rolul creditului bancar. Adaptarea lui la situaţia şi condiţiile social – economice ale românilor
transilvăneni
2.6.2. Rolul băncilor în viaţa social-economică a românilor transilvăneni
2.6.3. Preocupări pentru perfecţionarea şi consolidarea sistemului bancar românesc
2.6.4. Cooperaţia românească transilvăneană înainte de Unire
2.7. Unitatea economică a românilor în fapte şi idei
2.7.1. Premise economice ale unităţii statale a românilor
2.7.2. Idei şi fapte care atestă complementaritatea economică a pământului românesc
2.7.3. Indivizibilitatea vieţii economice româneşti. Reţeaua comercială interromânească
2.7.4. Românii au controlat întotdeauna cea mai mare parte a comerţului Transilvaniei
2.7.5. Românii promotori ai ideii construirii căilor ferate în Transilvania
2.7.6. Contribuţia românilor la dezvoltarea ştiinţelor tehnice în Transilvania până la Unire
2.7.6.1. Preocupări privind învăţământul şi ştiinţele tehnice în publicaţiile româneşti
2.7.6.2. Aportul ASTREI la promovarea ştiinţelor tehnice
2.7.6.3. Dezvoltarea industriei şi începuturile învăţământului tehnic în Transilvania
2.7.6.3.1. Tradiţii transilvănene în domeniul tehnicii
2.7.6.3.2. Dezvoltarea industriei
2.7.6.3.3. Învăţământul tehnic
2.7.6.4. Inginerii transilvăneni promotori ai dezvoltării tehnicii peste munţi şi apoi în
România întregită
2.8. România Mică – Piemontul tuturor românilor – în sprijinul fraţilor asupriţi din Transilvania, Bucovina
şi Basarabia între 1866-1919
2.8.1. România Mică în sprijinul fraţilor asupriţi din Transilvania
2.8.2. Elitele politicii româneşti şi armonizarea geografiei politice europene
2.8.3. Românii din Transilvania, Basarabia şi Bucovina şi naţiunile asuprite în serviciul
autodeterminării naţionale reale şi democratice
2.1.MENTALITĂŢI EUROPENE ÎN GÂNDIREA ŞI ACŢIUNEA POLITICĂ
A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA∗

Cu geniala-i intuiţie, Nicolae Iorga - fără să fi văzut în detaliu corespondenţele politice ale
epocii - a sprijinit de timpuriu în scrierile sale activismul românesc din Transilvania, calculându-i
exact forţa şi beneficiile şi văzându-l capabil să întărească mişcarea naţională din apusul etnic al
neamului. El a văzut clar "că motivul pasivităţii nu era un motiv general românesc, ci un motiv
particular teritorial". Românii pasivişti n-au intuit multă vreme că restabilirea autonomiei înguste
ardelene ar fi însemnat - ca şi în trecut - redespărţirea de aşa-zisele părţi ungurene, Banat, Crişana,
Maramureş şi chiar distrugerea unităţii spirituale bisericeşti realizate de Andrei Şaguna. Iorga a scris
că tocmai de aici a provenit şi "răceala" mitropolitului ortodox faţă de tendinţele pasiviste.1
Într-adevăr, Mitropolia română Ortodoxă din Transilvania, înzestrată cu un statut organic
modern, adevărată "constituţie" a vieţii spirituale româneşti de atunci, a avut în subordine, încă din
1864, episcopiile sufragane de Arad şi Caransebeş, aşa că în acest domeniu unitatea dintre românii
ardeleni şi cei din părţile vestice a fost asigurată. Numai că, încă din anii 1853-1854, a fost făurită şi
unitatea spirituală şi bisericească a românilor greco-catolici sau uniţi, din moment ce Mitropolia
Română Greco-Catolică sau Unită de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj, a avut în subordine nu
numai episcopia românilor ardeleni de Gherla, dar şi episcopiile fraţilor lor uniţi bănăţeni şi crişeni din
Lugoj şi Oradea. Dacă peste unitatea bisericească unită şi neunită, adăugăm activitatea generală
culturală unitară a Astrei, a despărţămintelor şi agenturilor ei comunale, care s-au rămurit în toate cele
23 de comitate, dintre care majoritatea covârşitoare erau locuite în primul rând de români, ne apare
mai mult decât necesar nu numai că românii din Ungaria, în loc de două partide naţionale, să-şi
făurească unul singur, dar şi să-şi depăşească deosebirile locale odată cu punctele revendicative din
programe vechi care mai ţineau seama de ele şi să-şi realizeze unitatea programatică şi de tactică a
Partidului.
Iorga a înţeles utilitatea retragerii fruntaşilor unor naţiuni mari, avansate cultural, versate
politic, care au "de unde lăsa şi totuşi să rămâie". Însă la românii din Transilvania a fost un mare
neajuns că o parte din puţinii fruntaşi, deprinşi cu legile şi cu politica, s-au retras din suprafaţa politică.
Pe de altă parte, românii n-au fost destul de tari să lupte concomitent pe trei terenuri, şi anume
economic, cultural, politic şi atunci au fost nevoiţi să aleagă, punând accent pe primele două. Poporul
trebuie să fie luminat, bogat şi unitar prin conştiinţă, întrucât, spre deosebire de România, unde
românii au desfăşurat o activitate politică între ai lor, cei din Transilvania au acţionat pentru ai lor, dar
între şi în faţa celorlalţi, care au fost adversari ai poporului român, ceea ce a constituit fără îndoială o
deosebire substanţială. Orice luptă a fost în esenţa ei o acţiune chibzuită întreprinsă cu puteri bine
calculate şi cu scopuri definite precis. Dacă nu te apropiai de aceste scopuri, însemna că drumul pe
care ai apucat a fost greşit2.
În fond, alternativa tactică pasivism-activism s-a derulat pe baza acestor calcule şi supoziţii,
când într-un sens, când într-altul. Dar, de fapt, nici activiştii, nici pasiviştii n-au avut şansa să răstoarne
dualismul; aşa că rezultatul sau bilanţul nu trebuie căutat în funcţie de regim, ci în raport cu educaţia
politică a poporului, ultimul element fiind intuit de Iorga ca de nimeni altul. În concepţia lui,
argumentul "sentimental" al pasivismului a fost demnitatea, în sensul că dacă cineva te-a scos din
drepturile tale, pe care nu eşti capabil să le aperi cu puterea, te retragi până când te întăreşti şi ţi le
recâştigi tot cu puterea. Dar dacă vezi că nu vine momentul recâştigării drepturilor, ce rost a avut să
stai lângă acela ce ţi-a răpit drepturile şi de la care nu le mai poţi lua înapoi, ce folos să lucrezi într-o
situaţie pe care n-o admiţi. Faptul era incompatibil cu demnitatea unui popor. Demnitatea a constituit
un mare element moral, o piesă de rezistenţă puternică a neamului, ce nu trebuie slăbită, ci întărită
continuu. Pe de altă parte, deşi pasiviştii - spunea Iorga - au promis că vor fi pasivi numai faţă de viaţa
generală şi unitară a statului ungar, ei au devenit pasivi şi în adunările comitatense, scăunale, în
magistraturile orăşeneşti, aruncând astfel naţiunea într-un fel de nelucrare şi "dolce farniente". Marele
regret al lui Iorga, exprimat faţă de fraţii ardeleni, a fost că n-au înţeles pasivismul ca o tactică
provizorie, al cărei provizorat ar fi fost necesar să-l scurteze şi nu să-l prelungească în mod periculos
pentru mişcarea naţională.3
Practic vorbind, noi ne-am exprimat părerea că acei lideri din secolul al XIX-lea care au
prevăzut că, deşi pasivismul a avut meritele lui de început şi a insuflat tot atunci o forţă morală în lupta
antidualistă, va deveni, în cazul prelungirii lui mai mult decât necesar, un mormânt politic al mişcării
naţionale a românilor din Ungaria, au avut perfectă dreptate şi au fot confirmaţi de evoluţia ulterioară a
lucrurilor. Într-adevăr, inadvertenţele de ordin practic create de liderii pasivişti au fost numeroase.
Deşi n-au recunoscut regimul dualist, au tratat cu ministrul-preşedinte al acestuia, sau au afirmat
întrucâtva că Ungaria dualistă nu există, deşi i-au plătit impozite şi i-au dat recruţi. Jocul lor de-a baba-
oarba sau "uite popa, nu e popa" referitor la Comitetul Central de la Miercurea, "unicul" for
conducător, care de fapt, vorba lui Caragiale, a fost sublim, dar a lipsit cu desăvârşire sau, cu alte
cuvinte, "uite Partidul că nu-i", a scos mişcarea naţională din domeniul realului, a abordat-o în acela al
irealului şi a pus-o în situaţia sau postura nefericită a unui buldog care, visând că avea coada lungă şi
stufoasă şi vrând s-o muşte, se învârteşte până ameţeşte.
Din cauza prelungirii pasivismului, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor,
în mişcarea naţională a românilor din Ungaria s-a răspândit nesiguranţa, incertitudinea şi angoasa ce a
rezultat din ele, s-a strecurat un fel de moleşeală şi, la anumite nivele de sus, chiar un fel de
ramolitism. Dar semnele reînvierii, ale modernismului şi relansării mişcării naţionale pe baze
sănătoase, în consens cu democraţia şi evoluţia timpurilor de atunci, n-au încetat să apară, să intre în
acţiune, să scoată căruţa din impas prin gândirea şi acţiunea politică a românilor din părţile vestice ale
Banatului, Aradului, Crişanei şi Maramureşului, mai aproape şi mai apropiate mental de vestul
european în parlamentism şi lupte electorale, în înfruntarea deschisă şi directă a adversarilor politici.4
Când în 1915 Regina Maria i-a descris vărului să primar, Regele George al Marii Britanii,
zonele întinse din Banat, Transilvania, Bucovina, locuite de majorităţi etnice româneşti, cu rugămintea
să sprijine destrămarea Austro-Ungariei şi unirea lor cu România, Suverana din Bucureşti a ştiut că de
câţiva ani centrul politic românesc antidualist s-a situat în Arad. 5
În consecinţă, n-a fost o întâmplare că sediul forului ce a reprezentat guvernul revoluţionar
provizoriu al românilor din Transilvania, deci Consiliul Naţional Român Central, a fost tocmai la
Arad, de unde s-a instituit prin consilii judeţene, orăşeneşti, comunale, dublate de gărzi militare,
administraţia naţională, s-au respins manevrele antiromâneşti ale lui Jászi Oszkár şi ale socialiştilor
unguri, s-au elaborat declaraţiile Către popoarele lumii şi de Convocare a Marii Adunări Naţionale de
la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Iorga a subliniat în scrierile sale că politica lucrativă şi realistă, cu antene puternice în viaţă şi
popor, nu se putea face prin supărare şi izolare. Capii bisericilor române unită şi ortodoxă, marii
oameni de cultură Bariţiu, Cipariu şi alţii, au fost amărâţi şi supăraţi din cauza regimului dualist, s-au
retras "bosumflaţi" în toate colţurile; iar poporul le-a trimis adrese de felicitare pentru poziţia lor, i-a
pus preşedinţi de comitete naţionale. Dar marile personalităţi pasiviste au stat fiecare în ungherul său,
la gazetele, cancelariile sau mitropolia lor, deşi - după părerea lui Iorga - toţi ar fi trebuit să iasă din
aceste cotloane şi să ocupe locurile ce li se cuveneau în viaţa ce pulsa şi îşi cerea drepturile.
Adevăratul loc de onoare al fruntaşilor oricărei naţiuni era, în concepţia marelui istoric român, nu într-
o vitrină, ca să fie admiraţi de trecători, ci în mijlocul poporului, luptând nu alături, ci, în şi pentru el,
ca adevărate santinele ale destinului naţional.6
Fericit că a văzut activismul electoral şi parlamentar biruitor la românii din Transilvania, Iorga
a subliniat ideea că lupta politică începută de tinerii activişti, în opoziţie cu protestarea pasivă a
bătrânilor înlăturaţi de la conducere, va duce idealul românesc în fiecare colţ de sat, va vorbi despre
fiinţa poporului, trecutul, scopul lui şi despre viitorul binemeritat la care să aspire şi pe care să-l vadă
realizat. Activiştii vor sta faţă în faţă cu ungurii, deoarece aici se desfăşura o luptă între două neamuri,
care nu puteau ceda unul în faţa altuia, se priveau în ochi, îşi pregăteau armele pentru a lovi unul în
celălalt; dar românii vor lovi nu împotriva umanităţii şi dreptăţii, ci pentru ele, pentru dreptul sfânt al
fiecărui neam de a trăi cu legea, limba şi rosturile sale pe pământul strămoşesc. Ungurii vor apăra
pământul cucerit cu sabia de strămoşii lor, ei au politica lor, spun ce spun şi vor spune întotdeauna,
dar şi românii au tot dreptul să spună ceea ce spun şi vor spune până la sfârşit. Ungurii au afirmat că,
după cucerire, au apărat cu sabia Transilvania împotriva năvălitorilor. Dar românii răspund că înainte
de a veni maghiarii ei au fost aceia care au apărat-o şi mântuit-o pentru creştinătate şi cultură.
Iorga a subliniat magistral diferenţa dintre a apăra un pământ şi a-l face să rodească, în sensul
că, dacă primul înseamnă şi reprezintă un lucru mare şi important, al doilea este cu mult mai mare şi
mai important. Românul transilvănean a muncit din zori până-n asfinţit ca să facă pământul roditor,
dar nu atât pentru el, cât pentru stăpânul impus de un destin nemilos. Faptul a constituit cea mai mare
jertfă pretinsă unei fiinţe omeneşti pe acest pământ. În lupta activistă nu mai putea fi vorba de
tranzacţiile dorite de visători blajini, ce nu vor fi chemaţi niciodată să consilieze sau să conducă
popoare, ci de o intensă trezire a conştiinţei ţăranului român din Ardeal, Banat, Crişana, Maramureş,
care a populat aceste ţinuturi ale spaţiului etnic apusean al poporului, de când s-a format şi a fost
pomenit în istorie7.
Văzând viaţa şi zbaterea politică electorală şi parlamentară pătrunsă în cele mai adânci
rădăcini ale neamului, Iorga a conchis: "Şi pentru această ţărănime de dincolo, pentru luminarea
conştiinţei ei, pentru desăvârşita ei organizare, pentru apropiata ei biruinţă, care este şi biruinţa
neamului românesc din toate părţile, pentru aceasta foloseşte, în gradul cel mai înalt, agitaţia
electorală, care se face de o bucată de vreme în Ungaria, de elementul românesc. Oricât ar fi
amestecată ambiţiunea, vanitatea, intriga în candidaturile româneşti cari se pun acolo, foloseşte totuşi
în cel mai mare grad României trezirea aceasta, într-o măsură mai largă decât oricând, a vieţii publice
româneşti, până în straturile cele mai adânci"8.
Practic vorbind, multe probleme legate de mecanismul conducerii politice româneşti din
Transilvania şi de modul cum s-a schimbat de-a lungul timpului, sau de strategia şi tactica adoptată, au
fost discutate şi hotărâte împreună cu personalităţile politice din România sau prin consultarea
acestora. Astfel, la Găincea, în Moldova, Eugen Brote, Ioan Slavici, Vasile Mangra, Romul Ciorogaru
au semnat în august 1907 un pact naţional în care au hotărât: să acorde un sprijin substanţial
deputaţilor români din Parlamentul de la Budapesta, în special să se întreţină legături cu Al.Vaida
Voievod şi Iuliu Maniu, să se acţioneze în anumite probleme de comun acord cu Partidul Social-
Democrat din Ungaria (pentru vot universal), să se stabilească contacte cu croaţii pentru a-i sprijini în
lupta lor antidualistă.
De asemenea, s-a stabilit că românii se vor feri - aşa cum mamele îşi feresc copiii de foc - de
declanşarea oricărui conflict între ortodocşi şi greco-catolici, vor respinge dârz şi prompt orice
tentativă de a crea conflicte interconfesionale. Semnatarii şi-au luat în plus angajamentul că vor
acţiona astfel ca între Partidul Naţional Român din Transilvania şi oricare partid politic din Regatul
României să nu se ivească nici un diferend. Rezolvarea problemelor religioase pe baza intereselor
naţionale, necesitatea reformei agrare pe baza exproprierii masive a marilor moşii şi prin
împroprietărirea ţăranilor n-au fost interpretate în acest Pact ca probleme de partid sau ca probleme
interne ale României, ci ca soluţii fundamentale pentru conservarea fiinţei naţionale româneşti în toată
întinderea şi complexitatea ei.
Semnatarii s-au angajat ca păstrând prudenţa şi discreţia necesară, pentru a nu crea complicaţii
diplomatice, să înştiinţeze, prin intermediul lui I.Kalinderu, pe Regele Carol I despre toate acţiunile şi
atitudinile înfăptuite şi adoptate de Partidul Naţional Român din Transilvania şi să păstreze relaţii
directe şi raporturi cu prim-ministrul D.A.Sturdza, cu fraţii Brătianu şi colaboratorii lor. Liderii politici
din Transilvania au considerat în Pact că se vor descurca cu propriile lor forţe în faţa proceselor de
presă intentate de guvernele maghiare, a amenzilor aplicate şi vor fi capabili ca, prin abonamente în
Transilvania şi în România, să susţină material ziarul "Tribuna"; dar dacă li se oferă în acest sens
ajutoare din Regat, le acceptă, fără să le solicite. În schimb semnatarii Pactului au cerut ajutor pecuniar
de urgenţă pentru conservarea naţională şi religioasă a românilor din dieceza Oradea Mare, consideraţi
ca cei mai expuşi în faţa pericolului maghiarizării9
Cât despre conflictele survenite în interiorul mişcării naţionale a românilor din Transilvania în
primele decade ale dualismului în legătură cu evoluţia programatică şi alternativa tactică a Partidului,
se poate afirma cu un coeficient de siguranţă mare şi solid că pasiviştii absoluţi, cei relativi, activiştii
au luptat fiecare în felul şi cu metodele sale împotriva guvernelor ungureşti, indiferent că primii n-au
mai corespuns şi a trebuit ca la frângerea pâinii să fie înlăturaţi din conducere. Pasivismul şi activismul
au fost două săbii situate în aceeaşi teacă a mişcării naţionale româneşti antidualiste. Dar cum ele n-au
putut încăpea la infinit în acest spaţiu, a fost nevoie ca cel mai bun, mai puternic şi mai eficient, care a
fost capabil să ţină pasul cu factorii timpului în mişcare şi ai progresului, să-l înlăture pe celălalt,
pentru ca sabia să-şi realizeze destinul.
Însă toţi românii din Transilvania, din toate cercurile şi de toate orientările, au privit
încrezători şi au fost însufleţiţi de realizările naţionale şi politice înregistrate de România Mică, dar
liberă. Ridicarea României, încă în faza ei de Principat unit cu structură modernă, a înălţat inimile şi a
înviorat speranţele românilor asupriţi prin reformele şi organizarea militară din timpul lui Cuza şi
Koglăniceanu. Dar ei s-au bucurat şi când statul modern român, abia în vârstă de 7 ani, şi-a salvat prin
aducerea lui Carol I la Bucureştiul pus prin el sub garanţia Berlinului şi Parisului, viaţa şi fiinţa în
1866, deşi a fost ameninţat să fie rupt în două de cei 50.000 de ostaşi ruşi concentraţi în Basarabia de
Nord şi de toţi atâţia turci sub arme la Dunăre. Primii s-au pregătit să-l instaleze pe principele
separatist Rosetti Roznovanu pentru a-l urca pe tron la Iaşi într-o Moldovă ruptă de Muntenia, după
care au urmărit să reanexeze Cahulul, Bolgradul şi Ismailul cu scopul ca Rusia să redevină ţară
riverană la Dunăre.
Românii asupriţi s-au bucurat când au văzut că în 1866 toate hotărârile din 1857 au prins viaţă,
că dintre marile dinastii ale lumii unii principi constituţionali au oferit fraţilor liberi garanţii în plus
pentru autonomia şi securitatea statului lor. Ei au simţit instinctiv că dacă dispare România Mică, se
îngroapă definitiv şi perspectiva celei Mari. Ei au fost încântaţi de abilitatea, priceperea şi realismul
oamenilor politici şi de stat din Bucureşti care, salvând statul modern unit şi autonom, copilul
speranţelor lor de viitor ce împlinise abia 7 ani, i-au învăţat pe cei mari şi puternici din vecinătate sau
de mai departe că România Mică nu este viageră nu trăieşte doar o viaţă de om, ci este o realitate vie
care trebuie acceptată ca atare în lumea diplomatică şi militară a Europei. Tot românii din Transilvania
au fost încântaţi de promptitudinea cu care guvernul naţional şi regimentele muntene au reprimat
mişcarea separatistă de la Iaşi, din 1866.
Aceştia, în virtutea unui fals patriotism local, au solicitat iarăşi guvern şi parlament la Iaşi într-
o perioadă când românii au dovedit deja că gândesc româneşte, nu moldoveneşte, ardeleneşte etc., că
sunt solidari ca membri ai aceleiaşi comunităţi umane numită naţiune cu origine, limbă, cultură,
tradiţii, interese economice şi politice comune. Îmbătaţi probabil şi de lecturile separatistului Nicolae
Istrati, ei au fost clienţii cneazului Moruzzi, care a avut într-adevăr mai mult mentalitate de cneaz rus
decât român, ai lui Rosetti Roznovanu, ai Mitropolitului trădător Calinic Miclescu. Iată că istoria ne
oferă şi exemple când armata trebuie să tragă în mulţimi malefice adunate pe străzi, gata să distrugă
state moderne abia formate. În asemenea cazuri s-a tras nu în, ci pentru popor, pentru salvarea forului
organizat şi structurat în raport cu timpul şi cu progresul general european care era statul menit să-l
apere şi să-i ocrotească mersul spre afirmare, dezvoltare şi realizarea destinului său în civilizaţia lumii.
Tot românii asupriţi din Transilvania au tresăltat cu bucurie când au observat că sistemul
monarhic parlamentar şi mecanismul constituţional din 1866, în pofida unor convulsii şi incertitudini
inerente poate oricărui început, a dat totuşi în curând roade la Bucureşti, a funcţionat corect şi eficace
pe baza principiului separării puterilor şi a rotaţiei guvernamentale, a asigurat o justiţie ieftină şi bună
şi pe baza curţilor cu juraţi libertatea reală a individului. De aceasta au beneficiat inclusiv republicanii
puţini, ce au fost în virtutea şi prin constituţie achitaţi pentru tulburările şi comploturile lor caragialeşti
de la Ploieşti şi alte locuri. S-a întărit de asemenea armata, s-a instituit o administraţie centrală şi
locală de stat modernă şi eficace, s-au construit căi ferate, drumuri şi şosele, s-au bătut în anii 1867 şi
1870 primele monede de bronz, aur şi argint. Ele au purtat inscripţia Carol Domnul României - nu şi al
românilor, deoarece s-ar fi supărat Austro-Ungaria ce s-a temut mereu de iredentism - dar fără nici un
semn sau siglă a suzeranităţii otomane pe ducă şi în agonie.
Convenţiile semnate de Principatul România cu unele mari puteri au anunţat - spre bucuria şi
satisfacţia românilor asupriţi - drumul Bucureştiului spre independenţă, i-au ridicat prestigiul intern şi
internaţional prin depăşirea crizelor din 1870-1871 şi concentrarea tuturor eforturilor pentru
dezvoltarea marilor probleme ale statului român care a solicitat o solidaritate de fier între Dinastie,
guvern, armată, diplomaţie şi oricare dintre partidele vremii. Dar pe cât de mare a fost satisfacţia
românilor din Transilvania faţă de ridicarea României, tot atât de mare a fost enervarea şi indispoziţia
adepţilor ideii de stat maghiar îngrijoraţi, într-o perioadă în care Austro-Ungaria n-a devenit încă
prietena Germaniei, că aducerea prusacului la Bucureşti ar ajuta România să le răpească Transilvania
şi enervaţi că Unirea Principatelor şi România Mică ce s-a născut din ea, făcând ca istoria românilor să
evolueze spre istoria României moderne, n-a fost rasă de pe harta Europei şi împinsă înapoi spre faza
celor două Principate specifice unui ev mediu fărâmiţat statal şi politic. Tocmai de aceea adepţii ideii
de stat maghiar şi ai principiului naţionalităţii aplicat însă exclusiv la ungurii ce au confundat statul
istoric al Ungariei Sf.Ştefan, format cu sabia, cu un stat "naţional", în timp ce realitatea etnică a
demonstrat clar că era poliglot şi multinaţional, au afirmat că Principele Carol domnea peste un popor
sălbatic de porcari, era bun de ferecat în închisoarea lor din Muncaci şi au scris că boierii români era
"ieşiţi din cocine". Ei au tratat în acei ani România drept "Moldova şi Valahia". Dar în pofida
greutăţilor extrem de mari ce existau şi vor mai exista încă, România şi românii asupriţi, dar protejaţi
de Dinastie şi de guvernele din Bucureşti, şi-au întărit speranţa în victoria ideii lor de adevărat şi nu
mistificat stat naţional10.
Intelectualii români din Transilvania care au fost concomitent şi lideri ai mişcării naţionale,
deşi solidari cu România, au fost capabili să privească cu ochi critici şi obiectivi dincolo de Carpaţi, să
încurajeze moral lucrurile şi realizările bune, dar să respingă anumite apucături sau tendinţe rele şi
negative. Unul dintre ei, juristul Ladislau Vaida, a dat dovadă de un astfel de discernământ. De fapt, şi
în sânul propriei mişcări naţionale din Transilvania, el a combătut sau singur, sau cu un grup mic de
aderenţi, pasivismul într-o Europă străbătută de suflul alegerilor şi confruntărilor electorale sau
parlamentare. Ladislau Vaida a avut o gândire politică independentă, personalitate bine conturată, n-a
suferit de idolatria faţă de marii lideri naţionali pasivişti. El şi-a apărat opiniile în faţa oricui,
distingându-se şi prin analiza critică şi realistă a racilelor regimului dualist, prin protejarea sistemului
şcolar, a intereselor bisericeşti, ale Astrei, prin organizări de expoziţii agro-industriale româneşti etc.
În articolul de fond intitulat Iară despre Dobrogea şi despre ţinuta unui român prea răpit de
zelul său naţional spre deznaţionalizarea popoarelor neromâne de acolo, Vaida a comentat cu
discernământ unele materiale apărute în ziarul "Foişorul" din Dorohoi şi reproduse de "Gazeta
Transilvaniei". Juristul român a apreciat "consiliile" bune, dar a înfierat părţile rele din materialul
editat peste Carpaţi referitor la administraţia Dobrogei. El a apreciat principiul că România trebuia să
se facă iubită în Dobrogea; dar a respins ideea că toţi dobrogenii, deci şi neromânii, ar urma să se
contopească în naţionalitatea română. Autorul de peste Carpaţi a pus accent pe al doilea scop, insistând
asupra necesităţii românizării întregii populaţii. Era bine ca România să fie legată de Dobrogea prin
legăturile iubirii, să practice aici o guvernare blândă, dreaptă, care să ducă la înflorirea civilizaţiei şi a
culturii. România urma să lumineze, să civilizeze, să impună principiile umanităţii în toate colţurile
Dobrogei, să acţioneze printr-o procedură bazată pe convingere şi nu pe impunere. Corespondentul de
peste Carpaţi a fost îndreptăţit să pledeze pentru instituirea unei administraţii bune, corecte, eficiente, a
unei justiţii pe măsură, pentru dezvoltarea şcolii, bisericii şi a altor instituţii.
Prezenţa României în Dobrogea - afirma Vaida - va facilita apropierea ei de românii de la
sudul Dunării, fraţii îndepărtaţi care trebuiau ajutaţi pentru a nu se metamorfoza în greci. Vaida a
apreciat că articolul din "Foişorul" ar fi putut fi înţelept şi instructiv, dacă n-ar fi scris nici un cuvânt
despre tendinţa deznaţionalizării neromânilor din Dobrogea. Prin acest aspect, materialul a pierdut
foarte mult din calitate, deoarece a adoptat urâcioasa ţinută de a dori să facă şi din frunză şi din piatră
"români". Din nefericire, în lume au existat şi există mulţi oameni care au ţinut la patria şi
naţionalitatea lor, ca la ochii din cap, dar au devenit în ardoarea lor întunecaţi la minte şi la vedere,
nedrepţi, deoarece n-au realizat că după propriul lor model, tot aşa şi alţi oameni îşi iubeau
naţionalitatea, limba, religia şi cultura lor. Acest soi de oameni n-au văzut că dacă şi românilor - de
pildă - le părea rău şi se enervau în faţa oricărui atac împotriva naţionalităţii şi a existenţei lor ca
români, tot aşa simt şi cei de altă naţionalitate când sunt ameninţaţi de deznaţionalizare.
Vaida însă nu s-ar fi aşteptat ca şi dintre români să se recruteze asemenea specimene, mai ales
că poporul român a luptat şi luptă din greu contra germanizării, maghiarizării şi suspină amarnic când
înregistra insistenţele muscalilor de a-i rusifica fiii şi fiicele din Basarabia. De asemenea poporul
deplângea soarta grea a conaţionalilor din Macedonia, Thessalia, Albania şi Epir expuşi grecizării.
Apariţia şi a unui singur român, care să reflecteze asupra românizării altora, era o boală urâtă de care
naţiunea română trebuie ferită pentru a nu fi contaminată. Juristul transilvănean nu înţelegea
compatibilitatea dintre scopul nobil de a lega România de Dobrogea prin legăturile iubirii şi tendinţa
culpabilă a corespondentului "Foişorului" de a despoia pe neromânii de acolo de limba şi
naţionalitatea lor. Cu alte cuvinte, era imposibil ca, după ce i-ai răpit cuiva naţionalitatea, să-i mai
pretinzi să te mai şi iubească. Vaida a înfierat ţinuta criminală a românului de peste Carpaţi care a fost
nedreaptă şi in summo gradu de neiertat, deoarece prin asemenea metode s-ar acţiona nu spre binele
poporului român, ci spre primejduirea cauzei sale drepte, morale şi cinstite. România trebuie să
"românizeze" Dobrogea doar în sensul ridicării sale social-economice, culturale, al ridicării inclusiv a
neromânilor pe treptele civilizaţiei; dar ea trebuia să respecte şi la neromâni interesele naţionale,
culturale, religioase, să-i apere şi să-i protejeze, deoarece numai astfel îi putea transforma şi păstra ca
cetăţeni loiali ai statului român.
Deşi autorul "Foişorului" n-a pledat pentru o românizare brutală, totuşi obiectivul său
fundamental rămâne contopirea neromânilor în români, dezbrăcarea elementelor neromâne de limba şi
naţionalitatea lor. Cu alte cuvinte, neinspiratul şi nefericitul corespondent din România le-ar da
neromânilor toate bunătăţile lumii, plus "luna şi stelele", numai ca tătarii, cerchezii, bulgarii să se
lepede de limbile şi fiinţele lor naţionale şi să devină români. El a vorbit doar de şcoli şi biserici
române, de dezvoltarea lor extensivă şi intensivă, pentru ca toţi locuitorii Dobrogei să fie cuprinşi în
ele şi prin ele, neromânii să devină români. Culmea a fost faptul că acest corespondent a recomandat
ca dezvoltarea şcolilor, bisericilor, instituţiilor de cultură române, benefice în sine, dacă n-ar fi inclus
în scopurile lor şi românizarea neromânilor, să se facă nu din bugetul României, ci pe banii locuitorilor
Dobrogei. Cu alte cuvinte, folosind şi banii de la neromâni, el urmărea să-i deznaţionalizeze pe
cheltuielile lor, ceea ce este identic cu a-i spune cuiva: "dă-mi cuţitul tău, ca să am cu ce să-ţi tai limba
ta".
Pe de altă parte Vaida nu putea înţelege cum de conaţionalul său din România poate vorbi
concomitent de generalizarea umanităţii şi a respectului faţă de omenire în Dobrogea şi, cu aceeaşi
limbă şi răsuflare, să scrie despre despoierea neromânilor de limba şi naţionalitatea lor, românul
transilvănean preferând ca acest sens urâcios al articolului să nu fi fost scris niciodată. O asemenea
politică ar semăna ură între neromâni faţă de România, ar da apă la moară duşmanilor statului şi
naţiunii române. Aceştia vor putea zice că dacă românii nici n-au luat bine Dobrogea şi se gândeau
deja la nimicirea naţionalităţilor neromânilor, nu te puteai aştepta la nimic bun dacă încăpeai pe mâna
lor pe un timp îndelungat. Vaida era convins că autorul român incriminat de el considera orice atac
împotriva limbii şi naţionalităţii române ca o crimă de moarte. De aceea îl întreabă retoric, de ce n-a
intuit că ce e crimă pentru români, e crimă şi pentru alt popor. De asemenea Vaida a afirmat că fiecare
crimă nu numai că se răzbună prin ea însăşi asupra autorului, mai devreme sau mai târziu, dar atrage
după sine şi alte crime, ura şi duşmănia hrănindu-se reciproc.
El i-a atras atenţia neinspiratului corespondent incriminat, să nu se amăgească, să nu se îmbete
cu apă rece şi să creadă că un popor, chiar rămas în urmă în cultură, n-avea sentiment naţional, era un
fel de res nullis, pe care dacă îi întindeai mâna îl puteai deznaţionaliza uşor. Şi aceasta fiindcă
Dumnezeu a sădit în om dragostea şi ardoarea pentru limba şi naţionalitatea lui, fie că era cult, fie mai
puţin cult. Cosmopoliţii, recrutaţi dintre popoarele culte, făceau mare tapaj în lume că inima lor era
împărţită în milioane de bucăţi atomice, că îi iubesc pe toţi oamenii la fel, dar de fapt nu se iubesc
decât pe ei înşişi şi frumoasele lor persoane. Pornind de la faptul că România a fost vestită în istorie
pentru toleranţa ei religioasă, Vaida îi îndeamnă pe puţinii "bolnavi" români care doreau
deznaţionalizarea musulmanilor şi a altor locuitori neromâni ai Dobrogei şi nu s-au putut dezlipi de
ideea nefericită a prozelitismului, să se reînsănătoşească. Dacă doresc realmente să servească
interesele statului şi naţiunii române, să nu mai vorbească şi să nu mai scrie niciodată despre tendinţa
răutăcioasă, cu consecinţe funeste şi dezastruoase, a deznaţionalizării, deoarece practicarea unor astfel
de metode condamnabile şi nepolitice slăbeşte şi nu întăreşte România.
Vaida a simţit - şi chiar mai bine şi mai dureros decât alţii - că românii sunt puţini în mijlocul
numeroşilor slavi ce-i înconjurau şi erau departe de fraţii lor neolatini din Apus. Dar distinsul jurist
clujean n-a auzit ca, din acest motiv, românii să dorească să se înmulţească prin deznaţionalizarea
altora, deci cu prozeliţi din alte naţiuni, deoarece singura lor grijă reală a fost să se ferească pe ei înşişi
de deznaţionalizare şi de proprii lor renegaţi. De aceea, autorul corespondenţei din "Foişorul", ca şi
românii ce gândesc ca el şi "nutresc idei exotice de deznaţionalizare", sunt invitaţi de Vaida să nu
vicieze, în interesul real şi bine înţeles al românismului, corpul sănătos al naţiunii române cu această
boală contagioasă şi dezastruoasă. Vaida a fost convins că atacurile lui îndreptate la adresa
corespondentului din România au fost aprobate de prestigioasa redacţie a "Gazetei Transilvaniei", care
de 40 de ani apără interesele românismului împotriva deznaţionalizării românilor. De aceea speră că
dacă redacţia a preluat materialul din "Foişorul", a făcut-o pentru a-i populariza părţile bune referitoare
la ridicarea Dobrogei pe calea civilizaţiei, nu pentru a sprijini pe cele rele legate de deznaţionalizare.
Redacţia "Gazetei Transilvaniei" l-a asigurat pe Vaida, într-o notă ataşată la articolul lui de
fond, că-i împărtăşeşte întru totul criticile la adresa unor expresii şi tendinţe regretabile inserate în
materialul din "Foişorul". În finalul articolului său, străbătut de o mentalitate europeană modernă,
corectă, democratică, deosebit de evidentă, penetrantă şi deschisă spre universalism, Vaida a subliniat
clar ideea că deznaţionalizările nu mai dădeau rod în Europa şi în nici un caz nu asigurau tăria şi
statornicia statelor, ci slăbirea lor. Eforturile rele şi nocive efectuate în acest scop se bazau pe nisipuri
mişcătoare. Este demnă de toată admiraţia, în gândirea lui Vaida, şi mai presus de modernismul
concepţiei sale, înţelegerea omului asuprit faţa de semenii de alte naţionalităţi, ameninţaţi de
proferarea unor principii reacţionare cu spectrul pericolului ireversibil al pierderii fiinţei şi limbii
străbune, oricare ar fi aceasta. Considerând că numai dreptatea asigură temelia şi permanenţa statelor,
Vaida a specificat că ea nu putea exista şi funcţiona în viaţa popoarelor decât prin respectarea
talismanului găsit în porunca lui Iisus ce stătea la baza religiei creştine: "iubeşte pe aproapele tău" şi
cel din înţeleptul proverb "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".11
Părţile bune din corespondenţa datată Dorohoi, 2 septembrie 1878 au constat în grija
recomandată guvernului liberal Brătianu de a asigura buna rânduială în Dobrogea prin funcţionari de
cea mai bună calitate, capabili, drepţi şi cinstiţi, ofiţeri instruiţi, energici, dar în acelaşi timp şi
concilianţi; se impunea trimiterea celor mai buni şi savanţi profesori la liceele, gimnaziile, şcolile de
agricultură, arte, meserii, la facultatea de silvicultură, pe care statul român urma să le înfiinţeze odată
cu episcopia şi seminarul ei, cu instituţiile industriale şi bancare, toate neapărat necesare în noua
provincie. Redacţia "Gazetei Transilvaniei" a făcut o comparaţie - puţin deplasată după părerea noastră
- între aceste recomandări şi unele realizări din Alsacia şi Lorena, unde Germania a trimis la
Universitatea din Strasbourg celebrităţi şi la toate şcolile de aici profesori dintre cei mai buni, plătiţi
mai bine decât la instituţiile similare de unde s-au transferat, propunând metoda şi pentru Dobrogea şi
România.
Corespondentul incriminat de Vaida a nutrit simpatii liberale, dacă nu era el însuşi liberal,
deoarece a lăudat abilitatea guvernului şi a ziarului "Românul", care au acţionat pentru numirea unor
funcţionari oneşti şi neahtiaţi de profituri materiale în Dobrogea, nu ca cei trimişi în Basarabia de Sud,
care, în loc să asigure o bună administraţie de stat, s-au apucat de chiverniseală şi acumulări de averi
prin mijloace necinstite. În "Foişorul" autorul a intuit că România, deşi supărată că i s-a luat Basarabia
de Sud, n-avea rost să nu intre în posesia Dobrogei, pe care ar fi o aberaţie s-o refuze pentru nişte
principii şi idei formale sau din motive de supărare politică faţă de politica de "marchandare" a marilor
puteri. Intrarea României în drepturile ei în Dobrogea era un interes real, era tot o politică, dar una
naţională şi de prudenţă, singurul lucru care trebuia evitat - în concepţia autorului - era să nu se mai
repete greşelile din Basarabia de sud ce fusese tratată cu o nepăsare criminală de guvernele vechi.12
Corespondentul din "Foişorul", sau un partizan al lui, a citit critica severă a lui Ladislau
Vaida, dar nu i-a înţeles mesajul moral şi uman. Mai mult, a considerat necesar să-i respingă
argumentele şi să demonstreze că reproşurile ce i s-au adresat n-ar fi temeinice şi obiective. În
răspunsul său, prezumtivul liberal a punctat apariţia unei corespondenţe legate de românizarea
Dobrogei între multiplele controverse şi dispute ivite în problematica acestei provincii primite ca o
recompensă pentru pierderea Basarabiei de Sud. În concluzie, materialul lui Vaida este respins, fără să
fie citat titlul şi autorul, dar cu contraatac direct la conţinut, întrucât s-a specificat că unii au criticat
guvernul şi parlamentul României, că ar dori să deznaţionalizeze pe toţi locuitorii Dobrogei. Vaida
este calificat şi gratulat cu epitetul de "disputător", care nu cunoaşte nimic din realităţile acelei
"nefericite Dobrogea". Deşi corespondentul de peste Carpaţi a recunoscut că deznaţionalizarea este o
"spurcată tiranie", a specificat că, pentru a o practica, era necesar să ai pe cine deznaţionaliza, să existe
o populaţie eterogenă, dar stabilă, şi nu nomadă, care se plimba din ţară în ţară şi totodată, n-o puteai
face fără un popor cu mult mai numeros şi mai cultivat sau civilizat.
În Dobrogea însă nu existau aceste elemente, deoarece aici se vorbeau 4-5 limbi, dintre care
nici una nu era majoritară pentru ca vorbitorii ei să fie mai numeroşi decât ceilalţi la un loc. Nici turcii
nu erau majoritari, doar mahomedanii erau mai numeroşi ca ceilalţi, deci turcii calculaţi împreună cu
tătarii, cerchezii şi bulgarii turciţi. După părerea corespondentului din "Foişorul", locuitorii Dobrogei,
vorbitori de limbi diferite, n-aveau locuinţe stabile şi s-ar muta dintr-o regiune în alta: aşa că cine scrie
despre o civilizaţie de nivelul Europei luminate, nu făcea decât să-şi bată joc de ei. Dintre cele 82
comune româneşti stabile, cele mai multe erau situate pe malul drept al Dunării de la Silistra până la
Tulcea. În consecinţă, în Dobrogea nu putea fi vorba de o deznaţionalizare, ci doar de o simplă
naţionalizare şi - în concepţia lui - era imperios necesară colonizarea şesurilor şi colinelor Dobrogei,
până către Balcani, cu 200.000 de români care să fie transformaţi în proprietari de drept pe pământul
statului ce urma a fi împărţit între ei.
"Politicii" români care l-au atacat (aluzie la Vaida), ar trebui să ştie că pământul era
proprietatea statului român, aşa cum a fost al sultanului înainte de 1878. Aşadar statul, intrat pe
proprietatea lui, va face ce va vrea cu pământul - aşa cum au procedat şi sultanii - adică îl va vinde pe
vecie coloniştilor, îl va da condiţionat, îl va arenda pe 50-70 ani - cum a făcut şi statul englez în unele
perioade şi locuri - sau va acţiona după cum cerea interesul statului. Era normal - susţinea
corespondentul "Foişorului" - că după ce vor veni coloniştii români în Dobrogea, care atunci n-avea o
naţionalitate majoritară sau "pronunţată şi nici o literatură, va fi naţionalizată să zicem aşa româneşte".
Dar prin această acţiune - considerată de autor îndreptăţită - nu se făcea nimănui nedreptate, deoarece
nici România, nici românii în general nu erau vinovaţi că popoarele nomade erau lipsite de cultură şi
literatură ca pieile roşii din America, sau dacă tătarii, zaporojenii, circazienii n-aveau şcoli, şi nici
măcar bulgarii, românii şi turcii nu le aveau peste tot.
Când guvernul va da pământ pentru biserici şi şcoli coloniştilor români, în comunele vechi şi
noi, aşa cum a procedat cu coloniştii lui şi guvernul american, şi după ce cultura, literatura şi limba
română se va răspândi mai mult şi mai repede decât cea turcească sau bulgărească, aceasta nu va
însemna tiranie, ci o simplă victorie repurtată în rivalitate firească desfăşurată pe terenul civilizaţiunii
şi civilizării. Timp de aproape o jumătate de mileniu turcii n-au reuşit să colonizeze Dobrogea şi nici
să turcească locuitorii ei, au devastat-o şi unii au părăsit-o de-a lungul timpului, ceea ce înseamnă că
numai ei sunt de vină pentru situaţia existentă aici. Comisia guvernului României a găsit aici urme
romane, vestigii ale genovezilor şi veneţienilor, scăpate ca prin minune de barbaria turcească.
După părerea autorului, naţiunea română n-avea nevoie să deznaţionalizeze nici o fracţiune de
popor, deoarece străinii care veneau în România învăţau repede şi uşor limba română, de bună voie,
mai ales că era o limbă uşoară şi asimilabilă prin natura sa. Germanii şi evreii au învăţat-o, de pildă,
cei veniţi în ultimii 5-6 ani foarte bine, sau chiar prizonierii turci, au învăţat în 1877-1878 câteva
cuvinte şi propoziţii. Străinii ar învăţa şi mai uşor limba română dacă unii pseudo-filologi şi
"gramatici" nu i-ar ameţi cu nişte ortografii fatasmagorice, deşuchiate, anarhice, pe cât de distructive,
pe atât de rebele contra legilor eterne ale limbii.13
Ladislau Vaida nu cunoştea persoana care a făcut "critica criticii" lui şi de aceea, într-o
scrisoare adresată lui George Bariţiu, la 26 noiembrie 1878, îl numeşte "cineva din Bucureşti" sau d-
nul "Articulandru". "Refutarea" materialului său, efectuată de acest domn "Articulandru", a fost - după
părerea lui Vaida - un amestec între o "mare grămadă de neadevăruri", cu "unele lucruri neîntemeiate".
Vaida a fost iritat de faptul că românul de peste Carpaţi l-a privit de sus, s-a situat la înălţime faţă de
el, dar a evitat să-l provoace la replică din moment ce nu i-a citat numele şi articolul, aşa cum ar fi
fost corect. Afirmaţia că românii nici n-ar avea pe cine să deznaţionalizeze în Dobrogea, sau că mai
toţi locuitorii erau nomazi, nu-l îndreptăţea pe oponentul său să-l considere ca pe unul ce nu cunoaşte
deloc realităţile de acolo, ci mai degrabă ar trebui să se încadreze el însuşi în această categorie.
Vaida a considerat că este un lucru de notorietate publică şi deci cunoscut de foarte multă
lume că Dobrogea nu era chiar aşa de barbară şi de primitivă cum a prezentat-o corespondentul de
peste Carpaţi. Aici erau destul de multe orăşele care nu erau însă locuite doar de români, ci şi de
numeroşi neromâni. Pe de altă parte Vaida a ştiut că în afară de satele româneşti sau cu populaţie
amestecată, în Dobrogea mai existau şi multe sate tătărăşti şi în toate localităţile menţionate, indiferent
de naţionalitatea locuitorilor, mai toţi sătenii au fost statornici, nu nomazi rătăcitori. Marea greşeală
săvârşită de acel "cineva din Bucureşti" este afirmaţia că din moment ce mulţi locuitori erau aşezaţi pe
proprietăţile statului, acesta ar fi îndreptăţit să facă orice cu ei. Vaida l-a întrebat retoric pe oponentul
său ce ar zice dacă statul sau fiscul ungar ar începe să-i deznaţionalizeze pe toţi curialiştii români şi
dacă aceştia refuzau, guvernul să-i scoată din case şi să-i trimită în lumea largă sau în alte părţi ale
Ungariei. Vaida a insistat în scrisoarea către Bariţiu asupra faptului că în Dobrogea existau şi
neromâni pe care domnul "Articulandru" dorea să-i românizeze. El a considerat că atacându-l pentru
această "ţinută urâtă" şi-a făcut datoria faţă de propria conştiinţă şi faţă de naţiunea română care nu
trebuia contaminată cu acest vis urât şi barbar al deznaţionalizării altora de şi prin români.
Vaida regretă sincer şi profund că în sânul naţiunii române ar mai exista indivizi de teapa
"Articulandrului" care, fie şi sub o formă frumoasă şi politicoasă, ar dori să "dezbrace" pe alţii de
naţionalitatea lor, deoarece acest lucru constituia unul din păcatele cele mai urâte existente în lume.
Distinsul jurist clujean nu i-a dat "replica replicii" corespondentului din Bucureşti, pentru ca străinii,
observând asemenea dispute, să nu constate: "Iată şi dintre români sunt de aceia care ar vrea să
românizeze pe alte neamuri". La sfârşitul scrisorii, Vaida l-a criticat şi pe Bariţiu deoarece i-a reproşat
că redacţia "Observatorului" a publicat materialul "Articulandrului" fără remarca dezaprobării
explicite a tendinţelor de deznaţionalizare cuprinse în el. Crede că Bariţiu, împovărat cu rezolvarea
multor afaceri publice şi naţionale, a trecut lucrul cu vederea şi a omis oportunitatea criticii benefice
venite din partea redacţiei.14
Desigur, Principele Carol şi guvernul liberal al României, ca şi Parlamentul ei, nu s-au lăsat
influenţaţi de propunerile desuete privind deznaţionalizarea neromânilor din Dobrogea. În Proclamaţia
către locuitorii Dobrogei, semnată de Carol, Brătianu, Kogălniceanu, Rosetti, Stănescu etc., li s-au
asigurat respectarea credinţei, a naţionalităţii tuturor locuitorilor, deci inclusiv musulmanilor, toate
drepturile pe bază de lege, specificându-se că statul le va apăra casele, averile, toate formele de
proprietate. Dijma pe 1879 a fost desfiinţată, iar din 1880 se va percepe o dare bănească mai uşoară şi
mai dreaptă faţă de agricultori. Emleacul, impozitul de capital imobiliar din oraşe şi sate, temetuatul,
impozitul de 3 % pe veniturile agricultorilor şi meseriaşilor, taxele şi chiriile pe cârciumi, cafenele,
băcănii, hanuri se vor uşura din 1 Ianuarie.15
Statul român a asigurat un regim liberal în Dobrogea, continuându-l astfel pe cel din vremea
Imperiului otoman. Spre deosebire de alte zone ale Imperiului, în Dobrogea statul otoman a aplicat un
tratament liberal pentru a atrage colonişti. În Dobrogea au trăit comasaţi sau amestecaţi în sate şi oraşe
români, bulgari, ruşi, tătari nogai, turci osmani şi pomaci, cerchezi, germani veniţi din Basarabia şi
Odessa, greci, ţigani şi evrei. Patenta de colonizare a Înaltei Porţi a acordat coloniştilor pământ gratis,
în primii 6 ani i-a scutit de dare funciară pe pământ şi de plata răscumpărării serviciului militar. După
20 de ani coloniştii au devenit proprietari definitivi pe pământurile acordate. Sub regim otoman,
locuitorii Dobrogei au beneficiat de o libertate absolută a credinţei, au primit pământuri roditoare, iar
oierii au plătit o dată pe an darea pentru turme.
În Dobrogea au trăit peste 33.000 de români, plus alte câteva mii de români proveniţi din
Transilvania. Ei au populat şi oraşele şi satele. În Tulcea trăiau 5.000 de români, în Măcin 1.000, şi
alţii locuiau la Mahmudia şi Isaccea. În frumosul sat Grecii, românii trăiau amestecaţi cu neromânii şi
populau aproape singuri satele Niculiţel, Lopalaţi, Raşova, Caraibel, Surighiol, Agighiol, Calica,
Sabangi, Cătălini, Samova, Parchişiu şi altele, iar la munte Tiurca şi Iaiţa. În faţa Galaţiului erau sate
aproape numai româneşti la Văcăreni, Garbina şi Jijia, ca şi la sud de Măcin la Turcoaia, Satu Nou şi
Peceneaga. În marele sat Doineni, ca şi la Fântâna Berbecului (Koiunbunar), Igrumat, Comsiler,
Araclar etc., vechii români dobrogeni trăiau amestecaţi cu românii mocani şi moldoveni. Lângă
Raşova existau satele curat româneşti Cocârleşti şi Satul Român (Ohlakioi). În interiorul Dobrogei
românii erau amestecaţi cu tătarii şi bulgarii. Românii ardeleni care nu umblau exclusiv cu turmele,
dar erau şi aşezaţi stabili, populau satele Văruşiu, Gârlice şi Groapa Ciobanului. Românii aveau multe
biserici, o serie de şcoli, plus două mănăstiri la Cocoşiul şi Niculiţel.
Tătarii formau majoritatea relativă a populaţiei; dintre ei unii s-au aşezat aici de câteva secole,
alţii au fost izgoniţi din Rusia în 1856 (cca. 60.000). Ei au ocupat în Dobrogea un teritoriu de 40 mile
pătrate. Ei se ocupau cu plugăritul, creşterea cailor şi cămilelor şi erau "chirigii" transportând oameni
şi mărfuri din interior spre litoral. Osmanii, în număr doar de 2.599, trăiau în fostul paşalâc al Tulcei,
dar în Dobrogea mai erau şi 20.000 de cerchezi. Germanii s-au situat la Mălcoci, Cătălina, Ciucarova,
Falkenhayn (Amoge), unii dintre ei având deja biserici noi şi preoţi din Prusia. Grecii se ocupau cu
negustoria, cârciumari, cafegii şi doar în Alibeikoi vreo 40 de familii s-au dedicat agriculturii.
În Dobrogea mai trăiau ruşi de toate cultele şi cam 22-23.000 de bulgari, care se ocupau cu
negoţul şi agricultura, iar primii cu pescuitul morunilor şi prepararea icrelor. În concluzie, din tabloul
general al situaţiei locuitorilor Dobrogei de la oraşe şi sate se poate vedea foarte clar că în cele mai
multe locuri aceştia erau stabili şi foarte puţini erau nomazi sau aproape numai nomazi în toate
privinţele. În concluzie nu erau chiar aşa de rămaşi în urmă cum i-a prezentat oponentul din Bucureşti
al lui Ladislau Vaida. În corespondenţele vremii s-a specificat faptul că unii dintre locuitorii Dobrogei
trăiau bine, erau înstăriţi, provincia nu era "sălbatică" - după cum bănuiau unii - şi nici oamenii de
acolo nu erau deloc "sălbatici". Provincia nu era însă dens populată din cauza mocirlelor, mlaştinilor,
frigurilor care provocau prin agenţii destructivi ai naturii mai multe boli decât în alte părţi.16
În fond statul român a fost îndreptăţit să colonizeze Dobrogea cu ţărani români, deoarece unii
s-au aşezat aici încă din timpul dominaţiei otomane. El putea popula această provincie care, alături de
Dacia, a fost o vatră daco-romană de formare a limbii şi poporului român, înstrăinată de Ţara
Românească prin sabie străină. În concluzie, repararea relelor provocate de stăpânirile străine a fost
justă. Dar ea nu s-a făcut prin românizarea neromânilor de către stat, care a respectat credinţa, limba şi
averea fiecărui cetăţean al Dobrogei, ulterior necreştinii bucurându-se şi de anumite garanţii
internaţionale în acordarea cetăţeniei române.
Chiar dacă în anumite perioade statul român a luat anumite măsuri de siguranţă, mai ales în
privinţa proprietăţii asupra pământului, nu se poate spune că anumiţi cetăţeni ai României nu s-au
putut manifesta în sistemele bancare, cămătăreşti, arendăşie, comerţ etc. În general se poate afirma că
în epocă s-a făcut de către anumite cercuri interesate un mare "tam-tam", ţânţarul a devenit armăsar, de
multe ori din cauza presei şi a unor cercuri diplomatice preocupate mai mult decât era obiectiv necesar
de situaţia acestor locuitori de altă religie decât cea creştină. România a fost un teren primitor pentru
mulţi străini, dintre care, repetăm, unii au avut o situaţie materială bună şi nimeni din cauza statului nu
şi-a pierdut nici limba, nici credinţa şi nici naţionalitatea în secolul al XIX-lea.17
Despre colonizările întreprinse de statul român în Dobrogea s-a auzit în întreg spaţiul etnic
românesc până către părţile lui vestice. Astfel, ţăranul român fruntaş "economicul" Demetriu Barbu
din comuna Pecica, comitatul Aradului, i-a scris la 4 martie 1880 lui George Bariţiu că 50 de familii
din localitate se interesează dacă statul român primeşte în continuare emigranţi români în Dobrogea.
De fapt, Bariţiu era solicitat de pecicani să le dea desluşiri în legătură cu această problemă, ceea ce
însemna că plecările lui dese în România erau de notorietate publică. De aceea liderul român din
Transilvania, membru al Academiei Române, cunoscut multor miniştri şi personalităţi politice de peste
Carpaţi, era în temă şi putea să îndrume bine şi corect oamenii. Bariţiu a fost rugat să precizeze forul
din România la care urmau a fi trimise cererile pentru primirea acelora ce vor să emigreze şi dacă
statul le va acorda pământ gratis la unii, la alţii contra cost sau le va împrumuta bani pentru a-l
cumpăra. Interesant că ţăranul român pecican nu s-a interesat doar de pământ, ci l-a rugat pe Bariţiu
să-i spună de la care librării poate comanda Fabulele lui Chichindeal şi o hartă "pe larg despre stat"-ul
România cu precizarea preţurilor aferente.18
Într-un Memoriu adresat lui Francisc Iosif I, românii din Transilvania au respins din punct de
vedere moral reînvierea dreptului de cucerire din evul mediu în Europa modernă, aplicarea barbarului
drept al celui mai tare şi al "pumnului valoros". Asemenea practici ameninţau cultura şi civilizaţia
Europei. Ei n-au avut nimic împotriva dreptului imprescriptibil al germanilor de a-şi făuri unitatea
modernă de stat, dar au protestat împotriva anexării Alsaciei şi Lorenei. Anexarea s-a făcut împotriva
"expresiei şi unanimei voinţe" a locuitorilor acestor teritorii din statul francez. N-a fost drept - au
afirmat semnatarii - ca aceste provincii să fie rupte "de către întregul de care se ţin prin istorie şi
alegere şi să se încorporeze unei comunităţi de stat pe care dânsele o urăsc". Împăratul a fost rugat ca
în înţelegere cu alte puteri sau singur să protesteze cu tărie împotriva sfâşierii naţiunii franceze,
intenţionată de Prusia şi să ajute astfel Europa să nu cadă pradă pericolelor izvorâte din dreptul de
cucerire.19
Practic vorbind, semnatarii adresei au fost - conştient sau inconştient - adepţii conceptului
francez al principiului naţionalităţilor care a pus accentul nu numai pe naţionalitate, dar şi pe opţiunea
liber exprimată a acesteia privind soarta sau apartenenţa ei de stat. Era normal ca asemenea opţiune să
contrazică în mod cert deciziile arbitrare ale celor tari şi mari. Românii transilvăneni au fost bucuroşi
de încheierea procesului făuririi statului naţional unitar italian, marcată de mutarea parlamentului şi a
guvernului la Roma. I.C.Drăgescu a recomandat trimiterea unei adrese scrise care să salute
evenimentul în Capitoliul Romei, definind acest get ca "actul cel mai românesc". El era de părere că
românii din Transilvania trebuiau să demonstreze Italiei că o iubesc şi că meritau ca această naţiune
soră să se intereseze de ei. Adresa către Roma ar fi cu atât mai binevenită, cu cât românii din
Transilvania şi-au exprimat deja solidaritatea cu Franţa cea generoasă, care şi-a ispăşit amarnic unele
păcate interne ale trecutului. Gestul binevenit şi benefic a dovedit prietenia "ce domneşte între daco-
romani şi galo-romani".20

Note


Prima parte a acestui material a apărut în Acta Musei Napocensis, 26-30, II, Istorie, 1989-1993, p.235-262 iar studiul acesta
în Acta Musei Napocensis, 31, II, Istorie, p.145-160.
1
N.Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1989, p.486.
2
Idem, p.487-489.
3
Idem, p.488-489.
4
Suciu, Mişcarea anti-dualistă... Trecerea la activism apreciată şi de Erdely tortenete, III 1130-tol napjainkig, szerkesztette
Szász Zoltán, Budapest, 1986, p.1671.
5
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Bucureşti, 1991, p.39.
6
Iorga, op.cit., p.489.
7
Idem, Ceva despre Ardealul românesc, Viaţa culturală de astăzi, Bucureşti, 1907, p.31-34.
8
Idem, p.37.
9
Miron Constantinescu, Un document inconnu (5- aout 1907) concernant la lutte nationale de liberation des Roumains de
Transylvanie, în IV, 1955, nr.3, p.571-576.
10
Iorga, Istoria românilor din..., p.491; drumul de la România Mică la România Mare, parcurs de popor, sub conducerile
competente ale marilor regi Carol I şi Ferdinand I, la Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari.1866-1918,
Bucureşti, 1997.
11
Gaz Trans, XLL, 1878, nr.79 din 17/5 octombrie.
12
Foişorul, I, 1878, nr.17 din 2 septembrie 1878.
13
Observatorul, I, 1878, nr.85 din 21/2 noiembrie.
14
BAR Bucureşti, Manuscrise române, nr.1007, f.280-281.
15
Observatorul, I, 1878 din 18/30 noiembrie şi nr.94 din 22 noiembrie/4 decembrie, unele greutăţi şi stângăcii inerente
începutului la Iorga, Istoria românilor, vol.X, Bucureşti, 1939, p.224-231.
16
Gaz.Trans, XLI, 1878, nr.73 din 26/14 sept. În timpul războiului au fugit toţi cerchezii şi jumătate din turci şi tătari, ceea ce
a modificat structura etnică a locuitorilor Dobrogei în favoarea românilor. Astfel, dacă înainte de război în sangeacul Tulcei
erau 111.859 de suflete, după declanşarea lui, au rămas - în urma exodului musulmanilor - doar 80.000 de locuitori, în ţinut
existând 29.907 case. Luându-se în calcul şi populaţia Mangaliei, locuitorii Dobrogei ar fi totalizat cca. 84.000 de suflete.
Scutirile de impozite efectuate de statul român au fost menite să redreseze situaţia economică a locuitorilor, iar Candiano
Popescu care a elaborat un material de bază pentru legea privind organizarea Dobrogei, a hotărât ca manualele pentru
învăţământul primar să fie redactate în română, bulgară, turcă şi rusă, ceea ce dovedeşte că guvernul nu a urmărit să
deznaţionalizeze pe nimeni.
Întrucât mahomedanii plecaţi din Dobrogea au fost înstăriţi, pământurile au fost acordate elementelor mai sărace.
Până în 1882, în Dobrogea s-a extins regimul proprietăţii funciare din restul ţării. Proprietăţile embaticare ale terenurilor din
Dobrogea au devenit proprietăţi depline prin răscumpărarea dijmei plătite până atunci statului considerat proprietar.
N.Ciachir, Contribuţii la istoria Dobrogei, în RevArh, V, 1962, 1, p.161-177.
17
Iorga, op.cit., p.224-231; Ciachir, op.cit., p.161, cu bibliografia pe scurt a problemei; I.Nacian, Dobrogea, reformele
economice şi politice ce ea reclamă, Bucureşti, 1892; Vasile M.Kogălniceanu, Dobrogea 1879-1909, Bucureşti, 1910;
D.Şandru, Mocanii în Dobrogea, Bucureşti, 1946.
18
BAR, mas.rom. nr.1009, f.70.
19
Arhivele Statului Cluj, Fond Visarion Roman, dos.II/29, f.54.
20
Idem, Fond. I.M. Moldovan, nr.2816.
2.2. MIŞCAREA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN EPOCA DUALISMULUI

2.2.1. Condiţiile dezvoltării şi ale sincronizării


cu mişcarea literară din România

Între mişcarea literară şi cadrul politic al unei societăţi nu există o relaţie de strictă
determinare, aceasta putând fi chiar contradictorie, după cum perioadele politice şi literare nu se
suprapun, aşa că, vorbind despre mişcarea literară a românilor din Transilvania în epoca dualismului
austro-ungar, o facem cu inevitabila doză de arbitrar. În ceea ce priveşte limita inferioară, de exemplu,
anul 1867 nu are în plan literar vreo relevanţă. Evoluţia culturală şi literară a românilor ardeleni sub
stăpânirea pajurei bicefale este pregătită în cele două decenii anterioare, ce au urmat Revoluţiei de la
1848, cu menţiunea specială pentru anii liberalismului. Împiedicaţi de la o viaţă politică şi chiar
economică şi socială normală, în continuare românii îşi îndreaptă eforturile spre afirmarea lor
naţională mai ales în sfera culturii, întâmpinând şi aici uriaşe dificultăţi din partea stăpânirii străine.
De o atenţie specială s-a bucurat învăţământul. Se extinde reţeaua şcolilor primare şi are loc
un adevărat exod al copiilor români spre puţinele şcoli secundare mai vechi sau nou înfiinţate, de la
Blaj, Beiuş, Braşov, Năsăud şi Brad, bineînţeles, confesionale, şi spre seminarii teologice şi
preparandii. Alţii studiază la liceele maghiare şi germane. Idealul unei universităţi româneşti nu poate
fi atins. Unii tineri români, adesea cu mari sacrificii, urmează studii universitare la Cluj, Budapesta,
Viena sau Bucureşti. Se creează astfel intelectualitatea capabilă să susţină o mişcare literară şi
culturală de altă amploare, în raport cu perioada anterioară. Aceasta, şi graţie înfiinţării a numeroase
societăţi de lectură ale elevilor şi studenţilor români, ca pavăză împotriva înstrăinării, adevărate
pepiniere unde creşteau intelectuali cu dragoste de neam, caractere şi, uneori, talente. Alte categorii
sociale şi profesionale se organizează şi ele, în vederea promovării aceluiaşi ideal, progresul culturii
naţionale unitare şi rezistenţa în faţa acţiunilor tot mai intense de maghiarizare. Apar reuniuni ale
învăţătorilor, ale "sodalilor", ale femeilor, ale "diletanţilor teatrali", "reuniuni de cântări" etc. Se
creează organizaţii cuprinzătoare, unele cu acţiune mult extinsă în timp şi spaţiu, ca: "Asociaţia
Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român", respectiv "Astra". "Asociaţia
pentru Cultura Poporului Român din Maramureş", "Asociaţia Naţională Arădană pentru Cultura şi
Conversarea Poporului Român", "Societatea pentru Fond de Teatru Român". Conduse de cărturari
prestigioşi, ca Mitropolitul Andrei Şaguna, T.Cipariu, G.Bariţ, I.Vulcan ş.a., acestea concentrează
principalele forţe intelectuale, dirijându-le spre rezolvarea unor sarcini stringente de ordin cultural
naţional.
Conştiinţa unităţii naţionale, revigorată în timpul Revoluţiei şi al Unirii Principatelor, a dus la
intensificarea legăturilor dintre intelectualii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Unele şcoli din
Transilvania, ca cele din Braşov, sunt sprijinite material. În cele mai multe se utilizează şi manuale din
România, în ciuda interdicţiilor stăpânirii. Bibliotecile societăţilor de lectură, dar şi altele, se
îmbogăţesc prin însemnate donaţii şi achiziţii de cărţi şi periodice venite de la Bucureşti şi Iaşi,
adevăraţi mesageri ai culturii naţionale, aşteptaţi ca nişte oaspeţi dragi1. Asociaţiile amintite cooptează
în rândurile lor cărturari şi scriitori din Ţară, după cum Societatea Literară de la Bucureşti, devenită
Academia Română, alege nume prestigioase de învăţaţi ardeleni, ca: T.Cipariu, G.Bariţ, Al.Roman,
Iosif Hodoş.
Dorinţa de promovare a culturii naţionale se exprimă şi prin creşterea numerică şi
diversificarea publicaţiilor periodice, care înregistrează un proces de specializare. În acest context, are
loc o emancipare a beletristicii în raport cu celelalte manifestări culturale sau politice, deşi în
Transilvania aceasta va fi multă vreme relativă.
O problemă prioritară a epocii a fost aceea a limbii şi scrierii.
De o parte şi de alta a Carpaţilor, românii se găseau în faza de tranziţie de la alfabetul chirilic
la cel latin, căutările şi incertitudinile fiind generale. Totodată se manifestau tendinţe divergente în
privinţa modernizării limbii literare prin aport de neologisme latine, italiene, franceze etc. În aparenţă,
etimologismul ciparian se impusese ca orientare oficială, prin adoptarea de către "Astra" şi de către
Academie. Tot aşa, purificarea şi latinizarea limbii, pornite din bune intenţii, ajung la proporţii
aberante, a căror măsură ne-o dă celebrul Dicţionar al limbii române (I-II, 1871-1876), elaborat de
I.C.Massim şi A.T.Laurian sub egida Academiei. În realitate, etimologismul şi latinismul au fost
energic contestate nu numai de către cei mai importanţi scriitori din România, de la Alecu Russo la
V.Alecsandri şi de la Odobescu la Maiorescu, ci şi de numeroase condeie din presa transilvană. Unele
au devansat asaltul victorios al Junimii (Al.Roman, I.Grozescu), altele l-au secundat. Printre acestea,
grupul de tineri de la Foişoara Telegrafului român din Sibiu (1876-1877). Înfrângerea latinismului
chiar în sânul Academiei Române, prin discreditarea amintitului dicţionar şi a Glosariului ce-l însoţea
şi prin impunerea ortografiei fonetice prezentate de T.Maiorescu, a creat, în sfârşit, condiţiile pentru
realizarea unităţii de limbă şi scriere, în care un rol deosebit îi va reveni, dincoace de munţi, ziarului
Tribuna. S-a ajuns astfel şi la descătuşarea atât de benefică a forţelor creatoare în domeniul
beletristicii româneşti din Transilvania.

2.2.2. Presa literară

1. Momentul Familiei. 2. Momentul Tribunei. 3 Momentul Luceafărului.


1. În deceniul al şaptelea al secolului trecut, spre deosebire de generaţia matură, interesată
preponderent de filologie şi istorie, tineretul ardelean se simte puternic atras de literatură. "Dorinţa
ieşirei unei foi beletristice, se spune în primul număr al Aurorei române (Budapesta, 1863-1865), s-a
ivit acuma de-atâtea ori şi din atâtea părţi, încât cutezăm a crede că această dorinţă e comună tuturor
românilor ce se interesează de literatură".
Cea care avea să împlinească visul de afirmare a talentelor locale să trezească şi să satisfacă
gustul de lectură românească a publicului ardelean, a fost Familia. Foaie enciclopedică şi beletristică
cu ilustraţiuni, scoasă de Iosif Vulcan în 1865 la Budapesta, de unde, în 1880, s-a mutat la Oradea, şi
apărută fără întrerupere până în 19062.
Iosif Vulcan (1841-1907) s-a născut la Holod, în Bihor, ca fiu de preot. A studiat la Oradea
(elev al lui Al.Roman) şi dreptul la Budapesta. S-a dedicat publicisticii, închinându-şi viaţa revistei
Familia. A scris poezii, mai cunoscut fiind vol. Lira mea (1882), proză scurtă, în vol. Nuvele (1872-
1874), De la sate (1883), romane, ca Sclavul amorului (1873-1875), Ranele naţiunii (1876) ş.a.,
impresii de călătorie în ţară şi în străinătate, portrete şi biografii, în vol. Panteonul român (1869) şi
numeroase piese de teatru, de la drame istorice la comedii inspirate din realitatea imediată,
reprezentate frecvent de trupele de amatori, mai ales la întrunirile "Societăţii pentru Fond de Teatru
Român", pe care a iniţiat-o şi a condus-o mai multe decenii. S-a distins şi ca un harnic traducător. A
fost membru al Academiei Române şi al societăţii culturale maghiare "Kisfaludy". În 1905, cu prilejul
jubileului Familiei, a fost sărbătorit de întreaga suflare românească.
Din cele peste patru decenii de apariţie, Familia a dominat viaţa literară din Transilvania în
primele două, încât putem vorbi, în ciuda absenţei unui program specific şi a unei direcţii estetice şi
critice distincte, de un adevărat "moment al Familiei". În formatul ei elegant, aceasta cuprindea, pe
lângă literatură, portrete şi biografii ale unor oameni iluştri români şi străini, articole de popularizare a
ştiinţei, numeroase informaţii, multe despre viaţa din România, "conversare cu cititoarele", rebus,
poşta redacţiei, ilustraţii ş.a., răspunzând gusturilor celor mai diverse. Sub raport literar, Familia se
situează în continuitatea momentului paşoptist. Ea acordă o mare însemnătate folclorului şi Vulcan
elogiază din primul moment pe Alecsandri pentru meritul nepieritor de a-l fi descoperit şi aşezat la
baza literaturii culte. Se publică mult folclor, în versuri, şi în proză, din toate ţinuturile locuite de
români, ca şi studii şi articole de folcloristică, datorate unor personalităţi cu autoritate în domeniu:
At.M. Marienescu, S.Fl.Marian, G.Dem Teodorescu, P.Ispirescu, A.Bârseanu, S.Mangiuca ş.a. Tot în
tradiţia romantismului paşoptist, Familia propune istoria ca sursă de inspiraţie literară şi implicit,
mijloc de fortificare a conştiinţei naţionale. Poezia civică, exaltând sentimentele naţionale şi
denunţându-i pe renegaţi, este, de asemenea, încurajată. Strădaniile redactorului vizează stimularea
creaţiei originale, în spiritul devizei lui Heliade Rădulescu, "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi ...
româneşte!". Întâlnim poeţi şi prozatori, ca: I.Grozescu, I.C. Drăgescu, E. Trăilă, A. Densuşianu, M.
Pompiliu, I.Al. Lapedatu, V. Ranta-Buticescu şi mulţi alţii, ale căror nume puţine istorii literare le-au
reţinut. Dar, cum scria un memorialist, "importanţa acestei generaţii de scriitori este că până ce ne-au
venit poeţii şi peste tot scriitorii de vocaţiune, le-au ţinut locul, creând pe seama acestora public cititor
şi iubitor de literatură românească"3. Cu această largă comprehensiune, Vulcan a avut norocul să
patroneze debutul celui mai mare poet român, Mihai Eminescu, al cărui naş literar s-a proclamat cu
mândrie, publicându-i în nr.10 din 1866 poezia De-aş avea..., urmată de o colaborare de trei ani şi o
revenire, în 1883, cu unele din cele mai frumoase poezii din pragul apusului, care i-au adus şi prima
retribuire literară. Până la sfârşit, Familia a întreţinut un adevărat cult al marelui poet. Mai târziu,
primitoarea revistă va fi căutată şi de începătorul George Coşbuc, sub pseudonimul C.Boşcu. Apar
mereu alte contingente de scriitori, ca: I.T.Mera, T.H.Pop, romancierul Tit Chitul, I.Popovici-
Bănăţenul, Petre Dulfu, Virgil Oniţiu şi multe semnături feminine: Lucreţia Suciu, Elena din Ardeal,
Ecaterina Pitiş ş.a.
Nivelul modest al creaţiei locale e compensat printr-o largă deschidere către literatura din
Ţară. Vulcan obţine colaborarea unor scriitori transcarpatini şi reproduce frecvent din operele celor
mai valoroşi dintre ei: Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Creangă, Vlahuţă, D.Zamfirescu,
Al.Macedonski ş.a. Faptul contribuie la ridicarea calităţii publicaţiei, a gustului publicului şi
scriitorilor ardeleni, precum şi la unificarea vieţii literare panromâneşti. Receptivitatea la nou este
vizibilă. După 1880, Familia, ostilă un timp Junimii, se lasă convinsă de valoarea "noii direcţii" a
acesteia, debarasându-se de latinism şi intrând în curentul larg al mişcării literare naţionale unitare. Pe
urmele Junimii, paralel cu Tribuna, Familia înregistrează şi o oarecare revigorare a spiritului critic,
estompat o vreme şi din considerente de solidaritate naţională, dar şi din lipsă de talente critice reale.
A fost benefic şi interesul constant pentru literaturile străine, manifestat prin studii şi
informaţii, dar mai ales prin traduceri dintr-un număr impresionant de scriitori, de la Sapho la Anatole
France, trecând prin toate genurile şi aproape prin toate literaturile europene.
Contemporani şi istorici literari, apreciind ca modestă opera de scriitor a lui I.Vulcan, au fost
unanimi în a-i recunoaşte meritul de a-şi fi închinat viaţa acestei publicaţii unice în Transilvania prin
longevitate şi deschidere către întreaga mişcare literară românească, la a cărei dezvoltare şi unificare a
contribuit pe parcursul a peste patru decenii. Totodată, Familia s-a constituit într-un model pentru alte
apariţii revuistice de profil în spaţiul transilvan din deceniile 7-9, dintre care menţionăm longeviva
revistă editată de "Astra", Transilvania, (1868-1946), ziarul Orientul latin (Braşov, 1874-1875),
editat de A.Densuşianu, Cărţile săteanului român (Gherla şi Cluj, 1876-1886), scoasă de N.Fekete-
Negruţiu. Revista are ca moto "Deşteaptă-te, Române!" şi publică autori locali, ca P.Dulfu, V.Ranta-
Buticescu, I.Pop-Reteganul ş.a., dar şi numeroase reproduceri după principalii autori din România:
Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu (prima reproducere, 1876, a poeziei Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie), Alecu Russo (Cântarea României). Tot Fekete-Negruţiu, ajutat de prof. Gr.Silaşi, editează
Amicul Familiei (1878-1890). Modelul revistei lui Vulcan va cunoaşte prelungiri până la sfârşitul
secolului şi chiar şi după această dată.
2. Intrarea într-un alt moment al evoluţiei publicisticii literare ardelene, cel al Tribunei, este
anunţată încă de Foişoara Telegrafului român, un fel de organ local al "noii direcţii" de la Iaşi. Din
grupul redacţional (D.Comşa, D.Popovici-Barcianu, E.Brote) se distinge I.Bechnitz, prieten al lui
Slavici şi Eminescu din perioada studiilor vieneze, om de aleasă cultură, care a desfăşurat o activitate
eficientă şi plină de abnegaţie nu numai la Foişoara, ci şi la Tribuna, meritând elogiile postume ale
lui Slavici4. Noutatea şocantă adusă de revista sibiană a fost adoptarea, în plin etimologism, a
ortografiei "cu semne", asemănătoare celei din Convorbiri literare. Aici se ducea sistematic lupta
pentru "o nouă direcţie" în scriere şi erau supuse unei critici fără menajamente manifestări şi instituţii
culturale anacronice. Literatura junimistă era difuzată prin Calendarul bunului econom pe 1877,
recenzat elogios de Eminescu în Curierul de Iaşi.
Războiul de Independenţă a influenţat puternic starea de spirit a românilor ardeleni, făcând să
crească şi mai mult speranţa lor în realizarea "visului neîmplinit", unirea. Faptul s-a resimţit în
accelerarea procesului de naţionalizare, de românizare, a mişcării culturale şi literare din
Transilvania, în cadrul căruia se conturează unul din junimizare, datorită locului central al Junimii în
viaţa literară din Ţară. Toate periodicele ardelene au reprodus după Convorbiri literare poeziile lui
Alecsandri din ciclul Ostaşii noştri. Totodată s-a înregistrat o creştere masivă a fondului de carte
românească, mai ales junimistă, în bibliotecile de aici. O publicaţie care reflectă această atmosferă este
Albina Carpaţilor (1877-1880) editată la Sibiu de Visarion Roman şi redactată, în primul an, până la
moartea-i timpurie, de I.Al.Lapedatu. Ea marchează o fază de tranziţie între momentul Familiei şi cel
al Tribunei.
Spre deosebire de Familia, Tribuna a fost un cotidian, în primul rând politic, apărut la Sibiu
între 1884-1903. În ciuda acestei condiţii, ea a marcat, fără îndoială, un moment distinct în evoluţia
vieţii literare din Transilvania.
Directorul ziarului, scriitorul Ioan Slavici (1848-1925), s-a născut la Şiria, în apropiere de
Arad. S-a format în şcolile maghiare şi germane din Arad şi Timişoara şi a urmat studii juridice la
Budapesta şi Viena. Şi-a început de timpuriu activitatea literară, având norocul să debuteze sub
îndrumarea lui Eminescu în revista Convorbiri literare. Trecut în Ţară, maturizarea talentului şi faima
literară i-au fost favorizate de frecventarea Junimii. În 1884, când vine la conducerea Tribunei, el era
cunoscut, prin volumul Novele din popor (1881) şi din articolul lui Maiorescu Literatura română şi
străinătatea, ca unul din marii prozatori români. "Slavici s-a întors în mijlocul nostru, scriau
întemeietorii ziarului, pentru ca să se pună la dispoziţiunea celor ce au pus umăr la umăr ca să
restabilească unitatea noastră literară şi să propage aici, faţă cu cultura maghiară, cultura română,
pentru care poporul român e mai primitor"5. Întreaga orientare imprimată de Slavici Tribunei porneşte
de la convingerea că unitatea culturală a românilor, pentru el ţelul unei vieţi, se poate realiza numai
recunoscând drept centru de iradiere Bucureştiul: "Deşi risipiţi prin mai multe ţări şi cetăţeni ai mai
multor state, ei /românii/ formează împreună un singur popor ... Centrul de regenerare a pornit, ce-i
drept, de aici, din Ardeal, unde este leagănul neamului românesc şi unde s-a întemeiat şi cultura
noastră modernă, dar astăzi centrul cultural al românilor este în România... Aici, în România, răsare
soarele culturii pentru întregul neam românesc"6 (s.n.). Cu aceeaşi fermitate proclama Slavici
dezideratul bazei populare a literaturii pe care urma să o promoveze noua publicaţie: "Vom stărui şi
mai departe să facem încetul cu încetul din Tribuna un centru de lucrare literară, în care se întâlnesc
talentele de la noi, lucrează împreună, se încuragează unele pe altele şi stabilesc prin lucrarea lor
punctul de plecare al dezvoltării noastre literare, care nu poate să fie decât poezia noastră poporală"7.
Este vorba, de fapt, de postularea specificului naţional şi popular, de aspiraţia spre unitatea
mişcării literare, pornite de la Dacia literară şi trecute prin junimism, pe care, nuanţându-le, Tribuna
le va transmite Semănătorului, Luceafărului, Vieţii româneşti ş.a.
Pentru crearea unei valori competitive la scară naţională, tribuniştii înţeleg să se sincronizeze
cu viaţa literară din România. Mai întâi, ei resping vechile orientări în materie de limbă şi scriere. Pe
aceste teme sunt publicate mai multe studii şi articole, iar în colectivul redacţional se depun eforturi
deosebite pentru unificarea, sub aspectul limbii, a materialelor publicate. Sub influenţa Junimii,
esteticul este considerat dimensiunea fundamentală a operei literare. Tânărul G.Bogdan-Duică publică
un articol intitulat semnificativ Ardealul vechi şi Ardealul nou, în care constată că Ardealul epocii
sale a ajuns la o conştiinţă estetică pe care bătrânii nu o aveau şi, respectiv, la o etapă estetică a
literaturii sale. Faza glorificării fără discernământ a tuturor încercărilor, în numele valorii lor naţionale
şi morale, a fost depăşită, deşi, pentru ardeleni, etnicul, eticul şi chiar politicul vor rămâne mult timp
elemente inseparabile de estetic. Formula de creaţie impusă de Tribuna este cea numită de Iorga
"realism popular", rezultată din cea mai veche cerinţă a inspiraţiei din folclor şi viaţa populară,
întregită cu dezideratul redării realiste a acesteia şi cu asigurarea accesului operei la cititorul obişnuit.
O teoretizare a realismului popular au găsit tribuniştii chiar în articolul lui Maiorescu Literatura
română şi străinătatea, sub numele de teoria "romanului poporan". Când Tribuna iniţiază un concurs
literar, S.Albini motivează respingerea unor lucrări, deoarece erau create după şabloane romantice
străine, depăşite, în timp ce schiţa premiată a lui V.Oniţiu era "bazată pe un fond real, fiind luată
eminamente din viaţa poporului de la ţară"8.
Dacă Familia a fost opera unui singur om, I.Vulcan, datorită luptei curajoase pentru drepturile
politice ale românilor din Transilvania, care a dus la numeroase procese intentate de autorităţile
maghiare, soldate cu ani grei de puşcărie şi amenzi ruinătoare, la conducerea Tribunei s-au perindat
mai mulţi gazetari, care luau locul celor trimişi la Vaţ. Unii dintre urmaşii lui Slavici, ca S.Albini,
I.Russu-Sirianu, V.Branişte, au făcut ca Tribuna să rămână şi după plecarea acestuia, mai întâi la
închisoare şi apoi în Ţară, "centru de lucrare literară".
În Foiţa ziarului sibian au apărut numeroase culegeri folclorice, scrieri originale, în versuri
sau în proză, studii şi articole pe teme diverse: limbă, literatură, teatru, muzică etc. Se remarcă o serie
de talente locale, mai însemnate sau mai modeste, ca: I.T.Mera, Gr.Sima al lui Ion, Ion Berescu ş.a.,
care stau sub influenţa lui Slavici sau Creangă. I.Popovici-Bănăţeanul, V.Oniţiu, Enea Hodoş, S.Albini
sunt alte semnături întâlnite sub diverse încercări literare. Slavici dă şi el ziarului una din marile sale
nuvele, Pădureanca. Dar titlul de glorie al Tribunei, în plan literar, îl constituie afirmarea lui George
Coşbuc, primul mare poet ardelean după I.Budai-Deleanu. Adus în redacţie de Slavici, tânărul
năsăudean petrece aici "cei mai rodnici ani", ridicând nivelul şi prestigiul ziarului printr-o bogată
producţie poetică de mare originalitate. Şi Tribuna obţine colaborarea sau face reproduceri după
scriitorii din Ţară (Alecsandri, Caragiale, Matilda Cugler, P.Ispirescu, P.Delavrancea, D.Zamfirescu,
B.P.Haşdeu ş.a.), cărora le consacră uneori studii şi articole. Traducerile, mai ales din scriitorii realişti
contemporani, francezi, ruşi, englezi, cehi, nordici ş.a., reprezintă un alt capitol al literaturii Tribunei9.
Pentru o difuzare mai largă a scrierilor din Foiţă, a fost înfiinţată "Biblioteca poporală a
Tribunei", inaugurată cu Pădureanca lui Slavici, bibliotecă în care au apărut 46 de numere. Institutul
tipografic al Tribunei mai scotea şi Calendarul poporului, apreciat pentru literatura lui.
Urmând exemplul Junimii, ziarul sibian încearcă să promoveze critica literară şi culturală şi să
formeze publicul şi scriitorii locali prin popularizarea unor lucrări de estetică. La început, acest rol şi l-
a asumat Slavici, dar de o critică susţinută se poate vorbi abia odată cu apariţia lui Bogdan-Duică,
"dezertor" de la Gazeta Transilvaniei, unde fusese stingherit în exprimarea tranşantă a opiniilor
proprii, care-l arătau ca discipol al lui Maiorescu.
În evoluţia limbii şi a literaturii româneşti din Transilvania şi în procesul sincronizării şi
contopirii cu mişcarea largă a literaturii din România, momentul Tribunei este unul de cotitură şi de
vârf. Sunt atinse cote valorice deosebite, fiind atrase în mişcarea literară numeroase forţe tinere, cu o
nouă formaţie. Poate de aceea T.Maiorescu avea impresia, în 1898, că centrul vieţii literare româneşti
s-a mutat temporar dincoace de Carpaţi.
3. Ca expresie a lărgirii frontului literar, spre sfârşitul secolului, în numeroase centre din
Transilvania se înregistrează noi apariţii revuistice de profil: Gutinul (Baia-Mare, 1889-1890),
Minerva (Bistriţa, 1891-1894), Lumea literară (Gherla, 1893), Rândunica (Sibiu, 1894-1895),
Revista Orăştiei (1895-1899), Foaie literară (Oradea, 1897), Revista ilustrată (Şoimuş şi Reteag,
1898-1899) ş.a.10. O menţiune se cuvine şi pentru revistele manuscrise ale elevilor şi studenţilor, unele
cu apariţie îndelungată şi importanţă deosebită pentru ucenicia literară a viitorilor scriitori şi gazetari,
ca: Musa, revista Societăţii "Andrei Şaguna" din Sibiu, Muza someşană, editată de Societatea "Virtus
Romana Rediviva" din Năsăud, Rosa cu ghimpi a Societăţii "Petru Maior", Budapesta.
Ca o revistă studenţească pornea la drum în 1902, tot la Budapesta, Luceafărul, menit într-
adevăr să strălucească pe firmamentul literelor româneşti la începutul acestui secol. Aurel P.Bănuţ,
susţinătorul financiar al publicaţiei, era editor şi redactor responsabil, Al.Ciurea, redactor-şef, O.Goga,
I.Lupaş ş.a. formau comitetul de redacţie11.
Chiar dacă a intrat în redacţie numai din 1903, rolul lui Octavian C.Tăslăuanu la Luceafărul,
de care nu s-a despărţit decât în 1914, când a fost încorporat şi când revista şi-a încetat apariţia, a fost
hotărâtor. Sextil Puşcariu îl compara cu cel al lui Iacob Negruzzi de la Convorbiri literare. După ce
făcuse studii secundare în Transilvania, el sosea acum la Bucureşti, unde urmase cursurile universitare
cu profesori ca T.Maiorescu, N.Iorga ş.a., însuşindu-şi o cultură temeinică şi o limbă literară elevată,
pe care a încercat s-o impună şi colaboratorilor. Colegii de redacţie îi vor recunoaşte autoritatea,
respectând condiţia ca în Luceafărul să nu se publice nimic fără ştirea lui. Tăslăuanu a vegheat la
realizarea şi îmbogăţirea programului revistei, la ridicarea nivelului ei prin obţinerea colaborării unor
importanţi scriitori din Ţară, a exercitat o influenţă stimulativă asupra talentelor locale, îndeosebi
asupra lui O.Goga. De asemenea, el a redactat informaţii, dări de seamă, articole de direcţie, evocări
ale unor personalităţi literare din trecut etc., strânse în parte în vol. Informaţii literare şi culturale,
1903-1910 (Sibiu, 1910). În perioada interbelică, Tăslăuanu a publicat mai multe scrieri
memorialistice, evocând şi momentul Luceafărului. "Un mare neodihnit în folosul intereselor
naţionale, de o tărie sufletească inegalabilă, acesta a fost Octavian Tăslăuanu", scrie un exeget12.
În loc de program, din primul număr al revistei, adresându-se mai ales tineretului, proclamă
dorinţa redacţiei de a lucra "în vederea idealului dătător de lumină, în care şi tinerimea trebuie să aibă
partea ei: cultura naţională". Motoul, din Către tinerii poeţi de Şt.O.Iosif, exprimă pregnant caracterul
militant al Luceafărului pentru realizarea idealului unităţii naţionale, desigur, şi în plan politic, fiindcă
în cel cultural şi literar ea era deja o realitate. Tinerii de la Luceafărul, a cărui redacţie se mută în
1906 la Sibiu, se simt perfect integraţi mişcării literare naţionale, fără nici un fel de complexe
regionale, apărându-şi totodată profilul propriu, atunci când se încearcă, de pildă, anexarea lor la
semănătorism sau arătându-se adepţi ai artei cu tendinţă naţională şi socială, în opoziţie cu tradiţia
junimistă. De fapt, ei duc mai departe şi dezvoltă acel "realism popular" moştenit de la generaţia
Tribunei, cu un plus de militantism.
S-a spus, pe bună dreptate, că marea valoare a Luceafărului stă şi în lansarea simultană a doi
valoroşi scriitori ardeleni, poetul Octavian Goga şi prozatorul Ion Agârbiceanu. Aici şi-a publicat
Goga majoritatea poeziilor care formează sumarul primelor sale volume. Poezii (1905), volumul
debutului, a fixat nota originală a creaţiei sale şi a realizat un neobişnuit succes de public şi de critică,
fiind premiat de Academia Română, pe baza raportului elogios al lui Titu Maiorescu. Alături de Goga,
în paginile revistei au răsunat şi voci mai plăpânde, verificatoare în stil coşbucian, ca Maria Cunţan
sau Ecaterina Pitiş, un I.Soricu, Z.Bârsan, Vasile Stoica, dar şi începătorul Aron Cotruş. S-au primit şi
colaborări de la poeţi din Ţară: Cincinat Pavelescu, V.Eftimiu, Şt.O.Iosif ş.a.
În proză, Ion Agârbiceanu a fost cel mai statornic, mai fecund şi mai original colaborator.
Alături de el, semnează Al.Ciura, Z.Bârsan, Romulus Cioflec, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, dar şi
tânărul Liviu Rebreanu. Acestora li se adaugă M.Sadoveanu, Emil Gârleanu, I.A.Bassarabescu, de
dincolo de Carpaţi.
Dramaturgia e relativ slab reprezentată, reţinându-se doar colaborarea lui Zaharia Bârsan şi
piesa lui Goga Domnul notar. Nici folcloristica nu mai cunoaşte explozia din momentul Tribunei. În
schimb, sectorul de critică înregistrează contribuţii notabile din partea lui Tăslăuanu, dar şi a unor
ardeleni stabiliţi la Bucureşti: Ilarie Chendi, G.Bogdan-Duică, I.Scurtu, Sextil Puşcariu. Apar şi scrieri
menite să direcţioneze mişcarea literară, după cum este de semnalat iniţiativa unei anchete pe tema
poporanismului, la care au răspuns cei mai importanţi scriitori din toate provinciile româneşti. Dacă
adăugăm şi interesul pentru traduceri de calitate din literatura universală, îndeosebi contemporană
(unele realizate de O.Goga) şi studiile consacrate unor scriitori străini de Bogdan-Duică, H.Petra-
Petrescu ş.a., avem o imagine aproximativă despre profilul acestei publicaţii literare transilvănene,
care a făcut epocă.
În suita Luceafărului pot fi enumerate alte periodice care militau pentru acelaşi ideal al
unităţii culturale şi literare: Gazeta de duminică (Şimleu Silvaniei, 1904-1911), Revista politică şi
literară (Blaj, 1906), Pagini literare (Arad, 1916), izvorâtă din nevoia de lectură românească a zecilor
de mii de ostaşi români înstrăinaţi şi angrenaţi în grozăvia războiului. La revistă au colaborat Aron
Cotruş, A.Bârseanu, I.Agârbiceanu, Mihail Gaşpar, Emil Isac, Ion Clopoţel şi foarte tânărul Lucian
Blaga.
Strâns legată de Luceafărul a fost Ţara noastră (Sibiu, 1907-1909), revista "Astrei", redactată
de Goga şi Tăslăuanu, cu menirea de a contribui la luminarea satelor. Ultimul cuvânt Către cetitori,
semnat de Goga şi Il. Chendi, poate fi citat în loc de concluzii la acest capitol: "Am ajuns la plăcuta
convingere că publicul nostru, şi în special cel din Ardeal, este foarte iubitor de literatură. El ceteşte
bucuros tot ce se atinge de înaintarea noastră culturală, poezii, nuvele, critici şi informaţii, cerând o
orientare tot mai precisă asupra mersului vieţii intelectuale. Acesta este un mare câştig al presei
noastre moderne, căci prin creşterea gustului de cetit se întăreşte iubirea şi însufleţirea pentru limba
maternă şi se încinge pieptul neamului cu scutul apărării celei mai sigure"13. Şi asta, în momentul celor
mai puternice presiuni oficiale şi neoficiale pentru maghiarizarea naţionalităţilor.

2.2.3. Dezvoltarea literaturii

1. Poezia. 2.Proza. 3. Încercări în dramaturgie. 4. Critica şi istoria literară.


1. Poezia reprezintă cel mai bogat şi mai valoros capitol al literaturii ardelene din perioada în
discuţie. Ea cunoaşte o dezvoltare ascendentă, cu momente de flux şi reflux, în funcţie de condiţiile
istorice, de capacitatea sincronizării cu poezia de peste munţi, de perfecţionarea limbii şi, bineînţeles,
de talentele ce se ivesc. Desigur, fiecare moment şi fiecare personalitate, mai ales cele marcante, îşi au
specificul propriu. Cu toate acestea, se pot degaja şi unele constante, ţinând de crezul artistic, de
sursele de inspiraţie, de temele predilecte şi chiar de unele trăsături retorico-stilistice.
În primele două decenii studiate, poezia ardeleană are un marcat caracter post-paşoptist.
Modelele mărturisite sunt Alecsandri, Bolintineanu şi, bineînţeles, Andrei Mureşanu, cărora li se
dedică, nu o dată, versuri omagiale (I.Vulcan, Lui Vasile Alecsandri, Către Andrei Mureşanu ş.a.).
Cu mare frecvenţă se exprimă ataşamentul la concepţia mesianică despre poet şi poezie,
trăsătură constantă a liricii ardelene de până la Unire, explicabilă prin condiţiile istorice specifice. O
găsim la I.Vulcan, în Către Andrei Mureşanu: Poetu-n astă lume nu este pentru sine, /El este dat
naţiunii de-apostol şi profet. Tema capătă expresie superioară la marii poeţi care au urmat. Cine nu
cunoaşte versurile lui Coşbuc din Poetul: Sunt inimă-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi
ura-/ Tu, focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu... Să mai amintim, în sfârşit, superba Rugăciune a lui
O.Goga, care cere celui de sus să-i "orânduie cărarea" de cântăreţ al suferinţelor şi al răzvrătirilor celor
mulţi: În suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/
Pe strunele înfiorate;/ Şi cum sub bolta lui aprinsă/ În smalţ de fulgere albastre, Închegă-şi glasul
de aramă:/ Cântarea pătimirii noastre. Este evidentă nu numai continuitatea ideii, ci şi recurenţa unor
imagini: focul, flacăra, fulgerul, exprimând situarea poetului în fruntea mulţimilor răzvrătite,
pedepsitoare.
În tradiţia romantismului paşoptist, sunt frecventate câteva surse predilecte de inspiraţie:
folclorul, istoria, idealurile sociale şi naţionale, natura, satul, iubirea. Pe urmele lui Alecsandri, un
I.Vulcan, I.Grozescu, V.Ranta-Buticescu şi până la Şt.O.Iosif şi Coşbuc, scriu doine, balade, legende
sau versifică diferite teme în tiparele metricii populare.
Încă sub influenţa latinismului, I.Vulcan evocă umbrele strămoşilor romani. În Deşteptarea lui
Traian, ilustrul părinte al românilor, chemat din mormânt, îşi găseşte patria cotropită de jale
(prefigurare a poeziei Noi de O.Goga). Îmbărbătarea vine în stilul sentenţios al lui Bolintineanu: Nu
piere mişeleşte/ Un râu ce se porneşte/ Dintr-un măreţ izvor! Sunt evocate frecvent episoade şi figuri
ale evului mediu românesc, în ode, balade, legende (I.Grozescu, Mihai Bravul, V.Bumbac,
Descălecarea lui Dragoş în Moldova) şi chiar epopei, dată fiind formaţia clasică a unora dintre
ardeleni şi o recunoscută propensiune a lor spre epic. Cea mai cunoscută încercare de epopee, deşi nu
reprezintă o izbândă artistică, este Negriada lui Aron Densuşianu (1879-1884). Alţi poeţi, de la
I.Vulcan până la Aron Cotruş, se inspiră din răscoala condusă de Horia sau din evenimentele de la
1848 (I.Vulcan, Visul lui Iancu, I.A.Lapedatu, Un oţel din anul 1848 ş.a.).
Îndreptându-şi atenţia spre realităţile contemporane, poeţii alternează tonul satiric, mai
frecvent vituperarea renegaţilor, cu exaltarea mândriei naţionale (I.Vulcan, Copila română,
I.Grozescu, Sunt român) şi, pe urmele lui Alecsandri şi A.Mureşanu, dau glas idealului unităţii
naţionale. Din bogata poezie unionistă, s-a bucurat de o largă circulaţie şi a răzbătut până la noi Pe-al
nostru steag de Andrei Boiu şi, mai târziu, G.Coşbuc, tot după modelul lui Alecsandri, s-au inspirat
din Războiul de Independenţă, glorificând eroismul ţăranului român.
Nu lipseşte din încercările primelor decenii în discuţie transcrierea unor stări de suflet mai
intime, ca iubirea, atracţia naturii, a depărtărilor (P.Dulfu, V.B.Muntenescu, A.Bârseanu), dar e greu
de reţinut vreo realizare mai deosebită până la apariţia lui Coşbuc.
Cu George Coşbuc (1866-1918) poezia românească din Transilvania se maturizează brusc şi
obţine, după aproape o sută de ani (când crease I.Budai-Deleanu Ţiganiada) primele mari izbânzi.
Poetul, fiu de preot, s-a născut la Hordou, în apropierea Năsăudului. La gimnaziul grăniceresc din
acest orăşel a urmat studiile secundare, însuşindu-şi o frumoasă cultură clasică, dar şi una folclorică şi
literară românească. Tot aici şi-a făcut ucenicia literară, publicând în revista manuscrisă Muza
someşană a Societăţii "Virtus Romana Rediviva". S-a înscris la Universitatea maghiară din Cluj, pe
care a abandonat-o, intrând în redacţia Tribunei, adus de Slavici, care îi intuise marele talent. În cei
trei ani (1887-1889) petrecuţi la Sibiu, poetul parcurge o experienţă impresionantă, oglindită într-o
creaţie prodigioasă. Entuziasmul pentru basmul popular, exprimat în Atque nos şi concretizat în
numeroase versificări de poveşti îl duce la ideea, nerealizată, de a crea, pe baza fabulosului folcloric, o
epopee (obsesie a ardelenilor). Crăiasa Zânelor, Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger şi alte câteva
poezii de mare valoare au rezultat din modificarea atitudinii poetului faţă de basm, în locul simplei
versificări el optând pentru tratarea artistică a unor motive izolate, după modelul lui Alecsandri şi mai
ales al lui Eminescu. În Nunta Zamfirei, de pildă, din basm este reţinut doar motivul final, care devine
însăşi tema poeziei, amplificându-şi semnificaţiile odată cu dezvoltarea independentă într-un scenariu
epico-descriptiv, ce urmează, în punctele principale, ritualul nunţii ţărăneşti din zona Năsăudului. Sunt
valorificate şi alte specii folclorice, ca oraţie de nuntă, şi o bogată informaţie etnografică. Elementele
reale şi cele de basm se contopesc organic, conferind întregului o notă de indeterminare şi
universalitate. Nunta este prezentată ca cea mai mare sărbătoare laică pentru individ şi colectivitate,
manifestare de solidaritate, desfăşurare de fast şi explozie de veselie. Ea este spectacol şi ceremonie,
având semnificaţia unui rit iniţiatic, cu elemente dionisiace. Se întâlneşte în poezie acel "lirism
obiectiv", mascat în dosul unor elemente epice şi dramatice, specific poetului. Adecvarea şi
expresivitatea limbajului, măiestria versificaţiei fac şi ele din capodopera lui Coşbuc o piesă
antologică a poeziei româneşti.
Din lumea basmului, poetul a coborât în cea a realităţii săteşti, dându-ne mai întâi acea serie
fermecătoare de idile, în care transpune, într-o mare varietate de nuanţe, îndeosebi în latura ei
luminoasă, ludică, erotica rurală. Unora, ca La oglindă sau Numai una, muzica le-a facilitat un şi mai
puternic impact şi o răspândire aproape folclorică până în zilele noastre. Viaţa rustică palpită şi în
pastelul coşbucian, în care găsim o natură solară (Faptul zilei, Vara ş.a.), exuberantă, populată cu
oameni şi vietăţi (Noapte de vară, Iarna pe uliţă) sau antropoformizată (Prahova, Vântul).
Cealaltă faţă a satului românesc, în care ţăranul era supus unei duble opresiuni, sociale şi
naţionale, este evocată în poezii ca Doina sau Noi vrem pământ!, una din cele mai puternice expresii
ale revoltei din literatura română. Ca şi alte poezii, în aparenţă istorice, Decebal către popor sau Un
cântec barbar, Noi vrem pământ! foloseşte cu măiestrie mijloacele oratoriei. Motivaţia revoltei nu este
una pur materială, ci mai ales morală, desconsiderarea, batjocorirea de către venetici a ceea ce au
românii "drag şi sfânt", credinţa şi strămoşii. Proporţiile acestei revolte transcend totdeauna planul
terestru: Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt! Iată cum descrie Il.Chendi receptarea
poeziei: "În zilele memorandiste ea era pe buzele tuturor; la întruniri, la banchete, în şcoală, până şi în
biserică Noi vrem pământ! era rostită ca o rugăciune naţională cu glas vibrător şi-şi făcea efectul
caracteristic pentru vremurile acelea de susceptibilitate, impresiona adânc" 14.
După Balade şi idile (1893), Fire de tort (1896) şi Ziarul unui pierde-vară (1902), Coşbuc
publică în 1904 Cântec de vitejie. După ce evocase figurile eroice şi tragice ale lui Decebal şi Gelu sau
imaginea hiperbolizată a eroului războinic Mihai în Paşa Hassan, sunt redate, în volumul menţionat,
sacrificiile eroice ale soldaţilor de rând în Războiul pentru Independenţă.
Reputaţia poetului a sporit printr-o remarcabilă operă de traducător din marii scriitori ai lumii:
Homer, Vergilius, Dante, ca şi prin activitatea susţinută de luminare a poporului pe calea publicisticii.
Coşbuc a fost neobosit muncitor, un mare învăţat, un poet plin de har, dăruit trup şi suflet neamului
său, a cărui întregire (a murit în mai 1918), la care a contribuit atât de mult prin opera sa, n-a apucat-
o15.
După trecerea lui Coşbuc în Ţară, în ultimul deceniu al secolului trecut, poezia ardeleană se
situează sub semnul epigonismului, încadrându-se în două curente principale: curentul eminescian şi
curentul popular. O abundentă producţie poetică, adăpostită de toate revistele vremii, imită romanţa şi
elegia eminesciană (Şi dacă..., De ce nu-mi vii?, Mai am un singur dor), idila silvestră sau chiar
Scrisorile şi Luceafărul. Cele mai multe piese de acest fel sunt simple pastişe. Contemporanii
disociază în masa epigonilor eminescieni pe Lucreţia Suciu, autoarea vol. Versuri (Sibiu, 1889), în
realitate o poetă minoră, semnificativă pentru evoluţia liricii feminine a momentului, şi pe I.Popovici-
Bănăţeanul, considerat de Ibrăileanu "cel mai însemnat exponent al curentului eminescian". Într-
adevăr, există între cei doi afinităţi de sensibilitate, explicabile şi prin accidente biografice, dar tot atât
de puternică a fost pentru poetul bănăţean fascinaţia formei eminesciene. Din păcate, poetul n-a apucat
să-şi desăvârşească talentul real, stingându-se la 26 de ani, ca atâţia tineri literaţi ardeleni, victime ale
dificultăţilor insurmontabile cu care aveau de luptat pentru a se afirma în condiţiile vitrege pentru
români create de statul dualist. Fără a duce la mari creaţii individuale, influenţa lui Eminescu a
reprezentat un extraordinar ferment în procesul de modernizare a lirismului ardelean, îndeosebi sub
aspectul limbajului poetic.
Curentul popular se caracterizează printr-o puternică bază folclorică şi orientarea spre lumea
rurală. Prima sa afirmare puternică o aduce versificarea basmelor populare, întreprinsă, alături de
Coşbuc, de Popovici-Bănăţeanul, P.Dulfu, I.Moţa ş.a. Idila coşbuciană, nuanţată uneori în sens
semănătorist, este imitată de prolifica Maria Cunţan, Maria Ciobanu, Z.Bârsan ş.a. În cadrul acestui
curent îşi face apariţia poezia dialectală, inaugurată de tânărul bănăţean Victor Vlad Delamarina
(1870-1896), care publică în ziarul Dreptatea din Timişoara mai multe poezii inspirate din viaţa
satului bănăţean, tematică şi ca limbă, de fapt, un dialect cu particularităţi fonetice mai deosebite. S-a
stins şi el la 26 de ani, neputând să-şi desăvârşească talentul, apreciat de T.Maiorescu16.
Octavian Goga (1881-1938) este poetul ce domină poezia ardeleană şi nu numai, în primele
două decenii ale secolului nostru17. El era anunţat în motoul Luceafărului, Dar trebuie să vină
cântăreţul!, de către Şt.O.Iosif, şi el ardelean prin naştere şi prima formaţie, ca şi prin universul
poeziei, ce face trecerea de la Coşbuc la Goga. Născut într-o familie de preoţi la Răşinari lângă Sibiu,
poetul şi-a făcut o parte din studii la liceul maghiar din Sibiu, pe care este obligat să-l părăsească din
cauza atitudinii demne în afirmarea românismului său, adeverind, ceea ce spunea mai târziu, că s-a
născut "cu pumnii strânşi", expresie a firii sale răzvrătite. A terminat liceul "Andrei Şaguna" din
Braşov şi a urmat studii universitare la Budapesta.
După dibuirile începutului, sub influenţa lui Eminescu şi Coşbuc, îşi găseşte calea proprie de
afirmare a unui talent ieşit din comun. Primul volum, Poezii (1905), adunând colaborările la
Luceafărul, a realizat un mare succes, explicabil prin valoarea intrinsecă a versurilor, dar şi prin
întâlnirea cu orizontul de aşteptare al publicului din acel moment. Poetul găsise cea mai fericită
expresie pentru durerile şi nădejdile românilor ardeleni oprimaţi, aflaţi în aşteptarea izbăvirii. Ca şi
paşoptiştii, Goga a fost un poet angajat, dublat de un luptător politic. Crezul exprimat în poezia
Rugăciune: Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă-
mă pe mine-a plânge, este transpus în partea cea mai valoroasă a liricii sale. E multă durere în această
poezie, motivată prin "robiile de veacuri" şi tradusă în jale, lacrimi, cântări triste, rugăciuni,
individuale şi colective, la care se asociază, solidară, întreaga natură. Dar jalea şi lacrimile îşi găsesc
mereu corelatul în speranţa şi prevestirea apropiatei mântuiri: Atâtea patimi plâng în glasul/
Cuvântătorului părinte,/ Şi-atâta dor aprind în inimi/ De clipa răzbunării sfinte. (Apostolul).
Acelaşi sentiment răzbate în Oltul, Plugarii ş.a. Satul lui Goga, evocat într-o adevărată monografie
lirică, este departe de a fi idilic, părând mai degrabă damnat. Şi asta, pentru că universul său a fost
confiscat de stăpâni venetici şi haini. Câteva din poeziile primului volum, ca şi altele din cele
următoare, au un pronunţat caracter social, redând în imagini impresionante viaţa truditorilor
pământului. Clăcaşii, ce seceră pe pământ străin, sub arşiţa necruţătoare a soarelui şi privegherea şi
mai neîndurătoare a stăpânilor, par umbre din Infernul lui Dante. Dar imaginea pruncului alăptat de
mama lui trudită îi trezeşte poetului gândul profetic al unui "Nou-întrupatul suflet de Mesia", care va
aduce izbăvirea, după cum unealta de muncă a Cosaşului îi aminteşte lancea lui Horia: Trudită,
chinuită coasă,/ Vei mai cosi tu numai iarbă?... Spre deosebire de Coşbuc, lumea satului la Goga este
lipsită de exuberanţă sărbătorească - Sub cerul nostru-nduioşat/ E mai domoală hora. Eroii nu-şi
exprimă sentimentele. Interpretul lor se face poetul, folosind adesea forme aluzive sau profetice. Stilul
său poartă o amprentă aparte, rezultată din utilizarea termenilor bisericeşti, atât de potriviţi evocării
universului ortodox al satului românesc, dar şi caracterului profetic al unora din poezii. Versul, de o
deosebită muzicalitate, conferă şi el farmec liricii lui Goga. Alte volume de poezii: Din umbra
zidurilor (1913), Cântec fără ţară (1916) şi postumul Din larg (1939) adâncesc liniile tematice
urmate de la început şi adaugă altele noi. Găsim în ele şi versuri de dragoste şi Cântece de petrecere şi
tristeţea înstrăinării. Totodată, talentul multilateral al poetului şi-a găsit expresie şi în teatru, dar mai
ales într-o bogată operă publicistică de cea mai înaltă calitate, toate puse în slujba visului pe care şi l-a
văzut împlinit, Mare Unire din 1918.
În jurul său au continuat să scrie poeţii şi poetesele deceniului anterior, imitatori ai lui
Eminescu şi Coşbuc, şi a debutat Emil Isac, încercând să îndrepte poezia ardeleană pe căi moderne,
simboliste. Prejudecata structurii apoetice a românilor ardeleni a fost spulberată de Coşbuc şi Goga,
care au anulat orice decalaj în dezvoltarea poeziei la nivel naţional, încă înaintea Marii Uniri.
2. Nici proza primelor decenii ale dualismului nu se remarcă prin realizări deosebite. Ea
explorează unele surse de inspiraţie, exersează pe anumite teme şi motive, specii ce vor ajunge la
adevărată expresie artistică abia în opera lui Ioan Slavici. Deocamdată, pe urmele prozatorilor
paşoptişti sau inspiraţi de modele străine, tinerii ardeleni abordează frecvent tematica istorică, în
nuvele ca Ultimul principe de Al.Onaciu, Căderea Temişanei de I.Grozescu sau Geniul lui Ştefan cel
Mare de V.Ranta-Buticescu, toate din Familia. Încercările lui I.Al.Lapedatu, Amor şi răzbunare, O
tragedie din zile bătrâne, apărute în Albina Carpaţilor, sunt mai bine structurate şi au un limbaj mai
curat. Caracterul romantic şi tendinţele moralizatoare sunt prezente în fiecare caz. Unii nu ezită să
atace şi romanul. Printre primii, tânărul I.C.Drăgescu, autorul romanului Nopţile carpatine sau Istoria
martirilor libertăţii (Concordia, 1866) care, animat de idei şi sentimente nobile, evocă, într-o structură
epică precară şi cu un stil adesea defectuos, răscoala lui Horia. Epoca etnogenezei continuă să-i
fascineze pe ardeleni şi gherleanul Tit Chitul, un alt tânăr cu destin tragic, publică romanul O fată de
tarabostos, apărut târziu (1901), dar având "vârsta" artistică a acestor începuturi. Se pare că peste
decenii el a stat la baza scenariului la filmul Dacii.
Apropierea de viaţa rurală se realizează fie prin medierea folclorului, fie prin cea a scriitorilor
din Ţară. Aşa procedează I.Grozescu, I.Vulcan, V.Ranta-Buticescu sau I.Pop-Reteganul, preocupaţi să
redea mai frecvent superstiţiile şi datinile populare. Mai aproape de realizarea unui tablou social, deşi
sărac ca substanţă epică şi didacticist, este romanul Ranele naţiunii al lui I.Vulcan.
Volumul lui Ioan Slavici Novele din popor (Bucureşti, 1881) este inspirat în întregime din
lumea satului ardelean şi, prin nivelul valoric şi formula realistă, reprezintă un eveniment de excepţie
în evoluţia prozei româneşti şi bineînţeles, a celei din Transilvania, unde găseşte o foarte bună primire.
O primă categorie de texte tratează problema intelectualului şi a rosturilor sale în viaţa satului. Popa
Tanda, nuvela debutului, prezintă rolul transformator, în sens progresist, jucat de preotul rural în viaţa
colectivităţii. Eroul este unul din acele personaje slaviciene de mare energie, care, acţionând pentru
afirmarea adevăratelor valori umane, depăşeşte obstacolele şi transformă mediul ostil într-unul
prielnic. La nivelul expresiei, Slavici recurge primul la oralitatea populară şi impresionează prin umor
şi tonalitatea optimistă. În Budulea Taichii asistăm la avatarurile unui tânăr intelectual de extracţie
rurală foarte modestă, ajuns şi el un învingător, totul redat cu umor şi voioşie.
Într-o suită de nuvele, numite de I.Breazu "idilice", Scormon, La crucea din sat şi Gura
satului, Slavici dezvoltă, în mai multe variante şi cu grade diverse de complexitate, tema dragostei şi a
căsătoriei în mediul sătesc. În fiecare găsim observaţia socială, pătrundere psihologică, informaţie
etnografică şi un final fericit. Volumul inaugurează şi "realismul tragic" slavician. Animaţi de dorinţa
de a-şi ameliora condiţia economică şi socială, eroii acestor nuvele părăsesc, în intenţia lor temporar
comunitatea rurală, plecând în căutarea norocului. Mediul străin le stimulează dorinţa de îmbogăţire
până la proporţiile unei adevărate patimi, alterându-le fiinţa morală şi târându-i în vârtejul unor
întâmplări funeste. Acestei categorii îi aparţine Moara cu noroc, capodopera volumului şi a
nuvelisticii lui Slavici, o creaţie de tip balzacian. Într-o acţiune de mare intensitate epică, în care
personajele sunt puse în situaţii limită, scriitorul redă magistral împlinirea destinului eroului principal,
cizmarul-cârciumar Ghiţă, ce se zbate între tentaţii contradictorii: abandonarea în braţele lăcomiei şi
complicitatea cu făcătorii de rele sau pe de altă parte, salvarea prin dragoste şi prietenie, prin
întoarcerea în spaţiul securizat al satului. Forţele răului sunt mai puternice şi Ghiţă, împreună cu soţia
sa Ana, sfârşeşte tragic, după cum moare năprasnic şi Lică Sămădăul, cel ce-i atrăsese pe calea
pierzării.
Slavici este şi autorul primului roman valoros datorat unui ardelean şi inspirat din realităţile de
aici, Mara, apărut iniţial în revista Vatra, apoi, în volum, în editura "Luceafărul" din Budapesta în
1906. Suntem în faţa unui roman social şi totodată psihologic, a cărui acţiune este plasată într-un cadru
real, zona Ardealului, familiar scriitorului. Mediul social este aici mai deschis şi mai dinamic faţă de
cel din nuvele, prezentând un proces de "ridicare a noroadelor", ilustrat mai ales prin parvenirea
eroinei principale, precupeaţa Mara, care agoniseşte cu o tenacitate rară o însemnată avere,
schimbându-şi astfel şi statutul social. Pe fundalul social, scriitorul abordează din nou tema dragostei
şi a căsătoriei, dându-i cea mai bogată şi mai minuţioasă dezvoltare, mai ales prin crearea cuplului
Persida-Naţl, supus la numeroase încercări şi datorită prejudecăţilor naţionale şi religioase. În ciuda
unor imperfecţiuni, Mara se impune prin construcţia sigură, prin adevărul şi forţa evocării unor aspecte
de viaţă socială şi morală, prin densitatea latenţelor textului, ca primul roman românesc modern.
Scrisul slavician e mult mai bogat, dar inegal, cuprinzând poveşti, povestiri istorice,
memorialistică, teatru etc. Atât contemporanii cât şi istoria literară le-au selectat mai ales pe cele
menţionate18.
După Slavici, peisajul prozei ardelene arată altfel, fiind dominat de acel curent al "realismului
popular". Apar numeroşi povestitori de basme, ca: I.Pop-Reteganul (Poveşti ardeleneşti, 2 vol. 1888),
I.T.Mera Din lumea basmelor (1906), Silvestru Moldovan, Gr.Sima al lui Ion, I.Bercescu, Ion Kövary
ş.a., care preiau modelul lui Slavici, Ispirescu sau Creangă, mai ales ultimul dezvăluindu-le
virtualităţile artistice ale speciei şi cucerindu-i prin oralitatea stilului şi bogăţia paremiologică.
Desprinzându-se de modelul folcloric, ardelenii abordează proza de observaţie realistă, scriind
"copii de pe natură", "novele din popor", amintiri din copilărie". Pe urmele lui Slavici, în scrierile lor
apar aceleaşi conflicte de dragoste, provocate de inegalitate economică şi de mentalităţi anacronice.
(I.C.Panţu, Tica lui Coderişte, V.Ranta-Buticescu, Dragostea unchiaşului ş.a.). Lipsiţi de înzestrare
pentru construcţii epice ample, aceşti prozatori minori reuşesc în unele lucrări de scurtă respiraţie.
I.T.Mera ne dă în Mitru Dascălu, "amintiri din copilărie", o replică la opera lui Creangă. El evocă anii
de şcoală, petrecuţi sub oblăduirea unui dascăl puţin dotat cu ştiinţă de carte şi cu virtuţi pedagogice,
dar care inspiră simpatie şcolarilor, sătenilor şi cititorului. În acelaşi ton sunt scrise şi alte povestiri ale
lui Mera: Ion Covrig, Simion Crâsnicul, Gura satului. Ca mulţi ardeleni, el a cultivat şi memorialul
de călătorie (Din ţări străine, 1911).
Cel care a reuşit să valorifice creator exemplul lui Slavici, în lucrări de reală valoare literară, a
fost I.Popovici-Bănăţeanul. Universul prozei sale este unul întunecat şi grav. În el se consumă cu
discreţie drame profunde (În lume, După un an de jale ş.a.). În evocarea dramelor lumii mărunte de la
periferia oraşelor se disting şi I.C.Panţu şi Enea Hodoş (Bătrâna). Acesta din urmă a publicat şi un
volum de Schiţe umoristice (Caransebeş, 1897), cu instantanee din viaţa micii burghezii, în care
putem depista, mai ales la nivel stilistic, influenţe caragialeşti. Aceleiaşi familii de spirite îi aparţine şi
Virgil Oniţiu. După anii 1900, un A.P.Bănuţ (1881-1970) se remarcă tot ca un umorist în descendenţa
lui Codru-Drăguşanu, dar mai ales a lui Caragiale, pe care îl urmează în parodierea ardelenismelor. El
încearcă şi crearea prozei dialectale. Din acelaşi cerc, al Luceafărului, se remarcă Al.Ciura (1876-
1936), povestitor prolific, apreciat în epocă. El a publicat mai multe volume de schiţe, nuvele, poeme
în proză, amintiri (Visuri vrăjite, Icoane, Amintiri). Proza sa, cu un pronunţat caracter confesiv, e
străbătută de sentimente umanitariste, mai reliefate în Amintiri, unde evocă aspecte din lumea moţilor,
în care a copilărit. Ciura a fost şi un pasionat ziarist, ca şi I.Russu-Sirianu, la care gazetarul a fost
superior scriitorului.
Ion Agârbiceanu (1882-1963) este unul din cei mai originali şi mai valoroşi prozatori pe care
i-a dat Ardealul înaintea lui Rebreanu. Bun cunoscător al satului din diverse ţinuturi şi influenţat de
orientarea rurală a literaturii momentului, Agârbiceanu a găsit în acest univers surse nelimitate de
inspiraţie pentru o operă impresionantă în întinderea şi varietatea ei. La acestea s-a mai adăugat cultura
şi vocaţia sa teologică precum şi cunoaşterea marii literaturi realiste ruseşti (Tolstoi, Dostoievski) şi
franceze (Balzac, Flaubert), care i-a servit de model. Cu această formaţie, Agârbiceanu recunoştea
literaturii rosturi superioare, educative, menite să edifice moral personalitatea umană şi să
însănătoşească societatea.
Primului volum de nuvele, De la ţară (Budapesta, 1905), îi urmează În clasa cultă (1909),
Două iubiri (1910) şi În întuneric (1910). Cantitativ şi calitativ, în proza scurtă a lui Agârbiceanu
predomină evocarea ţăranului, de obicei purtător al unor "dureri înăbuşite", provocate de sărăcie, de
boală şi moarte. Cu economie de mijloace epice, într-o compoziţie strânsă şi un limbaj uneori greoi,
sunt creionate figuri umane de mare dramatism: în Fefeleaga, Luminiţa, Copilul Chivei etc.,
înconjurate de autor cu o mişcătoare compasiune umană. Mai ales universul Apusenilor îi prilejuieşte
explorarea fantasticului, a superstiţiilor, a magicului (Vâlva băilor, Valea dracului ş.a.).
Cu unele stângăcii de construcţie, romanul Arhanghelii (1914) se distinge prin originalitatea
temei şi mai ales a mediului evocat, cel minier, prin relieful unor portrete, ca cel al eroului principal
Iosif Rodean, prin situaţii tensionate, înfăţişate realist, din care rezultă o idee ce revine în proza
ardeleană, aceea a puterii distructive a patimii, dezvoltată de cei doi mari prozatori între care
Agârbiceanu se plasează, Slavici şi Rebreanu. Activitatea creatoare a originalului prozator va continua
neobosit şi după Marea Unire, la care şi-a avut partea sa de contribuţie19.
3. Relativa puţinătate a scrierilor dramatice şi mai ales a celor valoroase nu poate surprinde în
absenţa instituţiei teatrale. Gustul pentru teatru ardelenii şi l-au satisfăcut asistând cu entuziasm la
spectacolele trupelor de peste Carpaţi venite în turneu sau la cele ale formaţiunilor de diletanţi.
"Societatea pentru Fond de Teatru Român" a pregătit un repertoriu, editând "Biblioteca teatrală" (48
de titluri între 1898-1914). Dintre scriitori locali pentru teatru, cel mai prolific a fost I.Vulcan. De la
monoloage la drama istorică şi de la comedia de salon la cea ţărănească, el a scris numeroase piese,
unele jucate şi premiate de Teatrul Naţional din Bucureşti (Ştefan cel Tânăr, tragedie în cinci acte,
1893, Gărgăunii dragostei, comedie), altele (Ruga de la Chizătău, Mireasă pentru mireasă etc.),
reprezentate de diletanţi.
Teatrul istoric reprezintă mereu o atracţie, mai ales pentru valenţele sale educative. I.Al.
Lapedatu scrie Tribunul. Dramă în trei acte (Din întâmplările anului 1848), cu o intrigă de dragoste,
pe fundalul luptei tragice dintre români şi maghiari. Mai târziu, Şt.O.Iosif va crea drama în versuri
Zorile, inspirată tot din evenimentele de la 1848. Ca şi în piesa lui Lapedatu, în primul plan nu apar
marile figuri istorice ale momentului, revoluţia fiind prezentată prin aspecte episodice şi personaje
cvasianonime, cu unele acţiuni neverosimile şi tirade patriotice.
Un alt eveniment istoric de mare interes este răscoala lui Horia. Tânărul Ghiţă Pop, încă
student, publică la Sibiu, 1891, tragedia în versuri Horia, realizată doar parţial, mai mult la nivelul
formei, care va sta, peste câteva decenii, la baza operei omonime a lui N.Bretan. Din acelaşi moment
istoric se inspiră Z.Bârsan în cea mai izbutită dramă a sa, Se face ziuă (1912), piesă într-un act, a cărei
acţiune se petrece în ultima noapte a anului 1784, în casa popii Costan dintr-un sat de lângă Abrud. E
un fel de noapte de priveghi. Peste tragismul înfrângerii şi al morţii se suprapune speranţa izbânzii
viitoare. Dintre piesele lui Z.Bârsan, cea mai des reprezentată a fost feeria Trandafirii roşii (1915).
Din realităţile contemporane se inspiră O.Goga în Domnul notar (1914), o dramă socială şi
politică, a cărei acţiune se desfăşoară într-un sat din Ardeal în timpul alegerilor. Goga denunţă
nocivitatea renegaţilor, aliaţi ai stăpânirii austro-ungare în oprimarea şi deznaţionalizarea românilor.
Pedepsirea din final a notarului renegat Traian Văleanu, ucis de socrul său susţinut de întreaga
colectivitate sătească, prevesteşte destrămarea puterii dualiste. Ea este în acord cu ideologia, poezia şi
lupta politică a lui Goga, confirmate de istorie.
4. Dezvoltarea beletristicii a fost însoţită de punerea în discuţie a unor probleme de estetică
literară, de conştiinţa necesităţii unui control critic şi de interes pentru realizările înaintaşilor în
domeniu.
Cel mai important critic şi istoric literar ardelean de până la 1880 (când trece în Ţară) a fost
Aron Densuşianu. Cu o bună educaţie literară în spirit clasic, el preia de la paşoptişti ideea
specificului naţional şi a menirii mesianice a poetului. În numele acestei concepţii, Densuşianu
respinge principalele teze ale studiului maiorescian Poezia română, într-o suită de articole, intitulată
Critica unei critice, apărută în Federaţiunea (1868). În continuare, în Familia şi Orientul latin, a
publicat numeroase studii critice şi de istorie literară. Regenerarea literaturei române (1874) este
considerată o primă schiţă a dezvoltării literaturii române20. Mai înregistrăm o micromonografie
Andrei Mureşanu, studiu echilibrat şi pertinent, reliefând valoarea patriotico-naţională a poetului
paşoptist. De asemenea, mai multe studii despre creaţia lui Alecsandri, unele excesiv de severe, altele
mai echilibrate.
G.Bogdan-Duică este al doilea critic important, în ordine cronologică, pe care l-a dat Ardealul
acestei perioade. Format la şcoala Convorbirilor, dar şi cu lecturi din critica străină a vremii, publică
în Gazeta Transilvaniei şi apoi în Tribuna numeroase "reviste literare". Ca şi la Maiorescu, pentru el
prima facultate a criticului trebuie să fie gustul, iar criteriul valorii, frumosul. Acţiunea sa critică stă
mai ales sub semnul negaţiei, pentru a curăţa viaţa literară de impostori şi mediocrităţi. În sfârşit, ca şi
Maiorescu, are norocul să recunoască apariţia unui talent puternic şi original, G.Coşbuc. După trecerea
în România, de unde va reveni după Unire, a continuat să colaboreze cu studii şi articole de critică şi
istorie literară la periodicele de aici.
Câţiva critici, mai mult ocazionali, îşi încearcă pana în exegeza eminesciană. Între aceştia,
V.Goldiş cu studiul Pesimismul în poeziile lui Eminescu (Tribuna, 1889). În 1891 apărea la Blaj
Mihailu Eminescu. Studiu criticu, de canonicul Al.Grama, o amplă analiză de pe poziţiile teologului
şi moralistului a poeziei eminesciene, respinsă, odată cu întreaga "nouă direcţie", pe un ton pamfletar,
ca fiind filogermană, lipsită de "însufleţire naţională", imorală şi fără meritele vreunor frumuseţi de
formă. Un alt blăjean, Al.Ciura, în Eminescu şi Coşbuc, Note comparative (1903), va aduce cu totul
altă viziune asupra marelui poet.
În ultimele două decenii ale secolului îşi fac apariţia primele istorii literare, e drept, cu
destinaţie didactică. Cea dintâi aparţine lui Ion Lăzăriciu, se intitulează Istoria literaturii române
(Sibiu, 1884) şi poartă amprenta începutului. Manualul de istoria literaturei române al lui Enea
Hodoş (Caransebeş, 1893), care a cunoscut mai multe ediţii, reprezintă un progres. În el îşi găsesc o
prezentare şi din toate epocile, cu accent pe contemporaneitate. E.Hodoş a înfiinţat şi o colecţie,
"Biblioteca noastră", după cum este cunoscut ca un eminent folclorist21.
După Bogdan-Duică, s-a ivit un alt talent critic remarcabil, Ilarie Chendi (1871-1913).
Ucenicia şi-a făcut-o în cadrul Societăţii "Andrei Şaguna" din Sibiu şi la "Petru Maior" din Budapesta.
În concepţia sa critică eclectică, se disting câteva idei generale persistente: exigenţa estetică, rolul
social şi misiunea morală a artei, ataşamentul la ideea specificului naţional, literatura populară, sursă
de inspiraţie ş.a. În noua tradiţie ardelenească, apreciază literatura "realismului popular", fiind refractar
faţă de unele forme de modernizare, ca simbolismul. S-a exprimat cel mai bine în foiletonul critic, al
cărui întemeietor este considerat 22. Incisivitatea verbului său a fost resimţită dureros de nulităţile
literare sau de cei aparţinând unor direcţii neagreate de critic, Chendi fiind şi un talentat polemist. El a
practicat şi critica de susţinere, în cazul unui Goga, St.O.Iosif, Sadoveanu, Agârbiceanu ş.a. Dintre
lucrările mai ample, sunt de reţinut Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1901) şi
Începuturile ziaristicei noastre (1900). A lăsat, de asemenea, meritorii contribuţii eminesciene,
editoriale şi exegetice.
Şi Sextil Puşcariu îmbină la începutul secolului activitatea de critic şi istoric literar. În
Luceafărul a susţinut rubrica Foi răzleţe, urmărind îndeaproape evoluţiile literare din Ţară. În Cinci
ani de viaţă literară (1902-1906), acordă o mare atenţie progreselor literare din Transilvania,
subliniind, de pildă, că prin apariţia volumului Poezii al lui Goga s-a atins "punctul culminant al
direcţiei naţionale". Altădată scrie despre Grupări literare şi idei politice (1912), o temă foarte
caracteristică pentru situaţia din Ardeal, urmărind ideea unităţii culturale de la Dacia literară până în
contemporaneitate.
În sfârşit, semnalăm la acest capitol câteva apariţii mai puţin cunoscute, dar foarte
semnificative. E vorba de lucrări de licenţă sau de doctorat, consacrate unor importanţi scriitori
români, redactate şi publicate, conform cerinţelor stăpânirii, în limba maghiară. Petre Dulfu scrie
despre Vasile Alecsandri, Valeriu Branişte, despre Mureşianu András iar Cristea Illés/Ellie Miron,
viitorul patriarh al României/realizează în Eminescu élete és müvei/ Eminescu, viaţa şi opera/"prima
monografie - în adevăratul sens al cuvântului - asupra lui Eminescu"23.
Concluzia ce se impune este că, traversând o perioadă de opresiune, românii din Transilvania
anilor 1867-1918 au reuşit să-şi atingă idealul unităţii culturale şi literare cu cei din Ţară. "A vorbi de
o literatură ardeleană, după Slavici şi Coşbuc, e, de fapt, impropriu", scrie D.Micu24. De acum, se
putea vorbi doar de o literatură română.

Note

1
. Sara Iercoşan, Junimismul în Transilvania, Cluj-Napoca, 1983.
2
. Despre Familia, V.Alecsandru Crişan, Familia (1865-1906). Contribuţii monografice, Timişoara, 1973; Lucian Drimba,
Eminescu şi "Familia", Oradea, 1974.
3
. Valeriu Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, Cluj-Napoca, 1980, p.150.
4
. Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Bucureşti, 1930.
5
. Tribuna, II (1885), nr.296.
6
. Ibid., III (1886), nr.117.
7
. Ibid., I (1884), nr.201.
8
. Ibid., VII (1890), nr.264.
9
. Ion Breazu, Literatura "Tribunei", în Dacoromania, VIII (1934-1935); Elena Stan, Momentul "Tribunei" sibiene,
Bucureşti, 1985; Ion Breazu, Povestitori ardeleni şi bănăţeni până la unire, Cluj, 1937; Povestitori ardeleni. Antologie...
de Ion Buziaşi, prefaţă de Mircea Popa, Cluj, 1974.
10
. Mircea Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania. De la începuturi până în 1918, Cluj-
Napoca, 1980.
11
. Despre Luceafărul, Mihai Triteanu, Luceafărul, 1902-1920. Indice bibliografic analitic, Bucureşti, 1972; Ion Neaţă,
Luceafărul (1902-1914). Contribuţii monografice, I, Bucureşti, 1984.
12
. V.Fanache, Octavian C.Tăslăuanu în corespondenţă, în Octavian C.Tăslăuanu. Volum comemorativ, Miercurea-Ciuc,
1978, p.77.
13
. Apud M.Popa, V.Taşcu, op.cit., p.182.
14
. Ilarie Chendi, Zece ani de mişcare literară românească în Transilvania, în Familia, XXXVII (1901), nr.1 şi urm.
15
. Din studiile coşbuciene, v. D.Micu, George Coşbuc, Bucureşti, 1966; Adrian Fochi, G.Coşbuc şi creaţia populară,
Bucureşti, 1971; P.Poantă, Poezia lui Coşbuc, Cluj-Napoca, 1976.
16
. T.Maiorescu, În memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina) (1898), în Opere, II, Bucureşti, 1984.
17
. Din bibliografia Goga: I.D.Bălan, Octavian Goga, Bucureşti, 1966; Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900
şi 1918, /Iaşi/, 1970; D.Micu, Început de secol 1900-1916. Curente şi scriitori, Bucureşti, 1970; M.Zaciu, Ca o imensă
scenă Transilvania, Bucureşti, 1996.
18
. Despre Slavici, D.Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Bucureşti, 1968; Ion Breazu, Studii de
literatură română şi comparată, I, Cluj, 1970; Magdalena Popescu, Slavici, Bucureşti, 1977.
19
. Despre I.Agârbiceanu, M.Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, 1955; Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion
Agârbiceanu, Cluj-Napoca, 1982.
20
. Georgeta Antonescu, Aron Densuşianu, Cluj, 1974.
21
. Virgiliu Florea, Folcloristul Enea Hodoş, Cluj-Napoca, 1995.
22
. Mircea Popa, Ilarie Chendi, Bucureşti, 1973.
23
. Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Bucureşti, 1969.
24
. D.Micu, op.cit., p.100.
2.3. ASOCIAŢIILE CULTURALE REGIONALE
ALE ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA
(1861-1918)

2.3.1. Geneză şi înfiinţare

Mişcările de emancipare naţională din sec. al XIX-lea, cantonate în spaţiul Europei Centrale şi
de Sud-Est, au încorporat ideologiei lor cultura, ca un element decisiv al procesului de solidarizare
naţională. Cultura a constituit un factor activ şi dinamic de unitate naţională pe deasupra barierelor
politice artificiale, înscriindu-se ca o eficientă armă în arsenalul militantismului politic.1 Firesc, şi
mişcarea de emancipare naţională a românilor din teritoriile aflate sub dominaţia Imperiului
habsburgic (austro-ungar după 1867) a avut o componentă culturală a cărei contribuţie la apărarea
fiinţei naţionale a fost majoră.
În cadrul sistemului instituţional naţional ce a funcţionat în spaţiul românesc, asociaţiile
culturale regionale au deţinut o poziţie aparte: Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi
cultura poporului român (ASTRA) Sibiu, 1861; Asociaţiunea pentru cultura poporului român din
Maramureş - Sighet, 1861; Asociaţiunea naţională arădană pentru cultura poporului român - Arad,
1863. Importanţa acestora a fost probată de cel puţin două aspecte: pe de o parte, datorită caracterului
lor regional, ele au dinamizat activitatea culturală pe o arie geografică destul de largă, favorizând în
timp şi accesul comunităţilor săteşti la actul de cultură. Pe de altă parte, datorită concentrării elitei
politice şi intelectuale a tuturor românilor aflaţi sub dominaţie străină, aceste societăţi culturale au
susţinut şi au lansat activităţi deosebit de fertile pentru afirmarea individualităţii naţionale româneşti.
Toate asociaţiile amintite anterior aveau preocupări şi aspiraţii comune, toate vizau dezvoltarea
spiritului naţional, impulsionând tendinţele de unitate ale românilor.2 Descifrarea cauzelor şi a
condiţiilor istorice în care s-au născut aceste instituţii culturale la începutul anilor 1860, evidenţiază o
serie de similitudini în geneza asociaţiilor de la Sibiu, Sighet şi Arad.
Apariţia asociaţiilor regionale româneşti nu a fost doar rezultatul unei conjuncturi politice
favorabile în cadrul Imperiului habsburgic (epoca liberală). Înfiinţarea lor se originează într-o amplă
mişcare cultural naţională sesizabilă încă de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea,
în plină epocă a luminilor, marcând şi împlinirea unor idealuri culturale ale fruntaşilor revoluţiei de la
1848.3
Problema înfiinţării unor instituţii culturale cu largă extensiune geografică, dar şi socială, a
devenit foarte acută în deceniul neoabsolutist, principalele-i articulaţii fiind lansate de altfel de către
S.Bărnuţiu, cu o remarcabilă clarviziune, în discursul său din 2/14 mai 1848, din catedrala Blajului:
"Să cercăm la popoarele luminate, care sunt mijloacele culturii? şi vom afla că acele sunt şcoalele şi
institutele pentru ştiinţe şi arte... Naţiunea întreagă trebuie să-şi împreune puterile întru ridicarea
acestor aşezăminte, şi să facă negoţ comun din cultura naţională".4
Iniţiativa lansată din Sibiu la 28 aprilie 1852, de către A.Iancu, A.Sever şi S.Balint pentru
constituirea unei societăţi literare care "să aibă de scop cultura şi dezvoltarea limbii române şi
publicarea de cărţi folositoare", s-a lovit însă de opacitatea şi reticenţa oficialităţilor, fiind respinsă.5
Concomitent, liderii arădeni au declanşat o mişcare petiţionară spre Viena şi Budapesta, cu aceeaşi
finalitate: înfiinţarea unei societăţi culturale româneşti. Meritul iniţiativei arădenilor rezidă în modul
în care ei au conceput asociaţia, dovedind o înţelegere exactă a necesităţilor naţiunii române:
extinderea societăţii culturale asupra tuturor românilor din cadrul Imperiului habsburgic. 6 Deşi eşuate,
aceste tentative rămân importante pentru sesizarea noii directive culturale din programul mişcării
naţionale româneşti, concordante de altfel cu evoluţia celorlalte naţiuni din monarhie. Pornind de la
necesităţi locale, fruntaşii mişcării naţionale slovace au prezentat autorităţilor habsburgice, în anii
1851-1852, cererea de înfiinţare a Maticei slovace. Şi încercarea slovacilor de a-şi dezvolta
individualitatea naţională a fost blocată de către Viena, interesată în limitarea manifestărilor naţiunilor
supuse.7
Încă de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi până în deceniul şase al secolului al XIX-lea, se poate
remarca o tendinţă constantă a intelectualităţii româneşti transilvănene de a-şi crea o societate savantă,
care să promoveze într-un cadru elevat cultura majoră. Această aspiraţie s-a conturat, mai ales spre
sfârşitul perioadei, ca o consecinţă a mariajului dintre procesul de modernizare culturală, înregistrat pe
întreg teritoriul românesc, şi dorinţa de încadrare în "Europa naţiunilor".8
Înfiinţarea asociaţiilor regionale (în special a celor de la Sibiu şi Arad, importante centre
iluministe, culturale şi politice) a reprezentat expresia necesităţilor elitei româneşti de a dezvolta într-
un cadru adecvat cultura majoră, corespunzătoare cu cea desfăşurată de instituţiile savante ale altor
popoare. Este extrem de edificatoare în acest sens mărturisirea pe care o făcea G.Bariţiu în anul 1867,
cu ocazia deschiderii Societăţii Literare a României (Viitoarea Academie Română): "Ideea unei
societăţi academice române nu este de ieri, iar eu din parte-mi am venit la cunoştinţa ei înainte de
aceasta cu zece ani. Această idee a fost născătoarea celor trei societăţi literare române din
Transilvania, Ungaria şi Bucovina înfiinţate între anii 1861-1862.9 Prin scopurile şi preocupările lor,
precum şi prin modul de organizare, ASTRA, dar în particular şi Asociaţia arădană, au avut
fizionomia unei societăţi savante, academice.10 Însă, atât ASTRA cât şi Asociaţia arădană au traversat
o perioadă de vizibile căutări în strategia cultural naţională, oscilând între un program ştiinţific major,
savant, şi între o activitate de culturalizare, de popularizare a valorilor naţionale înspre toate
categoriile societăţii româneşti. După înfiinţarea Academiei Române, ASTRA a renunţat vizibil la
prima orientare, acordând prioritate activităţii de propagare a culturii, obiectiv pe care l-a slujit cu o
remarcabilă consecvenţă. Asociaţia arădană şi Asociaţia maramureşană, într-o măsură mai evidentă,
lipsite de mijloace financiare şi materiale care să le permită desfăşurarea unei culturi majore, au
devenit instituţii culturalizatoare, pe o arie de extensiune geografică relativ limitată.
Dintr-un alt punct de vedere, apariţia asociaţiilor regionale s-a înscris în procesul de
instituţionalizare a culturii româneşti transilvănene pe baze naţionale, ce preconiza difuzarea
elementelor constituente ale conştiinţei naţionale înspre categorii sociale mai largi. Acest proces, s-a
conturat tot mai vizibil la mijlocul veacului trecut, ca un reflex al difuzării romantismului în spiritul
public local, ca de altfel în întreaga zonă sud-est europeană. În acest cadru, influenţa benefică a ideilor
herderiene asupra mişcărilor de emancipare naţională din zonă s-a încadrat pe aceleaşi coordonate care
definesc revigorarea sentimentului naţional la popoarele dominate din monarhia habsburgică.11
Înfiinţarea societăţilor culturale de la Sibiu, Sighet şi Arad încununează astfel o evoluţie îndelungată,
la sfârşitul căreia renaşterea naţională românească era un fapt împlinit, ca urmare a acţiunii
convergente a mai multor factori. Asociaţiile regionale au înscris în programele lor obiective culturale
variate, în spirit romantic, care au amplificat formele de manifestare ale sentimentului naţional şi au
contribuit la afirmarea solidarităţii generale româneşti. Fenomenul nu este propriu doar românilor, şi el
poate fi sesizat pe aceleaşi coordonate la toate popoarele slave din monarhia habsburgică.12 Maticele
(similare asociaţiilor regionale româneşti) sau celelalte societăţi culturale au promovat cu consecvenţă
studiile istorice, literare, folclorice, slujind cu abnegaţie idealul afirmării propriei individualităţi etnice.
La începutul deceniului şapte, s-a realizat o relativă unitate în interiorul mişcării naţionale
româneşti (chiar dacă ea nu a fost de lungă durată), consecinţă firească a amplorii cu care ideea
naţională a penetrat toate nivelele societăţii transilvănene. Eforturile mişcării de emancipare naţională
se desfăşurau sub semnul primatului pe care-l realiza intelectualitatea laică asupra clerului în
conducerea vieţii politico-culturale. Intelectualii din Transilvania au depus eforturi susţinute în
vederea aplanării conflictelor dintre uniţi şi ortodocşi, prin propulsarea unui spirit tolerant în viaţa
publică şi în strategia politico-culturală naţională. De altfel, încă din 1848, S.Bărnuţiu în discursul din
2/14 mai, relevase importanţa unirii naţionale, în detrimentul dezbinărilor confesionale: "Scopul meu
nu e a chema pe români la uniune confesională, ci la uniune naţională. Dacă vor rămânea românii în
această uniune naţională, atunci vor ridica cu puteri unite fonduri naţionale, şcoale, academii, institute
de artă, societăţi de ştiinţe, şi prin acestea îşi vor câştiga respect şi valoare în lume".13
Tendinţa de realizare a unei unităţi de acţiune între uniţi şi ortodocşi, s-a tradus în anii 1860
printr-o fericită conlucrare. Naţionalul a prevalat la începutul epocii liberale, în mod irecuzabil, în
detrimentul confesionalului. Intelectualii nu au adoptat o poziţie rigidă antireligioasă, deoarece
intenţionau să păstreze biserica ca instituţie naţională, să transforme biserica şi clerul în instrumente
ale schimbării sociale şi ale afirmării naţiunii române. Ideea naţională a reprezentat în acei ani, pentru
cei mai mulţi exponenţi ai naţiunii, ceva mai grandios decât confesionalismul, şi, ortodocşi sau uniţi, la
fel "au descoperit în ea sursa fraternităţii lor".14 Simptomatic pentru a învedera sensul noilor
solidarităţi moderne, prin excelenţă naţionale, este şi alegerea în funcţiile de conducere ale asociaţiilor
regionale atât a unor lideri (laici şi clerici) ortodocşi cât şi uniţi. Astfel, ca preşedinte al Asociaţiei
arădane a fost ales episcopul ortodox al Aradului Procopie Ivacicovici, iar ca vicepreşedinte canonicul
greco-catolic din Lugoj Mihail Naghy. De asemenea, în funcţia de preşedinte al ASTREI a fost ales
episcopul ortodox din Sibiu Andrei Şaguna, iar ca vicepreşedinte canonicul greco-catolic din Blaj
Timotei Cipariu. Caracterul naţional al acestor instituţii culturale a fost înţeles şi receptat ca atare şi de
către contemporani. Lipsind de la adunarea generală de constituire a Asociaţiei naţionale arădane, din
30 aprilie 1863, un grup de fruntaşi români din părţile Zarandului au trimis o scrisoare de felicitare
asociaţiei, din care se desprind aceleaşi idei de solidaritate naţională şi socială: "Noua asociaţie nu e a
unitului sau a neunitului, nici a aristocratului, nici a democratului, ci a tuturor românilor de orice
clasă".15
Promovarea unităţii cultural naţionale peste confesionalism, a reprezentat o coordonată
esenţială şi a maticelor slave. Totodată, unirea confesiunilor în vederea unei acţiuni naţionale eficiente
şi convergente se poate constata, de exemplu, şi cu ocazia alegerii în funcţia de preşedinte al Maticei
Slovace a episcopului catolic Stefan Moyses iar în cea de vicepreşedinte a superintendentului bisericii
evanghelice, Karol Kuzmany.16 Rezumând, putem afirma că înfiinţarea asociaţiilor regionale
româneşti este şi consecinţa dizolvării şi diseminării confesionalului în naţional. Ortodocşi sau uniţi,
membri din Bihor, Sătmar, Crişana, Banat, Hunedoara ori Braşov, cu toţii au văzut în instituţiile de la
Sighet, Arad şi Sibiu centre ale vieţii naţionale româneşti şi nicidecum o manifestare a vreunui
separatism confesional. Asociaţiile regionale au apărut din nevoia firească de coordonare şi îndrumare
unitară a directivei culturale româneşti, fiind primele instituţii naţionale de nivel central laice. Ca o
necesitate imediată, de coordonare pe un plan mai larg (în absenţa unor instituţii politice
reprezentative), ele şi-au asumat rolul de conducător şi îndrumător al vieţii naţionale româneşti, cel
puţin până la crearea partidelor politice naţionale.17
Înfiinţarea asociaţiilor regionale trebuie plasată nemijlocit în ambianţa stimulativă a epocii
liberale. Progresul cultural şi însufleţirea iluministă pentru cultură a fost mare acum, iar efervescenţa
care a cuprins elita mişcării naţionale nu a fost egalată decât de intensitatea luptei politice. Existenţa
unei concordanţe fortuite şi relative între politica Vienei şi interesele românilor, a permis
funcţionarilor, o componentă importantă a elitei transilvănene să se încadreze în mişcarea cultural
naţională. Unii funcţionari înalţi s-au plasat în fruntea mişcării de emancipare naţională, în conducerile
societăţilor culturale, de unde au susţinut activ programele asociaţiilor regionale (vezi cazul lui Iosif
Man, comitele suprem al Maramureşului, al lui Gh.Popa de Teiuş, secretar la Cancelaria aulică din
Viena şi apoi comite suprem al Aradului, al lui Iosif Hodoş, vicecomite al Zarandului etc.). 18
În primăvara anului 1860, când în politica Vienei au apărut primele semne de primenire, în
Transilvania s-au reluat demersurile pentru înfiinţarea unei societăţi culturale. I.Puşcariu publică un
articol la 20 martie 1860 în "Telegraful Român" ("Din ţara Oltului") în care stăruie asupra necesităţii
organizării unor instituţii culturale care să promoveze limba şi literatura naţională. Articolul lui
Puşcariu, un adevărat apel lansat către românii transilvăneni, marchează începutul unei etape decisive
pe drumul constituirii asociaţiilor culturale regionale. Petiţia întocmită la Sibiu în 10 mai 1860 de către
I.Raţiu şi alţi intelectuali, precum şi Conferinţa naţională de la Sibiu din 1/13 ianuarie 1861, au reluat
problema înfiinţării unei societăţi literare şi a unui fond pentru cultivarea limbii şi înaintarea culturii
naţionale.19 După tergiversări şi refuzuri repetate din partea autorităţilor, la 31 ianuarie 1861, datorită
unor considerente politice şi acţiunii energice a lui A.Şaguna, membru al Senatului imperial, curtea
vieneză a dat încuviinţarea pentru desfăşurarea unei adunări consultative în vederea înfiinţării unei
asociaţii culturale naţionale. Adunarea a fost fixată pentru zilele de 9-11 martie 1861, la Sibiu. Cu
acest prilej s-au desfăşurat trei şedinţe plenare în cadrul cărora s-au dezbătut proiectele de statut ale
asociaţiei redactate de George Bariţiu, Ion Puşcariu şi Timotei Cipariu. După definitivarea statutelor şi
aprobarea acestora prin rezoluţia imperială din 6 septembrie 1861, a devenit posibilă convocarea
adunării constituante a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român
(ASTRA) pentru data de 23 octombrie/4 noiembrie 1861 la Sibiu. 20 Cu ocazia primei adunări generale a
fost ales un comitet de conducere compus din 12 persoane, având ca preşedinte pe Andrei Şaguna,
vicepreşedinte Timotei Cipariu, iar secretar George Bariţiu. Încă în primul an de activitate numărul
membrilor ASTREI a ajuns la 745 de persoane, între ei personalităţi culturale şi ştiinţifice din
monarhie şi România, elita rurală din satele transilvănene etc.
Concomitent cu evenimentele din fostul mare principat Transilvania, în Maramureş se
înregistrează o vie efervescenţă pe tema înfiinţării unei preparandii şi a unei asociaţii culturale la
Sighet. Într-o conferinţă din 22 martie 1861 la sugestia lui Iosif Man, comitele suprem se hotărăşte
întocmirea statutelor preparandiei şi ale Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş.
Statutele redactate în toamna anului 1861, au fost înaintate Locotenenţei ungare spre aprobare. Unul
dintre obiectivele fundamentale ale asociaţiunii era înfiinţarea unei preparandii şi a unui alumneu
pentru cultivarea tinerilor români din Comitatele vestice.21
Evenimentele de la Sibiu din primăvara anului 1861, au declanşat o vie emulaţie şi la Arad,
printre elita locală românească, care, în virtutea unei "concurenţe spirituale", dar şi a unor necesităţi
imediate, va acţiona pentru înfiinţarea unei societăţi culturale în zonă. Astfel, în ciorna apelului
redactat la 7/19 septembrie 1861, la Arad, de către At.Şandor, M.Romanul şi N.Philimon, se făceau
referiri la o atare influenţă şi concurenţă: "Românii din comitatul Aradului nicicând n-au fost parte
neînsemnată în românime. Să nu rămânem nici acum îndărăt, nici într-o privinţă, când cu atâta isteţime
au început a înainta fraţii noştri români pretutindeni". 22
După dezbateri şi consultări între fruntaşii românilor din Arad, la 2/14 ianuarie 1862 era
elaborat un lung memoriu explicativ pe marginea observaţiilor Consiliului Locumteneţial Ungar în
legătură cu statutele Asociaţiei naţionale arădane.23
În cele din urmă, statutele au primit consacrarea oficială, fiind aprobate prin rezoluţia
imperială din 17 sept.1862, iar de către Consiliul Locumtenenţial Ungar la 11 februarie 1863.24
Pregătirile pentru şedinţa de constituire a Asociaţiei arădane au intrat astfel în primăvara anului 1863
în faza finală.
Într-o atmosferă de entuziasm general a avut loc la 30 aprilie/12 mai 1863 prima adunare
generală (de constituire) a Asociaţiei naţionale arădane.
În fruntea asociaţiei a fost ales ca preşedinte episcopul Procopie Ivacicovici, ca vicepreşedinţi
canonicul greco-catolic din Lugoj Mihail Naghy şi George Popa de Teiuş, ca director prim a fost ales
Anton Mocioni, iar ca director secund Sigismund Popovici. Întreaga componenţă a direcţiunii
asociaţiei arădane, ca şi conducerea ASTREI, relevă faptul că s-a căutat plasarea în funcţiile de
conducere atât a unor elemente de confesiune ortodoxă cât şi greco-catolică, indiferent de originea lor
geografică şi socială. Realizarea unităţii de acţiune peste confesionalism, trebuia, în intenţiile
contemporanilor, să confere Asociaţiilor regionale statutul de instituţii reprezentative ale naţiunii
române din monarhie.

2.3.2. Organizare, program şi strategie cultural-naţională

Revoluţia de la 1848-1849 a evidenţiat nu numai baza socială relativ largă a mişcării naţionale
româneşti, dar şi nivelul politic şi cultural redus al ţărănimii. S.Bărnuţiu subliniase în discursul său din
Catedrala Blajului de la 2/14 mai 1848, necesitatea orientării politicii culturale înspre popor: "Lumina
ştiinţelor şi a artelor mai mult nu poate fi proprietatea unor clase privilegiate , ci trebuie să se facă bun
comun a toată naţiunea".25 Desfiinţarea relaţiilor feudale după revoluţie a generat şi la românii
transilvăneni un relativ progres economic, care s-a tradus în planul vieţii colective printr-o sensibilă
ascensiune socială a comunităţilor româneşti. Redimensionarea dialogului cultură-societate în direcţia
propusă de S.Bărnuţiu a pus cu deosebită acuitate problema înfiinţării unor instituţii culturale care să
racordeze comunităţile săteşti la actul de cultură (chiar dacă aceasta se realiza uneori doar prin
intermediul elitei locale: preoţi, învăţători, notari, ţărani înstăriţi). Este revelator faptul că în anul 1864,
cei 1017 membri ai Asociaţiei arădane proveneau din 220 de localităţi din Banat şi Crişana. Crearea
asociaţiilor regionale a dinamizat mişcarea culturală pe o arie geografică mai largă decât reuşiseră să o
facă până atunci puţinele casine şi societăţi de lectură existente. De aceea, numărul membrilor
asociaţiilor regionale a cunoscut de-a lungul timpului, până la Marea Unire, o evoluţie spectaculoasă.
În rândurile ASTREI şi ale asociaţiilor de la Arad şi Sighet întâlnim atât lideri marcanţi ai vieţii
ştiinţifice şi politice, cât şi reprezentanţi ai elitei rurale sau chiar ţărani. Numărul membrilor ASTREI a
scăzut de la 745 în 1862 la 407 în 1864 şi 350 în 1871, cunoscând în schimb o creştere substanţială la
sfârşitul secolului, în condiţiile agravării regimului de deznaţionalizare promovat de guvernul de la
Budapesta. Astfel, în anul 1896 numărul membrilor instituţiei din Sibiu a ajuns la 1023, în 1901 1535,
în 1911 2435, pentru ca în 1914 să se înregistreze un număr record de 10300 membri.26
În cazul Asociaţiei naţionale arădane pentru cultura poporului român, fluctuaţia numărului
membrilor a fost puţin diferită, înregistrându-se o creştere progresivă în primul deceniu de activitate,
810 membri în 1863, 1690 în 1866 şi circa 2100 în 1871.27 Declinul activităţii asociaţiei din Arad în
deceniile opt şi nouă ale secolului trecut a afectat şi numărul membrilor care a scăzut drastic la 156 în
1883, pentru a creşte din nou la 516 în preajma procesului memorandiştilor, evidenţiind încă o dată
nexurile între politic şi cultural.
Încheierea dualismului a marcat şi strategia cultural-naţională a mişcării de emancipare a
românilor din Ungaria, impunând noi forme de organizare. Pe baza propunerilor lui Iacob Bologa, din
anul 1870 s-a trecut la organizarea de despărţăminte ale ASTREI în diferite părţi ale Transilvaniei:
Abrud, Alba Iulia, Blaj, Braşov, Cluj, Dej, Gherla, Făgăraş etc. la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe
măsura extinderii influenţei în Maramureş, Crişana şi Banat, numărul despărţămintelor şi apoi al
agenturilor s-a multiplicat. În preajma primului război mondial, numărul despărţămintelor ASTREI a
ajuns la 87, ele contribuind la realizarea unui contact mai strâns între liderii mişcării naţionale şi
comunitatea sătească.28 Despărţămintele şi agenturile ASTREI, programul social al Asociaţiei arădane
au avut implicaţii remarcabile în planul redimensionării raportului omului de rând cu viaţa publică.
Cartea românească a fost difuzată în mediul ţărănesc, au fost organizate prelegeri populare şi de
alfabetizare, s-au înfiinţat biblioteci, case culturale şi reuniuni agricole etc., toate aceste activităţi
având ca finalitate implicarea comunităţii ţărăneşti în sfera militantismului naţional.
Tendinţa de popularizare a ştiinţei, de culturalizare şi educare a ţărănimii a fost dublată de
ASTRA şi parţial de asociaţiile de la Arad şi Sighet de preocuparea pentru creaţia savantă, pentru
cultura majoră. Cu prilejul celei de-a doua adunări generale a ASTREI de la Braşov, în 1862, s-au
înfiinţat trei secţii ştiinţifice: filologică, istorică şi de ştiinţe fizico-naturale. Ulterior, în anul 1900, s-a
votat un regulament nou de organizare al ASTREI care prevedea funcţionarea a cinci secţii: literară,
istorică, şcolară, ştiinţifică, economică.29 În cadrul secţiilor ASTREI dar şi în activitatea Asociaţiei
arădane sau maramureşene s-au manifestat preocupări savante referitoare la probleme majore, de
interes general românesc.
Prima iniţiativă a fost lansată de către V.Babeş la adunarea generală a Asociaţiei naţionale
arădane din 10-11 mai 1865. El a propus crearea unui front comun pentru unificarea ortografiei
româneşti. La realizarea obiectivului urmau să colaboreze Astra, Asociaţia arădană, Societatea
culturală din Bucovina şi "bărbaţii cultivaţi din România".30 Într-o vreme în care disputa între fonetism
şi etimologism crea mari confuzii în rândul editorilor de cărţi, reviste şi ziare, iniţiativa lansată de
V.Babeş preconiza realizarea unităţii româneşti peste graniţele politice, prin intermediul
instrumentului de creaţie şi comunicare spirituală. Ortografia unificată urma să fie adoptată de cele trei
societăţi culturale, de toate publicaţiile, ea trebuia introdusă în şcoli şi în toate instituţiile naţionale.
Dezbaterile asociaţiei arădane din anul 1865 în legătură cu problema ortografiei au produs o
puternică impresie la toţi românii din monarhie şi, de asemenea, din România. Preocupările asociaţiei
sunt cu atât mai valoroase cu cât acţiunea iniţiată de ea premerge cu un an întemeierea Academiei
Române.
Asociaţia transilvană de la Sibiu răspunde favorabil la această chemare şi propune să ia în
dezbatere unificarea ortografiei în adunarea generală ţinută la Abrud în zilele de 16/28 şi 17/29 august
1865, dar o amână pentru un an, timp în care divergenţele ortografice urmau a se discuta prin foile
publice.
O primire caldă face chemării lansate de Asociaţia arădană preşedintele Societăţii pentru
literatura şi cultura română în Bucovina, George Hurmuzaki, care o publică în "Foaia societăţii". El
este convins, împreună cu întregul comitet de aici că "unitatea poporului român în limbă şi literatură
este legea supremă, care în împărăţia spiritului trebuie să conducă toate lucrurile şi străduinţele fiilor
săi luminaţi; ... diferitele moduri de scriere şi de vorbire nu vor lipsi a produce cele mai triste urmări
pentru poporul român". Concluzia pe care o trage George Hurmuzaki este că unificarea ortografiilor
"este necesitatea urgentă, este condiţia vitală a dezvoltării şi înaintării culturii naţionale, iar amânarea
ei ad calendas graecas este eternizarea separatismului cu toate urmările lui cele mai nefericite".31
La un interval de aproape trei decenii, un alt exemplu revelator îl constituie elaborarea primei
enciclopedii româneşti din iniţiativa şi sub auspiciile ASTREI. Redactarea şi tipărirea celor 3 volume
între 1898-1904 sub conducerea lui C.Diaconovich a fost rezultatul colaborării a 170 de cărturari din
toate provinciile locuite de români. Cele aproximativ 40.000 de articole constituiau un adevărat
inventar al "avuţiilor şi forţelor noastre naţionale". Semnificativ este faptul că asemenea iniţiative vin
dinspre românii aflaţi sub dominaţia străină şi ele preced cu câteva decenii abordarea lor de către
Academia Română sau alte instituţii din România.
La începutul secolului XX, în cadrul secţiei istorice a ASTREI s-a lansat iniţiativa redactării
unui dicţionar toponomastic-geografic care să conţină alături de denumirile oficiale de localităţi, pe
cele româneşti, de asemenea conservarea tradiţiilor, legendelor, locurilor istorice, a denumirilor
româneşti de râuri, dealuri, coline etc. La şedinţa secţiei din 7 iulie 1902, referentul secţiei istorice,
Vasile Goldiş sublinia că "o bună parte din istoria noastră pare învăluită în numele de localităţi",
arătând că a sosit momentul ca ASTRA "să ia în mâinile sale viguroase opera adunării la un loc a
numelor de localităţi pe teritoriul locuit de români în Ungaria şi Transilvania".32 Nu este lipsit de
importanţă faptul că şi în cadrul Asociaţiei arădane, al cărei director era tocmai V.Goldiş, demarase o
amplă acţiune de elaborare a monografiilor comunelor româneşti din zonă. Cele două volume
publicate de Ioan cav.de Puşcariu sub auspiciile ASTREI, conţinând date despre familiile nobile
române constituie şi astăzi un instrument util pentru istorici. De asemenea, sub patronajul Asociaţiei
maramureşene, I.Mihaly publica la Sighetu Marmaţiei în anul 1900 celebra lucrare Diplome
maramureşene, documente fundamentale pentru evul mediu românesc. Revista Transilvania editată de
ASTRA după 1868, a publicat constant, sub îngrijirea atentă a lui George Bariţiu, documente extrem
de importante pentru trecutul românilor de pretutindeni, cu referiri consistente la istoria românilor
aflaţi în cadrul monarhiei austro-ungare.
Conţinutul variat al revistei Transilvania a polarizat cele mai de seamă spirite ale vieţii
ştiinţifice şi culturale ale românilor transilvăneni, dar şi cărturari din România. ASTRA a mai publicat
şi alte reviste, cu o existenţă mai mult sau mai puţin îndelungată: Ţara Noastră, Revista industrială.
Penetrante în mediul sătesc au fost şi colecţiile de broşuri - cărţi intitulate "Biblioteca tineretului" şi
"Biblioteca poporală" cu o paletă tematică diversificată: literatură, morală, igienă, istorie, cultivarea
pământului. Printre autori figurează nume semnificative precum V.Alecsandri, O.Goga, G.Coşbuc, Ion
Creangă, P.Ispirescu, I.Lupaş, Il.Chendi, M.Sadoveanu, C.Negruzzi, I.Agârbiceanu. Publicate în zeci
de mii de exemplare, aceste cărţi au dezvoltat gustul pentru lectură al ţăranului român, au contribuit la
educarea în spirit naţional a multor generaţii (până în 1911 au apărut în total 165.000 de exemplare).
Asociaţiile culturale regionale s-au remarcat şi prin preocuparea de formare a elitei româneşti
şi de întărire a clasei de mijloc. Importante sume de bani din fondurile ASTREI sau ale fundaţiilor
şcolare dirijate de ASTRA au fost repartizate elevilor gimnaziali, studenţilor, elevilor de la şcolile de
meserii (între 1861-1911 suma totală a ajutoarelor s-a ridicat la circa 123.000 coroane 33). Trebuie
remarcată şi întemeierea de către ASTRA în anii 1886-1887 a primei şcoli de fete, la Sibiu, una dintre
cele mai notabile realizări în acest domeniu. Asociaţia maramureşană a susţinut, organizat şi condus
între 1862-1869 activitatea preparandiei în Sighetu Marmaţiei, care a pregătit peste 100 de învăţători.
Aceştia au contribuit la eforturile de modernizare a învăţământului românesc din Maramureş, au
modelat conştiinţa naţională a multor generaţii.34 Şi în concepţia liderilor Asociaţiei arădane,
învăţământul de toate gradele trebuia să fie unul dintre factorii activi ai progresului cultural al
românilor. Contactele şi colaborările cu reuniunile învăţătoreşti, cu Consistoriul episcopal, cu
societatea "Transilvania" din Bucureşti, care oferea bani pentru burse, intervenţiile pe lângă
autorităţile maghiare în vederea ameliorării situaţiei şcolilor româneşti etc. toate demonstrează cât de
prioritar era învăţământul în strategia culturală a mişcării naţionale româneşti.
În privinţa învăţământului superior, demersurile Asociaţiei arădane, ca de altfel ale celorlalte
asociaţii, precum şi ale tuturor fundaţiilor şi persoanelor particulare s-au manifestat pe două planuri: pe
de-o parte, preocuparea pentru formarea unei categorii intelectuale prin intermediul universităţilor
străine. În acest sens, ASTRA şi Asociaţia arădană au colaborat în anii 1868-1870 cu societatea
"Transilvania" din Bucureşti în vederea acordării de burse studenţilor români transilvăneni, îşi
comunicau reciproc listele elevilor şi studenţilor care beneficiau de ajutoare financiare.35 Pe de altă
parte, s-au înscris eforturile comune de a înfiinţa şi dezvolta învăţământul superior în limba română.
Astfel, Asociaţia arădană a constituit un punct de sprijin în luptele din anii 1868-1870, purtate de către
societatea studenţească "România Jună" din Viena, şi de către ASTRA, în vederea înfiinţării unei
catedre de limba şi literatura română la Universitatea din Viena.36 Deosebit de fructuoasă a fost
colaborarea dintre asociaţia din Arad şi ASTRA în anii 1870-1871, în contextul mişcărilor prilejuite de
ideea înfiinţării unei Academii juridice româneşti în Transilvania. Instituţia din Arad a răspuns
favorabil chemării lansate de ASTRA mobilizând - prin intermediul colectorilor ei - populaţia
românească din Crişana şi Banat, răspândind apelurile Comitetului de la Sibiu, deschizând listele de
subscripţie şi contribuind la strângerea fondurilor băneşti. Concomitent, V.Babeş, unul dintre liderii
asociaţiei, înainta memorii lui I.C.Brătianu, solicitând acordarea de fonduri băneşti pe seama
Asociaţiei arădane, care să-i permită acesteia sprijinirea mai eficientă a învăţământului românesc.37
De un larg ecou în rândurile opiniei publice româneşti s-au bucurat expoziţiile etnografice
organizate de ASTRA (1862, 1881, 1905), balurile şi acţiunile de valorificare şi conservare a
patrimoniului folcloric iniţiate la Arad sau Sighet. Impactul unor asemenea preocupări este multiplu.
Se evidenţiau progresele materiale ale poporului român în domeniile industriei casnice,
meşteşugăreşti, dar şi nivelul artistic atins de creaţia populară. Prezenţa la expoziţii a românilor din
toate provinciile şi a celor din România a conferit manifestărilor un caracter naţional, amplificând
solidaritatea general românească. Evident, inaugurarea la Sibiu în 1905 a muzeului ASTREI a
reprezentat "una din cele mai grandioase sărbători naţionale româneşti". Construită prin eforturile
proprii ale românilor, fără sprijin, din partea statului ungar, era inaugurat unul din cele mai durabile
aşezăminte care punea bazele colecţiilor muzeistice naţionale.38
Una dintre formele fundamentale ale activităţii asociaţiilor regionale le-au constituit adunările
generale anuale. ASTRA a reuşit să-şi desfăşoare anual întâlnirile în altă localitate, asociaţiile arădană
şi maramureşană fiind nevoite să organizeze adunările anuale la Arad şi Sighet. Dincolo de rezolvarea
unor probleme administrative, în cadrul adunărilor generale se dezbăteau probleme de interes general
românesc, se organizau conferinţe publice, aveau loc spectacole de teatru etc. Întâlnindu-se în fiecare
an, membrii asociaţiilor regionale aveau ocazia să se cunoască între ei, să schimbe idei, să analizeze
strategia mişcării de emancipare naţională. Prin participarea membrilor şi a unor categorii sociale mai
largi într-un număr mare, adunările generale au devenit veritabile organisme democratice de
manifestare a vieţii publice româneşti. Trebuie amintit şi faptul că unii lideri ai asociaţiilor de la Arad
şi Sibiu erau membrii în comitetele de conducere ale ambelor instituţii. Participările reciproce la
adunările generale anuale sau la şedinţele lunare ale comitetelor de conducere erau excelente ocazii
pentru asigurarea unităţii de strategie naţională. Expresia lui V.Netea, potrivit căruia aceste comitete
formate din reprezentanţii tuturor românilor transilvăneni erau "un mare parlament al culturii
româneşti, care pregătea calea spre parlamentul politic"39, a surprins foarte sugestiv nexurile dintre
politic şi cultural în mişcarea naţională românească din perioada dualismului.
Crearea asociaţiilor regionale româneşti a dinamizat mişcarea cultural naţională pe o arie
geografică foarte largă. Aceasta a implicat angajarea comunităţii în sfera militantismului naţional,
depăşind faza iluministă a culturalizării, caracterizată unilateral numai printr-o funcţie de beneficiară a
creaţiilor culturale. Dialogul cultură-societate-naţionalitate intermediat de către asociaţiile de la Sibiu,
Arad sau Sighet lasă să se întrevadă câteva aspecte esenţiale ale modernizării culturale din spaţiul
românesc transilvănean şi, nu în ultimă instanţă, ale evoluţiei strategiei naţionale. Incontestabil,
ASTRA a reprezentat în perioada dualismului cea mai importantă societate culturală a românilor din
Transilvania, ea fiind coordonatoarea progresului general cultural până la primul război mondial.
Bibliografie

1. ASTRA, 1861-1950. 125 de ani de la înfiinţare, sub redacţia V.V.Grecu, Sibiu, 1987.
2. Berindei, Dan, "Relaţii culturale între Transilvania şi România anilor 1867-1918" în Studii şi
materiale de istorie modernă, VI, 1979.
3. Bocşan, Nicolae, "Transilvania şi unirea din 1859. Implicaţii culturale", în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVII, 1985-1986.
4. Bolovan, Ioan, Asociaţia naţională arădană pentru cultura poporului român, 1863-1918.
Contribuţii monografice, Cluj-Napoca, 1994.
5. Bud, Tit, Analele Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş, Gherla, 1906.
6. Curticăpeanu, Vasile, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucureşti, 1968.
7. Domuţa, Emil, "Înfiinţarea "Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş" şi
activitatea sa în perioada 1860-1869", în Acta Musei Napocensis, XXI, 1984.
8. Duţu, Alexandru, "Mişcarea pentru unitatea culturală a românilor în a doua jumătate a sec. al XIX-
lea şi la începutul sec.XX", în vol. Naţiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan,
coord. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 1984.
9. Hitchins, Keith, Cultură şi naţionalitate în Transilvania, Cluj, 1972.
10. Matei, Pamfil, ASTRA şi rolul ei în cultura naţională, Cluj-Napoca, 1986.
11. Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii
1859-1918, Bucureşti, 1979.
12. Transilvania, nr.4 jubiliar, iulie-august 1911.

Note

1
. J.Chlebowczyk, On Small and Young Nations in Europe. Nation-Forming Processes in Ethnic Bordelands in East-Central
Europe, Wroclaw-Warszawa-Krakov-Gdansk, 1980, p.150.
2
. V.Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria poporului român, Bucureşti, 1980, p.194.
3
. V.Curticăpeanu, Caracterul european şi modernizator al concepţiei şi activităţii ASTREI până la Unirea din 1918, în vol.
ASTRA 1861-1950. 125 de ani de la înfiinţare, sub. red. Dr. V.V. Grecu, Sibiu, 1987, p.79.
4
. Apud. Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol.I, Bucureşti, 1982, p.468.
5
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Bucureşti, 1968, p.60.
6
. D.Demşea, Istoricul unei biblioteci româneşti-biblioteca Asociaţiei Naţionale Arădene pentru cultura şi conversarea
poporului român, în vol. Comunicări şi referate, Arad, 1974, p.71; N.Roşuţ, Societăţi culturale arădene, în "Ziridava", V,
1975, p.210.
7
. A.Mráz, Vznik Matice slovenskey a jej vyznam v obdobi zvyseneho narodneho utlaku, în vol.Matica slovenska v nasich
dejinach sbornich stati, Bratislava, 1963,
8
. Al.Duţu, Mişcarea pentru unitatea culturală a românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului
XX, în vol. Naţiunea Română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, coord.Şt.Ştefănescu, Bucureşti, 1984, p.427.
9
. Apud. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.78.
10
. P.Matei, ASTRA şi rolul ei în cultura naţională, Cluj-Napoca, 1986, p.152.
11
. H.Sundhausen, Der Einfluss der Herderschen Ideen auf die Nationsbildung bei dem Volkern der Habsburger Monarchie,
R.Oldenbourg Verlag, Munchen, 1973, p.182.
12
. K. Hitchins, Cultul naţional sacru. Intelectualii români şi Biserica din Transilvania 1834-1869, în vol. Conştiinţa
naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Cluj-Napoca, 1987, p.126.
13
. Apud. Cornelia Bodea, 1848 la români..., vol.I, p.479.
14
. K.Hitchins, Laic şi ecleziastic în mişcarea naţională românească din Transilvania (1830-1869), în vol. Cultură şi
naţionalitate în Transilvania, Cluj, 1972, p.68.
15
. Arhivele Statului Arad, Fond ASTRA-despărtământul cultural al judeţului Arad, dosar 6/1863, f.28 (în continuare se va
prescurta ASA, Fond ASTRA).
16
. A.Mraz, Vznik Matice slovenskey..., p.41; M.P.Dan, Matica Slovenska Octogenară, în "Transilvania", 75, 1944, nr.4-5,
p.360.
17
. N.Bocşan, Transilvania şi unirea din 1859... Implicaţii culturale, în "Anuarul Institutului de istorie şi arheologie Cluj",
XXVII, 1985-1986, p.495.
18
. S.Retegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Cluj-Napoca, 1979, p.22; E.Domuţa, Înfiinţarea "Asociaţiunii
pentru cultura poporului român din Maramure ş..., p.255; ASA, Fond personal George Popa de Teiuş, dosar 3/1907-1932,
f.5.
19
. T.V.Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.II, Sibiu, 1904,
p.210.
20
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.62sqq; P.Matei, ASTRA şi rolul ei în cultura naţională, p.20sqq.
21
. E.Domuţa, Înfiinţarea Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş, p.256.
22
. D.Demşea, Istoricul unei biblioteci româneşti.... p.72.
23
. Arhiva Episcopiei Ortodoxe Arad, I, dosar 229, doc.24/1861.
24
. M.Timbus, ASTRA-Despărţământul cultural al judeţului Arad, în "Revista Arhivelor", 1970, nr.1, p.191.
25
. Apud. Cornelia Bodea, 1848 la români..., vol.I, p.482.
26
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.74.
27
. I.Bolovan, Asociaţia naţională arădană pentru cultura poporului român, 1863-1918. Contribuţii monografice, Cluj-
Napoca, 1994. p.52.
28
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.76.
29
. O.Goga, Mijloacele de propagandă literară şi culturală ale "Asociaţiunii" şi dezvoltarea lor", în Transilvania, nr.4/1911,
p.354.
30
. ASA, Fond ASTRA, dosar 47/1865, f.149.
31
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.55.
32
. Ibidem, p.81.
33
. O.Goga, "Mijloacele de propagandă...", p.384.
34
. E.Domuţa, "Înfiinţarea "Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş...". p.258.
35
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.201; I.Bolovan, "Raporturile ASTREI cu Asociaţia naţională
arădană (1863-1918)", în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia, XXXII, 1987, nr.1, p.37.
36
. T.Pavel, "Activitatea "Asociaţiei naţionale arădane" în sprijinul învăţământului românesc din Banat şi Crişana (1862-
1918)", în Banatica, I, 1971, p.389.
37
. A.Caciora, N.Roşuţ, M.Timbus, Aradul în lupta pentru eliberare naţională şi socială, vol.II, Arad, 1980, p.36.
38
. V.Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească..., p.124 sq.
39
. V.Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice şi culturale între anii 1859-1918, Bucureşti, 1979,
p.74.
2.4. BISERICA ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN PERIOADA DUALISMULUI
(1867-1918)

2.4.1. Situaţia Bisericii româneşti din Transilvania


până la crearea statului dualist Austro-Ungaria

Până în 1701, în pofida conjuncturii social-politice în care au trăit românii transilvăneni, ei


şi-au avut propria organizare bisericească, mai precis o Mitropolie, cu ierarhi atestaţi documentar încă
din secolul al XIV-lea, iniţial fără un sediu stabil (unul la mănăstirea Râmeţ, altul la Hunedoara), apoi,
pentru şapte decenii la Feleac, lângă Cluj (c.1470-c.1550), la Geoagiu (jud.Alba), pe la mijlocul
secolului al XVI-lea şi, în sfârşit, la Bălgrad (Alba Iulia), după 1572 .
Între ierarhii cu sediul la Alba Iulia s-au remarcat Ioan de la Prislop, în timpul unirii lui
Mihai Viteazul, domnitor care a ridicat o nouă catedrală şi o nouă reşedinţă mitropolitană în cetatea
unirii, Simion Ştefan (1643-1656), editorul Noului Testament din 1648, Ilie Iorest (1640-1643) şi
Sava Brancovici (1656-1680), mari apărători ai ortodoxiei în faţa prozelitismului calvin maghiar.
După 1688, principatul Transilvaniei intră în componenţa Imperiului habsburgic. În 1698-
1701, în urma acţiunilor unor iezuiţi maghiari sprijiniţi de Curtea imperială din Viena şi de
arhiepiscopul romano-catolic din Esztergom, s-a produs cunoscuta dezbinare bisericească a românilor
transilvăneni. O parte infimă a clerului şi a credincioşilor, în frunte cu mitropolitul Atanasie Anghel
acceptă unirea cu Biserica Romei, prin recunoaşterea celor patru mari “puncte” deosebitoare de natură
dogmatică şi canonică: primatul papal, învăţăturile despre Filioque, azime şi purgatoriu.
“Diploma a doua leopoldină“ din 19/30 martie 1701, semnată de împăratul Austriei Leopold
I, devine un adevărat act de întemeiere a Bisericii Unite din Transilvania. Noua Biserică avea în frunte
un episcop (mitropolitul Atanasie a fost rehirotonit la Viena pentru această demnitate, inferioară în
ierarhia bisericească), succesorii săi rămânând să fie numiţi de împărat, dintr-o listă de trei persoane,
propusă de un “sinod electoral”, dar el urma să fie subordonat canonic arhiepiscopului romano-catolic
maghiar din Esztergom şi controlat de un “teolog iezuit”, de regulă tot maghiar (până în 1773);
împăratul devenea “patron suprem” al noii Biserici unite din Transilvania. Dintre urmaşii lui Atanasie
Anghel reţinem numele lui Inochentie Micu (1732-1744, + 1768 la Roma), iniţiatorul luptei pentru
emanciparea socială şi naţională a românilor transilvăneni, Petru Pavel Aron (1754-1764) şi Grigorie
Maior (1773-1782), îndrumători ai şcolilor româneşti din Blaj, Ioan Bob (1784-1830), cu o lungă
păstorire, Ioan Lemeni (1833-1848). Sediul Episcopiei a fost mutat de la Alba Iulia la Făgăraş (1723),
apoi la Blaj (1737). În 1777 s-a înfiinţat o nouă Episcopie unită la Oradea, cu un număr redus de
parohii în părţile Bihorului şi Aradului, cu ierarhi numiţi direct de împărat. Românii din părţile de nord
ale Transilvaniei, din Sătmar şi Maramureş au ajuns sub jurisdicţia episcopilor ruteni uniţi de la
Muncaci (Mucačevo).
Biserica Ortodoxă din Transilvania a rămas fără un cârmuitor bisericesc timp de 60 de ani,
menţinând însă tradiţionalele legături cu Ţara Românească şi Moldova. Abia în 1761, împărăteasa
Maria Tereza, în urma nenumăratelor memorii şi chiar a unor mişcări populare de protest ale preoţilor
şi credincioşilor ortodocşi, - într-o conjunctură foarte defavorabilă Imperiului habsburgic - a acceptat
numirea unor episcopi ortodocşi pentru Biserica ortodoxă românească, dar de neam sârb. Au activat în
Transilvania patru ierarhi sârbi, până în 1796, din care primul s-a stabilit în Răşinari, iar ceilalţi la
Sibiu. Aşa se face că de-acum înainte, Sibiul devine cel mai însemnat centru bisericesc şi cultural al
românilor ortodocşi din Transilvania.
În 1783 şi 1786, Biserica ortodoxă românească din Transilvania a fost subordonată canonic
Mitropoliei ortodoxe sârbe din Carloviţ, aflată pe atunci tot între graniţele Imperiului habsburgic,
rămânând cu acest statut până în anul 1864. După o sedisvacanţă de 14 ani, în 1810 Curtea din Viena a
acceptat să fie ales şi propus un episcop de neam român, Vasile Moga (1811-1845). Prin el s-a refăcut,
deci, “ierarhia ortodoxă naţională“.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi în părţile Crişanei şi în Banat. După ocuparea acestor teritorii de
către Imperiul habsburgic, scaunul episcopal de la Arad (creat în 1706) a fost ocupat numai de ierarhi
sârbi până în 1829. Scaunele episcopale de la Timişoara şi Caransebeş -Vârşeţ, au fost ocupate, tot
până în 1864, de ierarhi sârbi, deşi majoritatea zdrobitoare a credincioşilor erau români. În 1792-1793
s-a înfiinţat un “Consistoriu ortodox român” la Oradea, dependent, în probleme administrative, de
Episcopia Aradului, care a existat până în 1920.
În sfârşit, trebuie consemnat şi faptul că Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut, secole în
şir, statutul de “tolerată“. Abia în 1848 prin “Articolul de Lege XX” s-a proclamat principiul “egalei
îndreptăţiri” a tuturor confesiunilor din Ungaria, cu prevederea ca statul să contribuie la întreţinerea
bisericilor şi şcolilor tuturor confesiunilor. 1

2.4.2. Organizarea Bisericii româneşti din Transilvania şi Banat


în perioada 1867-1918

2.4.2.1. Biserica Ortodoxă. În secolul al XIX-lea şi începutul celui următor distingem două
etape în istoria acesteia şi anume: anii 1811-1848 reprezintă perioada de refacere a Bisericii Ortodoxe,
după îndelungatele asupriri exercitate de autorităţile habsburgice în tot cursul secolului al XVIII-lea,
iar anii 1848-1918 constituie “epoca lui Andrei Şaguna şi a urmaşilor lui”, sau epoca reorganizării şi
consolidării Bisericii Ortodoxe, culminând cu restaurarea Mitropoliei în 1864 şi aplicarea “Statutului
Organic”, noua lege de organizare bisericească după 1868, urmate de o serie de realizări de ordin
naţional, cultural şi social în pofida noilor condiţii de viaţă din statul dualist austro-ungar. Situaţia
umilitoare în care se găsea Biserica Ortodoxă sub episcopul Vasile Moga a luat sfârşit odată cu
numirea lui Andrei Şaguna ca vicar eparhial (1846), ales în 1847 episcop, iar în anul următor hirotonit
arhiereu. Era originar dintr-o familie de aromâni din Mişcolţ, cu studii gimnaziale la Mişcolţ şi Pesta,
apoi superioare - filosofie şi drept - la Universitatea din Pesta, continuând cu studii de teologie
ortodoxă la Vârşeţ. Călugărit sub numele Andrei la vârsta de 25 de ani, a activat mai mulţi ani în
cadrul Mitropoliei sârbe din Carloviţ.
În noua demnitate de episcop, iar din 1864 de mitropolit, activitatea lui poate fi urmărită sub
mai multe aspecte. Cea mai însemnată dintre realizările sale a fost noua organizare pe care a dat-o
Bisericii din Transilvania. Între anii 1848-1851 redactează trei memorii cu caracter istoric-juridic, prin
care încerca să convingă autorităţile habsburgice de existenţa vechii Mitropolii ortodoxe a
Transilvaniei desfiinţată în 1701, solicitând restaurarea ei şi separarea Bisericii Ortodoxe româneşti de
cea sârbă de la Carloviţ. Din cauza opoziţiei care i s-a făcut de către cârmuitorii Bisericii sârbe (în
1848 mitropolitul sârb de Carloviţ devine patriarh) şi de către autorităţile de stat habsburgice, Şaguna
şi-a continuat demersurile şi în anii următori. În acest sens, a convocat la Sibiu trei “sinoade” de clerici
şi mireni (1850, 1860 şi 1864), în care s-au luat măsuri pentru o mai bună organizare a activităţii
misionare şi culturale şi au redactat noi memorii în vederea restaurării vechii Mitropolii. Sinodul
episcopilor sârbi şi Congresul naţional bisericesc al sârbilor ortodocşi şi-au dat avizul abia în 1864, iar
la 12/24 decembrie 1864, printr-un “autograf imperial”, semnat de împăratul Francisc Iosif I, se aproba
reînfiinţarea vechii Mitropolii ortdoxe române a Transilvaniei şi numirea lui Andrei Şaguna ca
arhiepiscop şi mitropolit. Noua Mitropolie avea două episcopii sufragane, Aradul şi Caransebeşul,
ultima fiind înfiinţată în anul următor, 1865.
Datorită faptului că nu exista o lege sau un statut după care să se conducă Biserica autonomă
ortodoxă română din Transilvania, în toamna anului 1868, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu un
Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, cu câte 10 clerici şi 20 de
mireni din fiecare eparhie (Sibiu, Arad şi Caransebeş), care să rezolve această problemă. Congresul a
discutat un proiect prezentat de Şaguna, care, cu mici modificări, a fost aprobat sub denumirea de
“Statutul Organic al Bisericii Ortdoxe Române din Transilvania”, sancţionat de împărat la 28 mai
1869.
Principiile fundamentale ale Statutului erau autonomia faţă de stat şi sinodalitatea sau
colaborarea dintre clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea vieţii bisericeşti, în toate cele trei unităţi
administrative: parohie, protopopiat, eparhie, în probleme culturale, bisericeşti (pastorale) şi
economice. De pildă, problemele unei parohii erau rezolvate de “sinodul” parohial, ca organ
deliberativ, format din toţi membrii ei majori (bărbaţi), sub conducerea parohului; el îşi alegea un
organ executiv şi anume “comitetul parohial”, precum şi epitropia, care administrau bunurile bisericii
şi ale şcolii confesionale. Mai multe parohii formau un protopopiat, în frunte cu un protopop ales de
preoţi, cu un sinod (adunare) şi un comitet protopopesc. Eparhia era condusă de episcop (sau
arhiepiscop la Sibiu), ajutat de sinodul eparhial, ca organ deliberativ, format din 20 de clerici şi 40 de
mireni, convocat la sediul eparhiei odată pe an. Organul său executiv şi permanent era “Consistoriul
eparhial”, cu trei “secţiuni” : bisericească, şcolară şi epitropească (economică), fiecare condusă de
către un “asesor consistorial” (consilier), preot sau teolog nehirotonit.
Rezolvarea problemelor majore ale întregii Mitropolii era încredinţată Congresului naţional-
bisericesc, format din 90 de membrii, câte 10 clerici şi 20 de mireni din fiecare eparhie, convocat
odată la trei ani. Alegerea episcopilor o făcea adunarea eparhială a eparhiei vacante, iar alegerea
mitropolitului intra în atribuţiile unui Congres naţional-bisericesc extraordinar format din 120 de
deputaţi, dintre care jumătate din Arhiepiscopia Sibiului, în aceeaşi proporţie de clerici şi mireni.
Problemele dogmatice intrau în competenţa “Sinodului episcopesc” format din toţi ierarhii din
cuprinsul Mitropoliei.
Acest Statut a stat şi la baza noului Statut de organizare a Bisericii Ortodoxe din România
întregită, din 1925, precum şi a celui din 1948 (cu modificările de rigoare după 1989). El arată clar că
mitropolitul Andrei a fost poate cel mai de seamă legiuitor şi organizator din toată lumea ortodoxă în
epoca modernă, care a ştiut să dea Bisericii sale o organizare superioară, democratică, necunoscută în
alte Biserici ortodoxe naţionale, făcând din ea nu numai un aşezământ sfânt, ci şi unul de apărare a
fiinţei naţionale, împotriva oricăror încercări de înstrăinare de credinţă şi de neam.
Mitropolitul Andrei a fost însă şi un remarcabil îndrumător al culturii româneşti. În urma
demersurilor sale s-a înfiinţat, în 1861, Asociaţia transilvană pentru cultura şi literatura română
(Astra), cu sediul la Sibiu, fiind primul ei preşedinte. El este fondatorul ziarului “Telegraful Român”,
care apare neîntrerupt la Sibiu de la 3 ianuarie 1853, iniţial fiind o “gazetă politică, industrială,
comercială şi literară“.
A reorganizat vechiul “curs de preoţie” de la Sibiu, de şase luni, creând, un Institut teologic-
pedagogic, cu două secţiuni: teologică, cu doi ani de studii (1852), apoi cu trei ani (1861), în care se
primeau numai absolvenţi de gimnaziu şi o “secţie pedagogică“ (1853), în care se primeau absolvenţi
ai gimnaziului inferior (de 4 clase), care pregătea viitorii învăţători ai şcolilor “poporale” ortodoxe
româneşti, aflate sub îndrumarea Bisericii.
Pentru pregătirea cadrelor didactice necesare, Şaguna a trimis aproape în fiecare an pe cel
mai bun absolvent al Institutului la studii de specializare la anumite centre universitare catolice şi
protestante din Austria şi Germania. Pentru tinerii teologi de atunci a întocmit el însuşi câteva manuale
didactice (Elementele Dreptului canonic, Compendiu de Drept canonic, Enhiridion sau carte
manuală de canoane cu comentarii, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene, 2 vol.) şi a retipărit
câteva manuale mai vechi, pe care le-a revizuit.
Mitropolitul Andrei poate fi considerat şi ca un adevărat reformator al învăţământului
românesc de toate gradele. Şcolile “poporale” ortodoxe - care au ajuns la aproape 800 - erau îndrumate
de Biserică prin preoţii parohi care au devenit directorii şcolilor respective, protopopii fiind
“inspectorii” lor pe protopopiate, iar arhiepiscopul (sau episcopul) avea calitatea de “inspector
suprem”.
În pofida încercărilor sale de a înfiinţa mai multe tipuri de şcoli medii româneşti, a reuşi să
deschidă doar Gimnaziul ortodox din Braşov, în 1850, care-i poartă numele până azi. În 1868 s-a
deschis un Gimnaziu la Brad, iniţial cu patru clase, ajuns apoi la opt. Pentru întreţinerea elevilor săraci
a creat o serie de “fundaţii”, administrate de Mitropolie, cea mai importantă fiind “Fundaţia Emanuil
Gojdu”, un avocat de origine aromână din Budapesta, născut însă în Oradea. În felul acesta, Andrei
Şaguna devine un adevărat ctitor al învăţământului românesc ortodox.
Andrei Şaguna a fost un neobosit militant pentru soluţionarea revendicărilor naţionale şi
sociale ale românilor. De pildă, în mai 1848 a fost copreşedintele Marii adunări naţionale a românilor
de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, ales apoi în fruntea delegaţiei care a prezentat împăratului
revendicările româneşti. Din aceste motive este considerat “diplomatul” revoluţiei române, alături de
“teoreticianul” Simion Bărnuţiu şi de “comandantul de oşti” Avram Iancu. În 1860 a fost ales membru
în Senatul imperial din Viena, apoi membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu (1863-1865), iar după
1867 membru în Casa magnaţilor din Budapesta (de fapt, toţi prelaţii din Ungaria dualistă, indiferent
de confesiune, erau membrii de drept ai acesteia până în 1918, ca reprezentaţi ai Bisericii lor). După
crearea Partidului Naţional Român din Transilvania, în 1869, Şaguna s-a numărat printre adepţii
“activismului”, care milita pentru continuarea luptei românilor în vederea soluţionării revendicărilor
lor chiar şi în noua conjunctură politică de după 1867. Viitorul a confirmat punctul de vedere al lui
Şaguna şi al adepţilor săi, căci în 1905 conducătorii Partidului Naţional Român au reluat politica
“activistă“, după 36 de ani de “pasivism”.2
Urmaşii lui Şaguna nu s-au putut ridica la competenţa şi realizările sale. Primul dintre ei a
fost Procopie Ivaşcovici, român bănăţean, fost în tinereţe în slujba Bisericii sârbeşti, apoi episcop la
Arad (1852-1873). Ca mitropolit la Sibiu a păstorit doar un an, căci în iulie 1874 a fost ales patriarh de
Carloviţ († 1881).
Alegerea episcopului Ioan Popasu al Caransebeşului ca mitropolit n-a fost aprobată de
împărat, la cererea Guvernului din Budapesta. În această situaţie Congresul Naţional Bisericesc l-a
ales pe bihoreanul Miron Romanul (1874-1898), fost pentru scurt timp episcop la Arad. Deşi a fost
silit să facă unele concesii Guvernului maghiar, totuşi s-a străduit să apere autonomia Bisericii sale şi
mai ales şcolile poporale ortodoxe. În 1879 a luat cuvântul de mai multe ori în Parlamentul din
Budapesta şi a condus chiar o delegaţie la Viena, protestând împotriva unei legi care prevedea
obligativitatea studierii limbii maghiare în aceste şcoli. A rămas memorabilă pastorala sa din 10 aprilie
1896, dată cu ocazia sărbătorilor “mileniului” (la o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Câmpia
Panonică), în care arăta motivele pentru care românii ardeleni nu pot participa la acele manifestări.
Mitropolitul Ioan Meţianu (1899-1916), fost mult timp episcop de Arad (1875-1898), este
cel care a îndrumat lucrările de zidire a catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1906) şi a unei noi
clădiri pe seama Institutului teologic-pedagogic (actuala Facultate de Teologie “Andrei Şaguna”).
Şcolile poporale au fost din nou expuse pericolului de maghiarizare, datorită unor noi legi şcolare
introduse de ministrul şovin Apponyi Albert.
După moartea sa, Congresul Naţional Bisericesc a ales ca mitropolit pe arhimandritul Vasile
Mangra (1916-1918), un apreciat istoric, membru activ al Academiei Române, fost profesor la
Institutul teologic din Arad, apoi vicar al Consistoriului din Oradea. În tinereţe fusese unul din
militanţii pentru drepturile românilor transilvăneni, organizatorul unui Congres al naţionalităţilor
oprimate din Ungaria (români, sârbi, slovaci), convocat la Budapesta în 1895, dar din nefericire, în
ultima parte a vieţii a devenit unul din oamenii de încredere ai Guvernului maghiar, îndeosebi al
primului ministru Tisza István. A păstorit într-o perioadă dramatică pentru români, când sute dintre
preoţii săi erau închişi sau deportaţi.
Episcopiile ortodoxe sufragane. O odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, s-a admis
ca ea să cuprindă - pe lângă Arhiepiscopia Sibiului - şi alte două Episcopii sufragane: de la Arad, -
existentă de peste un secol şi jumătate, dar, până atunci, sub jurisdicţia Carloviţului - şi cea din
Caransebeş, înfiinţată în iulie 1865, cu toate parohiile româneşti aparţinătoare până atunci de
Episcopiile sârbeşti din Timişoara şi Vârşeţ.
La Arad au activat Procopie Ivaşcovici (1852-1873), sub care s-a zidit actuala catedrală
episcopală, Miron Romanul (1873-1874) şi Ioan Meţianu (1875-1898), toţi trei promovaţi succesiv
în scaunul mitropolitan de la Sibiu; din 1877 apare la Arad - până în 1948 - buletinul oficial al eparhiei
“Biserica şi Şcoala”. La începutul secolului nostru au păstorit Iosif Goldiş (1899-1902), apoi Ioan
Papp (1903-1925), unul din apărătorii şcolilor româneşti în faţa încercărilor de maghiarizare,
copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.
La Caransebeş, primul episcop a fost Ioan Popasu (1865-1889), fost protopop de Braşov,
organizatorul noii eparhii (reşedinţă, institut teologic -pedagogic, şcoli poporale, tipografie, buletinul
eparhial, “Foaia Diecezană“ ş.a.) Urmaşul său a fost Nicolae Popea (1889-1908), unul din
colaboratorii lui Şaguna, autorul unor lucrări istorice, pe baza cărora a fost ales membru activ al
Academiei Române, apărător al şcolilor primare din eparhie în faţa încercărilor de maghiarizare. După
moartea sa, în 1908, s-au făcut două alegeri de episcop, pe care împăratul Francisc Iosif I, la
recomandarea Guvernului maghiar, a refuzat să le recunoască. Abia al treilea ales, consilierul eparhial
de la Sibiu Miron Cristea, a obţinut recunoaşterea, păstorind din 1910 până în 1919, când a fost ales
mitropolit primat al României, iar în 1925 devine primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În
decembrie 1918 a făcut parte din delegaţia de patru personalităţi ale vieţii politice transilvane care a
prezentat actul unirii la Bucureşti.

2.4.2.2. Biserica română unită (greco-catolică). Secolul al XIX-lea şi începutul celui de al


XX-lea reprezintă, pentru această Biserică, o perioadă de mari frământări interne, generate mai cu
seamă de încercările ierarhilor ei de a introduce felurite “înnoiri” în doctrina, cultul şi organizarea ei
tradiţională. Se adaugă la acestea şi încercările Guvernului din Budapesta de a înstrăina clerul şi
credincioşii acestei Biserici prin includerea ei într-o singură Biserică “autonomă“ de pe întreg teritoriul
Ungariei şi Transilvaniei, catolică şi maghiară. Lupta clerului şi a credincioşilor uniţi împotriva acestor
încercări de schimbare a credinţei şi a tradiţiilor sau de pierdere a autonomiei Bisericii, reprezintă a
pagină luminoasă din trecutul acesteia.
Pentru că Marea Adunare Naţională românească de pe Câmpia Libertăţii din mai 1848
preconizase restaurarea “vechii Mitropolii” a Transilvaniei - ceea ce ar fi dus, în final, la refacerea
unităţii bisericeşti a românilor - episcopii uniţi de Blaj şi Oradea au condamnat, prin anumite pastorale
(circulare) adresate credincioşilor lor, hotărârile istorice adoptate de acea Adunare de la Blaj. S-a cerut
şi sprijinul Arhiepiscopiei romano-catolice maghiare din Esztergom. Drept aceea, într-o conferinţă a
tuturor episcopilor romano-catolici şi greco-catolici din Ungaria şi Transilvania, ţinută la Esztergom,
în 1850, episcopul Vasile Erdelyi de la Oradea a propus ridicarea Episcopiei Blajului la demnitatea de
Mitropolie şi înfiinţarea a două dieceze noi. Curtea din Viena şi Curia romană, cum era de aşteptat, şi-
au dat acordul. Şi astfel, prin bula papală “Ecclesiam Christi” din 26 noiembrie 1853, dieceza Blajului
devenea Arhiepiscopie şi Mitropolie, sub denumirea de “Alba Iulia şi Făgăraş” (dar cu sediul la Blaj),
cu trei dieceze sufragane: Oradea (înfiinţată încă din 1777), Gherla şi Lugoj, care au luat fiinţă acum,
prin două bule papale diferite. Înfiinţarea diecezei de Gherla era binevenită pentru Biserica
românească unită, pentru că au intrat în componenţa ei 144 de parohii şi filiale, cu aproximativ
100.000 de credincioşi din Maramureş şi zonele de nord ale Transilvaniei care până atunci
aparţinuseră de eparhia unită ruteană de la Muncaci. În schimb, eparhia Lugojului avea un număr
redus de parohii, cu abia 39.000 de credincioşi. Toţi episcopii erau numiţi direct de împărat; doar
mitropolitul era numit de împărat dintr-o listă de trei persoane propuse de un “sinod electoral” format
numai din reprezentanţii clerului.
Primul mitropolit de Blaj a fost Alexandru Sterca Şuluţiu (ales episcop încă din 1850,
devenit mitropolit în 1853, instalat în această demnitate abia în octombrie 1855), militant pentru
drepturile românilor, alături de Andrei Şaguna. După moartea lui a fost numit Ioan Vancea (1868-
1892), până atunci episcop de Gherla (printre cei trei propuşi figura şi marele cărturar Timotei Cipariu,
dar acesta nu era agreat de autorităţile maghiare din cauză că era un reprezentat de seamă al vieţii
naţional-politice româneşti). Noul mitropolit s-a interesat îndeaproape de şcolile din dieceza sa. După
moartea sa (1892), sinodul electoral a propus, în aprilie 1893, trei candidaţi, din care împăratul avea
dreptul de a numi unul, care să fie agreat şi de autorităţile din Budapesta. Din nefericire, toţi
candidaţii: episcopul Victor Mihali de la Lugoj, vicarul Ioan Micu Moldovan, membru al Academiei
Române şi preşedinte al Astrei şi protopopul Sibiului Ioan Rusu, autor de lucrări istorice, nu erau
agreaţi de Guvern, care voia să impună pe episcopul maghiarofil Ioan Szabó de la Gherla. După lungi
tergiversări, a fost numit Victor Mihali de la Lugoj, în decembrie 1894, obligat să semneze o
declaraţie că se va abţine de la orice activitate naţional-politică. A păstorit până la moarte (ianuarie
1918), fiind preocupat şi el de apărarea şcolilor sale.
Între episcopii sufragani, consemnăm pe Ioan Alexi, primul episcop de Gherla (1856-1863),
Mihail Pavel, fost la Gherla (1872-1879), apoi la Oradea (1879-1902), Dimitrie Radu, fost la Lugoj
(1896-1903), apoi la Oradea (1903-1920), copreşedinte al Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918,
Iuliu Hossu de la Gherla (1917-1948), membru al delegaţiei care a prezentat actul unirii la Bucureşti,
toţi preocupaţi de propăşirea învăţământului românesc din diecezele pe care le-au cârmuit. A fost
regretabil că printre episcopii uniţi s-au numărat şi câţiva filomaghiari ca Vasile Erdely (1843-1862),
Iosif Papp Szilagy (1863-1873) şi Ioan Oltean (1874-1877) de la Oradea sau Ioan Szabó de la Gherla
(1879-1911), lucru ce rezultă şi din grafia numelor lor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor uniţi au
pus mereu problema respectării autonomiei Bisericii unite şi a revenirii la “sinodalitate”, adică la
implicarea elementului laic la conducerea Bisericii, dar ierarhii uniţi n-au ţinut seamă de aceste
revendicări legitime ale păstoriţilor lor. Mai mult chiar, mitropolitul Ioan Vancea a făcut două
încercări îndrăzneţe pentru deplina catolicizare a Bisericii unite din Transilvania şi pentru
subordonarea ei totală faţă de papa şi Congregaţia “De Propaganda Fide” din Roma. Astfel, în 1872 şi
1882 a convocat la Blaj câte un “Conciliu provincial”, urmate de un al treilea, în 1900 (convocat de
mitropolitul Victor Mihali), cu participarea câtorva canonici, profesori de teologie şi protopopi din
fiecare dieceză. La fiecare Conciliu, mitropoliţii respectivi au prezentat participanţilor câte o
“mărturisire de credinţă“, cu acceptarea întregii învăţături a Bisericii romano-catolice (de pildă sinodul
VIII şi celelalte sinoade pe care ortodocşii le numesc “generale”, iar catolicii “ecumenice”,
subordonare totală faţă de papa, infailibilitatea papei etc.)
Cu alte cuvinte, cele trei Concilii au introdus dogme noi, necunoscute în Biserica românească
unită. Când au fost publicate hotărârile acestor trei Concilii, luate fără ştirea clerului şi a
credincioşilor, mulţi intelectuali uniţi au luat atitudine vehementă împotriva lor. De pildă, profesorul
Nicolae Densuşianu, într-o broşură tipărită la Braşov în 1893, califica aceste Concilii drept “adevărate
adunări secrete pentru schimbarea religiunii strămoşeşti a poporului român”, declarând că “unirea cea
adevărată, catolică, cu Biserica Romei, nu a făcut-o episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea”. 3
După crearea statului dualist austro-ungar în 1867, cercurile politice maghiare catolice au
preconizat organizarea unei Biserici catolice “autonome” faţă de Roma, pe teritoriul Ungariei şi
Transilvaniei, în care să fie inclusă şi Biserica românească unită. Problema s-a pus mereu, mai ales în
anii 1870 şi 1898, când s-au convocat două Congrese speciale la Budapesta, care să se ocupe de
realizarea acestui deziderat. Dar ierarhii români uniţi au înaintat memorii de protest împăratului
Francisc Iosif şi primatului catolic al Ungariei; reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor au ţinut
adunări de protest la Cluj şi Lugoj. Cu toate acestea, Congresul catolic întrunit în 1898 la Budapesta -
fără participarea reprezentanţilor Bisericii unite - a hotărât ca ea să fie inclusă în Biserica romano-
catolică “autonomă“ din Ungaria şi Transilvania. Memoriile ierarhilor către împărat, nunţiul papal din
Viena şi arhiepiscopul-primat al Ungariei au rămas fără rezultat.
În anul 1912 s-a făcut o nouă încercare de înstrăinare, măcar parţială, a Bisericii româneşti
unite, prin înfiinţarea aşa numitei Episcopii greco-catolice maghiare de Hajdudorog. A fost creată
în urma presiunilor Guvernului din Budapesta, pentru credincioşii români şi ruteni uniţi din judeţele
Hajdu şi Szabolcs, azi în Ungaria, din zona vestică a actualelor judeţe Bihor şi Satu Mare şi din sud-
vestul Transilvaniei, adică din “Secuime”. Aceşti credincioşi, datorită contactului zilnic cu populaţia
maghiară din zonele respective, au început să folosească limba maghiară, atât în vorbirea curentă cât şi
în biserici (s-au tradus pentru ei şi cărţi de slujbă ortodoxă în ungureşte), fapt pentru care autorităţile
de stat îi considerau maghiari. Protestul episcopilor uniţi de la Oradea şi Gherla, care au solicitat o
audienţă papei, ca şi ale credincioşilor români întruniţi într-o mare adunare - cu 20.000 de participanţi
-, la Alba Iulia, în 16/29 mai 1912, au rămas fără rezultat (între cei care au luat cuvântul se numărau şi
George Pop de Băseşti şi Iuliu Maniu). Şi astfel, a luat fiinţă noua dieceză de Hajdudorog, prin bula
“Christi Fidedeles Graeci”, din 8 iunie 1912, semnată de papa Pius X. Era subvenţionată de statul
austro-ungar şi subordonată Arhiepiscopiei romano-catolice maghiare de Esztergom. Cuprindea 162
de parohii cu câteva sute de filii , dintre care 83 de parohii, cu 382 filii şi 172 cătune erau româneşti,
luate de la diecezele Oradea, Gherla şi Blaj. Cele luate de la Arhiepiscopia Blajului erau situate în
partea de răsărit a Transilvaniei (actualele judeţe Mureş, Harghita şi Covasna), într-o zonă populată cu
secui, ele fiind constituite într-un “Vicariat al Secuimii”, cu sediul la Târgu Mureş.
În cursul anului 1912 s-au convocat numeroase adunări de protest, s-au înaintat memorii unor
foruri civile şi eclesiastice, s-au scris articole în presa vremii, cerându-se mereu revizuirea hotărârii
papale. Mai mulţi intelectuali uniţi au propus revenirea la Biserica ortodoxă, încât nici un român să nu
ajungă sub cârmuirea Hajdudorogului. Sute de credincioşi ţărani şi câţiva preoţi români au refuzat să
primească pe vicarul noii dieceze, maghiarul Jaczkovics Mihály, plecat în vizite canonice în parohiile
româneşti, însoţit de reprezentaţi ai organelor administrative şi de jandarmi (cazul preotului Gheorghe
Mureşan şi a 14 credincioşi din Moftinu Mic, jud. Satu Mare, arestaţi şi condamnaţi la închisoare pe
diferite termene, sau preotul Mihail Ciurdariu din Doba jud. Satu Mare).
Credincioşii ruteni din Maramureş au avut aceeaşi atitudine demnă; în septembrie 1913 -
martie 1914 a avut loc la Sighet un răsunător proces, cu condamnarea la închisoare a 32 de credincioşi
ruteni care luaseră atitudine faţă de noua dieceză întrucât se urmărea şi maghiarizarea lor.
Deşi prin bula papală din 1912 s-a interzis folosirea limbii maghiare în slujbă, în foarte multe
parohii româneşti şi rutene preoţii trimişi de conducerea noii dieceze o foloseau în slujbă, în predică,
în pastoraţie şi în corespondenţă.
Parohiile româneşti anexate la Episcopia de Hajdudorog au revenit la diecezele din care au
fost desprinse abia după 1 decembrie 1918. Se încheiau astfel toate încercările de înstrăinare a
credincioşilor români.4

2.4.3. Învăţământul teologic şi laic îndrumat de Biserică

2.4.3.1. Şcolile teologice. După o serie de cursuri sporadice de pregătire a viitorilor preoţi, în
secolul al XIX-lea se ajunge la un învăţământ teologic sistematic în toate ţările româneşti.
La Sibiu, în Sinodul eparhial convocat în martie 1850 s-a decis ca în locul “cursului clerical”
de un an să se creeze un Institut teologic-pedagogic, pentru pregătirea viitorilor preoţi şi învăţători
ortodocşi. Potrivit acestei hotărâri, în 1852 cursurile teologice au fost ridicate la doi ani, iar în 1861 la
trei ani, fiind admişi, de acum înainte, numai absolvenţi de gimnaziu de opt clase. În 1853 s-au pus
bazele unei “secţiuni pedagogice”, în care se primeau absolvenţi ai “gimnaziului inferior” (cu patru
clase); treptat cursurile acestei “secţii” au ajuns la patru ani, cum au rămas până în 1919, când “secţia
pedagogică“ a devenit “Şcoala normală Andrei Şaguna”, dar tot sub îndrumarea Bisericii.
Dintre tinerii trimişi de Şaguna în mari centre universitare din Apus s-au recrutat noi
profesori, care vor deveni apoi personalităţi reprezentative ale vieţii culturale şi naţionale româneşti, ca
Nicolae Popea, Ioan Popescu, şi Zaharia Boiu, membrii corespondenţi ai Academiei, autori de
manuale didactice, Nicolae Cristea, ziarist de prestigiu şi militant pentru drepturile românilor
transilvăneni, Ilarion Puşcariu, istoric şi autor de manuale şcolare, viitor arhiereu, Dimitrie Comşa şi
Daniil Popovici-Barcianu, condamnaţi în procesul memorandiştilor”, Simion Popescu, apreciat
teolog, mai târziu profesor în Bucureşti, autorul unor lucrări de teologie propriu zisă, Petru Şpan,
pedagog de seamă şi autor de lucrări de specialitate, George Dima şi Timotei Popovici, profesori de
muzică şi compozitori.
În primele două decenii ale secolului nostru au fost numiţi alţi profesori de prestigiu: Nicolae
Bălan, viitor mitropolit al Ardealului, Ioan Lupaş şi Silviu Dragomir, mai târziu profesori la
Universitatea din Cluj şi membrii ai Academiei Române, Onisifor Ghibu şi Pavel Roşca, profesori
pentru disciplinele pedagogice, Romulus Cândea, istoric, toţi trei deveniţi profesori universitari după
1918 şi alţii.
La Arad exista o “preparandie” (şcoală pedagogică) încă din 1812, pentru pregătirea
învăţătorilor români ortodocşi din Banat şi Crişana, cu 15 luni, apoi cu doi şi trei ani de studii. Aici au
activat cunoscuţii cărturari preotul Dimitrie Ţichindeal, Constantin Diaconovici-Loga, Iosif
Iorgovici, urmaţi de Dimitrie Constantini, Alexandru Gavra, Atanasie Şandor, preotul Ioan Rusu
şi alţii. La 1 noiembrie 1822 s-a deschis la Arad şi un Institut teologic, cu doi ani de studii, iar din
1824 cu trei, cum au rămas până după 1918. Din 1852 se primeau numai absolvenţi de gimnaziu cu
opt clase. În 1876 cele două şcoli s-au contopit sub o singură conducere, sub denumirea de Institut
teologic-pedagogic. Dintre profesorii de teologie consemnăm pe Gavriil Raţ, viitorul episcop
Gherasim al Aradului Ghenadie Popescu mai târziu profesor la Seminariile din Roman şi Bucureşti,
Miron Romanul, viitorul mitropolit, Vasile Mangra, ales şi el mitropolit, autor de lucrări istorice,
membru al Academiei Române, apreciatul ziarist Romul (Roman) Ciorogariu, viitor episcop de
Oradea şi alţii.
În Banat mulţi tineri români au învăţat în Seminarul teologic sârbesc din Carloviţ sau în
“secţia românească“ a Seminarului din Vârşeţ, înfiinţat în 1822. În 1865, odată cu înfiinţarea
Episcopiei de Caransebeş această “secţie” românească - acum cu trei ani de studii - a fost transferată la
noul centru eparhial. În 1874 s-a înfiinţat aici şi o “secţie pedagogică“ cu doi ani, iar din 1896 cu patru
ani de studiu. Deci acum avea şi Caransebeşul un “Institut teologic-pedagogic”, ca şi la Sibiu şi la
Arad. Dintre profesorii de aici menţionăm pe Filaret Musta, mai târziu arhiereu-vicar, Iuliu Iosif
Olariu, unul din iluştrii teologi ai timpului, autor a numeroase manuale didactice, pedagogul Ştefan
Velovan, pedagogul şi istoricul Patriciu Dragalina, Petru Barbu, autor de lucrări catehetice şi
manuale şcolare, un timp Vasile Goldiş, luptătorul politic de mai târziu, iar la începutul secolului al
XX-lea teologii Dimitrie Cioloca, Vasile Loichiţa (mai târziu numit la Facultatea de Teologie din
Cernăuţi) şi alţii.
Biserica unită din Transilvania îşi avea propriul ei Seminar teologic la Blaj, înfiinţat încă
din 1754. În secolul al XIX-lea Seminarul avea patru ani de studiu şi primea numai absolvenţi de
gimnaziu superior. Între profesori s-au remarcat cunoscuţii istorici şi lingvişti Timotei Cipariu şi
Ioan Micu Moldovan, membri activi ai Academiei Române, apoi Gavril Pop, Victor Smigelschi,
Isidor Marcu, autorii unor lucrări teologice, istoricul Augustin Bunea, membru al Academiei
Române; la începutul secolului al XX-lea reţinem pe profesorii Vasile Suciu şi Alexandru Nicolescu,
viitori mitropoliţi ai Blajului, care au publicat câteva manuale pentru învăţământul teologic unit.
În 1859 s-a deschis o şcoală teologică la Gherla - sub numele de “liceu teologic” - în care
învăţau tineri din părţile de nord ale Transilvaniei şi din Maramureş.

2.4.3.2. Învăţământul gimnazial. Cele două Biserici româneşti din Transilvania - ortodoxă şi
unită - s-au preocupat mereu şi de pregătirea viitorilor intelectuali români. În acest scop, s-au înfiinţat
câteva gimnazii (licee) confesionale, fie ortodoxe, fie unite, toate cu limba de predare română, ele fiind
singurele şcoli româneşti de acest tip, pe lângă gimnaziile maghiare şi săseşti - fie “de stat”, fie
“confesionale”, - mult mai vechi şi mai bine dotate.
Prima şcoală românească de tip mediu s-a deschis la Blaj, în toamna anului 1754, prin
stăruinţele episcopului Petru Pavel Aron. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea ea a devenit gimnaziu cu
opt clase. La această şcoală au funcţionat câţiva dascăli de prestigiu, ca Samuil Micu, Petru Maior,
Ioan Budai Deleanu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, apoi Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul,
Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, latinistul şi folcloristul Alexie Viciu, compozitorul Iacob
Mureşianu, în secolul al XIX-lea, iar la începutul celui de al XX-lea scriitorul Alexandru Ciura şi
naturalistul Alexandru Borza.
În 1828, episcopul unit Samuil Vulcan de la Oradea a înfiinţat un gimnaziu cu 4 clase la
Beiuş, iniţial cu patru clase, apoi cu opt, având şi câţiva dascăli de seamă, între care şi Alexandru
Roman, viitor membru al Academiei Române, Constantin Pavel, autor de lucrări istorice-literare şi
alţii. În ambele gimnazii unite - mai ales la Beiuş - au învăţat şi mulţi tineri ortodocşi.
Biserica Ortodoxă şi-a putut înfiinţa propriile ei gimnazii abia în timpul păstoririi lui Andrei
Şaguna. Deşi el ceruse, încă din 1850, aprobarea autorităţilor pentru înfiinţarea a şase gimnazii
superioare (cu opt clase), şase inferioare (cu patru clase) şi şase şcoli reale (tehnice), n-a reuşit să
realizeze aceste deziderate decât într-o măsură foarte redusă. Astfel, la 1 noiembrie 1850 s-au deschis
la Braşov cursurile primului Gimnaziu ortodox din Transilvania, prin strădaniile protopopului Ioan
Popasu, viitorul episcop de Caransebeş, cu sprijinul lui Andrei Şaguna; în 1860 cursurile au ajuns la
opt clase. Era subvenţionat de bisericile “Sfântul Nicolae” “din Şcheii Braşovului” şi “Adormirea” din
Braşov, la care se adăugau daniile unor credincioşi şi chiar subvenţii din partea Guvernului României.
În 1851 s-a ridicat monumentala clădire a Gimnaziului, existentă şi azi. În toamna anului 1869 s-a
deschis - pe lângă Gimnaziu - şi o şcoală reală (tehnică), cu patru clase, precum şi o şcoală comercială,
cu trei clase, care au funcţionat până după 1918.
Gimnaziul braşovean-care poartă până azi numele mitropolitului Andrei Şaguna - a avut în
tot cursul existenţei sale un corp profesoral de excepţie. Reţinem doar câteva nume: Gavriil
Munteanu, fost profesor la seminariile din Buzău şi Râmnic, membru al Academiei Române, Virgil
Oniţiu, membru corespondent al Academiei, Andrei Bârseanu, membru activ al aceluiaşi for
cultural, preşedinte al Astrei, militanţii politici Valeriu Branişte şi Vasile Goldiş, compozitorii
Ciprian Porumbescu şi George Dima şi mulţi alţii. Menţionăm faptul că în acest liceu au învăţat şi
tineri uniţi, dar şi unii din vechea Românie.
Al doilea Gimnaziu ortodox din Transilvania a fost cel din Brad (judeţul Hunedoara),
înfiinţat în 1868, din iniţiativa preoţilor din protopopiatul Brad, întreţinut din daniile preoţilor şi
credincioşilor din “Ţara Zarandului”. Va purta - până azi - numele lui Avram Iancu.
Cele două Biserici au îndrumat şi câteva şcoli pedagogice pentru pregătirea viitorilor
învăţători, dintre care câteva au şi fost menţionate: Arad (1812), Sibiu (1853), Caransebeş (1874), Blaj
(1865), Gherla (1869), care au funcţionat până după 1918. Două au avut o existenţă mai scurtă:
Năsăud (1837-1857) şi Haţeg (1854-1857).
Biserica românească din Transilvania a organizat şi alte tipuri de şcoli: o şcoală de fete la
Blaj, devenită, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, “şcoală poporală superioară de fete”, iar în 1919
liceu, cu opt clase; o şcoală medie de fete cu patru clase la Oradea, deschisă în 1896 de episcopul
Mihail Pavel, alta la Arad, sub îndrumarea Episcopiei de acolo. În 1898 a luat fiinţă la Blaj o “şcoală
de meserii şi negustorie”, susţinută de Mitropolie (Guvernul din Budapesta a încercat să introducă
limba maghiară în predare, dar fără rezultat).
Pentru susţinerea acestor şcoli medii româneşti, s-au creat peste o sută de “fonduri” şi
“fundaţiuni”, administrate de Biserică, din care se acordau şi burse elevilor săraci. Cea mai însemnată
a fost “Fundaţia Emanuil Gojdu”, a unui avocat aromân stabilit în Budapesta, administrată de
Mitropolia din Sibiu, din care s-au acordat burse la peste 5500 de elevi şi studenţi români în perioada
1871-1918. Biserica unită avea “Fundaţia vanceană“, creată de mitropolitul Ioan Vancea, din care se
acordau burse şi ajutoare elevilor din Blaj. La Oradea episcopul unit Ignatie Darabant a deschis un
internat încă din 1792; până în 1918 au fost primiţi aici gratuit, aproximativ 12.000 de elevi uniţi dar şi
ortodocşi. Tot la Oradea comerciantul Nicolae Jiga şi-a lăsat averea pentru înfiinţarea unui internat
pentru elevii ortodocşi care învăţau în acest oraş. 5

2.4.3.3. Şcolile “poporale” îndrumate de Biserică. În fiecare eparhie românească din


Transilvania existau şcoli primare în mediul rural, sub oblăduirea celor două Biserici. Primii lor
directori - spre sfârşitul secolului al XVIII-lea - au fost Gheorghe Şincai la Blaj şi Dimitrie
Eustatievici la Sibiu, urmaţi de alţii. Din nefericire, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
Guberniul transilvan a trecut şcolile ortodoxe sub controlul episcopului romano-catolic maghiar din
Alba Iulia. Este interesantă o statistică din 1858, privind întregul învăţământ primar confesional din
Transilvania de atunci: 2398 de şcoli, din care 460 germane, 957 maghiare, 981 româneşti (dintre care
peste 600 ortodoxe cu 33.229 elevi), cu un efectiv total de peste 90.000 de elevi. 6
Învăţământul poporal ortodox a înregistrat un progres remarcabil în timpul păstoririi lui
Şaguna. Încă din primul Sinod eparhial din 12 martie 1850 s-a hotărât ca preoţii parohi să funcţioneze
ca “directori şcolari”, protopopii ca “inspectori” ai şcolilor din protopopiatul lor, iar episcopul ca
“inspector suprem” al şcolilor din întreaga eparhie.7 Aceste prevederi s-au fixat apoi şi în scris în
“Statutul Organic” din 1868, sancţionat şi de împăratul Francisc Iosif I în 1869. Pe baza unei legi de
stat (Articolul de Lege 38 din 1868), şcolile poporale ale tuturor confesiunilor erau împărţite în două
cicluri: primul cu şase clase, de la 6 la 12 ani, al doilea fiind numit “şcoala de repetiţie”, de la 12 la 15
ani.
Fiecare “Consistoriu” (Consiliu eparhial) ortodox avea o “secţie şcolară“, condusă de un
“asesor şcolar”, care se ocupa cu problemele privitoare la şcolile din eparhia respectivă. Învăţătorii
erau pregătiţi în “secţiile pedagogice” ale Institutelor din Sibiu, Arad şi Caransebeş. În multe cazuri
funcţionau ca învăţători şi absolvenţi de teologie, înainte de hirotonie. Ei erau aleşi de adunarea
parohială a fiecărei parohii (ca şi preotul). Manualele şcolare erau întocmite de profesorii secţiilor
pedagogice sau chiar de unii preoţi şi tipărite la centrele eparhiale. Întreţinerea şcolilor poporale se
făcea din aşa numita “dare culturală“ (recunoscută prin Legea 38 din 1868), care reprezenta 5% din
impozitul către stat plătit de fiecare cetăţean; ulterior s-a admis ca acest procent să poată fi majorat, în
funcţie de necesităţile şcolilor fiecărei confesiuni. În ce priveşte numărul acestor şcoli, reţinem că la
sfârşitul păstoririi lui Şaguna, numai în Arhiepiscopia Sibiului existau 800 de astfel de şcoli. Altele
existau în eparhiile Arad şi Caransebeş sau în “Vicariatul de Oradea”.
În Biserica unită existau sute de şcoli în diecezele Blaj, Oradea, Gherla şi Lugoj, îndrumate
de câte un “canonic şcolar”. Învăţătorii erau formaţi tot în şcolile Bisericii.
În 1882, în întreaga Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei existau 1578 de şcoli poporale, cu
1722 de învăţători. În 1880 Arhiepiscopia Blajului avea 540 de şcoli poporale. În 1914, la izbucnirea
primului război mondial, Biserica ortodoxă îndruma 1536 de şcoli, iar cea unită 1119.8 Aceste simple
date statistice pun în lumină aportul deosebit pe care l-a adus Biserica în acţiunea de culturalizare a
maselor româneşti din Transilvania.
În perioada dualismului se înregistrează, însă, o serie de schimbări în legislaţia şcolară, în
detrimentul celorlalte naţionalităţi, cu tendinţa vădită de maghiarizare a lor prin şcoală. Vom prezenta
succint conţinutul acestora.
În 1879 ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Trefort Ágoston a prezentat Parlamentului un
proiect de lege privind introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile pedagogice şi poporale
româneşti, precum şi obligaţia, pentru învăţători, de a învăţa limba maghiară în decurs de patru ani.
Protestele deputaţilor români, sârbi, slovaci şi saşi din Camera deputaţilor (Dietă), sau cele ale
ierarhilor în Casa Magnaţilor (Camera superioară), ai cărei membrii erau, ca şi protestele în presă, au
rămas fără rezultat. Proiectul a fost admis (Articolul de Lege 18), încât Consistoriile eparhiale
ortodoxe şi Capitlurile unite au fost nevoite să introducă limba maghiară ca obiect de studiu în şcolile
pedagogice şi poporale.9
În 1883 Parlamentul din Budapesta a votat o nouă lege, opera aceluiaşi ministru şovin
Trefort, prin care s-a introdus studiul obligatoriu al limbii maghiare în gimnaziile româneşti îndrumate
de Biserică, precum şi obligaţia, pentru profesori, de a cunoaşte temeinic această limbă (Articolul de
Lege 30). Tot atunci s-a interzis primirea de subvenţii din partea Guvernului României pentru
Gimnaziul din Braşov. Ca şi în 1879, protestele ierarhilor români, ale deputaţilor români din Parlament
şi ale presei au rămas fără rezultat.10
În 1891, Parlamentul votează Legea grădiniţelor de copii, potrivit căreia urmau să se
înfiinţeze sute de grădiniţe, la oraşe şi sate, pentru copii între 3 si 6 ani, obligaţi să le frecventeze,
limba de conversaţie fiind cea maghiară.11
Apogeul politicii de maghiarizare prin şcoală l-au atins două legi şcolare din anul 1907,
elaborate din iniţiativa şi sub îndrumarea directă a contelui Apponyi Albert, pe atunci ministru al
Cultelor şi Instrucţiunii Publice ( este cel care, în 1920, va conduce delegaţia ungară la Conferinţa de
pace de la Trianon). Legile lui Apponyi vizau desfiinţarea şcolilor primare româneşti, slovace şi
sârbeşti şi înlocuirea lor cu şcoli de stat, cu învăţământ exclusiv în limba maghiară. Se prevedea
obligaţia, pentru toate şcolile din Ungaria de atunci, de “a dezvolta şi întări în elevi spiritul de
ataşament la patria ungară şi conştiinţa că aparţin la naţiunea ungară“. Se preconiza, prin aceste legi, o
sporire a numărului de ore pentru învăţarea limbii maghiare, ca şi obligaţia, pentru învăţători, de-a o
cunoaşte temeinic. Tot acum s-a prevăzut o majorare a salariilor tuturor învăţătorilor din Ungaria şi
Transilvania, cu obligaţia, pentru parohiile care aveau astfel de şcoli, de a plăti integral salariile
învăţătorilor. În cazul în care parohiile nu le puteau achita, Ministerul se angaja să suporte diferenţa de
salar, dar îşi rezerva dreptul de a numi pe viitorii învăţători. Dacă salariul unui învăţător nu putea fi
achitat, şcoala se desfiinţa şi în locul ei se crea una nouă, cu limba de predare maghiară.
Adunările româneşti de protest, cuvântul deputaţilor români în Cameră (Dietă) şi al ierarhilor
în Casa Magnaţilor, protestele în presă, au rămas infructuoase, proiectele lui Apponyi fiind votate de
cele două Camere şi sancţionate de împărat, intrând în vigoare de la 1 iulie 1907. În astfel de
împrejurări, “darea culturală“ s-a majorat mereu pentru a salva şcolile. În bugetele eparhiilor s-au
alocat fonduri suplimentare pentru aceste şcoli. În pofida acestor eforturi, totuşi multe parohii au fost
nevoite să solicite “întregirea” sau completarea salariului de la stat, iar unele şcoli au fost închise.
După o statistică oficială, de stat, între anii 1908-1910 au fost închise 420 de şcoli româneşti. Multe
din ele - ortodoxe şi unite - au fost salvate datorită subvenţiilor generoase venite din partea marelui
mecenat basarabean Vasile Stroescu.12
În 1917-1918, acelaşi ministru a încercat să dea o ultimă lovitură şcolilor româneşti prin
crearea aşa numitei “zone culturale”. Aceasta însemna etatizarea tuturor şcolilor româneşti situate în
arcul carpatic, deci pe graniţa cu vechea Românie (judeţele Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov,
Făgăraş, Târnava Mare, Sibiu, partea sudică din Hunedoara şi Caraş-Severin). Prin crearea acestei
“zone culturale” se urmărea - după cum arăta însuşi ordinul ministrului din 2 august 1917 - “ca ţara
(Ungaria, n.n.) să fie deplin asigurată în contra strecurării oricărui spirit de atragere către statul vecin
(România n.n.), mai ales în judeţele mărginaşe…” În această “zonă“ urmau să se înfiinţeze 1600 de
şcoli primare de stat, deci maghiare şi 800 de grădiniţe, cu limba de conversaţie maghiară. Ministerul a
numit un “comisar special” care să se ocupe de etatizarea şcolilor din “zona culturală“ nou creată, în
persoana baronului Emil Horváth Petrichevich, un armean maghiarizat, avocat în Dej. Din dispoziţia
acestuia, diferiţi pretori şi notari maghiari au încercat să intimideze pe preoţii români şi comitetele lor
parohiale, ca să accepte cedarea şcolilor. Nereuşind, a încercat să rezolve problema în Consistoriul
Arhiepiscopiei Sibiului, în Consistoriul mitropolitan şi chiar în Sinodul Arhiepiscopiei (Adunarea
eparhială), dar fără rezultat. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în celelalte eparhii, fie ortodoxe, fie unite.
Evenimentele din toamna anului 1918 au împiedicat punerea în aplicare a acestui plan diabolic. La 9
noiembrie 1918, Consistoriul ortodox din Sibiu era înştiinţat telegrafic că toate măsurile privitoare la
“zona culturală“ erau revocate. Era prea târziu, căci apropiata zi de 1 Decembrie 1918 va pune capăt
oricăror încercări de înstrăinare a şcolilor româneşti.
Mai notăm că în cursul anului şcolar 1917/1918 în toate şcolile pedagogice româneşti
Guvernul a impus câte un “comisar”, cu drepturi depline de control: participare la ore, la şedinţele
consiliilor profesorale, supravegherea elevilor etc. (deşi mulţi elevi din clasele superioare erau
concentraţi în armata maghiară).13

2.4.4. Preoţimea din Transilvania şi implicarea ei


în viaţa naţional-politică românească

În perioada de care ne ocupăm, preoţimea românească din Transilvania - ortodoxă sau unită -
a avut un rol însemnat în evenimentele istorice care au marcat viaţa românilor. Amintim, în prealabil,
că în cursul revoluţiei din 1848-1849, preoţi de ambele confesiuni s-au implicat activ în evenimentele
dramatice din acei ani, fie ca participanţi la Adunarea naţională de la Blaj, fie ca membrii în delegaţiile
româneşti trimise la Cluj şi Viena, fie luptând în oastea revoluţionară a lui Avram Iancu.
După înăbuşirea revoluţiei, rolul preoţimii în viaţa politică a românilor transilvăneni începe
să scadă, situându-se acum pe primul loc reprezentanţii tinerei intelectualităţi româneşti. Totuşi în
cursul Războiului de independenţă purtat de România în 1877, conştiinţa de unitate naţională se
manifestă din nou cu o deosebită forţă, iar preoţimea dă dovadă încă odată de deplină solidaritate cu
românii de peste munţi. Mai mulţi tineri transilvăneni s-au înrolat ca voluntari în armata română (între
care şi absolventul de teologie de la Sibiu Vincenţiu Grama). Ziarele româneşti - între care şi
Telegraful Român, organul oficial al Arhiepiscopiei Sibiului - îşi informau în permanenţă cititorii
despre evenimentele care se petreceau “în ţară“ şi de eroicele lupte de la Griviţa, Plevna, Rahova şi
Smârdan, polemizând cu presa maghiară care publica ştiri tendenţioase. În toată Transilvania s-au
organizat comitete pentru colectarea de ajutoare (în bani, alimente şi medicamente) pentru Crucea
Roşie din România. Din cele 300 de liste de subscripţie, peste o sută au fost iniţiate de preoţi şi
protopopi, iar alte 20 de preotese. Românii transilvăneni au făcut atunci eforturi materiale apreciabile,
cu convingerea că independenţa de stat a României va duce şi la realizarea unităţii noastre de stat.14
Crearea statului dualist austro-ungar, a avut urmări însemnate pentru viaţa politică,
economică, culturală şi bisericească a românilor transilvăneni. La 3/15 mai 1868, prin aşa numitul
“Pronunciament” de la Blaj - la redactarea căruia au contribuit o serie de preoţi, îndeosebi din Blaj - se
protesta împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria. La 7 februarie 1869, în Conferinţa fruntaşilor
politici ai românilor din Banat şi Ungaria, s-au pus bazele Partidului Naţional al românilor din acele
teritorii - în frunte cu Alexandru Mocioni, adoptând ca tactică politică “activismul”. O lună mai târziu,
o Conferinţă similară a românilor din Transilvania propriu zisă care a avut loc în Miercurea Sibiului, a
pus bazele Partidului Naţional Român din Transilvania - în frunte cu Ilie Măcelariu - proclamând, ca
tactică, “pasivismul”, adică neparticiparea la viaţa politică a Ungariei, în semn de protest faţă de
anexarea Transilvaniei la Ungaria. Andrei Şaguna şi alţi clerici au cerut, totuşi, aderarea la “activism”.
Prin unificarea celor două Partide în 1881 - sub denumirea de Partidul Naţional Român - nu
se renunţa la “pasivism”, dar s-a hotărât, totuşi, să se redacteze un memoriu către Curtea imperială din
Viena, cu prezentarea revendicărilor fundamentale ale românilor transilvăneni. După cum se ştie,
realizarea acestui proiect s-a amânat mereu, încât abia în Conferinţa extraordinară a Partidului
Naţional Român din 20-21 ianuarie 1892 s-a decis să se alcătuiască un “Memorandum” către
împăratul Francisc Iosif I cu expunerea revendicărilor româneşti.
Redactat de un comitet de 25 membrii - între care şi câţiva preoţi şi profesori de teologie -
Memorandumul a fost definitivat în Conferinţa Partidului din 25-26 martie 1892, apoi tipărit la Sibiu,
în româneşte şi în câteva limbi de circulaţie. Soarta lui este cunoscută: impunătoarea delegaţie de 300
de persoane care urma să-l prezinte împăratului nu a fost primită, iar plicul sigilat care cuprindea textul
Memorandumului trimis nedesfăcut Guvernului din Budapesta, iar de acolo la Turda, pe adresa
preşedintelui de atunci al Partidului Naţional, Ioan Raţiu.
După cercetări care au durat aproape doi ani, autorităţile maghiare au intentat
memorandiştilor cunoscutul proces, care se va judeca la Cluj, între 7 şi 25 mai 1894, într-o atmosferă
de teroare şi lipsă completă de obiectivitate din partea instanţei. Între cei condamnaţi s-au numărat şi
câţiva reprezentanţi ai Bisericii: preotul unit Vasile Lucaciu din Şişeşti, lângă Baia Mare, condamnat
la 5 ani închisoare, profesorii Dimitrie Comşa şi Daniil Popovici Barcianu de la Institutul teologic-
pedagogic din Sibiu la 3, respectiv 2 ani şi 6 luni, preotul Nicolae Cristea, consilier arhiepiscopesc la
Sibiu, la 8 luni, preotul unit Gherasim Domide din Rodna Veche-Bistriţa la 2 ani şi 6 luni. Vasile
Lucaciu şi-a executat pedeapsa la Seghedin, iar ceilalţi la Vaţ, până la 15 septembrie 1896, când au
fost graţiaţi de împăratul Francisc Iosif. Pe lângă aceştia, o serie de alţi preoţi au fost anchetaţi, sub
acuzaţia că au difuzat Memorandumul. Ierarhii ambelor Biserici au refuzat să ia atitudine împotriva
mişcării memorandiste, aşa cum le ceruse Guvernul din Budapesta (cu excepţia maghiarofilului Ioan
Szábó de la Gherla). În toată Transilvania şi în Banat se cunosc mulţi preoţi care au sprijinit mişcarea
memorandistă.15
După arestarea conducătorilor Partidului Naţional Român, a fost ales un Comitet provizoriu,
în frunte cu ieromonahul Vasile Mangra de la Arad (viitorul mitropolit), pe atunci unul din militanţii
de seamă ai mişcării naţionale româneşti. A avut un rol însemnat în convocarea unei adunări de
protest, împotriva condamnării memorandiştilor, convocată la Sibiu, la 2 noiembrie 1894. Tot Vasile
Mangra este cel care a iniţiat şi acel Congres al naţionalităţilor asuprite din Ungaria, întrunit la
Budapesta, la 10 august 1895, la care au participat reprezentanţi ai românilor, slovacilor şi sârbilor.16
La 23 ianuarie 1905 Conferinţa de la Sibiu a Partidului Naţional Român decidea reluarea
politicii “activiste”. Aşa se face că la alegerile parlamentare care au urmat, au fost aleşi în Camera
deputaţilor (Dieta) din Budapesta mai mulţi deputaţi români, între care şi câţiva slujitori ai Bisericii:
protopopii Vasile Damian din Brad şi Gheorghe Popovici din Lugoj (ortodocşi) şi preotul unit Vasile
Lucaciu, care au reuşit să învingă în alegeri pe candidaţii cu “program guvernamental”. Alături de
mitropoliţii şi episcopii români - care erau membrii de drept în Casa Magnaţilor - aceşti deputaţi au
participat activ la dezbaterile parlamentare, protestând cu demnitate împotriva legilor şcolare ale
ministrului Apponyi, care urmăreau desfiinţarea şcolilor confesionale îndrumate de Biserică şi
înlocuirea lor cu şcoli de stat maghiare.
În ultimul deceniu al secolul al XIX-lea şi la începutul celui de al XX-lea, au avut loc
numeroase alte reprimări ale oricăror manifestări cu caracter naţional românesc. Se pot menţiona mai
multe nume de preoţi care au fost condamnaţi în cadrul unor “procese de presă“ sau “procese de
agitaţie” împotriva statului maghiar. Aşa au fost preoţii Ioan Macavei din Archiud - Bistriţa,
condamnat, în 1890, la şase luni “închisoare ordinară“ pentru două articole scrise în “Tribuna” de la
Sibiu; Vasile Morar din Ciufud (azi Izvoarele), lângă Blaj, la un an şi şase luni închisoare, împreună
cu învăţătorul Simion Crăciun (un an) şi teologul Ioan Simu (şase luni), plus amenzi, pentru că au
cântat “Deşteaptă-te române” şi “Doina lui Lucaciu”. În 1906 preotul Aurel Domşa din Blaj a fost
condamnat la 8 luni închisoare (executată la Cluj) şi 1200 coroane amendă, sub acuzaţia de “trădare de
patrie”, pentru că a condus un grup de 120 de români din Blaj şi împrejurimi la expoziţia jubiliară de
la Bucureşti. În 1907 preotul Petru Mihuţa din Beba Veche - Timiş a fost condamnat la şase luni
închisoare pentru că sprijinise candidatura unui român la alegerile de deputaţi. Aceeaşi acuzaţie i s-a
adus şi preotului septuagenar Petru Laslău din Vălişoara - Hunedoara; amândoi au fost închişi la
Seghedin. În aceeaşi închisoare se găsea, în 1907, tânărul profesor Ioan Lupaş de la Institutul
teologic-pedagogic din Sibiu, condamnat la trei luni de detenţie pentru un articol publicat în ziarul
“Ţara noastră“ din Sibiu, în legătură cu răscoala ţărănească din România.
Înfiinţarea Episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog a dus la numeroase proteste şi
tulburări, mai ales în parohiile vizitate de vicarul Jaczkovics Mihály, însoţit de reprezentaţi ai
autorităţilor locale şi de jandarmi. Mai mulţi preoţi, credincioşi şi ţărani care au refuzat să-l primească
au fost arestaţi şi judecaţi. A avut un larg ecou procesul credincioşilor din Moftinu Mic-Satu Mare,
care s-a desfăşurat la Satu Mare, în 1913 şi 1914, în care preotul paroh Gheorghe Mureşan a fost
condamnat la un an şi şase luni închisoare, iar 14 credincioşi (dintre care 7 erau minori) la câte şase şi
trei luni. Preotul Mihai Ciurdariu din Doba - Satu Mare a fost condamnat la 3 luni închisoare şi
escortat la Seghedin în Vinerea Patimilor din anul 1913. 17
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numeroşi profesori de teologie şi preoţi parohi au
îndrumat poporul şi în alte probleme, mai ales de ordin economic. De pildă, mulţi dintre ei au
contribuit la înfiinţarea unor bănci româneşti, făcând parte şi din comitetele lor de conducere: “Albina”
din Sibiu, apoi “Lumina” din Sibiu şi “Patria” din Blaj, amândouă înfiinţate de cele două Mitropolii,
“Economul” din Cluj, “Victoria” din Arad, “Timişana” din Timişoara (înfiinţată la stăruinţele
protopopului Meletie Drăghici), “Populară” din Caransenbeş (de preotul profesor Dimitrie Cioloca),
“Crişana” din Brad (de preotul profesor Ioan Gherman), “Maramureşana” din Sighet (de preotul
Simion Balea din Săpânţa) şi altele.18
Alţi preoţi au militat pentru formarea unei pături de meseriaşi români şi pentru organizarea
lor în asociaţii. Un rol însemnat în acest sens a avut mitropolitul Andrei Şaguna, care, prin pastorale
speciale, îndemna pe tinerii români să se îndrepte spre meşteşuguri.
La îndemnul său, preotul Nicolae Cristea, viitorul memorandist, a înfiinţat, în 1867,
Reuniunea sodalilor (calfe de meseriaşi n.n.) români din Sibiu, fiind primul ei preşedinte, timp de 30
de ani (1867-1897). Doi ani mai târziu, preotul Bartolomeu Baiulescu înfiinţează “Asociaţia pentru
sprijinirea învăţăceilor (ucenici n.n.) şi sodalilor meseriaşi români din Braşov”, fiind primul ei
preşedinte. Această Asociaţie a deschis o şcoală de meserii în Braşov, iar în 1877 preotul Baiulescu
întemeiază “Banca meseriaşilor români din Braşov - asociaţie de credit şi depuneri”; între anii 1886-
1889, tot el redactează, la Braşov, “Meseriaşul român, foaie pentru învăţătură şi petrecere alcătuită
pentru meseriaşi şi toţi iubitorii de meserii”, prima de acest gen la noi. Preotul şi profesorul unit Dr.
Grigorie Silaşi a fost preşedintele “Reuniunii sodalilor români din Cluj” (1874-1885), iar protopopul
ortodox Sergiu Medean din Sebeş a fost iniţiatorul şi primul preşedinte al “Reuniunii meseriaşilor şi
comercianţilor români “Andreiana” din Sebeş (1894). Se observă că toate acestea au luat fiinţă în
oraşe săseşti sau maghiare, în care românii au fost mult timp excluşi de la meserii.
Nu putem trece cu vederea pe Dimitrie Comşa, profesor de discipline economico-agricole la
Institutul teologic-pedagogic din Sibiu, care a fost iniţiatorul şi preşedintele “Reuniunii române de
agricultură din judeţul Sibiu; în această calitate a rostit numeroase conferinţe şi a făcut demonstraţii
practice în grădini şi în satele judeţului, a organizat expoziţii agricole şi etnografice, a pus bazele
primelor “însoţiri săteşti de credit şi cooperaţie săteşti”.19

Spre unitatea statală. Intrarea României în primul război mondial, la 14/27 august 1916, a
dus la o serie de acţiuni de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din partea
autorităţilor austro-ungare. Printre cei dintâi care au avut parte de suferinţe au fost preoţii şi învăţătorii
satelor româneşti de atunci. Aproximativ 150 de preoţi ortodocşi şi uniţi au fost arestaţi şi aruncaţi în
închisorile din Cluj, Târgu Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş sau Seghedin, sub acuzaţia
de “trădare de patrie” (maghiară) sau “spionaj în favoarea României” (se adaugă şi câteva preotese,
între care şi Elvira Cioran din Răşinari, mama viitorului filozof Emil). Vom menţiona doar câteva
cazuri mai semnificative: preoţii Coman Baca din Poplaca-Sibiu şi Ioan Coman din Sita Buzăului,
condamnaţi la moarte prin spânzurătoare (din fericire, sentinţa n-a fost executată), Teofil Păcurariu,
din Nandru-Hunedoara (12 ani temniţă grea, redusă însă la 5 ani), Mihail Ganea din Veneţia de Jos-
Făgăraş (8 ani şi 6 luni), toţi decedaţi la scurt timp după eliberare), Nicolae Munteanu şi Iosif
Caţavei din Lisa-Făgăraş (4 ani, amândoi morţi în închisoare), Lazăr Popa din Şinca Nouă-Făgăraş
(8 ani, reduşi la 3), Nicolae Vlad din Şelimbăr-Sibiu (10 ani), Ioan Capătă din Şona-Braşov (5 ani),
Ioan Modroiu din Vama Buzăului-Braşov (4 ani), Ioan Bogdan din Zizin-Braşov (4 ani), Ioan Nan
din Sânpetru-Braşov (3 ani), Gheorghe Neagovici din Întorsura Buzăului-Covasna (3 ani), Aurelian
Magheţ din Toager-Timiş (5 ani) şi mulţi alţii. Toţi au executat numai o parte din pedeapsă, - mai ales
în închisoarea din Cluj - fiind eliberaţi în urma evenimentelor din toamna anului 1918.
Opt preoţi au fost executaţi de bolşevicii unguri ai lui Bela Kún, la începutul anului 1918:
Ioan Opriş din Oprişani-Turda, Atanasie Conceatu din Deta-Timiş, Cornel Leucuţa şi Cornel
Popescu din Şimand-Arad, Augustin Târziu din Chereluş-Arad, Mihai Dănilă din Dijir-Bihor,
Isidor Silaghi din Bicău-Satu Mare şi Corneliu Gavriş din Boineşti-Satu Mare. Alţi câţiva preoţi au
fost condamnaţi la moarte, tot atunci, dar au fost salvaţi de trupele româneşti eliberatoare sau de
credincioşii lor.
Peste 220 de preoţi şi 15 preotese (între care şi Aurelia Goga din Răşinari, mama lui
Octavian) au fost deportaţi în judeţul Şopron, regiunea cea mai îndepărtată din Ungaria de vest, unde
au îndurat mari lipsuri materiale şi umilinţa din partea localnicilor. Mai puţini au fost deportaţi în
Zombor şi Becicherecul Mare, în Iugoslavia de azi. Câţiva preoţi şi-au pierdut viaţa în acest exil, ca
protopopul bănăţean Gheorghe Dragomir din Biserica Albă (la Şopron), Petru Langa din Şercaia-
Făgăraş (în satul Fúles), Dumitru Deac din Calvasăr-Sibiu (în Lakompák), iar aproximativ 20 au
murit la scurt timp după eliberarea din închisoare sau deportare.
Peste o sută de preoţi - mai ales din judeţele Braşov, Făgăraş şi Sibiu - au fost nevoiţi să-şi
părăsească parohiile şi să se retragă în vechea Românie, odată cu trupele române care intraseră în
Transilvania în august 1916. Unii dintre ei au fost numiţi preoţi în diferite parohii din Moldova, iar
alţii nevoiţi să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors acasă abia spre sfârşitul anului 1918.
Mai mulţi preoţi au fost mobilizaţi în armata austro-ungară, dar ei au fost cei care aduceau cuvânt de
mângâiere şi de învăţătură soldaţilor români din această armată ungară, siliţi să lupte pentru o cauză
străină neamului lor.20 Câţiva dintre aceşti preoţi militari au contribuit la formarea unor unităţi de
voluntari ardeleni (Viena, Praga ş.a.)
Mulţi preoţi transilvăneni au militat, prin cuvânt, dar mai ales prin faptă, pentru realizarea
unităţii noastre de stat. Cunoscutul luptător pentru drepturile poporului român, preotul Vasile
Lucaciu, a trecut în ţara mamă, împreună cu Octavian Goga, încă din 1914, desfăşurând o largă
acţiune pentru intrarea României în război, alături de Puterile Antantei. În 1917 a fost trimis de
Guvernul român - împreună cu preotul Ioan Moţa din Orăştie şi cu ziaristul Vasile Stoica - în
America (prin Siberia), iar de acolo a plecat singur la Paris, pentru a face cunoscute revendicările
româneşti.
În toamna anului 1918, după ce s-a constituit Consiliul Naţional Român, cu sediul la Arad, s-
au organizat pretutindeni consilii judeţene şi comunale, precum şi gărzi naţionale româneşti. Toţi
slujitorii celor două Biserici (episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protopopi şi preoţi -
parohi) au fost în primele rânduri ale luptătorilor pentru realizarea unităţii de stat, contribuind la
constituirea acestor noi organe la conducere românească. De pildă, la Sibiu au activat profesorii de
teologie Silviu Dragomir şi Nicolae Bălan, la Blaj vicarul Vasile Suciu (viitorul mitropolit) cu
profesorii Alexandru Borza şi Alexandru Ciura, la Caransebeş episcopul Miron Cristea,
protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul de teologie Petru Barbu, la Oradea vicarul Roman
Ciorogariu (viitor episcop) şi secretarul eparhial Aurelian Magier (viitorul episcop Andrei de la
Arad), la Lugoj protopopul Gheorghe Popovici şi alţii.
Propaganda naţională era sprijinită şi de periodicele bisericeşti de atunci: Telegraful Român
la Sibiu, Biserica şi Şcoala la Arad, Foaia Diecezană la Caransebeş, Unirea de la Blaj, la care se va
adăuga Gazeta Poporului de la Sibiu, redactate de profesorii teologi Nicolae Bălan, Silviu Dragomir
şi Ioan Broşu.
Pe baza directivelor Consiliului Naţional Român, la 14 noiembrie 1918 au fost trimişi la Iaşi
profesorul Dr. Nicolae Bălan de la Institutul teologic din Sibiu (viitorul mitropolit), însoţit de
căpitanul Victor Precup. Profesorul Bălan a luat legătura cu diferiţi demnitari de stat (Guvernul
României fiind refugiat la Iaşi), cu miniştrii Franţei, Angliei şi Statelor Unite, cărora le-a prezentat
situaţia din Transilvania. De la Iaşi a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, preşedintele Consiliului
Naţional Român (care era atunci secretarul Episcopiei de Arad), recomandându-i să convoace de
urgenţă o mare Adunare Naţională românească - de preferinţă la Alba Iulia - care “să proclame alipirea
necondiţionată la România”.21
La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, cele două Biserici
româneşti au fost reprezentate în primul rând prin delegaţii “de drept”: cei cinci episcopi în funcţiune,
4 vicari, 10 delegaţi ai Consistoriilor ortodoxe şi ai Capitlurilor unite, 129 de protopopi, câte un
profesor al Institutelor teologice-pedagogice şi câte doi reprezentanţi ai studenţilor de la aceste
Institute. Au fost aleşi apoi ca delegaţi oficiali, în diferite localităţi, numeroşi preoţi şi învăţători
confesionali.
În biroul Adunării de la Alba Iulia au fost aleşi trei preşedinţi (George Pop de Băseşti şi
episcopii Ioan Papp de la Arad şi Dimitrie Radu de la Oradea), trei vicepreşedinţi şi nouă secretari.
După cum se cunoaşte, raportul principal a fost prezentat de Vasile Goldiş, care a citit apoi şi istorica
Declaraţie de unire a Transilvaniei cu România. Între cei care au luat cuvântul pe “Câmpul lui Horea”
s-au numărat şi câţiva slujitori ai Bisericii. În Marele Sfat Naţional - format din 212 membrii - au fost
aleşi şi cei 10 episcopi, precum şi numeroşi profesori de teologie, protopopi şi preoţi. Acesta a ales
apoi Consiliul Dirigent, ca Guvern provizoriu, cu sediul la Sibiu, din care făcea parte şi preotul Vasile
Lucaciu. La 14 decembrie 1918 o delegaţie a Marelui Sfat Naţional - formată din Vasile Goldiş,
Alexandru Vaida-Voevod şi episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi Iuliu Hossu de la Gherla, -
au prezentat regelui Ferdinand, la Bucureşti, actul unirii Transilvaniei cu România. Se încheia astăzi
lupta de veacuri a poporului român pentru independenţă naţională şi unitate statală.22
Unirea de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări benefice şi pentru Biserică. La 18/31
decembrie 1919, episcopul Miron Cristea de la Caransebeş a fost ales în scaunul de mitropolit primat
al României, iar în 1925 va deveni primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Unirea statală din
1918 a dus şi la organizarea unitară a întregii Biserici Ortodoxe.

Note

1
Amănunte la Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.2 şi 3, ed. II, Bucureşti, 1992 şi 1994, capitolele
privitoare la Biserica din Transilvania.
2
Din bogata bibliografie privitoare la Şaguna, cităm doar trei lucrări care au devenit “clasice”: Nicolae Popea,
Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna, Sibiu, 1879, 387 p.; Dr. Ioan Lupaş, Mitropolitul Andrei Şaguna.
Monografie istorică, ed.II, Sibiu, 1911, 338 p.; Keith Hitchins, Orthodoxy and Nationality. Andrei Şaguna and the
Romanians of Transylvania, 1846-1873, Cambridge-London, 1977, X+334 p. (trad.rom. de prof.Aurel Jivi, Bucureşti,
1995, 345 p.)
3
Amănunte la Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol.III, Bucureşti, 1994, p.215-246; Acelaşi, Istoria
Bisericii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Cluj-Napoca, 1992, p.294-331.
4
Ştefan Manciulea, Episcopia greco-catolică maghiară de Hajdudorog şi românii, în rev. ”Cultura creştină“, Blaj, anul
XXII, 1942, nr.7-9, p.385-409 (şi extras); Antonie Plămădeală, Un episod important din lupta pentru limba română.
Încercări de deznaţionalizare prin Biserică a românilor din Transilvania de nord, Bucureşti, 1978, 50 p. (reprodus şi în
vol. Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, p.470-530).
5
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p.264-279.
6
Cf. Telegraful Român, an VI, nr.17/ 24 apr.1858, p.66.
7
Actele soboarelor Bisericii greco-răsăritene din Ardeal din anii 1850 şi 1860, Sibiu, 1860, p.45.
8
Dr.Onisifor Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p.165.
9
Legea publicată de Eugen Brote, Chestiunea română din Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1895, p. 203-205 şi Teodor
V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politico-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, vol.VI, Sibiu, 1910, p.
843-845. Amănunte la Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în
perioada dualismului, Sibiu, 1986, p. 136-141.
10
Teodor V. Păcăţian, op. cit., vol. VII, p. 85 şi urm; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar, p.142-146.
11
Eugen Brote, op. cit, p.219-236; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar, p.146-147.
12
Mircea Păcurariu, Politica statului ungar, p.152-164.
13
Amănunte la Lazăr Triteanu, Şcoala noastră, 1850-1918, “Zona culturală“, Sibiu, 1919, p.61-63 şi 96; Romulus Cândea,
Biserica ardeleană în anii 1916-1918, rev. ”Candela”, Cernăuţi, an XXXIII, nr. 9-10, 1926, p.232-275 (şi extras), ca şi
versiunea franceză în Revue de Transylvanie, VII-IX, 1941-1943, p.210-250; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar..,
p.161-178.
14
Mircea Păcurariu, Ecoul Războiului de independenţă în Telegraful Român” din Sibiu, în rev. ”Mitropolia
Ardealului”, an.XII, 1967, nr. 4-5, p.315-344; Acelaşi, Războiul de independenţă şi românii transilvăneni, în rev.
”Biserica Ortodoxă Română“, an. XCV, 1977, nr. 5-6, p.471-490.
15
A se vedea I. P. Papp, Procesul Memorandumului românilor din Transilvania. Acte şi date, 2 vol., Cluj, 1932-1933;
Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat, Bucureşti, 1947; Şerban Polverejan şi
Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente (1885-1897), Cluj, 1973.
16
Keith Hitchins, Românii din Transilvania şi Congresul naţionalităţilor, în vol. Cultură şi naţionalitate în
Transilvania, Cluj, 1972, p.73-94.
17
Mircea Păcurariu, Politica statului ungar…, p.86-98 (cu multe alte nume de preoţi condamnaţi la închisoare).
18
Sabin Cioranu, Rolul băncilor româneşti din Ardeal în pregătirea Unirii, în vol. ”Factorii transilvani ai Unirii”,
Braşov, 1943, p.67-120.
19
Mircea Păcurariu, Un memorandist, etnograf şi îndrumător al ţărănimii: profesorul Dimitrie Comşa (1846-1931), în
rev. ”Mitropolia Ardealului”, nr.XXVI, 1981, nr.9-10, p.871-880.
20
Date asupra acestor jertfe ale preoţimii la: Pr. Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii din Ardeal la războiul pentru
întregirea neamului, Cluj, 1925; Pr. Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, vol.II, Temniţe şi
lagăre, Bucureşti, 1940; Mircea Păcurariu, Politica statului ungar…, p.179-209.
21
Cf. Ioan Dăncilă, Biserica strămoşească şi marea noastră unire. Contribuţia mitropolitului Nicolae la actul unirii, în
vol. Omagiu I.P.S. Sale Dr. Nicolae Bălan la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p.42-55.
22
Amănunte la Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea unirii de la 1 Decembrie 1918 în rev. ”Biserica
Ortodoxă Română“, an XCVI, 1978, nr.11-12, p.1250-1263 (alte studii la p.1264-1316). A se vedea şi rev. “Mitropolia
Ardealului”, an.XXIII, 1978, nr.10-12, p.700-797 şi rev. ”Mitropolia Banatului”, an XXVIII, 1978, nr.10-12, p.577-657.
2.5. POLITICĂ, BISERICĂ ŞI ŞCOALĂ LA SAŞII ARDELENI
ÎN TIMPUL DUALISMULUI
(1867-1918)

Încoronarea împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei (8 iunie 1867), precum şi legea
uniunii şi cea a naţionalităţilor din decembrie 1868 marchează noua evoluţie a Transilvaniei şi, în
cadrul acesteia, a saşilor în perioada dualismului austro-ungar. Preludiul l-a constituit decizia din 8
martie 1867 a Camerei maghiare a deputaţilor, care a împuternicit guvernul ungar să adopte măsurile
considerate necesare pentru asigurarea conducerii şi administrării Transilvaniei. Primele prevederi
referitoare la populaţia săsească au fost interdicţia de întrunire a Universităţii naţionale săseşti, care
fusese convocată pentru data de 18 martie 1867, şi îndepărtarea din funcţie a comitelui Konrad
Schmidt (8 februarie 1868).
Cu privire la legea uniunii şi a naţionalităţilor, ziarul săsesc "Siebenbürgisch-Deutsches
Wochenblatt" observa: "Din această zi în istoria Transilvaniei va începe o nouă perioadă." Deputatul
J.A. Zimmermann arăta că plenipotenţa arogată de Guvernul maghiar însemna pentru Pământul Săsesc
o nouă domnie a bunului plac1. Ambele păreri aveau să fie confirmate de către istorie.
*
Pământul Săsesc cuprindea vechea provincie a Sibiului, adică cele şapte scaune aparţinătoare
scaunului Sibiu: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Şeica, Rupea, Sighişoara, şi districtele
Braşov şi Bistriţa. Toate împreună formau municipiul săsesc , a cărui organizare internă se întemeia pe
"Punctele regulative" din 1805. Forul reprezentativ al Pământului Săsesc şi, concomitent, cea mai
înaltă instanţă administrativă şi juridică era Universitatea naţională săsească, condusă de către comitele
saşilor. Autonomia săsească era garantată tocmai prin existenţa municipiului, iar Universitatea era
apărătoarea municipalităţii săseşti. De aceea, orice atentat la funcţionarea Universităţii era un pericol
la adresa ansamblului vieţii săseşti autonome.
Sub raport politic, saşii străbătuseră în prima jumătate a secolului al 19-lea perioada "anilor
liniştiţi". Zilele revoluţiei de la 1848 / 1849 le aduseră, însă, mai multă tulburare şi mai multe
răsturnări decât jumătatea de veac din urmă.
Pentru naţionalităţile transilvane piatra unghiulară a revoluţiei fu problema uniunii Ardealului
cu Ungaria. Mişcarea maghiară o puse pe tapet încă de la declanşarea revoluţiei, în manifestul de la
Pesta din 15 martie 1848, alături de alte reforme sociale de esenţă liberală. Ideii uniunii i se alăturară
fără rezerve ungurii transilvani şi secuii. Românii condiţionară iniţial discutarea problemei uniunii de
recunoaşterea lor ca naţionalitate de sine stătătoare, apoi respinseră vehement încorporarea ţării la
Ungaria.
Proclamarea şi înfăptuirea uniunii Transilvaniei cu Ungaria la 1848/1849 a creat precedentul
pentru statutul Ardealului între 1867 şi 1918. Din această perspectivă devine demnă de interes, în
contextul de faţă, atitudinea manifestată de saşi faţa de uniune.
În primăvara anului 1848, părerile saşilor cu privire la oportunitatea uniunii erau împărţite.
Friedrich Teutsch descria astfel diferendele de opinii din rândul saşilor: Dacă oponenţii uniunii, în
frunte cu Sibiul, se temeau de o sfâşiere a Austriei, de oropsirea nemaghiarilor de către maghiari, iar
poporului săsesc îi prevesteau pericole ameninţătoare pentru germanitatea şi pentru dezvoltarea sa
naţională, unioniştii - şi aici braşovenii dădeau tonul - vedeau în evenimentele din Ungaria dovada
viitoarei libertăţi şi a egalei îndreptăţiri a tuturor naţionalităţilor, triumful spiritului constituţional şi
înfrângerea birocratismului. Ei credeau că "maghiarii nu ar putea să refuze altora, ceea ce doreau
pentru ei înşişi. Iar această uniune trebuia acceptată în anumite condiţii, care le-ar fi asigurat saşilor
menţinerea municipalităţii lor, limba germană în administraţie, biserică şi şcoală, autonomia bisericii."
Antiunioniştii erau sceptici în privinţa respectării condiţiilor săseşti, în timp ce unioniştii făceau recurs
la trecut şi nu găseau că Viena i-ar fi tratat vreodată bine pe saşi, considerând, de asemenea, că Austria
nu avea suficientă putere de reînnoire2. Partida săsească unionistă avea reprezentanţi în Braşov şi
Sighişoara, pe când partizane ale antiunioniştilor erau celelalte scaune săseşti, în frunte cu Sibiul.
Presa săsească publică manifestele celor două tendinţe. Unul dintre acestea, "Programul politic
pentru saşii ardeleni", aparţinea poetului Marlin şi era o aderare înfocată la cauza uniunii. Marlin
preconiza, exclusiv în cadrul uniunii, o strategie de viitor pentru poporul săsesc în 17 puncte, în care
cerea reforme radicale în toate domeniile vieţii naţionale3.
Cel de-al doilea articol este capul de serie al antiunionismului. Theodor Fabini scria: "Ştiţi ce
înseamnă aceste 5 litere Union (uniune)? Înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, că bazându-vă pe
ele, poporul săsesc se lasă în voia milei sau a neîndurării ungurilor ("das Sachsenvolk ergibt sich
vermöge derselben auf Gnade und Ungnade an die Ungarn"), şi anume, fără o singură lovitură de
sabie; că aşteaptă ca mărinimia ungurească să-i dea tot ce a deţinut de-a lungul secolelor, tot ceea ce
deţine azi de fapt şi de drept, tot ceea ce va deţine pe bună dreptate pe vecie, ce nu-i poate lua cu forţa
nici un ungur şi nici un valah, dacă noi înşine nu ridicăm mâna pentru a ne sinucide... Cine a urmărit
cursul evenimentelor din Ungaria, a ghicit încotro se îndreaptă strădaniile şi cuceririle furtunoşilor:
guvern propriu, dorinţa deosebită de a avea un minister propriu de finanţe şi de război, eliminarea
militarilor ne-maghiari", ş.a.m.d.4 Theodor Fabini se implică ulterior în organizarea batalionului de
tineri saşi, luptători împotriva armatei maghiare, şi muri în atacul de la Orăştie, la 10 februarie 1849.
Universitatea naţională săsească adoptă de la izbucnirea revoluţiei o poziţie net antiunionistă.
În adresa sa către împărat (29 martie 1848), Universitatea îşi exprima dorinţa păstrării unităţii statului
imperial al Austriei Mari, cu menţinerea legilor transilvane de bază ale Pragmaticei Sancţiuni, care
statutau autonomia săsească.
La 29 mai 1848 Dieta transilvană votă uniunea. Universitatea naţională îi însărcinase pe
deputaţii saşi să nu voteze uniunea fără garantarea anumitor condiţii. Deputaţii urmau: să acţioneze
pentru respectarea propunerilor imperiale în timpul dezbaterilor; să nu se opună alegerii cancelarului
aulic şi a preşedintelui Tablei regeşti de judecată; să ceară lămuriri în problema uniunii şi să o voteze,
cu condiţia menţinerii Transilvaniei în cadrul monarhiei şi a asigurării vechilor drepturi ale saşilor; în
schimb să se opună unei uniuni fără condiţii; să susţină desfiinţarea relaţiilor feudale cu despăgubirea
proprietarilor de moşii; la fel să susţină purtarea comună a sarcinilor publice; să militeze pentru
acordarea de către maghiari şi secui a aceloraşi drepturi pentru români, pe care le oferiseră saşii pe
Pământul Crăiesc; să opteze pentru desfiinţarea cenzurii şi libertatea presei; să înainteze un raport
detaliat despre Dietă, după încheierea lucrărilor ei5.
La 29 mai 1848 Dieta transilvană votă uniunea. Datorită atmosferiei de teroare din Dietă,
deputaţii saşi îşi încălcară instrucţiunile, votând uniunea fără garanţii. Adunarea cetăţenească din
Sibiu, în consens cu cea a cetăţenilor sighişoreni, condamnă comportamentul deputaţilor.
Împăratul sancţionă uniunea Transilvaniei cu Ungaria la 10 iunie 1848. La 20 iunie, deputaţii
saşi înaintară Dietei un memoriu, redactat de Georg Daniel Teutsch, în care se solicita sprijinul celor
două naţiuni de Stare, maghiarii şi secuii, în vederea garantării şi aplicării următoarelor cereri ale
naţiunii săseşti: 1. Teritoriul Pământului Crăiesc să rămână un întreg indivizibil. 2. Universitatea
naţională săsească să existe în continuare: a) ca şi curte de apel pentru litigiile de drept civil, şi, după
instituirea tribunalelor de juraţi, ca şi curte de casaţie pentru judecarea cazurilor de crimă; b) ca şi
conflux naţional, care să administreze averea naţiunii săseşti, exercitându-şi nestânjenit dreptul
legiferării interne. 3. Să se garanteze autoguvernarea fiecărui cerc şi a fiecărei comune a Pământului
Crăiesc. 4. Limba germană să rămână şi mai departe limba oficială şi comercială. 5. Să se garanteze
tuturor confesiunilor reglementarea autonomă şi autoadministrarea afacerilor lor bisericeşti şi şcolare,
cu menţinerea dreptului de control al statului. Fără satisfacerea acestor cereri, "înaltul cuvânt al
uniunii, spre jalea naţiunii săseşti, rămâne o formulă goală şi nu se poate transforma niciodată in inimă
şi suflet într-un sentiment adevărat de bucurie, într-o întruchipare vie şi binecuvântată", se arăta în
memoriu6. În Dietă se discutară condiţiile acceptării uniunii cuprinse în memoriul cu pricina. Delegaţia
săsească ce înmână împăratului memoriul fu concediată însă, fără ca împăratul să fi citit măcar
memoriul7.
De asemenea, şi Universitatea îşi preciză încă o dată condiţiile de aderare la uniune. Între 26-2
iulie se desfăşură o adunare extraordinară a Universităţii naţionale săseşti. În şedinţa din 27 iunie,
adunarea hotărî următoarele condiţii de acceptare a uniunii de către naţiunea săsească: 1. menţinerea
neschimbată a teritoriului săsesc; 2. baza asocierii naţionale o va constitui şi mai departe Universitatea
naţională săsească, sub conducerea comitetului saşilor şi cu vigoare în domeniile: a) justiţiei
(Universitatea naţională ca instanţă de apel), b) administraţiei averii naţionale, adoptării de statute; 3.
garantarea unei administrări comunale libere; 4. limba germană ca limbă de afaceri
("Geschäftssprache"); 5. libertatea şi independenţa bisericilor şi şcolilor; 6. păstrarea autonomiei şi a
legilor municipale săseşti8.
După faza aceasta petiţionistă din vara lui 1848, neîncununată de succes, la 11 septembrie şase
deputaţi saşi se retraseră din Dieta ungară, ca reacţie la prevederea Parlamentului ca de acum înainte
reprezentanţii saşi să fie numiţi de către Guvernul maghiar. Adunarea cercuală de la Sibiu din 29
septembrie afirmă că "nu voia să ştie absolut nimic" despre vreo uniune cu Ungaria, şi că nu
recunoştea Guvernul ungar9. Reacţia deschisă de frondă fu mult comentată în presă în următoarele
săptămâni. "La trei luni după uniune" chiar unioniştii braşoveni trebuiau să recunoască: "temerile
partidei antiunioniste par totuşi să devină realitate"10.
La 1 octombrie se întruni la Sibiu o adunare cetăţenească, ce exprimă în 12 puncte dorinţele şi
cererile saşilor în perioada următoare. Programul propus, intitulat "Ce dorim şi pretindem?", viza nici
mai mult, nici mai puţin decât o federalizare a Ardealului. Se cereau: I. menţinerea adevăratei libertăţi
cetăţeneşti, egalitate în drepturi, desfiinţarea tuturor sarcinilor feudale şi a zeciuielii; II. Transilvania să
fie declarată regat de sine stătător; III. regatul Transilvaniei să fie parte integrantă a monarhiei
austriece; IV. ca bază a unei constituţii speciale să slujească un sistem federativ, respectiv o "reală
uniune politică generală, nu în sensul greşit folosit al cuvântului o contopire a tuturor popoarelor din
ţară"; V. deoarece numai ungurii, secuii şi saşii aveau teritoriu delimitat, să li se adjudece şi românilor
un teritoriu politic aparte; VI. această împărţire teritoriala să se decidă luând în considerare situaţia
geografică după principiile juridice, VII. să înceteze orice privilegiere a vreunei confesiuni creştine;
VIII. să se convoace o nouă Dietă a celor patru popoare, în care să fie admise cele patru limbi; IX.
conducerea ţării să fie formată dintr-un număr egal de membri din rândul "popoarelor federative" şi să
trateze cu fiecare popor în limba sa; X. autoritatea supremă în Transilvania să fie trasă la răspundere
de corpul legislativ; XI. împăratul şi regele era rugat să convoace o adunare constituantă a celor patru
popoare, care să lucreze la o constituţie specială a ţării; XII. să i se permită fiecărui popor să realizeze
reforme în sânul său. Pe baza celor 12 puncte, se dorea recunoaşterea unei libertăţi egale pentru toate
popoarele ţării, fără ştirbirea puterii monarhiei în ansamblul ei11.
Legat de acest program, Stephan Ludwig Roth scria că "trebuie să apară în toate limbile ţării.
Gazeta /de Transilvania/ şi Organul /naţional/ ar prelua, ce-i drept, articolul, - lucru pe care nu l-ar face
nici o foaie maghiară, sau, dacă l-ar face, ar adăuga cele mai ruşinoase observaţii care ar slăbi prima
impresie. Ba mai mult, românii ("Romainen") ar trebui îndemnaţi să trimită exemplare în toate
parohiile lor, aşa cum s-a întâmplat şi până acum în timpul din urmă. Ce vine din partea lor este
primit."12
După izbucnirea războiului civil în toamna anului 1848, atât Universitatea naţională, cât şi
marea majoritate a populaţiei săseşti se alăturară necondiţionat taberei imperialilor, şi, implicit, taberei
românilor. Starea de spirit şi raţionamentul momentului au fost bine surprinse în celebrele cuvinte ale
aceluiaşi Stephan Ludwig Roth. Într-o scrisoare, din 14 octombrie 1848, către editorul braşovean
Johann Gött, Roth scria: "Politizarea în ziare a ajuns în zilele noastre aproape superfluă, căci politica a
pătruns în viaţă. Deja se politizează cu tunurile... În Transilvania elementul maghiar s-a decis de la
început pentru tricolor. Foarte natural. Iar românii pentru noul negru-galben. Şi noi, saşii, trebuie să ne
decidem. Neutralitatea nu este valabilă. Noi suntem cei mai slabi, dar de partea celor de care ne
apropiem înclinăm balanţa. Nu trebuie să uităm nicicând că suntem cei mai slabi: dar să ţinem cont că,
din start, noul negru-galben este mai bun decât tricolorul13.
Cele două alternative sunt: 1. Dacă ne punem de partea maghiarilor, atunci eo ipso suntem
împotriva valahilor şi a monarhiei întregi. 2. Dacă ne punem de partea valahilor, atunci suntem
împotriva maghiarilor şi pentru monarhie.
Maghiarii şi românii sunt cazuri accidentale. Esenţial este principiul integrităţii monarhiei,
fiindcă această idee reprezintă garanţia proclamatei constituţii a Austriei. Toate naţiunile luptă pentru
principiul egalei îndreptăţiri: cehii în Boemia, slovacii în Ungaria, valahii în Ungaria şi Transilvania,
serbii în Ungaria, italienii, ş.a.m.d. Ca germani, inima ne trage mereu spre germani. Dar, dacă Austria
ne este duşmană, Germania e şi mai îndepărtată. Eu, ca şi cleric, am jurat să fiu prieten al prietenilor
împăratului, şi duşman al duşmanilor lui. Revoluţia maghiară nu mă dezleagă de jurământ, nici chiar
în situaţia în care toate condiţiile noastre ar fi acceptate. Însă, pentru că nu e deloc cazul, decizia
devine cu atât mai uşoară, şi, deoarece constituţia austriacă este mai liberală, ea este cu atât mai
onorabilă.
Vechea noastră constituţie săsească a fost posibilă cât timp am locuit pe pământul nostru curaţi
şi neamestecaţi. Dar acum trebuie să ne îndreptăţim conlocuitorii. Dacă în ce ne priveşte, ne place
cuvântul egalitate, trebuie să ne gândim că şi românilor le place la fel de mult. Dacă suntem alături,
trebuie să trăim împreună, de voie sau de nevoie. Aceasta este necesitatea, ce nu poate fi negată, nici
anulată. Omenia şi creştinismul cer acelaşi lucru."14
Universitatea naţională, cu acordul Comandamentului general austriac din Sibiu, hotărâse la
30 octombrie crearea unui batalion de vânători de câmp şi dotarea lui prin mijloace naţionale. La 14
noiembrie se publica un apel pentru constituirea prin colectă publică a unui fond de 50.000 de florini
pentru echiparea batalionului. Acesta se aruncă în luptă împotriva trupelor revoluţionare ale
generalului Bem, având în rândurile sale nume celebre, precum G.D. Teutsch sau Theodor Fabini.
La 2 decembrie 1848 împăratul Ferdinand I al Austriei abdică; pe tron urcă urmaşul său Franz
Joseph I, care avea să conducă destinele monarhiei până în 1916. La 21 decembrie 1848 noul împărat,
în vârstă de 17 ani, trimise un salut "Credinciosului meu popor săsesc".
Armata revoluţionară maghiară, a cărei conducere o preluase din 15 decembrie 1848 generalul
Bem, desfăşură lupte victorioase în Transilvania. La 1 februarie un consiliu de război al
comandamentului militar austriac hotărî să solicite ajutor armat rusesc pentru apărarea oraşelor Sibiu
şi Braşov (1 februarie 1849, Sibiu). Astfel, la începutul lui februarie, prin trecătorile din sudul ţării,
avu loc prima intrare a trupelor ţariste, aflate sub comanda generalilor Skariatin şi Engelhard. În
martie, însă, armata revoluţionară izbuti să-i silească la retragere pe ruşi şi austrieci, şi să cucerească
Ardealul, cu excepţia Munţilor Apuseni, apăraţi de rezistenţa românească.
În timpul celor patru luni de ocupaţie maghiară a Ardealului uniunea Transilvaniei cu Ungaria
a fost înfăptuită efectiv. În ceea ce-i priveşte pe saşi, lunile martie - iulie 1849 s-au caracterizat printr-
un şir de măsuri, care nu erau de natură să le stimuleze entuziasmul faţă de noua stare de lucruri:
sechestrarea bunurilor refugiaţilor saşi în Muntenia (care-şi părăsiseră domiciliile pentru a evita soarta
Reghinului Săsesc, ars de trupele secuieşti la 2 noiembrie 1848), etatizarea averii Universităţii
naţionale (prin dispoziţia lui Csány din aprilie 1849), desfiinţarea instituţiilor şi funcţiilor tradiţionale
săseşti, arestările şi condamnările la moarte. Intervenţia rusă din iunie 1849 duse trei luni mai târziu la
înfrângerea revoluţiei kossuthiste (13 august 1849)15.
În baza constituţiei octroiate a Austriei din 4 martie 1849, după încheierea războiului,
Transilvania redeveni principat autonom. La sfârşitul anului 1849, administraţia provizorie instituită în
Ardeal împărţi ţara în 6 districte, conduse de comisari militari asistaţi de consilieri civili. Guvernator al
ţării fu numit Ludwig Wolgemuth, iar comisar general pentru Transilvania Eduard Bach. Limba
germană se introduse peste tot în administraţie, devenind limba oficială a principatului. Deşi în august
fusese suspendată, la 8 septembrie 1849 starea de asediu fu reînnoită.
Articolul 74 al constituţiei prevedea expres menţinerea drepturilor naţiunii săseşti.
Universitatea naţională îşi reluă deci funcţionarea, întrunindu-se la 17 noiembrie 1849 pentru a
dezbate situaţia creată prin restabilirea păcii.
Dat fiind faptul că, prin preluarea salarizării funcţionarilor de către stat, Universitatea se
degrevase de o considerabilă obligaţie financiară, la 22 august 1850 Universitatea decise aşa-numita
"mare dotaţiune naţională", care prevedea alocarea venitului Universităţii (50 000 florini m.c.) integral
unor scopuri şcolare. Această dotaţiune permise organizarea gimnaziilor evanghelice şi menţinerea
învăţământului săsesc. Biserica evanghelică, ca şi şcoala în limba germană erau privite ca instituţii de
bază ale dezvoltării etnice şi ale menţinerii spiritului săsesc, şi de aici eforturile pentru susţinerea lor
din mijloace naţionale.
Însă situaţia politică, la început îmbucurătoare pentru saşi, nu fu de lungă durată. Regimul
absolutist inaugurat în Austria după revoluţie ţintea spre germanizarea imperiului, - ceea ce pentru
saşi nu însemna un dezavantaj, ci dimpotrivă -, dar, în acelaşi timp se impuse printr-o centralizare
excesivă şi controlul poliţienesc exercitat de aparatul ministrului de interne Bach, - ceea ce încălca
libertăţile individuale ale cetăţenilor indiferent de naţionalitatea lor. La 21 martie 1850 denumirea de
"Pământ Săsesc" fu interzisă formal. După moartea baronului Ludwig Wolgemuth, guvernator al
Transilvaniei între 1849 şi 1851, funcţia fu preluată de către prinţul Karl von Schwarzenberg (1851-
1858). La 12 mai 1851 avu loc o nouă împărţire administrativă a Ardealului în cinci districte. La 31
decembrie 1851 constituţia din martie 1849 fu suspendată, Transilvania intrând astfel deplin sub zodia
absolutismului.
Universitatea naţională săsească se întruni pentru ultima oară la 21 februarie 1852, şi aceasta
doar "pentru a-şi face testamentul" (Fr. Teutsch) şi a se autodizolva. Situaţia fu percepută ca
dramatică, iar corpul tradiţional al naţiunii săseşti părea desfiinţat pentru totdeauna.
În 1854 Transilvania suferi încă o împărţire administrativă, de data aceasta în zece districte.
Fură ordonate numeroase rechiziţii şi convocarea a 95.000 de bărbaţi, ceea ce era un număr enorm la
cinci ani după terminarea războiului civil. Totuşi la finele aceluiaşi an, starea de asediu instituită în
Transilvania fu suspendată. La moartea guvernatorului Schwarzenberg, în funcţie se instală prinţul
Friedrich Lichtenstein (1858-1860).
Proasta administrare a finanţelor la nivel central duse în câţiva ani imperiul în pragul
dezastrului economic. De pildă, în anul 1860 guvernul încasă din Transilvania peste 13 milioane de
florini, acordând în schimb pentru nevoile principatului numai 4 milioane 16. Falimentarea financiară a
Austriei sub regimul neoabsolutist determină strădanii de refacere a statului prin revenirea în limitele
constituţionalităţii. Astfel regimului absolutist îi succedă cel liberal (1860-1867). Adoptarea Diplomei
din octombrie (20 octombrie 1860) şi a Patentului din februarie 1861 echivala cu acceptarea unei noi
legi fundamentale a Austriei. Constituţiile ţărilor componente ale monarhiei urmau să reintre în
vigoare, la fel dietele locale. Pentru probleme mai grave ce vizau interesele imperiului se prevedea
crearea unui Consiliu legislativ central (Reichsrat).
În consecinţă, maghiarii îşi refăcură Parlamentul, care se deschise la Buda în aprilie 1861.
Activitatea acestuia, care se dovedi de scurtă durată, urmărea scopuri ambiţioase: refacerea vechii
constituţii a Ungariei pe baza Pragmaticei Sancţiuni, independenţa Ungariei, integritatea ei politică şi
teritorială, instituirea guvernului maghiar responsabil. Aceste cereri fură respinse de către partea
austriacă. În chip de răspuns conducerea vieneză dizolvă Parlamentul maghiar în august 1861.
În schimb, în Transilvania constituţionalismul se reinstaură altfel. Ca preşedinte al Guberniului
fu numit contele Mikó Imre. Universitatea săsească fu restaurată. Îşi deschise lucrările la 27 iunie
1861, prelungindu-şi şedinţele până în septembrie. Pentru a se integra mai degrabă în statul unitar,
Universitatea ceru introducerea unui număr de legi austriece. Codul civil general austriac înlocuise
încă din 1853 "Eigenlandrecht"-ul săsesc (o colecţie de legi bazată pe statuarea privilegiilor medievale
de Stare, în vigoare pe Pământul Crăiesc între 1583 şi 1853, câtă vreme pe pământul comitatelor
funcţiona "Tripartitum" al lui Werböczi17). Lui Konrad Schmidt îi fu încredinţat mai întâi interimatul
conducerii Universităţii, apoi conducerea deplină (din 14 decembrie 1861). Încă la 1848 deputat în
Dieta transilvană, Konrad Schmidt se dovedise un inamic declarat al unionismului cu Ungaria,
susţinând o consecventă atitudine centralistă.
Pentru prima oară, ca membri egal îndreptăţiţi ai Universităţii erau incluşi reprezentanţi ai
românilor de pe fostul Pământ Crăiesc. Astfel se încununa o luptă dusă de mai bine de un deceniu de
conducătorii românilor de a li se admite participarea la acest for reprezentativ pentru Pământul Săsesc,
unde românii formau majoritatea populaţiei18.
Dacă, după ieşirea din perioada absolutistă, Universitatea săsească îşi reluă cu mult avânt
întrunirile, redeschiderea Dietei din Transilvania fu cât de mult posibil tergiversată şi boicotată de
către Guberniu. În spiritul concepţiei maghiare, Guberniul considera că uniunea proclamată în 1848
reintra legal în vigoare, şi că în schimb nu mai exista o Dietă transilvană. Astfel programata convocare
a Dietei la Alba Iulia în data de 4 noiembrie 1861 nu se mai înfăptui.
Dar Dieta se deschise la 15 iulie 1863 la Sibiu. Componenţa Dietei ar fi trebuit să fie
următoarea: 58 de români, 56 de unguri şi secui, 44 de saşi19. Totuşi Dieta avu un caracter trunchiat,
prin neprezentarea deputaţilor maghiari. Refuzul lor de a participa la lucrările Dietei, cu excepţia a trei
deputaţi, fu motivat într-o scriere trimisă împăratului (22 iulie) în care se insista asupra valabilităţii
uniunii şi a caracterului nelegal al Dietei: "din legea electorală rezultă privilegierea excesivă a saşilor
şi jalnica oprimare a maghiarilor şi secuilor"20. Aşa că, în absenţa maghiarilor, Dieta de la Sibiu
cuprinse forţele reunite ale românilor şi ale saşilor. Între cei 40 de regalişti numiţi de conducere se
aflau deputaţii saşi: episcopul Binder, consilierul aulic B. Brukenthal, Rosenfeld, directorul casei de
economii Herbert, preotul din Agnita G.D. Teutsch, Trausch, Josef Filtsch, consilierul aulic J.A.
Zimmermann (în vremea aceea preşedinte al consiliului suprem al bisericii evanghelice la Viena),
oratorul Schneider, fostul comite Salmen, dr. Wächter. Se adăugau alţi 30 de reprezentanţi saşi aleşi:
Konrad Schmidt, Gull, Rannicher, Eugen von Friedenfels, bistriţenii Budaker şi Wittstock, Franz
Obert, Eugen von Trauschenfels, Carl Maager, Brandsch.
Rescriptul regal din 15 iunie saluta deschiderea Dietei şi recomanda cuprinderea prevederilor
Diplomei din octombrie şi a Patentului din februarie în legile ce urmau a fi adoptate de către Dietă. În
fapt, Dieta îşi propuse ca sarcini imediate: înfăptuirea egalei îndreptăţiri a naţiunii române şi a
confesiunilor ei, o lege despre utilizarea celor trei limbi ale ţării în administraţie, un regulament dietal,
rezolvarea problemei deputaţilor ce urmau a fi trimişi în Parlamentul central de la Viena,
reglementarea împărţirii administrativ-politice a ţării, introducerea cărţilor funciare, construirea unei
bănci de ipoteci.
Într-o adresă, avându-l pe Rannicher drept autor, Dieta răspunse la rescriptul regal. Se
recunoşteau cele două acte fundamentale austriece, se exprima dorinţa fierbinte a introducerii căii de
fier şi în Transilvania, şi se menţiona cu privire la statutul juridic al ţării: "Dieta atribuie o înaltă
valoare autonomiei păstrate timp de secole şi integrităţii marelui principat, ca membru aparte şi
independent al coroanei ungare, şi, în concordanţă deplină cu declaraţia preaînaltei sale maiestăţi, nu
poate considera ca intrată în vigoare unirea Transilvaniei cu Ungaria decisă în anul 1848, şi, cu atât
mai puţin, nu îi recunoaşte valabilitatea juridică."21
Dezbaterile Dietei fură îngreunate prin folosirea celor trei limbi, dar se dovedi că acest lucru
era posibil. Spiritul parlamentarismului abia se năştea în Ardeal. Dieta adoptă legea îndreptăţirii
naţionale a românilor, care era gândită în vechea înfăţişare a repartizării unui teritoriu propriu. De
asemenea, se creă o lege liberală despre utilizarea celor trei limbi ale ţării în circulaţia oficială
administrativă.
În şedinţa din 8 octombrie se dădu citire rescriptului regal care îndemna Dieta să pregătească
alegerile pentru Parlamentul central de la Viena. O zi mai târziu se anunţă componenţa delegaţilor
numiţi de împărat în Senatul austriac: conţii Beldi şi Nemes (doi din cei trei deputaţi maghiari prezenţi
în Dieta de la Sibiu), episcopii Fogarassy şi Binder, Şaguna şi arhiepiscopul Şterca Şuluţiu, apoi
Rosenfeld şi Brukenthal. Zimmermann exprimă regretul că pe lista numiţilor fusese omis Konrad
Schmidt, deoarece saşii aveau obişnuinţa de a-l considera ca "prim fiu al naţiunii lor" pe comite. Dar
Schmidt fu numit de împărat vicepreşedinte al Parlamentului.
A doua sesiune a Dietei sibiene fu deschisă la 23 mai 1864. Ordinea de zi cuprindea: crearea
unei instanţe juridice supreme pentru Transilvania, împărţirea administrativă a ţării, regulamentul
Dietei şi problema căii ferate. Discuţiile fură aprinse, întrucât existau în multe chestiuni divergenţe de
opinii între saşi şi români. Principiile călăuzitoare în dezbaterea împărţirii administrative erau uşurarea
practicii administrative şi juridice, şi acolo unde era posibil gruparea pe naţionalităţi. Însă, cu excepţia
secuimii, peste tot în rest naţionalităţile trăiau amestecat, aşa încât "gruparea pe naţionalităţi" era mai
mult una imaginară. Urmau să fie formate 12 municipii. Pământul Săsesc urma să fie păstrat ca atare,
doar cu desprinderea anumitor zone româneşti. Multă animozitate, în sânul deputaţilor saşi, stârni
problema feroviară, atât sibienii, cât şi braşovenii dorind să obţină conectarea la calea ferată.
În perspectiva participării la lucrările Parlamentului central, în noiembrie 1864 delegaţia
săsească descinse la Viena. Participarea mai directă la viaţa imperiului le deschise o perspectivă nouă,
bunăoară asupra statutului internaţional al Austriei, asupra relaţiei monarhiei cu Germania şi Prusia.
Atitudinea prudentă şi cumpănită a saşilor ieşi la iveală şi aici. Spre deosebire de radicalii din
Parlamentul central care doreau războiul cu Danemarca, Konrad Schmidt, de pildă, îndemnă într-o
intervenţie la o poziţie nebelicoasă din partea Austriei în problema ducatelor Schleswig şi Holstein, în
schimb rezolvarea mai întâi a afacerilor interne. Dar dificultatea reformării interne a sistemului reieşi
şi mai clar la Viena, datorită boicotului ungurilor. Ceea ce se întâmplase în Transilvania la scară mică,
se repetă aici la scară mare22: Ungaria refuză să îşi trimită delegaţi în Parlamentul central, cerând
Parlament propriu. Desigur saşii susţinură în Parlament conducerea, nefiind încă foarte familiarizaţi cu
luptele şi interesele de partid. Nu mică însă le fu mirarea, când la discutarea aprobării liniei ferate
Arad-Sibiu- Turnu Roşu, şeful stângii austriece Herbst le puse saşilor clar în vedere, că dacă ei nu îi
vor susţine partidul, Transilvania nu va mai obţine nici o cale ferată. Astfel saşii înţeleseră că mai tari
decât interesele naţionale se dovedeau cele de partid. - După Crăciunul anului 1864 delegaţii saşi
reveniră la Viena, dar aflară o conducere mult mai ezitantă în opţiunile sale. Întrucât Ungaria nu ceda
de la poziţia sa, în prim plan trecu grija de a se acţiona pentru a-i linişti pe unguri. În aprilie 1865 Deak
publică vestitul său articol de Paşti, în care reafirma punctul de vedere maghiar, lăsând în acelaşi timp
o portiţă deschisă "împăcării". În iunie împăratul călători la Buda, unde îşi exprimă dorinţa de a
mulţumi popoarele coroanei ungare.
Apoi, la finele lui august comitele Konrad Schmidt fu chemat la Viena pentru a fi consultat în
vederea convocării unei noi Diete transilvane la Cluj. Schmidt protestă într-un memoriu (2 septembrie)
împotriva unei atare iniţiative, cerând în primul rând confirmarea deciziilor Dietei de la Sibiu şi pe
urmă redeschiderea aceleiaşi Diete amânate din septembrie 1864. Dar Schmidt "lupta împotriva unor
fapte decise deja"23.
Într-adevăr, la 1 septembrie 1865 fu convocată "Dieta constituţională" a Transilvaniei la Cluj,
în care singurul subiect supus dezbaterii îl constituia revizuirea articolului 1 din 1848 cu privire la
uniunea Transilvaniei cu Ungaria. Dieta de la Sibiu fu dizolvată, şi toate legile şi ordonanţele ei fură
abrogate. Pentru a da situaţiei o aparenţă de liberalism, şi, chipurile, pentru a facilita accesul românilor
la reprezentarea în Dietă, dreptul de vot fu extins, însă acesta pe baza unui cenz de 8 fl., astfel încât în
realitate se menţinu supremaţia nobilimii, care în Ardeal era maghiară, iar majoritatea deputaţilor erau
de asemenea maghiari.
Câteva zile mai târziu (17 septembrie) fu convocată la Pesta "Dieta ungară de încoronare",
care trebuia să armonizeze drepturile constituţionale ale Ungariei cu cele ale Austriei. Manifestul
imperial din 20 septembrie anunţa, în acelaşi timp, faptul că guvernul vienez păşise pe calea
reconcilierii cu Ungaria şi Croaţia, fără a rosti un cuvânt despre Transilvania. Deveni limpede că atât
în cercurile austriece, cât şi în cele maghiare problema uniunii Transilvaniei cu Ungaria fusese
tranşată.
Totuşi, Universitatea naţională săsească, întrunită în noiembrie 1865, luă poziţie într-o adresă
trimisă împăratului (6 noiembrie). Îşi exprima îngrijorarea în legătură cu deschiderea Dietei de la Cluj,
şi arăta că decizia cu privire la uniunea Transilvaniei cu Ungaria era recomandabil să fie adoptată abia
după ce aveau să se reglementeze raporturile Ungariei cu ansamblul monarhiei. Universitatea nu
refuza expres uniunea, dar aceasta nu avea voie să ducă la contopirea sau dizolvarea ţării mai mici în
aceea mai mare. De asemenea se cerea menţinerea neatinsă a egalei îndreptăţiri a diferitelor naţiuni şi
limbi ale ţării, libertatea credinţei şi autonomia diferitelor biserici, precum şi păstrarea constituţiei
municipale săseşti, a Universităţii şi a dreptului alegerii comesului, ca şi garanţi ai autonomiei şi
ordinii în afacerile interne săseşti.
Faţă de participarea la Dieta convocată la Cluj, în rândul saşilor părerile erau împărţite.
Majoritatea era tentată să adopte tactica pasivismului, - la fel cum procedaseră maghiarii la Sibiu în
1864 -, prin refuzul de a participa la lucrările Dietei care urmau a fi consacrate reconfirmării
articolului uniunii din 1848. Însă, întrucât exista o minoritate săsească care cocheta cu ideea uniunii,
majoritatea decise să ia parte totuşi la lucrările Dietei, pentru a ilustra în mod corespunzător unghiul de
vedere săsesc. Divergenţa de opinii în rândul saşilor după 1860 poate fi mai lesne înţeleasă, arătându-
se că ea reprezenta două grupări diferite, şi anume "bătrânii saşi" (Altsachsen) şi "tinerii saşi"
(Jungsachsen). "Bătrânii saşi", constituiţi mai cu seamă din generaţia care luptase în timpul revoluţiei
împotriva uniunii, erau conduşi de ideea centralistă a monarhiei indivizibile. În schimb, mai noua
generaţie de vârstă a tinerilor saşi se simţea atrasă de independenţa sporită pe care şi-o promitea prin
aderarea Transilvaniei la Ungaria, şi dorea să coopereze cu cercurile politice maghiare. În privinţa
intereselor săseşti specifice, desigur, ambele curente convergeau, susţinând menţinerea nealterată a
drepturilor naţionale.
Dieta fu, deci, deschisă la 20 noiembrie 1865 de către preşedinte, baronul Kemény Ferenc, în
prezenţa majorităţii deputaţilor aleşi ca şi a regaliştilor. Unii reprezentanţi ai saşilor (episcopul Binder,
Zimmermann, Teutsch) îşi scuzară absenţa prin invocarea unor "reţineri personale"24. Între deputaţii
saşi se aflau Rannicher, Gull şi Trauschenfels, care luaseră parte şi la Dieta din Sibiu, la care se
adăugau oameni noi: Josef Bedeus, G. Kapp, C. Gebbel.
În privinţa acceptării articolului uniunii de la 1848 majoritatea maghiară a Dietei era unită:
articolul era considerat legal, căci fusese confirmat de rege şi intrase în vigoare de facto, de aceea nici
Dieta transilvană, a cărei existenţă nu mai avea justificare (!), nici vreun parlament maghiar nu aveau
voie să modifice acest articol, ci reprezentanţii Transilvaniei trebuiau convocaţi în Parlamentul ungar,
care ar fi fost singurul for îndreptăţit să ia hotărâri în această chestiune.
Românii respinseră articolul uniunii, atacându-i validitatea. În opinia lor trebuiau confirmate
deciziile Dietei de la Sibiu, iar pe baza acestora trebuia convocată o nouă Dietă legală, cea de la Cluj
neîndeplinind această condiţie.
Saşii aveau păreri diferite. 28 de reprezentanţi, conduşi de Rannicher şi Gull, contestau
legalitatea articolului uniunii, deoarece, spuneau ei, articolul sancţionat nu fusese autentificat prin
semnătura şi sigiliul regelui. Mai importante erau însă motivaţiile faptice: scopul uniunii nu ar fi fost
altul decât spargerea unităţii monarhiei şi diminuarea influenţei Pragmaticei sancţiuni; uniunea
ameninţa nu numai unitatea imperiului, dar dăuna şi jurisdicţiei, naţionalităţii, limbii şi religiei săseşti.
De aceea se respingea ideea trimiterii de deputaţi transilvăneni în Parlamentul de la Pesta. Dieta
transilvană era singura în măsură să revizuiască sau nu articolul uniunii. - Mai exista şi o minoritate
săsească, formată din 6 persoane (deputatul de Bistriţa Löwenthal, deputaţii districtului Braşov Julius
şi Franz von Brennerberg, reprezentanţii oraşului Braşov Wächter şi Bömches şi cel al scaunului
Rupea Moritz Conrad), care recunoştea legalitatea uniunii şi se declara de acord cu convocarea
ardelenilor în Parlamentul pestan. Dar ei cereau îndeplinirea următoarelor "Dorinţe, cereri şi condiţii
ale saşilor": menţinerea constituţiei municipale săseşti, inviolabilitatea teritoriului Pământului Săsesc,
limba germană ca limbă oficială a tuturor autorităţilor săseşti, egalitatea deplină în drepturi, libertatea
şi autoadministrarea absolută a bisericii evanghelice, inviolabilitatea averii naţionale, scăunale,
districtuale şi publice. Ca şi la 1848, acea fracţiune săsească favorabilă uniunii condiţiona acceptarea
acesteia de respectarea unor condiţii fundamentale pentru existenţa naţionala săsească.
După numeroase dezbateri, rezultatul fu cel aşteptat. Majoritatea prounionistă a Dietei redactă
o adresă către coroană (18 decembrie 1865), în care, pornind de la acceptarea validităţii legale a
uniunii din 1848, se cerea chemarea reprezentanţilor ardeleni în Parlamentul de la Pesta şi continuarea
dezbaterilor întrerupte în 1848. La această adresă se anexară două opinii separate: una a românilor
(care doreau convocarea unei Diete transilvane pe baza regulamentului stabilit de către Dieta sibiană),
alta a majorităţii săseşti (care arăta că, în cazul revizuirii articolului uniunii, era necesară încheierea
unui contract de stat pentru garantarea condiţiilor reciproce). Înaltul răspuns sosi o săptămână mai
târziu (25 decembrie) şi îngăduia trimiterea deputaţilor ardeleni în Parlamentul din Pesta.
Între timp, la 14 decembrie, regele în persoană inaugurase lucrările "Parlamentului de
încoronare" deschis la Pesta. Cu privire la legile paşoptiste, regele se exprima în felul următor:
valabilitatea lor formală era mai presus de orice îndoială, dar intrarea lor în vigoare era imposibilă,
deoarece periclitau forţa imperiului şi lezau cerinţele diferitelor ţări ale coroanei. Se insista asupra
aplicării Diplomei din octombrie şi a Patentului din februarie. Regele stabilea ca primă urgenţă a
Parlamentului ungar dezbaterea "afacerilor comune" ale Austriei şi Ungariei.
Însă Parlamentul maghiar, avându-l pe Deak ca lider de opinie, nu se arătă mulţumit cu cele de
mai sus. Într-o adresă din 24 februarie 1866, Parlamentul maghiar respingea net legile fundamentale
ale Austriei, cerând în schimb un guvern responsabil maghiar şi autonomia constituţională a Ungariei.
O nouă adresă a Parlamentului, care cerea în termeni aproape ameninţători refacerea necondiţionată a
constituţionalităţii ungare, fu trimisă la 18 martie. Regele impuse în schimb urgentarea dezbaterilor
pentru limpezirea "afacerilor comune". Parlamentul formă deci o comisie, ce cuprindea 52 maghiari şi
15 transilvăneni, pentru rezolvarea acestei probleme. Un subcomitet al comisiei celor 67 înaintă la 25
iunie 1866 o propunere care circumscria "afacerile comune" în următorii termeni: armata comună (cu
specificarea că ridicarea de recruţi şi reglementarea sistemului defensiv al Ungariei intra în atribuţiile
Parlamentului ungar), afacerile externe şi finanţele, o uniune vamală între Austria şi Ungaria. Ca şi
condiţie de bază era stabilită încă o dată refacerea constituţiei maghiare şi constituţionalism deplin în
celelalte ţări. O zi după înaintarea acestei propuneri, la 26 iunie, Parlamentul fu amânat pe termen
neprecizat.
Universitatea naţională se simţi datoare să intervină încă o dată pe lângă împărat. Într-o
expunere amănunţită (3 martie 1866) Universitatea îşi prezentă punctul de vedere (de la care se
abăteau doar delegaţii de Braşov şi Rupea): uniunea de la 1848 nu era legală, şi cu atât mai puţin era
legală convocarea transilvănenilor în Parlamentul de încoronare. Universitatea protesta împotriva
oricăror decizii care urmau a fi luate de acest Parlament, şi, în special, împotriva acelora care aveau
atingere cu naţiunea săsească. Nici o modificare a situaţiei juridice a acestei naţiuni nu se putea opera
fără colaborarea şi aprobarea Universităţii naţionale, ca unic organ legal al Pământului Săsesc.
Universitatea mai cerea permisiunea de a înainta împăratului printr-o delegaţie această expunere.
Guberniul, însă, respinse această ultimă cerere a Universităţii. În ciuda eforturilor lui Rannicher, nu se
izbuti decât consemnarea unei opinii separate (25 martie 1866) la procesele-verbale ale Dietei.
Din nou situaţia conducea fără drept de apel la concluzia că jocurile erau deja făcute. La toate
acestea, se adăuga situaţia militară dezastruoasă pentru Austria. În iunie 1866 izbucni războiul cu
Italia, şi, concomitent, cu Prusia. În august Austria trebui să încheie pacea de la Praga, prin care se
obliga să plătească o despăgubire de război de 60,4 milioane taleri şi să nu mai ridice nici o obiecţie
împotriva creării federaţiei de state nord-germane sub hegemonia Prusiei.
Opinia publică din monarhie puse înfrângerea militară pe seama birocraţiei anchilozate, pe
seama absolutismului şi a spiritului conservator predominant în Austria. Această stare de spirit îi era
favorabilă Ungariei. O eventuală victorie militară austriacă ar fi îndepărtat mult înfăptuirea pretenţiilor
maghiare. Aşa se explică faptul, că aderenţii lui Kossuth din emigraţia italiană luptară cu arma în mână
împotriva austriecilor, Klapka adună voluntari şi se puse sub conducerea Prusiei, regimente întregi
maghiare se lăsară prinse de "duşman", în Ungaria ordinele autorităţilor austriece fură prost îndeplinite
sau chiar deloc, iar poruncita recrutare nu avu loc. În timpul vizitei împărătesei la Buda (cu începere
din 15 iulie), Deak declară că recrutarea era ilegală, iar Andrassy sugeră că numai numirea lui Deak în
fruntea unui guvern maghiar de sine stătător putea calma spiritele. La ordinul împăratului, Deak se
prezentă la 19 iulie 1866 la Viena. Împăratul îl întrebă care erau dorinţele Ungariei. Apoi fu convocat
în capitală şi Andrassy. Parlamentul maghiar se întruni în noiembrie 1866, rămânând ferm pe poziţia
necesităţii refacerii imediate a constituţiei maghiare, lucru cerut şi în adresa din 23 decembrie. La 4
februarie 1847 Beust, militant pentru "concilierea" cu Ungaria şi pentru mulţumirea germanilor din
Austria, pe care Bismarck îl numise "dansatorul pe sârmă politic", deveni prim-ministru austriac. Între
timp comisia celor 67 îşi încheie lucrările. La 7 februarie Deak însuşi prezentă la Viena rezultatele
comisiei, care întruniră acordul lui Beust. O zi mai târziu Deak fu primit de împărat şi se discutară mai
îndeaproape numirile miniştrilor unguri. La 20 februarie urmă instituirea guvernului maghiar
responsabil, condus de Andrassy la suprafaţă, şi avându-l pe Deak drept eminenţă cenuşie.
Cancelariile aulică ungară şi transilvană fură desfiinţate. La 18 februarie apăru rescriptul imperial ce
anunţa refacerea constituţiei maghiare. Noul guvern ungar izbuti să aprobe în mare grabă cu majoritate
de voturi revizuirea articolului de lege din 1848, şi legea despre "afacerile comune". La 8 iunie 1867
împăratul Austriei fu încoronat rege al Ungariei. Pentru Transilvania începea o nouă etapă istorică.
*
Înfăptuirea dualismului austro-ungar se clădea pe raţiuni diferite, dar pe interese reciproce. Pe
de o parte, în urma victoriei Prusiei, Austria se vedea exclusă de la exercitarea unui rol de căpetenie în
cadrul confederaţiei germane. În interiorul monarhiei mişcările naţionale, în special ale ungurilor şi
slavilor, măcinau echilibrul şi aşa precar. Şansa întăririi sale se afla în alianţa cu Ungaria. Dacă Austria
ceda în faţa dorinţei de independenţă a maghiarilor, îi potolea pe aceştia şi, cu ajutorul lor, îi anihila pe
slavi. Împăratul Franz Joseph nutrea de asemenea speranţa că era vorba despre o cedare temporară. De
îndată ce situaţia externă ar fi permis-o, Austria ar fi revenit la ideea sa centralistă. Înfrângerea Franţei
în războiul franco-prusac câţiva ani mai târziu, şi, deci, invincibilitatea puterii germane în Europa la
ora aceea, destrămă speranţele de desfacere a legăturii cu Ungaria25.
Pe de altă parte, Ungaria, - care resimţise înfrângerea revoluţiei de la 1848 ca pe o umilinţă,
căci îşi dobândise independenţa şi o pierduse, şi văzuse revocată uniunea sa cu Transilvania -, nu
urmărise altceva în ultimii douăzeci de ani, decât înfăptuirea idealurilor revoluţionare, redobândirea
poziţiilor năruite26. Existau, desigur, voci extreme care voiau o desprindere totală de Austria. Însă, în
cele din urmă, câştig de cauză avu curentul realist, partida liberală condusă de Deak, înfăptuitorul
dualismului.
După ce luptase cu atâta tenacitate şi cu o voinţă neabătută pentru recunoaşterea propriei
independenţe naţionale şi statale, Ungaria o refuză celorlalte naţiuni. Aceasta ar fi însemnat propria sa
prăbuşire. Ceea ce se întâmplase la 1848 era un preludiu pentru ceea ce avea să urmeze după 1867.
"Noua Ungarie" din cadrul dublei monarhii, "care luptase şi învinsese în lupta pentru dreptul şi
constituţia sa, pentru menţinerea şi libera dezvoltare a poporului maghiar, găsea acum, ceea ce nu este
de mirare, ca următoare sarcină, asigurarea dezvoltării naţionale. Însă, pentru aceasta, apucă calea
greşită, a maghiarizării popoarelor de altă limbă din Ungaria, care reprezentau majoritatea în ţară."27
În literatura istorică maghiară două concepte obsedante definesc şi însoţesc evoluţia statului
modern: "szabadsághárc", războiul de eliberare (prin care se înţelege revoluţia de la 1848), care,
metaforic vorbind, a fost câştigat şi înfăptuit la 1867, şi apoi problema "integrităţii naţionale"
maghiare, care a determinat liniile politice de forţă după instituirea dualismului şi care, de la bun
început, a inclus în sine germenul prăbuşirii de la 1918, căci se clădea pe dezintegrarea naţionalităţilor
din cuprinsul Ungariei şi care formau majoritatea populaţiei
De maximă importanţă pentru politica naţională din Ungaria fură două dintre legile adoptate
imediat după instaurarea dualismului. Legea 44 din 1868, cunoscută sub numele de "legea
naţionalităţilor", declara că în Ungaria exista o singură naţiune, din care făceau parte şi naţionalităţile.
Naţiunea (cea maghiară) era considerată unitară şi indivizibilă. Apartenenţii naţionalităţilor deveneau
cetăţeni ai statului maghiar, dar nu li se recunoştea dreptul de a constitui individualităţi politice
separate. Limba maghiară devenea singura limbă oficială a statului. Se permitea întrebuinţarea limbii
naţionalităţilor, sub anumite rezerve, formulate în termeni vagi care permiteau largi interpret ări.
Deoarece legea îngăduia doar libertatea individuală a cetăţenilor, nu şi libertăţi şi drepturi colective, ea
stârni proteste vehemente din partea naţionalităţilor28..
Legea 38 din 1868, care se referea la învăţământ, stabilea obligativitatea limbii maghiare ca
obiect de studiu şi obligativitatea respectării programului de învăţământ fixat de ministerul de
specialitate. Şcolile confesionale sau alte persoane publice ori private aveau dreptul de a înfiinţa şcoli
elementare, medii şi pedagogice în oricare din limbile vorbite în Ungaria, însă cu obligaţia de a
introduce şi ore de limba maghiară. Universităţile aveau ca limbă obligatorie de predare numai
maghiara, făcându-se concesia înfiinţării câte unei catedre de limbă şi literatură pentru fiecare din
naţionalităţi29.
Pentru Transilvania, dualismul aduse cu sine, mai întâi de toate, transformarea treptată, dar
radicală a structurii administrative. În locul autorităţilor vieneze, acum se instalară la Pesta un guvern
maghiar şi ministere maghiare răspunzătoare. Guberniul transilvan mai fu păstrat încă un an, apoi
desfiinţat. În loc de a participa la lucrările Dietei transilvane, deputaţii ardeleni intrară în Parlamentul
maghiar. Deciziile Dietei sibiene din 1863-1864 fură abrogate de împărat30.
Prima breşă în constituţia săsească o constitui demiterea comitelui Konrad Schmidt şi numirea
lui Moritz Conrad, avocat în Rupea, care la 1865 votase în Dieta de la Cluj pentru uniune, în funcţia de
comite suprem săsesc (24 februarie 1869). El urma să aplice noile relaţii juridice, stabilite prin legea
43 din 1868, prin care Transilvania, pierzându-şi autonomia, era încorporată la Ungaria. Legea
prevedea că se menţinea existenţa atât a municipiului săsesc, cât şi a Universităţii, cu condiţia "egalei
îndreptăţiri a cetăţenilor statului, locuind pe acest teritoriu". Ministerul era însărcinat cu elaborarea
unui nou proiect de lege pentru reglementarea acestei chestiuni, şi era împuternicit a da dispoziţii
provizorii până la apariţia legii. Universităţii însă i se restrângea competenţa juridică, ea nemaiputând
exercita nici o jurisdicţie31. Tribunalul superior săsesc din Sibiu fu desfiinţat în 1869, iar Pământul
Săsesc fu arondat Tablei regeşti din Târgu Mureş. O ordonanţă din 24 ianuarie 1869 impuse
restructurări administrative, care ţinteau spre o dispersare a elementului german, deja minoritar, pe
Pământul Săsesc, şi cuprinderea unor comune româneşti în scaunul Sibiului şi districtul Braşovului.
O mare surpriză fu de asemenea emiterea "Regulativului provizoriu privitor la alegerea
corpurilor reprezentative, ca şi a funcţionarilor scăunali, districtuali şi publici pe Pământul Crăiesc"
(28 martie 1869). Universitatea naţională însăşi propusese guvernului în decembrie 1868 un nou
"Statut al alegerii şi componenţei corpurilor reprezentative ale Pământului Săsesc", pe care acesta, în
loc să-l confirme, îl ignoră, impunând în schimb "Regulativul provizoriu". Prin cel din urmă se
extindea dreptul de vot. Din perspectivă săsească, această măsură venea cu scopul vădit de a spori
numărul alegătorilor ne-saşi (mai ales români). Toate procesele-verbale ale şedinţelor corpurilor
reprezentative trebuiau supravegheate de către guvern. În plus se ordonă o schimbare a tuturor
funcţionarilor, prin îndepărtarea celor indezirabili. O seamă de neclarităţi ale "Regulativului
provizoriu" iscau situaţii interpretabile, soluţionate arbitrar şi nedibace de către fişpanul Moritz
Conrad.
Când în anul 1869 se prescriseră alegeri generale pentru Parlamentul ungar, divergenţa de
opinii existentă între "bătrânii saşi", ostili noului regim politic, şi "saşii tineri", duse la concluzia
înţeleaptă că era necesară întocmirea unui program săsesc, care să fie acceptat de ambele partide în
beneficiul interesului naţional. Creatorul acestui prim program săsesc fu Gustav Kapp, deputat sibian
în Parlamentul ungar, care stabili conduita generală a reprezentanţilor aleşi ai saşilor: deputaţii
trebuiau să ia atitudine împotriva oricărei slăbiri a legăturii dintre Ungaria şi Austria, şi pentru o justă
politică a impozitelor; ei aveau să militeze pentru libertatea municipiului, pentru menţinerea existenţei
naţiunii săseşti şi pentru legile confesionale transilvănene. Cu excepţia unor deputaţi aparţinând
"saşilor tineri", aceste linii programatice fură respectate.
În Parlamentul maghiar se înfruntau două partide. Partidul lui Deak, omul care înfăptuise
dualismul, se opunea stângii, care dorea desprinderea totală a Ungariei de Austria. Deputaţii saşi
intrară în partidului lui Deak, păstrându-şi libertatea de opţiune în chestiunile săseşti, precum şi
separarea în cele două grupări interne. Majoritatea deputaţilor, în frunte cu J. Gull, Jakob Rannicher,
Gustav Kapp, aparţineau "bătrânilor saşi"; minoritatea, condusă de G. Lindner, îi reprezenta pe "saşii
tineri".
De reforma juridică dezbătută de Parlament se lega şi problema limbii folosite în justiţie.
Legea prevedea ca judecăţile de primă instanţă să se desfăşoare în limba folosită până atunci
(maghiară şi germană); doar judecăţile din a doua şi a treia instanţă să utilizeze exclusiv limba
maghiară. Contrar acestor prevederi, în 1872 preşedintele Tablei regeşti din Târgu Mureş ordonă ca şi
judecăţile de primă instanţă să aibă loc în limba maghiară. Diferitele curţi de judecată protestară
împotriva acestei dispoziţii; preşedintele tribunalului din Braşov se prezentă chiar cu o plângere în faţa
ministrului justiţiei. Deputatul Kapp îl interpelă pe ministru în Parlament. Acesta promise că se va da
curs legii. Însă, în plan concret, legea nu fu respectată.
Entuziasmul nedisimulat al saşilor faţă de cauza germană în timpul războiului franco-prusac
din 1870/1871, sărbătorirea victoriei germanilor, articolele incandescente din ziarele săseşti, - toate
acestea exprimau speranţa că prin noua Germanie unită soarta tuturor germanilor din lume va afla un
sprijin şi o ridicare. Dealtfel, unificarea Germaniei dădu imbold şi dorinţei românilor ardeleni pentru o
federalizare a monarhiei austro-ungare, după model german32.
Pe baza "Regulativului provizoriu", la 10 ianuarie 1871 se întruni Universitatea naţională, în
primul rând pentru a adopta o poziţie faţă de viitoarea organizare a municipiului săsesc. De data
aceasta, structura Universităţii era cu totul alta. Cuprindea un număr aproape dublu de membri, anume
44, dintre care 21 de "bătrâni saşi" şi 18 "saşi tineri", la care se adăugau 4 români şi 1 maghiar, cu
votul cărora minoritatea săsească dobândea majoritatea. Disputele dintre cele două grupări săseşti se
înteţiră, atât în plan formal - unde "bătrânii" porneau de la premisa obligaţiei guvernului de a respecta
deciziile Universităţii, cât timp "tinerii" atribuiau Universităţii o putere doar consultativă, guvernul
putând sau nu respecta hotărârile acesteia -, dar şi în plan real, concret. După mai multe luni de
dezbateri, guvernului îi fură prezentate două recomandări. Una din ele, sosită din partea "bătrânilor
saşi", dorea să păstreze unitatea municipală a Pământului Săsesc printr-o jurisdicţie statutară, prin
drept de reprezentare în toate problemele ţării şi libera alegere a funcţionarilor. Dimpotrivă, "tinerii
saşii" opinau în recomandarea lor, că municipiul săsesc devenise anacronic în condiţiile prezentului, că
era preferabil să se adopte parţial legea municipală maghiară (care, prin împărţirea teritoriului în
comitate, presupunea spargerea unităţii Pământului Săsesc), să se fărâmiţeze municipiul în
componente mai mici înzestrate cu dreptul de autoadministrare.
La 18 noiembrie 1871 ministrul de interne convocă câţiva deputaţi saşi, printre care de data
aceasta şi reprezentanţi ai "bătrânilor saşi", pentru a-i consulta cu privire la problema municipală, care
urma să fie supusă dezbaterii în Parlament.
Dintr-odată saşii percepură acut necesitatea depăşirii dezbinării interne. Veşnica imixtiune a
comesului în numirile de funcţionari, obligativitatea limbii maghiare care câştiga teren în justiţie şi
administraţie, faptul că guvernul exploata disensiunile interne săseşti pentru a trage foloase proprii, -
aceste chestiuni nu puteau fi înfruntate fără o unitate de concepţii. Sub imperiul acestei priorităţi, un
număr de alegători din oraşul şi scaunul Mediaş adresă la 11 mai 1872 alegătorilor din toate cercurile
Pământului Săsesc, fără deosebire de gruparea căreia îi aparţineau, invitaţia de a se întâlni la Mediaş la
o "zi a saşilor" (Sachsentag), unde urmau a cădea de acord asupra chestiunilor arzătoare ale zilei.
Într-adevăr, la 4 iunie se adunară la Mediaş peste 250 de alegători, care o zi mai târziu
adoptară "Programul naţional săsesc". În vederea apropiatelor alegeri parlamentare şi a viitoarei
reforme a municipalităţii, acesta stabilea drept "necesitate arzătoare" clarificarea poziţiei şi a
scopurilor de perspectivă ale naţiunii săseşti. Capitolul I al programului se referea la "poziţia în viaţa
de stat". Participarea săsească la viaţa de stat era mijlocită de către reprezentanţii aleşi în Parlamentul
ungar, care aveau de respectat mai multe principii: 1. indivizibilitatea monarhiei austro-ungare
condusă de dinastia Habsburg-Lothringen, precum şi indivizibilitatea ţărilor coroanei ungare; 2. nu se
admitea nici o slăbire a legilor dualismului din anul 1867; 3. saşii erau chemaţi să-şi aducă aportul la
apărarea statului ungar şi la transformarea acestuia într-un stat de drept; 4. statul în sine era fără
confesiune, şi invers, confesiunile religioase nu trebuiau să aibă nici o influenţă asupra sferei juridice a
statului - de aceea, şi de aici înainte, sarcina legislativului era aceea de a asigura deplina egalitate şi
reciprocitate în drepturi a tuturor bisericilor, ceea ce fusese legiferat recent şi în 1868; 5. deoarece prin
legea din 1868 asupra limbilor statului şi prin aplicarea ei se depăşise măsura corectă de folosire a
limbii maghiare ca limbă de stat, se cerea revizuirea imperioasă a acestei legi; 6. respectarea egalităţii
individuale în faţa legii să nu fie încălcată, nici printr-o perpetuare a unor privilegii de Stare, dar nici
prin "mutarea punctului de greutate al statului asupra maselor necoapte"; 7. o "reformă raţională" a
sistemului impozitelor, o severă economisire, pentru reglementarea situaţiei financiare a statului, fără
însă ca statul să se "zgârcească" în domeniile educaţiei populare, al agriculturii, meseriilor şi
comerţului în detrimentul altor instituţii mai puţin productive; promovarea industriei patriei; 8.
îmbunătăţirea generală a legilor justiţiei; 9. deputaţii saşi se vor strădui să rezolve divergenţele legate
de chestiunea domeniilor Sălişte, Tălmaciu (n.m. asupra cărora ridicase pretenţii Universitatea
naţională) şi Bran (n.m. pe care voia să îl înglobeze oraşul Braşov; aceste domenii cu populaţie
exclusiv românească protestau împotriva cuprinderii lor în "Ţara Săsească") ; 10. sarcina deputaţilor
saşi în Parlament era aceea de a face cunoscute acestuia relaţiile şi nevoile speciale existente pe
Pământul Crăiesc, care concordau cu ideea unităţii statale şi nu se bazau pe privilegii străvechi. -
Capitolul al II-lea se referea la "Reforma municipală şi comunală". Reforma municipalităţii săseşti,
având la bază articolul 10 al legii 43 din 1868, urma să respecte următoarele principii: 1. cele 11
cercuri municipale săseşti (jurisdicţii) şi comunele aparţinătoare de acestea formau o unitate
municipală (universitas) , care nu putea fi modificată fără colaborarea componentelor ei; 2. Pământul
Săsesc acorda statului doar acea sumă din drepturile municipale şi comunale prevăzută prin lege
municipiilor şi comunelor în general, 3. reprezentarea şi administrarea să fie strict separate, ambele
structurându-se în comune, cercuri şi ansamblu, şi având ca organe administrative oficiul comunal,
oficiul cercual şi oficiul Universităţii; 4. corpul reprezentativ urma să se formeze exclusiv pe bază de
alegeri, şi, pentru preîntâmpinarea unor situaţii negative ivite prin creşterea supradimensionată a
numărului membrilor din corpurile reprezentative, ca şi criterii de competenţă să funcţioneze averea,
educaţia spirituală şi moralitatea; 5. toate funcţiile urmau să se ocupe prin alegerea liberă a corpurilor
reprezentative; 6. comuna, cercul şi ansamblul (universitas) trebuiau să decidă asupra afacerilor
proprii şi să le administreze conform legilor şi statutelor în vigoare; 7. oraşele şi suburbiile să fie
cuprinse în jurisdicţia cercuală, cu excepţia dezbaterilor în legătură cu chestiunile strict orăşeneşti; 8.
cercul (jurisdicţia) să aibă drept de autoadministrare şi drept statutar în toate afacerile interne, precum
şi drept de reprezentare; 9. Universitatea naţională să exercite dreptul statutar în toate problemele
municipale, comune ansamblului, să aibă drept de reprezentare şi să asigure administrarea disciplinată
a averii naţionale, să supravegheze şi să tragă la răspundere pe membrii oficiului Universităţii; 10.
oficiul Universităţii să aplice statutele şi deciziile stabilite de Universitate; 11. comesul, numit de
împărat şi aprobat ministerial prin contrasemnătură, era reprezentantul puterii executive, exercita
control asupra autoadministrării municipale, convoca Universitatea şi era preşedintele ei; 12. reforma
municipală şi comunală pe Pământul Săsesc, care urma să se orienteze după articolul 10 al legii 43 din
1868, avea să se conformeze principiilor de mai sus, şi în cazuri particulare statutelor create de
Universitate, respectiv de cercuri şi comune. Capitolul al III-lea consemna "Mijloacele şi căile" pentru
atingerea scopurilor de mai sus; şi anume, pe baza acestui program urmau să se aleagă deputaţii din
viitoarea Universitate naţională, precum şi cei din Parlamentul viitor33.
Pornind de la acest program-călăuză, care fu confirmat de semnături din toate cercurile săseşti,
se desfăşurară alegerile pentru Parlamentul din 1872 şi pentru Universitate.
Aceasta din urmă se întruni la 11 noiembrie 1872. Efectele "zilei saşilor" de la Mediaş fură
vizibile: membrii Universităţii căzură de acord fără multă amânare asupra propunerii înaintate
guvernului. Aceasta fu votată cu unanimitate săsească în şedinţa din 16 decembrie, doar deputaţii
români şi cei maghiari fură împotrivă.
De asemenea, în Parlamentul din 1872-1875 deputaţii saşi avură, per ansamblu, o poziţie
unitară, întemeiată pe "Programul" de la Mediaş. Ei intrară din nou cu toţii în partidul lui Deak, sub
rezerva unei poziţii proprii în afacerile săseşti.
Conform unor zvonuri neîntemeiate în legătură cu unele planuri de "arondare" ale guvernului,
care ar fi dus pur şi simplu la dizolvarea Pământului Săsesc, la începutul anului 1873 ministrul de
interne Toth prezentă un proiect de lege, conform căruia legea comunală maghiară era extinsă pe
întregul teritoriu. În cazul aprobării proiectului, legea ar fi dus la împărţirea Pământului Săsesc.
Deputaţii Wächter şi Fabritius, deşi semnatari ai "Programului" de la Mediaş, arătară că se vor supune
legii, oricare ar fi ea. Proiectul căzu împreună cu ministrul de interne, dar, de aici, spiritele se încinseră
şi se dezbinară din nou.
La interne, în locul lui Toth trecu contele Szapary (10 martie 1873), care la preluarea funcţiei
declară ca una din cele mai arzătoare chestiuni era reglementarea Pământului Săsesc.
Universitatea se întruni la 20 noiembrie 1873. Comesul ales legal fusese înlocuit printr-unul
numit, care schimba mereu funcţionarii, iar utilizarea limbii germane, conform legii din 1868 teoretic
în vigoare, cunoştea încălcări mai mari cu fiecare zi. Universitatea se adresă deci ministrului Szapary
în două adrese. Se exprima rugămintea reglementării neîntârziate a problemei Pământului Săsesc, şi se
protesta împotriva plănuitei "rotunjiri" a municipiilor. Dacă era necesară actualizarea împărţirii
teritoriale a regiunii locuite de saşi, atunci aceasta avea să se facă doar cu colaborarea Universităţii. Se
cerea: 1. ca Pământul Săsesc să rămână o unitate municipală; 2. ca nici o modificare a cuprinsului său
şi nici o regrupare a părţilor componente ale Pământului Săsesc să nu fie decisă şi înfăptuită fără
consultarea şi colaborarea Universităţii săseşti şi a reprezentanţelor juridice.
Ministrul oferi un răspuns neaşteptat. În ordonanţa din 27 ianuarie 1874, el interzise
Universităţii orice altă abordare a chestiunii şi îi retrase dreptul legal de reprezentare în afacerile
publice. Universitatea, în care preşedintele, respectiv comesul numit, nu îngădui continuarea
dezbaterilor, se autodizolvă.
Acum problema trecu asupra deputaţilor saşi de la Pesta. Ei îl interpelară pe ministru, dar
răspunsul acestuia (23 februarie 1874) spori agitaţia. Szapary declară că, luând în considerare unitatea
statului, el nu va permite niciodată ca saşilor să li se acorde un teritoriu sau o organizare aparte, şi, de
asemenea, nu va permite nicicând folosirea unei alte limbi decât cea maghiară. Că sosise timpul să
aplice un tratament corespunzător mofturilor respectivilor!
Poziţia ministrului stârni furtună în opinia publică săsească. Reprezentanţii marilor oraşe şi ai
câtorva cercuri cerură demiterea ministrului "pentru violarea legilor în vigoare, violarea proprietăţii şi
întârziere în aplicarea legilor", precum şi ieşirea deputaţilor saşi din partidul lui Deak.
Majoritatea deputaţilor, într-adevăr, părăsi partidul lui Deak, lucru considerat de Rannicher
drept necugetat şi periculos. El nu împărtăşi atitudinea celorlalţi deputaţi şi nu ieşi din partidul de
guvernământ ungar. Aşa se face că întreaga furie a opiniei publice se îndreptă acum împotriva lui
Rannicher, dar şi împotriva Universităţii, care fu acuzată de lipsă de constituţionalitate (peccatur intra
et extra muros) . În aprilie 1874, printr-o declaraţie, alegătorii sibieni se deziseră de Rannicher în
cuvinte aspre: "a încetat să fie reprezentantul convingerilor noastre, şi ne delimităm de orice legătură
cu acţiunile sale. Poate să meargă liber în drumul lui - acesta nu este şi al nostru." Friedrich Teutsch
comentează dramatismul situaţiei, căci Rannicher era una dintre acele rare persoane care nu urmărise
în viaţa sa întreagă un scop mai înalt decât slujirea poporului său. Câteva luni mai apoi, Rannicher fu
secerat de tuberculoză şi muri (8 noiembrie 1875), fiind reabilitat abia în faţa mormântului deschis de
concetăţenii săi, prin glasul tovarăşului său de decenii, Franz Gebbel34.
De altminteri, plângerile împotriva ministrului Szapary rămaseră fără efect, iar ordonanţa sa
ilegală intră în vigoare.
Rezolvarea problemei Pământului Săsesc avea să se împlinească în Parlamentul din 1875. La
moartea lui Deak, partidul acestuia se îmbogăţi cu o fracţiune a stângii maghiare, sătulă de veşnica
opoziţie de până atunci şi dornică de a participa la guvernare. Noul partid se intitulă "Partidul
conducerii", iar în fruntea sa era Tisza Kálmán. Între 1875 şi 1890 partidul liberal ungar şi Tisza K.
conduseră destinele Ungariei. Politica promovată de Tisza se caracteriză mai cu seamă prin faptul că îi
lipsea orice moderaţie în tratarea naţionalităţilor.
În şedinţa din 13 aprilie 1875, Polit afirmă că Ungaria, cu majoritatea locuitorilor săi
nemaghiari, nu ar fi un stat naţional, ci un stat al naţionalităţilor. Tisza ripostă cu vehemenţă,
ameninţând cu "distrugerea" pe oricine ar mai dovedi o astfel de concepţie "potrivnică legii".
Cazul săsesc nu mai era o "chestiune de drept", ci o "chestiune de forţă", o parte a chestiunii
naţionalităţilor. "Se punea problema de a înlătura o individualitate populară nemaghiară, singura din
Ungaria recunoscută juridic, pentru a-i imprima Ungariei cu atât mai adânc caracterul maghiar." 35
În noul Parlament, unde, după moartea lui Rannicher, Kapp preluase conducerea, deputaţii saşi
formaseră un grup săsesc propriu fără să se alăture vreunui partid. Doar Wächter şi Fabritius,
consideraţi un fel de trădători ai cauzei săseşti, şi, mai degrabă, reprezentanţi ai intereselor maghiare,
intraseră în "Partidul conducerii". O delegaţie a mai multor reprezentanţe săseşti se înfăţişă la 1
decembrie 1875 în faţa lui Tisza, Kapp rugându-l pe prim-ministru să aducă în faţa Parlamentului
legea municipală pentru Pământul Săsesc. Tisza răspunse că, în concordanţă cu interesele ţării,
menţinerea Pământului Săsesc devenise imposibilă, căci prezentul nu mai suporta privilegiile. A doua
zi, delegaţia saşilor fu primită de rege în cetatea din Buda. Răspunsul regelui nu se deosebi de cel al
primului ministru. Saşii ştiau că lupta fusese pierdută.
În martie 1876 Parlamentul dezbătu "Proiectul de lege asupra Pământului Săsesc, apoi despre
reglementarea Universităţii Saşilor şi despre averea Universităţii şi a aşa-numiţilor VII juzi". Acest
proiect trecu Pământul Săsesc în nefiinţă, împărţindu-l între comitatele organizate conform legii
municipale, menţinu Universitatea doar ca autoritate de administrare a averii naţionale săseşti, şi
transferă titlul comitelui asupra comitelui suprem al comitatului Sibiu, care prelua şi preşedinţia
Universităţii. Averea acesteia avea să fie destinată exclusiv unor scopuri culturale "spre beneficiul
tuturor locuitorilor îndreptăţiţi la aceasta fără deosebire de origine şi limbă". Dezbaterea proiectului în
Parlament se desfăşură în zilele de 22-24 martie. Atât Wächter, cât şi Fabritius salutară evenimentul ca
pe începutul noii înfloriri a poporului săsesc. Toţi ceilalţi delegaţi saşi se străduiră să demonstreze
nedreptatea formală. Dar Camera Deputaţilor votă legea. În Camera Magnaţilor, unde saşii nu aveau
nici un reprezentant, baronul D. Eötvös respinse proiectul de lege, sfătuind Parlamentul să adopte o
lege care să mulţumească populaţia săsească. Dar şi aici proiectul fu votat în formă definitivă ca
articolul de lege 12 din 1876.
Prin această lege se consemnează una dintre datele importante ale istoriei săseşti. Este un
punct terminus. Unitatea pământului locuit de saşi şi a municipiului săsesc autonom se desfiinţă acum.
Universitatea naţională săsească îşi pierdu puterea reală, devenind o simplă gestionară a unor fonduri
destinate culturii. Rolul ei vital ca for juridic, legislativ al saşilor nu va mai reînvia niciodată. De acum
înainte statutul de minoritate, nu numai numerică, dar mai ales politică, a saşilor era pecetluit.
Saşii mulţumiră apărătorilor lor din Parlament printr-o adresă colectivă ce conţinea 10.000 de
semnături. Totuşi, era limpede că Universitatea naţională săsească, desfiinţată pentru a treia oară, nu
avea să se mai poată reface.
Prin legea 33 din 1876 se decreta alcătuirea de noi comitate. Astfel, din fostul Pământ Săsesc
rezultară comitatele Sibiu, Făgăraş, Târnava Mare, Târnava Mică, Braşov. Localităţi săseşti intrau în
componenţa comitatelor Odorhei, Hunedoara şi Bistriţa-Năsăud. În fruntea comitatelor conducerea
trimise oameni, care provocară nemulţumire în rândul saşilor. Numit comite suprem în comitatul
Sibiu, Wächter pierduse de la bun început încrederea saşilor, datorită trecutului său prea bine-
cunoscut: îşi încălcase promisiunea făcută prin "Programul" de la Mediaş, acţionase în Parlamentul
ungar împotriva intereselor săseşti. Ca şi comite suprem, fu acuzat de partinism în alegerea noilor
funcţionari, şi de comportament abuziv faţă de hotărârile adunării cercuale: de fiecare dată când nu-i
convenea ceva, făcea recurs, iar ministrul dădea dreptate comitelui suprem. - Asemănător de prost
mergeau lucrurile şi în alte comitate. Târnava Mare şi Târnava Mică erau conduse de contele Gabriel
Bethlen. Contele refuză limba germană, admisă prin lege, în adunările cercuale, şi refuză angajarea de
funcţionari saşi, prin numirea oamenilor săi. În aceste comitate se înscăună corupţia şi samavolnicia
aparatului administrativ. Un corespondent relata ziarului săsesc "Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt"
situaţia din Bistriţa-Nasăud: "De când comitatul acesta se află sub stăpânirea baronului Bannfy, nici un
ţăran sas nu mai primeşte vreo chitanţă de plată, vreo chemare sau înştiinţare a judelui scăunal sau de
aiurea, vreun act de la oficiul comitatens sau de la oficiul judelui scăunal în altă limbă decât în cea
maghiară. Pentru noi nu există legea naţionalităţilor. Sute de cetăţeni oneşti ai statului au fost astfel
păgubiţi de onoarea şi averea lor."36 - Mai puţin gravă era starea în comitatul Braşov, în ciuda
schimbării multor comiţi supremi, dar cu care saşii reuşiră să cadă de acord. În schimb, în oraşul
Braşov, saşii nu mai deţineau superioritatea numerică, văzându-se copleşiţi de români şi de unguri.
Astfel Pământul Săsesc de odinioară fusese fărâmiţat, iar organizarea politică prin intermediul
Universităţii practic desfiinţată. Pentru restabilirea într-o altă formă a unităţii săseşti sfâşiate, la 22
octombrie 1876 se înfiinţă Partidul popular săsesc. Aproape toate localităţile aveau comitete locale de
partid, deasupra lor aflându-se comitetul central. Secretarul acestuia era Franz Gebbel. În vederea
alegerilor parlamentare care avură loc în 1878, comitetul central al Partidului popular săsesc adoptă
"Programul" de la Mediaş ca temei al activităţii reprezentanţilor săi din Camera deputaţilor, renunţând
la problema mai veche, între timp depăşită de evenimente, a municipiului săsesc. Întreaga evoluţie a
statului îndemna mai mult ca niciodată spre unificarea tuturor forţelor săseşti, şi nu în ultimul rând
problemele cu care se confrunta Universitatea.
Guvernul, în persoana lui Tisza Kálmán, se amestecă tot mai mult şi mai îngrăditor în
activitatea Universităţii. La 19 martie 1877, aceasta se întruni pentru prima oară după aprobarea legii
restrictive din 1876. Conform legii, Universitatea trebuia să elaboreze trei statute pe care trebuia să le
prezinte spre aprobare guvernului: asupra ordinii de zi a Universităţii, precum şi asupra celei a
oficiului central al Universităţii, asupra numărului, componenţei, duratei funcţiei şi salarizării
funcţionarilor Universităţii. Legea mai spunea că Universitatea avea dreptul să dispună şi să
administreze propria avere în scopuri culturale, destinate tuturor locuitorilor fostului Pământ Săsesc.
Toate cele trei statute fură respinse de prim-ministru. Universitatea ajunse la concluzia că pretenţiile
limitative ale primului ministru nimiceau dreptul Universităţii de autoadministrare a averii proprii, iar
dezbaterile deosebit de aprinse cu Tisza se prelungiră până în 1878. În cele din urmă, primul ministru
impuse Universităţii ce decizii să adopte, şi atunci când cei 12 membri saşi ai Universităţii refuzară,
preşedintele Wächter adoptă deciziile prin votul celor 2 membri români, iar Tisza le confirmă.
Alt aspect tensionat al relaţiei dintre primul ministru şi saşi îl reprezentă calvarul proceselor de
presă. La 29 ianuarie 1878 în faţa tribunalului cu juraţi din Sibiu începu procesul împotriva ziarului
"Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt". Autorul articolului incriminat R. Wolff şi apărătorul său,
avocatul Albert Arz von Straußenburg câştigară procesul. La 28 iunie 1882 apăru în "Kronstädter
Zeitung" o luare de poziţie faţă de tratamentul aplicat saşilor şi Universităţii naţionale, care ajunse de
asemenea în faţa instanţei. Răspunderea articolului scris de Fr. Herfurth o preluase redactorul-şef al
ziarului braşovean, Johann Gött, iar apărarea deputatul A. Zay. Şi acest proces fu câştigat. Sunt
cunoscute şi procesele de presă intentate între 1877-1879 lui G. Bariţiu, al cărui apărător fu acelaşi Arz
von Straußenburg, la fel procesele din 1888 în urma cărora publiciştii români Bobancu, Slavici, Albu
şi Traian Doda fură condamnaţi la închisoare. În anul 1885 tribunalul german cu juraţi din Sibiu, mai
înclinat să rezolve problemele nemaghiarilor, fu desfiinţat. "Acest fapt, ca şi procesele însele erau
semne ale spiritului în care guvernul înţelegea să conducă, şi pe care nemaghiarii îl simţeau din ce în
ce mai mult, şi anume concepţia că drept deplin în ţară ar avea numai maghiarul şi că se intenţiona
maghiarizarea naţionalităţilor sau măcar a cercurilor lor conducătoare."37 Înteţirea represiunilor
împotriva persoanelor de altă naţionalitate decât cea maghiară, care comiteau "delicte de presă" şi care
se făceau vinovate de "agitaţie împotriva statului", este ilustrată şi de umorul "popular" care dădu
închisorii din Seghedin, specializată în deţinuţi politici, numele de "hotelul naţionalităţilor"38.
În 1881 avură loc noi alegeri parlamentare. În Parlament intrară reprezentanţi de nădejde ai
saşilor: Gull, Kapp, Zay şi K. Wolff. De data aceasta saşii erau conştienţi că lupta împotriva
maghiarizării era cauza prioritară pe care o aveau de susţinut. Reflectând gravitatea momentului,
Partidul popular săsesc declară la 8-9 iunie 1881 în programul său electoral: "Efortul pătimaş, şi totuşi
atât de zadarnic conform legilor naturii, al atâtora din patrie, de a aşeza statul ungar pe baza unei
unice, pretutindeni favorizate individualităţi populare, cea maghiară, trebuie să facă loc din nou acelei
dreptăţi binevoitoare şi faţă de cetăţenii nemaghiari, pe care le-au acordat-o acestora regii Ungariei în
cei mai buni ani ai săi /ai ţării/ şi căreia statul trebuie să îi mulţumească pentru existenţa sa aproape
milenară." Deputaţii trebuiau să militeze împotriva continuării restrângerii şi încălcării legii
naţionalităţilor din 1868, care, la vremea respectivă, fusese socotită o lege minimală. "Şi mai ales nu
este permis, /cum se întâmplă/ aici, - singurul loc din Europa -, ca lepădarea de naţionalitatea de
origine să fie lăudată şi autorizată de guvern, iar păstrarea onestă a propriei naţionalităţi să fie
defăimată ca fiind duşmană statului şi ameninţată cu prejudicii."39

Deoarece desfiinţarea corpului politic tradiţional săsesc, prin lovitura de graţie dată
Universităţii la 1876, obliga la un aparent inactivism politic, poporul săsesc începu a-şi clădi existenţa
naţională, mai temeinic, pe alţi stâlpi de susţinere. Pe de o parte, deputaţii saşi din Parlamentul ungar
apărau în exterior, în relaţia cu puterea această fiinţă naţională invadată; pe de altă parte, în interiorul
vieţii comunitare săseşti se produse o mutaţie a centrului de greutate, prin încărcarea cu valenţe
politice şi naţionale a unor instituţii culturale.
Cel mai puternic dintre stâlpii naţiunii săseşti devenea biserica. După moartea episcopului
Binder, cap al bisericii evanghelice ajunse la 19 septembrie 1867 Georg Daniel Teutsch. El conduse
biserica până la moartea sa, în 1893. Perioada păstoririi sale coincise cu primele decenii ale
dualismului. Bulversările şi pierderile în plan politic pe care le suferiră saşii în aceşti ani fură
contrabalansate, cât era omeneşte posibil în condiţiile date, prin preluarea de către biserică a rolului de
factor unificator. Atât Teutsch, cât şi tovarăşii săi aveau o perspectivă mai largă decât avuseseră
înaintaşii asupra misiunii bisericii evanghelice, considerând că aceasta nu i-ar cuprinde numai pe saşii
de pe vechiul Pământ Săsesc, ci pe toţi saşii din Transilvania, iar scopul ei ar fi tocmai acela de a se
îngrijii de păstrarea fiinţei etnice săseşti. Prima adunare a bisericii naţionale săseşti sub noul episcop
avu loc în 1868 la Sibiu, prilej cu care se şi mută aici sediul central al bisericii, care fusese până atunci
la Biertan. În virtutea legii religioase a Transilvaniei (43 din 1868), confesiunile îşi păstrau dreptul de
a avea şcoli şi de a organiza seminarii pedagogice. Una dintre principalele griji ale bisericii
evanghelice fu deci aceea de apărare şi dezvoltare a şcolii germane.
Învăţământul elementar era reglementat pe baza legii 38 din 1868. Era obligatorie frecventarea
şcolii de la 6 la 12 ani, apoi vizitarea şcolii complementare (iarna şi vara câte 2 ore săptămânal) până
la 15 ani. Materiile de învăţământ erau stabilite doar în general, şi exista un control al statului asupra
şcolilor confesionale, exercitat prin inspectori şcolari. Primul inspector numit pe Pământul Săsesc fu
naturalistul şi arheologul E.A. Bielz.
După 1867 se petrecură câteva schimbări în bine în viaţa şcolii evanghelice săseşti. J.
Schneider creă un regulament şcolar, completat de Franz Obert, care puse bazele unui învăţământ
unitar, întemeiat pe planificare şi ordine. Conform acestui plan, fiecare comună trebuia să aibă o
şcoală, cu unul sau mai mulţi învăţători, în funcţie de numărul elevilor. Cele mai multe şcoli aveau 2
sau 3 clase. Obligativitatea şcolară cuprindea elevii de 8 şi 9 ani, la care se adăugau cursuri
complementare pentru cei de 15-19 ani, iarna. Învăţătorii erau aleşi şi angajaţi pe viaţă; manualele
trebuiau să fie aprobate de către consistoriul general; inspecţiile erau conduse de preoţi, prezbiteri,
comisari şcolari şi districtuali.
Biserica săsească, şi nu numai ea, se confrunta cu o influenţă crescândă a statului. Dacă epoca
modernă venea ea însăşi cu o diminuare a puterii religioase şi cu triumful puterii laice, în Ungaria
această tendinţă îmbrăca forma specifică a atacării bazelor naţionale ale diferitelor biserici.
Nemulţumirile strânse de biserica evanghelică în decursul câtorva ani o determinară să înainteze
regelui la 5 februarie 1876 un memoriu, în care se protesta împotriva dublei impozitări, a faptului că
referenţii din Ministerul cultelor şi învăţământului nu cunoşteau îndeajuns sau nu respectau legile
transilvane, de asemenea împotriva absenţei reprezentării bisericii evanghelice în Camera magnaţilor
şi a neconsultării acestei biserici în legătură cu ordonanţele şi proiectele de legi discutate. În loc de a
risipi aceste nemulţumiri, guvernul găsi cu cale să le amplifice prin adoptarea unor legi şi mai
sufocante.
Astfel, în 1879 ministrul cultelor şi învăţământului Trefort prezentă Parlamentului proiectul de
lege asupra "predării limbii maghiare în instituţiile populare de învăţământ". Proiectul prevedea ca în
seminariile pedagogice maghiara să fie predată într-o asemenea manieră, încât după absolvire viitorii
învăţători s-o stăpânească în scris şi vorbit. După trei ani nu mai trebuia angajat nici un învăţător care
să nu fie în stare să predea limba maghiară. Învăţătorii care absolviseră seminarul între 1872 şi 1881
trebuiau obligaţi să înveţe maghiara, şi să-şi dovedească cunoştinţele printr-un examen. Limba
maghiară fu introdusă ca obiect de studiu în toate şcolile elementare, cu un număr de ore stabilit de
ministru. Din 1883 se interzise efectiv angajarea învăţătorilor necunoscători de maghiară.
Consistoriul evanghelic săsesc luă atitudine faţă de această lege (1 martie 1879), arătând că ea
periclita existenţa naţională a etniilor transilvane şi dezvoltarea lor în viitor, că ridica obstacole în
calea educării nemaghiarilor şi contrazicea legile religioase transilvane. Acceptarea legii însemna
constrângere lingvistică (Sprachzwang) şi crea tulburare. Episcopul Teutsch înmână personal acest
protest ministrului Trefort.
Parlamentul dezbătu legea în perioada 29 aprilie - 7 mai 1879. Deputaţii saşi o combătură din
punct de vedere juridic, pedagogic, naţional şi confesional. C. Gebbel compară legea cu decretarea
"iobăgiei spirituale, al cărei obiect l-ar constitui naţionalităţile nemaghiare... obligate să înveţe limba
'stăpânului'...". Şi reprezentanţii românilor şi ai serbilor respinseră legea. Dintre maghiari numai
Mocsáry Lajos îşi ridică vocea împotriva ei. În cuvântarea din 30 aprilie Mocsáry spuse: "Este
binecunoscut faptul că, prin răspândirea limbii maghiare nu înţelegem altceva, decât posibila înlăturare
a acelui mare neajuns, anume că cele 15 milioane de oameni, care locuiesc în patria noastră , nu sunt
cu toţii maghiari conform obârşiei lor. Dar aceste intenţii, această tendinţă... le înţeleg şi nemaghiarii
foarte bine. Şi, deoarece este neîndoielnic, că numărul de persoane al rasei ungare nu poate fi înmulţit
altfel decât pe seama numărului de persoane al celorlalte naţionalităţi, este firesc că acestea, în
eforturile lor, văd în această tendinţă, necesară într-o anumită privinţă, un atac împotriva
fundamentului existenţei lor proprii, ceea ce , iarăşi, nu poate duce decât la urmarea, că ne întoarcem
la deplorabilele timpuri de la 1848, în care mişcările naţionalităţilor apucaseră într-o direcţie atât de
rea şi de periculoasă. Este oare recomandabil să aţâţăm ura naţionalităţilor, chiar în acest moment în
care aşteptăm mai mult ca oricând, ca fiecare locuitor al ţării să fie trup şi suflet pentru păstrarea
acestei ţări?"40
Asemenea idei înţelepte nu formau însă şi opinia majorităţii. Camera magnaţilor - în care saşii
nu aveau reprezentanţi, iar românii, prin arhiepiscopii lor Vancea de Blaj şi Miron Roman de Sibiu,
prin episcopii Meţianu din Arad şi Mihaly din Luduş, se împotriviră zadarnic - votă şi ea legea (13-14
mai).
Prin urmare se trecu la aplicarea ei. La 29 iunie 1879 ministrul făcu public "Orarul şcolar al
şcolilor elementare cu limbă de predare nemaghiară", care încălca din oficiu dreptul acordat de lege
şcolilor confesionale de a-şi stabili propriul lor program. Se mai prevedea predarea limbii maghiare cu
un număr foarte mare de ore. Se ajunse la o asemenea confuzie, încât şcolile cunoscură o regresie, căci
elevii ajunseră să nu mai stăpânească bine nici germana, nici maghiara.
Legii asupra şcolilor elementare îi urmă legea asupra şcolilor medii. Un prim proiect de lege
fu prezentat Parlamentului la 19 martie 1880, dar fu înlăturat de pe ordinea de zi. Un nou proiect
asupra şcolilor medii fu înaintat la 6 octombrie 1881. Împotriva acestuia se exprimară toate bisericile,
între care, desigur, şi biserica evanghelică. Consistoriul evanghelic săsesc înaintă 12 memorii în
această chestiune Parlamentului, ministrului cultelor şi învăţământului, regelui, majoritatea dintre ele
fiind redactate de către episcopul Georg Daniel Teutsch. Şi această lege încălca dreptul bisericilor de
a-şi ridica şcoli şi de a le organiza programa de învăţământ, având ca ultim scop maghiarizarea.
Episcopul Teutsch fu primit în audienţă de rege de mai multe ori, unde prezentă obiecţiile faţă de
această lege, dar regele se afla sub influenţa miniştrilor săi Tisza şi Trefort. Parlamentul aprobă legea
în aprilie 1883; într-o dezbatere specială fură respinse toate obiecţiile deputaţilor saşi.
Urmările directe ale aplicării legii fură următoarele: candidaţii la posturile de învăţători
trebuiau să studieze doi ani (la început numai un an) la universităţi ungare, apoi să absolvească
examenul în Cluj sau Pesta, din 1893 obligatoriu în limba maghiară. Se schimbară programele de
studiu, într-un mod care duse la restrângerea studiilor umaniste şi sporirea celor reale. Statul execută
un control sever asupra manualelor şcolare, în cazul saşilor mai ales asupra manualelor de istorie
tipărite în Germania.
În 1885 ministrul învăţământului ordonă ca învăţătorii angajaţi înainte de 1872, şi care pe
atunci nu erau obligaţi să ştie maghiara, să fie ajutaţi de învăţători asistenţi. Apoi ministrul îşi retrase
ordinul, dar administraţia unor comitate îşi făcu un titlu de glorie din hărţuirea învăţătorilor bătrâni şi
nevorbitori de maghiară, pensionându-i înainte de vreme şi obligându-i să participe la cursuri de
maghiară. Fr. Teutsch scrie că este meritul consistoriului evanghelic săsesc că, în această perioadă,
nici o şcoală germană din Transilvania nu a fost închisă, în vreme ce în Ungaria între 1869-1880
numărul şcolilor germane scăzu cu 265, iar până în 1885 cu încă 170, ceea ce însemna dispariţia a
două treimi din totalul şcolilor germane din Ungaria41.
În acelaşi prost înţeles spirit al timpului fu închisă la 1887 şi Academia săsească de drept din
Sibiu. Aceasta fusese înfiinţată încă înainte de 1848 de către Universitatea naţională şi consistoriul
evanghelic, la 1850 devenise instituţie de stat, iar după 1869 începu maghiarizarea progresivă a ei,
sfârşită prin desfiinţarea ei totală.
De prin anii '80, consistoriul evanghelic acorda atenţie grădiniţelor, înfiinţând la Braşov un
curs care să le pregătească pe educatoare. Dar la începutul anului 1890 apăru un proiect de lege care
propunea introducerea limbii maghiare şi în instituţiile preşcolare. În pofida protestelor stârnite, legea
asupra grădiniţelor fu adoptată. În Senatul românesc, Sturdza declară la 9 decembrie 1893 că legea era
"o barbarie asiatică, nedemnă de un stat european". Din fericire, legea nu fu pusă niciodată serios în
practică.
În Ungaria se formară aşa-numitele "Asociaţii culturale", care, sub protecţia guvernului, erau
în fapt promotoare ale maghiarizării naţionalităţilor. O astfel de asociaţie luă curând fiinţă şi în
Transilvania. "Asociaţia culturală transilvană" creată la Cluj nu se dădu înapoi să solicite sprijinul
comitatelor, chiar şi al celor "săseşti", pentru promovarea activităţilor sale. Reprezentanţa comitatensă
sibiană folosi prilejul pentru a dezavua această iniţiativă. La 28 martie 1885 arătă într-o scrisoare
adresată jurisdicţiilor ţării, că deplângea crearea asociaţiei, deoarece aceasta conducea la un abuz al
puterii administrative, care urma să dăuneze administraţiei şi s-o pună în conflict cu majoritatea
cetăţenilor ţării. Se mai spunea că locuitorii germani şi români ai Transilvaniei se simţeau răniţi în
sentimentele lor cele mai sacre, şi erau adânc îngrijoraţi pentru existenţa lor naţională, deoarece
invocau în van protecţia oficială, legile şi dreptatea împotriva încălcării statutului lor naţional.
Ecoul evoluţiei din Ungaria duse în Germania la reacţii deschise. Acolo se formă "Asociaţia
şcolară germană", cu scopul de a susţine şcolile germane din străinătate, şi mai cu seamă din Ungaria.
"Asociaţia" luă atitudine împotriva situaţiei din Ungaria, prin intervenţii aparţinând unor personalităţi
ştiinţifice din capitala germană. Apărură multe publicaţii polemice şi acuzatoare la adresa stării de
lucruri din Ungaria, primite cu entuziasm de cercurile săseşti şi cu indispoziţie de guvernul maghiar.
Astfel, arhivarul bavarez Franz von Löher, care scosese la 1848 o carte despre germanii din America,
îşi îndreptă atenţia şi asupra celor din răsărit. În 1873, la doi ani după înfiinţarea Germaniei, el edită la
Leipzig o scriere cuprinzătoare, intitulată Maghiarii şi alţi germani. El acuza politica internă a
Budapestei în termeni vehemenţi: "Ce am spune noi, dacă o cetate veche, minunată de pe coasta
daneză, care ar fi locuită de 200.000 de germani, ar fi asediată, arsă şi bombardată de către danezi,
drept răzbunare pentru faptul că în ultimul război (1864) a fost de partea noastră? Exact la fel le merge
acum germanilor transilvăneni. Oprimarea dispreţuitoare, care nepedepsită îi apasă, este un cuţit care
măsoară cât de jos a căzut în est Austria şi numele german, chiar într-o vreme când în vest el
străluceşte atât de sus. Dar eu am încredere în inimile de stejar de pe Pământul Crăiesc săsesc.
Duşmanul le poate dărâma zidurile, le poate alunga funcţionarii din primării şi învăţătorii din şcoli, dar
de ucis tot nu-i poate ucide încă, iar sfinţenia familiei îi rămâne încă inaccesibilă. Însă, pentru întregul
popor german este o insultă fără margini, ceea ce îşi permit în Transilvania acei danezi, care se
dezlănţuie de zece ori mai rău şi mai fără de lege, decât au făcut-o la Marea Albă, până când li s-a
plătit cu îngăduinţă germană, dar cu oarecare temeinicie." Un an mai târziu, în 1874, acelaşi arhivar
ajuta la tipărirea la München a unui memoriu al Universităţii naţionale săseşti, Sugrumarea
naţionalităţii germane în Ungaria. Memoriu din Transilvania. Von Löhar semna următoarele rânduri
în prefaţa memoriului: "Ah, este un strigăt de disperare al unei părţi a poporului nostru, care a
întemeiat acum şase sute de ani în răsăritul barbar, departe, un mândru lăcaş de cultură, şi care, de
atunci încoace, neclătinată în lupte sălbatice, s-a afirmat plină de dârzenie, - acea 'naţiune săsească' din
Transilvania, ale cărei merite şi onoruri sunt la fel de strălucitoare ca şi patria lor glorioasă, ale cărei
drepturi sunt la fel de luminoase ca şi razele soarelui, şi care acum tot trebuie să moară, numai pentru
ca Ungaria să devină maghiară." În 1882, în cartea sa Un popor de zece milioane sau despre neamul
bavarez, istoricul bisericii Johann Nepomuk Sepp, bavarez de baştină, ataca şi el politica maghiară
împotriva minorităţii germane: "Nimic nu este mai periculos decât atunci când popoare necivilizate,
care put a seu de porc sau iuft, pun în joc necugetat binefacerile unei statalităţi ordonate. Ele se fălesc
cu conducerea proprie, în pofida tuturor delapidărilor din administraţie şi a corupţiei din justiţie, şi, în
ultimă instanţă, îşi păstrează constituţia proastă numai din teamă faţă de o alta şi mai proastă." Şi, tot
în 1882, istoricul dreptului Rudolf Hinze din Heidelberg publica Hungarica. Un act de acuzare. El
scria că de 15 ani urmărea devierile în aplicarea legii naţionalităţilor din 1868. Sosise momentul să
spargă tăcerea, căci: "Parlamentul ungar se ocupă acum de un proiect de lege, a cărui acceptare şi
aplicare ar însemna pentru aceia (germanii din Ungaria), nici mai mult nici mai puţin, decât 'tăierea
rădăcinilor vieţii bisericeşti şi naţionale'. Prin prigonirea şi distrugerea germanităţii din Ungaria se
dăunează considerabil, în acelaşi timp, şi intereselor noastre proprii, - să tăgăduiască cineva acest
lucru, dacă poate." Prin acuza sa, Heinze susţinea acţiunile "Asociaţiei şcolare germane"42.
Ecoul acestor scrieri se reflectă în Parlamentul ungar. Un membru al partidului de extremă
stângă, Otto Hermann, atacă cartea lui Heinze şi combătu amestecul Germaniei în destinele saşilor, îi
acuză pe saşi că ar întreţine legături cu "Asociaţia şcolară germană", ceru guvernului să aibă grijă să
înceteze odată "scandalul public izbucnit în Germania împotriva Ungariei", şi îl întrebă pe primul
ministru ce are de spus la toate acestea. Tisza, de obicei atât de intransigent în chestiuni naţionale, se
mărgini să răspundă că speră că ceea ce s-a întâmplat "nu va avea nici un efect asupra marelui bărbat
(Bismarck), care conduce afacerile acelui mare stat, a cărui prietenie noi o preţuim nu puţin"43.
Interesele tactico-politice ale Ungariei de a nu stârni ostilitatea făţişă a Germaniei nu o împiedicau în
interior a întinde coarda maximum posibil. Acum, de pildă, nu era momentul de a accepta propunerea
Parlamentului din 17 februarie 1882 de elaborare a unei legi, care să impună tuturor firmelor
nemaghiare din Buda-Pesta, apoi corectat: din Ungaria, un impozit anual de 100 fl. pentru a nu oferi "o
nouă armă împotriva Ungariei celor care ne sunt împotrivă", după cum declarase Szapary; de aceea
proiectul fu respins.
În schimb, numeroasele discuţii parlamentare şi extraparlamentare, în care saşii fură acuzaţi de
duşmănie împotriva statului, provocară riposta opiniei publice săseşti. La iniţiativa deputatului K.
Wolff, Sibiul începu la 16 aprilie, iar Nocrich încheie la 11 iunie 1882 o succesiune de demonstraţii de
solidaritate cu "Asociaţia şcolară germană", care cuprinse întregul fost Pământ Săsesc. Saşii salutară
nobilele eforturi ale asociaţiei şi îşi exprimară dorinţa de a rămâne germani, şi în acelaşi timp cetăţeni
loiali ai statului în care trăiau, cerând doar respectarea legilor în vigoare. Iată câteva fragmente din
declaraţia din Orăştie: "... 3. Considerăm absolut superfluu să ne exprimăm iubirea noastră de patrie şi
credinţa faţă de stat. Trecutul şi prezentul nostru depun mărturie pentru noi. În acest imperiu nu
trăieşte nimeni, care în această privinţă să aibă nevoie mai puţină de educare decât noi. Noi aşteptăm,
însă, ca şi ceilalţi, cum ar fi conducătorii statului, să-şi amintească ceea ce nouă ne datorează această
patrie şi acest stat, şi să ne fie lăsată posibilitatea, ca, aşa cum suntem noi, cu specificul nostru
naţional, să ne simţim /aici/ în patrie şi într-un stat de drept. Căci: 4. Fără a dăuna dragostei noastre de
patrie şi credinţei faţă de stat, vrem să păstrăm cu toată iubirea şi credinţa înaltele bunuri ideale care
sunt proprietatea intangibilă a fiecărui om, şi de care nu este îndreptăţită să se atingă nici o putere din
lume. Între aceste bunuri ideale socotim şi naţionalitatea de origine şi limba, şi, în ceea ce ne priveşte
pe noi, germanitatea noastră şi limba noastră germană cu toate ale sale comori incomensurabile, care
sunt cuprinse în ea şi moştenite odată cu ea. Acuzăm pe oricine care, din vină proprie sau din vină
străină, a venit /să ne răpească/ conştiinţa şi aprecierea acestor bunuri, acuzăm orice constrângere
menită să ne limiteze grija faţă de aceste bunuri, şi ne înfiorăm fie şi numai în faţa gândului, că noi sau
urmaşii noştri am putea fi suficient de demni de dispreţ încât să renunţăm la aceste bunuri..."44
În anul 1884 avu loc reorganizarea Camerei superioare (a magnaţilor) a Parlamentului. Până
atunci, toate bisericile din Ungaria fuseseră reprezentate aici, mai puţin biserica evanghelică. Acum şi
aceasta primi dreptul de reprezentare, dar numai în cazul în care episcopul evanghelic săsesc se
număra printre cei mai vechi în funcţie trei episcopi ai tuturor bisericilor evanghelice (inclusiv cea
luterană maghiară). Îndeplinind această condiţie, episcopul Teutsch intră imediat în Camera
magnaţilor.
Şi în aceşti ani, în Parlament saşii practicară activismul. În 1887, cu prilejul alegerilor
parlamentare, comitetul central al Partidului popular săsesc îşi afirmă din nou programul politic, în
care cuvântul de ordine era continuarea luptei. Între timp, libertăţile de care se bucuraseră saşii
fuseseră mereu îngustate: la 1868 se protesta împotriva restricţiilor legii naţionalităţilor - la 1887 nu se
cerea altceva decât respectarea legii de la 1868; la 1872 se cerea păstrarea constituţiei municipale
săseşti - la 1876 se desfiinţase cu totul municipiul săsesc; acum naţionalităţile erau obligate în unele
comitate să sprijine financiar "Asociaţia culturală" maghiară, şi asta în vederea propriei lor
maghiarizări.
Politica de maghiarizare, prin limbă şi şcoală, mai cu seamă în anii guvernării lui Tisza
Kálmán, se derulă în valuri succesive. În Transilvania procesul acesta îi viza mai ales pe români, cu o
bază economica slabă şi instituţii culturale încă insuficient consolidate şi lipsite de mijloace de
susţinere. În schimb sistemul de învăţământ confesional săsesc, având deja tradiţie şi fiind sprijinit din
fondurile Universităţii şi ale bisericii, putu mai lesne ţine piept intervenţiilor statului şi maghiarizării45.
Teutsch arată: "Pentru saşii înşişi, pericolul maghiarizării nu era mare. Abia în 2-3 sate locuiau şi
maghiari împreună cu ei, dar în lupta împotriva tendinţelor de maghiarizare prin şcoală, administraţie,
ş.a.m.d, rezistenţa saşilor putea fi slăbită sau chiar distrusă."46
Spre finele anilor '80 ai secolului trecut, un vânt de pace începu să adie şi din partea
conducerii. Opinia publică din Germania jucă totuşi un anume rol, în modificarea atitudinii faţă de
saşi. În 1882 Trefort, ministrul cultelor, îi spusese episcopului Teutsch că ar trebui făcută pace între
saşi şi guvern. Episcopul fu convocat de primul ministru Tisza, pentru a se discuta modalităţile de a
ajunge la înţelegere. Întâlnirea celor doi avu loc în septembrie 1883. Tisza îi spuse lui Teutsch: "Vreau
să vă pun o întrebare de conştiinţă: Dumneavoastră, saşii, doriţi pacea într-adevăr?..." Episcopul îi
răspunse ministrului că dorinţa de pace exista deja demult, că saşii se apărau doar, şi că o precondiţie a
păcii ar fi alegerea oamenilor potriviţi în funcţiile de conducere, o aplicare binevoitoare şi
conştiincioasă a legilor, şi unele modificări ale legii şcolilor medii. Tisza opină că legile se aplicau
loial, şi insistă asupra faptului că saşii erau aceia care trebuiau să dovedească prin fapte că meritau
încrederea guvernului. În 1887 avu loc o nouă întrevedere între cei doi. Şi aceasta rămase fără un
rezultat palpabil.
Dar în primăvara lui 1890, după 15 ani de guvernare, cabinetul Tisza căzu în sfârşit. În funcţia
lui Tisza fu numit contele Szapary, iar la ministerul cultelor şi al învăţământului (după ce în 1888
murise Trefort) trecu contele Csáky. Ambele personaje erau dispuse să negocieze. Căderea lui Tisza
aduse naţionalităţilor din Ungaria o mare uşurare.
Saşii sărbătoriră schimbarea în felul lor. La sfârşitul lunii mai 1890 se trimiseră invitaţiile
pentru o nouă "zi a saşilor" (Sachsentag), care urma să se desfăşoare la Sibiu în data de 17 iunie. K.
Wolff redactă chemarea. Aici se arăta că nu numai scopurile politice făceau necesară o astfel de
adunare populară, ci şi dorinţa de modernizare, de depăşire a rămânerilor în urmă pe tărâm economic,
social, cultural. De asemenea "ziua saşilor" mai urmărea să creeze atât de necesara unitate de partid în
rândul saşilor, obiectiv care fusese şi în atenţia "zilei saşilor" de la Mediaş, încă din anul 1872.
La 16 iunie 1890 comitetul central al Partidului săsesc adoptă "Programul popular săsesc". O
zi mai târziu 700 de alegători, printre care şi deputaţii din Parlament, se adunară la Sibiu, îl aleseră pe
avocatul Albert Arz von Straußenburg ca preşedinte al adunării, şi, după citirea programului de către
K. Wolff, adunarea îl adoptă.
"Programul popular săsesc" de la Sibiu se asemăna cu cel de la Mediaş în primele trei puncte,
care prevedeau principiul inviolabilităţii monarhiei austro-ungare, principiul eforturilor susţinute
pentru transformarea Ungariei într-un stat de drept şi loialitatea săsească faţă de stat, egalitatea în
drepturi şi autonomia bisericilor garantate prin legile transilvane. Punctul 4, cu privire la limba de stat,
arăta justificarea acesteia (limba maghiară), cu menţiunea că: "Prevederile articolului de lege 44 din
anul 1868 despre egalitatea în drepturi a naţionalităţilor, precum şi legile apărute ulterior, în măsura în
care nu sporesc prejudiciile aduse naţionalităţilor prin excedentul acordat limbii de stat prin articolul
de lege menţionat mai sus, - conţin măsura minimală a libertăţii şi îndreptăţirii care li se cuvin
naţionalităţilor neungare din această ţară." 5. Poporul săsesc nu-şi va precupeţi strădaniile pentru
progresul general al ţării, dar va lucra în acelaşi timp şi pentru îmbunătăţirea soartei sale, pe calea
presei, asociaţiilor, prin corporaţii comunale, municipale, bisericeşti. 6. Deputaţii saşi din Parlament,
în concordanţă cu voinţa alegătorilor lor, aveau de aici înainte libertatea de a se asocia oricărui partid
maghiar, sau de a se abţine de la asociere. 7. Deputaţii parlamentari, precum şi alegătorii lor declarau
că acceptă acest program şi vor promova ţelurile sale. 8. Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor
programului, se instituia un comitet central cu sediul la Sibiu 47. Renunţând la problema municipiului
săsesc, care stăruise la loc de frunte în programul de la Mediaş, programul sibian din 1890 împărtăşea
aceeaşi dorinţă fundamentală şi aceeaşi necesitate de strângere a rândurilor saşilor în jurul unei
concepţii unitare, a unei concepţii comune de luptă.
La 2 iulie 1893 muri episcopul Georg Daniel Teutsch. El a fost una din cele mai reprezentative
figuri ale culturii şi politicii săseşti ale saşilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Georg
Daniel Teutsch, născut în 1817 la Sighişoara, după studii universitare la Viena şi Berlin, se întoarse ca
învăţător în orăşelul natal, unde predă timp de 21 de ani. Activ pe tărâm jurnalistic - ca şi colaborator
al foilor braşovene editate de Johann Gött, dar şi politic după 1848 - ca membru al Dietei sibiene din
1863-1864 şi al Consiliului legislativ vienez din 1864-1865, Teutsch a fost un deschizător de drumuri
şi de tradiţie mai ales în domeniul religios. Fu unul dintre creatorii "constituţiei bisericii evanghelice"
din 1853, şi, după o scurtă perioadă de preoţie la Agnita, deveni în 1867 episcop al saşilor. El inaugură
celebrele "vizitaţiuni bisericeşti", prin care episcopul străbătea toate oraşele şi, mai ales, toate satele cu
populaţie săsească, cunoscând la faţa locului realităţile şi nevoile concrete ale enoriaşilor săi, şi aflând
soluţii pentru mai adânca implicare a bisericii în viaţa socială. Georg Daniel Teutsch rămâne şi
începătorul primei sinteze de istorie a saşilor până la 1699. Istoria saşilor pentru poporul săsesc a fost
continuată şi încheiată (an final 1919) de către fiul său Friedrich Teutsch, şi a contribuit la întărirea
conştiinţei naţionale săseşti48.
Ca urmaş al lui Georg Daniel Teutsch în fruntea bisericii evanghelice săseşti fu ales în
septembrie acelaşi an Friedrich Müller. Biserica se confrunta cu o situaţie dramatică, provocată de
planurile guvernului în domeniul politicii religioase. Legile, care fură aprobate de rege (9 decembrie
1894), prevedeau, în esenţă, o restrângere a autorităţii bisericilor, atunci când introduceau unele
măsuri, moderne dealtfel (introducerea matricolelor, etatizarea căsătoriilor). Aplicarea legilor începu
din 1895.
Ca semn de protest împotriva liniei politicii bisericeşti a guvernului, la 14 septembrie 1893
comitetul central al Partidului popular săsesc, decise ca pe mai departe deputaţii saşi din Parlament să
refuze lupta. O parte a alegătorilor saşi nu agreă această formă de pasivism politic. În special tânăra
generaţie considera că cea mai bună metodă de apărare a intereselor săseşti era reluarea şi mai
energică a luptei, părăsirea de către deputaţii saşi a Partidului conducerii. Astfel luă naştere aşa-
numita "mişcare a Verzilor" (Grüne), care se îndrepta împotriva "Negrilor" (Schwarze), generaţia mai
vârstnică. Conflictul vârstelor repeta opoziţia anilor anteriori dintre "tinerii" şi "bătrânii saşi"
(Jungsachsen, Altsachsen), desigur adaptat la problemele actualităţii, şi preceda viitoarele dispute între
"saşii mici" (Kleinsachsen) şi "pan-germani" (Alldeutsche) înainte de 1918, şi dintre conservatorii si
reformiştii saşi după primul război mondial. Opoziţia aceasta, revenind din timp în timp pentru a
submina dorita armonie şi unitate ideologică a saşilor visată de Friedrich Teutsch, nu era nicidecum
violentă sau ireconciliabilă, ci trebuie văzută mai degrabă ca o înfruntare dintre conservatorişti-
tradiţionalişti şi liberali-înnoitori49.
Tinerii aparţinând "Verzilor" se întruniră la 29 octombrie 1893 într-o adunare la Mediaş. Ideile
vehiculate reieşeau din cele trei referate prezentate acolo: "Poporul nostru ca unitate naţională şi
culturală" (referent Andreas Scheiner), "Animarea conştiinţei noastre naţionale" (referent Adolf
Schullerus), "Separarea dintre biserică şi şcoală" (referent Oskar Wittstock).
Mai radicali, "Verzii" doreau încetarea colaborării cu guvernele ungare, în schimb colaborare
cu românii şi chiar cu germanii din restul Ungariei. "Negrii", datorită eforturilor cărora exista şi se
menţinea o serioasă bază economică săsească, şi cărora nu le lipsea defel conştiinţa etnică, aveau totuşi
puţine în comun cu germanii din afara fostului Pământ Crăiesc50. Ori "Verzii" promovau tocmai
această solidaritate pangermană, împreună cu deschiderea faţă de alte naţionalităţi ameninţate de
duşmanul comun, statul ungar.
Astfel, neînţelegerile dintre Negri şi Verzi arătară că nici Programul de la Sibiu nu izbutise cu
totul să îşi atingă scopul, adică unitatea ideologică săsească. "Verzii" cereau cu ardoare o nouă "zi a
saşilor". Primul ministru Bannfy însă nu voi la început să aprobe cererea lor, temându-se că şi alte
naţionalităţi vor dori să organizeze adunări asemănătoare. În Ungaria lipsea legiferarea dreptului la
întrunire; doar regulamentul alegerilor parlamentare permitea desfăşurarea de adunări ale alegătorilor.
După îndelungi negocieri, Bannfy cedă, şi aprobă desfăşurarea unei întruniri a alegătorilor, fără
deosebire de naţiune şi confesiune, care recunoşteau Programul (săsesc) din 1890. Pentru a nu
sacrifica întreaga cauză unui viciu de formă, comitetul central acceptă teoretic această variantă, -
deoarece în realitate era vorba în mod limpede că adunarea urma să fie una exclusiv săsească. "Verzii"
obiectară la formula de convocare, şi, prin urmare, refuzară în număr de 71 de persoane să participe la
adunare. Aceasta se ţinu în data de 20 octombrie 1896 la Sibiu, şi votă din nou Programul din 1890, cu
unele modificări privitoare la organizare.
Guvernul nu dădu mult răgaz de ceartă saşilor. Un nou proiect de lege le dădu curând de furcă,
şi îi sili să-şi replieze forţele. Banffy propuse în 1897 proiectul legii cu privire la denumirea
localităţilor, care prevedea că fiecărei localităţi i se permitea să poarte exclusiv un singur nume oficial,
respectiv cel în limba maghiară. Locurile, dealurile, cătunele din preajma localităţilor trebuiau şi ele să
fie numite în limba maghiară. Numai aceste nume urmau de acum înainte să fie acceptate în actele
oficiale, dar şi în manuale. Articolul 2 prevedea ca numele oficial să se stabilească "pe cât posibil cu
respectarea dorinţei respectivei comune interesate", lucru care nu s-a întâmplat în localităţile mixte sau
nemaghiare. Când discutarea legii ajunse în Camera deputaţilor, aceasta înăspri prevederile, adăugând
că şi bisericile aveau obligaţia de a folosi numele oficiale în actele lor. Camera magnaţilor respinse
proiectul, ceea ce determină Camera deputaţilor să renunţe la propunerea cu privire la biserici, lăsând
pe seama "patriotismului" acestora utilizarea sau neutilizarea în interior a numelor maghiare.
Agitaţia produsă de această lege determină o luare de atitudine din partea femeilor săsoaice. O
deputaţie a acestora strânse 10.000 de semnături cu care dori să se prezinte în faţa regelui, pentru a-l
ruga să respingă legea. Intervenţia primului ministru împiedică audienţa.
Tot ca formă de protest, în afară de patru deputaţi saşi, toţi ceilalţi părăsiră Partidul conducerii.
Timp de 6 ani, între 1898 şi 1904, deputaţii saşi rămaseră departe de orice asociere cu vreun partid
maghiar.
Şovinismul răbufni şi în alte domenii ale vieţii de stat. Tribunalelor de juraţi li se impuse
utilizarea exclusivă a limbii maghiare. Steagurile roşu-albastre (săseşti) fură interzise; de asemenea, în
Teaca fu pedepsită cântarea "imnului" săsesc "Transilvanie, ţară a binecuvântării" (Siebenbürgen,
Land des Segens). Comitatul Trei Scaune trimise o chemare către restul comitatelor, de a întreprinde
paşi în vederea suspendării definitive a legii naţionalităţilor.
În aceste împrejurări dificile, saşii beneficiară de devoţiunea unui om deosebit, politician de
primă mână, W. Melzer, deputat în Parlament timp de 22 de ani (1896-1918). Strânşi în jurul său,
deputaţii saşi înţeleseră că nu trebuiau "să-şi piardă cumpănirea rece şi liniştea în faţa tuturor
atacurilor, ca să găsească ieşire chiar şi din cele mai grele situaţii, şi să nu ostenească să le ascută
potentaţilor conştiinţa, că sarcina lor era dreptatea"51.
La 13 octombrie 1903 contele Tisza István preluă conducerea guvernului. Deputaţii saşi din
Parlament îi înmânară un memoriu, care cuprindea dorinţele şi cererile saşilor, iar primul ministru îşi
preciză poziţia faţă de ele: autonomia bisericii evanghelice urma să se păstreze neatinsă, situaţia
juridică în domeniul şcolar nu avea să mai sufere limitări, biserica evanghelică urma să fie sprijinită ca
şi celelalte biserici după numărul credincioşilor ei, şi din fondul de stat urma să se verse o anumită
sumă consistoriului evanghelic pentru plata salariilor profesorilor şi învăţătorilor. De asemenea, legea
naţionalităţilor nu avea să mai fie restrânsă. Atitudinea favorabilă a lui Tisza I. determină comitetul
central al Partidului popular săsesc să decidă la 27 noiembrie 1903 intrarea deputaţilor în Partidul
liberal al conducerii, sub rezerva respectării în continuare a Programului săsesc.
O delegaţie săsească formată din episcopul Friedrich Müller, curatorul bisericii evanghelice
Wolff şi deputatul Melzer fu primită la 24 noiembrie 1903 de către Tisza şi ministrul cultelor şi al
învăţământului. Episcopul vorbi în germană, şi spuse că biserica evanghelică îşi putea împlini datoria
faţă de stat numai în condiţiile în care beneficia de întreaga ei autonomie, putând astfel să menţină
neatinsă şi etnicitatea săsească. Primul ministru răspunse şi el în germană: "Poporul dumneavoastră
este un popor muncitor, harnic şi econom, de o înaltă educaţie şi moralitate; pentru un asemenea popor
conducerea trebuie să nutrească simpatie". Ministrul cultelor Berczeviczy le făcu o primire mai puţin
călduroasă. Îşi exprimă în maghiară surprinderea că episcopul îi vorbise în germană, şi arătă că era
posibilă colaborarea cu biserica evanghelică, numai dacă aceasta respecta legile şi limba de stat. Când
ministrul vru să repete toate acestea în germană, delegaţia ripostă că nu era nevoie, şi se retrase.
În pofida bunăvoinţei manifestate faţă de saşi de către primul ministru Tisza István, pe tărâmul
bisericii şi al şcolii situaţia se înrăutăţi. Chiar în 1904 Berczeviczy înaintă o lege şcolară care ameninţa
şcolile nemaghiare cu supravegherea poliţiei, atestatele învăţătorilor urmau a fi obţinute în urma
susţinerii unui examen în maghiară în faţa unei comisii de stat, iar învăţătorii care "neglijau"
învăţământul în maghiară urmau să fie traşi la răspundere de către o comisie disciplinară, putând fi
chiar demişi. Proiectul de lege nu ajunse la dezbatere, datorită opoziţiei stângii, astfel că Tisza amână
lucrările Parlamentului. Datorită scandalului izbucnit, în iunie 1905 premierul suspendă Parlamentul
cu totul, având şi un bilet de mână de aprobare din partea regelui. În urma noilor alegeri parlamentare,
liberalii Partidului conducerii pierdură majoritatea voturilor, Tisza István îşi înaintă demisia, dar iniţial
nu se găsi nimeni dispus să îl înlocuiască la formarea cabinetului. În cele din urmă Fejerváry formă un
guvern care nu aparţinea nici unui partid, dar conduse ţara cu o mână de fier. Întrunirea Parlamentului
fu mereu amânată, fişpanii comitatelor nou numiţi trecură, sub protecţia jandarmilor, la îndeplinirea
măsurilor noului guvern, se puse pe tapet problema introducerii votului general. Nu se ajunse la
discutarea ei. La 19 februarie 1906 Parlamentul fu dizolvat. Fejerváry introduse absolutismul în
guvernare, - ceea ce duse la potolirea stângii maghiare, care cedă din pretenţiile sale ultranaţionaliste şi
de desprindere totală de Austria. Se creă, prin urmare, un guvern de coaliţie, cu Wekerle în fruntea
cabinetului, şi avându-i pe Andrássy la interne şi pe Appony la învăţământ.
În mai 1906 saşii încheiară o înţelegere cu Partidul constituţional condus de Andrássy, căruia i
se alăturară. Temeiul înţelegerii era faptul că statul ungar îşi manifesta interesul în a-i sprijini pe saşi şi
a le asigura existenţa naţională.
"Cel mai rău cadou" (Fr. Teutsch) pe care guvernul Wekerle îl dărui naţionalităţilor şi saşilor
fu legea şcolară a lui Appony din 1907. Prin aceasta influenţa statului asupra numirii învăţătorilor şi a
conţinutului manualelor sporea. La finele clasei a IV-a elevii trebuiau să ştie să scrie, să citească şi să
vorbească maghiara. Dacă învăţătorii ar fi fost aflaţi vinovaţi de neîndeplinirea acestor obligaţii, statul
era îndreptăţit să închidă şcoala. În clasele VII-IX limba exclusivă de predare urma să fie cea
maghiară. Se decreta gratuitatea învăţământului primar.
Consistoriul evanghelic protestă împotriva proiectului de lege în repetate rânduri. Cu un
asemenea prilej se arătă: "Este dureros că proiectul de lege susţine că prevederile vreunei legi trebuie
să arate confesiunilor cum să educe patriotismul în şcolile lor. Ceea ce este mai sfânt şi mai intim în
om nu se poate învăţa, nici religia şi nici patriotismul. Noi ne mândrim cu acestea, le demonstrăm prin
credinţa noastră şi prin munca pentru patrie, dar nu ne putem sustrage îndoielii că orice încercare de a
educa patriotismul prin şabloane şi paragrafe se va transforma în contrariul ei. O lege şcolară nu are
voie să devină o lege poliţienească, altminteri se condamnă singură. Iar actualul proiect este un astfel
de proiect. El consacră neîncrederea faţă de şcolile confesionale în paragrafe, el le dezonorează şi
înjoseşte munca."52 La aplicarea legii biserica evanghelică săsească izbuti să salveze de la pieire limba
de predare germană, mai ales în clasele superioare. Partea bună a lucrurilor fu aceea că guvernul mări
dotarea bisericii evanghelice cu fonduri.
Odată cu revenirea lui Tisza István la conducerea guvernului în 1914, se reinstaură un moment
de linişte. Guvernul Tisza propuse legea votului general, care fu şi acceptată, astfel încât în
Transilvania numărul alegătorilor crescu de la 80.000 la 200.000. Legea lega dreptul de vot de ştiinţa
de carte; analfabeţilor li se permitea votul doar în condiţiile unui cens mai mare. De asemenea numărul
deputaţilor saşi în Parlament urma să crească de la 13 la 14. Legea trebuia să intre în vigoare cu
începere din anul 1915, lucru care fu împiedicat de izbucnirea războiului.
Pentru saşi, ca şi pentru maghiari, legea votului universal, un semn al democratizării ţării, era
aducătoare de mari pericole, de aceea introducerea ei fu amânată cât de mult posibil. Deşi combaterea
unei astfel de legi nu se putea prelungi la nesfârşit, unele din argumentele aduse de vocile săseşti nu
erau întru totul neadevărate, şi se refereau la o manevrare lesnicioasă prin vot a maselor neştiutoare de
către politicienii versaţi. "Aşa-numitul drept de vot universal este, chiar în condiţiile maximei sale
extinderi posibile, o iluzie pentru popor, iar pentru politicieni va fi întotdeauna un mijloc al
demagogiei de speţă înaltă sau joasă." (Fröbel)53..
Declanşarea războiului mondial veni pe nepregătite. La 1 august 1914 se decretă mobilizarea
corpului 12 transilvănean. Dintre cele în jur de 230.000 de suflete, cât reprezenta populaţia saşilor, pe
câmp luptară efectiv 37.533 bărbaţi, o cifră ridicată faţă de raportul total al populaţiei54. Înfrângerile
înregistrate în Galiţia de corpul 12 (în 1914) stârniră dorinţa de ajutor a saşilor. Propunerea lor de
constituire a unui batalion de voluntari, format în special din tineri, astfel cum se procedase şi la 1813
şi la 1848, nu fu acceptată. Apoi se născu ideea de a-i salva pe germanii din Galiţia, care fusese
pierdută de către austrieci, şi de a-i coloniza în Transilvania, pentru întărirea sub această formă a
elementului săsesc. În acest scop fură cumpărate într-adevăr un domeniu al baronului Wesseleny
dintre Târnavă şi Mureş, şi domeniul învecinat al baronului Banffy Ferenc. Atât Wekerle, cât şi Tisza
István promiseseră ajutor din partea guvernului. Revoluţiile din 1918 împiedicară realizarea acestui
proiect.
La 27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei. În noaptea de 27 spre 28 august
trupele române trecură Carpaţii în Transilvania. Guvernul ungar ordonă retragerea maghiarilor şi
saşilor în spatele liniei Mureşului. Evacuarea fu executată forţat în unele locuri, în pofida dorinţei
localnicilor de a nu-şi părăsi domiciliile şi gospodăriile. Astfel în zona Hârtibaciului, ca şi în Ţara
Bârsei, ţăranii saşi fură obligaţi să se alăture convoaielor dezorganizate de refugiaţi, porniţi spre nord
cu căruţele sau în vagoane de tren. Braşovul fu cucerit imediat de trupele române. Administraţia
austro-ungară părăsi Sibiul la 29 august. La 30 august comitatul Târnava Mare (cu oraşele Mediaş,
Sighişoara) primi ordinul de evacuare. Băncile sibiene, consistoriul evanghelic săsesc, casieria
Universităţii săseşti şi un mare număr de refugiaţi saşi aflară găzduire în Pesta. Cancelaria deschisă
aici deveni locul care elibera permise, cărţi de identitate, acte - căci aproape nimeni nu şi le adusese
din patrie. Actele semnate şi parafate de episcop şi de consistoriu fură recunoscute. Pregătindu-se
pentru o aşteptare mai lungă, atât la Pesta, cât şi la Topolja şi Zombor, părinţii saşi izbutiră să
amenajeze, cu permisiunea şi chiar ajutorul autorităţilor locale maghiare, înfiinţarea unor clase cu
predare în limba germană şi în care funcţionară învăţători germani.
La 6 septembrie primele trupe germane intrau deja în Orăştie. Prin bătăliile de la Sibiu (26-28
septembrie 1916) şi Braşov (8 octombrie) românii fură siliţi să se retragă la sud de munţi, Bucureştiul
fiind cucerit câteva săptămâni mai târziu. La mijlocul lunii octombrie refugiaţii saşi din Ungaria
primiră permisiunea de a se întoarce acasă.
La 20 noiembrie acelaşi an muri împăratul Franz Josef, la înaintata vârstă de 86 de ani.
Împreună cu el muri şi simbolul unităţii imperiului. La 30 decembrie 1916 fu încoronat ca împărat
tânărul Karl, bineintenţionat dar incapabil să facă faţă marilor convulsii ale istoriei.
În Ungaria valul şovinismului se înălţă iarăşi. Din august 1916, din nou ministru al
învăţământului, Appony decise în 1917 desfiinţarea seminariilor pedagogice româneşti din Sibiu, Blaj
şi Arad, şi interzicerea predării religiei în limba maternă în toate şcolile de stat, pornind de la
"principiul" că prin limitarea predării limbii materne în învăţământ se asigura "educaţia patriotică" a
naţionalităţilor. De asemenea premierul anunţă bisericile române ortodoxă şi unită că decisese să
etatizeze toate şcolile primare româneşti. Acţiunea urma să înceapă în comitatele sudice, iar limba de
predare în noile şcoli de stat trebuia să fie exclusiv maghiara.
Manifestul împăratului din 16 octombrie 1918 către popoarele monarhiei anunţa transformarea
Austriei într-un stat federativ. Ungaria interpretă manifestul în felul său propriu. Primul ministru
Wekerle exprimă concepţia ungară: "Dacă Austria s-a reorganizat pe o bază federativă, noi ne aşezăm
sub semnul uniunii personale, şi, în conformitate cu aceasta, ne vom organiza apărarea independenţi şi
autonomi."55
La 29 octombrie 1918 comitetul central săsesc lărgit se întruni şi dădu o declaraţie solemnă
prin care îşi exprima credinţa faţă de Ungaria, cu conştiinţa faptului că, prin păstrarea germanităţii lor,
saşii puteau sluji cel mai bine patriei. Cereau adevărata egalitate în drepturi şi protecţia minorităţilor,
precum şi posibilităţi depline de dezvoltare.
Însă nici în Ungaria evenimentele nu stăteau pe loc. La 31 octombrie 1918 un consiliu naţional
preluă puterea la Pesta şi proclamă republica la 16 noiembrie. Ungaria încercă prin orice mijloace să
păstreze Transilvania. Jászi, ministrul de interne, se deplasă la Arad, unde se desfăşura un congres
românesc (15 noiembrie), care ceru autonomia Ardealului timp de 20 de ani. Congresul decise
preluarea conducerii în Transilvania şi în comitatele de până la Tisa. Între români şi Jászi nu se putu
ajunge la nici o înţelegere.
În zadar emise guvernul ungar la 26 noiembrie un manifest, care promitea tuturor popoarelor
coroanei libertatea dezvoltării naţionale, învăţământ, administraţie şi justiţie în limba maternă, -
măsura aceasta venea mult prea târziu ca să mai poată deştepta credibilitate.
Pe baza celebrelor puncte wilsoniene, popoarele îşi declarau dreptul la autodeterminare. În
Transilvania se formară consilii naţionale ale diferitelor naţionalităţi. La Cluj se formă un consiliu
naţional maghiar. Acesta îşi exprimă dorinţa de a-i avea pe saşi de partea sa, chiar de a-i încorpora.
Saşii refuzară. Ordinului guvernului maghiar de convocare nu i se dădu ascultare. În această situaţie,
presaţi între români şi unguri, saşii nu considerară că ar fi înţelept să treacă în tabăra maghiarilor. De
asemenea secuii îşi agitară cererea unei organizări aparte.
Între timp se desfăşură retragerea armatei germane din România.
Soarta ţării transilvane se decise însă la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Adunarea populară
românească de la Alba Iulia adoptă un program în mai multe puncte. În articolul III al Declaraţiei,
naţionalităţilor conlocuitoare din Transilvania li se garanta: 1. deplina libertate naţională (prin
învăţământ, administraţie şi justiţie în limba proprie, şi prin reprezentarea fiecărei naţionalităţi, în
funcţie de raportul său numeric, în corpurile legiuitoare şi în guvern); 2. egala îndreptăţire şi deplina
libertate a tuturor confesiunilor statului. Deciziile adunării în ansamblul lor fură confirmate de
guvernul din Bucureşti şi de regele Ferdinand. Se formă de îndată Consiliul dirigent românesc cu
sediul la Sibiu, care preluă stăpânirea în Transilvania.
Consiliul dirigent le ceru saşilor să-şi exprime opţiunea. Saşii ar fi preferat încheierea păcii,
care prin tratativele internaţionale le-ar fi oferit garanţia unei stări de fapt definitive. Pe de altă parte,
maghiarii le propuseră saşilor ca, împreună cu secuii, să proclame o republică separată, care să includă
Clujul, dar să le cedeze românilor teritoriile din sudul şi vestul Transilvaniei, - ceea ce ar fi fost o
imposibilitate din toate punctele de vedere 56. Saşii încă mai cântăreau condiţiile pe care doreau să le
pună, dacă li s-ar fi solicitat o declaraţie de aderare la Transilvania românească. Le deveni însă tot mai
clar cu fiecare zi, că datorită ponderii numerice a românilor orice împotrivire ar fi fost oricum
zadarnică. Aşa încât, Consiliul naţional săsesc înaintă Consiliului dirigent românesc condiţiile sale.
Primele măsuri ale noii conduceri, unele dintre ele măsuri specifice stării de război, îi
dezamăgiră pe saşi: interzicerea adunărilor, introducerea cenzurii, încartiruiri forţate, schimbarea
funcţionarilor maghiari şi saşi cu funcţionari români. Cu toate acestea, în toate localităţile în afară de
Orăştie şi Sebeş primarii saşi rămaseră în funcţiile lor. Reprezentanţilor saşi care veniră să discute
despre condiţiile alăturării saşilor, Consiliul dirigent le răspunse că nici vorbă nu putea fi de discuţii,
mai înainte ca saşii să se decidă pentru România Mare, şi că, dealtfel, Declaraţia de la Alba Iulia
cuprindea toate garanţiile referitoare la protejarea minorităţilor.
Prin decretul regelui Ferdinand din 27 decembrie 1918 se declară unirea Transilvaniei cu
România.
În aceste condiţii, comitetul central săsesc lărgit se întruni la Mediaş la 8 ianuarie 1919. După
amănunţite dezbateri comitetul adoptă în unanimitate o declaraţie de aderare a saşilor la România, care
începea astfel:
"Evenimentele internaţionale au creat raporturi noi în teritoriul, în care poporul saşilor ardeleni
şi-a întemeiat patria în urmă cu aproape 800 de ani; regele Ferdinand al României a declarat şi preluat
stăpânirea asupra acestui teritoriu prin declaraţia sa din 27 decembrie 1918. Cel mai numeros popor al
Transilvaniei şi al părţilor învecinate ale Ungariei însă şi-a declarat prin adunarea sa de la Alba Iulia
alipirea la România. Prin unirea cu România a Transilvaniei şi a părţilor Ungariei locuite de români s-a
creat un teritoriu de ansamblu, a cărui unitate se întemeiază pe relaţiile etnografice.
În conformitate cu aceste fapte şi cu convingerea, că aici se împlineşte un proces istoric,
poporul săsesc din Transilvania, pe baza dreptului popoarelor la autodeterminare, îşi exprimă alipirea
sa la regatul României, şi transmite poporului român salutările sale frăţeşti şi călduroase urări de noroc
spre împlinirea idealurilor sale naţionale."
În declaraţia de la Mediaş se exprima speranţa că şi în viitor se va permite poporului săsesc
integritatea sa naţională şi politică, în concordanţă cu Declaraţia de la Alba Iulia, prin respectarea
tuturor promisiunilor cuprinse în aceasta. Poporul săsesc îşi dădea acordul la deciziile adunării din 1
decembrie.
Este lesne de înţeles că această decizie a saşilor de la Mediaş nu fu luată cu inima uşoară.
Viitorul îi înspăimânta prin raporturile total necunoscute pe care le presupunea. De asemenea, pe saşi
îi îngrijora faptul că trecerea lor la România se făcea în absenţa unui contract de stat, a unei legi, care
să garanteze obligaţiile şi drepturile reciproce. Noul statut al Transilvaniei fu însă recunoscut pe plan
internaţional prin tratatul de la Paris (9 decembrie 1919), care consemna "Contractul dintre puterile
aliate şi asociate şi România".
O mare adunare săsească (Sachsentag) desfăşurată la Sighişoara aprobă la 6 noiembrie 1919
declaraţia comitetului central săsesc de la Mediaş. Acum că saşii deveneau cetăţeni ai unui stat
proaspăt format, se trecu la alcătuirea unui program săsesc adaptat la noua realitate. Programul stabilea
că saşii transilvăneni, uniţi cu germanii din Regatul vechi, din Banat, Basarabia, Bucovina şi din alte
părţi ale României, intrând în viaţa politică a statului român, "aşteaptă cu încredere ca această decizie
să dăinuie pentru totdeauna" (!). În acord cu programul electoral votat de uniunea germanilor din
Regat la 6 septembrie 1919 la Timişoara, adunarea de la Sighişoara trasa următoarele direcţii de urmat
de către noua organizare populară săsească: 1. extinderea deciziilor adunării naţionale româneşti de la
Alba Iulia asupra întregului teritoriu al statului; 2. germanilor din România Mare să li se garanteze
pentru totdeauna, prin crearea unei legi de bază a statului, libera organizare ca naţiune unitară; 3.
naţiunea germană din România Mare să aibă dreptul impozitării compatrioţilor ei; 4. naţiunea germană
îşi păstrează dreptul de a ridica singură şcoli şi instituţii educative de orice grad, şi de a-şi pregăti
corpul profesoral; 5. germanii din România mare doresc votul universal, egal şi secret, şi de asemenea
reprezentarea comunală şi municipală; 6. în administraţia financiară, juridică şi în alte ramuri
administrative, se cere pe cât posibil o separare naţională a domeniilor administrative,
autoadministrarea comunală şi municipală, cu dreptul alegerii funcţionarilor de către corpuri
reprezentative proprii; 7. în sensul deciziilor de la Alba Iulia li se acordă germanilor din România
Mare dreptul deplin de utilizare a limbii germane în administraţie şi justiţie, şi, în consecinţă, utilizarea
ei de către autorităţi la încheierea proceselor-verbale şi a hotărârilor; la fel să se acorde dreptul folosirii
limbii germane în organizarea militară (a germanilor din statul român) "în interesul apărării naţionale";
8. pe baza unei legi de stat să se decreteze egalitatea în drepturi a bisericilor şi dreptul lor de a se
organiza naţional, autonom şi în domeniul şcolar; 9. pentru întreţinerea şcolilor şi a instituţiilor lor
educative, germanilor li se va acorda partea corespunzătoare din venitul statului, realizată în urma
impozitării directe a germanilor; 10. interesele lor economice speciale vor fi luate în considerare; 11.
ca "măsură minimală" în slujba progresului social, germanii doresc o legislaţie socială modernă în
domeniul asigurărilor de boală, invaliditate, bătrâneţe şomaj; 12. germanii doresc ca părţile de ţară nou
alăturate să-şi păstreze o perioadă statutul juridic; 13. germanii din România Mare doresc libertatea
deplină a religiei, presei, adunărilor şi asociaţiilor, a dreptului de a învăţa şi de a preda, permisiunea de
a urma nestânjeniţi universităţi străine; 14. ei doresc folosirea numelor germane de localităţi şi
folosirea liberă a culorilor, steagurilor şi însemnelor lor naţionale; 15. comunitatea germanilor din
România Mare se va strădui să-şi reprezinte interesele şi în afara cadrului oferit de aceste direcţii
generale; 16. reprezentanţii germanilor în Cameră şi Senat se unesc într-o asociaţie, colaborarea lor cu
alte partide parlamentare este posibilă numai dacă acestea respectă hotărârile de la Alba Iulia; 17. este
datoria deputaţilor şi senatorilor germano-săseşti de a promova din toate puterile îndeplinirea acestor
scopuri; 18. adunarea populară săsească încredinţează îndeplinirea acestor scopuri şi sarcini
"consiliului popular germano-săsesc pentru Transilvania", ca cel mai înalt reprezentant al poporului
săsesc; 19. membrii consiliului popular vor fi parţial aleşi, şi parţial numiţi (se stabileşte procentul
acestora în raport cu populaţia); 20. câtă vreme femeile nu vor avea drept de vot, în consiliul popular
germano-săsesc se va trimite din partea fiecărui comitet cercual câte o femeie cu vot consultativ 57.
*
Instituirea dublei monarhii a pregătit treptata dizolvare a Imperiului habsburgic, şi a fost
receptată ca atare de către politicienii germani din Ardeal. Pentru saşi, integrarea lor în monarhia
austro-ungară a însemnat pierderea definitivă a privilegiilor de Stare, proces început la 1848/1849, şi
trecerea lor la statutul cu mult mai ingrat de minoritate naţională. A mai însemnat pierderea de către
limba germană a statutului de limbă oficială, şi, în consecinţă, eforturi susţinute pentru păstrarea şi
cultivarea acestei limbi, mai ales prin şcoală, împotriva tendinţelor de maghiarizare. Alături de limbă,
religia evanghelică s-a identificat în cel mai înalt grad cu specificul etnic săsesc, biserica luterană
devenind unul din bastioanele rezistenţei naţionale. Desfiinţarea teritoriului compact al Pământului
Crăiesc, prin mărunţirea sa în comitate, anularea autonomiei municipale, transformarea Universităţii
naţionale săseşti într-un organism nesemnificativ (1876) au constituit lovituri extrem de dureroase.
Nevoia strângerii forţelor naţionale şi a unităţii de acţiune a dus la formarea aşa-numitului "Partid
popular săsesc", mai degrabă o alianţă etnică decât un partid propriu-zis. Periodic, se stabileau
programe săseşti, prin desfăşurarea unor "zile ale saşilor"(Sachsentage), în fapt adunări populare
mascate sub paravanul conferinţelor electorale - singurele adunări admise de guvernul maghiar. Astfel,
atât Programul de la Mediaş (1872), cât şi cel de la Sibiu (1890) susţineau tactica politică activistă.
Deputaţii saşi în Parlamentul ungar au fost, în general, membrii ai partidelor ungare de guvernământ
(în partidul lui Deak după 1867, apoi în Partidul conducerii), rareori au părăsit aceste partide (1897-
1903), dar niciodată n-au simpatizat cu opoziţia maghiară. Un oarecare pragmatism se poate desprinde
din acest comportament. Interesaţi de a susţine propria cauză, reprezentanţii saşilor au început abia
târziu, spre finele secolului trecut să se intereseze de soarta celorlalţi germani din Ungaria sau a
şvabilor bănăţeni. De asemenea, chiar dacă apărarea în faţa maghiarizării i-ar fi putut uni cu alte
naţionalităţi nemaghiare, saşii au preferat o cooperare redusă cu românii. Forţa numerică a acestora din
urmă şi vigoarea cu care izbucnise lupta lor de afirmare naţională era un potenţial pericol pentru saşi;
de aceea, în dezbaterea unor chestiuni, cum ar fi aceea a votului universal, saşii, consecvenţi cu înşişi,
s-au manifestat împotrivă. Ceea ce rămâne un titlu de laudă este loialitatea saşilor faţă de stăpânirea şi
statul căruia îi aparţineau. Dacă la 1867 se schimbase capitala de la Viena la Budapesta, la 1918
aceasta deveni Bucureştiul. Programul de la Mediaş (1919) îmbrăţişa noua stare de fapt. Indiferent de
simpatii sau antipatii, saşii s-au adaptat realităţii politice în care vieţuiau. Cetăţeni oneşti,
îndeplinindu-şi corect obligaţiile faţă de statul căruia îi aparţineau, ei n-au încetat nici o clipă a fi
mândri de originea lor şi a-şi apăra cu tenacitate spiritul german.

Note

1
Friedrich Teutsch, Geschichte des sächsischen Volkes für das sächsische Volk, vol. IV (1868-1919), editură şi tipar W.
Krafft, Sibiu 1926, p.3.
2
Friedrich Teutsch, Georg Daniel Teutsch. Geschichte seines Lebens, ed. şi tipar W. Krafft, Sibiu 1909, p.42-43.
3
"Satellit des Siebenbürger Wochenblatts", ed. Johann Gött, Braşov, nr.34, 27.IV.1848, p.170-173.
4
"Satellit", nr.37, 8.V.1848, p.186-187.
5
"Siebenbürgisches Wochenblatt", ed. Johann Gött, Braşov, nr. 42, 25.V.1848, p.241-242. Articolul a fost publicat şi în
traducere românească în Documente privind revoluţia de la 1848 în ţările române. C. Transilvania, vol.IV, 14-25 mai, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti 1988, p.542-546.
6
Memoriul deputaţilor de la 20 iunie 1848 înaintat Dietei transilvane, în: Friedrich Teutsch, Georg Daniel Teutsch..., p.565-
568.
7
Friedrich Teutsch, Geschichte ...., vol.III (1816-1848), Sibiu 1910, p.229.
8
"Satellit", nr.56, 13.VII.1848, p.275-276.
9
"Siebenbürger Bote", Sibiu, nr.101, 25.IX.1848, p.405; nr.103, 29.IX.1848, p.412.
10
"Satellit", nr.71, 4.IX.1848, p.351.
11
Ibidem, nr.83, 16.X.1848, p.395-396.
12
Stephan Ludwig Roth, Gesammelte Schriften und Briefe, ed. Otto Folberth, vol.7: Das Schicksal. Dokumente aus den
Jahren 1848/1849, Verlag Walter de Gruyter & Co, Berlin 1964, p.110: scrisoarea lui St.L. Roth către Adolph Bergleiter din
Sibiu, 13.X.1848.
13
Gelu Neamţu, Simboluri naţionale în timpul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, în: D. Prodan. Puterea modelului,
coord. N. Bocşan, N. Edroiu, L. Maior, A. Răduţiu, P. Teodor, centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română,
Cluj-Napoca 1995, p.179. Tricolorul era steagul maghiarilor; negru-galben erau culorile Austriei.
14
St. L. Roth, op.cit., vol.7, p.114-116. Un fragment din această scrisoare este reprodus şi în Kurze Geschichte
Siebenbürgens, Akadémiai Kiadó, Budapesta 1990, p.500.
15
Ela Cosma, Intervenţia rusă în Transilvania la 1849. Imaginea ruşilor în presa săsească, în: "Anuarul Institutului de
Istorie Cluj", Cluj-Napoca 1996, p.160-176.
16
Istoria României, vol.IV, red. P. Constantinescu-Iaşi, V. Maciu, V. Cheresteşiu, D. Berindei, N.N. Constantinescu, Ed.
Academiei RPR, Bucureşti 1964, p.437.
17
Ernst Wagner, Die Siebenbürger Sachsen vom Mittelalter bis zur Habsburger Zeit, în: Die Deutschen in Ostmittel- und
Südosteuropa. Geschichte, Wirtschaft, Recht, Sprache, ed. Gerhard Grimm şi Krista Zach, Verlag Südostdeutsches
Kulturwerk, München 1995, vol.1, p.138.
18
Vezi în această problemă culegerea de documente Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1919.
Documente, vol.I (8 august 1849-31 decembrie 1851), volum editat de Institutul de Istorie din Cluj-Napoca împreun ă cu
Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română 1996. De pildă, doc.nr. 169, p.310-311, reprezintă memoriul
înmânat la 25 februarie 1850 la Viena împăratului de către delegaţia românească, în care se cere respectarea principiului
egalităţii în drepturi a naţiunilor proclamată în constituţia din 4 martie, prin reprezentarea românilor în Universitatea
naţională săsească. Dreptul de participare la aceasta se cere şi în memoriul din 11 martie 1850 (doc.nr.181, p.326-329).
19
Harald Roth, Kurze Geschichte Siebenbürgens, Böhlau Verlag Köln Weimar Wien 1996, p.102.
20
Fr. Teutsch, op.cit., vol.III 1816-1868, tip.1910, p.418.
21
Ibidem, vol.III, p.423.
22
Ibidem, vol.III, p.427.
23
Ibidem, vol.III, p.435.
24
Ibidem, vol.III, p.437.
25
Imre Gonda, Emil Niederhauser, Die Habsburger. Ein europäisches Phänomen, Corvina Kiadó, Budapesta 1978, p. 277;
Joseph Redlich, Das Österreichische Staats- und Reichsproblem, vol.II, Leipzig 1926, p.676-677.
26
Harald Roth, op.cit., p.100.
27
Friedrich Teutsch, op.cit., vol.IV, p.7.
28
Eugen Brote, Cestiunea română în Transilvania şi Ungaria, Tipografia "Voinţa naţională", Bucureşti 1895, p.114-121,
redă textul legii 44 din 1868 în limba română. Harald Roth, op.cit., p.107.
29
Istoria României, vol.IV, p.673.
30
Harald Roth, op.cit., p.106.
31
Eugen Brote, op.cit., p.110-113, redă legea 43 din 1868 în limba română.
32
Simion Retegan, Imaginea unificării germane în presa românească din Transilvania: 1848-1871, în: "Acta Musei
Napocensis", Cluj-Napoca 1996, p.411-417.
33
Friedrich Teutsch, op.cit., vol.IV, p.24-31, redă integral textul "Programului popular săsesc" de la Mediaş (1872).
34
Ibidem, vol.IV, p.36.
35
Ibidem, vol.IV, p.38.
36
Ibidem, vol.IV, p.76-77.
37
Ibidem, vol.IV, p.82.
38
Harald Roth, op.cit., p.113.
39
Friedrich Teutsch, op.cit., vol.IV, p.84.
40
Ibidem, vol.IV, p.93.
41
Ibidem, vol.IV, p.94.
42
Gerhard Grimm, Die Deutschen in Südosteuropa und die deutsche Geschichte, în: Die Deutschen in Ostmittel- und
Südosteuropa..., vol.1, p.49-52.
43
Friedrich Teutsch, op.cit., vol.IV, p.86-88.
44
Ibidem, vol.IV, p.90.
45
Harald Roth, op.cit., p.111.
46
Fr. Teutsch, op.cit., vol.IV, p.113.
47
Ibidem, vol.IV, p.142-145, redă integral textul Programului săsesc de la Sibiu din 17 iunie 1890.
48
Cel mai complet tablou al vieţii şi operei episcopului G. D. Teutsch, îl oferă Friedrich Teutsch, în Georg Daniel Teutsch.
Geschichte seines Lebens, Sibiu 1909.
49
Vezi şi studiul lui Andreas Möckel, Kleinsächsisch oder Alldeutsch? Zum Selbstverständnis der Siebenbürger Sachsen von
1867 bis 1933, în: Siebenbürgen zwischen den beiden Weltkriegen, ed. Walter König, col. "Siebenbürgisches Archiv" no.28,
Böhlau Verlag Köln Weimar Wien 1994, p.129-148. Dacă la prima vedere conservatorismul săsesc pare mai opac la
comunicare, liberalismul nu însemna întotdeauna cea mai bună opţiune. De pildă, acesta din urmă a permis în perioada
interbelică "inovaţiile" hitleriste, ce ţinteau spre înlocuirea unui fond mental şi instituţional confirmat timp de secole cu forme
flagrant potrivnice spiritului ponderat săsesc, arată Möckel.
50
Harald Roth, op.cit., p.114.
51
Friedrich Teutsch, op.cit., vol.IV, p.162.
52
Ibidem, vol.IV, p.171.
53
Ibidem, vol.IV, p.174.
54
Ibidem, vol.IV, p.220.
55
Ibidem, vol.IV, p.251.
56
Ibidem, vol.IV, p.260.
57
Ibidem, vol.IV, p.262-263 - declaraţia de la Mediaş din 8 ianuarie 1919; p.270-272 - programul popular săsesc de la
Sighişoara din 6 noiembrie 1919.
2.6. BĂNCILE, CREDITUL ŞI COOPERAŢIA
LA ROMÂNII TRANSILVĂNENI ÎN PERIOADA DUALISMULUI

Evoluţia reţelei de credit din Transilvania, cunoaşte o traiectorie asemănătoare cu a celei


cooperatiste. Ca şi în domeniul amintit se vor înfiinţa bănci ale populaţiei româneşti, formând o reţea
financiară autohtonă, bănci ale populaţiei ungureşti şi ale populaţiei săseşti. Acestea două din urmă
având legături cu marile centre financiare din Viena, Budapesta şi din Germania.
Maturizarea relaţiilor economiei de piaţă în Transilvania, atragerea românilor de aici tot mai
mult în cadrul acesteia a generat necesitatea fondării unei reţele bancare şi de credit proprii
independente faţă de aceea a Austro-Ungariei. Militând pentru o asemenea reţea, intelectualitatea şi
oamenii de afaceri români au luat măsuri nu numai pentru realizarea practică a acesteia, ci şi în
vederea propagării unor idei şi teorii care s-o susţină în rândurile potenţialilor depunători şi beneficiari
de credit din rândurile populaţiei. Teoreticienii şi oamenii de afaceri vedeau în credit calea principală
de acumulare a capitalurilor şi de întărire economică a românilor în raport cu naţionalităţile
conlocuitoare. Micii producători sperau că prin obţinerea de credite avantajoase vor reuşi să evite
ruinarea, care-i ameninţa tot mai mult către sfârşitul secolului al XIX-lea. În general creditul era
destinat şi scopului imprimării unor trăsături psihologice şi de comportament economic: spiritul de
economisire, de prevedere, de asociere şi cooperare economică, la care se adăugau mijloacele de luptă
împotriva cămătăriei.
Pentru ca românii să se bucure de avantajele şi efectele pozitive ale creditului este necesar a
"îndemna poporul (român) prin exemplele atrăgătoare, care întotdeauna - se scria într-un număr al
Gazetei Transilvania din anul 1877 - sunt instructive, la emitere, la depunerea unor părţi din
capitalurile câştigătoare, iar pe de altă parte s-ar scuti şi mii de familii de ruinare, s-ar scoate din
ghiarele cămătarului, procedând aşa peste tot locul, am vedea cu ochii înaintarea pas cu pas şi
ameliorarea avuţiei poporului şi cu acest mod am pune baza cea posibilă de a înmulţi şi conserva
averea naţională şi prin a ne ridica şcoala şi a ne îmbunătăţi întreg învăţământul naţional". Deci
creditului i se atribuiau funcţii de ordin economic şi social. Ba mai mult, în cazul românilor
transilvăneni, creditului i se acorda şi o semnificaţie de ordin naţional. El va contribui la întărirea
puterii economice a românilor, va duce şi la emanciparea naţională de sub dominaţia Imperiului
austro-ungar.
Este adevărat, recunoşteau economiştii transilvăneni, creditul nu produce bunuri materiale, dar
el are facultatea de a accelera procesele economice, inclusiv cele productive, de a menţine o clasă
numeroasă de mici producători în stare de independenţă economică, cu condiţia ca acest credit să nu
fie utilizat în scopuri consumptibile. Visarion Roman, unul din iniţiatorii reţelei de credit în rândurile
românilor transilvăneni îşi motiva acţiunea, într-un număr al "Gazetei Transilvaniei" din anul 1871, în
felul următor: [...] ca inspector de bancă (la Banca Transilvania n.n. T.I.), văzând cum se organizează
atari institute, convingându-mă că ele se pot înfiinţa şi la români îndată ce vor fi oameni care vor şti
cum să apuce lucrul, cunoscând lipsa arzătoare de atari aşezăminte pentru români [...] am conceput
ideea unui institut de credit şi păstrare românesc". El atrăgea atenţia românilor că "dacă vrem să
scăpăm moşioara ţăranilor de răpirile străinilor, care ne ruinează ţara (sunt avute în vedere capitalul
austriac, german şi unguresc n.ns. T.I.), apoi, după modesta-mi părere, astăzi prin nimica nu putem
contribui în mod mai eficace la ameliorarea stării materiale a poporului român, ca prin înfiinţarea unui
atari institut" (de credit şi economii n.ns. T.I.). Contribuind la îmbunătăţirea stării materiale a micilor
producători, creditul , spuneau economiştii transilvăneni, este, totodată şi o modalitate sigură de
dezvoltare a capitalurilor naţionale, adică a românizării capitalului şi de rezistenţă în lupta de
concurenţă cu burghezia altor naţionalităţi conlocuitoare şi presiunii capitalului cămătăresc care mai
persista în Transilvania.
În contextul măsurilor şi activităţilor conducătorilor români de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, băncile ca mobilizatoare (mijloc de concentrare şi centralizare) ale capitalului şi întăririi puterii
economice şi materiale, erau considerate ca fiind o premisă fundamentală a eliberării naţionale a
românilor transilvăneni, iar creditul fiind un puternic mijloc în vederea îndeplinirii acestui deziderat.

2.6.1. Rolul creditului bancar. Adaptarea lui la situaţia şi condiţiile


social-economice ale românilor transilvăneni

Dezideratul înfiinţării unor bănci ale naţiunii române ca mijloc de promovare a unui credit
românesc a fost exprimat în mod public şi insistent de către Simion Bărnuţiu în cuvântarea sa din 2/14
mai 1848 (în presă a fost exprimat cu mult mai devreme). Iar în şedinţa din 11/23 aprilie 1863 a
Congresului naţional român din Sibiu, Ioan Puşcariu propunea: "O bancă hipotecară de credit pentru
poporul ţăran, fără deosebire de naţionalitate". Aceste cereri şi altele asemănătoare exprimate în
întruniri publice şi în presă nu s-au putu înfăptui pentru românii transilvăneni vreme îndelungată. Abia
în anul 1872 începe să funcţioneze prima şi cea mai importantă bancă a românilor transilvăneni până
la Unirea din 1918. Aceasta a fost "Albina", institut de credit şi economii cu sediul central în Sibiu.
Înfiinţarea unei reţele bancare, proprii, s-a bucurat de o unitate din partea reprezentanţilor
naţiunii române. Este semnificativ faptul că, în timp ce iniţial în a doua parte a secolului al XIX-lea
existau două partide naţionale româneşti (unul în Ardeal şi altul în Banat), iar "Astra" şi-a extins aria
de activitate în Banat numai în anul 1905, în acţiunea economică de înfiinţare a unei bănci a tuturor
românilor transilvăneni a existat o singură mişcare pe întregul Ardeal, Banat, Maramureş şi Crişana. În
consiliul de administraţie şi din direcţiunea băncii "Albina" încă din 1871 au făcut parte conducători ai
celor două partide naţionale, ai "Astrei", oameni de afaceri, moşieri, intelectuali etc. reprezentând din
punct de vedere teritorial toate părţile locuite de români - cu excepţia Bucovinei - de sub dominaţia
Imperiului dualist austro-ungar.
Înfiinţată la început cu un capital de 300.000 florini împărţit în 3000 de acţiuni a 100 florini,
Banca "Albina" şi-a sporit capitalul către sfârşitul secolului trecut la 3.000.000 florini, ocupându-se de
numeroase afaceri bancare: primea depuneri spre fructificare, acorda împrumuturi pe ipotecă, pe
efecte, pe mărfuri, făcea afaceri de cont curent cu acoperire ipotecară, de efecte de valoare etc.
Cele 3000 de acţiuni iniţiale ale "Albinei" au fost subscrise de 1698 acţionari din toate părţile
Transilvaniei, după cum arată tabelul de mai jos.

Regiunea geografică Nr. acţionarilor Nr. acţiunilor


Banat 531 1.247
Sudul Ardealului 311 720
Nordul Ardealului 145 280
Regiunea Sibiului 76 314
Ungaria şi Austria 33 390
România 2 5
Din punct de vedere istoric, românii transilvăneni au început să-şi înfiinţeze instituţii de credit
mai târziu decât celelalte naţionalităţi conlocuitoare. În anul 1880, ei aveau deabia 3 instituţii de credit.
În perioada 1872 - 1892, timp de două decenii evoluţia reţelei bancare româneşti s-a prezentat astfel:

Numărul Numărul
Anul Băncilor înfiinţate Anul Băncilor înfiinţate

1872 1 1886 3
1873 1 1887 7
1879 1 1888 4
1883 1 1889 2
1884 2 1890 2
1885 6 1891 6
1892 4

TOTAL: 41

În 1890 revenea o instituţie de credit naţională la 52.174 locuitori. Din acest punct de vedere,
românii stăteau mai slab decât saşii şi ungurii. Totuşi, până în 1892, se înfiinţează bănci în aproape
toate centrele româneşti mai importante, mai ales bănci mari, care, alături de "Albina" din Sibiu au
ajutat băncile mici. În anul 1892 din cele 41 bănci, 37 funcţionau normal, 4 dintre ele întâmpinau
greutăţi. Se poate aprecia că timp de două decenii s-au pus bazele sistemului bancar românesc, care
dispunea de un capital propriu de 1.510.068 florini. Băncile nu au fost înfiinţate numai de bancheri în
folosul lor exclusiv, ci prin efortul comun al unei întregi regiuni locuite de români.
Un avânt deosebit a luat mişcarea bancară românească în perioada 1893-1900.
În decursul acestei perioade s-au înfiinţat:

Anul Societăţi pe acţiuni Reuniuni Total


înfiinţate înfiinţate

1893 4 2 6
1894 2 - 2
1895 10 3 13
1896 1 3 4
1897 7 6 13
1898 5 3 8
1899 2 1 3
1900 6 4 10
37 22 59

Din cele 97 de instituţii de credit înfiinţate în perioada 1872 - 1900, 66 erau bănci propriu-zise,
înfiinţate ca societăţi comerciale pe acţiuni, 31 erau societăţi în formă de acţiuni sau însoţiri, de fapt,
cooperative de credit.
Băncile înfiinţate în această perioadă erau în general bănci mici şi în centre cu populaţie mai
redusă. Ele completează reţeaua încheiată la 1892, lărgind zona de influenţă a creditului românesc.
Sfârşitul perioadei este marcat prin două fapte majore: a) înfiinţarea celor dintâi cooperative
Raiffeisen şi b) începuturile organizării comune a băncilor româneşti din Transilvania într-o
organizaţie specifică profesională: Conferinţa băncilor române (12 iunie 1898). La această dată se
creaseră premisele unei conduite comune pentru băncile româneşti, care, începând să se înmulţească
simt deja necesitatea acută a unui sistem în care să se angajeze şi de o directivă precisă.
Bilanţul comun al băncilor româneşti la 1900 arată următoarele date semnificative: capitalul
era de 9.631.156 coroane, o creştere cu 8.000.000 faţă de anul 1892. Rezervele de 3.254.501 coroane
reprezintă aproximativ 1/3 faţă de capital, în urcare comparativ cu anul 1892, când erau într-o
proporţie de 1/5. Depunerile spre fructificare ajung la 34.953.431 coroane, faţă de 18 milioane în
1892. Bilanţul general pe 1900, (14%) faţă de 18% în 1892.
În perioada 1901 - 1914 s-au depus mari eforturi de clarificări în activitatea băncilor
româneşti. Numărul lor sporeşte; activitatea se diversifică, apropiindu-se de sistemul şi structura
băncilor moderne ale perioadei; existente în ţările cu economie de piaţă avansată.

Iată evoluţia sistemului bancar în perioada 1901 - 1914:

Anul Societăţi pe Însoţiri Total


acţiuni
1901 5 4 9
1902 3 3 6
1903 11 2 13
1904 6 2 8
1905 8 1 9
1906 13 1 14
1907 18 6 24
1908 10 4 14
1909 7 7 14
1910 9 12 21
1911 8 21 29
1912 2 7 9
1913 2 3 5
1914 - - -
TOTAL 102 73 175

Deci în perioada 1901 - 1914 au luat fiinţă 175 instituţii de credit româneşti, din care 102
societăţi pe acţiuni, iar 73 ca reuniuni sau însoţiri. Dar "însoţirile" trăiau la umbra unor bănci mari sau
societăţi care le îndrumau. Reţeaua de bănci într-un fel s-a completat, ceea ce a dus la accentuarea
concurenţei între băncile româneşti. Anul 1912 marchează fondarea societăţii de asigurare (Banca
generală de asigurare, 1 ianuarie 1912).
Dezvoltarea capitalului bancar în ultima treime a secolului al XIX-lea şi începutul celui de al
XX-lea a fost rezultatul creşterii şi centralizării capitalului investit în producţia materială; băncile fiind
utilizate ca mijlocul cel mai puternic de favorizare şi accelerare a acestui proces. Totodată, sporirea
cererii de credit din partea marilor producători agricoli, atraşi tot mai mult în circuitul producţiei de
mărfuri şi necesitatea de a rezista concurenţei, evitând ruinarea economică, au accentuat şi mai mult
procesul de concentrare a unor capitaluri băneşti în diverse institute bancare.
Relevând necesitatea concentrării capitalurilor în instituţii bancare, Petra Petrescu, unul din
primii cercetători şi analişti ai evoluţiei reţelei bancare româneşti din Transilvania, scria încă în anul
1890: "Este afară de toată îndoiala, că asocierea de capitaluri este cel mai puternic mijloc pentru
prosperarea indivizilor, a societăţilor şi a popoarelor. Câte lucruri măreţe ar rămâne şi ar fi rămas
neîmplinite, remarca autorul citat, dacă n-ar fi asocierea de puteri, de capitale". Lipsa sau insuficienta
dezvoltare a instituţiilor de credit era apreciată ca o frână în calea dezvoltării economice.
Creditul era considerat ca fiind factorul principal al economiei ,"nervul de viaţă al producţiei".
Bazat pe teoria celor trei factori a lui J.B.Say, un economist român scria că "Producţiunea [...] se
alcătuieşte din trei factori producători: a) pământul; b) munca şi c)capitalul sau creditul. Factorul cel
mai important din aceştia - aprecia el - este însă creditul, pentru că cu el se poate cumpăra şi pământul
şi munca, iar problema producţiunii nu este decât o problemă de credit unde creditul este organizat şi
lesnicios, acolo produce prisosul şi propăşirea, unde creditul este scump mănâncă întregul venit, acolo
produce stagnare şi unde creditul este atât de urcat încât mistuie chiar din întreg, cum se întâmplă la
noi acolo trebuie să pricinuiască înapoierea".
Majoritatea românilor producători erau mici proprietari agricoli, nevoiţi să recurgă, adeseori,
din cauza inexistenţei sau a slabei reţele de credit, la credite deosebit de scumpe cu dobânzi foarte
mari, consecinţa acestei înglodări în datorii era fie ruinarea lor completă, fie ipotecarea în condiţii
oneroase a proprietăţilor.
După datele oficiale relevate de cel mai mare economist transilvănean al vremii - Ioan I.
Lapedatu - aproximativ 25% din proprietăţile funciare erau ipotecate în condiţii foarte grele. Cu cât
proprietatea era mai mică, cu atât era mai greu apăsată de sarcini ipotecare. Şi micii proprietari erau în
special românii. Ei împrumutau sume mici, plăteau, însă, dobânzi mari, care înghiţeau aproape în
întregime plusprodusul creat iar uneori şi din capitalul investit în agricultură, frânându-le astfel
dezvoltarea. Cifrele prin care se fac cunoscute proprietăţile vândute la licitaţie - din care majoritatea
din cauza ipotecilor - au evoluat astfel în perioada 1875 - 1903.

În 1875 au fost licitate 9.606 proprietăţi


-"- 1883 - " - 17.071 - " -
-"- 1893 - " - 11.921 - " -
-"- 1900 - " - 19.228 - " -
-"- 1903 - " - 21.193 - " -

Deci în anul 1903 s-au vândut la licitaţie de peste 2,3 ori mai multe proprietăţi decât cu 28 de
ani mai înainte, în 1875. Comentând datele, Ioan I. Lapedatu aprecia: "Toate acestea dovedesc că
chestiunea sarcinilor ipotecare devine din ce în ce mai gravă şi că ea - de nu vom lua măsuri de salvare
- uşor poate să deraieze într-o catastrofă naţională".
La sfârşitul secolului al XIX-lea - la începutul secolului al XX-lea, vom vedea optica s-a
schimbat mult - economiştii transilvăneni propuneau un credit preponderent agrar, adecvat
necesităţilor micilor producători, ceea ce însemna că preponderenţa în clientela băncilor româneşti
putea să fie numai ţărănimea, în special cea românească. Ţăranul era - după părerea lui U.T. Mihaiu -
nu numai un muncitor harnic şi cinstit, el a fost şi luptătorul cel mai rezistent în decursul istoriei. "El
(ţăranul n.ns. T.I.) este soluţia practică între muncă şi capital, el - scria acelaşi publicist - este
posesorul propriu de producţie şi acoperă venitul său din muncă, cu produsele sale. Dar ţăranul nu-i
numai muncitorul ideal, ci şi capitalistul ideal, lucrătorul său propriu pe moşia sa proprie. Numai la el
aflăm alianţa organică între capital şi muncă armonic întruchipată în unitatea personalităţii sale; [...] el
este purtătorul datinelor şi al patrimoniului neamului său". Această împletire sui generis a concepţiei
celor trei factori a lui J.B. Say cu factori de ordin etic şi moral a încercat să demonstreze că creditul
poate şi trebuie să urmărească nu numai scopuri de ordin economic, ci şi de ordin moral, de echitate
socială etc.

2.6.2. Rolul băncilor în viaţa social-economică


a românilor transilvăneni

Deşi mai lent, în condiţiile existenţei unor puternici factori care i se opuneau, reţeaua de bănci
s-a dezvoltat - după cum am văzut - într-o măsură apreciabilă la confluenţa dintre secolul al XIX-lea şi
secolul al XX-lea. Dar, cu toate acestea băncile româneşti erau slab dezvoltate în reţeaua şi capitalul
bancar din Ungaria. Ele reprezentau abia 2,82% din numărul băncilor din Ungaria, iar suma totală a
bilanţului abia 1,18%. După datele publicate de "Revista Economică", la sfârşitul anului 1899 capitalul
social al tuturor institutelor de credit din Ungaria era de 595,1 milioane de coroane al celor româneşti
de 8,87 milioane de coroane. Deci băncile româneşti dispuneau de a 65 parte din capitalul tuturor
băncilor existente la acea dată în Ungaria. Sumele depuse la institutele bancare din Ungaria erau în
1899 de 1772 milioane de coroane, la cele româneşti de circa 32 de milioane, deci o proporţie de 1 :
55. Totuşi activitatea băncilor româneşti a cunoscut un progres demn de luat în seamă, provocând
uimire şi adeseori invidie, atrăgând asupra lor, de multe ori acuzaţii grave - e drept absolut nefondate -
din partea unei părţi a presei oficiale şi neoficiale ungureşti.

Iată evoluţia puterii economice a băncilor româneşti


în perioada 1900 - 1914:

Anul Capital Depuneri Beneficii Bilanţ total


1900 9.631.366 34.953.431 1.360.000 63.486.863
1904 11.184.904 53.519.890 1.811.088 97.464.474
1905 12.245.877 58.592.207 2.285.303 110.504.519
1908 20.776.840 78.917.552 2.839.436 161.248.719
1910 26.306.833 104.743.925 3.614.935 211.407.719
1914 36.672.214 111.879.978 3.131.661 255.518.883

Majoritatea băncilor româneşti au luat naştere ca societăţi pe acţiuni cu un capital format din
acţiuni nominale. Percepând dobânzi mai mici au dobândit destul de repede încrederea populaţiei,
depunerile crescând peste ritmul scontat. Sursa banilor lichizi o constituiau pentru băncile româneşti,
depunerile spre fructificare.
Dezvoltarea băncilor româneşti a contribuit la formarea şi evoluţia unei intelectualităţi, care,
silită de împrejurări nefavorabile ar fi emigrat, slăbind prin aceasta poziţia naţională a românilor
transilvăneni, lipsindu-i de o pătură conducătoare, care să-i ferească şi pe micii producători de ruină,
de ruinare şi înfeudare de către capitalul unguresc. Din veniturile lor, băncile româneşti au acordat
ajutoare în scopuri culturale şi naţionale: subvenţii pentru şcoli, premii şi burse pentru elevi şi studenţi
români, contribuţii la mesele şcolarilor şi studenţilor etc.
Băncile au reprezentat organizaţia economică care a corespuns cel mai bine intereselor tuturor
claselor şi păturilor sociale ale românilor din Transilvania de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea. Datorită spiritului naţional de care au fost animaţi, conducătorii acestor
bănci au contribuit efectiv la o serie de acţiuni pe linie economică, culturală, politică, naţională
facilitând astfel crearea unor condiţii absolut necesare emancipării economice, naţionale şi culturale.
Băncile au subvenţionat pregătirea unor cadre, au sprijinit reţeaua de învăţământ românesc, au patronat
unele acţiuni de ridicare a nivelului de cunoştinţe economice şi culturale ale ţărănimii, au finanţat
unele iniţiative pe plan cultural etc.
Sfera de activitate, metodele şi structura capitalului cu care au operat le-a imprimat băncilor
transilvănene caracterul unor institute financiare ţărăneşti. Ele au contribuit esenţial la lupta de
rezistenţă împotriva stăpânirii ungureşti de a desfiinţa, pur şi simplu, mişcarea românilor spre
bunăstare economică. Izvorâte din necesitatea de a apăra ţăranul român de cămătarii alogeni, băncile
româneşti s-au bazat numai pe bruma de bani pe care acesta a acumulat-o muncind, vărsându-şi
sudoarea frunţii. Au fost deci limitate, ca bănci comerciale să-şi limiteze sfera de activitate la
susţinerea vieţii economice a satelor. După cum remarca renumitul finanţist român, Victor Slăvescu, în
anul 1920, băncile româneşti din Transilvania aveau un caracter mai mult defensiv - economic.
Împrejurările în care acţionau nu le-a permis să joace un caracter ofensiv.
Venind în apărarea gospodăriei ţăranului transilvănean, băncile l-au ajutat cu credite
productive îndemnându-l la economisire, l-au pus la adăpostul de orice încercare de înfeudare
economică pe care o urmărea stăpânirea ungurească. Tot ele l-au ajutat să dobândească şi pământ.
De aceea ele nu trebuie judecate numai după cifrele din bilanţurile anuale. Ele, am văzut mai
sus, au jucat un rol multiplu economic, cultural, social, naţional etc. Acest rol poate fi şi mai bine
evidenţiat dacă avem în vedere că au lucrat sub o stăpânire care urmărind să "maghiarizeze şi
pietrele”, se găseau mereu sub ameninţare întinzându-li-se curse de tot felul la tot pasul.

2.6.3. Preocupări pentru perfecţionarea şi consolidarea


sistemului bancar românesc

Între anul 1901 şi anul 1914, după datele furnizate de statistici, cifra institutelor bancare a
sporit la românii transilvăneni de la 66 la 168, alături de acestea existau 104 reuniuni sau însoţiri de
credit. Funcţionau deci, în 1914, 272 instituţii româneşti transilvănene specializate în domeniul
credito-financiar.
Concomitent cu înfiinţarea unor bănci noi se produce şi în domeniul bancar românesc procesul
de concentrare şi centralizare a capitalului. În cinci mari bănci erau concentrate 39% din capitalurile
sociale ale tuturor băncilor româneşti, Banca "Albina" deţinând singură 23% din capital.
Băncile româneşti din Transilvania, fiind, în general, băncile relativ mici, dar şi din cauza
discriminărilor naţionale, erau excluse în cea mai mare parte de la reescontul Băncii austro-ungare. De
aceea ele făceau reescontul în cele mai multe cazuri la Banca "Albina", care îndeplinea în acest fel
rolul de Bancă "Centrală" a românilor transilvăneni. În felul acesta "Albina" şi-a asigurat controlul
asupra celorlalte bănci româneşti. Acestea evitau în general relaţiile cu capitalul străin.
În general, băncile româneşti nu au depăşit rolul de "mijlocitori modeşti", ele nu au fuzionat cu
capitalul industrial. Cu toate acestea, se cuvine să arătăm că reţeaua de bănci românească nu a rămas
neschimbată, şi că s-au purtat discuţii vii şi chiar dispute aprige cu privire la cel mai adecvat mod de
organizare, orientare şi direcţii de acţiune a băncilor româneşti în vederea punerii lor de acord cu noile
condiţii social-economice de la începutul secolului al XX-lea.
Creşterea preţurilor a fost şi ea un prilej de stimulare a găsirii celor mai adecvate căi de
obţinere şi sporire şi mai accelerată a lor. Profitul băncilor româneşti era în anul 1897 de 556.688 de
coroane, în 1905 de 2.285.303 coroane, iar în 1910 de 3.618.935 coroane. Deci în decurs de 13 ani,
profiturile băncilor au crescut de aproximativ 6,3 ori.
Având beneficii care creşteau de la an la an, băncile au putut asigura în mod constant
dividende superioare dobânzilor ce se acordau sumelor depuse spre fructificare. Ca urmare, încă de la
începutul secolului al XX-lea şi mai ales spre sfârşitul primului deceniu, încep să se înfiinţeze
numeroase bănci cu caracter exclusiv de concurenţă, de înfruntare a celor existente. Chiar în aceeaşi
localitate, deşi exista o bancă, se înfiinţa o a doua, şi o a treia bancă românească, în ciuda faptului că
numărul populaţiei era restrâns.
Faptul că se înfiinţau mereu bănci româneşti sau filiale cu capital redus le provoca băncilor
româneşti mari greutăţi în adaptarea la cerinţele timpului, când concentrarea producţiei şi a capitalului
luase proporţii semnificative, încât băncile mici şi foarte mici nu-i mai puteau face faţă. Proporţiile
creditului cerute de producţie şi reţeaua comercială erau tot mai mari. Este adevărat şi faptul că băncile
româneşti înregistraseră în mod constant o evidentă prosperitate - an de an au crescut capitalurile, a
crescut valoare operaţiunilor efectuate ca şi suma totală a profiturilor. Dar specialiştii, cunoscători ai
fenomenului bancar constată la începutul secolului al XX-lea o serie de "defecţiuni organice" ale
sistemului bancar românesc transilvănean şi trag un semnal de alarmă. Ei avertizează, că pe vechiul
făgaş nu mai puteau prospera multă vreme, că stagnarea va veni brusc dacă nu se vor lua măsuri
conforme cu cerinţele progresului economic în general şi ale celui financiar şi de credit în special. Se
impuneau măsuri şi modalităţi care să adapteze băncile româneşti la noile dimensiuni sporite ale
producţiei, circulaţiei şi altor forme de desfăşurare ale economiei.
În faţa băncilor au apărut deci noi exigenţe la începutul secolului al XX-lea. Presa şi literatura
de specialitate a perioadei va reflecta tot mai susţinut o amplă preocupare pentru aşezarea activităţilor
bancare pe baze cât mai ştiinţifice, ţinându-se seama de toate realizările şi schimbările epocii în acest
domeniu. Se susţine tot mai mult ideea şi practica unei "reforme a băncilor române" şi necesitatea
consolidării instituţiilor noastre financiare".
Economiştii mai clarvăzători şi-au dat seama că nu se mai putea merge pe linia înmulţirii
numărului de bănci, că devenise absolut necesară consolidarea celor existente, centralizarea lor într-un
mănunchi mai restrâns, dar cu forţe economice sporite. Asocierea, adică centralizarea băncilor, avea o
importanţă vitală pentru consolidarea băncilor româneşti. Ea era determinată de factori de ordin
financiar: concentrarea şi centralizarea capitalurilor era echivalentă cu concentrarea şi centralizarea
forţei economice, organizatorice, naţionale şi politice a burgheziei şi intelectualităţii româneşti, care le
crea posibilitatea să trateze pe poziţii de egalitate nu numai problemele de ordin economic, ci şi
probleme de ordin naţional şi politic în relaţiile cu organele de stat.
Străduinţa de consolidare a băncilor româneşti s-a manifestat mai ales în insistenţa cu care se
pleda încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru înfiinţarea unei asociaţii care să coordoneze şi să
dirijeze întreaga activitate bancară. În acest scop a avut loc în 1898 la Sibiu prima conferinţă a
directorilor de bănci româneşti din Transilvania.
Scopul conferinţei era de a crea o asociaţie care să favorizeze consolidarea băncilor existente,
controlul şi îndrumarea organizată şi competentă de către băncile principale a băncilor mai mici şi
celor nou înfiinţate, asigurarea unei politici economice unitare în ceea ce priveşte creditul. Această
asociaţie crea premisele concentrării şi centralizării capitalurilor, ceea ce favoriza sporirea
posibilităţilor unor investiţii mai mari în industrie şi comerţ şi creşterea ponderii românilor în
activităţile de stat.
Conferinţele anuale ale băncilor româneşti au continuat până în anul 1907. Conferinţa din
acest an a hotărât constituirea unei asociaţii a băncilor româneşti din Transilvania căreia i-au dat
denumirea de "Solidaritatea". "Solidaritatea: Asociaţie a băncilor româneşti din Ardeal", înfiinţată sub
forma de însoţire (asociaţie) şi-a fixat ca scop mijlocirea de afaceri de bancă, cumpărarea şi vânzarea
de efecte publice, mijlocirea de credite pe seama băncilor asociate, stabilirea de norme unitare de
contabilitate şi control; exercitarea prin experţi a unui control permanent al contabilităţii
întreprinderilor asociate; studierea şi propunerea de norme de consolidare şi prosperare a băncilor;
iniţierea înfiinţării de întreprinderi economice cu ajutorul băncilor asociate.*
"Solidaritatea" a iniţiat şi sprijinit înfiinţarea "Băncii generale de asigurare" şi biroul de
informaţii care s-a ocupat nemijlocit de realizarea practică a problemelor însoţirilor.
Conferinţele directorilor de bancă sub egida "Solidarităţii" au recomandat şi insistat asupra
fuziunii băncilor româneşti.
Optând şi acţionând în vederea unei reţele puternice de bănci proprii, reprezentanţii românilor
transilvăneni şi-au dat seama că soliditatea acesteia depinde de dezvoltarea şi perfecţionarea celorlalte
ramuri ale economiei naţionale, în primul rând de dezvoltarea şi raţionalizarea agriculturii, ca ramură a
producţiei materiale din care-şi trăgea existenţa marea majoritate a populaţiei româneşti transilvănene.
Dar odată cu înfiinţarea "Solidarităţii", reprezentanţii capitalului bancar românesc încep să acorde
atenţie tot mai mare industriei, comerţului, transporturilor etc. Se pornea de la punctul de vedere că
acumularea de bani în bănci depinde de acumularea şi crearea de bani, exercitată de reprezentanţii
altor ramuri ale economiei naţionale.
Înfiinţarea "Solidarităţii" denotă - înţelegerea de către români că evitarea presiunilor
economice şi politice nu putea să se realizeze decât prin afirmarea unui solidarism financiar, bine
închegat într-o organizaţie economică. "Solidaritatea" prin experţii săi a dat o organizare unitară
creditului românesc din Transilvania, stabilind legături indispensabile între diferite bănci româneşti, de
a mijloci folosirea la maximum a capitalurilor disponibile şi de a ajunge la o unitate de acţiune,
călăuzită de principii generale, unanim admise.
Băncile componente ale "Solidarităţii" au adoptat "bilanţul tip", admiteau controlul
"contabililor experţi", ceea ce a uşurat stabilirea unor norme şi conduite generale de acţiune.
Prezentându-se ca un "bloc", băncile din "Solidaritatea", au impus respectul chiar şi organelor de stat
ungureşti şi unor anumiţi politicieni care au trebuit "să se mai tempereze" şi să procedeze, după cum
observa Victor Slăvescu "mai cu tact".
Succesele băncilor româneşti - notabile pentru românii transilvăneni, având în vedere nivelul
de la care au pornit şi greutăţile pe care le-au întâmpinat, dar modeste comparativ cu ceea ce exista pe
plan mondial şi chiar cu ceea ce se găsea în imperiul dualist austro-ungar - au stârnit însă furia
autorităţilor de stat şi a presei ungureşti. Băncile româneşti erau învinuite de naţionalism, de lipsă de
loialitate faţă de statul ungar, că duc o activitate de Sobol etc. *
"Revista economică", organul de presă al "Solidarităţii", a tradus în perioada 1898 - 1914
numeroase articole şi extrase din cuvântări ale oamenilor de stat, din cărţi şi organe de presă în care
băncile româneşti erau etichetate în fel şi chip. Adeseori se exprimau îndemnuri directe la oprimarea
sau desfiinţarea lor. Revista "Magyar Gazda", publică în 1900 o broşură pe 4 pagini, intitulată "Roman
penzitezelek maghiarsza logan", pe care o trimite tuturor ziarelor din Ungaria şi Transilvania. "Este
interesant - se scria în aceasta - că conducerea institutelor valahe constituie garanţia înfloririi lor şi noi
regretăm foarte mult că inteligenţa maghiară din Ardeal, cu care, în ceea ce priveşte numărul şi
inteligenţa română ardeleană abia se poate compara, nu poate ajunge acolo unde au ajuns valahii
desconsideraţi. Noi nici centrala asociaţiunilor anunţată cu un mare alai nu suntem în stare să o creem
în Cluj. Ca şi cum cu moartea contelui Bethlem Andras ar fi dispărut din nou ambiţiunea gata de
acţiune". Aceste afirmaţii sunt prilejuite de Anuarul băncilor române din 1898 şi de Conferinţa
directorilor băncilor române din 1899 unde s-au pus bazele "Solidarităţii".
În "Szegedi Hirodo" din iulie 1903, băncilor româneşti li se aduc acuze şi mai grave. "Băncile
acestora sunt subvenţionate din România. Agenţii lor sunt oamenii cei mai agili. Băncile noastre
maghiare nu pot face concurenţă institutelor de bani ale naţionalităţilor, nici agilelor şi avantajoaselor
bănci româneşti şi nici bogatelor bănci săseşti care sunt înzestrate din Germania cu milioane ieftine şi
gratuite chiar cu atât mai uşor să poată continua munca de sobol".
Un secretar la Ministerul de Comerţ ungar, un anume Pap, publică în 1905 o lucrare în care
impută tribunalelor comerciale faptul că ar înregistra fără nici o observaţie instituţiilor de bani ale
naţionalităţilor când ar trebui ca acestora să li se aplice dispoziţiile referitoare la reuniuni şi urma
caracterului formaţional să li se interzică cu totul înfiinţarea lor. "Locul sângelui ce s-a vărsat cândva
pentru ideea naţională şi confesională - scria acel Pap, (pentru care naţionalităţile sunt doar
naţionalităţi, nu sunt nici măcar naţionalităţi conlocuitoare pe pământul care constituie vatra lor din
moşi strămoşi) - l-a ocupat acum banul şi banul s-a dovedit aici mai puternic decât sângele"
Faptul că băncile i-au ajutat pe unii români să dobândească proprietăţi funciare, prin
cumpărarea unor moşii ale grofilor, a provocat o adevărată furtună în parlamentul şi presa ungară a
vremii "Pesti Naplo din 23 VI 1905 scria printre altele, că "În slovăcime şi în regiunea Tisei unde
acum 5 ani nu se afla nici un proprietar român azi sunt peste 30% din pământuri româneşti. Băncile
maghiare sunt la oraşe pe când nu e comuna comună de 6000 de suflete unde să nu fie o casă de
păstrare românească (Reprodus după Revista Economică an II, p. 222, an II, p. 270, an VI, p. 34, an
VII, p.279).

2.6.4.Cooperaţia românească transilvăneană înainte de Unire

Datorită condiţiilor istorice din trecut, cooperaţia transilvăneană a luat o formă specifică în
evoluţia sa. Ea s-a dezvoltat paralel la cele trei naţionalităţi conlocuitoare din această parte a ţării
noastre: români, unguri şi saşi. Prima cooperativă de gen Schulze-Delitisch a fost creată, în anul 1852,
de saşii transilvăneni.
Istoria cooperaţiei românilor transilvăneni începe cu înfiinţarea de către Visarion Roman la 12
februarie 1868 a Societăţii de păstrare şi împrumut din Răşinari. Această cooperativă, lichidată în
1881, poate fi considerată prima instituţie financiară a românilor transilvăneni. Iniţial înfiinţarea de
reuniuni de credit a fost sprijinită de Banca “Albina”. Cu timpul, ea le-a obligat să fuzioneze pentru a
înfiinţa altele mai puternice, transformându-le într-un fel de filiale ale ei. In anii 1874 şi 1875 Banca
“Albina” a dispus desfiinţarea cooperativelor din Banat şi Sibiu, înaintându-le, prin avocatul său,
proces de “execuţie” a datoriilor. Prin aceasta mişcarea cooperatistă românească a fost frânată o
perioadă destul de îndelungată.
Rezultatele financiare bune ale “Albinei” şi ale altor bănci înfiinţate între timp, i-a stimulat pe
intelectualii români să se orienteze, cu precădere, spre înfiinţarea de bănci pe acţiuni, majoritatea
acestora înfiinţându-se, însă, la oraşe, nu la sate, unde locuia cea mai mare parte a populaţiei
autohtone.
In anul 1880 mai existau doar 2 cooperative de credit româneşti în Transilvania: “Aurora”
societate de împrumut din Năsăud (1873) şi Societatea de economii şi păstrare din Feldru (1878).
Aurora din Năsăud era de fapt un sistem mixt cooperativo-bancar. Cooperativele din această categorie
au fost considerate cooperative de categoria I-a. Le-a lipsit însă un organ central de unde să primească
îndemnuri şi metodologie unitară de evidenţă şi funcţionare. Au împrumutat, în general, conduita
băncilor comerciale. Unele din ele au dispărut sau s-au transformat în societăţi pe acţiuni.
In perioada 1880-1890 s-au înfiinţat în Transilvania doar 9 cooperative. Neadoptându-se o
conduită şi îndrumare centrală, cooperativele au lucrat în continuare în mod izolat, au urmat politica
băncilor comerciale, manifestând o tendinţă accelerată de a se transforma în societăţi pe acţiuni. E
drept, în timp ce unele dispăreau sau se transformau în societăţi pe acţiuni, se constituiau şi altele noi.
In perioada 1890-1900 au luat naştere încă 15 cooperative de credit. In anul 1900 existau deja 22
cooperative Schulze-Delitzsch.

Situaţia cooperaţiei româneşti la


1900 faţă de 1890

TOTALUL
CAPITAL REZERVE DEPUNERI DATORII PROFITURI MIJLOACELOR
FINANCIARE
1890 1900 1890 1900 1890 1900 1890 1900 1890 1900 1890 1900
191.112 287.799 27.092 327.491 559.536 3.101.201 61.053 249.602 23.488 119.515 862.281 4.619.058
22,16% 18% 3,14% 6,9% 64,9% 66,9Î 7,08% 5,6% 2,72% 2,6% 100% 100%

In perioada 1900-1910, 7 unităţi cooperative s-au transformat în societăţi pe acţiuni


înfiinţându-se doar una. Cele 16 cooperative existente, aveau însă o putere financiară mai mare. Intre
anii 1900-1910 mijloacele financiare ale cooperativelor au crescut cu 2.300.000 coroane, iar
depunerile cu 1.600.000 coroane. Din cele 16 cooperative existente în anul 1910, 4 s-au transformat în
societăţi pe acţiuni, capitalul social al celor rămase crescând însă.

Evoluţia cooperaţiei româneşti de tip Schulze-Delitzsch


în perioada 1873 - 1915

Nr.
Anii Coope- CAPITAL REZERVE DEPUNERI DATORII PROFIT TOTAL
rative
1873 1 3.790 fl. 167 fl. 10.210 fl. - 796 fl. 176 fl.
1880 2 65.830 fl. 1.594 fl. 116.210 fl. - 9.510 181.640 fl.
1890 10 191.110 27.100 cor. 559.530 61.050 23.490 862.280
cor. cor. cor. cor. cor.
1900 22 820.490 327.940 3.101.200 249.600 119.510 4.610.060
cor. cor. cor. cor. cor. cor.
1910 16 924.910 600.260 4.719.070 590.290 106.250 6.940.780
cor. cor. cor cor. cor. cor.
1915 12 1.013.500 660.450 5.016.100 217.340 97.640 cor. 7.005.030
cor. cor. cor. cor. cor.

Numărul cooperativelor a scăzut, dar importanţa lor economică a crescut; fiecare din ele având
o rază de acţiune în mai multe comune. Cooperativele s-au limitat aproape exclusiv la operaţiuni
bancare, împrumutând cu precădere pe termene scurte. Cele care se transformau în societăţi pe acţiuni
au contribuit, de fapt, la creşterea capitalului bancar românesc din Transilvania. Totodată, trebuie avut
în vedere că totuşi mişcarea cooperatistă se lărgea şi chiar se aprofunda prin apariţia paralelă a unei noi
forme de cooperaţie, cooperaţia sistem Reiffeisen. Lipsa unui organ central a continuat totuşi, să
frâneze dezvoltarea mişcării cooperatiste româneşti transilvănene.
La aceasta a contribuit şi legislaţia ungurească. Incepând din 1875 cooperativele din Ungaria,
deci şi cele din Transilvania înglobată cu forţa la acest regat şi-au desfăşurat activitatea conform
codului comercial ungar (Legea XXXVII din 1873) care cuprindea o parte (titlul XI) ce se referea la
societăţile cooperative. Acest cod trata societăţile cooperative ca pe o categorie specială a societăţilor
comerciale. Statul nu se amesteca în afacerile lor, nu le acorda favoruri; ele suportau aceleaşi sarcini
ca şi societăţile comerciale. Dar începând din 1898, cooperaţia transilvăneană s-a aflat sub regimul
politic al legii maghiare XXII, privitoare la cooperativele de credit, agricole şi industriale. Această
lege a tutelat mult, uneori până la sufocare, afacerile cooperativelor. Cooperativele nu se puteau
înfiinţa decât cu concursul autorităţilor administrative, al unei corporaţii publice (reuniune agricolă,
cameră de comerţ şi industrie, corporaţie industrială) sau cu concursul asociaţiei de credit central
instituită prin lege. In temeiul aceleiaşi legi din 1898 asociaţiile nu se întemeiau decât cu aprobarea
autorităţii.
Autorităţile ungureşti au înfiinţat în mod oficial cooperative, ceea ce a însemnat, în fapt,
încălcarea principiilor cooperatiste,denaturându-se astfel ideea de autonomie a cooperaţiei. Tocmai
acest amestec şi tutelare din partea statului au încercat să-l evite cooperativele româneşti, preferând
forma societăţilor pe acţiuni.
Adunările generale constitutive erau prezidate, în mod obligatoriu, de delegaţii autorităţii, de
cei ai cooperaţiei sau ai centralei cooperative. Aceşti delegaţi erau întotdeauna unguri, care impuneau
şi cooperativelor româneşti punctul de vedere oficial, aducând restricţii de ordin moral şi naţional.
La rândul lor, consiliile de administraţie, compuse din cel puţin 3 persoane, includeau şi
indivizi care nu erau membri în societate. Din punctul de vedere al doctrinei şi mişcării cooperatiste
era o încălcare flagrantă, facilitând statului să introducă pe oricine în conducerea societăţii. Comitetele
de cenzori se alcătuiau după aceleaşi dispoziţii denaturante.
Avantajele erau condiţionate de apartenenţa - şi nu numai pe durata apartenenţei - la Centrală.
Aceasta avea dreptul de control şi supraveghere asupra administraţiei afacerilor asociaţiilor afiliate. In
realitate dispoziţiile cu caracter poliţist anulau ideea cooperatistă. Românii, slovacii şi sârbii nu au
putut să-şi dezvolte o acţiune puternică cooperatistă în corsajul acestei legi absurde.
Un succes mai important l-a avut mişcarea pentru înfiinţarea cooperativelor de categoria a II-a,
care coincid, în general, cu cooperativele sistem Raiffeisen. Rolul determinant în înfiinţarea lor revine
Reuniunii române de agricultură din Sibiu, înfiinţată în 1888 de Eugen şi Aurel Brote, Dimitrie Comşa
s.a. Românii au dorit o Reuniune agricolă pe întreaga Transilvanie pentru care au început demersurile
din anul 1881. Li s-a permis înfiinţarea ei numai după 7 ani şi limitată numai la comitatul Sibiului.
Stimularea mişcării cooperatiste s-a accentuat începând din 1899, după înfiinţarea Reuniunii
economice din Orăştie, compusă din agricultori, meseriaşi şi comercianţi. Această Reuniune a fost
sprijinită de Banca Ardeleană din localitate, ai cărei iniţiatori au fost Ioan Mihu şi Ioan Moţa.
Activitatea celor două Reuniuni a influenţat întemeierea şi a altor reuniuni cu caracter
economic la românii transilvăneni. Au fost înfiinţate “Tovărăşii” ale agricultorilor şi meseriaşilor
români în 300 de comune. Existau reuniuni ale meseriaşilor şi sodalilor români în Braşov, Sibiu,
Sebeşul Săsesc, Sălişte, Miercurea, Orăştie, Blaj, Lugoj, Cluj, Alba-Iulia etc. La acestea se adaugă
reuniuni de temperanţă, de înmormântare etc.
Reuniunea română de agricultură din Sibiu şi Reuniunea economică din Orăştie şi-au
concentrat eforturile spre înfiinţarea unor cooperative de credit după Sistemul Raiffeisen. In 1900
existau 9 asemenea cooperative, având un efectiv de 700 de membri cu un capital de 14.000 coroane.
După 1900 acest proces ia amploare din ce în ce mai mare.
In perioada 1893-1913 s-au înfiinţat 73 cooperative Raiffeisen, din care au supravieţuit până în
anul 1914 - 72 unităţi. In 1913 existau 24 cooperative Raiffeisen în judeţul Sibiu, 5 în judeţul
Hunedoara, 18 în judeţul Făgăraş, 5 în judeţul Târnava Mare, 1 în judeţul Târnava Mică, 6 în judeţul
Turda, 4 în judeţul Sălaj, 1 în judeţul Alba, 1 în Caraş-Severin, 1 în judeţul Someş, 6 în judeţul Cluj.
Evoluţia cooperativelor Raiffeisen la românii
din Transilvania în perioada 1895 - 1915

Nr. Nr. TOTAL


Anii Coop. membrilor CAPITAL REZERVE DATORII DEPUNERI PROFIT mijl.
financiare
1895 1 40 800 66 1.000 4 66 1.936
1900 8 754 20.900 3.560 69.400 1.190 1.440 107.200
1905 18 1.806 44.600 39.200 305.400 134.000 5.300 529.200
1910 44 4.718 106.100 78.200 1.887.600 840.800 32.400 2.245.100
1915 72 7.953 184.170 190.140 1.318.580 1.639.630 41.610 3.374.930

Cooperativele Raiffeisen au corespuns mai bine necesităţilor ţărănimii. Ele au fost conduse
într-un spirit cooperatist, netransformându-se în societăţi pe acţiuni, ferind satul de specula unor bănci
străine. Aceste cooperative necesitau părţi sociale mici la înfiinţare şi capitaluri mici, ceea ce era mai
la îndemână ţăranului român. Băncile “Albina”, “Economul” din Cluj, “Ardeleana” din Orăştie ş.a. au
ajutat cu credite substanţiale mişcarea cooperatistă. Dar şi aceste bănci au fost lipsite de un organ
central de îndrumare, de propagandă, control şi finanţe. Aceasta a frânat mişcarea şi a acestui gen de
cooperative. Se simţea nevoia unei “Reuniuni centrale de credit”.
Anul 1911, prin implicarea “Asociaţiei Transilvane pentru cultura şi limba poporului
român” (“Astra”) în mişcarea cooperatistă, marchează începuturile unei a treia categorii de cooperaţii
româneşti. Acestea sunt cooperativele numite de categoria a III-a. Ritmul înfiinţării acestora îl va
depăşi pe cel al cooperativelor de categoria I-a şi a II-a. Dar cooperativele din categoria a III-a erau
mai slabe din punct de vedere economic.

Situaţie rezumativă comparativă a celor trei categorii


de cooperative româneşti transilvănene în anul 1915

Nr. de Nr. de membri


Categoria cooperative Membri în medie pe cooperativă
I 12 2.347 195
II 72 7.593 106
III 24 1.177 49
TOTAL 108 11.112 103

Mijloace financiare în medie pe cooperativă


în anul 1915

Categoria Total - cu Total - fără


datorii datorii
I 583.754 565.642
II 46.874 28.556
III 7.925 4.925
Alături de cooperativele de credit, românii au încercat să întemeieze şi alte forme de
cooperaţie.
A. Cooperaţia de consum. La români înainte de Unire au existat doar cooperative de consum
răzleţe, dar ele au fost repede lichidate, desfăşurând o activitate neînsemnată. In perioada 1890-1915 -
timp de un sfert de veac - s-au înfiinţat doar 8 cooperative de consum româneşti. Dar în 1915 nu mai
supravieţuia decât una.
Organele centrale de stat de la Budapesta au încercat să folosească şi cooperaţia în vederea
subordonării economice şi deznaţionalizării românilor. Astfel Hangya (Furnica) - Centrala de la
Budapesta a înfiinţat cooperative de consum în 29 de comune româneşti. Aceste cooperative s-au
dezvoltat sub controlul statului, au fost îndrumate de organe de specialitate centrale competente, fiind
sprijinite de stat. Ele au servit însă ca mijloc de penetraţie a maghiarismului în satele româneşti.
B. Cooperativele agricole. Din anul 1902 au existat şi încercări de înfiinţare a unor
cooperative agricole. In decurs de 14 ani (1902-1914) au luat fiinţă doar 6 cooperative agricole, dar în
anul 1915 mai existau doar 4 unităţi în funcţiune. Cooperativele agricole au făcut operaţiuni de
aprovizionare cu cereale, cu seminţe, lemne, altoi, au acordat avansuri pe vite şi împrumuturi
cambiale, ţineau mori în arendă. Nici acestea nu au dispus de personalul calificat, au dat şi ele, ca şi
altele de alt gen, prea mult pe datorie ceea ce contravine spiritului cooperatist.
C. S-au mai făcut încercări de înfiinţare a unor cooperative de producţie, cooperative de
valorizare (desfacere) în comun, cooperative de asigurare mutuală etc. Dar acestea au fost şi mai slab
reprezentate decât cele de consum şi agricole la românii transilvăneni.
* *
*
Apariţia şi dezvoltarea cooperaţiei a fost însoţită şi la românii transilvăneni, ca şi la alte
popoare, de eforturi teoretice şi organizatorice susţinute în vederea implementării ei atât la sate cât şi
la oraşe. Adepţii mişcării considerau că ea este destinată să realizeze solidaritatea între clasele sociale,
să împace capitalul şi munca, să unească aceşti doi factori în una şi aceeaşi persoană. Uniunea capital -
muncă prin cooperaţie va ieftini mijloacele de trai, înlăturându-i pe interpuşii comercianţi, va regla
producţia, deoarece aflându-se în mâna consumatorului va produce numai în măsura în care va exista
cerere. Se spera că ea va încetini procesul de ruinare al micilor producători agricoli şi meseriaşi,
permiţând folosirea mai eficientă a mijloacelor materiale, umane şi financiare.
Intelectualii români sperau că prin cooperaţie se va crea un puternic sprijin de rezistenţă
economică şi naţională împotriva încercărilor tot mai insistente din partea statului ungar de
deznaţionalizare a românilor transilvăneni. Economiştii atrăgeau atenţia că românii în Transilvania de
sub dominaţia austro-ungară vor putea spera într-un progres economic “numai de la întrunirea forţelor
răzleţe ce rezultă în poporul nostru. Aceste forţe trebuie adunate şi sistematizate într-o mare maşinărie
cu sute şi mii de părţi principale şi laterale, toate îndreptate într-o direcţie hotărâtă şi spre scop bine
precizat”. O parte a acestei maşinării erau cooperativele.
Mişcarea cooperatistă trebuie să cuprindă atât micii producători agricoli cât şi meseriaşii de la
sate şi oraşe. Dar nici unii, nici alţii nu puteau spera în ajutorul dezinteresat al statului ungar asupritor.
Meseriaşii erau îndemnaţi să se asocieze întemeind ateliere în care să lucreze în comun şi să-şi
deschidă un magazin sau mai multe de desfacere a mărfurilor produse.
Indrumătorii cooperaţiei româneşti au ajuns la concluzia că sistemul de cooperaţie Raiffeisen
corespundea cel mai bine intereselor ţărănimii române. Acestea acordau credite în condiţii mai
avantajoase. Era exact ceea ce le trebuia ţăranilor români.
Dar pe acest teren al creditelor, cooperaţia s-a interferat cu activităţile băncilor româneşti, care
şi ele îşi bazau activitatea aproape exclusiv pe ţărănime. De aceea băncile româneşti au tins încă de la
înfiinţarea lor şi până la Unire să tuteleze mişcarea cooperatistă românească.
In privinţa rostului perspectivelor şi organizării adecvate a cooperaţiei au existat în
Transilvania două orientări mai importante. O primă orientare, al cărei exponent era Vasile C. Osvodă
propunea o mişcare cooperatistă independentă faţă de bănci (dar în strânsă legătură cu acestea). A
doua orientare, exprimată în special de Constantin Popp, considera că cooperaţia trebuie să se dezvolte
sub directa şi nemijlocita îndrumare şi chiar conducere a băncilor româneşti.
Cooperativele, spunea Vasile C. Osvodă, sunt asociaţii cu caracter mutual, de ajutorare
reciprocă; băncile sunt totuşi asociaţii de capital, care urmăresc deci obţinerea de profituri, fiind, după
expresia sa “scut capitalului şi speculaţiei”, “Tovărăşiile” urmărind binele obştesc, uneau munca celor
săraci, realizând câştiguri în avantajul tuturor, fără a dăuna unii altora. Mişcarea bancară, fiind
activitate capitalistă, ea nu trebuia să tuteleze mişcarea cooperatistă. Cooperaţia avea însă nevoie,
explica Vasile C. Osvodă, de un organ central de conducere propriu. El propunea o “Centrală a
tovărăşiilor” în cadrul “Astrei” sub îndrumarea Comitetului Central prin secţiunea ei economică,
adaptată momentului. Se făcea propunerea ca “Centrala” să înfiinţeze un birou cu slujbaşi proprii
permanenţi, care aveau ca obiectiv de a face propagandă ideii şi mişcării cooperatiste prin scrieri,
prelegeri populare, să meargă la sate unde să întemeieze “tovărăşii”, ajutând la întocmirea tuturor
formalităţilor, să sprijine buna funcţionare a “tovărăşiilor” nou înfiinţate etc.
Cea de a doua orientare cooperatistă reprezentată în special de Constantin Popp, se opunea
unei “Centrale a tovărăşiilor” în cadrul “Astrei”. El susţinea punctul de vedere al “Solidarităţii” ca
mişcarea cooperatistă să fie îndrumată şi coordonată de băncile româneşti existente. Propunea deci o
“Centrală a tovărăşiilor” în cadrul “Solidarităţii”.
Octavian Sghimbea avansa ideea organizării “Solidarităţii” în două secţii: secţia băncilor şi
secţia întovărăşirilor (cu un birou permanent cu aceleaşi funcţii ca şi în cazul unei “Centrale”
independente).
In general “Solidaritatea” a sprijinit cooperativele de altă natură şi nu pe cele de credit,
considerând că băncile satisfac necesităţile în acest domeniu. Respingând un asemenea punct de
vedere şi conduită, Octav Tăslăoanu explica: “Inceputul trebuie făcut bineînţeles cu băncile populare
... fiindcă băncile populare sunt temelia întregii mişcări cooperatiste. Cu ajutorul băncilor populare şi
pe lângă ele se vor naşte rând pe rând toate celelalte ramuri ale cooperaţiei, dintre care cooperativele
de producţiune sunt coroana, ultima fază.” Băncile populare, spunea acelaşi publicist, nu trebuie
privite numai din punctul de vedere al profitului, ci şi social şi naţional. El propunea o “Centrală a
cooperativelor, care să fie sprijinită de “Astra, de “Solidaritatea”, “Reuniunea română din comitatul
Sibiului”, “Centrala” din Orăştie pentru asigurarea vitelor” etc.
Cu timpul, poziţia “Solidarităţii” faţă de cooperativele de credit devine mai flexibilă, dar s-a
opus categoric amestecului statului ungar în cooperaţia românească prin intermediul “Hangya-ei”.

*
"Solidaritatea" a luat fiinţă ca temei legal pe baza articolului 37 al legii comerciale din 1897. La înfiinţare au
participat 68 de bănci, cu 189 părţi fundamentale a 200 coroane.
*
Într-o lucrare elaborată de Ministerul de externe ungar sub redacţia lui Huszar Antal (circa 1000 de pagini), cu
caracter strict secret,tipărită într-un număr restrâns de exemplare şi destinată exclusiv membrilor guvernului, se
aprecia că instituţiile de credit şi financiare româneşti (cu aproximativ 600 funcţionari), în special băncile, prin
legăturile pe care le întreţineau constituiau "Un mecanism complex al mişcării naţionale (evident româneşti n.ns.
T.I.). Înfiinţarea "Solidaritatăţii" ca urmare a conferinţei din 26 septembrie 1906 avea ca rezultat - se susţinea în
aceeaşi lucrare "întărirea activităţii economice româneşti", (cf. Ioan Ardeleanu - Mircea Muşat, De la statul
geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1893, p.363 - 364.
2.7. UNITATEA ECONOMICĂ A ROMÂNILOR ÎN FAPTE ŞI IDEI

2.7.1. Premise economice ale unităţii statale a românilor

De la apariţia omului în spaţiul carpato-ponto-dunărean şi până la constituirea formaţiunilor


politice daco-getice, pământul ţării noastre a fost ocupat în neoliticul timpuriu de aşezările unor
grupuri de oameni aparţinând aceleiaşi culturi materiale. În cursul întregului neolitic a avut loc
trecerea de la viaţa semistabilă, la cea sedentară, legată nemijlocit de începuturile agriculturii
primitive.
În diferite zone ale ţării se constată existenţa şi continuitatea unor culturi materiale înrudite,
adevărate complexe culturale şi economice, aparţinând unui trunchi neolitic comun daco-getic. De
aceea, trăsăturile culturii neolitice mature din regiunea carpato-balcanică au prezentat o îndelungată
stabilitate1 şi o îmbogăţire continuă în decursul vremurilor.
În mileniul al III-lea, pe spaţiul ce include teritoriul ţării noastre, s-a desfăşurat procesul de
formare a populaţiei tracice, creatoare şi purtătoare a culturii epocii bronzului. De la Carpaţi la
Dunăre, cultura epocii bronzului a reprezentat şi primele elemente istorice scrise de cei mai îndepărtaţi
strămoşi ai noştri, punând în evidenţă continuitatea şi unitatea tracică a teritoriului ţării noastre. Spre
sfârşitul epocii bronzului şi începutul primei epoci a fierului, produsele centrelor metalurgice din
Transilvania - unelte, arme, obiecte de podoabe etc. - s-au răspândit veacuri în şir, de la 1600 până la
800 î.e.n., pe ambele versante ale Carpaţilor şi în Dobrogea şi apoi treptat metalurgia fierului a
înlocuit-o pe cea a bronzului2.
Perioada hallstattiană, ca primă vârstă a fierului, s-a prezentat unitar pe tot cuprinsul ţării3.
Aşezările şi necropolele, răspândite pe întregul teritoriu, demonstrează că triburile locale atinseseră
deja un grad înalt de cultură materială; ele produceau unelte de fier -brăzdare de plug, sape, ciocane,
cleşti, dălţi, fierăstraie etc. Corespunzător s-au dezvoltat meşteşugurile, iar produsele rezultate din
prelucrarea fierului se schimbau pe produse agricole, ducând la dezvoltarea schimbului şi a producţiei
de mărfuri, la apariţia obiectelor premonetare şi apoi a monedei. De fapt, daco-geţii au fost creatorii şi
purtătorii culturii hallstattiene şi au definit începuturile formării spaţiului economic unitar pe teritoriul
României de astăzi. În cursul primei vârste a fierului, triburile daco-getice s-au desprins definitiv de
masa triburilor tracice, ca în cea de-a doua vârstă să se adâncească legăturile economice dintre ele,
punând bazele spaţiului economic unitar daco-getic. Din secolul al IV-lea î.e.n. şi în secolele
următoare, au apărut şi primele uniuni tribale ale geţilor de la Dunărea de Jos, conduse de
Dromichaetes.
Unitatea daco-geţilor s-a manifestat de la litoralul nordic şi vestic al Mării Negre, până în
nord-vestul teritoriilor ocupate de ei, şi s-a manifestat în domeniul culturii materiale, al legăturilor
economice, sociale şi politice. Între daco-geţii din Transilvania, Banat, Moldova, Muntenia şi Oltenia,
s-au dezvoltat legături economice permanente deosebit de complexe şi rodnice. În multe cazuri, acelaşi
trib sau uniune de triburi s-a extins pe ambele versante ale Carpaţilor. De aceea, societatea daco-getică
a urmat, cu unele deosebiri, aceeaşi linie de dezvoltare economico-socială pe întreg teritoriul de astăzi
al României. Din cursul secolului al III-lea şi până în primele decenii ale secolului I î.e.n., triburile
daco-getice au emis monedă proprie, care a servit nevoilor tot mai crescânde ale schimbului de
mărfuri. Astfel că, perioada emisiunilor monetare coincide, pe deplin, cu epoca de închegare
economică şi politică, a limbii daco-geţilor. Geograful antic Strabo a fost îndreptăţit să afirme fără nici
o rezervă, că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă4, pe întreg teritoriul ocupat de ei. Originalitatea şi
vitalitatea civilizaţiei daco-getice a fost marcată şi de tradiţiile milenare perpetuate pe acelaşi pământ,
care au conferit calitatea de vatră permanentă a acestui popor, sub denumirea de Dacia şi a cărei
întindere în unele perioade istorice, a depăşit teritoriul României de astăzi.
Evoluţia societăţii dacice, în veacul al II-lea şi începutul veacului I î.e.n., atestată de
descoperirile arheologice, arată că a avut loc o înflorire economică fără precedent, prin folosirea unor
metode evoluate de reducere şi prelucrare a minereurilor feroase, prin diversificarea uneltelor de fier
-topoare, târnăcoape, hârleţe, tesle, cuţitoaie, nicovale, foarfece, brăzdare de plug din fier etc.
Agricultura se dezvoltă, recoltele tot mai bogate sunt depozitate în gropi cu maluri arse, iar creşterea
animalelor se practică pe o scară tot mai largă. Dacii construiesc aşezări noi, cetăţi durabile de piatră
apropiate de drumurile cele mai frecventate şi legate de circulaţia bunurilor, iar pe traseele unor
străvechi artere de circulaţie, aşezările se transformă în centre comerciale. Odată cu dezvoltarea
schimbului s-au creat şi condiţiile materiale pentru apariţia negustorilor. Dovada acestor evoluţii o
constituie sporirea cantităţii de monede dacice, romane şi greceşti, utilizate în schimbul tot mai
sistematic de produse. Cercetările arheologice, mai vechi şi mai noi, demonstrează în mod
convingător, că pe întreg cuprinsul Daciei, cultura materială a ajuns la deplina ei închegare, într-un
spaţiu economic unitar, în momentul contactului direct cu civilizaţia romană, cultura materială şi
unitară economică a dacilor era bine cristalizată şi în proces de maturizare.
Dezvoltarea economică şi politică a Daciei a făcut posibil contactul cu civilizaţia romană, care
la începutul secolului I î.e.n. îşi extinsese dominaţia în Peninsula Balcanică până la Dunărea de Jos. În
schimburile de bunuri cu lumea romană, dacii au acceptat noua monedă universală - denarul de argint
al Romei - răspândită în cantităţi mari pe teritoriul Daciei, astfel că "s-a găsit un număr mult mai mare
de denari romani, într-un număr de localităţi mult mai numeroase decât în celelalte regiuni" 5, aflate la
periferia lumii romane şi locuite de populaţii independente. În epoca de independenţă a Daciei au luat
fiinţă noi monetării, care au bătut monedă după denarii Romei, dovedind stăpânirea acestui meşteşug
milenar.
Din primele trei decenii ale secolului I î.e.n., legăturile economice dintre daci cu periferia
lumii romane, stimulate de ambele părţi, au creat condiţiile penetraţiei economice romane în Dacia.
Moneda romană a luat locul celei autohtone în interiorul statului dac centralizat şi independent, ca o
necesitate generată de dezvoltarea economică proprie, de transmitere, însuşire şi a altor elemente de
civilizaţie materială, în contactul direct cu popoarele înconjurătoare. Monedele romane au fost
descoperite în peste 250 de localităţi pe teritoriul României, în Transilvania, Oltenia, Muntenia,
Moldova şi Dobrogea, cantitativ depăşind 26.000 unităţi, cu perspectiva de creştere a lor pe teritoriul
Daciei, în centre teritoriale şi aşezările rurale, reprezentând o dovadă că moneda romană îndeplinea
deja funcţia de instrument de schimb în toată societatea dacică, din cursul secolului I î.e.n. şi I e.n. şi
ea a pregătit cu două secole înainte, cucerirea şi romanizarea Daciei. Moneda romană ne arată
orientarea economică şi spirituală a Daciei şi a prefaţat "Sigiliul Romei" ce va urma, se va impune şi
va rămâne6, pe acest teritoriu.
Începând cu epoca lui Burebista s-au creat condiţiile esenţiale pentru formarea statului dac, s-a
dezvoltat producţia de schimb, diviziunea muncii, s-a format proprietatea privată, au apărut clasele şi
relaţiile inerente dintre ele. Statul centralizat a fost realizat de Burebista în jurul anului 70 î.e.n. şi s-a
consolidat puternic mai ales sub Decebal (87-106 e.n.). Noua organizare statală a societăţii dacice a
întărit unitatea culturii materiale, spirituale şi politice; în diferite regiuni ale ţării s-au constituit aşezări
şi cetăţi foarte asemănătoare, ţara a fost împânzită cu diferite fortificaţii, de la forme simple, la
puternice cetăţi cu ziduri de piatră. Construcţiile au avut în vedere poziţiile strategice de apărare şi s-au
prezentat sub forma unor complexe originale, perfect integrate în condiţiile de relief, relevante fiind
aşezările şi cetăţile din Munţii Orăştiei, ce se constituie drept capitală a conducătorilor daci şi ca o
expresie monumentală a civilizaţiei clasice a dacilor. Economia cetăţii a stimulat concentrarea unor
activităţi diverse, a ridicat nivelul tehnic de organizare a acestora. Nevoile cetăţii au sporit cantitativ,
s-au diversificat şi în condiţiile amplasării lor în zone strategice, uneori cu resurse locale restrânse, a
făcut necesară extinderea arterelor de circulaţie, a drumurilor comerciale, care au întărit unitatea
economică, de cultură şi tradiţie a teritoriului statului dac. Drumurile interne s-au conectat cu cele
aflate în afara Daciei, ale popoarelor din jur, cu deosebire ale zonelor aflate deja sub dominaţia
romană, de unde se procurau produse meşteşugăreşti: unelte casnice, podoabe, arme, materiale de
construcţii, unelte agricole şi meşteşugăreşti etc., cu un grad mai înalt de prelucrare a fierului, aramei,
bronzului, aurului şi argintului. Schimburile interne şi cu cei din afară au asigurat o bază materială
solidă întăririi cetăţilor dacice, a independenţei Daciei, dar şi condiţiile integrării ulterioare a celor
două civilizaţii.
După cucerirea Daciei de către romani s-a întrerupt dezvoltarea statului dac, au fost introduse
forme de organizare ale Imperiului, iar limba şi scrierea latină s-au răspândit cu repeziciune în Dacia şi
în zonele locuite de dacii liberi. Structurile economice existente au fost preluate şi întărite de
cuceritori, ei au adăugat elemente noi, dar care s-au asimilat cu uşurinţă de populaţia locală, datorită
propriei dezvoltări şi a contactului anterior de câteva secole cu civilizaţia romană. În noile condiţii, s-a
pus accentul pe lărgirea extracţiei de minereuri, sporirea producţiei de cereale, vite, etc. în numeroase
aşezări urbane s-au dezvoltat centre de producţie meşteşugărească, bazate pe materiile prime locale, cu
deosebire materiale ceramice: cărămizi, ţigle, conducte, etc., destinate construirii edificiilor publice de
piatră, a sistemelor de canalizare, a ansamblurilor de locuinţe etc. Din motive economice şi militare
s-au extins drumurile pietruite, ele au păstrat vechile drumuri comerciale, la care s-au adăugat cele
strategice, pentru legături cât mai lesnicioase şi rapide cu capitala Imperiului. Meşteşugurile şi
comerţul, formând activitatea economică de bază a centrelor urbane, au antrenat o circulaţie internă a
mărfurilor, favorizată îndeosebi de noile drumuri, dar şi de nevoile crescânde de bunuri civile şi
militare ale noii societăţi daco-romane. Cantitatea de monedă romană aflată în circulaţie sporeşte
substanţial pe teritoriul Daciei şi chiar în zonele ocupate de dacii liberi, unde circulau monede din
bronz, argint şi aur, o parte a acestora fiind bătute de monetării locale, cum era cea de la
Sarmizegetusa din secolul III e.n., care pe moneda imperială de bronz erau gravate şi simbolurile
provinciei Dacia7. Între Dacia romană şi dacii liberi s-au perpetuat legăturile economice tradiţionale,
mărturii ale acestora sunt tezaurele monetare 8 şi produsele romane sub formă de amfore, recipiente,
vase din ceramică, podoabe etc., care au cunoscut în antichitate o largă circulaţie9.
Stăpânirea romană în Dacia a adus elemente progresiste şi înnoitoare, a realizat o sinteză nouă
în domeniul culturii materiale şi spirituale, a dat conţinut unităţii economice a teritoriilor ocupate de
daci, mai ales prin profunzimea, vigoarea şi sfera raporturilor economice, în condiţiile adâncirii
diviziunii muncii interne şi a deschiderii tradiţionale spre lumea înconjurătoare, dar şi a relaţiilor
economice complexe cu Imperiul. Lichidarea prin război a independenţei de stat a Daciei a avut şi
consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării organice interne şi fireşti a statului, a culturii materiale şi
spirituale, a tradiţiilor poporului dac. Cu toate acestea, dovezile arheologice, epigrafice şi lingvistice
atestă continuitatea dacică, urme ale culturii ei materiale din secolul II şi III e.n. se regăsesc în
numeroase zone de pe teritoriul Daciei romane, la Lechinţa de Mureş, Caşolt, Obreja (lângă Alba),
Noşlac (Aiud), Stolniceni (Rm.Vâlcea) etc., care confirmă teza despre dăinuirea în masă compactă a
populaţiei autohtone, convieţuirea la începutul secolului al III-lea e.n. a elementului dacic cu coloniştii
romani10. Populaţia autohtonă numeroasă din Dacia Romană a furnizat Imperiului, până la mijlocul
secolului al III-lea numeroase trupe auxiliare pentru apărarea graniţelor lui. Aceeaşi populaţie
băştinaşă şi-a perpetuat propria cultură, a preţuit şi adoptat forme ale civilizaţiei romane, a fost cea
care a realizat continuitatea culturii daco-romane după retragerea aureliană, şi a suportat "şocul" unor
schimbări de natură economică, socială şi politică, în funcţie de noile condiţii şi a unor vremuri tulburi,
de supravieţuire în faţa valurilor de migratori.
Retragerea din Dacia nu s-a făcut datorită unor presiuni exterioare directe. Pentru a apăra
ţinuturile sud-dunărene, Aurelian şi-a retras în deplină ordine armatele pe linia Dunării, ca o măsură
administrativă internă a Imperiului roman11. Dacia nu a fost cedată nimănui, ea a fost socotită încă un
teritoriu al Imperiului, o mare zonă romană de protecţie. După retragerea armatei şi a funcţionarilor ,
masele şi îndeosebi ţăranii cultivatori de pământ, o parte a locuitorilor aşezărilor urbane, au rămas la
vetrele lor. În primii 80-100 de ani, cu excepţia unor admigrări ale dacilor liberi şi ale carpilor din
răsărit, ca elemente înrudite şi cu substrat dacic, populaţia autohtonă nu a suferit alte influenţe străine.
De aceea legăturile economice, spirituale şi chiar politice între Imperiu şi fosta provincie romană, au
determinat ca tendinţă dominantă romanizarea în continuare a populaţiei din stânga Dunării.
În pofida furtunilor "migraţiei popoarelor" populaţia daco-romană îşi continuă existenţa, se
adaptează condiţiilor noi şi se ajută cu relieful variat al propriului teritoriu. Daco-romanii au fost
nevoiţi să se refugieze în zonele de deal şi de munte, alcătuind aşezări mici, cu stabilitate relativă,
ducând o viaţă de păstori, crescători de vite şi agricultori. În aceste condiţii autohtonii au menţinut
contacte, legături economice permanente, respectiv pendularea păstorilor între zone, a susţinut unitatea
etnică, a culturii materiale şi procesul de dezvoltare a unei limbi unitare. Continuitatea daco-romană
este atestată de numeroase aşezări rurale din secolele III-VI din Transilvania, cum sunt cele de la
Cristeşti (Târgu-Mureş), Ţaga (lângă Cluj-Napoca), Cipău (aproape de Sfântu Gheorghe), Soporu de
Câmpie (lângă Turda), Bratei (lângă Mediaş), în localităţi urbane din Dacia -Ulpia Traiana, Apulum,
Napoca, Diarna, Drobeta etc. Continuitatea daco-romană este demonstrată de circulaţia monedei de
bronz în a doua jumătate a secolului V în fosta provincie Dacia, ceea ce continuă existenţa schimbului
pe plan intern şi schimbul de produse cu Imperiul roman. În aceeaşi perioadă, se produce o mişcare
intensă şi nestingherită a daco-romanilor spre Muntenia şi Moldova şi a dacilor liberi în fosta Dacie
romană. Ceramica de tradiţie dacică şi romană, din secolele V-VII, a fost descoperită şi în toată zona
extracarpatică a României. O categorie de ceramică daco-romană, din secolele VIII-X a fost
descoperită la Bucov -Ploieşti, precum şi în alte localităţi din Dobrogea şi Transilvania12. Ceramica
daco-romană lucrată la roata rapidă a fost descoperită şi la Dăbâca13, cetate fortificată din a doua
jumătate a secolului al IX-lea, reşedinţă voivodală, ca şi cetăţile de la Biharea, Satu Mare, Orşova,
Horom şi Cuvin14.
Retragerea autorităţilor romane din Dacia a creat posibilitatea mai amplă de răspândire a
populaţiei daco-romană în teritoriile dacilor liberi, contribuind la extinderea elementului romanic. Pe
baza filonului geto-dac de organizare a obştilor săteşti, se generalizează noua obşte romanizată, pe
întreg teritoriul locuit de daci. Astfel, obştea teritorială (sătească) ne oferă un element foarte vechi şi
mai nou de continuitate şi unitate15 a daco-romanilor. Din obşte apare posibilitatea constituirii
proprietăţii private şi încă din secolele IV-VI, apar germenii feudalismului. De la obştea sătească se
trece la uniunile de obşti, care cuprind obştile situate pe valea unui râu sau în unităţi geografice bine
definite, au luat naştere aşa numitele ţări: Ţara Oaşului, Ţara Crişurilor, Ţara Haţegului, Ţara
Zarandului, Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Vrancei, Ţara Loviştei etc., cu instituţii locale
dezvoltate pe baze proprii, cu formaţiuni militare, care au devenit un element de unificare şi
consolidare a unităţii, pentru apărarea populaţiei autohtone faţă de năvălitori. În cursul secolului al
IX-lea, feudalismul timpuriu se generalizează în Transilvania pe teritoriul de sud şi sud-est şi, în
secolul următor, capătă trăsături unitare pe întreg ducatul lui Menumorut în Bihor, cel al lui Glad în
Banat, voivodatul lui Gelu în Podişul Transilvaniei pe Someş, menţionate de cronicarul Anonimus, ca
formaţiuni politice, ce au opus rezistenţă penetraţiei maghiare în Transilvania. În secolele X-XIII
societatea românească înaintează treptat spre orânduirea feudală, prin formarea organizaţiilor politice
şi apoi a statelor feudale, pe teritoriul celor trei provincii, şi a dus la dezvoltarea feudalismului
românesc, pe care s-au grefat în Transilvania elemente ale feudalismului maghiar de provenienţă
germană16. În această perioadă, pe temeiul diviziunii sociale a muncii se constată existenţa, alături de
producţia de comandă şi o economie de schimb, fapt demonstrat de prezenţa monedelor bizantine,
germane, engleze etc., ca un schimb de mărfuri, intermediat de monedă17.
Pe măsura lărgirii pieţei s-a produs separarea comerţului, ca o funcţie economică specială, "de
a cumpăra mărfuri pentru a le vinde". În Transilvania, procesul a început în prima jumătate a secolului
al XIII-lea şi a fost întrerupt de invazia tătarilor din anii 1241-1242. În acest timp, au luat naştere
centre meşteşugăreşti şi negustoreşti, târgurile şi oraşele, în ţările române a început viaţa urbană în
secolele X şi XI în localităţile Braşov, Satu Mare, Sibiu. În prima jumătate a secolului al XIII-lea şi
începutul celui următor, sursele istorice menţionează oraşe ca: Alba Iulia, Cluj, Oradea, Sibiu, Braşov,
Timişoara, Rodna, Bistriţa, Dej, Sighişoara, Sebeş, Arad etc. (în Transilvania); Baia, Bacău, Siret,
Suceava, Roman, Bârlad (în Moldova); Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Brăila, Turnu, Târguşor,
Giurgiu (în Ţara Românească); Silistra, Vicina, Chilia Veche, Covarna, Mangalia, Constanţa, Hârşova
(în Dobrogea)18.
Centrele urbane concentrează activitatea industrială, comercială, relaţiile cămătăreşti şi atrag
satele în relaţiile comerciale, stimulând producţia de mărfuri în agricultură. Ele au favorizat formarea
pieţei interne în fiecare din ţările române şi apoi, prin constituirea reţelei de drumuri comerciale, s-a
consolidat un sistem de legături comerciale dintre ele, dovada fiind privilegiile comerciale acordate
negustorilor transilvăneni de domnii din Ţara Românească şi Moldova, respectiv dezvoltarea oraşelor
de la graniţele ţărilor române şi a legăturilor intense şi continue dintre ele.
Între secolele XIV şi XVI, dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti, a comerţului şi agriculturii
nu a fost uniformă. În Transilvania, centrele meşteşugăreşti şi comerciale se constituie şi dezvoltă încă
din secolul XIV. Numărul specialităţilor meşteşugăreşti creşte la peste 20, obiectele produse în oraşe
se răspândesc în întreaga Transilvanie şi o parte a lor se "exportă" în Ţara Românească şi Moldova. În
timp ce teritoriile de la sud şi est de Carpaţi au rămas relativ în urmă, datorită migrării popoarelor -
pecenegii, cumanii, tătarii şi a invaziilor turceşti - şi astfel oraşele din Ţara Românească şi Moldova au
păstrat o perioadă mai mare elemente de economie rurală. Se dovedeşte faptul că, Transilvania acestor
veacuri de luptă pentru supravieţuirea neamului românesc a reprezentat impulsul de bază al menţinerii
unităţii economice şi a oferit, prin fluxurile comerciale, mijloacele de apărare împotriva invaziei şi
agresiunii migratorilor.
În raport cu epoca anterioară, în Ţara Românească şi Moldova (secolul XV şi prima jumătate a
secolului XVI) se constata o dezvoltare a meşteşugurilor, o creştere a nivelului tehnic al proceselor de
muncă, o diferenţiere şi specializare a producătorilor.
Schimburile de mărfuri dintre ţările române sunt atestate de numeroase documente, ca de
pildă, Vladislav Vlaicu confirmă braşovenilor, la 20 ianuarie 1368, vechile privilegii comerciale; în
anul 1382 se reglementează relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Sibiul19; în 1412 apare prima
reglementare a relaţiilor de negoţ ale Moldovei cu Bistriţa şi Rodna etc. În unele documente se
consemnează revenirea la regimul vamal "din vremea de demult" 20, ceea ce arată că relaţiile
comerciale erau mai vechi decât atestarea lor documentară21.
Interesul comun de a dezvolta relaţiile economice dintre cele trei ţări române este confirmat de
privilegiile acordate negustorilor transilvăneni de către voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti şi
libertăţile asigurate în Transilvania pentru negustorii din cealaltă parte a Carpaţilor. Privilegiile şi
libertăţile comerciale s-au sprijinit pe dezvoltarea circulaţiei monetare, pe baza monedelor străine dar
şi româneşti, astfel că în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377) se bate monedă românească
de argint "cu legenda în limba latină"22, în Ţara Românească şi Moldova în vremea lui Petru Muşat
(1374-1391). Noile condiţii au determinat ca în comerţul extern şi intern românesc al Braşovului şi
Sibiului, negustorii români să deţină o pondere mare, în anii 1500-1550 ei aveau relaţii de comerţ de la
nord-vest de arcul carpatic şi puteau să vândă şi să cumpere peste tot "şi la Oradea şi la Cluj şi la
Timişoara şi în Râşnov şi în Ţara Bârsei"23.
Instituirea unui sistem de jaf asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei de către turci, a avut o
influenţă diferită asupra dezvoltării ramurilor economice, s-au menţinut cele pentru care s-a manifestat
interes din partea lor, dacă exista totuşi o oarecare realitate în celelalte "ea se făcea pe ascuns şi în
mică măsură"24. Aservirea celor două ţări române de către turci nu a desfiinţat, ci numai a îngreunat
relaţiile cu Transilvania, documentele atestă că principii ei au acordat în 1558 şi au confirmat în
159825, negustorilor din Cluj "privilegiul de a face comerţ în deplină libertate cu Ţara Românească şi
Moldova", astfel legăturile au devenit atât de strânse încât comercianţii se deplasau dincoace şi
dincolo de munţi, fără nici o oprelişte.
După 1541, Transilvania devenind pe deplin principat autonom şi-a orientat comerţul şi mai
mult spre sud şi est, legăturile dintre cele trei ţări române erau privite ca o necesitate vitală, iar
prosperitatea oraşelor transilvănene, îndeosebi Braşovul, Sibiul, Bistriţa, era dependentă de relaţiile
comerciale cu cele două ţări române din sud şi est de Carpaţi. De fapt, cele trei oraşe au devenit, în
decursul secolului al XVI-lea, elemente constitutive ale pieţei interne comune, în formare a ţărilor
române26.
Între cele trei ţări exista o circulaţie intensă de persoane, negustorii treceau fără oprelişti
Carpaţii, oierii transilvăneni îşi duceau turmele în Moldova şi Ţara Românească, numeroşi ţărani
treceau Carpaţii pentru condiţii mai uşoare de viaţă decât cele din Transilvania, unde opresiunea
socială şi de neam era greu de îndurat; meşteşugarii transilvăneni migrau spre sud şi est de Carpaţi
pentru posibilităţi lesnicioase de activitate. Bunurile materiale şi spirituale treceau dintr-o parte în alta
a Carpaţilor, conferind o tot mai mare unitate vieţii economice, limbii şi culturii, pe acelaşi temei
etnic. S-a exprimat în scris că Ţara Românească, Moldova şi Transilvania "să fie unite", deoarece una
fără alta "nu poate fi" şi se impune ca o necesitate a istoriei ca ele "să fie o singură ţară"27 -chemare
care a fost realizată de Mihai Viteazul, în 1600.
La începutul secolului al XVII-lea, în oraşele transilvane -Cluj, Braşov, Sibiu, Oradea, Bistriţa
etc., activitatea meşteşugărească înfloreşte, în special de prelucrare a metalelor, pieilor, textilelor şi a
morăritului, legate de materiile prime proprii, dar mai ales din Moldova şi Ţara Românească. La
sud-est de Carpaţi au apărut oraşe ca Bucureşti şi Iaşi, înfloresc oraşele Ploieşti, Galaţi, Brăila etc., în
timp ce unele regresează sub dominaţia turcească şi totuşi continuă apariţia de noi târguri şi
transformarea unora din ele în oraşe noi.
După eşecul expediţiei turceşti asupra Vienei, la 1683, dominaţia austriacă în Transilvania a
fost consolidată şi în urma succeselor militare din sud-estul Europei, Austria a luat în stăpânire
Banatul, Serbia până la Timoc, Oltenia şi o bună parte din Slovenia (1718). Cu toate acestea,
încadrarea Transilvaniei în sistemul de guvernământ şi în viaţa politică a curţii de la Viena a
întâmpinat mari greutăţi. Economia Transilvaniei a fost orientată în continuare spre Moldova şi Ţara
Românească, s-au menţinut legăturile economice de pe cele două versante ale Carpaţilor. Dacă în anul
1668 la vama Bran se încasau 11.700 florini, în anii 1717-1724, venitul vamal arată, o sensibilă
creştere, o dublare, iar în ultimii ani chiar o triplare 28. Pe teritoriul Transilvaniei funcţionau în total 30
puncte vamale29 distribuite în principal în sudul şi estul ei şi o grupare mică de puncte vamale se
plasau la nord-vest de oraşul Cluj. În anul 1717, la punctele vamale Braşov, Bran, Timiş, Săcele,
Breţcu, Ghimeş, Gheorgheni, Sibiu, Turnu Roşu, Orăştie, Vulcani, Haţeg, Bistriţa, vama încasată se
ridica la 95.514 florini renani, adică 83% din totalul încasărilor vamale de 114.064 florini renani. Între
1717-1724, la punctele vamale menţionate se desfăşura cel mai mare trafic de mărfuri, vama încasată
reprezenta 77,15% din suma totală de 642.761 florini renani, încasată la toate punctele vamale ale
Transilvaniei.
La începutul secolului al XVII-lea a sporit schimbul de mărfuri pe cele două versante ale
Carpaţilor, treptat dominaţia austriacă a avut repercusiuni negative asupra dezvoltării celor trei
provincii româneşti. Habsburgii acţionează pentru transformarea economiei Transilvaniei în sursă de
materii prime şi în piaţă de desfacere pentru produsele industriale ale imperiului şi au luat măsuri
pentru frânarea dezvoltării meşteşugurilor în Ungaria, Transilvania şi Banat. În acest sens Maria
Tereza dispunea să se aplice tarife vamale, astfel ca intreprinderile din aceste ţări "să nu mai dorească
să se extindă în detrimentul celor din ţările germane ale Coroanei"30 şi din care va apare de la sine
"moderarea spiritului industrial" din aceste ţări. Măsurile de frânare a dezvoltării industriei în
Transilvania şi Banat au provocat mari nemulţumiri, aşa cum se consemnează în raportul comun al
cancelarului şi preşedintelui Camerei aulice înaintat Mariei Tereza "aceste ţări pretind un fel de
activitate" şi vor să obţină "o egalizare avantajoasă"31; prin măsuri extraeconomice şi administrative,
guvernul de la Viena a încercat să frâneze legăturile economice ale Transilvaniei cu Moldova şi Ţara
Românească. Dar, la un interval scurt de timp, în 1779, Curtea de la Viena a fost nevoită să renunţe la
o serie de măsuri, recunoscând că între Transilvania şi celelalte provincii româneşti, există o legătură
strânsă şi că importul de materii prime, de care are nevoie acest principat, este important 32.
La mijlocul şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, reformele lui Constantin Mavrocordat
în Ţara Românească şi Moldova, patenta din 1785 a lui Iosif al II-lea în Transilvania, sub presiunea
răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan, au determinat înlocuirea servituţii personale a ţăranilor, cu o
formă de dependenţă nouă, întemeiată pe libertatea personală. Se ivesc germenii destrămării
feudalismului, apare munca salariată în agricultură, cooperaţia capitalistă simplă şi manufactura, se
formează capitalul social comercial şi a început procesul "de formare a burgheziei", mai întâi în
Transilvania şi ceva mai târziu în Principate33. Dominaţia otomană şi habsburgică a constituit o
puternică frână în formarea pieţei naţionale, dar nu a putut opri procesul obiectiv de extindere a
relaţiilor economice între cele trei provincii româneşti34; apariţia şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste a
accentuat şi comunitatea de viaţă economică a naţiunii române, ca o continuitate firească a legăturilor
economice statornice de milenii între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.

2.7.2. Idei şi fapte care atestă


complementaritatea economică a pământului românesc

Pornind de la unitatea obiectivă a condiţiilor dezvoltării economice a tuturor provinciilor


româneşti, separate vremelnic din cauza vicisitudinilor istorice, reprezentanţii gândirii economice,
politice şi istorice româneşti au relevat cu pregnanţă comunitatea vieţii economice dintre acestea.
Bazaţi pe documente istorice, pe cercetarea realităţii veacului trecut, ei au adus o contribuţie esenţială
la răspândirea şi fundamentarea ideii unităţii economice şi naţionale a poporului nostru demonstrând
că între toate provinciile au existat vechi şi multilaterale legături economice, expresie a unui trai
comunitar, multisecular. Pe măsura dezvoltării economiei marfare şi adâncirea relaţiilor pieţei
interromâneşti, aceste legături s-au accentuat, economia lor intercondiţionându-se tot mai mult.
Reprezentanţii gândirii social-economice înţelegeau legăturile economice dintre provinciile româneşti
ca fiind mai cuprinzătoare decât relaţiile marfare, iar dezvoltarea acestora din urmă a determinat
intensificarea relaţiilor economice multiseculare.
În publicistica secolului trecut, ideea unităţii economice a ţărilor române se împleteşte tot mai
mult cu ideea unităţii naţionale şi de stat a românilor. Acest lucru s-a observat cu mult înaintea
Revoluţiei de la 1848. Prezentată permanent în conştiinţa maselor, cu rădăcini adânci în viaţa
poporului nostru, ideea unităţii de stat a fost fundamentată şi susţinută de către oamenii politici, de
ştiinţă şi cultură, cu argumente de ordin istoric, etnic, lingvistic, juridic, moral şi instituţional, împletite
cu cele de ordin economic. Caracterul popular şi vechimea ideii unităţii de stat la români, este
subliniată de una din publicaţiile româneşti din Bruxelles astfel: "Unirea României într-un singur stat
nu este o idee numai în capetele câtorva români prea înaintaţi, nu este o idee ieşită din dezbaterile de la
'48 încoace; ea a fost sentimentul naţional în toate părţile României de când istoria a început a ne
spune câte ceva despre Dacia"35. Aducându-şi contribuţia la fundamentarea ideii unităţii de stat,
istoricii, scriitorii, oamenii de stat, oamenii de artă, economiştii ca şi militanţii sociali-politici ai vremii
nu făceau altceva decât să fie interpreţii realităţii, sentimentului şi voinţei naţionale a tuturor
românilor.
Demonstrând caracterul de masă al tendinţei de unire a Transilvaniei cu celelalte provincii
româneşti, marele nostru istoric Nicolae Bălcescu arăta cu ocazia celei de a treia aniversări a zilei de
15 martie 1848: "Sunt astăzi trei ani... când... auzirăm... un popor întreg răspunzând celor ce-i vorbeau
de unirea Ardealului cu Ungaria prin această strigare: "Noi vrem să ne unim cu Ţara"36 (subl. ns.).
Luând atitudine împotriva unirii forţate a Transilvaniei cu Ungaria, reprezentanţii saşilor scriau în
presa lor: "Nici o Unire cu Ungaria, răsună vocea generală a poporului, ci cei care vorbesc de o uniune
generală, vor să ştie că toate drepturile şi libertăţile noastre sunt cu prisosinţă garantate; aşa o vor şi cei
din Ţara Bârsei. Dar uniunea a fost proclamată fără nici o condiţie, de aceea vocea saşilor nu poate fi
decât una -nici o uniune... Dacă deputaţii regnicolari săseşti s-au declarat de acord cu uniunea
proclamată atunci aceasta este împotriva voinţei comitenţilor. O declaraţie generală a naţiunii săseşti
împotriva actului ruşinos a deputaţilor saşi faţă de uniune este urgent necesară"37. Mai târziu acelaşi
ziar revenea asupra problemei uniunii acceptând că o "monarhie daco-romană ar asigura mai multe
garanţii pentru o perpetuare a naţiunii săseşti decât unirea Transilvaniei cu Ungaria"38. Deci încă de
atunci şi saşii, bazaţi pe observarea realităţilor contemporane şi a celor istorice, considerau că unirea
ţărilor române, constituie pentru ei cadrul optim de prosperare economică şi socială.
Argumentaţia de ordin economic, reflectare a conştiinţei unităţii noastre naţionale, a jucat un
rol important în fundamentarea necesităţii unirii ţărilor române. O dovadă grăitoare este circulaţia în
Transilvania a unor idei şi concepte economice aparţinând unor personalităţi din Moldova şi Ţara
Românească. Astfel încă din 1841 "Foaie pentru minte, inimă şi literatură", "Gazeta de Transilvania"
reproduc din ziarul "Românul" din "Propăşirea" ş.a. studii cu caracter economic semnate de Gh. Hill,
Aaron Florian, Ion Ghica ş.a. Aceste scrieri, alături de cele ale lui G. Bariţiu, publicate în presa
transilvăneană şi care se difuza şi în celelalte provincii româneşti, au contribuit la circulaţia unor idei
economice, care exprimau interesele întregului popor român în preajma revoluţiei de la 1848.
După revoluţia de la 1848, reprezentanţii gândirii social-economice din Moldova şi Ţara
Românească sprijină cu mai multă intensitate lupta transilvănenilor pentru eliberarea naţională şi
socială şi realizarea unităţii lor cu celelalte părţi ale teritoriului românesc. "Nimic nu lipseşte României
- scria Cezar Bolliac în 1853 - decât să redobândească unitatea politică ce a avut loc în multe rânduri şi
a cărei idee nu i-a lipsit niciodată; unitatea economică precum are şi pe cea fizică, şi pacea din partea
tiranilor străini geloşi pe frumuseţile ei. Acestea vor veni, şi România va fi o ţară model; fericită
înăuntrul şi respectată din afară. Vie ministrul politic, economistul social şi generalul (să) studieze
această ţară cu luare aminte - continuă Cezar Bolliac - şi sunt sigur că în conştiinţa lor o să fie toţi uniţi
în ideea: România întreagă este un atom"39.
Militând pentru unitatea naţională, reprezentanţii gândirii social-economice din România au
avut în vedere întotdeauna dorinţa de unire a tuturor românilor din toate ţările române, chiar dacă
istoriceşte aceasta s-a realizat treptat. Referindu-se la dorinţa unanimă a românilor Alecu Russo scria:
"Unitatea şi tradiţia în Ardeal se dezvălesc prin durerea lui Şincai, a lui Clein, a lui Petru Maior.
Încotro şi când îşi întorc românii ochii şi gândul lor, dau de Principate, centrul vieţii neamului"40.
Realizarea unirii politice a Moldovei cu Ţara Românească era considerată de reprezentanţii
românilor doar o etapă în realizarea unităţii depline a poporului român de pe întregul pământ al patrie.,
"Unirii mici" -cum îi spunea B.P.Haşdeu unirii Moldovei cu Ţara Românească, realizată la 1859,
trebuia să-i urmeze, Unirea cea mare "Unirea Transilvaniei, a Basarabiei, Bucovinei, Cadrilaterului cu
România fără de care nu se putea realiza un progres real al ţării. Demonstrând unitatea economică,
teritorială şi de neam a românilor, Haşdeu scria: "Nu numai în privinţa limbii, ci şi în aceea a
teritoriului este absolutamente imposibil de a trage o linie de demarcaţiune între moldoveni şi
munteni... moldovenii sunt munteni, moldovenii şi muntenii sunt transilvani, transilvanii sunt
moldoveni şi munteni, iată singurul aspect adevărat şi posibil al acestui majestuos tablou, de o unitate
naţională fără exemplu în analele lumii" 41.
Poporul român - au demonstrat oamenii de ştiinţă din toate ţările române - a trăit nu numai o
viaţă spirituală, ci şi economică unitară. Afirmaţiile în acest sens aveau la bază reflectarea însăşi a
realităţilor vieţii cotidiene. Între populaţia de pe ambele versante ale Carpaţilor au existat întotdeauna
relaţii economice, spirituale şi de altă natură. Un loc deosebit în cadrul vieţii economice unice l-au
ocupat mocanii care îşi datorau existenţa muncind o parte a anului în Moldova sau Ţara Românească
şi o parte în Transilvania. Aceştia aveau proprietăţi, în special turme de oi, pe întreg teritoriul
românesc. Sute de mii de oi şi vite mari ale transilvănenilor păşteau pe câmpiile Moldovei şi Ţării
Româneşti. Aceşti "...oieri cunoscuţi sub numele de mocani - se scria în ziarul Der Satellit -, trec în
fiecare an toamna, cu numeroasele lor turme, oi, capre, cai din Transilvania în Ţara Românească şi
Moldova, trec la Giurgiu, Călăraşi, Gura Ialomiţei, Brăila sau Galaţi peste Dunăre şi petrec iarna în ...
depresiunile dobrogene şi la Dunăre"42. În continuare, autorul aceluiaşi articol arăta că trecerea
ciobanilor în Principatele Române "are loc din vremuri imemorabile".
Mocanii nu constituiau însă singura populaţie transilvăneană care avea ocupaţii productive pe
teritoriul Moldovei şi Munteniei. După Unirea principatelor, accelerându-se dezvoltarea economică,
un număr tot mai mare de transilvăneni, meşteşugari şi comercianţi au trecut peste munţi. Unii au
trecut temporar, alţii s-au stabilit definitiv în Principate. "Colonii întregi de sudiţi austrieci - scria
George Bariţiu - se aflau în Galaţi şi Brăila, suburbii întregi s-au făcut din ei în Ploieşti, precum şi în
Bucureşti"43. Aceşti aşa-zişi sudiţi, cetăţeni ai statului habsburgic, cu timpul au devenit cetăţeni ai
statului român, iar prin munca lor au contribuit la dezvoltarea producţiei în România. Rolul lor va
creşte către sfârşitul secolului, ca urmare a migrării masive a meşteşugarilor şi micilor meseriaşi
transilvăneni în România.
Schimbările intervenite în economia Principatelor Române dunărene în secolul trecut au
determinat restructurări importante şi în economia transilvăneană care era legată prin mii de fire de
prima şi cu care s-a dezvoltat într-o unitate indisolubilă. Publiciştii transilvăneni au demonstrat că
unitatea vieţii economice a constituit condiţia fundamentală a activităţii tuturor ramurilor economice
ale Transilvaniei, că economia acesteia s-a orientat de-a lungul veacurilor după necesităţile Moldovei
şi Ţării Româneşti. Totodată, materiile prime de provenienţă agro-zootehnică ale acestora au constituit
principala sursă de aprovizionare a corporaţiilor meşteşugăreşti din Transilvania.
Constatând încă din 1847 complementaritatea economiilor celor trei provincii româneşti,
publicistul transilvănean Kövary László avea să ajungă la concluzia că "ramurile industriale cu cea
mai mare perspectivă sunt cele care asigură piaţa de desfacere în Moldova şi Ţara Românească precum
şi acelea care se aprovizionau tot de acolo cu materii prime". El aduce numeroase exemple în acest
sens legate de fabricarea vaselor de lut, de hârtie, de obiecte din lemn, de sticlă, tăbăcăriilor,
blănăriilor etc. Referindu-se la fabrica de hârtie din Orlat, Kövary László spunea că aceasta a progresat
cel mai mult pentru că fiind "fabrica cu cea mai mare clientelă... din Ţara Românească şi Moldova,
avea cea mai sigură piaţă de desfacere"44. Tot el spunea că cele mai rentabile întreprinderi industriale
sunt acelea care ne aprovizionează cu materii prime din Moldova şi Ţara Românească "Numărul
blănarilor ... este în jur de 1810, iar al tăbăcarilor tot pe atât. Mai bine le merge celor din Braşov şi
Bistriţa care îşi procură pieile crude din Muntenia, Moldova şi Ungaria învecinate, aducând de aici şi
gogoşile de ristic"45. Fabricaţia de lumânări avea duble legături cu ţările române: pe de o parte
procurau seul de pe pieţele acestora, pe de altă parte le furniza o parte însemnată din lumânările pentru
consum. În acelaşi sens, explică Kövary László şi dezvoltarea din punct de vedere industrial a unor
oraşe din Transilvania: "Braşovul este singurul care şi-a fixat un scop, Braşovul care înţelegând
lipsurile ţărilor româneşti se străduieşte să le suplinească, în urma cărui fapt a ajuns la acel avantaj
mare din care a şi întemeiat unele ramuri industriale. Totodată, subliniind frecvenţa legăturilor
Transilvaniei şi în special ale Braşovului cu celelalte teritorii româneşti, Kövary László recomanda
oficialităţilor să ia măsuri urgente pentru ridicarea rolului industrial şi comercial al Braşovului,
întrucât "...noi (transilvănenii - n.ns.) nu putem avea comerţ decât înspre Ţara Românească şi Moldova
şi aceasta nu o poate îndeplinii decât Braşovul care singur poate dibui mai bine gustul acestora" 46. În
fond Kövary László, ca şi alţi publicişti din Transilvania, constata, de fapt caracterul complementar al
ţărilor române una faţă de alta. Tocmai ca urmare a acestei complementarităţi pe măsura dezvoltării
economiei de piaţă capitaliste, legăturile economice dintre Transilvania şi Principatele Române au
devenit tot mai strânse. Dezvoltarea capitalismului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a
contribuit şi la adâncirea diviziunii muncii pe întreg teritoriul românesc şi a accentuat în acest mod
dependenţa economică a Transilvaniei de aceea a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Industria transilvană
depindea tot mai mult de materiile prime aduse de peste Carpaţi şi de piaţa de desfacere de acolo.
Etapa din istoria Transilvaniei cuprinsă în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918) a
relevat şi mai mult unitatea economică a întregului teritoriu românesc. Aceeaşi perioadă corespunde
unui proces de adâncire a diviziunii muncii şi concomitent, de sporire a interdependenţei lor care a
avut loc în ciuda faptului că forţele dominante din Austro-Ungaria, prin dualismul lor stabilit la 1867,
înglobând din punct de vedere politic şi administrativ Transilvania şi Regatul Ungar, încercau să-i
sporească dependenţa economică de celelalte părţi ale Imperiului.
Cercetarea istorico-economică ne relevă că dezvoltarea forţelor productive, atât în România
cât şi în Transilvania, a sporit caracterul complementar al economiilor lor. Unitatea economică devine
tot mai evidentă atât pentru oamenii de afaceri, cât şi pentru economiştii care analizau starea
economică pornind de la realităţile existente. Încercările capitalismului austriac şi ale celui maghiar
(încercări mai vechi, dar continuate sub alte forme) de a subordona industria transilvăneană în
totalitatea intereselor lor n-au dat rezultatele scontate. Acestea au frânat temporar dezvoltarea
economică a Transilvaniei, dar au scos în evidenţă şi mai mult dependenţa economiei ei de aceea a
României. Relevându-se dependenţa industriei de export a Transilvaniei de legăturile sale cu România,
în Raportul Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov pe anul 1889 se scria: "Din această
industrie de export străveche, care, prin poziţiunea geografică şi printr-un gust favorabil clientelei
orientale şi mai cu seamă acelei române... s-au dezvoltat fabricile existente"47. Realităţile istorice au
relevat că multe fabrici mecanizate transilvănene au fost înfiinţate şi au evoluat conform cu evoluţia
cererii pentru producţia lor de pe pieţele României. Este cazul printre altele a fabricii de hârtie de la
Zărneşti, înfiinţată la graniţa cu Ţara Românească pentru satisfacerea cerinţelor, în primul rând de
peste Carpaţi. Unele industrii meşteşugăreşti ca cele de postav şi piele, au fost transformate în industrii
de fabrică datorită cerinţelor pentru aceste produse pe pieţele româneşti. Un număr însemnat de
industrii transilvănene s-au dezvoltat ca urmare a creşterii cererilor de maşini şi utilaje din partea
industriei şi agriculturii capitaliste de pe aceste pieţe. Pentru satisfacerea cerinţelor crescânde de pe
pieţele României, în Transilvania s-au înfiinţat fabrici constructoare de maşini agricole, fabrici de
utilaje mai simple pentru industria morăritului, spirtului, textilelor etc. Numeroase intreprinderi
industriale din Transilvania destinate atât satisfacerii consumului intern cât şi exportul pe alte pieţe
decât cele româneşti, au fost favorizate de uşurinţa cu care se aprovizionau cu materii prime de peste
Carpaţi. Este cazul morilor, a fabricilor de paste făinoase, a fabricilor de spirt, a ţesăturilor de lână etc.
Perioadele prosperării acestor industrii corespund cu perioadele de intensificare a schimburilor
comerciale dintre România şi Austro-Ungaria, respectiv cu primii 8 ani ai materializării convenţiei
comerciale pe anii 1876-1886. În acest sens în Raportul Camerei Comerciale şi Industriale din
Braşov pe perioada 1880-1884, se arăta: "... se ridică producţia hârtiei, făinei, petrolului şi spirtului,
cu privire la îngrăşarea de vite. Reînvierea acestor din urmă trei ramuri de industrie s-au înlesnit
mijlocit şi nemijlocit prin procurarea lesnicioasă a materialului brut din România. Importul de bucate
s-a urcat la oficiile vamale de pe teritoriul acestei camere la cifra de 223.000 centenare metrice în anul
1881; 231.000 centenare metrice în anul 1882; 189.000 de centenare metrice în anul 1883; 210.000
centenare metrice în anul 1884"48. Datorită extinderii legăturilor din perioada acestei convenţii au
progresat şi alte industrii de fabrică: industria postavului, a pielăriei, industriile chimice, de stearină,
construcţiilor de maşini agricole etc. În acest sens se releva: "şi fabricaţiunea de postav a făcut
progrese în timpul acesta (1880-1884). Industria de pielărie nu mai puţin, dar mai puţin prelucrarea
pieilor. Fabrica de lumini de stearină din Sibiu a primit întărire de ajuns. Acolo a prosperat producţia
maşinilor agricole"49. La acestea raportul amintit adăuga că: "În mod extraordinar s-a urcat vânzarea
obiectelor noastre de lemn în urma unui export crescând de material de lemn din Ţara secuiască în
România"50. Intensificarea legăturilor economice cu România a influenţat pozitiv atât industria de
fabrică cât şi industria meşteşugărească şi chiar pe cea de casă.
Dar speranţele puse în convenţia comercială dintre România şi Austro-Ungaria din 1875 nu
numai că s-au realizat în întregime, dar, cu timpul, s-au şi spulberat. Aceasta se datora faptului că încă
de la începutul aplicării convenţiei, potrivit legii maghiare a epizootiilor (Legea XX din 1874),
importul de animale şi produse animaliere în Ungaria era mult îngreunat. Astfel, importul de boi şi
tauri din România în Transilvania a fost redus de la 9.294 bucăţi în anul 1877 la 2 bucăţi în 1878,
importul de vaci şi juninci de la 2.866 la 26, iar cel de oi şi capre de la 285.583 la 50.056 etc. Importul
de lână prin toate trecătorile transilvănene s-a redus de la 5.354.671 kg în anul 1872 la 1.200.000 kg în
anul 188251. Războiul vamal izbucnit între România şi Austro-Ungaria prin urmările negative pe care
le-a avut asupra tuturor ramurilor economice ale Transilvaniei, în special asupra industriei şi
comerţului, a demonstrat încă o dată dependenţa industriei transilvănene de economia românească de
pe celălalt versant al Carpaţilor. Datorită războiului vamal au stagnat sau au întâmpinat mari
dificultăţi, multă vreme industria morăritului, a spirtului, a mezelurilor, a lânei, industria constructoare
de maşini agricole etc. Iată câteva date care relevă înrăutăţirea situaţiei la export a industriei de morărit
din Transilvania.

Făină de cereale exportată peste trei puncte de frontieră


din raza Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov52
(în quintale)
Punct de frontieră 1884 1885 1886 1887 1888 1889
Braşov 2767 2000 14735 24 16 22
Turnu Roşu şi Sibiu 384 386 205 25 - 1
Celelalte 3 2 1 - - -
Total 3154 2388 14941 49 16 23
Alte produse de morărit53
(în quintale)
1884 1885 1886 1887 1888 1889
Braşov etc. 889 601 232 28 47 33
Celelalte 5 9 5 3 4 1
Total 894 610 237 31 51 34

Efectele conflictului vamal asupra fabricilor de spirt au determinat reducerea producţiei şi a


exportului, precum şi ruinarea unora dintre ele. În acelaşi raport din care am extras datele din tabelele
de mai sus se releva că în campania 1884/85 în cele 52 distilerii din raza districtului Camerei de
Comerţ şi Industrie din Braşov s-au produs 75.490 hl spirt, în 1886/87 în cele 46 distilerii care mai
rămăseseră s-au produs numai 54.612 hl. Cu privire la export se arăta că din distileriile districtului
aceleiaşi camere de comerţ şi industrie s-au exportat în 1885, 6.594 q, în 1886, 2.599 q şi se adăuga că
"de un export de spirt n-a mai fost nici vorbă de la 1887".
Rapoartele Camerelor Comerciale şi industriale existente şi în alte districte, (nu numai cea din
Braşov) au relevat mari scăderi ale multor industrii transilvănene la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul celui de al XX-lea datorate războiului vamal dintre România şi Austro-Ungaria "Războiul
vamal cu România a atins foarte tare industria noastră de hârtie. Deşi exportul n-a încetat, afacerile
totuşi suferă foarte mult prin preţurile cele reduse"54. Numai calitatea superioară a hârtiei produsă de
unele fabrici transilvănene le-a salvat de la ruină.
Scăderii importului de lână i-a urmat încetarea sau reducerea activităţii multor spălătorii de
lână din Braşov şi împrejurimi. Dacă în 1874 se importau din România 17.373 q lână, în 1885 18.276
q, în 1888 numai 126 q lână. Practic activitatea spălătoriilor a încetat55. Reducerea importului de lână a
lovit nu numai industria mare ci şi pe micii meseriaşi (ţesători, producători de pănură, de straie
ţărăneşti, de ţesături de casă etc.) care se aprovizionau cu lână de la mocanii transilvăneni sau de la
micii comercianţi ce pendulau pe ambele versante ale Carpaţilor.
Dependenţa economiei transilvănene de economia românească de peste Carpaţi s-a manifestat
de-a lungul istoriei atât în "profunzime" cât şi în "lărgime"; ea a cuprins atât ramurile economice în
totalitatea lor, cât şi întregul teritoriu al Transilvaniei. Rapoartele Camerelor Comerciale din Cluj,
Arad şi Timişoara ilustrau adeseori că războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România s-a soldat cu
mari reduceri ale extracţiei fierului, cărbunelui şi a fabricatelor bazate pe aceste materii prime şi
combustibili.
Tergiversarea de către reprezentanţii guvernului austro-ungar a normalizării relaţiilor
economice cu România timp de peste două decenii a creat mari dificultăţi, în primul rând industriei şi
comerţului transilvănean. Din cauza nereglementării tarifului de vamă cu România multe industrii
transilvănene s-au strămutat dincolo de Carpaţi, unde găseau condiţii mai favorabile de dezvoltare.
"Ca la fiecare epocă nouă de convenţiuni de la anii optzeci în coace, trebuie peste tot să ne temem şi
acum că iarăşi vom pierde o parte dintre industrialii noştri şi din nenorocire tocmai industrialii foarte
activi şi capabili de întreprindere. Azuga... cu numeroasele ei coşuri de fabrici ne dă cea mai vie pildă,
cine a pus temelie la industria românească"56. Se pot menţiona multe alte exemple ale unor
întreprinderi constructoare de maşini transilvănene, care deja se mutaseră sau se pregăteau să se mute
în România. Unele dintre aceste întreprinderi s-au mutat în Bucureşti, altele şi cele mai multe, pe
Valea Prahovei. Această migrare de întreprinderi din Transilvania în România liberă de atunci relevă
unul din factorii importanţi, care se manifestau în procesele de profunzime ale producţiei materiale şi
care au contribuit la formarea unei pieţe a complexului naţional economic de pe întregul teritoriu
locuit de români, în ciuda factorilor politici externi care l-au stânjenit. Păşirea fermă a României şi a
Transilvaniei pe calea dezvoltării capitaliste, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea, a fost însoţită de o anumită omogenizare a structurii lor economice, determinată de
accentuarea interdependenţelor tot mai accentuate a economiilor care s-au completat reciproc de-a
lungul veacurilor. La omogenizarea structurii economice a contribuit nu numai transferul şi circulaţia
capitalului sub formă materială din Transilvania şi România. O importanţă deosebită a avut-o
circulaţia forţei de muncă a factorului subiectiv, din Transilvania în România. Cei ce treceau Carpaţii,
transferau o dată cu puterea braţelor lor experienţa şi inteligenţa, factori care au contribuit deosebit de
mult la dezvoltarea economico-socială a României.
Migrarea din Transilvania în România -fenomen complex, determinat de accentuarea asupririi
sociale şi naţionale a populaţiei româneşti- s-a menţinut ca proces continuu până la realizarea statului
naţional unitar român. Migrau în România românii transilvăneni, secui, unguri şi saşi. Existenţa
tuturor era guvernată de aceleaşi legi economice, care nu ţineau seama de "legile de maghiarizare" ale
guvernelor reacţionare de la Budapesta.
Raportul Camerei Comerciale din Braşov pe anul 1901 menţiona drept cauză majoră a
migrării condiţiile de muncă şi locuit mai bune în România "Mulţi, se arată în acel raport, sunt seduşi
să-şi caute mântuirea lor dincolo de graniţă prin salariile, care uneori sunt cu mult mai mari decât aici
şi prin mijloace de trai în multe locuri cu mult mai ieftine, apoi prin relaţiuni de rudenie"57. Din
Comitatul Sibiului au emigrat în anul 1901 4.986 persoane. Adeseori populaţia comunelor româneşti
din acest comitat care era supusă unui adevărat regim de discriminare din partea organelor de stat
austro-ungare şi a patriciatului săsesc găsea unica scăpare în migrare. În acest sens ziarul "Telegraful
Român", bazat pe date statistice oficiale, trage un semnal de alarmă privind depopularea din perioada
1880-1890 a unor comune româneşti din cercul Săliştei, Comitatul Sibiului. Iată cifrele pe care ziarul
le reproducea după datele oficiale:

Cercul Săliştei58

Localitatea Bărbaţi Femei Laolaltă 1880 Creşter Împuţinar


e e
Aciliu 442 508 950 933 17 -
Galeş 247 464 711 733 - 22
Gurarâului 1218 1285 2503 2357 146 -
Cacova 312 372 684 845 - 161
Map 261 276 537 475 62 -
Orlat 854 853 1707 1658 49 -
Săcel 297 401 698 992 - 294
Sălişte 1530 2219 3749 4048 - 299
Sibiel 408 592 1000 1093 - 93
Tilişca 824 1117 2002 2114 - 112
Vale 441 774 1215 1351 - 146
Total 6834 8922 15756 16519 274 1127

Cifrele vorbesc de la sine. Localităţi altădată înfloritoare ca Săcelul, Sălişte, Cacova, Vale,
Sibiel şi Tilişca şi-au redus numărul populaţiei în decurs de 10 ani cu peste 1000 de locuitori.
Fenomene asemănătoare de reducere a populaţiei existau şi în alte localităţi ca Boiţa şi Răşinari din
Comitatul Sibiului, Rodu din Cercul Mercurei etc.
În primii ani ai secolului al XX-lea se constata continuarea procesului de emigrare. De
exemplu, numai pe raza de activitate a Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov au migrat şi emigrat
în anul 1906, 9.099 de persoane; în anul 1907, 8.631 de persoane; în anul 1908 numărul celor emigraţi
scade la 3.149 pentru ca să crească în 1909 la 5.365, în 1910 la 5.552 şi să scadă din nou în 1911, la
2.912 persoane59. De regulă, în localităţile de destinaţie răspândite pe întreg cuprinsul României,
migranţii au contribuit la dezvoltarea economică a acestora întemeind totodată şi o serie de alte noi
localităţi: "Mergerea transilvănenilor în România... nu va înceta niciodată... Zace în trebuinţa
poporului, în poziţiunea geografică a acestei ţări muntoase lângă ţările roditoare şi bogate în afaceri la
Dunărea de Jos. În astfel de condiţiuni devine emigrarea lucrătorilor din ţările muntoase spre şesurile
învecinate roditoare de pretutindeni. Este oare astfel în Elveţia, în Pirinei"60. Ca atare, însăşi condiţiile
naturale, poziţia geografică a ţărilor române, a contribuit la formarea unităţii lor economice. Românii
au migrat peste Carpaţi deoarece mergeau în ţara lor proprie. Nu întâmplător ei spuneau că: "merg sau
vin din Ţară". în ciuda tuturor vicisitudinilor istorice, locuitorii pământului românesc au trăit şi au
muncit în strânsă unitate: munţii, dealurile, şesurile şi câmpiile, apele care l-au brăzdat în lung şi în lat,
modul de viaţă asemănător, obiceiurile, legăturile multilaterale le-au furnizat românilor unitatea
economică indestructibilă, unitate ce a făcut obiectiv necesară realizarea unităţii statului naţional unitar
român.

2.7.3. Indivizibilitatea vieţii economice româneşti;


Reţeaua comercială interromânească

Indivizibilitatea vieţii economice a tuturor părţilor teritoriului românesc a fost cel mai clar
analizată de economiştii şi publiciştii timpului cu relevarea relaţiilor comerciale între Transilvania şi
celelalte două principate româneşti. Strânsele relaţii dintre acestea au reflectat, în fond, diviziunea
muncii naţionale formată de-a lungul istoriei.
Explicând procesul istoric de intensificare a circulaţiei economice interromâneşti, Nicolae
Iorga scria: "... veneau negustori români, greci, balcani de la noi în Ardeal şi concurau pe saşi, în unele
oraşe în Ardeal şi Banat existau corporaţii de negustori români foarte importante. Şi nu numai că
existau astfel de negustori, dar saşii veneau la noi, şi ai noştri se duceau dincolo, ajungea de câştiga
mai mult sasul la Bucureşti, decât la dânsul acasă, şi în schimb negustorul din Bucureşti câştiga mai
mult în Ardeal decât dacă rămânea în Bucureşti. Dar în afară de aceasta erau cărăuşii şi vânzătorii de
peşte... din Brăila în Ardeal. Vedeţi, în felul acesta pe o bază de interese comune, - nu mai vorbim de
Moldova şi Muntenia care formau economic o singură ţară - cea dintâi unire a românilor a existat,
când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a unităţii economice aşternută
pe unitatea perfectă a unităţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia
românească"61. Această circulaţie interromânească -este reflectată de documentele şi presa vremii care
aduc dovezi concrete, susţinute prin date statistice a circulaţiei bunurilor materiale între toate
provinciile româneşti. Studiind relaţiile economice interromâneşti, economiştii secolului trecut nu le
înţelegeau numai ca pe nişte relaţii de comerţ în înţelesul restrâns al cuvântului. Faptul că obiectul
proprietăţii era răspândit pe întreg teritoriul ţării, că circulau bunuri dintr-o parte în alta a Carpaţilor
fără a fi obiect al vânzării cumpărării, ci obiect al muncii pentru acelaşi proprietar (lâna obţinută de la
oile unor crescători ce-şi ţineau turmele în Moldova şi Ţara Românească era adesea prelucrată în
manufacturile sau gospodăria proprie a aceloraşi proprietari) care-şi aveau întreprinderea sau
gospodăria în Transilvania, faptul că o parte a forţei de muncă calificată trecea din Transilvania în
celelalte provincii româneşti, au făcut ca într-adevăr legăturile economice dintre ele să nu poată fi
reduse numai la relaţii comerciale propriu-zise, asemănătoare celor dintre diferite state. Ele erau relaţii
fireşti izvorâte dintr-o economie complementară. Observând acest lucru, George Bariţiu scria: "...
comerţul activ al Transilvaniei cu manufacturile sale îşi are pieţele sale fireşti către Dunăre"62.
Datele statistice relevă că aproape întreaga producţie a meşteşugurilor şi industriei
Transilvănene îşi avea63 piaţa de desfacere în principatele danubiene. În anul 1837 Transilvania
exporta în celelalte ţări româneşti mărfuri în valoare de 2.947.169 florini importând de acolo mărfuri
în sumă de 3.168.835 florini, în 1838 exporta în valoare de 2.995.091, importa 4.157.095 florini. În
acelaşi timp comerţul Transilvaniei cu Ungaria şi provinciile austriece a fost la export, în 1837 de
64.569 florini, în 1838 de 69.144 fl. iar la import de 285.169 fl. şi 172.408 fl. în aceeaşi ani. Deci
pentru anii amintiţi exportul spre Ungaria şi Austria era de 2-3% şi importul de 4-8% în comparaţie cu
exportul şi importul orientate spre Moldova şi Muntenia64.
Pentru anul 1845 Kövary László ne indică la import cifra de 4.071.840 fl., iar la export
2.973.993 fl. cu predominanţa mărfurilor aduse din principate65. Această cifră superioară a comerţului
Transilvaniei cu celelalte ţări româneşti faţă de aceea cu Ungaria şi Austria sporeşte după 1848.
Dezvoltarea legăturilor multilaterale ale Transilvaniei cu celelalte părţi ale pământului românesc s-a
impus şi mai puternic după Pacea de la Adrianopol (1829) când viaţa economică ale oraşelor Galaţi şi
Brăila devine înfloritoare, ele fiind şi principalele porţi maritime prin care negustorii braşoveni puteau
ţine legătura cu porturile lumii în vederea aprovizionării cu mărfuri. Galaţiul şi Brăila ca oraşe aşezate
în apropierea gurilor Dunării prezentau o importanţă atât de mare pentru Transilvania încât la
determinat pe Bariţiu să afirme că: "tot pulsul pieţei acesteia vibrează drept la gurile Dunării.
Libertatea Dunării şi a principatelor vor aduce pe Braşov la adevărata înflorire; iar din contră pentru
Braşov nu va fi nici un viitor comercial şi industrial"66. În acest sens se afirma că Moldova în general
şi "Galaţiul în special prin prisma comerţului devin tot mai importante pentru Transilvania 67. Acesta
era, după Anton Kurz, "un adevăr notoriu" care nu mai putea fi negat de nimeni "Importanţa
comercială a Moldovei pentru Transilvania -scria acelaşi A. Kurz- creşte foarte mult prin existenţa
unei legături poştale reglementate şi legăturile comerciale directe vor aduce mai mult decât putem visa
noi astăzi. La aceasta trebuie să adăugăm că Galaţiul prin poziţia şi privilegiile portuare pe care le are
se află acum într-o ascendenţă fără precedent şi că populaţia a crescut de la pacea de la Adrianopol
până la 30.000 suflete care an de an creşte mult peste prezumţiile statistice"68. Dezvoltarea portului
Galaţi prin extinderea legăturilor sale economice nu putea să nu se reflecteze pozitiv şi asupra
Braşovului şi invers. Efectele pozitive reciproce s-au manifestat nu numai asupra celor două oraşe, ci
şi asupra altor localităţi din Moldova şi Ţara Românească datorită relaţiilor lor cu Braşovul.
Dezvoltarea legăturilor multilaterale dintre provinciile româneşti a avut ca rezultat, cu timpul,
formarea unei reţele unice de comerţ pe întreg cuprinsul ţării, care aparţinea în special negustorilor din
Transilvania, care era în acelaşi timp loc de tranzit pentru trecerea mărfurilor din ţările Europei
apusene, către Moldova şi Ţara Românească "Este cunoscut - afirma George Bariţiu - cum că
Transilvania a fost şi este mai demult consumatoarea manufaptelor şi fabricatelor din provinciile
austriece germano-slave, nu numai pentru sineşi, ci şi ca intermijlocitoare şi naintătoare comerţului în
Răsărit... Sub Maria Tereza s-au numărat numai în Braşov 69 firme neguţătoreşti pământene care
întreţineau comunicarea cu Răsăritul, cum şi vreo 30 firme neguţătoare venite din Răsărit şi aşezate în
Transilvania. Tot asemenea erau câteva în Sibiu, care-le încă purtase un comerţ foarte asemănător cu
Răsăritul"69. Intr-un memoriu întocmit pentru Camera de Comerţ şi Industrie din Braşov, George
Bariţiu relata: "Comunicaţiunea Transilvaniei cu principatele româneşti o întreţin mai vârtos negustorii
de producte şi manufacte din Braşov, cari afară de neguţătoria (bolta, ori cămara, ori cancelaria) lor
mai au şi în Principate câte o filială sau două (ba la unii le este acolo mama şi numai filiala în Braşov).
Aceşti neguţători scot din Ardeal manufacturi mai multe şi producte crude mai puţine, aduc apoi
producte crude din Principate şi din Turcia precum bucate (cereale), vite, piei de tot felul, seuri, lână,
orez, scrumbie ş.a. Vreo 20 neguţători mai buni din Braşov au negustorii deschide (bolte, dughene) în
principate şi anume 9 în Bucureşti, 1 în Ploieşti, 3 în Galaţi, 1 în Craiova, 4 în Brăila, 1 în Iaşi, 1 în
Tulcea din Dobrogea peste Dunăre. Peste aceştia mai sunt alţi 50 negustori, cum şi 50 negustoraşi, sau
trecuţi de aici acolo, sau pământeni deprinşi cu vânzarea manufactelor ardelene împărţite pe la toate
oraşele şi orăşelele petrecându-le sub nume de "braşovenii" până şi peste Dunăre la Silistra, Tulcea,
Măcin, Rusciuc până la Filipopole (Filipe)70. Un istoric sas al comerţului transilvănean relata şi el că la
mijlocul secolului trecut în Moldova şi Ţara Românească existau peste 100 de prăvălii braşovene care
aveau o desfacere anuală de 10-40.000 florini. Ele erau răspândite în cele mai importante localităţi.

Pentru Moldova se dădea următoarea situaţie71

Localitatea Numărul prăvăliilor Desfacerea anuală


[florini]
La Galaţi 10 300.000
La Focşani 8 300.000
La Bârlad 6 150.000
La Roman 6 150.000
La Iaşi 4 140.000
La Târgul Ocna 2 50.000
La Bacău 2 20.000
La Tecuci 4 40.000
La Vaslui 4 40.000
La Huşi 6 60.000
La Neamţ 6 60.000
SUMA 58 1.310.000
Ţara Românească 1.250.000
TOTAL 2.560.000

Dezvoltarea economiei de piaţă în ţările române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi


începutul secolului al XX-lea adâncind diviziunea economiilor lor, a lărgit, implicit, şi schimburile
economice dintre ele. Lent, dar consecvent, schimburile dintre regatul român şi Transilvania s-au
dezvoltat, fapt reflectat atât de sporirea volumului absolut cât şi de creşterea numărului şi
diversificarea gamei de produse ce constituiau obiectul acestor schimburi.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea încep să treacă din Transilvania peste Carpaţi pe lângă
tradiţionalele produse ale industriei meşteşugăreşti şi casnice, produse ale industriei mari alimentare,
uşoare, ale industriei de lemn şi industriei miniere şi unele produse ale industriei constructoare de
maşini agricole, de mijloace de locomoţie şi pentru industria străină. Dezvoltarea capitalismului în
industria şi agricultura României a determinat creşterea cererii pentru o serie de produse calitativ
superioare ale economiei transilvănene: stofe fine de lână, făină fină, materiale farmaceutice, obiecte
fine de lemn, produse fine de pielărie, produse ale mineritului şi industriei grele (cărbune, oţel,
laminate, fontă, metale neferoase, şine de cale ferată, traverse de cale ferată) etc. Un stimulent deosebit
de puternic al schimburilor economice dintre ţările române l-a dat convenţia vamală încheiată între
România şi Austro-Ungaria în 1875 (In 1 iunie 1876, 1 iunie 1886).
Înainte de convenţie exportul românesc în Austro-Ungaria reprezenta 36,5% din total pentru
ca în timpul convenţiei acesta să scadă la 33,33%, iar Austro-Ungaria să-şi sporească exportul în
România cu 370%72.
Din România s-au importat73:

(în centenare metrice)


Grâu 4393018
Secară 708753
Ovăz 378285
Porumb 9586355
Alte cereale 2026401

Timp de 10 ani (1870-1880) aproape 30% din grâul şi peste 55% din porumbul importate de
Austro-Ungaria proveneau din România, după remarca "Observatorului" se observă că "aceste cantităţi
mari intrate din România au sporit mai mult de la 25 iunie 1875 de când se încheiase contractul de
comerţ între Austro-Ungaria şi România, în puterea căreia cerealele intră şi ies fără vamă"74. Pentru
Transilvania importurile de cereale de peste Carpaţi prezentau importanţă cu mult mai mare decât
pentru întreaga monarhie. Cerealele importate de Transilvania pentru completarea necesităţilor de
consum ale populaţiei şi pentru industria sa alimentară proveneau aproape exclusiv din România.
Acelaşi lucru se poate afirma despre vitele cornute, despre oi, porci şi despre produsele acestora ca
lână, piei, oase etc.
În anul 1874, pe raza Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov s-au adus din România în
Transilvania 5.277.100 kg lână. Această cantitate scade în 1875 la 4.696.100 kg, în 1877 la 3.378.648
kg, în 1878 la 3.129.313 kg, în 1879 se reduce la 2.022.619 kg, iar în 1890 cantitatea de lână importată
se reduce la mai puţin de jumătate faţă de 1874, ajungând la 2.000.840 kg75.
Importul de porumb prin vămile districtului aceleaşi camere era aproape exclusiv din
România76.

1884 1885 1886 1887 1888 1889


Grupa Braşov-Făgăraş 249883 551972 122924 108118 34922 58669
Grupa Trei Scaune 48066 24630 6433 13874 1207 3329
Ciuc - 26806 15703 15898 6033 13877
TOTAL 292949 603408 145060 137890 42162 75875

Datele statistice cu privire la schimbul de mărfuri dintre Transilvania şi România în perioada


1875-1886 ne indică o intensificare deosebită a acestuia atingând punctul maxim între anii 1878-1884.
Cu excepţia animalelor şi produselor animaliere toate celelalte produse marchează o sporire în
volumul total al schimbului, ceea ce a favorizat, incontestabil dezvoltarea tuturor ramurilor economice
din Transilvania. Dar cercurile conducătoare, dominante din Austro-Ungaria încheind convenţia
comercială cu România nu s-au gândit nici la interesele acesteia nici la acele ale Transilvaniei. De
aceea când România ca stat independent şi-a manifestat autonomia în politica vamală monarhia vecină
a declarat război vamal Regatului Român. Acest război prelungit între 1 iunie 1886 şi 1 iunie 1891 a
lovit deosebit de puternic economia Transilvaniei. Politica rigidă manifestată în timpul convorbirilor
cu guvernul austro-ungar faţă de cerinţele juste ale României pentru prelungirea convenţiei din
1876-1886, cât şi după aceasta, a dus la scăderea puternică a volumului schimburilor dintre România şi
Transilvania. De exemplu, prin vămile Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov s-au importat din
România următoarele cantităţi de porumb: "în anul 1890, 98.149 q; în 1891, 40.608 q; în 1892, 25.149
q; în 1894, 109.121 q; în 1895, 109.657 q"77. Războiul vamal prin care Austro-Ungaria impunea
mărfurile româneşti cu o suprataxă de 30% începând cu 1 iulie 1886, a dat o lovitură puternică
legăturilor tradiţionale şi fireşti dintre Transilvania şi România. Deşi la 1 iulie 1891 această măsură a
fost anulată schimburile dintre ele n-au mai putut lua amploarea din perioada 1876-1886. Mai ales
reprezentanţii moşierimii din Ungaria s-au opus cu înverşunare normalizării relaţiilor economice cu
România, ei sacrificând astfel interesele economice vitale ale Transilvaniei în scopul menţinerii
acesteia drept piaţă a imperiului habsburgic.
Tratatele Austro-Ungariei cu Imperiul german, cu Elveţia, Italia şi Belgia, intrate în vigoare în
ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, n-au exercitat o influenţă favorabilă asupra exportului
Transilvaniei spre aceste ţări. Acesteia i se rezerva doar rolul de acoperire a trebuinţelor de vite pentru
grajdurile crescătoriilor mai mari din alte regiuni ale imperiului sau de aprovizionare cu unele produse
agricole. Aceeaşi situaţie s-a păstrat şi în primii ani ai secolului al XX-lea, când a avut loc reînnoirea
acestor tratate. Referindu-se la relaţia cu Germania, Raportul Camerei Comerciale şi Industriale pe
1901 afirma: "La exportul direct spre Germania districtul Camerei noastre participă relativ numai
puţin. Articolii de considerat aci sunt în primă linie orz de berărie pentru pieţele bavareze, ici colea
vite îngrăşate, apoi lemn de construcţiuni şi cherestea, unt de masă, mărfuri de carne gata, uneori şi
sămânţă de trifoi şi unele articole speciale transilvănene"78. Aceasta era aproape tot ce putea exporta
Transilvania pe pieţele apusene ale Europei centrale şi apusene. De aceea piaţa României rămânea în
continuare vitală şi la începutul secolului al XX-lea.
Dintr-un supliment al unui raport al aceleiaşi Camere, pe anul 1892, reiese că din cele 18
grupe de mărfuri de export ale industriei din districtul acesteia, în România se exportau mărfuri din
toate aceste grupe, astfel: 1) torsurile de bumbac colorate (din Sighişoara şi Braşov) se exportau în
România şi Austria; 2) doage şi butoaie (din Braşov şi Dârste) se exportau numai în România; 3)
mărfuri de sticlă (din Porumbacul de Sus) se exportau numai în România; 4) jucării de copii (din
Sibiu) se exportau în România şi Austria; 5) straie de lână cu păr (din Braşov) se exportau în România,
Germania, Anglia şi Austria; 6) mărfuri de aramă (Braşov) se exportau numai în România; 7) maşini
agricole şi altele (din Braşov) se exportau în România şi Bulgaria; 8) mobile de lemn încovoiat
(Codlea şi Braşov) se exportau în România şi Bulgaria; 9) hârtie (din Petreşti, Zărneşti, Prejmer) se
exporta în România, Bulgaria, Egipt şi Turcia; 10) blănării (din Braşov) se exportau în România şi
Germania; 11) mărfuri de cherestea (din Sebeşul Săsesc, Dârste şi Bran) se exportau în România şi
Austria; 12) salam (din Sibiu, Făgăraş şi Braşov) se exporta în România, Germania, Austria şi Serbia;
13) mărfuri de piatră (din Perşani şi Apaţa) se exportau în România; 14) unelte (din Codlea) se
exportau în România; 15) marfă de lână (din Braşov, Cisnădie) se exporta în România, Bulgaria,
Turcia, Austria; 16) celuloză (din Zărneşti) se exporta în România, Austria, America de Nord, Marea
Britanie, Bosnia şi Germania; 17) cărămizi (din Braşov) se exportau în România; 18) zahăr (din Bod)
se exporta în România şi Bulgaria. Din mărfurile enumerate în "Suplimentul celor 60 de producători
din 28 localităţi în România se exporta din toate sorturile; Austria apare ca importatoare pentru 7
grupe de mărfuri, Germania pentru 4 grupe, Anglia pentru 4 grupe, Egiptul pentru 1 grupă, Statele
Unite pentru 1 grupă etc."79. Lista este, desigur, incompletă, sumară, ea cuprinde numai mărfurile
produse de întreprinzătorii de tip manufacturier şi deţinătorii de fabrici mecanizate. Nu cuprindea însă
mărfurile pe care mica producţie le furniza într-o proporţie însemnată pentru consumatorii de peste
Carpaţi. Totuşi această enumerare ne creează o imagine foarte clară de ceea ce însemna economia din
România pentru Transilvania şi invers, gradul înalt de complementaritate a lor.
Dar atât timp cât Transilvania s-a găsit sub dominaţia austro-ungară, economia ei a fost
stânjenită în dezvoltare conform cerinţelor vremii. Încercările de a rupe economia Transilvaniei de
economia Românească de peste Carpaţi s-au soldat întotdeauna cu mari prejudicii pentru economia
acestora. Niciodată măsurile de a izola Transilvania de România nu au fost atât de violente şi excesive
ca la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Şi totuşi în această perioadă s-a manifestat tot mai puternic unitatea economică şi naţională
dintre România şi Transilvania determinate de adânci cauze economice şi sociale. Legile economiei de
piaţă - în speţă ale celei capitaliste - se impuneau în mod obiectiv şi tot mai imperativ, strângerea
relaţiilor economice dintre diverse regiuni şi părţi ale aceleiaşi ţări şi ca atare, formarea unui complex
naţional unic. Nu putea să facă excepţie de la aceasta nici Transilvania. Cu toate greutăţile întâmpinate
în schimburile comerciale dintre România şi Transilvania, acestea nu au încetat niciodată. Datele
statistice arată că, cu toate încercările guvernelor reacţionare Austro-Ungariei de a izola Transilvania
din punct de vedere economic de România, comerţul şi alte forme ale schimbului de activităţi dintre
ele s-au intensificat, contribuindu-se prin aceasta tot mai mult la procesul de unificare a pieţei
româneşti şi la formarea complexului naţional economic român.

2.7.4. Românii au controlat întotdeauna cea mai mare parte


a comerţului Transilvaniei

Activitatea comercială, atât îninte de revoluţia de la 1848 cât şi după aceasta, s-a bucurat de o
atenţie deosebită din partea burgheziei româneşti din Transilvania. Dar vârfurile conducătoare din
imperiul habsburgic negau orice capacităţi neagricole ale românilor cu deosebire pe cele comerciale.
Cu toate acestea, dintre activităţile neagricole ale românilor, activitatea comercială, în decursul câtorva
secole a fost cea mai importantă. Dacă comerţul transilvănean nu a luat totuşi un avânt mai puternic şi
nu a contribuit mai mult la dezvoltarea forţelor productive ale Transilvaniei, aceasta se datora politicii
rigide, retrograde a guvernelor habsburgice de la Viena şi a celor de la Budapesta, politică de
discriminări naţionale, confesionale, sociale, corporatiste etc. Guvernul austriac a împiedicat adeseori
organizarea comercianţilor români şi a unora de alte naţionalităţi în asociaţii puternice care să facă faţă
concurenţilor de peste graniţă.
Deosebit de înverşunat împotriva negustorilor români se manifestau reprezentanţii
corporaţiilor săseşti din Transilvania. Corporaţiile au dus o campanie deschisă în preajma revoluţiei de
la 1848 împotriva păturilor comerciale româneşti, cărora le negau orice rol în dezvoltarea comerţului şi
a industriei transilvănene, minimalizând în acest mod contribuţia lor la intensificarea vieţii economice
şi culturale. Într-un memoriu întocmit de comercianţii români din Braşov, în anul 1850 şi adresat
guvernului austriac evidenţiindu-se rolul comercianţilor români în viaţa economică a Transilvaniei se
spunea: "Nu putem presupune, că este câtuşi de puţin cunoscut, că promotorii industriei naţionale,
precum şi mijlocitorii şi reprezentanţii principali (Hauptträger) ai comerţului Transilvaniei cu
străinătatea sunt Românii şi îndeosebi cele 136 case comerciale româneşti ale Braşovului, deoarece din
datele statistice, care se publică periodic asupra comerţului Transilvaniei cu străinătatea, numele
românilor se omite din consideraţiuni de ordin naţional aproape întotdeauna, cu toate că proporţia
participării din acest punct de vedere în comparaţie cu ceilalţi este de aproape 9:1"80.
Pentru a demonstra acest lucru "Memorialul" preia datele oficiale întocmite de Oficiul
trizecimal Braşov (der Krönstadter Oberdreisagisamtes), din anul 1844, care reflectau următoarea
situaţie cu privire la importul şi exportul efectuat de trei categorii de negustori (saşi, greci şi români),
în perioada 1839-184381.
Totodată, se menţiona că numai Ţara Românească şi Moldova au importat din Transilvania
mărfuri în valoare de 1.955.745 fl. M.C., iar în anul 1846, din Braşov, s-au vândut 6 mil. funţi (3 mil.
kg) de mărfuri comercianţii români fiind principalii exportatori. "Este ... un fapt -exprimau autorii
«Memorialului»- că nu se poate contesta, că cele 136 case comerciale româneşti din Braşov, datorită
comerţului cu Levantul, comerţ care se află aproape exclusiv în mâinile românilor, prin exportul
manufacturilor din ţară şi prin importul produselor brute, susţin în Braşov şi în alte oraşe peste 20 de
corporaţii săseşti, asigurând locuitorilor Braşovului şi altor districte traiul şi aducând Transilvaniei un
mare folos şi câştig"82.

Negustori Import Export


Buc. forinţi florini Buc. forinţi florini
Saşi 151 16122 1243 4 513144 3370
Greci 26930 2649650 16 16017 228144 38346
Români 26387 19278353 5610 420375 13504411 856386

Membrii Gremiului Levantin din 1850, pentru a prezenta mai complet rolul românilor în
economie, argumentau că atitudinea de dispreţ faţă de ei sau chiar ignorarea activităţii lor era complet
nefondată şi susţineau că aceştia trebuiau luaţi în consideraţie nu numai ca promotorii principali ai
comerţului Transilvaniei, ci şi ca producători, ca industriaşi, că nici în această privinţă nu se găseau în
urma altor naţionalităţi conlocuitoare. Cifrele şi datele cu care se ilustrează în "Memorialul" amintit şi
într-o anexă83 a acestuia dezvoltarea industriei comercianţilor români, demonstrând tocmai
"capacitatea industrială a românilor"84. Dacă românilor nu li s-ar fi pus bariere de natură feudală şi n-ar
fi existat discriminarea naţională, dacă alături de celelalte naţionalităţi conlocuitoare administraţia de
stat i-ar fi sprijinit în promovarea industriei şi agriculturii românii: "Considerând aptitudinile lor
naturale, de care au dat întotdeauna dovadă, ar putea presta mai mult, aducând şi statului foloase mult
mai mari"85.
Referindu-se la rolul Românilor în activitatea industrială şi comercială, G.Bariţiu, evidenţiind
datele din memoriu, preluate din presa de limbă germană din Transilvania scria: "Aceşti negustori
numeroşi nu numai că susţin o mulţime de ţehuri în toate părţile, iar mai vârtos în Braşov, câştigă mai
multe sute de locuitori din districtul Braşovului pâinea de toate zilele şi se înlesneşte plătirea dărilor
prin importarea crudelor producte din principate, Turcia ş.a. dându-le muncă mâinilor, ci pe lângă
aceasta ei s-au făcut şi purtătorii de căpetenie (Haupträger) ai industriei transilvănene, folosind mult şi
erariul ... pe tot anul ei aduc erariului un folos cel mai puţin până la 16.000 fl.M.C. Aceasta este un
argument bătător la ochi pentru cei care doresc înflorirea şi zborul industriei patriei noastre ori prin
cine, aceeaşi însă cântă cam rău la cele delicate urechi supercultivate, care vreau să jignească pe
Românii din Ardeal şi să-i degrade numai la călţuni şi seminomazi, căci aceştia cu supercultura lor cea
mult şi tot lăudată, nu pot arăta aceste cifre aritmetice nicăieri, şi totuşi se opintesc a detrage orice grad
de cultură dela români, orice capacitate şi stimă ce li se cuvine în mijlocul conaţionalilor lor"86.
Evidenţiind că numai din interese egoiste reprezentanţii corporaţiilor săseşti nu voiau să recunoască
rolul românilor în comerţ şi industrie, Bariţiu scria: "să privim cu ochii deschişi şi să ne întrebăm, ce ar
fi de industria patriei noastre, cu toată silinţa ţehurilor sase, dacă nu ar fi români să aducă producte
crude şi să exporte cele prelucrate. Să căutăm la oraşele sase unde sunt neguţătorii români şi răspunsul
este pe faţă! Unde sporesc manufacturile şi se ridică industria? Acolo unde importaţiunea productelor
crude şi exportaţiunea celor prelucrate este necontenită. Aceasta este un adevăr pipăit. Pentru ce este
Braşovul mama industriei Transilvănene şi emporiul de căpetenie atât al comerţului levantin, cât şi al
celor mai mulţi neguţători, care importă productele crude din Orient, şi exportă cele prelucrate în
Orient... Comerciala activitate a românilor este într-adevăr lăudabilă, şi înşişi inamicii românilor
trebuie să mărturisească că s-ar fi putut cu mult mai tare lăţi şi ridica dacă ţehurile sase cu nedreptate şi
de multe ori numai cu pretinsele privilegii nu ar fi fost aşa de egoiste şi monopole, cum sunt până în
ziua de azi"87. Minimalizarea rolului românilor în comerţul transilvănean echivala de fapt cu ignorarea
unei activităţi deosebit de importante a acestora în viaţa economică a acelei perioade, când activitatea
de schimb era considerată condiţie esenţială a progresului economic, social şi cultural.
Omiterea din rapoartele oficiale, din presă, sau chiar din lucrări cu caracter istorico-economic,
a numelui comercianţilor români care deţineau în mâna lor comerţul extern transilvănean a fost
evidenţiată şi de alţi autori din istoriografia economică românească. "Deşi era un fapt unanim acceptat
- se scria într-un studiu al Georgetei Penelea - că traficul extern transilvan e în mâna românilor",
numele lor era omis cu ostentaţie "din considerente de ordin naţional". Aceeaşi autoare sesizează că "şi
astăzi istoriografia străină împărtăşeşte punctul de vedere singular şi nefondat, că saşii sunt principalii
promotori ai comerţului de tranzit spre Orientul Apropiat"88. La formarea şi chiar perpetuarea
punctului de vedere eronat că saşii au fost unicii promotori ai prosperării comerţului transilvănean în
România şi Balcani, au contribuit şi unii autori saşi care au scris lucrări despre istoria industriei şi
comerţului din această parte a ţării noastre. Sunt semnificative în acest sens lucrările lui O.F.Jickelli,
Industria şi comerţul saşilor din Transilvania în dezvoltarea sa istorică, apărută la începutul
secolului al XX-lea89. Deşi perioada exclusivismului săsesc era depăşită, la începutul secolului al
XX-lea unii autori saşi mai încercau să creeze imaginea că istoriceşte progresul economic al
Transilvaniei se datorează în exclusivitate activităţilor lor industriale şi comerciale atât în interior cât
şi în exterior. Desigur cele două cărţi amintite, în lipsa altor lucrări bazate pe date reale şi obiective, au
contribuit la formarea unui punct de vedere unilateral în istoriografia străină. O.F.Jickelli, consecvent
unui punct de vedere nefondat, continuând să interpreteze în mod arbitrar istoria Transilvaniei, scria
despre prima jumătate a secolului trecut că "... comerţul cu mărfuri braşovene... efectuat aproape
exclusiv de comisionari de naţionalitate străină era foarte important. Obiectul acestui comerţ îl
constituiau fabricatele ordinare, cum ar fi mărfuri fabricate de tâmplari şi strungari în lemn, mai ales
sticle de lemn, lăzi de lemn, piepteni de corn, pânză brută, pânză de bumbac, cămăşi ordinare, pături
de lână, frânghii, articole din piele, hârtie şi sugativă, sticlărie, fierărie, unelte de mână, praf de puşcă,
alice, pălării ţărăneşti, cazane de cupru, căruţe cu coviltir, cizme"90. Dar cine erau aceşti străini? Nu
erau alţii decât românii, consideraţi "străini" în ţara lor? De fapt, însuşi autorul în altă lucrare este
nevoit să recunoască faptul că "... comerţul cu produsele meşteşugăreşti ale saşilor a rămas în mâna
intermediarilor armeni, greci, români. Aceştia cumpărau în Braşov şi Sibiu mărfurile şi le duceau în
principatele dunărene. Comerciantul sas era prea timid sau prea comod pentru a le duce în ţări
străine"91. Dacă comerciantul sas era "comod" şi "timid" lăsând comerţul în mâinile "străinilor" (cu
precădere al românilor) atunci afirmaţia că saşii au fost "principalii promotori ai comerţului spre
Orient", este complet falsă. Observăm că şi atunci când românilor li se recunoaşte un anumit rol, ei
sunt situaţi în aceste scrieri pe ultimul loc, şi aceasta o făcea autorul în timp ce datele istorice cuprinse
în actele, revistele şi ziarele saşilor din Transilvania arătau o cu totul altă structură a purtătorilor
comerţului transilvănean. N.G.V. Gologan, citând izvoarele săseşti din Braşov, relevă, că din acestea
reieşeau, printre altele, următoarele date: "în anul 1844, din 139 de negustori braşoveni 118 erau
români şi numai 21 erau saşi; după o statistică a magistratului Braşovului, în anul 1869 din 132
comercianţi braşoveni numai 11 erau saşi, iar ceilalţi afară de câţiva greci, aproape toţi erau români,
din care câţiva ajunseseră şi în Compania grecească"92. Într-o revistă săsească un autor sas se lamenta:
"Comerţul trece din ce în ce mai mult în mâinile românilor, care vin de la Bucureşti şi se aşează la
Braşov. Pe sas îl părăseşte din ce în ce mai mult vechiul său spirit comercial şi întreprinzător"93.
Aportul românilor la dezvoltarea comerţului transilvănean şi, în general, de pe întreg cuprinsul
patriei este covârşitor. În sprijinul acestor afirmaţii, câteva aspecte privind rolul şi locul românilor în
comerţul transilvănean sunt edificatoare. În Ţara Românească existau câteva case comerciale şi
asociaţii de mari negustori care exportau în Transilvania şi Banat mărfuri atât specifice zonei de la sud
de Carpaţi, cât şi produse care le achiziţionau de la companiile greceşti cu care aveau legături
comerciale (mărfuri specifice climatului mediteranean- n.ns.). Multe case de comerţ dintre cele mai
importante îşi aveau sediul la Câmpina. Prin intermediul celor 3 comisionari ai Gremiului Levantin,
Costache Carcalechi, Ioan Ghenoni şi Costache Ghenoni, stabiliţi aici, se realiza în aproape toate
oraşele Ţării Româneşti cea mai mare parte a exportului transilvănean. Marii negustori din Ţara
Românească, prin intermediul relaţiilor cu casele de comerţ şi asociaţiile comerciale din Transilvania,
aprovizionau de fapt principalele manufacturi săseşti din această parte a ţării noastre. Greutatea
specifică în totalul comerţului cu care participau casele comerciale româneşti este deosebit de mare.
N.G.V. Galogan citând izvoare săseşti, arată că "... numai prin intermediul caselor de expediţiune
N.Dimitropol şi D.Cepescu din Timiş se importau în anul 1851 mărfuri în cantitate de 6.252.450 kg
valorând florini 2.213.545, iar în 1852: 4.129.400 kg în valoare de florini 1.205.601. Aceşti spediteuri
exportau 1/10 din exportul total al Braşovului. Prin mijlocirea spediteurilor N.Stefanovici şi A.Pantazi
din Oituz se importa în anul 1850-1851 3.319.400 kg şi 2.788 vite, iar de la 1 noiembrie 1851 la 31
ianuarie 1852: 149.500 kg mărfuri şi 1.147 vite. Dela 1 februarie 1852 la 31 oct. 1852: 663.650 kg
mărfuri şi 3.667 vite"94.
Un mare număr de comercianţi originari din Transilvania s-au aşezat în Moldova şi Ţara
Românească unde au înfiinţat case de comerţ, iar alţii, după ce au exercitat comerţul în această parte a
ţării şi-au transferat comerţul în Transilvania. Mulţi aveau case de comerţ în Transilvania şi peste
Carpaţi. Este cunoscută în istorie Casa de Comerţ românesc Hagi Constantin Pop înfiinţată la Sibiu
de Constantin Pop, originar din Oltenia, în timpul ocupaţiei Olteniei de către austrieci (1718-1739).
Prosperând continuu, treptat, treptat, ei au înfiinţat sucursale reprezentate prin negustori mici la
Mehadea, Coşeri, Râmnic, Râmnicul Vâlcea, Craiova, Caransebeş, Timişoara şi Arad sau în alte centre
comerciale din Oltenia, Transilvania şi Banat. Această casă a stabilit cu timpul legături cu case
comerciale străine din Buda, Belgrad, Zagreb, Fiume, Triest şi Veneţia, cu aproape toate marile case
comerciale din Europa. Cu timpul Sibiul a devenit un centru prea mic pentru o casă enormă de comerţ
ca aceea ce purta numele de Hagi Constantin Pop şi de aceea s-a transferat la Viena, unde avea câmp
de acţiune pe măsura cifrei ei de afaceri"95. Un alt reprezentant al comerţului românesc este Gh.Nica,
de origine macedo-română, născut la Prejmer (Braşov) la 1792. În 1805 îşi începe ucenicia la Iaşi, iar
în 1815 revine la Braşov, ca asociat la firma de import-export "Nichifor Nica". În 1820 obţine
furniturile militare din Moldova şi Ţara Românească, în 1825 înfiinţează la Prejmer o fabrică de
lumânări de ceară, la 1830 înfiinţează aici cuptoare de potasă al căror produs îl trimite până la
Marsilia, în 1832 înfiinţează o fabrică de arnici turcesc la Poiana Sărată la frontiera cu Moldova, iar în
anul 1841 începe exploatarea minelor de fier, care aveau 3 furnale şi 3 clădiri, iar depozitul la Târgu
Ocna. Fraţii Cepescu, alţi negustori români aveau sucursale la Pesta şi Bucureşti; în fabrica de
lumânări înfiinţată de ei existau şi lucrători aduşi din Veneţia.
Se cunosc şi numele unor comercianţi braşoveni ca Ioan G.Iuga, Rudolf Orghidan ş.a., care pe
lângă întemeierea de fabrici proprii, au contribuit la înfiinţarea marii fabrici de hârtie de la Zărneşti -
proprietate a unui mare consorţiu format din comercianţi români -, una din cele mai mari întreprinderi
de acest fel din Transilvania secolului al XIX-lea. Ar mai putea fi amintite numele lui Gheorghe Ioan,
"mare negustor din Braşov", care şi-a început activitatea în Moldova, la Roman, al familiei Nicolau
negustori din Braşov veniţi "din ţările turceşti" etc. Marele comerciant şi fabricant de postav din
Bucureşti, Andrei Popovici, originar din Braşov, înfiinţează în această localitate, în 1853, o spălătorie
de lână, devenită una dintre cele mai mari de acolo, care spăla lâna adusă de oierii din Sălişte şi mai
ales din Ţara Românească. Lâna spălată se trimitea, printre altele, la Viena, Pesta şi alte oraşe din
Occident. Casa Andrei Popovici a livrat în timpul războiului de independenţă (1877-1878) mari
cantităţi de postavuri pentru necesităţile armatei româneşti. Tot el a înfiinţat o fabrică de spirt la
Herăstrău, în apropiere de Bucureşti96. Primii băcani transilvăneni numiţi "toptangii" sau "detailişti",
care s-au stabilit în Bucureşti au fost Ioan Orghidan şi Ioan Martinovici împreună cu George Aron.
Unii români transilvăneni, cu timpul înfiinţează case care au început să facă operaţiuni de bancă după
sistemul european. "Curând după ce cele două firme române se instalează în Bucureşti se instalară şi
două săseşti: aceea de la Steagul Alb, a lui Gustav Rietz şi a lui Friedric Pilner"97. Ca şi în alte cazuri
comercianţii veniţi din Transilvania în Ţara Românească au găsit aici condiţii superioare de
prosperare, scăpau de discriminările naţionale şi nu mai erau nevoiţi să se declare "greci" sau
"armeni".
În primele două treimi ale secolului al XIX-lea, comerţul transilvănean de vite a jucat un rol
aparte. Aceasta a atras în mişcarea sa o categorie de negustori din toate cele trei ţări româneşi. Pieţele
transilvănene, şi prin aceasta, pieţele austriece, absorbeau, încă de la jumătatea secolului trecut, din
Moldova şi Ţara Românească, zeci de mii de vite cornute şi sute de mii de porcine. "În 1851 Ţara
Românească şi Moldova furnizau Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei aproape 368.000 de capete
(porci n.ns.). În anul următor, vânzările de acest gen pe teritoriul Camerei de Comerţ din Braşov se
ridicau la peste 21.000 de porci, în anul 1855 numai Ţara Românească exporta 122.400... Comerţul
intens cu Transilvania a stimulat ridicarea şi consolidarea în Ţara Românească a unei categorii
social-economice de crescători şi exportatori de porci, care întreprindeau afaceri de mare amploare.
Unii dintre ei se remarcă prin livrări masive"98.

2.7.5. Românii promotori ai ideii construirii căilor ferate în Transilvania

Reprezentanţii burgheziei şi intelectualităţii româneşti transilvănene din secolul al XIX-lea


s-au situat în fruntea tuturor forţelor sociale care au militat pentru construirea de căi ferate în
Transilvania. Deşi progresul industriei şi intensificarea circulaţiei cerea în mod imperios dezvoltarea şi
modernizarea transporturilor, timp de aproape trei decenii forţele retrograde formate din aristocraţia
funciară maghiară şi unii reprezentanţi ai breslelor şi corporaţiilor săseşti s-au opus construcţiei de căi
ferate în Transilvania. Deţinând monopolul asupra producţiei meşteşugăreşti şi având prin aceasta
asigurată o anumită "rată" a câştigurilor, reprezentanţilor corporaţiilor meşteşugăreşti nu le convenea
concurenţa directă cu capitalul străin. Ei se temeau că pătrunderea acestuia le va ruina atelierele şi le
va submina poziţia dominantă în meşteşugurile transilvănene. Dar ei nu voiau să vadă că mărfurile
străine, încă de la începutul secolului trecut, le concurau pe ale lor chiar pe piaţa internă a
Transilvaniei şi chiar în oraşele unde erau mai puternici: Braşovul şi Sibiul. Erau ameninţate de
concurenţă străină o serie de corporaţii ca cele de papucari, cuţitari, arămari, pănurari, pânzari, măsari,
strungari, argintari ş.a. Românii au militat şi împotriva intenţiilor cercurilor guvernamentale de la
Viena de a construi căi ferate cu destinaţie strategico-militară, neglijând principiile de ordin economic.
Combătând punctele de vedere ce se opuneau construcţiilor ferate, Bariţiu scria "Domnilor să nu mai
fim simpli, ca pasărea Struţionul, care dacă-şi ascunde capul, crede că nu o mai vede nimeni. Au nu
vedeţi Dvs. că naţiile industrioase, americanul, englezul, francezul, olandezul, belgianul, neamţul, au
străbătut pământul cruciş, curmeziş s-au aruncat în pericole pe uscat şi mai vârtos pe mare, au subjugat
cu industria lor 120 milioane asiaţi, toată America, toată Australia şi mai toată Africa, sunt gata a
străbate jos la Tartar, numai ca să-şi vândă produsele industriale. Vedeţi dar, cum ne trufim în
deşertăciunea noastră, dacă credeţi că numai noi am avea eroi ca bărbăţia de-a călători pe drumuri
frângătoare de gât şi de osie"99.
Din cauza slabei dezvoltări a căilor de comunicaţie, a căilor ferate în primul rând, în
Transilvania se crease o situaţie paradoxală: în timp ce în unele ţinuturi se simţea o mare lipsă de
cereale, în altele existau prisosuri care nu puteau fi valorificate. Acelaşi lucru se întâmpla cu fructele,
fânurile sau vânatul, care pe pieţele orăşeneşti erau scumpe, deoarece transportul din sate era greoi şi
costisitor. Construirea de căi ferate ar fi accentuat circulaţia produselor între sat şi oraş, între localităţi
urbane, ar fi creat noi localităţi ş.a. Dar căile ferate nu vor contribui numai la lărgirea pieţei interne şi
accelerarea circulaţiei în interiorul ţării. Ele legau Transilvania de marile centre economice ale lumii
unde putea să-şi desfacă produsele şi să se aprovizioneze mai ieftin.
În ciuda evidenţelor cercurile conducătoare austriece, ungureşti şi patriciatele săseşti au
întârziat mult construcţia căilor ferate în Transilvania. Dezbătând aceste anomalii presa românească
considera că "Una din cauzele principale ale interzicerii acestor construcţii a fost dezinteresul
administraţiei habsburgice faţă de dezvoltarea generală a acestei provincii"100. Astfel, în timp ce la
1862 existau construite în alte ţări şi provincii sub dominaţie austriacă o reţea de "drumuri ferecate de
720 de miluri a lăsat o douăsprezecime a întregului său teren, o ţară care s-a făcut proverbială prin
bogăţiile sale de minerale, fără nici o comunicaţiune"101.
Presa românească transilvăneană a semnalat adeseori că deşi "Austria îşi făcea un titlu de
glorie din faptul că era printre primele ţări ale continentului care au construit căi ferate, era în acelaşi
timp şi ţara europeană în care se găseau cele mai întinse regiuni lipsite de un asemenea mijloc de
transport"102 încă în cel de al şaselea deceniu al secolului trecut ziarul "Telegraful Român"
referindu-se, în 1856, la o cale ferată care începuse să fie construită fiind proiectată să treacă din
Austria prin Ungaria şi să continue prin Belgrad la Constantinopol, scria: "La o parte din drum,
despărţit de acest drum plin de viitor şi pentru aceea osândit la o neînsemnătate comercială, s-a arătat
numai Ardealul. Acea ţară, care ocolită de munţii săi ascunde în sânul ei destule comoare, care
comerţului îi sunt în toată vremea binevenite"103. Autorul atrage atenţia că numai o cale ferată care va
străbate întreaga Transilvanie şi de aici se va îndrepta spre mare va fi rentabilă, deoarece avuţiile
naturale ale acesteia ar fi asigurat transporturi masive şi continue. Neglijarea construirii căilor ferate
avea ca efect încetinirea dezvoltării economice a Transilvaniei, mărirea decalajului dintre aceasta şi
ţările mai dezvoltate din punct de vedere economic şi contravenea intereselor întregii populaţii,
inclusiv intereselor marii aristocraţii funciare. Pentru români, dar nu numai pentru ei, cea mai
convenabilă cale ferată ar fi fost aceea care ar fi urmat traseul Oradea-Cluj-Braşov-Buzău-Bucureşti.
"Dacă e să ne amestecăm şi noi românii - susţinea Telegraful Român în numele tuturor păturilor şi
claselor sociale din Transilvania - la răspunsul acestei întrebări vom căuta şi noi cu ceilalţi, care
răspund aşa, că acea linie merită toată atenţiunea ţării şi a regimului atât din punct de vedere strategic,
cât şi financiar şi politic care trece chiar prin inima ţării şi care împărtăşeşte bunătăţile unei
comunicaţiuni libere şi uşoare în toată ţara şi care în necazuri îţi poate trimite tunuri şi cătane în timpul
cel mai scurt în ajutor"104. Unor asemenea scopuri corespundea cel mai bine traseul amintit mai sus.
Aceste interese ale românilor, ale transilvănenilor în general, cât şi interesele economice generale, au
fost ignorate mult timp de curtea de la Viena. Aceasta - dar n-a rămas mai prejos nici aristocraţia
funciară maghiară - a încercat să creeze acele drumuri ferate care îi conveneau şi nu pe acelea care
corespundeau intereselor economice ale Transilvaniei.
Militând pentru construirea celei mai adecvate reţele de căi ferate cu cel mai mare randament,
forţele progresiste transilvănene - în primul rând românii, reprezentanţii autentici ai intereselor
generale ale Transilvaniei - aveau în vedere unitatea economică a întregului teritoriu românesc.
Referindu-se la importanţa Braşovului ca punct de legătură cu România în "Telegraful Român" se
scria: "Braşovul e depozitarul capital pentru cea mai mare parte de producte importate din şi prin
principatele danubiene, şi de aici se străportă acestea departe de ţările superioare ale monarhiei. Parte
din aceste producte crude se prelucrează prin industrie în această cetate şi cercuitul ei, apoi prin
neguţători braşoveni se reexportă pe calea cea mai scurtă în Principate şi în Bulgaria, unde sunt
articole de negoţ foarte căutate în târguri.
Exportul mărfurilor braşovene, ce suie anual la mai multe milioane de florini, se susţine de
secole în Braşov şi e funte (izvor, sursă n.ns.) de însemnătate venite pentru Ţara Bârsei, o parte din
secuime, apoi pentru tractele vecine ale Rupei, Sighişoarei şi Mediaşului"105. Stabilirea unei legături
între Braşov şi România printr-o cale ferată, permitea datorită unei industrii mai dezvoltate să se
valorifice într-un grad superior avuţiile naturale de pe ambele versante ale Carpaţilor româneşti. Tot în
"Telegraful Român" un alt autor scria şi el "că drumul care merge în Ardeal nu ar trebui să se oprească
nici în Sibiu, nici în Braşov. Ţinta lui are să rămână dară să nu greşească scopul, şi drumul însuşi să nu
devină la o însemnătate mai mică, şi să nu aibă mai puţin folos, porturile de la Dunăre"106.
După lungi negocieri, guvernul român şi austro-ungar au încheiat la 14 mai 1874 convenţia de
joncţiune a căilor ferate ale României cu cele ale Austro-Ungariei. În 1879 s-a realizat prima legătură
cu căile ferate române pe traseul Orşova-Vârciorova, iar în anul 1882 s-a înfăptuit practic legătura
principală pe la Predeal.
Joncţiunea căilor ferate ale Transilvaniei şi României a confirmat prevederile celor ce
susţineau că prin aceasta se va intensifica deosebit de mult circulaţia mărfurilor pe la Predeal-Timiş.
Amploarea luată de tranzitul de mărfuri chiar în anul 1882, anul joncţiunii, a surprins chiar pe cei ce o
contestaseră.
În perioada 1879-1884 prin staţia Predeal tranzitau în medie 20.001 de călători anual, ceea ce
reprezenta un număr însemnat pentru acea vreme. Dar, la aproape două decenii după începerea
construcţiei de căi ferate, Transilvania va rămâne în continuare una din ţările cu cea mai slabă reţea
feroviară din ţările de sub dominaţia austro-ungară107. Lungimea căilor ferate din Transilvania era în
1886 de cca. 811 km şi reprezenta 2% din reţeaua totală a imperiului austro-ungar şi numai 9,68% din
aceea a Ungariei luată împreună cu a ţărilor din imperiu pe care le înglobase forţat.
Analizată în ansamblu, dominaţia imperiului dualist austro-ungar, s-a reflectat negativ şi
asupra procesului de construire a căilor ferate. Construcţia de căi ferate nu numai că a fost întârziată,
dar atunci când s-a înfăptuit a avut în vedere interesele cercurilor economice dominante de la Viena şi
Budapesta. În momentul constituirii statului naţional unitar român, pe întregul teritoriu al
Transilvaniei, de aproximativ 100.000 km2, se găseau circa 4,6 km la 100 km2 suprafaţă, în timp ce în
Belgia existau în 1914 31 km/100 km2, în Anglia 13 km/100 km2, în Germania 12 km/100km2 şi în
Austro-Ungaria 6,5 km/100 km2.

Proces necesar, obiectiv, determinat de întregul mers al istoriei, unitatea naţională şi de stat
consfinţită de Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 dec.1918, a confirmat prevederile cu privire la
urmările sale economice, sociale şi culturale favorabile. Datele obiective ale realităţii au relevat că
Transilvaniei i s-au creat după eliberarea de sub dominaţia Imperiului austro-ungar condiţii favorabile
de dezvoltare a economiei. În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, economia Transilvaniei cu aceea a
vechiului Regat s-a format în decursul veacurilor într-un complex economic naţional unic. Nu numai
în domeniul economic dar şi în cel social, politic sau cultural, actul Unirii s-a manifestat cu efecte
pozitive. Românii care au întâmpinat numeroase piedici şi discriminări naţionale în drumul lor către
ştiinţă şi cultură, în toată perioada cât s-au aflat sub dominaţia Austro-Ungariei, au acum deschise,
pentru prima dată, accesul la acestea. Numeroasele şcoli, institute, universităţi, teatre, opere, centre de
cercetare şi altele - aşa cum va reieşi din capitolele următoare - au creat posibilităţi de dezvoltare
incomparabil superioare faţă de anii anteriori Unirii.

2.7.6. Contribuţia românilor la dezvoltarea ştiinţelor tehnice


în Transilvania până la Unire

Începând din primele decenii ale secolului al XIX-lea, un mare număr de reprezentanţi ai vieţii
culturale, politice şi economice româneşti se interesează de diferite aspecte ale industriei şi tehnicii. Ei
explică înapoierea economiei româneşti prin absenţa unei industrii naţionale, considerând că industria
este cale hotărâtoare pentru rezolvarea problemelor sociale, obţinerea independenţei economice sau
dezvoltarea modernă a agriculturii. Activitatea în această direcţie a unor personalităţi ca Dinicu
Golescu, Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Petrache Poenaru, mai târziu George Bariţiu, Petre
S.Aurelian, A.D.Xenopol, Ion Ghica, Ioan Roman şi alţii a avut o valoroasă contribuţie la deşteptarea
interesului general pentru industrie şi pentru cultura tehnică, pentru cunoaşterea realizărilor ştiinţei
moderne108.
Dezvoltarea ştiinţelor tehnice, apariţia învăţământului tehnic nu pot fi separate de dezvoltarea
economică, în special de cea a industriei, a construcţiilor, a transporturilor. Conţinutul şi nivelul
învăţământului sunt astfel determinate de necesităţile şi nivelul producţiei109. Cât despre învăţământul
superior tehnic şi cercetarea tehnologică, acestea iau naştere de obicei, odată cu apariţia industriei
moderne mecanizate, a cărei perfecţionare implică cunoştinţe superioare celor necesare anterior, când
forţele de producţie erau mai puţin evoluate fiind reduse la unelte de muncă simple, la maşini-unelte
acţionate manual. De aceea vom înţelege creaţia tehnică în Transilvania secolului al XIX-lea în strânsă
legătură cu evoluţia structurii social-economice şi politice a Ţărilor române în ansamblu.

2.7.6.1. Preocupări privind învăţământul şi ştiinţele tehnice în publicaţiile româneşti


În Transilvania, în condiţiile economiei feudale şi ale asupririi sociale şi naţionale, creaţia
tehnică s-a referit la forme elementare. Despre un învăţământ tehnic în limba română nici nu putea fi
vorba, cu toate că era limba poporului care reprezenta majoritatea locuitorilor. Marele animator al
învăţământului tehnic, Gheorghe Lazăr, a trebuit să părăsească Ardealul pentru ca, după înfiinţarea la
Bucureşti a şcolii de la Sfântul Sava (1818) să poată preda ingineria hotarnică în limba română.
Dorinţa de a-şi însuşi o cultură umanistă, ştiinţele naturii şi tehnica îi face pe tinerii
transilvăneni încă mult înainte să studieze la universităţi şi şcoli tehnice străine (Viena, Graz, Leoben,
Budapesta, Praga, Cracovia, Freiburg, Paris, Zurich, Gand etc.).
La Politehnica din Viena, înfiinţată în 1797, se pare că ar fi studiat unele cursuri şi Gheorghe
Lazăr între 1806-1809. Cert este că printre studenţii români din capitala Austriei se aflau şi unii care
urmau ingineria atât înainte cât şi după înfiinţarea societăţii "România Jună" în 1871. De exemplu,
dacă în 1850, printre cei 13 studenţi români unul era la Politehnică, în 1856 din 44 studenţi, 6 urmau
studii tehnice superioare iar în 1867, din 100 de studenţi români, 9 erau la Politehnică110.
Preocupări pentru înfiinţarea unui învăţământ tehnic, pentru ştiinţele tehnice şi industrie au
avut aproape toţi oamenii politici şi de cultură din Transilvania, începând cu generaţia de la 1848 în
frunte cu Avram Iancu, George Bariţiu şi Simion Bărnuţiu.
George Bariţiu (1812-1893), marele animator al culturii naţionale din Transilvania, cu
preocupări în toate domeniile vieţii sociale şi economice, s-a interesat continuu de ştiinţele tehnice, de
formarea de cadre tehnice şi inginereşti care să asigure dezvoltarea industriei, minelor şi construcţiilor.
Numeroasele sale articole, studii, informaţii, conferinţe cu caracter economic, ştiinţific sau tehnic apar
aproape continuu în revistele şi ziarele pe care le-a înfiinţat şi condus timp de şase decenii; această
activitatea o desfăşoară şi prin ASTRA şi prin Academia Română al cărui membru a fost111. Militând
în această direcţie, pentru dezvoltarea unei industrii şi a unui învăţământ tehnic, Bariţiu a făcut-o şi
considerând că aceasta este una din principalele căi pentru ridicarea materială şi eliberarea românilor
din Transilvania112.
Deja în 1839, la 27 de ani, după ce arată că nenorocirea noastră este că nu ne ştim prelucra
produsele, pe care le trimitem în fabrici străine pentru a ne reveni cu preţ împătrit exclama "Fabrici n-
avem domnilor!" Şi continua "Până când nu vom avea şcoli reale, tehnice şi comerciale, întru care
negustorul şi toţi meşterii practici să-şi ia procopseala după trebuinţa meseriei sale, până atunci să nu
nădăjduiţi vreun bine"... "Până când ne caz băile de fier nelucrate şi noi aducem cuţite, coase, ace, încă
şi cuie din ţară străină până atunci eu nu voi să cred că suntem săraci"113.
În 1852, Bariţiu devine director şi coproprietar al Fabricii mecanice de hârtie din Zărneşti,
fabrică creată din iniţiativa unui grup din care făcea şi el parte. În legătură cu aceasta, pentru
documentare, căutare de maşini şi tehnicieni, el face o călătorie în Ungaria, Austria, Boemia, Franţa,
Elveţia, Belgrad şi Olanda, fiind ca şi Dinicu Golescu impresionat de civilizaţia apuseană în
comparaţie cu înapoierea şi cu relaţiile feudale de la noi. Notele de drum sunt intitulate "Suvenire din
călătoria mea"114.
La Budapesta admiră podul de fier peste Dunăre proiectat de un englez, "un triumf al
măiestriei şi al ştiinţei omeneşti". "Îţi vine să plângi - zice Bariţiu - când vezi că mai sunt oameni care-
şi pierd vremea cu teorii seci şi sterpe, cu visuri deşarte, cu dezlegări de enigme, şarade, rebusuri în loc
să se dedice ştiinţelor practice, folositoare omenirii..." "Şcoalele Ungariei şi ale Transilvaniei există şi
ele (dacă nu pentru români, totuşi pentru alte naţiuni) de atâtea sute [de] ani. Ce au făcut acele şcoale
de n-au produs până acum măcar un arhitect genial, care să cuteze a lua asupra-şi clădirea unui
asemenea pod, un inginer care să aibă ştiinţa de a face planuri de importanţă mai mare, cum drumuri
de fier ş.a. ca acestea, mecanici care să ia asupra-şi lucrarea şi gătirea de maşinării mai complicate".
"Pentru fiecare construcţie mai importantă - continua Bariţiu - trebuie să vină cineva din străinătate
care să ducă cu sine preţul ostenelei şi gloria numelui..." Şi conchide cu amărăciune: "Noi nu avem
trebuinţă de ingineri, de tehnici şi mecanici şi nici de modeluri economice, ci toţi tinerii noştri fără
osebire trebuie să înveţe tot numai teologia sau bogoslavia".
În 1865, la adunarea generală a Astrei de la Abrud, în "disertaţia" intitulată "Ştiinţele tehnice"
şi publicate în Gazeta Transilvaniei şi Familia, după ce dă un impresionant număr de exemple de
construcţii tehnice greşite, Bariţiu trage concluzia că "cele de mai sus trebuie să ne îndemne şi pe noi a
ne împărţi pe viitoriu tinerimea, a trămite pe o parte din ea la învăţarea ştiinţelor tehnice"... şi că va
veni vremea când "vor dezbrăca şi prejudeţul ce-i ţine în orbire cu privire la ştiinţele tehnice"... căci,
"tehnicii sunt aceia carii au început a domni peste tot, pentru că lor le e deschisă lumea întreagă"115. Şi
mai departe: "De va merge tot aşa, dacă adică nu ne vom deschide ochii şi nu ne vom deştepta în
această privinţă cât se poate de curând, nu vor trece anii cincizeci, după care râurile, munţii şi pădurile
noastre vor deveni proprietăţi ale tehnicilor străini, iar fiii noştri şerbii lor prea plecaţi. Pe minunatele
noastre râuri muntene se vor înfiinţa tot feliul de fabrici cu capitaluri străine, după care apoi moşiile de
prin prejur vor deveni proprietatea noilor baroni cuceritori şi subjugători prin ştiinţe şi arte".
După 1860, Bariţiu face numeroase drumuri peste Carpaţi, la Bucureşti, atât pentru treburile
fabricii, cât şi la sesiunile Academiei. Prima călătorie o făcuse în 1836.
În 1873 călătoreşte din nou la Galaţi şi Iaşi (după prima călătorie în 1850), în primul oraş
subliniind locuinţele rele, înapoierea edilitară, lipsa de şcoli tehnice, nici cel puţin profesionale. În
1875, tot la Galaţi, este entuziasmat cercetând trei corăbii româneşti "un pui de marină până ce vom
ajunge ca România să-şi aibe şi portul său maritim", încheind cu dorinţa fierbinte de a ajunge "a vedea
la Galaţi institute superioare ilustre şi între acelea un început de şcoală nautică"116. Dorinţe împlinite
mult mai târziu.
Ca membru al Academiei Române de la înfiinţarea sa (1866) unde depune o activitate intensă,
Bariţiu îşi va continua preocupările tehnice. Un exemplu este memoriul "Noţiuni relative la economia
socială şi la istoria civilizaţiunei în Transilvania" publicat în Analele Societăţii Academice Române
(1877-1878)117, în care tratează amplu şi cu competenţă construirea drumurilor în pasurile din Carpaţi,
învăţământul tehnic, problema industriei mari şi a celei de casă etc. Este semnificativă prezentarea
stării tehnice a pasurilor legată de istorie, ca element al unităţii celor trei provincii româneşti. Aceleaşi
preocupări le are şi în monumentala sa lucrare în trei volume "Părţi alese din istoria Transilvaniei pe
două sute de ani în urmă", Sibiu 1889 (2248 de pagini).
Preocupări similare se fac simţite şi la alţi intelectuali români ca Paul Vasici (1806-1881),
membru şi el al Academiei Române, Vasile Başotă (1836-1908) sau Bartolomeu Baiulescu (1831-
1909) care au pus această problemă în centrul diferitelor asociaţii culturale, reuniuni de meseriaşi sau
reviste înfiinţate în a două jumătate a secolului al XIX-lea.
Ca şi în privinţa drumurilor prin pasurile Carpaţilor, George Bariţiu a avut preocupări de prim
ordin şi pentru construirea căilor ferate în Transilvania şi în celelalte două provincii româneşti,
aşezând şi această problemă în slujba unităţii naţionale. El a văzut în legarea căilor ferate cu cele de
peste munţi, întărirea circulaţiei fizice, materiale ca factor al unităţii spirituale, economice şi politice a
ţărilor române.
Când municipiile Braşov şi Sibiu au trimis în mai 1847 o delegaţie la Viena pentru a cere
continuarea în Transilvania a liniei ferate Viena-Bratislava (prin Pesta, Arad, Sibiu, Braşov) din ea a
făcut parte şi Bariţiu. Şi mai târziu a depus mari stăruinţe pentru dezvoltarea legăturii feroviare cu
România, împreună cu Gavril Munteanu, membru şi el al Academiei de la înfiinţare.
În 30 martie 1873 braşovenii şi săcelenii salutau sosirea primului tren de la Sighişoara; dar
mult înainte de aceasta, când în Muntenia şi Moldova nu existau căi ferate, la 27 februarie 1862 apare
una din primele lucrări privind construcţia de căi ferate în România, semnată pe ultima din cele 14 file
de George Bariţiu "Coproprietar de fabrică, secretarul Asociaţiunii Transilvane pentru literatura şi
cultura poporului român, plenipotent al districtului şi cetăţii Braşovului în cestiunea drumurilor de
fier".
Broşura apărută în Editura Ioan Gott, document unic pentru istoria căilor ferate române, scos
la iveală de inginerul braşovean Radu Bellu, poartă titlul sugestiv de "Memorialu pentru celu dintâiu
drum de fier din România unită".
George Bariţiu susţine în memoriul său că prima cale ferată din România unită "să fie
Giurgiu-Bucureşti-Ploieşti- Buzău. În România nu existau căi ferate, iar în vechile provincii româneşti
aflate sub străini, Banat, Ardeal şi Dobrogea existau 7 linii (Oraviţa-Baziaş, Timişoara-Radna,
Jimbolia şi Stamora Moraviţa, Arad-Curtici, Oradea-Borş şi Constanţa-Cernavodă) construite între
1856-1860 şi însumând 312 km.
În viziunea autorului legătura Transilvaniei cu "Ţara" trebuie să se realizeze întâi prin pasul
Buzău şi nu peste Predeal sau prin Turnu-Roşu, considerate argumentat ca trasee grele care ar fi costat
dublu. El foloseşte date statistice arătând că cele mai multe mărfuri trec prin pasul Buzău (vite, lemn,
cereale).
Dă argumente privind valorificarea lemnului, materialelor de construcţie (nisip, piatră, piatră
de var) aflate în zona muntoasă sau privind rolul strategic al acestor căi ferate, funcţiunea turistică,
transportul cerealelor spre capitală şi spre Dunăre, transportul sării, legarea Munteniei cu Moldova şi
apoi cu Transilvania, cu porturile dunărene Brăila şi Galaţi. Tratează probleme de expropriere,
propunând trei variante de finanţare: din bugetul statului, societăţi particulare sau capital străin, după
amortizarea din venituri rămânând proprietatea statului.
După apariţia "Memorialului", la 7 ani (1869), linia Bucureşti-Giurgiu era construită iar după
10 ani, capitala era legată deja prin Buzău de porturile Galaţi şi Brăila, confirmându-se ideile lui
Bariţiu.

2.7.6.2. Aportul ASTREI la promovarea ştiinţelor tehnice


În cadrul ASTREI, al cărei secretar este de la întemeiere (1851) până la 1888 şi preşedinte în
ultimii ani ai vieţii, Bariţiu ţine "disertaţii", scrie articole, participă la toate adunările generale, tratând
probleme ca necesitatea creării industriei la români, învăţământul tehnic, rolul ştiinţei pentru ridicarea
materială şi emanciparea poporului.
Problema învăţământului tehnic îndeosebi, prezentă deja în primii ani ai Gazetei Transilvaniei,
revine şi în scrierile lui Bariţiu din anii revoluţiei din 1848, fiind cuprinsă şi în punctul 13 al
hotărârilor Adunării de la Blaj, unde printre altele se cere înfiinţarea institutelor "tehnice". Ea este în
continuare şi una din preocupările "Asociaţiunii". La adunarea generală din 1879 de la Sighişoara se
hotărăsc demersuri ca "spre realizarea culturei industriale să se înfiinţeze în diferite ţinuturi ale patriei
şcoli industriale"118. Necesitatea cunoştinţelor tehnice este considerată vitală pentru poporul român: "ci
dacă este să fim şterşi din seria popoarelor... apoi pieirea noastră ni se pregăteşte prin alte urme... adică
prin fizică şi prin matematică şi în specie prin mecanica, chimia, istoria naturală... prin comerţ şi
industrie"119.
Ca şi în "ştiinţele tehnice", se remarcă cunoştinţele şi preocupările multilaterale ale lui Bariţiu
în domeniul tehnicii, minerit, construcţii civile şi industriale, industrie, proiectări, drumuri, căi ferate)
dar şi în alte ramuri ca agricultura, utilizarea bogăţiilor solului şi subsolului, comerţul, sunt de
subliniat mai ales ideile lui în legătură cu crearea unui învăţământ care să formeze cadrele necesare şi
să aducă pe cât mai mulţi în sfera ocupaţiilor practice. Prin aceasta el vede principalul mijloc de
ridicare materială şi chiar de supravieţuire a românilor din Transilvania şi, pe plan mai larg, a întregii
ţări.
În afară de adunările generale ale ASTREI de la Abrud şi Sighişoara amintite mai sus,
preocupările pentru promovarea ştiinţelor tehnice au constituit o parte importantă şi la adunarea
generală de la Braşov din 1883. Protopopul Bartolomeu Baiulescu, născut la 11 mai 1831 la Zărneşti,
care şi-a dedicat cea mai mare parte din activitate consolidării românilor din Braşov prin învăţarea
meseriilor şi crearea unei clase mijlocii, a prezentat "disertaţia": "Despre necesitatea promovării şi
protecţionării meseriilor între Român"120. El este şi cel care înfiinţase în 1869 "Asociaţiunea pentru
sprijinirea meseriaşilor români", "Banca de ajutor reciproc a meseriaşilor, în 1877 şi publicaţia
Meseriaşul român, pe care a condus-o între 1876 şi 1880.
Un rol de aceeaşi însemnătate l-a avut la Sibiu protopopul Nicolae Cristea (1834-1902),
redactor al Telegrafului Român între 1865 şi 1883, care a înfiinţat în 1867 "Reuniunea sodalilor
români din Sibiu", căreia i-a fost preşedinte până în 1897. A fost sprijinit "cu deosebire de marele
arhiereu Andrei Şaguna, patronul Reuniunii, de episcopul Nicolae Popea al Caransebeşului, de
regretatul comerciant Antoniu Bechnitz care a pus bazele primei fundaţiuni pentru meseriaşi şi de
Nicolae Simion, tipograf, fost peste 30 de ani vicepreşedinte"121.
Nicolae Cristea a organizat şi prima expoziţie industrială română din 2-9 octombrie 1892 de la
Sibiu, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de al întemeierea Reuniunii. Ca membru al comitetului
naţional, a fost condamnat în procesul Memorandului.
Preocupări tehnice apar continuu în diferite publicaţii periodice, calendare, cataloage de
expoziţii etc., cea mai mare parte editată de către ASTRA sau cu concursul ei. Trebui menţionate:
"Biblioteca meseriaşilor români" (primul număr în 1909), "Biblioteca meseriaşului" (începând din
1908), calendarele "Amicul poporului" (1861-1941), "Calendariu pe anul de la Hristos..." (1852-
1949), "Calendarul Asociaţiunii" apoi "Calendarul Astrei" (1912-1948), "Călindarul bunului econom"
(1877-1884) etc.122.
Enciclopedia Română a fost "publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru
literatura română şi cultura poporului român de către Dr.C.Diaconovich, Sibiu 1898, Editura şi tiparul
lui W.Krafft". Între cei 209 cărturari, colaboratori la Enciclopedia Română a lui Corneliu Diaconovici
(1859, Bocşa Montană - 1823), prim secretar al Astrei, publicist şi lexicograf, au fost şi cu preocupări
tehnice, ingineri, chimişti, economişti ca Nicolae Teclu (1839, Braşov - 1881), Petre S. Aurelian,
Alfons O.Salingny.
După întemeiere, ASTRA avea în 1862 3 secţii: filologică, istorică şi fizico-naturală; în 1901
se reorganizează în 5 secţii iar în 1925 în 10 secţii, între care şi cea tehnică.
Încă de la înfiinţare, între scopurile precizate ale Asociaţiunii erau "studii, elaborarea şi
editarea de opuri ştiinţifice, premii şi stipendii pentru diferite specialităţi de ştiinţe şi arte, ajutoare
pentru învăţăcei şi sodali de meseriaşi".
Fundaţiile şi donaţiile lăsate de inginerul Ioan Olteanu din România, George Bariţiu, Vasile
Başotă, Emanoil Gojdu, Vasile Stroiescu şi alţii s-au referit de foarte multe ori la "stipendii" pentru
studii tehnice, la încurajarea preocupărilor tehnice în rândurile românilor din Transilvania.
Vasile Başotă (Basiliu Moţiu Dâmbul), (1836 Zagra (Năsăud) -1908) a fost şi autor a multe
articole cu caracter ştiinţific sau tehnic în presa periodică din Transilvania. În 1883 a publicat un
studiu geologic asupra structurii munţilor Apuseni iar în 1886 în "Transilvania", ciclul "Unele
cunoştinţe din istoria metalelor", cu substanţiale note la subsol ale lui George Bariţiu. În 1876, la
pierderea fiului său Emil Dionisiu, a făcut o fundaţie cu numele acestuia, din care să se acorde burse
studenţilor români din munţii Apuseni şi din districtul Năsăud123.
Între bursierii fundaţiei Emanoil Gojdu (1802, Oradea - 1870), care până în 1918 au trecut de
5250, în afară de Victor Babeş, Octavian Goga sau Ioan Lupaş, trebuie să-l amintim pe Traian Vuia şi
Corneliu Micloşi.
Ioan Olteanu a lăsat la moartea sa în 1890 considerabila sumă de 100.000 de lei.
Dintre cele peste un milion de coroane donate de marele patriot basarabean Vasile Stroescu
(1845, Trinca - 1926) pentru şcoli şi aşezăminte religioase în Transilvania (Blaj, Sibiu, Arad) o parte a
fost destinată "trimiterii unor bursieri români la şcoli industriale" sau fondului construirii avionului lui
Aurel Vlaicu.
În 1912 Vasile Stroescu a participat la adunarea generală a ASTR-ei fiind salutat de
preşedintele ei Andrei Bârseanu. Cu doi ani înainte, atât Academia Română cât şi ASTRA îl aleseseră
membru de onoare.
Inginerul Petre Lucaciu, mort în 3 noiembrie 1926 la Bucureşti, fratele luptătorului, preotul
Vasile Lucaciu, îşi lasă şi el averea pentru Fondul ing. P. Lucaciu, din care 30% pentru burse
studenţilor de la şcolile politehnice, secţia de mine.
Aportul Astrei şi cel a atâtor oameni de cultură şi ştiinţă la formarea şi răspândirea ideii de
progres tehnic, la înţelegerea instituţiilor tehnico-economice şi de învăţământ imperios necesare au
fost de cea mai mare însemnătate în cursul zbuciumatelor decenii ale celei de-a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea. S-au referit la întregul spaţiu românesc, Carpaţii neconstituind un obstacol ci o
legătură între provinciile româneşti. Activitatea tehnică, realizările concrete ale unui impresionant
număr de ingineri transilvăneni în "ţară" au pregătit şi ele Marea Unire din 1918.
În această privinţă zborurile lui Aurel Vlaicu în 23 de localităţi şi în special la Blaj în 26
august 1911 cu prilejul semicentenarului Astrei, în entuziasmul românilor de peste munţi, constituie un
simbol124. Ca şi sacrificiul lui în încercarea tragică a trecerii în zbor a Carpaţilor, care a precedat doar
cu câţiva ani trecerea batalioanelor române. Alături de pilda atâtor mari înaintaşi, jertfa lui Aurel
Vlaicu a luminat calea şi a întărit fapta celor care i-au urmat.
Octavian Goga scria profetic în 1913: "Pasărea lui nu şi-a oprit numai o clipă aripile, ea va
pluti totdeauna deasupra sufletelor noastre, o uriaşă pasăre albastră a credinţei româneşti. Ea arată
drumul pe care se merge înainte. Movila lui Vlaicu este întâiul popas al unei idei de triumf".

2.7.6.3.Dezvoltarea industriei şi începuturile învăţământului tehnic în România


După ce Transilvania ajunge sub stăpânire habsburgică în 1699, se intensifică exploatarea
bogăţiilor subsolului şi progresează totodată prelucrarea metalelor, industria textilă etc. La început însă
Curtea din Viena a menţinut Transilvania într-un regim de dependenţă economică. Abia după 1764
când Austria pierde Siberia, importantă regiune industrială, politica protecţionistă a industriei a
început să slăbească, făcându-se unele concesii pe seama altor provincii, însă numai în ceea ce priveşte
dezvoltarea ramurilor industriale care aveau din belşug materii prime locale şi nu puteau face o
concurenţă serioasă industriei austriece. În acest sens accentul în Transilvania va fi pus pe exploatarea
bogatelor zăcăminte metalifere125.
2.7.6.3.1.Tradiţii transilvănene în domeniul tehnicii
În secolul al XVIII-lea existau în Transilvania exploatări de aur, argint, fier, cărbuni, sare etc.
Tradiţiile de minerit şi de prelucrare a metalelor erau însă foarte vechi, începând de la daci şi romani.
La Muzeul Ştiinţei din Londra (The Science Museum, South Kensington) se află expus un
model de cuptor înalt pentru topit minereu de la Ghelar cu o vechime de cel puţin 1.000 de ani, iar
vagonetul cu linie de lucru şi schimbător de cale din secolul al XV-lea de la Brad, fost la Muzeul
Comunicaţiilor din Berlin şi actualmente la Dresda, este considerat drept cel mai vechi vehicul purtat
pe şine din lume. El provine de la mina de aur Ruda 12 Apostoli; macazul cu ac şi inimă, tot din lemn
este primul din istoria transporturilor. Au fost opera geniului popular românesc, asemenea morii de
apă cu ciutură, acea "Rumanische Muhle" de la Deutsches Museum din München, strămoaşa roţii
turbinei Pelton.
Referitor la vagonetul care datează de pe la 1500, din lucrarea lui T.K.Derry şi T.I.Williams,
"A Short History of Technology", Oxford, 1960, reiese că cea mai veche referire la transportul pe şine
în ţările din Apus datează din 1597-98, deci cu un veac mai târziu. În carte se prezintă o schiţă a
vehiculului pe şine din Transilvania, apreciat a fi cel dintâi. Tot anterioare sunt vagonetele pe şine de
lemn menţionate în Inventarul din 10 ianuarie 1556 ale minelor Cămării din Baia Mare, semnalat de
istoricii clujeni în 1964126.
Sunt mărturii că în Transilvania a avut loc şi prima utilizare a explozivilor în exploatările
miniere. Comentând un manuscris latin din 1395 sau 1396 păstrat în Biblioteca Naţională din Paris, în
care apare şi schiţa unui munte minerat cu ajutorul pulberii, Reinand şi Fave observă că "în regiunile
situate între Ungaria şi gurile Dunării au învăţat oamenii să utilizeze practic explozia prafului de
puşcă. O împrejurare care întăreşte această presupunere este aceea că în manuscrisul nostru latin se
găseşte descrierea utilizării prafului de puşcă în mine"127.
"Între Ungaria şi gurile Dunării" nu poate să însemne decât itinerarul arcului Carpatin, adică
Transilvania, care a rămas şi mai târziu un centru de utilizare a explozivilor în minerit, după cum
rezultă şi din monografia lui Ioannes Fridvalsky, "Mineralogia Magni Principatus Transilvaniae", Cluj,
1767:
"Toţi valahii locuind în aceşti munţi îi zguduie, sfredelesc, perforează şi - nemulţumiţi de a
găuri pământul şi rocile cu uneltele lor de fier - dărâmă munţii. Utilizează în acest scop atâta praf de
puşcă, încât după cum am fost martor, nu e minut pe ceas în care să nu se audă, mai tare decât în iad,
bubuitul produs jur împrejur de puterea pulberii".
2.7.6.3.2. Dezvoltarea industriei
Primele furnale cu mangal au fost construite la Orăştie (1718), la Bocşa (1719) în Banat şi în
1750 la Topliţa, lângă Hunedoara. Mai târziu se construiesc furnale şi la Reşiţa, Hunedoara, Vlăhiţa,
Călan.
La Zlatna funcţionau din 1748 o instalaţie de prelucrarea minereurilor aurifere extrase din
minele Munţilor Apuseni (Abrud, Săcărâmb, Baia de Arieş etc.). Încă din 1329 sunt cunoscute
mărturii despre începuturile mineritului la Baia Mare, unde în 1748 se înfiinţează Inspectoratul
superior minier care reorganizează întregul sistem de exploatare a minelor. Din documentele rămase
de la această instituţie rezultă că la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor existau
instalaţii de prelucrare, topitorii şi şteampuri la Baia Sprie, Firiza de Jos, Lăpuşul Românesc, Cavnic,
Băiţa şi Nistru.
La Cugir (uzină înfiinţată în 1799) şi Nădrag, cuptoarele cu creuzet şi de pudlaj sunt cunoscute
înainte de 1850. Prima maşină cu aburi se introduce la minele din Zlatna în 1838, a doua, ceva mai
târziu la Baia Mare. Apar mici unităţi producătoare de maşini, ca la Arad (1825) etc., cuprinzând
turnătorii şi ateliere mecanice. Un exemplu de tehnicieni talentaţi este constructorul de maşini textile
Constantin Ioanovici şi mai ales Petru Rajka. Acesta din urmă deschide la Cluj în 1840 o fabrică de
maşini agricole şi alte maşini şi unelte, multe dintre ele fiind invenţii şi inovaţii ale lui. A studiat la
Politehnica din Viena şi tot acolo mai târziu, în 1866, plugul său a luat premiul I la o expoziţie,
concurând cu produse austriece şi americane.
Spre sfârşitul secolului, furnale moderne intră în funcţiune la Hunedoara în 1882, la Reşiţa se
instalează în 1868 convertizoare Bessemer iar în 1876 (la 11 ani după realizarea procedeului în lume),
primele cuptoare Martin128. Oţelul produs servea în cea mai mare parte pentru şinele de cale ferată.
Cale ferată care în 1870 ajunge la Cluj.
Dezvoltarea bazei energetice are loc prin prima sondă de gaz metan de la Sărmăşel (1909) iar
prima conductă spre Turda şi Ocna Mureşului (1911) contribuie la dezvoltarea a numeroase uzine la
Turda, Ocna Mureşului, Târnăveni, Mediaş, Copşa Mică.
2.7.6.3.3. Învăţământul tehnic
Faţă de acest progres al producţiei, învăţământul tehnic nu a cunoscut totuşi dezvoltarea
corespunzătoare. Abia la sfârşitul secolului şcolile profesionale evoluează treptat spre nivelul mediu.
Funcţionau astfel o serie de şcoli de nivel mediu, cu specialităţi ca mecanică-metalurgie (Arad, Cluj,
Braşov, Oradea, Târgu-Mureş), textile (Cisnădie), mine şi metalurgie (Baia Mare şi Baia Sprie).
La Baia Mare învăţământul tehnic minier129 îşi are începuturile în 1864 când se înfiinţează o
şcoală minieră de 3 ani, mutată din 1873 la Baia Sprie. Precizări despre acestea publică în 1880 unul
dintre cei mai vechi dascăli ai învăţământului tehnic băimărean, prof. dr. ing. Paul Socol. Şcoala avea
două secţii: exploatări miniere şi metalurgie.
După unirea Transilvaniei cu România în 1918, şcoala se mută din nou la Baia Mare. Din
1930 ea devine o şcoală de maiştri minieri şi metalurgişti până în 1937 când ea conferă titlul de
conducător tehnic. După dictatul de la Viena din 1940 Şcoala de constructori tehnici minieri şi
"chimico-metalurgi" s-a mutat la Brad, revenind în 1945 la Baia Mare şi transformându-se în Şcoala
de subingineri, cu durata cursurilor de 4 ani, care a funcţionat până în 1948.
La Cluj, începuturile învăţământului tehnic redă în introducerea în programul Liceului
academic a studiului mecanicii şi arhitecturii (1777), organizarea de cursuri profesionale duminicale
de mecanică şi construcţii (măsuri, planuri înclinate, sisteme de scripeţi şi pârghii, instalaţii). În 1783
se înfiinţează şi şcoli duminicale de desen, care din 1786 devin obligatorii pentru unele categorii de
lucrători. De la aceste şcoli ne-au rămas colecţii de desene cu caracter tehnic din 1787-1795 şi din
primele decenii ale secolului al XIX-lea. Ele redau detalii arhitectonice, scheme de poduri şi
acoperişuri, proiecte de instalaţii de insuflat aerul, cuptoare de topit etc.130.
În 15 septembrie 1884 se înfiinţează la Cluj o şcoală tehnică industrială cu trei secţii:
construcţii (arhitectură), tâmplărie şi mecanică (lăcătuşerie). Anterior, în 1882 se crease Muzeul
industrial tehnologic în scopul răspândirii interesului pentru tehnică şi produsele ei, care îşi lărgeşte
activitatea organizând expoziţii industriale, conferinţe de specialitate şi cursuri speciale pentru
meseriaşi. Durata cursurilor şcolii era de trei ani.
În 1887 ia fiinţă şi o şcoală de desen industrial care în 1897 se contopeşte cu cea industrială,
durata cursurilor devenind 4 ani. După cum reiese din anuarul pe 1911-1912131 şcoala avea elevi la
cursurile de zi precum şi elevi şi auditori la cursurile profesionale de specialitate şi cele serale.
Deşi în aceşti primi ani ai secolului au crescut necesităţile de cadre tehnice medii şi inginereşti
ale industriei şi construcţiilor, numărul celor de naţionalitate română care urmau şcolile tehnice era
extrem de redus, aproape infim. La şcoala din Cluj, din cei 97 de elevi doar cinci erau români, iar
dintre cei 496 de ucenici şi auditori, doar opt, aşa cum rezultă din datele statistice publicate132.
Un număr de tineri transilvăneni studiază la politehnicile din Budapesta, Viena şi în alte
locuri. Printre aceştia, cu sacrificii imense, şi un număr de români, fii de ţărani sau intelectuali
învingând mari greutăţi, a reuşit şi fiul de ţărani din părţile Orăştiei Aurel Vlaicu (1882-1913) să
înveţe în străinătate ştiinţa construcţiei de maşini care îl pasiona, în aceeaşi perioadă îşi fac studiile în
străinătate Traian Vuia (1872-1950), Corneliu Micloşi (1887-1963).

2.7.6.4. Inginerii transilvăneni, promotori ai dezvoltării tehnicii


peste munţi şi apoi în România întregită
După date desigur incomplete, dintre românii transilvăneni care au studiat ingineria, peste 70
s-au stabilit în "Ţară" până la primul război mondial133. Unii dintre ei sunt mai cunoscuţi, alţii cei mai
mulţi, au fost daţi uitării.
Carol S. Caracioni-Crăciun (30 oct. 1809, Odorhei - Harghita), a urmat cursurile Academiei
de Mine din Schemnitz - Austria (azi Banska Stiavnica - Slovacia) între 1831 şi 1835, fiind cel mai
bun dintre cei 400 de studenţi ai şcolii. Între disciplinele de specialitate minerit este de remarcat şi
"Metalurgia şi topirea metalelor". De numele marelui inginer român sunt legate primele şcoli
româneşti în domeniul minelor. A venit în Ţara Românească la 23 iulie 1852, fiind solicitat de Ştirbei
lui Franz Iosif şi a stat până la pensionare în 1871.
Activitatea sa profesională şi-a desfăşurat-o în toate cele trei principate româneşti:
Transilvania (1835-1852), Ţara Românească (1852-1869), şi Moldova (1869-1871). Cu el începe
istoria mineritului modern la noi prin organizarea şi exploatarea ştiinţifică a minelor de sare,
optimizarea fluxului tehnologic, organizarea de prospecţiuni geologice, soluţii pentru problemele
sociale ale minerilor etc. Este meritul profesorului Nicolae Leonăchescu de a fi scos la lumină şi
cercetat în zeci de fonduri arhivistice viaţa şi activitatea acestui pionier al ingineriei miniere
româneşti134.
Ştefan Micle (1820-1879), fiu de iobag din Feleacul Clujului, deşi a fost un pionier al
învăţământului de chimie şi fizică (primul profesor la Universitatea din Iaşi în 1860) a avut o formare
inginerească fiind absolvent al Politehnicii din Viena (1855). Chemat la Iaşi, ca şi August Treboniu
Laurian (1810-1881) şi el cu studii la Politehnica din Viena ca auditor, Simion Bărnuţiu (1808-1864)
şi alţi ardeleni, Ştefan Micle este primul care a organizat conferinţe publice de popularizarea
electrotehnicii, a înfiinţat laboratoare de fizică şi chimie. Amintindu-şi de anii grei când învăţa la Cluj,
la fabrica lui Petru Rajka meşteşugurile (turnătorie, forjă, strunguri, lăcătuşerie), a condus ca director
Şcoala de Arte şi Meserii din Iaşi ca şi Carol Mihailic de Hodocin. Şcoala înfiinţată în 1840 de Mihail
Sturza avea 6 ateliere cu maiştri aduşi din străinătate. A scris şi o lucrare (manuscris) intitulată
"Mecanica agricolă"135.
De origine din Transilvania, născut la Slatina, absolvent ca şef de promoţie al Şcolii
Superioare de Agronomie de la Grignon (Franţa), Petre S. Aurelian (1833-1909) şi-a adus o
importantă contribuţie la răspândirea cunoştinţelor economice şi tehnice prin publicistică şi activitatea
în Academia Română136. În "Revista Ştiinţifică" întemeiată şi condusă de el între 1870 şi 1882 se
găsesc multe articole şi informaţii tehnice, între care o amplă lucrare despre metalurgia fierului.
Tot el înfiinţează la Şcoala de agricultură de la Pantelimon al cărei director era o "secţie de
maşini", în realitate un atelier mecanic în care sunt produse unelte şi maşini agricole, una dintre
primele încercări de a iniţia o producţie naţională în acest domeniu. Plugurile trimise în 1867 la
expoziţia internaţională de la Paris au obţinut medalia de argint.
P. S. Aurelian este primul care arată necesitatea înfiinţării unui muzeu industrial "al industriei
române" în 1873, iar în 1884, ca maistru al învăţământului, prezintă proiectul de lege pentru înfiinţarea
unei Şcoli Politehnice la Iaşi (realizată abia în 1937, după începuturile ei prin Institutul Electrotehnic
din cadrul Universităţii, datorat lui Dragomir Hurmuzescu în 1910).
În "Terra nostra" (1875), în lupta sa pentru întemeierea unei industrii naţionale şi protejarea
acesteia, primul economist român membru titular al Academiei Române (1871, la 38 de ani) scria:
"Cea dintâi datorie a unui cetăţean este de a-şi cunoaşte ţara. A fi român şi a nu cunoaşte istoria şi
geografia României, forţele sale productive, starea sa economică, avuţiile naturale cu care este
înzestrată, este a dovedi o indiferenţă pentru cea mai sfântă din datoriile unui adevărat cetăţean".
Nicolae Teclu (1839, Braşov - 1916), chimist, membru al Academiei Române, a studiat la
Viena (Şcoala Politehnică), München şi Berlin. A fost profesor de chimie generală şi analitică la
Academia de comerţ din Viena. Cercetările şi realizările lui practice se referă multe la domeniul
tehnicii (becul care-i poartă numele, cercetări experimentale asupra gazelor, analize asupra unor
substanţe şi materiale industriale). A construit multe aparate de laborator pentru încercări tehnologice
cu scopuri industriale şi s-a ocupat şi de aeronautică, fiind un precursor în această privinţă.
Să amintim câteva nume de ingineri mai puţin cunoscute:
Inginerul Ioan Baiulescu, născut la Braşov în 1852 ca şi fratele său Romul Baiulescu, născut în
1864, primul cu studii la Şcoala Politehnică din Viena şi al doilea la Şcoala de Poduri şi Şosele din
Paris au avut merite deosebite în construirea şi organizarea căilor ferate române. Ioan Baiulescu a fost
şeful Serviciului Docurilor la C.F.R. şi membru în Comitetul Societăţii Politehnice de la Bucureşti. N.
N. Hârjeu era subşef al acestui serviciu, Ionel I. C. Brătianu, şef de secţie. Au lucrat sub conducerea
lui Anghel Saligny la construirea podului de la Cernavodă (1890-1895).
Un mare inginer constructor a fost Tiberiu Eremia (1875, Purcăreni-Braşov - 1937, Bucureşti),
care după absolvirea liceului "Andrei Şaguna" din Braşov, pleacă în Elveţia unde la Politehnica din
Zurich obţine în 1898 titlul de inginer şi apoi are o bogată activitate în special în domeniul
construcţiilor de beton. În 1899 intră ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice din Bucureşti, iar din
1908 lucrează pe cont propriu ca antreprenor. A executat: alimentări cu apă şi diverse lucrări de editare
pentru oraşele Bucureşti, Ploieşti, Piteşti. Între acestea: grandioase clădiri în Bucureşti (palatele Luvru,
Soc. Imobiliara, al sindicatului ziariştilor, Soc. Agricola-Adriatica, al studenţilor în medicină, al
Tinerimii Române); construcţii de căi ferate în toate provinciile româneşti; clădiri de biserici
monumentale în Transilvania (Biserica încoronării de la Alba Iulia cu sala Unirii şi reşedinţa
episcopală, catedralele din Cluj-Napoca, Sighişoara şi Orăştie, marea catedrală din Timişoara etc.);
grandioasa construcţie a Arcului de Triumf din Bucureşti; construcţii de mari fabrici (Bragadiru,
I.A.R. din Braşov, cea de locomotive a Soc. Franco-Române din Brăila, Româno-Fr. din Tălmaciu
etc.).
Tot de numele unui inginer braşovean Radu Pascu, născut în 1857, absolvent al Academiei de
mine din Leoben - Austria, se leagă descoperirea unor importante zăcăminte de minereuri în
Dobrogea.
De la inginerul bănăţean Aurel Diaconovici, născut la Bocşa Montană în 1861, ne-au rămas,
după studiile sale la Graz şi Viena, cele mai bune şosele din Vâlcea, Fălticeni şi Piteşti.
Valoroase contribuţii tehnice a adus şi inginerul Joe Puşcariu, fiul lui Ioan, cavaler Puşcariu,
născut în 1852 în Cenadul Săcelelor, care după ce termină Şcoala Politehnică din Zurich, se angajează
la C.F.R, unde s-a ocupat cu suprastructurile de cale metalică, inventând în 1877 şi un instrument
pentru măsurarea corpurilor, numit de el stereometru şi care a luat Premiul Lazăr al Academiei
Române.
Inginerul Valeriu Puşcariu, născut în 1868 la Sohodol, termină ingineria minieră la Schemnitz
(1893), vine şi el în România, unde împreună cu Virgil Tacit brevetează unele aparate pentru
închiderea sondelor eruptive. Virgil Tacit (1867, Braşov - 1935), inginer de mine, a absolvit Academia
de mine din Freiberg (1899). A lucrat în serviciul de exploatarea petrolului din România până la
război, la minele de cărbuni după război. În 1919 întemeiază Soc. "Creditul Minier" unde a fost
administrator delegat.
Între inginerii agronomi cu o intensă activitate ştiinţifică, transilvăneanul Cârnu-Munteanu a
fost directorul Şcolii centrale de agricultură de la Herăstrău (1887-1903) după ce între 1884-1887 mai
fusese director tot un ardelean N. R. Danielescu (1848, Fărcădinul de Sus - 1897), născut lângă Haţeg
şi diplomat al Şcolii de agronomie din Nancy. Şcoala de la Herăstrău, situată anterior la Pantelimon,
fusese reorganizată, după cum s-a arătat, de către marele economist de origine tot din Transilvania
(Sebeş) Petre S. Aurelian, profesor din 1860, director din 1863. Danielescu a fost apoi şi director al
Şcolii de silvicultură de la Brăneşti.
Alexandru Ciurcu (1854-1922), născut la Şercaia, inventator, a construit împreună cu
francezul Just Buisson un propulsor cu reacţie. El obţine în 12 oct. 1886 la Paris brevetul de invenţie
179001 pentru propulsorul brevetat ulterior în Germania, Anglia, Belgia, Italia şi Statele Unite.
Prioritate mondială, acest prim motor termic destinat aeronauticii a fost realizat şi pentru o ambarcaţie
pe Sena (3 august 1886) şi ca prim vehicul pe şine (drezină) în 1887.
Ioan T. Negruţiu, născut în 1881 la Blaj, inginer diplomat al Politehnicii din Budapesta. A fost
profesor la Şcoala de construcţii şi lucrări publice din Cluj, director general la C.F.R., preşedinte al
Camerei de comerţ.
Ctitori ai învăţământului de subingineri din Cluj, trebuie amintiţi inginerul Traian Dragoş
(1883-1962), directorul Şcolii de conductori tehnici, al Şcolii de subingineri electromecanici din Cluj
între 1928-1946, anterior director al Atelierelor C.F.R. din Cluj. Ulterior, stabilit la Braşov, a avut şi o
bogată activitate ştiinţifică în domeniul locomotivelor Diesel. De asemenea, inginerul Damian David,
(1882-1966) cu aceeaşi importantă activitate în cadrul Şcolii (1923-1946), cu studii la Politehnica din
Viena, fiind într-o vreme şi preşedintele Societăţii România Jună. Ca şi alţi ingineri români din
Transilvania, şi el după terminarea studiilor se angajează în "Ţară", la Atelierele C.F.R. din Bucureşti
şi apoi Paşcani, reîntorcându-se în 1918, după Unire, în Transilvania.
O personalitate care a adus o neasemuită contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor în România a fost
profesorul Corneliu Micloşi (1887-1963). Născut în comuna Covăsânţ de lângă Arad, ca fiu al
preotului ortodox, a urmat cursurile Facultăţii de electrotehnică a Politehnicii din Karlsruhe şi ale
Facultăţii de mecanică a Universităţii Tehnice din Budapesta, obţinând diploma de inginer mecanic
"cu distincţie" iar în 1912, titlul de doctor în ştiinţe tehnice. Activitatea lui de cercetare s-a desfăşurat
sub conducerea profesorului A. Rejto, şeful Catedrei de tehnologie mecanică. Abilitarea (1918) cu
lucrarea "Despre formarea aliajelor" a deschis direcţiile multiple de cercetare în domeniul încercărilor
de materiale, metalurgiei, sudării, continuate apoi cu electrotehnica137.
A condus timp de 29 de ani Societatea comunală de tramvaie şi Uzina electrică, reunite în
cadrul Întreprinderilor electromecanice, aducându-şi un considerabil aport la dezvoltarea ştiinţifică şi
tehnică a Timişoarei. A elaborat primul curs de nivel internaţional de Studiul metalelor (1926) etc.
Este de remarcat că deşi reţinut la Budapesta ca asistent şi continuator al lui Rejto, a preferat
să-şi dedice întreaga activitate patriei, revenind după Marea Unire în ţară, unde erau atâtea de făcut.
Acelaşi lucru l-au făcut Plauţius Andronescu şi Remus Răduleţ, renunţând la importantele posibilităţi
şi posturi oferite la Politehnica din Zurich.
Corneliu Micloşi a fost asistent la Universitatea Tehnică din Budapesta (1909-1912), profesor
la Politehnica din Timişoara (1947-1963), director al Centrului de cercetări tehnice din Timişoara
(1955-1963), membru titular al Academiei Române (1955). A inventat agregatul "Taurus" pentru
sudarea prin presiune a şinelor de cale ferată.

Note

1
Eugen Comşa, Nouvelles donnés relatives à l'évolution des civilisations neolithiques sur la territoire de Roumanie, în
"Nouvelles études d'histoire", II, Bucureşti, 1970, p.7-17.
2
D. Berciu, Unitatea străveche carpato-dunăreană, ..., Ed.Acad., Bucureşti, 1968, p.35.
3
M. Petrescu-Dâmboviţa, Objets hallstattièns trouvés à Bîrlad, în "Dacia", IV S.II, 1958, p.59-67.
4
D. Berciu, op.cit., p.39-43.
5
Bucur Mitrea, Moneda republicană romană şi unitatea lumii getodacice, Ed.Acad., Bucureşti, 1968, p.58-64.
6
Ibidem, p.59-64.
7
Radu Vulpe, Geto-dacii, în Istoria poporului român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.78.
8
Radu Vulpe, op.cit., p.78-81.
9
Seiva Sarie, Două mici depozite de amfore romane descoperite în Moldova, SCIV, f.19, nr.2, 1968, p.345-349.
10
D. Tudor, Depozitul de vase dacice şi romane de la Stolniceni, în SCIV., f.18, nr.4, 1967, p.655-660.
11
E. Condurachi, Izvoarele greco-latine asupra etnogenezei populaţiei balcanice, SCIV, f.20, nr.3, 1969, p.389.
12
Maria Comşa, Sur l'origine et l'évolution de la civilisation..., "Dacia", N.S., XII, 1968, p.355-380.
13
Ştefan Pascu şi colab., Cetatea Dăbâca, în "Acta Musei Napocensis", V, 1968, p.171-175.
14
Ştefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p.47.
15
P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Ed. Acad., Bucureşti, 1964, p.33-51.
16
Ştefan Pascu, Voivodatul Transilvaniei, I, ed. a II-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p.32-40.
17
Ibidem, p.32-40.
18
Ştefan Pascu, Epoca medie, în Istoria României, ed. a III-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.111.
19
Radu Manolescu, Unitatea economică a ţărilor române în evul mediu (sec.XIV-XVI), Ed. Academiei, 1968, p.139.
20
Ibidem.
21
Ibidem.
22
Ştefan Ştefănescu, Formarea statelor româneşti (sec.X-XIV), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, p.126.
23
I. Bogdan, Documente şi registre privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul,..., p.81
24
Radu Manolescu, op.cit., p.140.
25
S. Goldenberg, Comerţul clujean în secolul al XVI-lea, în Clujul în sec. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, p.268.
26
Radu Manolescu, op.cit., p.146-150.
27
Ştefan Pascu, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Mihai Viteazul, Bucureşti, Ed. Academiei, 1975, p.12-13.
28
Lidia A. Demeny, Relaţiile comerciale ale Transilvaniei..., 1717-1724, "Studii", f.23, nr.5, 1970, p.996-998.
29
Idem, p.996-999.
30
Rezoluţia Mariei Tereza... Chotek, din 22 oct. 1770, Arh.St. Buc., Colecţia Austria, rola 74, file 31-39, 46, 47.
31
Raportul comun al cancelarului Chotek şi al preşedintelui Camerei Aulice, Hazfeld, din 02.01.1771.
32
I. Moga, Politica economică austriacă şi comerţul Transilvaniei în sec.XVII, Cluj, an VII, 1936-1938, p.44.
33
Vasile Maciu, Ştefan Pascu, Formarea naţiunii române, în "Rev. înv. superior", VIII, nr.8, 1966, p.16.
34
Kövari Láslo, Erdélyország statistikája, 1847, p.278-279.
35
Cezar Bolliac, Unitatea României, în Republica Română nr.2, 1853, Bruxelles, p.292, cf.vol. Gândirea social politică de
spre unire (1859), Ed.Politică, Bucureşti, 1966, p.66.
36
Ibidem, p.55
37
"Transilvania", Beiblatt zum Siebenbürger, Boten, nov.-ian, Hermanst., nr.46, anul IX, ian.1848.
38
Ibidem, nr.47, anul IX, 9 iun. 1848.
39
Cezar Bolliac, Unitatea României, în vol. Gândirea social politică despre Unire (1859), Ed.Politică, Bucureşti 1966, p.65-
66.
40
Alecu Russo, Cugetări, "Piatra teiului" E.P.L. Bucureşti, 1967, p.84.
41
Vezi, "Gândirea social-economică despre unire" (1859), Ed.Politică, Bucureşti, 1966, p.317.
42
Legăturile Transilvaniei de sud cu Principatele Dunărene şi poziţia deosebită a Braşovului în acest context, în Der Satellit,
nr.34, Kronstdadt, 29 apr.1851.
43
Cuvântarea deputatului George Bariţiu din 3 dec. anul trecut a Casei Deputaţilor în interesul economiei naţionale şi al
comerţului Transilvaniei cu ţările vecine, în Gazeta Transilvaniei, anul XXVII nr.2, 4 ian., 1864.
44
Kövary László, Erdely Statisztikája, Cluj, 1847, p.221.
45
Ibidem, p.230.
46
Ibidem, p.283.
47
Raportul Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov pe anul 1889, Braşov, 1890, p.4.
48
Ibidem, pe anii 1880-1884, Braşov, 1886, p.11.
49
Ibidem, p.12.
50
Ibidem.
51
Vezi: Otto Fritz Jikeli, Der Handel Siebenbürgen Sachsen în seiner geschichlichen Entwockburg, Hermanstadt, 1913, p.96-
98.
52
Raportul Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov pe anul 1889, Braşov, 1990, p.12.
53
Ibidem.
54
Ibidem pe 1889, Braşov, 1890, p.50.
55
Ibidem, p.45.
56
Ibidem, 1904, Braşov, 1904, p.10-11.
57
Ibidem, pe anul 1901, Braşov, 1902, p.73.
58
"Telegraful Român", anul XXXIX, nr.7, 17/29 ian. 1991.
59
Ibidem, pe anul 1903, p.71, 1906 p.12; 1908 p.13; 1910 p.39; 1911 p.48.
60
Ibidem, 1880-1884, Braşov, 1886, p.27.
61
Nicolae Iorga, Conferinţe şi prelegeri. Elemente economice în cultura economică românească, Bucureşti, 1943, p.53.
62
George Bariţiu, Agricultura, industria şi comerţul în Principatele Unite către Transilvania, în "Gazeta Transilvaniei", anul
XXV, nr.40, 18 mai 1862.
63
Idem.
64
Vezi: Otto Fritz Jiekelli, Der Handel der Siebenbürger Sachsen, Sibiu, 1913, p.93-94.
65
Kövary László, Erdely Státisztikaya, Cluj 1847, p.280.
66
George Bariţiu, Transilvania, Braşov. Trebi comerciale şi altele, în "Gazeta Transilvaniei", anul XVIII, nr.1, 5 ian. 1855.
67
Idem
68
Anton Kurz, O idee mobilizatoare cu privire la realizarea unei legături directe între Moldova şi Transilvania prin
trecătoarea Oituz, în Satelit, nr.88 şi 89, 4-5 nov. 1847, 365-366 şi 369-371.
69
Vezi: "Gazeta Transilvaniei", anul XXVIII, nr.2, 4 ian. 1864.
70
George Bariţiu, Transilvania, Braşov. Din Memorialul Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov, despre drumul de
fier, în "Gazeta Transilvaniei", anul XIX, nr.4, 15 ian. 1856.
71
Otto Fritz Jickeli, Der Handel Siebenbürger Sachsen in seiner geschichlichen Entwickburg, Sibiu, 1913, p.93.
72
Vezi Ştefan Pop, Politica noastră comercială şi convenţia cu Austro-Ungaria, Bucureşti, 1886, p.20.
73
Tarife nouă ale vămii, în "Observatorul" anul V, nr.16, din 28/14, martie 1882
74
Idem
75
Raportul Camerei Comerciale şi Industriale din Braşov pe 1880-1884, Braşov, 1886, p.23.
76
Ibidem, pe anul 1889, Braşov, 1890, p.11.
77
Rapoartele Camerei de Comerţ şi Industrie din Braşov pe anii 1891, p.21; 1892, p.16; 1893, p.13; 1894, p.14; 1895, p.34.
78
Idem, pe 1901, Braşov, 1902, p.10.
79
Idem
80
Cf. N.G.V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului românesc din Braşov, Bucureşti, 1928, p.143-144.
81
Ibidem, p.144.
82
Ibidem, p.144-145.
83
Anexa A. Intreprinderi industriale româneşti din districtul Braşovului (la 1850): 1. Fabrica de tors bumbac din Zărneşti,
proprietatea comerciantului Constantin Ioanovici, care toarce anual o cantitate de 40.000 funţi bumbac în valoare de 30.000
fl. M.C. dând zilnic de lucru la 35-40 de indivizi... ca retribuţie de 20 cruceri. Fabrica aceasta plăteşte anual salarii în sumă de
40.000 fl M.C. 2.Fabrica de iască din Braşov a lui Rudolf Orghidan şi a lui Bucur Pop, de o mare însemnătate pentru
economia ţării, pe de o parte pentru că asigură existenţa la o mulţime de oameni săraci şi pe de altă parte pentru că înlesneşte
acoperirea unor trebuinţe bine simţite. Traficul cu iască care se exportă la Triest pentru construirea corăbiilor şi pentru
fabricarea cauciucurilor, face anual circa 50.000 fl.M.C. 3. Importantele spălătorii de lână ale comercianţilor (este dat numele
a 11 comercianţi proprietari de întreprinderi industriale -manufacturiere n.ns.) din împrejurimile Braşovului ocupă zilnic de la
începutul lunii martie şi până la finele lunii octombrie 1500-2000 muncitori plătind în fiecare zi 300-400 fl.M.C. salarii.
Aceste stabilimente plătesc în fiecare an în lunile de vară salarii în valoare de 64.444.883,20 fl.M.C. şi trimit la Pesta, Viena,
Germania, Olanda etc. cel puţin 1.000.000 funţi lână spălată în valoare de 550.000 fl.M.C. 4. Cele 10 zahanale din judeţul
Braşovului pentru fabricarea seului, unde în fiecare zi sunt ocupaţi în medie 300-400 muncitori, cărora li se plătesc zilnic în
total 120-160 fl.M.C. Aceste zahanale în care se taie în lunile octombrie şi noiembrie cel puţin 100.000 de berbeci, oi şi capre
de la care se obţine 1.000.000 funţi seu, în valoare de 220.000 fl.M.C. plătesc salarii în ultimele luni de toamnă de 7.320-
9.760 fl.M.C..
Anexa mai enumeră numeroase întreprinderi în care erau folosiţi muncitori salariaţi sau se folosea munca la domiciliu ca cele
de postav, de oţet, fabrici de hârtie, tăbăcării, boiangerii, jucării, blănării, întreprinderi pentru fabricarea lemnului, prepararea
furnirului etc. (cf. N.G.V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului românesc din Braşov, Bucureşti, 1828, p.160-
163).
84
Ibidem, p.11.
85
Ibidem
86
George Bariţiu, Industria şi comerţul nostru, de la margini, 1 ianuarie, în: Gazeta Transilvaniei, anul XII, nr.2, 5 ian. 1850.
87
Idem.
88
Georgeta Penelea, Relaţiile economice dintre Ţara Românească şi Transilvania în epoca Regulamentară, în Studii şi
materiale de istorie modernă, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.21. Autoarea aduce ca exemplu cazul lui Robert
Brunschwig care în lucrarea sa Coup d'oeil sur l'histoire des foires a travers l'Islam, apărută în volumul La Foire, Bruxelles
1953, susţine că bâlciurile din lumea islamică şi Balcani au prosperat datorită partizilor de mărfuri aduse de negustorii saşi
din Transilvania.
89
Industrie und Handel der Siebenbürger Sachsen; (fără an); Der Handel derSiebenbürger Sachsen in seiner geschichtlichen
Entwicklung, Sibiu, 1913.
90
Otto Fritz Jickelli, Comerţul saşilor din Transilvania în dezvoltarea sa istoric ă, Sibiu 1913, p.921.
91
Idem, Industria şi comerţul saşilor din Transilvania, fără an, p.16.
92
N.G.V. Gologan, Cercetări privitoare la trecutul comerţului din Braşov, Bucureşti 1928, p.45, 55.
93
Ibidem, p.44-45.
94
Ibidem, p.35.
95
D.Z.Furnică, Documente privitoare la comerţul Românesc (1473-1868), Bucureşti 1931, p.465-466.
96
Ibidem, p.LV.
97
Ibidem, p.137.
98
Apostol Stan, Legăturile economice ale Ţării Româneşti cu Transilvania (1848-1859) în: Studii şi materiale de Istorie
Modernă, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.119; 120; 121.
99
George Bariţiu, Înlesnirea comunicaţiei: naintarea culturii şi a fericirii poporului, în "Gazeta Transilvaniei", anul X, nr. ,
28 iulie 1847.
100
Idem.
101
Drumul de fier pentru Ardeal, în "Telegraful Român", anul X, nr.95, 29 n. 1862.
102
Toader Ionescu, op.cit. p.221.
103
Drumul de fier prin Timişoara şi Braşov la Brăila, în "Telegraful Român", anul IV, nr.5, 18 ian.1865.
104
Chestiunea drumului de fier în Ardeal, în "Telegraful Român", anul X, nr.18, 4 martie 1862.
105
De la Senatul imperial, în "Telegraful Român", anul XIII, nr.37, 13/25 mai 1865.
106
Încă o dată calea ferată a Transilvaniei, în "Telegraful Român", anul XII, nr.41, 24 mai 1864.
107
În Transilvania construcţia de căi ferate a luat avânt după 1867. Înainte de această dată, exista o reţea de căi ferate numai
în Banat, şi aceasta redusă fiind creată de cercurile de afaceri austriece în scopul legării centrelor industriale ale Austriei cu
centrele carbonifere şi siderurgice de aici. Construcţia de căi ferate s-a dezvoltat cu întârziere de peste patru decenii faţă de
Anglia şi cu aproape trei decenii faţă de Austria (1838) sub dominaţia căreia se găsea. Vezi Toader Ionescu, op.cit., p.20.
108
G.Zane. Problemele industriei în literatura economică românească din Transilvania, în "Probleme economice", 22
(1969), nr.4, p.34-49.
109
H.Colan. Din istoricul învăţământului tehnic în Cluj. Comunicare la Sesiunea ştiinţifică Jubiliară oct. 1968, în "Institutul
Politehnic din Cluj". Anuar 1948-1968, Cluj, 1968, p.7-17.
110
H.Colan, T.Mihăilescu. Începuturile şi dezvoltarea învăţământului tehnic în Cluj, în "Institutul Politehnic din Cluj 1948-
1973". Itinerar istoric. Realizări Perspective. Cluj, 1974, p.5-22
111
George Bariţiu. Scrieri social politice. Studiu şi antologie de Victor Cheresteşiu, Camil Mureşan, George Em. Marica.
Editura Politică, Bucureşti, 1962; Viaţa şi ideile lui George Bariţiu. Studiu introductiv, antologie şi note de Radu Pantazi.
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964
112
H.Colan. Preocupările lui George Bariţiu şi ale Astrei pentru promovarea ştiinţelor tehnice în Transilvania. În "ASTRA -
125 de ani de la înfiinţare". Sibiu, 1987, p.411-421; H.Colan. George Bariţiu şi ştiinţele tehnice. Sesiunea "Academia
Română şi Transilvania". Cluj-Napoca 17-18 decembrie 1973, în "Magazin Istoric", 24 (1990), nr.7, p.25-27.
113
Câteva aşteptări. Asupra sărăciei ce se vede a ne copleşi în Transilvania, în "Gazeta Transilvaniei" II, 1839, nr.18, p.71-
72.
114
Suvenire din călătoria mea, în "Gazeta Transilvaniei", XV, 1852, nr.85-88, 98-102; Foaie pentru minte... XVI, 1853, nr.5,
7. Vezi şi G. Em. Marica. Notele de călătorie ale lui George Bariţiu, în "Anuarul Institutului de Istorie", Cluj, VI, 1963.
115
Ştiinţele tehnice, Familia I, 1865, nr.13, p.157-160; Gazeta Transilvaniei XXVIII, 1865, nr.77, p.312, nr.78, p.317-318 şi
în Protocolul Adunărei generale a V-a a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român ţinute în
anulu 1865 sub presidiulu Reverendiss. Vicepresiedinte alu Asociaţiunei, Timoteiu Cipariu, Sibiu, 1866, p.122-133.
116
11. Galaţi 9 Octobre, Gazeta Transilvaniei XXXVIII, 1875, nr.73, p.1-2.
117
Analele Societăţii Academice Române. Seria I, tomul X, Secţ. a II-a, 1877 şi tomul XI, Secţ. a II-a, 1878.
118
Transilvania XII, 1881, nr.1-2.
119
Un examen de mare sminteală şi câteva reflexiuni, în Transilvania II, 1869, nr.16, p.184-186.
120
Tipărită la Sibiu, 1884, 42 p. Vezi şi Transilvania XIV, 1883, p.149-156.
121
H.Colan. Activitatea lui George Bariţiu pentru înaintarea învăţământului şi ştiinţelor tehnice. Academia Română. I
Academica 3 (1993), nr.11(35), p.22; I Academica 3 (1993), nr.12(36), p.11-12; H.Colan. Ştiinţele tehnice, ASTRA şi unitatea
spaţiului românesc. A 93-a Adunare Generală a Astrei, Sfântu-Gheorghe, 17-19 octombrie 1997.
122
Anuarul I al Reuniunii sodalilor români din Sibiu, cuprinzând date de la întemeierea ei (1867) pân ă la 31 decemvrie
1899. În: Elena Dunăreanu, Almanahuri, anale, anuare sibiene. Biblioteca ASTRA, Sibiu, 1971; E.Dunăreanu. Calendarele
româneşti sibiene (1793-1970), Sibiu, 1970.
123
Transilvania XL, 1909, p.96-98
124
H.Colan. Spiritul ştiinţific în industrie. Sesiunea "Realizări şi tendinţe în inginerie. AGIR Cluj-Napoca, Orăştie, 1995, p.1-
4.
125
Două secole de siderurgie la Reşiţa, 1771-1971, Reşiţa 1971; D.Perianu. Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996. Editura
Timpul, Reşiţa, 1996
126
D.Maroianu, I.M.Ştefan. Maeştrii ingeniozităţii româneşti. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976.
127
M.Reinand et Fave. Du feu gregeois, des feux de guerre et des origines de la poudre a canon. Histoire de l'artillerie. Paris,
1845, p.220-221.
128
H.Colan. Aspects de l'histoire de la metallurgie en Roumanie, în NOESIS, Travaux du Comite Roumain d'Histoire et de
Philosophie des Sciences III, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.85-99
129
A.Bodin, G.Popescu, I.Valentin şi T.Beregic. Regiunea minieră Baia Mare. Monografie. Oficiul de documentare al
Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bucureşti, 1971, p.123-130
130
M.Mirel şi A.Ardas. Date privind începuturile învăţământului profesional în Transilvania, în "Acta Musei Napocensis",
1967, p.217-222.
131
Ertesito a Kolozsvari Magy. Kir.Allami fa es femipari szakiskola es kapcsolatos szaktanfolxamok mukoderol az 1911-12
tanevben XXVI szam, Kolozsvar, 1912.
132
Idem, p.27-29.
133
I.Moisil. Românii ardeleni din Vechiul regat şi activitatea lor până la războiul întregirii neamului. Extras din monografia:
"Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p.41-43 şi 50-54.
134
N.Leonăchescu. Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti. Vol.I. Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p.228-292.
135
H.Colan. Contribuţii ale marilor noştri chimişti, fizicieni şi economişti din secolul al XIX-lea la dezvoltarea ştiinţelor
tehnice în România. Zilele Academice Istorice. "150 de ani de la Academia Mihăileană". Iaşi, iulie 1985.
136
P.S.Aurelian. Opere economice. Editura Academiei, 1967.
137
H.Colan. Ştiinţa metalelor în România în prima jumătate a secolului al XX-lea (1900-1948), în "Metalurgia", 34 (1982),
nr.4, p.208-216
2.8. ROMÂNIA MICĂ - PIEMONTUL TUTUROR ROMÂNILOR - ÎN
SPRIJINUL FRAŢILOR ASUPRIŢI DIN TRASILVANIA, BUCOVINA ŞI
BASARABIA ÎNTRE 1866-19191

2.8.1. România mică - în sprijinul fraţilor asupriţi din Transilvania

Iniţial ne propunem să realizăm două mici sinteze paralele între evoluţia politică a
românismului de peste Carpaţi şi cel din Transilvania de la 1848 până la 1866 cu scopul de a evidenţia
mersul lucrurilor, sensurile majore ale luptei pentru libertate şi unitate. Fără a pune în antinomie
programele din 1848 cu cele elaborate de Divanurile Ad-hoc din 1857, noi considerăm că îndeosebi
ultimele s-au dovedit a fi lucrative, realiste şi compatibile cu structura societăţii româneşti din acea
perioadă. Dacă anul 1848 a exprimat unele deziderate de înnoire şi modernizare pe baze europene a
societăţii, fără să intuiască soluţiile concrete de adaptare a principiilor democraţiei la condiţiile
concrete româneşti - de fapt nici timp n-a existat în acest sens -, programele din 1857 au reuşit de fapt
ca preluând spiritul lui 1848 să găsească metodele de acţiune, să opereze cu practicile interne şi
internaţionale care au stat la bază şi au dus la edificarea statului şi a societăţii moderne din România.
Cu alte cuvinte putem afirma că anul 1857 pus în lucrare până în 1866 s-a dovedit a fi un 1848
posibil şi aplicabil în practica vieţii de stat prin care s-au realizat programele legate de edificarea
statului modern şi de înfăptuire a reformelor neapărat necesare pentru mersul înainte al societăţii
româneşti şi pentru racordarea ei la tot ce avea mai bun în materie de guvernare constituţională şi
democratică Europa acelor ani.
Generaţiile liderilor politici din 1857 au considerat revendicările formulate la Bucureşti şi Iaşi
ca reprezentând adevăratul program al naţiunii române. Deputaţii aleşi în Divanurile Ad-hoc s-au
considerat şi au fost consideraţi singurii îndreptăţiţi să reprezinte poporul şi să exprime în numele lui
principiile şi formele cu care şi prin care urmau să se opereze crearea structurilor noi de stat, să se
organizeze viaţa publică şi privată a cetăţenilor. Acum a început să se aplice în societatea românească
norma sigură a democraţiei europene potrivit căreia numai aleşii unei naţiuni o puteau reprezenta şi
erau îndreptăţiţi să se exprime în numele ei.
Nimeni n-a mai putut considera ca în anii anteriori şi nici n-a mai fost posibil să convingă cu
speranţe de succes opinia publică că oamenii de la Bucureşti sau Iaşi au fost "complotişti", "rebeli",
aduşi la putere de revoluţii mai mult sau mai puţin "anarhice" sau că ei n-ar reprezenta poporul. Sursa
legitimităţii deputaţilor din Divanurile Ad-hoc a fost de acum înainte racordată la practicile electorale
şi parlamentare ce s-au aplicat în cele mai avansate state şi societăţi din Europa sau din o parte a lumii
în care au funcţionat sistemele democraţiei politice şi cetăţeneşti. În concluzie programele din 1857 au
fost considerate obligatorii şi impuse de situaţii ca atare, atât în interior cât şi în exterior, în faţa
puterilor garante amice sau mai puţin amice, pe baza normei că în numele poporului român puteau
vorbi în primul rând aleşii lui legali.
Deputaţii români din 1857, trecuţi prin focul revoluţiei şi al anilor de exil, au devenit mai
realişti, mai circumspecţi, au conspectat cu grijă şi în mod diligent spectrul relaţiilor diplomatice
europene pentru a-l folosi eficace în vederea realizării dezideratelor naţionale şi politice ale
momentului istoric dat. Ei au ştiut să demonstreze necesitatea îmbinării intereselor româneşti cu cele
ale Europei Centrale şi Apusene în vederea realizării nu numai al unui progres statal şi social
românesc, ci şi pentru asigurarea unui climat de pace şi de siguranţă în această frământată zonă a
continentului unde interesele unor mari puteri s-au interferat nu odată cu cele ale tinerelor naţiuni
pornite pe drumul realizării libertăţii şi unităţii lor politico-statale.
Unele dintre marile puteri au realizat că în Europa Centrală şi Răsăriteană a devenit neapărat
necesară respectarea şi aplicarea principiului naţionalităţilor ca normă de drept internaţional şi de
croire a sistemului de frontiere de stat, dacă se dorea menţinerea păcii şi evitarea unor conflicte
repetate şi prelungite în această zonă. Prima mare putere care a dat tonul în acest sens a fost Franţa lui
Napoleon al III-lea. Prusia şi Piemontul, direct interesate să înlăture depăşita şi desueta fărâmiţare
statală feudală sau să-şi elibereze teritoriile locuite de etniile lor majoritare aflate sub dominaţie
străină, au fost şi ele partizane fervente ale aplicării principiului. Acestea au reuşit să creeze tinerele
state naţionale moderne şi unitare prin care s-a realizat dealtfel şi evoluţia de la istoriile italienilor şi
germanilor sau italiană şi germană la istoria Italiei şi Germaniei în sens politico-statal modern opus
însă normelor şi structurilor medievale.
Principiul naţionalităţilor a fost aplicat - chiar dacă într-o formă indirectă - şi în cazul
Principatelor Române în cadrul favorabil al dezbaterilor şi hotărârilor Congresului de Pace de la Paris
din 1856. Populaţia din Principate a primit de la acest for internaţional dreptul de a-şi alege legal
deputaţii naţionali care să exprime în mod tot legal şi disciplinat doleanţele ei privind organizarea
noilor forme şi structuri de stat. Forma a fost indirectă deoarece deputaţii naţiunii române au fost
investiţi cu voturi consultative, cele deliberative fiind rezervate pe seama reprezentanţilor puterilor
garante.
Important a fost însă faptul că s-a făcut primul pas, s-a creat breşa ce s-a lărgit mereu până s-a
ajuns ca principiul naţionalităţilor să fie aplicat încet dar sigur, pe etape, în spiritul hotărârilor aleşilor
poporului şi al respectării dorinţelor şi intereselor lui fundamentale. Ilustra generaţie şi elită politică
din 1857 a găsit o subtilă şi realistă modalitate de a face hotărârile Divanurilor Ad-hoc obligatorii
pentru toţi din interior şi din exterior utilizând celebra şi utila tactică a faptului împlinit. Cu alte
cuvinte această generaţie cu studii universitare în Apus, ce n-a făcut doar politică ci a scris istorie,
literatură, filozofie, a sprijinit artele şi teatrul, a cunoscut foarte bine mediile diplomatice şi
guvernamentale, partidele şi presa democratică sau nu din Europa, şi a realizat că prin concursul
marilor puteri garante amice vor fi anihilate toate piedicile puse de puterile garante neprietene ale
Unirii Principatelor.
Într-adevăr între 1857 şi 1866 Unirea Principatelor într-un singur stat numit România,
instalarea principelui străin dintr-o mare dinastie europeană şi a unui regim monarhic parlamentar,
respectarea autonomiei şi fiinţei statului naţional, neutralitatea, au prins succesiv viaţă, s-au aplicat şi
au fost integrate definitiv şi ireversibil în structurile politice şi diplomatice europene. Prin aplicarea
tacticii faptului împlinit şi cu concursul mai mult sau mai puţin discret sau direct al puterilor garante
amice toate piedicile puse în calea realizării programelor din 1857 au fost devansate şi înlăturate.
Rupând relaţiile diplomatice cu Poarta, acestea au zădărnicit manevrele separatiste din Moldova
inspirate de Austria şi Turcia şi sprijinite de Anglia.
Dar ceea ce a fost şi mai important a fost faptul că până şi Compromisul anglo-francez de la
Osborne, din 1857, devenit public în august 1858 la Paris, a fost modificat cu timpul în sensul dorit de
naţiunea română prin anularea de facto şi apoi şi de iure a multor restricţii stipulate în Convenţia
elaborată de puterile garante. În acelaşi timp deputaţii naţiunii române au protestat cu vehemenţă
împotriva restricţiilor rămase în vigoare şi au afirmat cu tărie şi în mod deschis, pentru a auzi şi
prietenii şi neprietenii, că poporul român nu va renunţa la nici o revendicare formulată legal în 1857.
Instalarea principelui străin dintr-o mare dinastie europeană - care să nu fie înrudită cu
dinastiile străine vecine sau sub influenţa marilor imperii limitrofe Turcia, Austria şi Rusia - a fost
motivată ca strict necesară şi obligatorie pentru asigurarea unui coeficient de siguranţă în plus, ca
materializarea obţinerii unui scut internaţional pentru respectarea autonomiei interne de stat şi
interzicerea repetatelor şi îndelungatelor ocupaţii militare a Principatelor Române, multă vreme teatrul
de război între cele trei state multinaţionale absolutiste. Cerinţa a derivat în această paradigmă şi din
spaţiul geo-politic al Principatelor situate ca într-o scufundătură a şanţului damnaţilor lui Dante între
cele trei state mari care pe deasupra mai deţineau însemnate provincii cu majorităţi etnice româneşti:
Dobrogea, Basarabia de Nord, Bucovina, Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul.
Dar aducerea principelui dintr-o mare dinastire europeană din centrul sau vestul continentului
a fost formulată nu numai din motivul de a avea o contrapondere împotriva Romanovilor,
Habsburgilor sau Sutlanilor ci şi din necesitatea de a racorda România, pornită pe noul drum al
modernizării statale, social-economice, instituţionale cu structurile mobile şi benefice ce au funcţionat
în Europa şi anume în statele cu economii şi culturi avansate, cu regimuri constituţionale, unde s-a
realizat o simbioză sănătoasă între interesele generale naţionale de stat şi drepturile si libertăţile
individului sau cetăţeanului.
A fost de asemenea necesară eradicarea principilor viageri români, a luptelor interne pentru
tron între principii indigeni şi clientelele lor care au generat numeroase abuzuri, au întreţinut corupţia
şi venalitatea pentru ocuparea funcţiilor şi au subminat forţa şi coeziunea internă a statelor şi societăţii
româneşti. Pe de altă parte aducerea unui principe străin şi funcţionarea principiului eredităţii în
ocuparea tronului a eliberat energiile principilor români şi ale clientelelor lor interne, le-a deturnat
definitiv de pe terenul luptelor intestine pentru ocuparea postului suprem în stat şi le-a concentrat
benefic în opera de regenerare şi de modernizare a societăţii, în concurenţa electorală şi parlamentară,
unde s-au respectat normele constituţionale şi voturile s-au obţinut pe baza meritelor deţinute de
partide şi de personalităţile lor faţă de stat şi de naţiune.
Dar în 1857 şi în anii următori marile puteri defavorabile Unirii Principatelor, dar şi Rusia ce a
susţinut-o până în 1863, s-au împotrivit îndeplinirii dezideratului naţional emanat legal şi democratic,
de deputaţii poporului român privind aducerea şi instalarea unui principe străin. Puterile limitrofe au
fost conştiente că un principe român la Bucureşti putea fi mai uşor intimidat sau chiar înlăturat, fără
riscuri majore şi mari complicaţii internaţionale, decât un principe străin dintr-o mare dinastie
europeană. Cu toate piedicile internaţionale ce au părut atunci insurmontabile, partida naţională a
afirmat în 1859 că în virtutea adevărului major bazat pe votul exprimat democratic şi legal în 1857
naţiunea nu renunţa la aplicarea integrală a programului elaborat de Divanuri şi la aducerea unui
principe străin.
Însuşi Cuza a declarat în 1859, în consens cu Adunarea Electivă a Moldovei şi cu partida
naţională din Principatele Unite, că el a primit tronul ca pe un depozit sacru şi că va lupta alături de
ceilalţi fruntaşi politici pentru aplicarea integrală a programului din 1857 şi instalarea principelui
dintr-o mare dinastie europeană când va veni timpul şi împrejurările interne sau externe vor solicita şi
vor permite aplicarea acestui deziderat. De altfel Cuza ca deputat legal ales de naţiune în 1857 a
considerat valid şi tot atât de legal propriul său vot privind aducerea principelui străin.
În 1859 agenţii diplomatici români au obţinute recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza din
partea Franţei, Angliei, Rusiei, Prusiei şi Piemontului. Însăşi dubla alegerea s-a făcut cu
consimţământul tacit al Franţei din moment ce Parisul a transmis încurajări şi felicitări pentru votul din
24 ianuarie 1859 care a confirmat poziţia constantă a Franţei de sprijinire a Unirii şi infirmat-o pe cea
a Austriei, adversara ei. Tot în 1859 Franţa şi Sardinia au învins Austria la Magenta şi Solferino după
care Viena a fost nevoită şi ea să recunoască dubla alegere, fapt repetat şi de Turcia, rămasă singură şi
izolată.
După o abilă şi intensă activitate diplomatică a fost depăşită faza existenţei a două guverne şi a
două parlamente şi în ianuarie 1862 s-a întrunit la Bucureşti guvernul şi parlamentul unic al
Principatelor Unite. Dar Austria şi Turcia au reuşit tot pe cale diplomatică să introducă restricţia gravă
că unirea guvernamentală şi legislativă este validă numai pe timpul vieţii lui Cuza. Din acest moment,
pentru oamenii politici lucizi, realişti şi lucrativi a devenit şi mai clar că întoarcerea la revendicarea
instalării unui principe ereditar dintr-o mare dinastie europeană - la care era greu să-i impui asemenea
restricţii umilitoare - a redevenit actuală şi în mod obiectiv necesară. Lipsa eredităţii la principii
autohtoni, recunoaşterea domniei doar pe viaţă, - aşa cum fusese şi în 1829 -, şi repetarea aceloraşi
restricţii la unificarea administrativă şi legislativă n-au fost de natură să întărească tânărul stat modern
român, consistenţa şi continuitatea lui în timp.
Desigur meritele lui Cuza au fost şi rămân majore în istoria naţională şi socială a statului şi a
naţiunii române moderne. Dar liderii români i-au reproşat tendinţele de guvernare neconstituţională,
starea haotică a finanţelor, neplata salariilor funcţionarilor şi a corpului didactic, reprimarea unor
mişcări de stradă din Bucureşti în 1865. Din aceste motive neîncrederea aparentă în viitor şi în tinerele
instituţii statale deşi răspândită fără temeiuri sau motivaţii adânci în societatea românească de atunci,
au fost totuşi parţial îndreptăţite. Asemenea greutăţi sunt poate inerente oricărui început care deschide
sau vrea să deschidă drumul spre o societate cu adevărat modernă.
Dar marele pericol pentru existenţa statului modern a venit din exterior începând din 1863
când Rusia a trecut de partea Austriei şi Turciei şi a devenit adversară încarnată a Unirii Principatelor
după ce până atunci a fost susţinătoarea ei cu rezerva ca la Bucureşti să nu fie adus un principe străin
dintr-o dinastie europeană. În acel an Rusia a încercat o ocupare tripartită ruso-austro-turcă a
Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti sub motivul pueril că ţarul a fost jignit de
guvernul din Bucureşti care i-ar fi "spoliat" de importante averi pe protejaţii săi adică călugării
ortodocşi din Athos sau Patriarhia din Constantinopol prin secularizarea averilor mănăstireşti închinate
amintitelor foruri din exterior. Intervenţia energică a lui Napolean al III-lea care a apărat dreptul
impresciptibil al unui guvern de a etatiza 25 % din averile agricole ale ţării ce până atunci au aparţinut
străinilor şi a amintit că orice intervenţie în Principatele Unite fără acordul unanim - imposibil de atins
- al puterilor garante constituie un cassus belli, au împiedicat pentru moment transpunerea proiectului
rus în practică.
Adevăratul motiv care a determinat Rusia să ţese intrigi împotriva statului român a fost
nostalgia după poziţia ei de mare putere riverană la Dunăre pierdută odată cu Basarabia de Sud prin
Tratatatul din 1856. Despărţirea Moldovei de Muntenia, încălcarea acestui tratat, nesocotirea punctelor
programatice româneşti din 1857 au devenit ţeluri ale diplomaţiei imperiale ruse pe linia recâştigării
sudului Basarabiei şi a poziţiilor ei militare şi strategice din Marea Neagră ce fusese neutralizată după
Războiul Crimeii pentru a nu deveni un lac rusesc.
Timorată de intervenţia energică a Franţei în 1863, Rusia şi-a reluat însă planurile ostile Unirii
elaborând minuţios alte proiecte până în 1866 când şi-a concentrat trupe pe Prut în timp ce Turcia a
făcut acelaşi lucru pe Dunăre. Rusia şi-a pregătit prinţul ce urma să-l instaleze la Iaşi într-o Moldovă
ruptă de Bucureşti care trebuia să-i restituie Basarabia de Sud ca semn de recunoştinţă. În 1865-1866
limbajul diplomatic al Rusiei s-a îndreptat şi a atacat deschis şi brutal Unirea Principatelor spre
satisfacţia Turciei şi Austriei care au regretat de la bun început realizarea ei. Pericolele externe,
incertitudinile şi conflictele interne, inclusiv unele manifestaţii separatiste de la Iaşi alimentate de ruşi
dar şi de unii români total neinspiraţi şi ieşiţi din mentalul sănătos creat de impactul principiului
naţionalităţilor asupra zonei central-estice europene de atunci, au adus pe ordinea de zi necesitatea
realizării neîntâziate a programului din 1857 în totalitatea lui.
Având girul politic şi moral al voturilor naţiunii şi al partidei ei, elita politică şi militară
românească, fiind conştientă că destrămarea României Mici ar fi dat lovitura fatală şi perspectivei
viitoare a făuririi României Mari, a realizat o paşnică şi benefică revoluţie de sus salvând Unirea prin
aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi aplicarea principiului eredităţii dinastice.
Plecând de la premiza că atunci când eşti atacat sau în pericol de a fi atacat de doi lupi mari şi singur
nu poţi să-ţi aperi casa sau să te aperi de tine însuţi e bine să aduci un urs puternic la Bucureşti,
realizatorii aducerii unui principe provenit din una din marile dinastii europene, mai veche şi mai
puternică ca Romanovii şi după cum se va vedea în vara lui 1866 cu mult mai tare decât Habsburgii,
au pus din nou marile puteri garante şi Europa în faţa faptului împlinit şi au dovedit că succesele
repurtate de aplicarea principiului naţionalităţilor în zonă trebuie să rămână şi rămân ireversibile.
În 1866 Principatele Unite au devenit România, unitatea guvernamentală şi legislativă de stat
au fost recunoscute fără limitări de nici un fel odată cu aplicarea principiului eredităţii pentru membrii
familiei Hohenzollern; în 1867-1871 s-au bătut monedele naţionale de bronz şi aur cu inscripţia Carol,
Domnul României, s-au dezvoltat sistemul bancar şi industrial, s-au construit primele căi ferate, a fost
întărită şi înzestrată armata şi s-au deschis perspectivele imediate ale declanşării acţiunilor diplomatice
şi militare pentru obţinerea Independenţei depline de stat. Toate aceste succese s-au răsfrânt benefic
asupra stării de spirit a conaţionalilor din cele trei microclimate ale românismului asuprit de ruşi,
austrieci şi unguri în Basarabia de Nord, Bucovina şi Transilvania. Acestea s-au mişcat concentric în
jurul Buureştiului şi a statului modern - deocamdată princiar şi mai apoi regal - ce a devenit şi va
deveni din ce în ce mai mult un fel de "Piemont" al tuturor românilor. Practic vorbind se poate
conchide că drumul parcurs de românismul de dincolo de Carpaţi între 1848-1866 a fost un drum
ascendent, de la rău şi regres, de la intervenţii externe brutale şi malefice spre bine şi progres, spre
accesul la scutul internaţional protector al autonomiei interne de stat care i-a asigurat şi i-a impulsionat
evoluţia spre independenţă.2
Nu acelaşi lucru se poate spune despre evoluţia românismului din Transilvania între
1848-1866 care de la speranţe şi realizări parţiale în 1863-1864 a ajuns la pierderea autonomiei şi a
legislaţiei care a recunsocut pe seama românilor ardeleni naţionalitatea politică şi limba oficială,
coordonate cu cele maghiare şi germane în Marele Principat (deci minus Banat, Crişana, Maramureş,
Crasna, Zarand, Solnocul de Mijloc, Cetatea de Piatră). În epoca modernă, sub impactul principiului
naţionalităţilor în ofensivă în Europa secolului al XIX-lea, s-a afirmat conceptul fundamental al
Transilvaniei ca patrie modernă a celor mulţi şi asupriţi, deci ca patrie română, opus conceptului
feudal, bazat pe sabie şi cucerire, de Marele Principat nobiliar maghiar. În programele naţionale
româneşti acest concept democratic ce urmărea să transpună etnicul în structurile politicului prin
intermediul principiului naţionalităţilor apare formulat din ce în ce mai clar şi mai limpede3. El s-a
structurat şi manifestat pe două direcţii. Românii fiind majoritari urmau să deţină majoritatea locurilor
de deputaţi în Dietă, de funcţionari în Guberniu, comitate, scaune săseşti dar pe baza principiului
numărării sufletelor în toate aceste foruri centrale sau locale trebuiau să-şi găsească locul cuvenit şi
proporţional şi reprezentanţii ungurilor şi saşilor (primii din scaunele secuieşti urmând a fi majoritari).
Democratismul acestor programe s-ar fi răsfrânt armonios şi concomitent asupra majorităţii şi
minorităţilor etnice.
Dar sute de ani, atât sub turbanele sultanilor cât şi sub hlamidele Habsburgilor, puterea locală
de stat a fost deţinută cu titlu de monopol de status et ordines, de nobilimea maghiară şi patriciatul
săsesc structurate de sistemul 3+4 care au exclus din diete, comitate şi scaune pe reprezentanţii
românilor. În epoca modernă când nobilimea maghiară liberală şi radicală, dar într-o măsură oarecare
şi cea conservatoare, se transformă într-o forţă politică conducătoare a propriei naţiuni în lupta pentru
o guvernare constituţională şi parlamentară, instrumentele puterii locale de stat ca Dietele, comitatele,
scaunele, Curtea Supremă de Justiţie din Pesta, Tabla Regală din Târgu Mureş s-au transformat şi ele
devenind din foruri nobiliare foruri naţionale unde ungurii au deţinut poziţii cheie atât în Banat,
Crişana, Maramureş, Partium cât şi în Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal).
Practic vorbind, în întreaga Ungarie habsburgică (inclusiv în teritoriul autonom al Coroanei
Sf.Ştefan care a fost Marele Principat al Transilvaniei), stat component şi asociat cu Austria istorică şi
formând împreună "unitarul şi indivizibilul" Imperiu habsburgic naţiunea maghiară s-a situat sub tron
şi sub regimul metternichian dar peste români şi slavi ocupând poziţia de la mijlocul piramidei.
Partida naţională a luptat pentru răsturnarea absolutismului monarhic şi instituirea unui regim
monarhic parlamentar şi constituţional maghiar, pentru modernizarea societăţii prin ştergerea iobăgiei
şi împroprietărirea ţăranilor, acordarea libertăţilor individuale şi cetăţeneşti şi pe baza lor egalitatea în
faţa legii, impozibilitatea nobililor şi aplicarea impozitelor proporţional cu veniturile etc. Multe din
aceste revendicări programtice s-au integrat armonios în structurile regimurilor democratice europene
fiind benefice şi dublate toate de dreptul ungurilor de a-şi apăra naţionalitatea şi limba, de a nu deveni
austrieci şi supuşi ai unei Austrii Mari sau ai acelei Gesamtmonarchie visate de unii Habsburgi sau
cancelari vienezi.
Dar democraţia socială şi cetăţenească n-a fost extinsă din păcate asupra celei
politico-naţionale întrucât ideologii şi politicienii maghiari au declarat că pe teritoriul Ungariei
Coroanei Sf.Ştefan "fiecare om trebuie să fie om şi ungur", că urma să existe o singură naţiune şi
limbă politică, cea maghiară, întărirea unităţii şi funcţionalităţii lor fiind considerată sinonimă cu
consolidarea arterelor inteligenţei, libertăţii şi "democraţiei". Proclamarea axiomatică a identităţii
dintre statul medieval sau istoric croit în vechime prin sabie şi cuceriri şi statul naţional maghiar unitar
şi indivizibil în condiţiile în care la 5 unguri au existat 11 neunguri între Carpaţi şi Fiume, declaraţiile
deschise că etnicul sau factorul genetic nu generează drepturi naţionale colective ci doar acomodarea
deja multiseculară la acelaşi sistem statal şi juridic maghiar ar fi de natură să se impună în noua viaţă
şi structură politică sau publică "modernă", au ameninţat grav interesele politice ale nemaghiarilor din
stat sortiţi să devină simple umpluturi sau lipituri ai unicei naţiuni civile maghiare şi cetăţeni supuşi
ascultători ai noului stat. Cu alte cuvinte deşi ungurul nu trebuia să devină austriac sau cetăţean al unei
Austrii Mari, prin paradigma ideologiei şi a viitoarei constituţii maghiare românii, slovacii, sârbii,
rutenii, croaţii urmau să devină din punct de vedere politic unguri şi cetăţeni ai unei Ungarii Mari.
Puternica nobilime şi aristocraţie maghiară liberală sau conservatoare a reuşit să limiteze
regimul absolutist monarhic şi prin Diete, comitate, sistemul juridic ungar local comitatens dar şi
central din Pesta şi Târgu Mureş să-şi păstreze puterea politică care împreună cu instituţiile monarhice
habsburgice au exercitat o stăpânire duală habsburgo-nobiliară asupra maselor neprivilegiate din
Ungaria şi Transilvania. Puterea centrală a deţinut poziţii solide în Camera de Sus a Magnaţilor, în
Cancelariile Aulice ale Ungariei şi Transilvaniei, Consilium Locumtenentiale şi Guberniu iar puterea
locală în Camera Reprezentanţilor şi comitate ce-şi alegeau congregaţiile, funcţionarii (alispán,
táblabiró, föjegyzö etc.), aveau închisori proprii, administrau cercurile, adunau impozitele şi recruţii,
încartiruiau trupele, administrau justiţia, fixau preţul alimentelor şi a zilelor de muncă, controlau
constituţionalitatea legilor şi modul corect sau incorect al aplicării lor pe baza constituţiei maghiare
prin intermediul deputaţilor aleşi în Diete.
Puterea centrală neavând pârghii în administraţia locală de stat, deci în comitate, nobilimea a
operat între 1806-1842 introducerea limbii maghiare la acest nivel, fenomenul fiind progresist acolo
unde ungurii au fost majoritari, deoarece a echivalat cu administrarea poporului în limba lui, şi
reacţionar unde au fost minoritari, întrucât a însemnat administrarea poporului într-o limbă străină lui.
Cu alte cuvinte nobilimea a înlocuit latina şi germana cu maghiara dar n-a admis folosirea limbilor
slave sau a limbii române în comitatele unde neungurii au fost majoritari. De asemenea limba
maghiară a fost declarată ca limbă dietală a Ungariei în 1844 şi a Transilvaniei în 1847 şi a fost
folosită în tot aparatul de justiţie de sus până jos. Din aceste motive, încă înainte de 1848, în
numeroase comitate s-au ivit conflicte între neunguri şi unguri, primii în număr de 8.388.443 neavând
niciun interes să constituie alături de ultimii în număr de 4.542.738 simple umpluturi sau lipituri la
unica naţiune civilă maghiară.
Dacă principiul naţionalităţilor a fost interpretat incorect şi în mod eclusivist de şefii maghiari
prin decretarea necesităţii făuririi unui stat naţional maghiar unilingv, centralizat şi unitar în jurul
Pestei atunci când în realitate acesta era multinaţional şi poliglot, liderii nemaghiari l-au sesizat şi l-au
propus aplicat corect prin recunoaşterea drepturilor naţionale colective şi pe seama nemaghiarilor şi
instituirea unui sistem statal în care etnicul să pătrundă în politic şi toate naţiunile, odată recunoscute
în mod legal şi parlamentar, să fie egale între ele, coordonate unele cu altele şi nu subordonate sau
integrate celei ungare.
Dar şefii politici unguri n-au avut niciun interes să extindă democraţia socială şi cetăţenească
în domeniul naţionalului deoarece acest lucru ar fi echivalat cu pierderea treptată dar ireversibilă a
teritoriilor în care nemaghiarii au fost majoritari: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Partium,
Slovacia, Voievodian Sârbă, Croaţia, teritoriile slovene din zona Muraköz şi cele rutene. Menţinerea
acestor teritorii şi popoare sub dominaţia naţiunii maghiare n-a fost posibilă decât în condiţiile
păstrării rolului conducător al aristocraţiei şi nobilimii maghiare şi în noua societate modernă.
Acest lucru s-a putut opera prin recunoaşterea dreptului general de vot pentru nobilime,
inclusiv cea mică, acordarea automată a jumătate din locurile congregaţiilor comitatense pe seama
viriliştilor, deci a marilor proprietari ce plăteau cele mai consistente impozite statului, mai întotdeauna
şi mai peste tot nobili unguri şi împărţirea celeilalte jumătăţi pe seama cetăţenilor unguri get-beget,
deci cei maghiari şi genetic şi politic şi a "ungurilor" de buze valahe, slave, germane, evreieşti, armene
etc. care plăteau un impozit fixat legal censul fiind egal atât pentru parlament cât şi pentru adunările
administraţiei locale de stat.
Legile electorale au favorizat în alegerile parlamentare elementele urbane, unele localităţi mici
dar privilegiate ce au ales tot atâţia deputaţi câţi au ales electorii din comitate întregi, astfel că prin
arondări, censuri ridicate de avere şi prin menţinerea unor avantaje pe bază de naştere s-au asigurat
majorităţi maghiare atât în parlament cât şi în congregaţiile comitatense. Posturi importante şi
mănoase au fost rezervate în continuare şi cu predilecţie artistocraţiei şi nobilimii în guvern, justiţie,
diplomaţie, armată, ierarhiile bisericeşti dar şi pe seama acelei categorii sociale nefaste numite gentry
care a ocupat cele mai importante şi mai numeroase poziţii în administraţia locală de stat.
Cu alte cuvinte, nici măcar în acest domeniu nu s-au acordat poziţii proporţionale conducerilor
naţionale ale nemaghiarilor cu scopul ca aceste foruri locale să depindă şi mai strâns de guvernul
central din Budapesta care, pe deasupra, numea şi comiţii supremi ai comitatelor Ungariei. De fapt
legătura indestructibilă dintre ungurism, prelungirea supremaţiei lui asupra nemaghiarilor prin
centralismul maghiar de stat şi păstrarea rolului conducător al nobilimii şi artistocraţiei în societate a
fost mărturisit de Szechenyi în 1844 în Camera Magnaţilor când a afirmat: "Noi ne aflăm în asemenea
condiţii încât maghiarismul este în raport direct cu nobilimea şi aristocraţia şi trebuie să recunoaştem
că în această situaţie orice democraţie subminează naţiunea".4
Széchenyi şi mulţi liberali din partida lui au avut merite imense în asigurarea progresului
naţiunii, limbii maghiare, a funcţionării Academiei Juridice, în dezvoltarea artelor şi teatrului naţional
dar în acelaşi timp au afirmat că trebuie să facă şi din pietre unguri deoarece pe baza dictonului
"mănâncă dacă nu vrei să fii mâncat" numai prin maghiarizare ar fi salvată ungurimea de pericolele
slavizării, germanizării sau românizării. Intuind că e greu să-şi transpună programele în practică atât
împotriva nemaghiarilor cât şi eventual contra dinastiei şi austriecilor, liberalii unguri au pledat încă
înainte de 1848 pentru o alianţă cu liberalii austrieci, pentru răsturnarea concomitentă a regimului
absolutist şi instituirea a două regimuri monarhice parlamentare ce urmau să funcţioneze pe baza
constituţiilor maghiare şi austriece.
Şefii unguri au plecat de la premiza - realistă dealtfel - că în afară de maghiari şi de austrieci
nici o altă naţiune nu avea interes să se păstreze intregritatea Ungariei Coroanei Sfântului Ştefan şi a
Austriei istorice, deci a celor două state asociate şi componente care pe baza vechilor legi
habsburgo-nobiliare şi a Sancţiunilor Pragmatice, au format împreună "unitarul şi indivizibilul"
Imperiu bicefal.
Széchenyi şi partida lui au urmărit ca viitorul guvern liberal maghiar să colaboreze strâns cu
un viitor guvern liberal austriac şi prin intermediul Vienei în Ungaria să pătrundă capital nu numai din
partea vestică a Moharhiei habsburgice dar şi din Europa Occidentală pentru a o transforma într-o ţară
agro-industrială şi bancară modernă. Széchenyi, Deák, Eötvös şi până la un moment dat chiar şi
Kossuth - deşi au adoptat un ton vehement faţă de regimul metternichian - au insistat deosebit de mult
asupra alianţei strict necesare - din punctul lor de vedere - între Ungaria istorică şi Austria istorică.
Liberalii unguri au prevăzut şi au militat pentru regim monarhic parlamentar, pentru o societate
modernă din punct de vedere social şi cetăţenesc, cu proprietari liberi mici, mijlocii sau mari, cu
egalitate individuală, impozit proporţional pe venit etc. într-o Ungarie care potrivit Sancţiunii
Pragmatice urma să facă parte din Monarhie dar să se guverneze după propriile ei legi şi constituţii.
Realiştii au intuit că o Ungarie independentă făurită ca stat naţional unitar atât împotriva
neungurilor cât şi eventual contra Dinastiei şi austriecilor era imposibil de realizat şi au preferat
formula alianţei austro-maghiare, a conservării celor două state ale Monarhiei împotriva tendinţelor
descentralizatoare ale tuturor naţiunilor nemaghiare şi negermane.
În acest sens Széchenyi i-a scris chiar şi lui Metternich că austriacul ar trebui să fie vânătorul
iar ungurul gonaşul pentru ca amândoi să stăpânească vânatul achiziţionat până atunci, deci teritoriile
şi popoarele cucerite în trecut de statele istorice menţionate. El a militat deschis pentru alianţa dintre
cele două guverne austriace şi ungur care să-şi respecte reciproc interesele şi să se sprijine în
domeniile esenţiale ale vieţii publice împotriva oricărui pericol intern sau extern. Şeful liberalilor a
fost consilier în Consilium Locumtenentiale, a efectuat lucrări de modernizarea a capitalei Ungariei
dar, exasperat de accentele absolutiste ale lui Metternich, a afirmat deschis că ţara lui nu trebuia să
meargă nici spre Metternich, nici spre Madarasz, deci spre extrema stângă, ci spre constituţia gândită
şi propusă de partida ce o conducea.
A doua figură a liberalismului maghiar Deák Ferenc, pătruns de frica slavilor şi a unei puteri
externe care-i va putea sprijini şi dornic să păstreze statul în frontierele istorice, şi nu numai cel
maghiar dar şi cel austriac, a afirmat clar că dacă ungurii şi austriecii nu-şi rezolvă conflictele şi nu se
vor sprijini unii pe alţii, în viitor s-ar putea ca una şi aceeaşi zi fatidică să aducă ruina Ungariei şi
Austriei şi o dată cu ele dispariţia întregului Imperiu habsburgic.
În aceste condiţii nu este de mirare că Deák, Széchenyi, până şi Kossuth, au refuzat înainte de
1848 propunerile emisarilor polonezi ai prinţului Adam Czartoryski ca maghiarii, slavii şi românii să
iniţieze o vastă luptă antidinastică şi antiaustriacă pentru dezmembrarea Monarhiei bicefale. Cu alte
cuvinte până şi Kossuth nu s-a născut antiaustriac ci a devenit ca atare abia în toamna lui 1848 când
programul politic, constituţia şi legile maghiare au fost contestate de Dinastie, după ce tot ea le-a
sancţionat pe toate în primăvara şi vara acelui an recunoscând libertatea naţională maghiară odată cu
supunerea şi integrarea politico-naţională a nemaghiarilor din statul Ungariei Coroanei Sfântului
Ştefan transformat în grabă şi fără temei în stat naţional maghiar unitar.
Încă înainte de 1848, liderii nemaghiari realişti au sesizat că liberalii unguri urmăreau
realizarea unei înţelegeri cu liberalii austrieci, în pofida opoziţiei lor faţă de Metternich. Un exemplu
elocvent în această privinţă l-a constituit slovacul Ludovic Stur. Croatul Ogarev Ostrojinski a afirmat
ulterior că a declara Ungaria stat naţional maghiar sau Austria stat naţional german, când în ambele
locuitorii unguri şi austrieci erau minoritari, a echivalat cu un non-sens politic. El a propus mereu
federalizarea Imperiului pe baze etnice aşa cum au procedat Palacky, Rieger, Ioan Maiorescu sau alţi
lideri nemaghiari şi negermani, inclusvi austriacul Anton Springer care inspirat din realitatea etnică
demonstrată şi demonstrabilă statistic a scris că ungurii şi austriecii n-au drept la comandament în
Monarhia habsburgică.
Tendinţele de apropiere a liberalilor unguri de Tron ca şi viitoarea reuşită a programelor
politice maghiare a fost prevăzută de profesorul de istorie universală de la Blaj, Ioan Rusu, care a
analizat atent structurile părţii orientale a Imperiului. El a afirmat că nobilii unguri, pentru a-şi menţine
pârghiile puterii locale de stat aveau nevoie de Împărat după cum şi acesta, având nevoie de bani şi de
soldaţi, apela la voturile lor din dietele Ungariei şi Transilvaniei, astfel că raporturile dintre puterea
centrală şi locală de stat se vor reglementa după principiul "tu morbus curas illius, ille tuum".5
Cu alte cuvinte încă înainte de 1848 s-a evidenţiat faptul că partida liberală maghiară - cea mai
puternică - a militat pentru un regim dualist în condiţiile amintite şi de fapt deceniile II şi IV au fost
acelea care au pregătit "1848 în Ungaria", când s-a instaurat primul regim aşa zis "modern" de această
sorginte.
Într-adevăr în 1848 şi în primăvara popoarelor s-au împrimăvărat timpurile doar pentru cele
două naţiuni puternice ale Monarhiei, ungurii şi austriecii. Doar ei au obţinut constituţii sancţionate şi
aplicate, numai ei au avut două guverne şi două parlamente reuşind să-şi instituie regimuri monarhice
parlamentare şi să-şi transforme Monarhul în Rege şi respectiv Împărat constituţional al Ungariei şi
Austriei.
În Imperiu n-a funcţionat oficial un al treilea guvern la Praga, pentru ca structura lui să
primească o configuraţie trialistă şi nici mai multe la Zagreb, Liubliana, Bratislava, Blaj, Novisad
pentru a-i impregna un aspect sau mai bine zis o substanţă federalistă. Regele Ferdinand, ameninţat în
Lombardia, Veneţia, la Viena chiar unde a cedat în faţa liberalilor austrieci, a recunoscut legile din
martie şi a numit un guvern responsabil la Pesta. Unii miniştri austrieci şi-au declarat acordul cu
emisarii guvernului maghiar care au plecat în Germania în primăvara lui 1848 pentru a-i obţine
sprijinul împotriva slavilor din Ungaria şi eventual la nevoie şi împotriva unei puteri externe, care i-ar
fi ajutat. Guvernele de la Pesta şi Viena şi-au manifestat nemulţumirea împotriva slavilor din
Monarhie care au ţinut în iunie un Congres la Praga.
Unii miniştri liberali austrieci au afirmat la început că în locul tiraniei sau al ochlocraţiei la
Pesta era preferabil un guvern liberal şi constituţional maghiar iar alţii - deşi n-au fost prea încântaţi de
pierderea influenţei în partea orientală a Monarhiei în favoarea Pestei - atâta timp cât duceau în vest un
război greu contra Dinastiei de Savoia şi a Lombardo-Veneţiei sau erau ameninţaţi de perspectiva
insurecţiei cehe, au realizat că nu pot face faţă la două Piemonturi şi au acceptat momentan
funcţionarea sistemului de stat instituit în Ungaria prin legile din martie şi constituţia din mai 1848.
Regele Ferdinand a sancţionat legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, în pofida protestelor
săseşti şi româneşti, l-a suspendat pe Jellačič şi a acţionat alături de guvernul ungar în sensul supunerii
Croaţiei faţă de Pesta, a declarat neavenit progamul sârbesc care a solicitat Voievodină autonomă şi a
ordonat felmareşalului Zanini să se pună la dispoziţia ministrului de război Meszáros pentru a lupta
împotriva croaţilor şi sârbilor rebeli care au pus mâna pe arme şi au combătut centralismul maghiar de
stat. În general pe întreg teritoriul Ungariei trupele Regelui au intrat sub competenţa guvernului tot aşa
cum şi trupele ungare au luptat sub steagul Monarhului comun pe fronturile italiene în partea vestică a
Imperiului.
Practic vorbind în primăvara şi vara lui 1848 Tronul i-a dat pe slavi şi pe români pe mâna
ungurilor şi austriecilor aşa cum au constatat cu regret românii Axente Sever, Vincenţiu Babeş,
Eftimie Murgu, cehii Palacky şi Rieger şi mulţi alţi lideri nemaghiari şi negermani. De fapt popoarele
nemaghiare au susţinut acum o luptă militară şi politică antidualistă în esenţa şi programul ei. În fond
în 1848/9 s-au declanşat războaie naţionale grele şi sângeroase între naţiunea maghiară cuceritoare
care a acţionat pentru a menţine în statul ungar teritoriile cucerite de strămoşii ei şi români, sârbi,
croaţi, slovaci care au luptat pentru eliberarea acestora cucerite de la strămoşii lor.
Românii au încercat să impună conceptul patriei române la început prin formula
federalismului istoric pe baza Staatsrechtului care odată aplicat în practică potrivit programului din
mai 1848 ar fi transformat Marele Principat într-un stat autonom românesc în care ar fi fost respectate
şi drepturile naţionalităţilor conlocuitoare. Ulterior prin coroborarea principiului naţionalităţilor cu
dreptul etnic programele maximale au lansat revendicarea formării unui Mare Ducat Român prin
unificarea Ardealului, Banatului, Crişnei, Maramureşului, Bucovinei înzestrat cu guvern şi parlament
autonom, care şi-ar fi trimis unii deputaţi şi miniştri de legătură şi în parlamentul şi guvernul federal.
La fel şi programele cehe bazate pe Staatsrecht au solicitat un stat compus din Boemia,
Moravia, Silezia, cuprinse în Coroana Sf.Venceslav care-i lăsa însă Ungariei pe slovaci aflaţi sub
impactul Coroanei Sfântului Ştefan, pe când cele situate pe dreptul etnic au lansat perspectiva făuririi
unui stat comun cehoslovac. Alte programe slave şi-au propus să obţină guverne şi parlamente
autonome şi separate pentru Croaţia, Slovacia, Voivodina Sârbă, Slovenia etc., unele însă au vizat
crearea Regatului Tripartit al Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei în care să fie atrasă şi Voievodina Sârbă cu
timpul.
Deşi din toamna lui 1848 Viena, încurajată de victoriile repurtate contra revoluţiilor italiană şi
cehă în vest, trece la contraofensivă împotriva Pestei, încurajându-i din interes pe nemaghiari sau
luându-şi angajamente scrise şi verbal că le vor respecta programele, acestea n-au ajuns la lumina
vieţii şi n-au fost aplicate în practica de stat. Unii comentatori avizaţi au afirmat că în afară de
calculele generale ale Vienei - inclusiv gelozia miniştrilor austrieci care au văzut jumătate din Imperiu
pierdut în favoarea Pestei - şi luptele militare sau politice ale nemaghiarilor împotriva centralismului
ungar de stat au contribuit la căderea dualismului instituit în primăvară.
Dar speranţele nemaghiarilor într-o Vienă sinceră şi recunoscătoare s-au prefăcut în fum şi
scrum. Viena, victorioasă cu ajutorul ruşilor contra Pestei şi singură contra Piemontului şi a
Lombardo-Veneţiei, a nesocotit toate programele naţionale, a instituit un centralism excesiv de stat în
jurul metropolei, a Dinastiei şi a guvernului neabsolutist care, deşi bazat pe o politică socială şi o
dezvoltare economică pozitivă, a iniţiat o vastă dar zadarnică politică de germanizare.
Într-un moment de realism şi subtilă inspiraţie, Alexandru Papiu Ilarian a afirmat că
Alexander von Bach l-a tradus pe Kossuth în nemţeşte, evidenţiind faptul că românii abia scăpaţi de
focul maghiarizării au trecut şi au căzut în pucioasa arzândă şi fumegândă a germanizării. Politica
centralizatoare şi persecutoare austriacă, bazată pe poliţie, jandarmerie, armată şi biserica
romano-catolică, a fost aplicată în egală măsură ca represiune a ungurilor şi ca "răsplată" pentru
nemaghiari. Dar stomacul Vienei era prea mic pentru a digera fiinţele şi culturile naţionale ale
negermanilor sau pentru a germaniza plecând de la câteva milioane majoritatea etnic ă covârşitoare a
tuturor celorlalţi locuitori ai Monarhiei. Acest efort uriaş a subminat forţa Austriei şi Széchenyi a
declarat că mai târziu ecoul care va analiza epoca şi regimul politic al lui Bach va răspunde"Ach, ach"
iar însuşi Jellačič, servitor devotat al Dinastiei, i-a spus fratelui să că graţie unei atari politici Imperiul
nu va dăinui mai mult de 25 de ani.
Într-adevăr în 1859 Austria slăbită şi epuizată, cu trupele cele mai bune concentrate în estul
Monarhiei, pentru a menţine liniştea într-o Ungarie nemulţumită şi ameninţătoare, a fost învinsă de
Franţa şi Piemont şi a pierdut Lombardia. Prin Diploma din octombrie 1860 şi Patenta din februarie
1861 Viena a revenit la situaţia de dinainte de 1848, a recunoscut competenţele şi autonomiile istorice
ale Coroanelor Sf. Ştefan, Sf.Venceslav, a provinciilor ereditare, a convocat dietele şi guberniile locale
puse ulterior sub conducerea şi suprarevizia unui Reichsrat central lărgit şi a cabinetului imperial. Dar,
cu aceeaşi încăpăţânare de fier, Viena a respins propunerile de federalizare etnică a Monarhiei venite
din partea unor programe maximale formulate de unii lideri nemaghiari şi negermani.
Astfel programele româneşti care şi-au propus obţinerea Ducatului tuturor românilor din
Monarhia habsburgică au eşuat, deoarece Banatul, Crişana, Maramureşul, Partium au fost guvernate
împreună cu Ungaria, Ducatul Bucovinei separat şi doar Marele Principat al Transilvaniei (Ardeal) cu
teritoriu cu autonomie istorică înscrisă în Diplome şi acte de stat ale Coroanei Sf.Ştefan şi-a văzut
personalitatea distinctă înscrisă în proaspetele acte fundamentale de stat ale Vienei din 1860-1861. La
fel au eşuat şi alte programe federaliste elaborate pe baza dreptului etnic în acei ani de început ai
regimului semiliberal al lui Anton von Schmerling şi al cabinetului imperial prezidat de Arhiducele
Rainer. Totuşi acest regim, deşi a exasperat prin unele accente centraliste (de pildă cehii şi croaţii au
părăsit Reichsrathul central), au recunoscut anumite drepturi naţionale şi competenţe locale în limitele
teritoriale impuse şi fixate de Staatsrechtul istoric.
Astfel în limitele recunoaşterii autonomiilor istorice ale Croaţiei şi Transilvaniei, au fost
revalidate drepturile naţionale croate, unele proclamate legal chiar înainte de 1848, şi în 1863-1864 au
fost elaborate cunoscutele legi pozitive şi democratice ale Dietei de la Sibiu care au proclamat - în
ciuda boicotului maghiar - pe cale parlamentară naţiunea română şi confesiunile ei ca naţiune politică
şi religii egal îndreptăţite în stat şi limba română limbă oficială, coordonată cu maghiara şi germana.6
Aceste legi au ratificat întrucâtva programul din mai 1848, de la Blaj, şi a constituit - într-un
fel - o răsplată morală pentru cei 40.000 de morţi români care au căzut pentru recunoaşterea limbii şi
naţionalităţii şi neintegrarea lor în unicatul naţiunii politice maghiare. Dacă în martie 1849 asemenea
promisiuni şi măsuri au rămas pe hârtie - ca şi Constituţia de atunci ce a fost comparată cu o mireasă
ce nu a mai ajuns la altar - se părea că acum lucrurile încep să se mişte, că legile odată aplicate în
practică vor prinde viaţă, vor deveni cutumă şi că "mireasa", deci naţiunea română din Ardeal, odată
ajunsă la altar, va face casă bună cu Dinastia şi cu regimul Schmerling. Legile din 1863-1864, deşi nu
au fost valabile şi pentru românii din Banat, Crişana, Maramureş, Partium, au provocat o vie satisfacţie
şi o bucurie generală şi pe deplin explicabilă printre românii ardeleni. Din păcate fericirea sau
"căsnicia" a durat puţin deoarece din străfunduri au început să funcţioneze structurile Monarhiei
habsburgice ce s-au bazat pe coaliţia dintre cei puternici din jurul Tronului împotriva naţiunilor
majoritare dar slabe din punct de vedere social-economic şi asuprite.
Revalidarea în 1860-1861, a legitimismului monarhic al Coroanei Sfântului Ştefan şi a
Sancţiunii Pragmatice a însemnat implicit recunoaşterea simultană a apartenenţei Ungariei la
Monarhie şi a autonomiei ei interne, a dreptului de a se guverna după propriile legi şi comandamente,
prin instituţiile specifice şi avizate să le aplice în practica vieţii de stat. Odată atins acest deziderat şi
pe baza continuităţii lor de drept, liberalii unguri au acţionat cu consecvenţă pentru ca pe trunchiul
autonomismului istoric să altoiască legile şi constituţia din 1848 care au recunoscut şi au impus
libertatea naţională modernă pentru unguri şi supunerea şi integrarea politică pentru neunguri. Deşi în
aceşti ani nu s-a obţinut revalidarea lor, totuşi unele "portiţe" pentru o viitoare împăcare între Ungaria
şi Austria, au fost "uitate" deschise. Doar Cancelarului aulic al Ungariei i-a fost oferit un loc în
cabinetul imperial - nu şi celor ai Croaţiei şi Transilvaniei - iar parlamentul din Pesta putea să se
întrunească şi singur din proprie iniţiativă dacă avea de discutat probleme interne specifice Ungariei.
Aceste "scăpări" l-au îngrijorat pe cehul Palacky care a intuit că pericolul instaurării
dualismului nu a fost definitiv înlăturat şi a afirmat că într-un anume fel a existat un dualism specific
habsburgo-nobiliar în timpul Mariei Thereza iar în 1848, pentru o scurtă vreme, a funcţionat şi o
alianţă nescrisă austro-maghiară contra slavilor. De asemenea, în 1861, s-au declanşat dispute între
slovacul Hurban şi liberalul Eötvös, deşi acesta din urmă a fost şi adversarul hotărât al lui Schmerling
- Eötvös Jozsef i-a reproşat lui Hurban că slovacii nutresc tendinţe separatiste faţă de Ungaria şi dacă
ei sau alţi nemaghiari nu se cuminţesc, liberalii unguri se vor vedea siliţi să se împace şi să dea mâna
cu austriecii pentru a-şi salva împreună statele. Hurban, avizat dar şi vizat, a răspuns calm, că atâta
timp cât slovacii vor fi asupriţi de unguri vor privi în afară şi a replicat ironic şi abil că în tot răul e şi
un dram de bine, că alianţa austro-ungară era bine să se facă odată şi odată pentru ca lumea să
cunoască faţa adevărată a lucrurilor, să vadă şi să priceapă că politica liberală maghiară urmăreşte
demult instaurarea dualismului în Monarhie.
Cehul Rieger a demonstrat că ori de câte ori austriecii nu vor să accepte revendicările juste ale
cehilor, îi sperie că dacă nu vor sta cuminţi se vor împăca cu ungurii şi vor întări dublul centralism de
stat în jurul Vienei şi Pestei. Tânărul Ioan Maniu i-a scris unchiului său Simion Bărnuţiu că în pofida
unor contradicţii dintre Ungaria şi Austria, rămase în suspensie sau nerezolvate încă, Dinastia şi
miniştrii austrieci se vor împăca cu nobilii unguri, îi vor primi în braţele lor întinse întocmai ca
părintele biblic fericit că şi-a recâştigat fiul risipitor, rătăcit într-o vremelnică pribegie. Monarhia şi
Austria - spunea el - s-au bazat întotdeauna pe aristocraţie şi nobilime.
De asemenea, Ioan Raţiu, Iacob Bologa, Ilie Măcelariu au intuit că Împăratul şi miniştrii
austrieci i-au sprijinit pe românii ardeleni deoarece au avut nevoie de ei împotriva unor politicieni
maghiari încă recalcitranţi, dar s-au temut - şi nu fără temei - că după realizarea împăcării şi după
rezolvarea conflictelor dintre Tron şi şefii maghiari şi austrieci, s-ar putea ca naţiunea română să-şi
piardă libertăţile politice achiziţionate după atâta trudă şi cu mari sacrificii. Între 1861-1865 în
Transilvania Viena a mai "uitat" o portiţă deschisă spre unguri şi anume majorităţile comitetelor
comitatense le-au fost rezervate lor.
Într-adevăr după plecarea lui Kossuth şi a elementelor antidinastice în exil, liberalii unguri,
sprijiniţi în surdină şi de conservatori, au reînceput acţiunea constantă de reîmpăcare cu Dinastia şi cu
Austria. Sprijiniţi de unele cercuri diplomatice, ei au afirmat că Austria nu putea fi puternică cu o
Ungarie nemulţumită în spate, dar după împăcare, Monarhia îşi va putea întări poziţiile în Balcani şi
va fi capabilă să constituie o barieră serioasă în calea expansiunii Rusiei spre Strâmtori şi Mediterană.
Încă din anii 1860-1861, când s-au amnistiat toate condamnările pronunţate în urma evenimentelor din
1848-1849, politicienii unguri şi austrieci au realizat că războiul dintre ei a fost o greşeală gravă care
odată repetată le poate deveni fatală. Slăbirea Ungariei şi Austriei în continuare ar fi facilitat tendinţele
centrifugale ale românilor din Transilvania, Banat, Bucovina înspre Bucureşti şi pe cele ale slavilor
spre Belgrad. Fostul condamnat la moarte în contumacie la 1849, Andrássy Iuliu, a spus clar că trebuie
să se împace cu Dinastia şi cu Austria deoarece ungurii nu-şi vor putea impune fără ei constituţia din
1848 şi nu vor fi capabili să transforme structura istorică sau clasică a Ungariei într-un stat naţional
maghiar unitar.
Pe de altă parte politicienii austrieci îngroziţi de perspectiva pierderii altor teritorii după
Lombardia şi de mersul ascendent al principiului naţionalităţilor în Europa, s-au apropiat de unguri, au
renunţat la himera mult visată a imperiului unitar şi au ajuns la concluzia că în locul imposibilului stat
unitar se impunea o posibilă unitate de stat în jurul Vienei şi Pestei, ce urmau să-şi coroboreze
eforturile comune în diplomaţie, război şi finanţe. Încă în 1862-1863, în surdină, Francisc Iosif I s-a
consultat cu unii lideri unguri în legătură cu realizarea unei posibile împăcări cu Ungaria şi răspunsul a
fost că pe lângă recunoaşterea autonomiei clasice a ţării era strict necesară revalidarea legilor şi
constituţiei din 1848 care au adaptat structuri vechi la formele "noi" şi moderne impuse de necesităţile
vremii - în fond mai ales la cele ale centralismului maghiar de stat - după care urma să se discute
problema aranjării afacerilor comune.
În 1863 liberalii austrieci ai lui Kaiserfeld au deschis ofensiva directă pentru împăcarea
austro-maghiară dar aceste tentative au fost blocate momentan de cabinetul antidualist
Rainer-Schmerling, fapt ce a dat un scurt răgaz Dietei de la Sibiu să voteze legile I şi II, sancţionate
apoi de Monarh. Însă în 1865 împăcarea stăpânilor ce s-au certat odinioară a intrat într-o fază
hotărâtoare urmând necesităţile prezentului dar şi schemele trecutului când de repetate ori relaţiile
dintre Tron şi nobili s-au derulat după modelul "tensiune, ciocnire, compromis", sau altfel spus:
"stăpânii se ceartă, stăpânii se împacă". Francisc Iosif I l-a trimis acasă la Deák Ferenc pe
viceguvernatorul Ungariei, von Auguss, cu scopul de a intreprinde primii paşi concreţi pentru
împăcarea austro-ungară.
Monarhul a făcut acest gest deoarece a fost informat că Deák şi partida lui au fost mai
puternici decât independiştii kossuth-işti şi antidinastici sau decât conservatorii unguri, fidelii
dintotdeauna şi fără condiţii ai Tronului şi în această situaţie realizarea compromisului şi a alianţei din
partea Ungariei depindea în primul rând de liberalii dualişti şi Deákişti. Răspunsul lui Deák a venit
prompt, a devenit public prin Articolul de Paşti din 1865 care pe lângă revalidarea constituţiei şi
legilor din 1848, grabnica instalare a unui guvern responsabil, convocarea Dietei de Încoronare la
Pesta, a anunţat şi rezolvarea afacerilor comune prin Ministerele de profil şi comisii parlamentare
mixte austro-ugnare. Între timp Monarhul a venit fără escortă la Pesta, a acordat sume mari de bani
Academiei Maghiare şi unor instituţii de cultură, fiind primit cu fast de delegaţiile nobilimii şi ale
comitatelor.
Francisc Iosif I a numit fără ştirea cabinetului Rainer-Schmerling pe noii cancelari aulici ai
Ungariei şi Transilvaniei Majláth şi Haller - ultimul subordonat primului - devotaţi noii linii politice a
alianţei austro-ungare, astfel că guvernul imperial, a înţeles "aluzia", a demisionat şi unii dintre
membrii săi marcanţi au devenit repede ambasadori în ţări străine sau au fost prompt pensionaţi. În
comitatele Transilvaniei au fost numiţi comiţi supremi unguri, devotaţi legilor şi structurilor din 1848,
care în 1865 s-au comportat ca mici paşi hotărâţi să reprime orice mişcare de rezistenţă împotriva
planurilor dualiste în ofensivă.
În aceste condiţii Dieta din Sibiu a fost suspendată iar majoritatea maghiară a Dietei din Cluj,
contrafăcută prin aplicarea unor privilegii de naştere şi a unui cens ridicat de avere care au falsificat şi
democraţia reală şi spectrul etnic, a declarat incompetentă Dieta din Cluj în elaborarea oricăror decizii
privind Transilvania pe motiv că legile uniunii Transilvaniei cu Ungaria, VII şi I, de la Pozsonyi şi
Cluj, din 1848, ar fi fost perfect legale şi valabile de atunci încoace şi că tot ce s-a întâmplat contrar
spiritului lor şi al constituţiei ungare n-ar fi fost decât "tabula rasa şi fixio juris". În concluzie,
Transilvania trebuia să organizeze alegeri de deputaţi pentru Dieta de Încoronare de la Pesta,
convocată pe luna decembrie 1865.
Deputaţii români din sau dinafara Dietei de la Cluj, alţi lideri români, au declarat şi ei
incompetent forul legislativ convocat în marele oraş de pe Someş, dar din cu totul alte motive şi cu
argumente diferite şi radical opuse celor ungureşti. Dieta din Cluj era incompetentă să elaboreze
decizii privind Transilvania, deoarece prin structura ei nu reprezintă majoritatea locuitorilor din
Marele Principat, ci minoritatea în continuare privilegiată din el, deci într-un cuvânt neprezentând
poporul, nu este un organ democratic şi nu poate vorbi în numele sau în locul lui. Adresa minorităţii
române înaintată de deputaţii români, în frunte cu Şaguna, au cerut zadarnic unei Viene promaghiare,
să se convoace o altă Dietă a Transilvaniei, după norme democratice nemistificate, cu o majoritate
românească, care să fie legală şi coordonată cu Dieta Ungariei, cu scopul de a discuta împreună
condiţiile unei eventuale alianţe sau uniuni pe baza recunoaşterii legale şi parlamentare a naţiunii şi
limbii române şi a egalităţii ei cu cea maghiară sau cu altele din stat, ceea ce ar fi dus cu timpul la
federalizarea Ungariei, la stabilirea unei alianţe între parteneri egali şi naturali. Dar tocmai acest lucru
au vrut şi au reuşit să-l evite politicienii unguri care au militat pentru ca naţiunea maghiară să nu fie
soră adevărată, să nu fie egală sau coordonată cu celelalte, ci să fie situată peste ele, toţi neungurii
urmând să fie subordonaţi şi integraţi ca cetăţeni ai unicei naţiuni politice sau civile maghiare, de
"buze" valahe, sârbe, slovace etc.
Vocea lucidă a prelatului unit Ioan Antonelli le-a atras în van atenţia puternicilor zilei că de la
Revoluţia Franceză încoace s-a văzut clar că privilegiile trebuie să se retragă în faţa democraţiei şi în
Transilvania, dacă se vrea să se meargă alături şi împreună cu Europa. De aceea, structura desuetă şi
depăşită a Dietei din Cluj o situează într-o şi o califică ca o satiră fără exemplu în istoria parlamentară
a popoarelor. În numele Transilvaniei - afirma Antonelli - potrivit normelor democratice reale,
singurele care puteau evidenţia realităţile etnice şi erau capabile să dea expresie voinţei celor mulţi,
puteau vorbi şi erau chemaţi să se pronunţe în primul rând românii majoritari şi vechi de peste 17
secole pe acest teritoriu.
Tot în deşert a afirmat şi Mitropolitul Şuluţiu că românii au nevoie şi de drepturi naţionale
colective, de personalitate şi de libertate politică şi nu numai de cea individuală sau socială, ultimele
două, fără prima, putând constitui uneori doar capcane pentru integrarea într-o naţiune străină. Dacă
omul îşi pierde libertatea individuală sau proprietatea - spunea Mitropolitul - şi le poate recâştiga
într-un viitor sau loc de refugiu mai bun, dar dacă îşi pierde naţionalitatea, ea nu mai poate fi
recuperată niciodată. Cei ce au dat cu o mână românilor libertatea cetăţenească şi cea socială, fără să
le-o acorde şi pe cea naţională, au procedat ca omul bogat care i-a aruncat săracului în stradă nişte
merinde pentru a-l scoate din casa lui - deci din cea a naţionalităţii şi limbii sale - şi a-l integra într-o
alta străină fiinţei şi specificului cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi natura. Aici Şuluţiu a surprins de
fapt negoţul necinstit pe care miniştrii şi parlamentarii unguri l-au făcut cu cele trei libertăţi,
oferindu-le neungurilor doar două din ele pentru a-i atrage, a-i supune şi a-i integra mai uşor în
naţiunea politică ungară.
Dar înaltul prelat a protestat vehement, atât în Dieta de la Cluj, cât şi în cea de Încoronare de
la Pesta, împotriva situaţiei umilitoare ca după ce românii ardeleni au avut recunoscută legal
naţionalitatea politică, să fie împărţiţi în indivizi singuratici pentru a fi mânaţi ca oile necuvântătoare
în Ungaria, unde era sortiţi să devină simple lipituri sau umpluturi la cea maghiară. Şuluţiu şi alţi lideri
au militat ca legile din 1863-1864, valabile doar pentru românii ardeleni, să fie extinse automat după
uniune şi asupra celor din Banat, Crişana, Maramureş, Partium, astfel ca într-o Ungarie cu adevărat
democratică şi federalizată, o naţiune de aproape 3 milioane de oameni să-şi poată conserva fiinţa,
să-şi apere interesele şi drepturile alături şi nu împotriva celei maghiare cu care urma să fie egal
îndreptăţită. De asemenea, atât la Cluj, cât şi la Pesta, între 1865-1868, deputaţii saşi concentraţi în
jurul lui Jakob Rannicher au cerut zadarnic recunoaşterea şi generalizarea legislaţiei sibiene
democratice din 1863-1864 care a fost benefică pentru o bună administraţie şi crearea unui climat
paşnic, de respect şi de înţelegere între naţiuni.7
În 1866, Andrássy Iuliu i-a spus lui Francisc Iosif că era strict necesar să întărească în
interesul Tronului şi al ungurilor principiul monarhic al legitimismului Coroanei Sf.Ştefan dând o
replică hotărâtă progresului realizat prin Unirea Principatelor prin sancţionarea uniunii Transilvaniei
cu Ungaria promulgată şi de legile din 1848 şi aprobate de predecesorul său unchiul Ferdinand.8 După
înfrângerea Austriei în 1866 şi după pierderea Veneţiei, au urmat în 1867 instalarea cabinetului dualist
prezidat de Andrássy Iuliu, încoronarea lui Francisc Iosif I ca rege al Ungariei, jurământul depus în 8
iunie pe validitatea şi continuitatea legilor din 1848, ceea ce a adus după sine la 20 iunie anularea
legilor din 1863-1864 prin decret regal semnat de Monarh şi ministrul său preşedinte. Această lovitură
sub centură adresată românilor ardeleni a provocat - după mărturisirea lui Ioan Puşcariu - "un dezastru
cutremurător" printre ei, a semănat deznădejde şi necaz după bucuria de scurtă durată, dar pierdută, din
anii vechiului regim. Ioan Antonelli a constatat cu tristeţe că românii - din punct de vedere naţional, nu
individual-cetăţenesc sau social - au devenit în 1867 hiloţi politici ai ungurilor, ca şi la 1848.
Vincenţiu Babeş a afirmat clar că dualismul din 1867 e fătul celui din 1848 iar Axente Sever a avut din
nou ocazia să sintetizeze situaţia naţiunii sale până atunci arătând că atât la 1848 prin legile şi
constituţia din aprilie, cât şi la 1867 când acestea au fost revitalizate, românii au fost lăsaţi la discreţia
şi batjocura ungurilor de o Dinastie nerecunoscătoare şi uitucă, care nu-şi mai respectă nici măcar
semnăturile recente depuse pe actele fundamentale de stat din anii 1860-1864. 9
Este deci evident că în timp ce românismul de peste Carpaţi s-a întărit încet dar sigur între
1848-1866, cel din Transilvania a suferit o involuţie, în pofida uriaşului efort din 1848 care l-au costat
40.000 de morţi, 41 de biserici distruse complet, altele parţial şi în ciuda razei de speranţă şi de lumină
ce s-a întrezărit în regimul semiliberal din 1860-1864. Cu toate loviturile recente şi dureroase
înregistrate de românismul apusean transilvănean - sau mai precis tocmai datorită lor - românii asupriţi
şi desconsideraţi în Ungaria şi-au îndreptat privirile şi speranţele spre Principatul România. Întreaga
mişcare naţională, spiritul de rezistenţă antidualistă al românilor din Transilvania, au fost întărite
mereu de continua ridicare a Principatului România, au primit curaj şi putere morală în epoca
reformelor lui Cuza şi Kogălniceanu sau în anul aducerii la Bucureşti a unui prinţ dintr-o mare
Dinastie europeană prin care s-a realizat integral Programul naţional din 1857 şi s-a salvat România
Mică şi odată cu ea şi speranţa făuririi României Mari. Românii din Transilvania şi-au exprimat
satisfacţia pentru reprimarea manifestărilor separatiste de la Iaşi inspirate nu numai de propaganda
rusă, dar şi de neinspiraţii şi optuzii Constantin Moruzzi, Nicolae Rosetti Roznoveanu, Calinic
Miclescu.
Dacă succesele înregistrate la Bucureşti i-au bucurat pe românii din Ungaria, ele au fost însă
de natură să-i enerveze pe ideologii şi şefii statului ungar speriaţi la un moment dat - într-o perioadă în
care relaţiile dintre Prusia şi Austro-Ungaria erau încă încordate - că România va obţine sprijin extern
de la Berlin sau de la alte mari puteri pentru a cuceri Transilvania. De aceea ei l-au privit pe Carol ca
pe un principe al unui "popor sălbatec de porcari", demn de a fi închis la închisoarea ungurească de la
Muncaci. Despre boieri au afirmat că ar fi ieşiţi "din cocine" şi multă vreme după Unire România a
fost tratată drept Valahia şi Moldova.10 Până şi Turcia şi diplomaţia imperială otomană, care au
realizat cu vădită neplăcere că o Românie având în frunte un Principe dintr-o mare Dinastie creştină
nu-i va mai fi pentru multă vreme vasală, s-a temut că Domnitorul Carol, sub pretextul că aduce
muncitori pentru construirea căilor ferate a introdus de fapt soldaţi prusaci deghizaţi în asemenea
lucrători, cu scopul ca România să producă tulburări în zonă, pentru a ataca Austro-Ungaria şi a-şi
mări teritoriul cu Transilvania şi Bucovina. Diplomaţii turci au presupus că 30.000 de asemenea
"lucrători" au şi intrat în România. Pus la curent de agenţii diplomatici români, D.A.Sturdza a adoptat
o linie liniştitoare şi uşor ironică faţă de Turcia inoculându-i aserţiunea că mărirea teritoriului
României în dauna Austro-Ungariei ar fi un avantaj pentru ea dacă s-ar fi realizat o alianţă
româno-otomană contra Rusiei.11
Guvernanţii maghiari au fost iritaţi de intervenţiile publice ale unor oameni politici din
România, în favoarea românilor din Austro-Ungaria, făcute de I.Brătianu, M.Kogălniceanu sau alţii.
Parlamentul, presa, opinia publică din Principat au atras atenţia guvernanţilor unguri că şi românii din
Transilvania au drept la existenţa politică naţională recunoscută legal ca şi la proprietatea pământului
pe care-l muncesc şi îl locuiesc de secole. Au fost evocate evenimentele din 1784 sau cele recente din
1848 pentru a smulge ungurilor respectul faţă de libertatea naţiunii române dar s-a constatat cu regret
că La unguri istoria doarme, deoarece atât la 1848 cât şi la 1868 aceasta era călcată în picioare de
guvernul pestan".12 Furios din cauza acestor intervenţii, suspicios că Bucureştiul dornic să realizeze
Daco-România alimentează atitudinea antimaghiară a cetăţenilor unguri de buze valahe, Iuliu
Andrássy i-a spus unui agent diplomatic român că Austro-Ungaria va realiza prompt unirea tuturor
românilor în sensul că va ataca micul Principat România, îl va anexa, extinzându-şi graniţele până la
Prut şi Marea Neagră, astfel ca românii de peste Carpaţi să poată fi împreună cu fraţii lor ardeleni în
acelaşi stat maghiar.13
De fapt este interesant să urmărim relaţiile dintre România şi românii din Transilvania prin
prisma adversarului său prin acea l'image de l'autre.
În decursul primilor ani ai Dualismului, atitudinea guvernului de la Budapesta a devenit mai
agresivă faţă de mişcările naţionalităţilor din Ungaria. Aceste mişcări urmau să întâmpine noi
dificultăţi în apărarea identităţii lor naţionale, ameninţată de măsurile luate de o administraţie tot mai
opresivă.
În mod natural, românii din Principatele Unite nu puteau rămâne indiferenţi faţă de ceea ce se
întâmpla dincolo de Carpaţi. Unirea de la 1859, ameninţată de interese ostile a fost consolidată
considerabil prin urcarea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen care aducea prestigiul
unei dinastii puternice, care învinsese pe Habsburgi şi se antrenase pe drumul validării puterii
germanice în Europa.
În Austro-Ungaria, resentimentele produse de umilitoarea înfrângere de la Sadowa din 1866
nu se atenuaseră încă şi prezenţa pe tron la Bucureşti a unui Hohenzollern nu făcea decât să accentueze
bănuiala, chiar dacă cauzele reale ale fenomenului, cunoscute de altfel autorităţilor erau mai adânci, de
natură etno-politică, că în România se ţeseau maşinaţiuni anti-austro-ungare, în înţelegere cu Berlinul.
Atât la vest, cât şi la est de Leitha, exista convingerea că ţinta de perspectivă a statului român, care
exercita o puternică atracţie asupra românilor din imperiu, era desăvârşirea unităţii naţionale. Se
contura deja o animozitate surdă, permanentă, insurmontabilă, care va constitui pentru mulţi ani
fundalul relaţiilor dintre cele două state. Documentele de arhivă furnizează date de o importanţă
deosebită pentru reconstituirea procesului de intensificare a activităţii naţionale româneşti de unitate,
fenomen care a determinat atât atitudinea românilor din Ungaria faţă de guvern, cât şi raporturile
dintre românii din Principatele Unite şi Austro-Ungaria.
Astfel, atenţia acordată de autorităţile austro-ungare demersurilor politice ale românilor din
imperiu şi din ţară se accentuează lăsând să se întrevadă o nelinişte adâncă, în ciuda momentului de
consolidare a intereselor maghiare marcat de pactul dualist de la 1867. Diplomaţia austro-ungară din
Bucureşti pleacă bine urechea, pândeşte fiecare mişcare, supraveghează de aproape tot ce avea
legătură cu problema românească, în special atitudinea publicului şi a guvernului faţă de mişcarea
naţională din Transilvania.
Nu surprinde, astfel, că deja la 1 iulie 1867, la puţin timp după încheierea pactului dualist,
consulul general austriac la Bucureşti, Eder, informa Viena asupra formării unui Comitet daco-român,
destinat să alimenteze ostilitatea românilor din imperiu, împotriva dualismului şi să militeze pentru
unirea cu România. Consulul raporta că din însărcinarea acestui comitet foştii ofiţeri de artilerie
Alexandru Candiano şi Costescu urmau să plece în Transilvania, pentru a întreprinde acolo
propagandă naţională şi de a agita spiritele împotriva statului maghiar. Consulul era de părere că era
mare nevoie de a se proceda cu toată severitatea împotriva emisarilor români, în scopul de a se dejuca
intenţiile Comitetului daco-român din Bucureşti. El credea că pretextul pentru măsuri drastice putea fi
găsit cu uşurinţă dacă cei doi erau supuşi unei supravegheri riguroase.14
Avertizate, autorităţile maghiare urmăriră cu atenţie mişcările celor doi călători după ce au
fost cerute consulatului din Bucureşti informaţii exacte despre aspectul lor fizic, vârstă, etc.
Informat prompt de consulat, comisarul regal pentru Transilvania Péchy Máno, ordonă, dată
fiind importanţa deosebită a acestei afaceri, organelor de poliţie, o supraveghere dintre cele mai atente
a activităţii celor doi şi a legăturilor lor cu alte persoane din Transilvania. 15
În acelaşi timp, Péchy se adresează ministrului de interne pentru a-l informa asupra măsurilor
luate în această privinţă, fără a uita să atragă şi el atenţia guvernului asupra pericolului reprezentat de
prezenţa unor asemenea persoane în Transilvania. Se interesează şi el pe lângă consulatul din
Bucureşti în privinţa locului pe unde cei doi români urmau să treacă frontiera. Deşi de obicei organele
administrative cezaro-crăieşti erau foarte grijulii în asemenea împrejurări, Candiano şi Costescu au
trecut frontiera neobservaţi, ceea ce a iritat pe comisarul regal Péchy, care a ordonat autorităţilor de
frontieră să împiedice în viitor pătrunderea în Austro-Ungaria a oricărei alte asemenea persoane.16
Vizita aceasta a creat destulă agitaţie printre reprezentanţii puterii. Corespondenţa oficială
schimbată febril, la toate nivelele stă mărturie. Neliniştea oficialităţii nu putea fi decât sporită de faptul
că Alexandru Candiano îşi exprimase solidaritatea cu lupta naţională a românilor împotriva
supremaţiei maghiare, asigurându-i prin ziarul său Perseverenţa de solidaritatea fraţilor lor din
România. Era bănuit deci o dată în plus că urmărea să agite nemulţumirea românilor transilvăneni.
Candiano şi tovarăşul său de drum au parcurs sudul Transilvaniei, îndreptându-se sub ochii
vigilenţi ai autorităţilor spre Munţii Apuseni. Acolo s-au întâlnit cu influentul protopop greco-catolic
Simion Balint, fost conducător în revoluţia română de la 1848. Alţi militanţi români, suspecţi în ochii
autorităţilor, s-au interesat de prezenţa lor, ceea ce a alarmat şi mai mult pe bănuitorul prefect al
comitatului Alba Superioară, Pogány György. În 16 iulie 1867, într-un local din Zlatna, Candiano a
fost arestat (Costescu nu mai este menţionat în documentele consultate) şi escortat sub pază armată la
Aiud, unde a fost închis în aşteptarea anchetei care urma să aibă loc. Din ordinul lui Péchy s-au
controlat bagajele lui unde s-au găsit note asupra călătoriei sale, care după părerea comisarului regal
conţineau confirmarea scopurilor subversive ale prezenţei sale în Transilvania.
Autorităţile, surescitate, considerau că nici la Aiud nu era bine păzit. Încă înainte de 18 iulie
1867, Pogány îi ceruse lui Péchy de a-l îndepărta din zonă, căci, afirma el, un individ periculos
coborâse din munţi şi se interesase de aproape de soarta arestatului. Temându-se de o explozie a
nemulţumirii populare din acele părţi, cunoscută prin spiritul ei de nesupunere şi permanentă agitaţie,
contele Péchy se adresa, în 19 iulie, ministrului de interne Wenkheim Bela, cerându-i părerea în
legătură cu o eventuală expulzare a lui Candiano, pentru a se evita posibilele complicaţii ulterioare.17
După o cercetare minuţioasă a documentelor sale, acestea urmau să-i fie înapoiate prin intermediul
consulatului austro-ungar din Bucureşti.
Pogány, Péchy, Wenkheim, au fost alarmaţi de formulările lui Candiano din notele sale, în
care deputaţii români din dieta pestană, consideraţi nu îndeajuns de antidualişti erau plasaţi într-o
comparaţie defavorabilă cu persoanlităţi ca Avram Iancu, Simion Balint, Vasile Ladislau Pop, Ioan
Raţiu, socotiţi de documentele oficiale de anti-maghiari. Se părea de asemenea suspect că un căpitan
de artilerie încerca să se dea reporter (deşi omul era ziarist), întărind temerile legate de anumite
posibile relaţii oculte, periculoase pentru ordinea politică a zilei, cu atât mai mult cu cât în bagajele
sale se găsiseră adresele "tuturor" românilor cunoscuţi ca antidualişti.
În absenţa probelor Pogány-Péchy-Wenkheim, Andrássy schimbă depeşe oficiale, în vreme ce
Péchy, dezorientat, nu ştia ce să facă cu acest arestat, supus străin, care nu putea fi reţinut la infinit şi
care protesta vehement împotriva arestării sale nejustificate.18
Prin urmare, la 23 iulie 1867, Candiano "Sándor" a fost condus sub escortă la punctul de
frontieră Râul Vadului, lângă Sibiu, şi expulzat dar "onorabil", după cum suna raportul întocmit de
Péchy pentru superiorii săi.
Acasă Candiano şi-a povestit păţaniile din Transilvania în ziarul său Perseverenţa, din care
consulatul din Bucureşti extrage articolul şi-l trimite autorităţilor din Viena şi Budapesta, iar Péchy,
eliberat pe moment de temerile sale se bucură că demonstraţia făcută tăiase altor "agitatori" români
pofta de activităţi subversive în Transilvania.
În anii 1867-1868 acest episod este cel mai semnificativ, dar nicidecum singurul. Lipsa de
discreţie a unor subordonaţi care i-a făcut posibil lui Candiano să afle cine era la originea informaţiilor
care semnalaseră prezenţa şi mişcările în Transilvania l-a nemulţumit profund pe Péchy. El va folosi
toate mijlloacele pentru împiedicarea activităţii militanţilor români pentru unitate în Ungaria. El se
adresează astfel comandei armatei imperiale regale cerându-i să dea ajutor autorităţilor politice, cere
funcţionarilor din zona de frontieră să-şi mărească vigilenţa19. Se accentuează de asemenea
supravegherea populaţiei româneşti, pentru a se contracara binecunoscuta sa receptivitate faţă de orice
acţiune destinată să întărească coeziunea naţională.
Nu mai târziu de 22 iulie 1867, Péchy scria ministrului de interne: "Într-o scrisoare privată din
această lună, adresată excelenţei sale domnului ministru preşedinte, am avut onoarea să-l informez în
detalii cu privire la subtilele maşinaţiuni ale românilor, având ca scop formarea Daco-României,
informându-l în acelaşi timp despre măsurile care după umila mea judecată se impun în această
împrejurare".20 El propune ca în colaborare cu ministrul de afaceri externe al Imperiului, contele
Beust, să se intervină pe lângă guvernul român în privinţa acestor agitaţii care, avându-şi originea în
Bucureşti, sunt aţâţate în Transilvania de emisari agitatori, împotriva cărora cere măsurile cele mai
drastice21.
Afirmam că episodul Candiano-Costescu nu era izolat. În 29 iulie 1867, un document parvenit
ministerului maghiar de interne informa mediile guvernamentale că C.A.Rosetti, în calitate de
reprezentant al comitetului daco-român din Principatele Unite, ar fi primit 6.000 mii de galbeni din
partea consulului prusac la Bucureşti pentru a le utiliza pentru acţiuni subversive în Transilvania, unde
se încerca a se aţâţa populaţia românească împotriva guvernului maghiar. Banii cheltuiţi de Candiano
şi de tovarăşul său de drum în decursul călătoriei din Transilvania ar fi provenit tot din această sumă22.
Această afirmaţie, greu de controlat dar puţin probabilă, a sporit neliniştea oficialităţilor pestane, care,
acum că puteu fi bănuite maşinaţiuni româno-prusiene în urma instalării unui Hohenzollern pe tron la
Bucureşti, se temeau de apariţia unor noi "instigatori" români. Guvernul nu încetează să ceară întărirea
vigilenţei la frontiere. Zelul unor funcţionari frizează ridicolul. Astfel, în 3 septembrie 1867, în
împrejurimile Sibiului a fost arestat un cetăţean român, pe nume Nicolescu, suspectat de a fi desfăşurat
propagandă daco-română, iar în 6 septembrie a fost expulzat deşi nu se găsiseră asupra lui documente
compromiţătoare. În febra urmăririi lui a fost reţinut un individ sub numele de Lajos Stradl, cetăţean
maghiar (care evident nu recunoştea a fi făcut agitaţie pentru români) pentru simpul motiv că semăna
leit cu acest Nicolescu.23
Lucrurile stăteau puţin altfel în privinţa celor supravegheaţi de mult, suspectaţi de a fi agitat
pentru unirea tuturor românilor. Era, spre exemplu, cazul unui maior în retragere (Aronzi), stabilit la
Braşov, care trezise bănuiala de a fi activat pentru unitatea românească în colaborare cu Pierre de
Lusignan, fostul secretar al lui Cuza, care locuia în acelaşi oraş. Aceştia erau supravegheaţi de
aproape, li se cunoştea cu exactitate aspectul fizic, vârsta. 24 Un alt personaj originar şi el din
Principatele Unite, dar al cărui nume nu este menţionat de documente, atrăsese bănuielile autorităţilor
în decursul unei călătorii pe care o făcuse la Elöpatak (Vâlcele) cu doi ani înainte. Cu acea ocazie îi
spusese tovarăşului de călătorie pe care-l luase de român, că totul era pregătit pentru crearea unui regat
daco-român prin unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Principatele Unite. În 1867 el era din nou la
Braşov, unde prezenţa sa a cauzat o reală preocupare autorităţilor. "Reapariţia sa la Braşov - se spunea
într-un raport confidenţial - apare cu atât mai suspectă cu cât starea de spirit a românilor nu era
favorabilă Austriei şi se observă înclinaţia lor puternică faţă de România25. Iritarea oficialităţii a fost
accentuată de poziţia luată de unele publicaţii din România faţă de lupta naţională a ardelenilor.
În 24 iulie 1867, ministrul de interne maghiar se plângea pe lângă ministrul de externe al
Imperiului de conduita ziarelor din Principatele Unite, care-i instigau pe românii din Transilvania,
pregătind chiar unirea unei părţi din Ungaria şi a Transilvaniei cu România. Această atitudine era
considerată ca foarte periculoasă: se cita un număr anexat al ziarului Timpul(Galaţi) în care românii
erau incitaţi la revoltă şi se cerea ca guvernul să intervină energic la Bucureşti26. Ziarul Românul era şi
el acuzat de a fi agitat populaţia românească din Transilvania. În 20 august 1868 un raport semnat de
Eder, declara că ziarul Românul era guvernamental, şi în spatele lui se ascundeau, în ciuda protestelor
redacţiei miniştrii români, care atacau prin intermediul său Austro-Ungaria. Se propunea interzicerea
distribuirii ziarului de către poşta maghiară pe teritoriul Ungariei.
În acelaşi timp, Eder interveni pe lângă guvernul român. În urma unei discuţii cu Ion
C.Brătianu, el informa la Viena că acesta nega ziarului Românul caracterul său oficial. Brătianu ar fi
afirmat că o răscoală în Transilvania împotriva regimului nu era dorită în România, că opinia
dominantă a cercurilor oficiale era că românii din Transilvania trebuiau să-şi apere naţionalitatea prin
mijloace legale, dar a refuzat categoric să pună botniţa presei. El ar mai fi spus că articolele lui C.A.
Rosetti, care-i nelinişteau pe austro-ungari, nu reflectau decât propriile sale idei şi că el nu avea nici o
legătură cu guvernul27.
Ziarul Perseverenţa a fost şi el acuzat de a-i fi instigat pe românii din Ungaria la revoltă.
Amintirea călătoriei lui Candiano în Transilvania revine în primul plan în urma unui articol considerat
incendiar (Apel la înarmare). Consiliul de miniştri maghiar a decis să-i interzică difuzarea în Ungaria,
făcându-l să împărtăşească soarta viitoare a ziarului românesc Albina, care apărea la Viena şi urma să
fie lovit de aceeaşi interdicţie în 1869.
O altă ţintă a ostilităţii oficialităţii austro-ungare a devenit "Societatea Literară" tocmai creată
la Bucureşti. Socotind-o o societate cu scopuri politice deghizate, în iulie 1867 a fost interzisă
participarea la lucrările sale tuturor cetăţenilor Ungariei, care deţineau funcţii publice. Interdicţia i-a
lovit pe mai mulţi. Unul dintre aceştia a fost Ion Micu Moldovan. De câte ori le convenea autorităţilor,
se declara cutare sau cutare călătorie că urma să fie în scopuri politice. Au avut loc şi scene amuzante.
Astfel, în 1868, Péchy era informat că Ioan Micu Moldovan şi Timotei Cipariu jucaseră un renghi
autorităţilor de frontieră: "...Ioan Micu Moldovan, fără paşaport, cu canonicul Cipariu au plecat în
Valahia şi în vreme ce erau verificate paşapoartele celorlalţi călători cu o bună cunoştinţă a lui, braţ la
braţ, ca la plimbare, au trecut frontiera28. La sesizarea lui Péchy, ministrul de interne propune
Ministerului de Culte şi Instrucţiune publică pedepsirea profesorului recalcitrant.
Constatăm deci, pe baza documentelor de arhivă şi prin ceea ce se cheamă l'image de l'autre că
deja de la începutul dualismului problema românilor din Transilvania, a unităţii româneşti, a fost unul
dintre determinanţii principali care au acţionat asupra relaţiilor româno-austro-ungare. Un examen
atent al documentelor face dovada forţei coeziunii naţionale româneşti care se manifesta în acţiuni
permanente, chiar dacă inegale ca anvergură.
Transilvăneanul Simion Mihali Mihăilescu, refugiat în România, a început să spere încă din
1867 că guvernul de la Bucureşti va interveni odată cu armata în Transilvania pentru a scăpa acest
pământ românesc de la uniunea forţată cu Ungaria. El a regretat că nu s-a votat încă atunci un buget pe
măsura unor asemenea planuri deoarece dacă armata română ar fi trecut Carpaţii, în Transilvania s-ar
fi cântat alte marşuri decât cele ungureşti. Totuşi, Mihali nu-şi pierdea încrederea în viitor,
justificându-şi constatarea "non este desperandum" prin aceea că "accidit in puncto, quod non speratur
in ano"29. Unii lideri din Transilvania n-au fost prea încântaţi de vehemenţa unor dispute politice
interne survenite în România, unde ar fi preferat să prevaleze calmul şi armonia internă, pentru ca
românii asupriţi să se simtă mai siguri, mai optimişti şi mai încrezători în cel mai important sprijin real
al lor în lupta pentru scuturarea jugului străin.
În 1870, George Bariţiu, aflat în România împreună cu Ilie Măcelariu, n-au fost prea încântaţi
de atmosfera tulbure din ţară provocată de mişcările republicane ale lui Candiano Popescu - care mai
târziu s-a "vindecat" şi a devenit aghiotant regal - şi adepţii lui. Bariţiu a fost indignat atât de spionajul
şi represiunea tribunalului sau cabinetului negru" cât şi de mişeliile lui Candiano Popescu şi ale
deşuchiaţilor săi tovarăşi30. Din dorinţa de a vedea lucrurile printr-o prismă ideală, şi anume numai
calm şi armonie politică peste Carpaţi - ceea ce în viaţa reală nu prea există nicăieri - unii
transilvăneni, îngrijoraţi de furia şi intensitatea luptelor fratricide de partide sau de certurile survenite
între anumite mari personalităţi, de altfel meritoase, au pledat pentru moment în favoarea desfiinţării
grupărilor politice şi a politicianismului în România. Dar alţii, mai realişti, nu merg aşa departe, nu
sunt de acord cu desfiinţarea partidelor, chiar dacă erau "prea pasionate", deoarece fără ele n-ar mai fi
viaţă în naţiune. Transilvănenii mai bănuitori au afirmat că deşi nu toţi politicienii din România erau
de bună credinţă, au recunoscut că preferă pe liberali fiindcă ei ar dori încă de pe atunci unirea tuturor
românilor31.
Cu ocazia călătoriei lui Ilie Măcelariu la Bucureşti, Comitetul Central al Astrei i-a cerut să ia
legătura cu agentul comercial de la Bucureşti Gustav Riecz şi cu funcţionarii Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii pentru a urgenta acordarea din fondul Ministerului a unei sume de 1400 lei noi. Spre
documentare, lui Ilie Măcelariu i se trimite scrisoarea primită de la Riecz şi o copie a răspunsului
ministerului în legătură cu aprobarea sumei32. Într-adevăr, Astra, şcolile elementare săteşti unite şi
ortodoxe, dar şi liceele confesionale, au primit numeroase ajutoare în bani de la guvernele din
Bucureşti, fie ele liberale sau conservatoare, aprobate de Parlament. Ajutoarele în bani au fost dublate
şi de cărţi şi manuale şcolare. Uneori ajutoarele au fost solicitate direct din Transilvania. Conducerea
complexului şcolar ortodox din Braşov a motivat cererea de ajutor, în 1869, nu numai prin sumele
insuficiente primite ca subsidii de la Ministerul de profil din Budapesta, dar şi prin eforturile materiale
făcute de românii din Transilvania în alte scopuri culturale şi obşteşti care le-au subţiat mult pungile.
Astfel, în ultimele 2 decenii ei au cheltuit 1.500.000 florini cu construirea a peste 800 de şcoli,
reconstruirea sau repararea bisericilor dărâmate sau prădate de unguri în 1848/9 sau cu înfiinţarea unor
asociaţii literare şi reuniuni filantropice33. De obicei statul român a răspuns prompt trimiţând
Braşovului în aceşti ani sume de bani între 23.500 până la 36.400 lei. Sumele au fost votate de
Parlament, dispoziţiile pentru a deveni executorii au fost promulgate prin Decrete domneşti,
contrasemnate unele de V.A.Urechia, capul Diviziunii Şcoalelor, Oficiu Învăţământ34. Gheorghe Sion
a acţionat în sânul Academiei Române pentru ca şi cea mai prestigioasă instituţie naţională ştiinţifică şi
culturală să trimită bani pe seama şcolilor confesionale române din Transilvania. Însă şi aceste sume
treceau prin Parlament şi erau expediate doar după aprobarea lor de către forul legislativ35.
Numai în 1869 au fost expediate în Transilvania, pe seama şcolilor şi bibliotecilor ortodoxe şi
unite 1056 de exemplare, câte 15 din fiecare carte de aritmetică, istorie, geografie, Bibliografia
Cărţilor Româneşti (Iarcu), Constituţia şi legile electorale ale României. Primirea lor a fost confirmată
cu minuţiozitate de Ioan Anderco care le-a împărţit între Gherla şi Năsăud, de I.V.Rusu din Sibiu unde
au ajuns 68 de cărţi în 408 de exemplare. Alte confirmări de primire şi adrese de mulţumire au sosit
din partea preotului Nicolae Raicu, care era şi Directorul Eforiei Şcolii Unite din Ohaba Făgăraşului,
apoi de la I.Germani, Codru Drăguşianu, Teofil Frâncu, ce şi-au exprimat gratitudinea în numele
Bibliotecii Oficiolatului Districtual Făgăraş. Alte cărţi, materiale şi manuale a primit şi Şcoala
Ortodoxă din aceeaşi localitate. Preotul Ioan Comşa, neunit, din Zărneşti, a primit cărţi juridice şi
didactice din Tipografia Principatului România trimise de Ministerul de Interne. Ajutorul a fost
binevenit, nu numai din punct de vedere material, dar şi moral, deoarece românii din localitate au
văzut că fraţii lor de peste Carpaţi s-au gândit la ei şi nu i-au uitat.36
Încă din 1866 minţile lucide româneşti din întreaga arie politică şi etnică a neamului au ajuns
la concluzia că toţi transilvănenii culţi trebuie să scrie cât mai des în România, iar intelectualii din
România să scrie în ziarele naţionale române din Transilvania. Unii intelectuali români din
Transilvania, refugiaţi în România, au trimis acasă anumite corespondenţe, parţial anonime, parţial
pseudonime cu tot ce s-a întâmplat, bine sau rău, în Principat pentru ca fraţii români din Ungaria să
afle în mare ce se întâmplă în statul român aproape sau quasi liber de peste Carpaţi. Unele materiale
din "Gazeta Transilvaniei" au apărut semnate şi cu iniţialele numelui emitenţilor. Transilvănenii
refugiaţi în România şi angajaţi acolo ca profesori au avut dificultăţi financiare în 1866 moştenite de
regimul Cuza când nu şi-au luat salariile iar după el, în primele luni salariile au scăzut cu 30 %. La
următoarele salarii din 1867 erau prevăzute scăderi cu 40 % în vederea redresării bugetului37. Dar
asemenea greutăţi n-au demobilizat pe românii conştienţi din Principat sau din afara lui, convinşi că
ele vor fi depăşite prin racordarea la Europa, efectuată cu aducerea prinţului străin dintr-o mare
dinastie europeană la Bucureşti, prin capitalul străin şi modelele occidentale aplicate la condiţiile
concrete româneşti şi prin ajutorul constant pe care statul liber îl va expedia peste Carpaţi.
În fond în primii ani ai dualismului s-a constatat că multe ziare din România - printre care şi
Românul - a circulat în mii de exemplare în Transilvania sau viceversa "Archivu pentru filologie şi
istorie" al lui Cipariu, în sute şi sute de exemplare în România. Uneori cei care din cuget curat, de pe
ambele versante ale Carpaţilor, au făcut abonamente, le-au achitat înainte, au fost nemulţumiţi că nu li
se trimiteau numerele respective. Cei ce s-au fript cu scrierile lui Eliade care "le scotea ochii cu câte o
coală sau două din opurile sale, apoi le mânca banii şi nu le mai trimitea nimic" nu se mai abonau la
reviste de peste Carpaţi "ca să nu păţiască şi cu d.Cipariu ca şi cu d.Eliad". Români transilvăneni
refugiaţi în România recomandau fraţilor rămaşi în Ardeal să-şi procure şi să citească "Calendarul lui
11 februarie" pentru a-şi da seama şi a realiza de ce a fost necesară şi obiectivă răsturnarea lui Cuza. În
Calendar, care costa 2 sfanţi, românii din Transilvania puteau găsi şi portretele celor care au luat parte
la răsturnarea lui Cuza, fie civili, fie militari, ca şi ale familiei Hohenzollern-Sigmaringen cu biografia
ei. Se recomandă românilor din Transilvania să trimită articole ziarului "Românul" în care să felicite
guvernul actual din Bucureşti38, pentru maniera magistrală şi benefică prin care au salvat statul modern
rezultat din Unirea Principatelor şi au aplicat în 1866 programul naţional singur şi sigur valid şi valabil
enunţat de Divanurile Ad-hoc din 1857.
Dacă din Transilvania s-au expediat abonaţilor din România sute de exemplare din "Archivu"
sau Gramatica lui Cipariu sau din alte reviste şi ziare, din Principat s-au expediat ziare, reviste, cărţi
peste Carpaţi, inclusiv din Arhiva istorică a lui Haşdeu foarte utilă pentru intelectualii români ardeleni
deoarece documentele vechi redactate în slavonă erau traduse în română şi puteau fi uşor folosite
pentru cunoaşterea şi aprofundarea Istoriei Principatelor. Slavona nu era prea cunoscută printre literaţii
din Transilvania şi potrivit unor informaţii din epocă nu era ştiută nici măcar de Cipariu. Documentele
şi corespondenţele vremii atestă faptul că în primi ani ai dualismului cel mai citit ziar redactat în
România şi expediat peste Carpaţi era "Românul" care a circulat în Transilvania în mii de exemplare 39.
Intelectualii moderni şi lucizi de pe ambele versante ale Carpaţilor au acţionat pentru impunerea unui
stil natural, clar şi limpede, uşor lizibil şi perceptibil, în redactarea operelor culturale, literare dar şi în
ziarele politice. Ei au salutat acele cărţi care au corespuns din acest punct de vedere necesităţilor
printre ele numărându-se şi o broşură despre instrucţiunea publică şi privată redactată într-o limbă
curată şi cu un stil foarte bun care făcea lectura atractivă. S-a bănuit că autorul şi-a făcut studiile în
Germania iar broşura lui, expediată Bibliotecii Gimnaziului Român Unit din Blaj, era recomandată cu
căldură intelectualilor mireni şi ecleziastici care se ocupau cu instrucţiunea publică şi privată în
Transilvania40.
Artemiu Publiu Alexi a cerut de la I.Moldovan lucrarea lui V.Maniu Unitatea latină sau cauza
română în procesul naţionalităţilor din punct de vedere istoric, juridic şi politic, editată la Bucureşti
în 1867, dar şi altele editate de acelaşi autor la Paris, ca de pildă Misiunea Occidentului latin în
Orientul Europei sau cele referitoare la originea românilor în Dacia Traiană, pentru că erau foarte
benefice şi nimerite ca odată răspândite în Anglia, Franţa şi în lumea largă să facă cunoscute opiniei
publice internaţionale suferinţele, patimile şi speranţele întregii naţiuni41. Nu rareori anumite manuale
de matematică, ştiinţe naturale, geografie au fost folosite atât în Principatul României cât şi în şcolile
greco-catolice şi ortodoxe din Transilvania. Se recomanda folosirea cu prioritate a cărţilor de
matematică din România pe ambele versante ale Carpaţilor deoarece erau superioare celor din
Transilvania. Constatarea a fost întărită de realitatea că şcolarii veniţi din Transilvania erai mai slabi la
matematică decât cei din România. În general în România manualele de matematică erau traduse din
franceză iar în Transilvania din germană42.
În principatul România şi în Transilvania au circulat hărţi ale Daciei care includeau toate
teritoriile locuite compact de poporul român, tipărite la Bucureşti dar şi alte hărţi cu caracter mai
general tipărite de Confederaţia Latină din Italia unde s-au propus formule noi, bazate pe principiul
naţionalităţilor, în vederea democratizării şi armonizării geografiei-politice europene. Deşi asemenea
hărţi au fost confiscate de "amicii" seculari de la Pesta şi Viena, s-au găsit modalităţile concrete ca
măcar unele din aceste materiale să ajungă la destinaţie. Istoriile bisericilor române, editate la est şi la
vest de Carpaţi, au fost citite şi răspândite peste tot, deoarece intelectualii români de pretutindeni au
realizat - dată fiind istoria dramatică a poporului călcat de-a lungul secolelor de străini - importanţa lor
ca regufii şi instituţii de conservare a limbii, fiinţei etnice şi naţionalităţii. Astfel au cunoscut o largă
circulaţie Mitropoliile ţării sau Istoria bisericilor române de I.D.Petrescu, profesor la Seminarul din
Argeş, unde erau capitole speciale dedicate şi bisericilor române din Transilvania, Cronica Romanului
şi a Episcopiei de Melchisedec şi altele. Melchisedec lucra şi la alte cărţi de istorie bisericească şi era
în contact strâns cu Blajul de unde a solicitat numeroase cărţi printre care şi Istoria bisericii a lui
I.Raţiu.
Celor din Blaj li s-a atras atenţia să onoreze rapid comenzile de cărţi ale lui Melchisedec,
episcop la Ismail, deoarece nu se cădea să se întârzie expedierea lor "pentru un om eminent ca el".
Cărţile bisericeşti pentru Transilvania au fost expediate din mai multe oraşe din România, printre ele
remarcându-se Seminarul Socola din Iaşi. Participanţii la Sărbătoarea de la Putna, din 1871, au relatat
fraţilor din Blaj despre reuşita festivităţii unde din păcate românii transilvăneni n-au fost prea
numeroşi, dar câţi au fost au fost bine reprezentaţi, grupul lor avându-l în frunte pe Rectorul
Seminarului din Viena (Grigore Silaşi). Dar episcopul Hacman, atunci la Viena, a interzis lui Scriban
şi Bobulescu să oficieze slujba religioasă, împrejurare care i-a mâhnit pe toţi.
Nemţii şi evreii din Bucovina au încercat să-i sperie pe ţăranii români că dacă merg la Putna
vor veni turcii să-i taie. După serbare mulţi intelectuali au vizitat episcopia veche din Rădăuţi,
mănăstirile Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, bisericile vechi din satele Arbore şi Volovăţ. Potrivit unor
informaţii de epocă, din bibliotecile societăţilor de lectură din România n-au lipsit nici ziarele
româneşti din Austro-Ungaria, astfel că intelectualii din Principat au fost la curent cu tot ce se
întâmpla pe plan politic, cultural, de învăţământ cu fraţii lor din Bucovina şi Transilvania43. Dar tot
atât de important a fost faptul că asemenea Societăţi au avut la dispoziţie numeroase ziare din întreaga
Europă: germane, franceze, italiene etc. şi nu numai în oraşele mari dar şi în cele mici (cazul târgului
Huşi, unde aveau 28 de ziare din România, Austro-Ungaria şi unele ţări europene).
Solidaritatea dintre România şi românii din Transilvania a fost extinsă asupra tuturor
românilor dar nu numai din Bucovina, Basarabia şi Dobrogea, ci a fost exprimată şi în cazul românilor
de la Sudul Dunării. Astfel, în 1873, I.C.Drăgescu şi-a exprimat indignarea faţă de excesele comise de
greci împotriva macedo-românilor. El a întreprins o călătorie în aceste zone, aşa că a avut ocazia să
constate faptele în mod direct şi la obiect. Românul transilvănean a protestat împotriva intrigilor şi
infamiilor clerului grec care a acţionat pentru închiderea bisericilor şi şcolilor române, arestarea
învăţătorilor, a tuturor acelora ce au avut curajul să protesteze. Drăgescu a ajuns la concluzia că şi
grecii au fost funeşti românilor deoarece grecul era mai perfid chiar decât evreul de unde a rezultat
dictonul românesc "zece evrei la un grec" 44.
Medicul român care a avut intenţia să se stabilească printre nobilii fraţi din Pind a afirmat că
românismul din Austro-Ungaria era persecutat de unguri şi austrieci, în România de greci şi evrei, iar
în Macedonia de greci. Afirmaţia despre aşa zisa persecuţie sau boicotare a intereselor României de
către greci şi evrei a fost însă evident eronată şi a constituit o exagerare fără temei într-o epocă de
plină afirmare a statului modern român, de racordare a lui la sistemele de guvernământ europene, prin
Constituţia din 1866 şi regimul monarhic parlamentar. Drăgescu era hotărât să dezvăluie persecuţiile
suferite de macedo-români în ziarele franceze din Constantinopol - unde se afla la acea dată - în ziarul
"Românul" din Bucureşti şi "Federaţiunea" din Budapesta.
Dar Drăgescu mai era interesat ca în 1873 toţi românii să sărbătorească 25 de ani de la
memorabila şi istorica zi de 15 mai, când ei au proclamat "drepturile omului". Naţiunea trebuia să-şi
aducă aminte de sfinţii ei naţionali, de cei 40.000 de martiri din 1848-1849 cărora ar fi fost bine să li
se fi ridicat un monument până la acea dată. Pentru el ziua de 15 mai era cea mai mare sărbătoare,
Paştile şi Învierea românilor şi românii trebuiau în 1873 să se ducă din nou pe Câmpul Libertăţii, la
Blaj, pentru a-şi da sărutul de fraţi şi a reînnoi Jurământul din 1848. Reîntors în România, Drăgescu i-a
îndemnat pe fraţii din Transilvania să spere şi să meargă înainte deoarece cu asemenea devize şi
Columb a descoperit o Lume Nouă. Lupta celor căzuţi în 1848-1849 a fost un protest al unui popor
trezit la viaţă şi libertate care a plantat pentru scurt timp drapelul libertăţii române pe culmile
Carpaţilor.
Ei n-au putut lăsa urmaşilor o patrei liberă dar le-au transmis împlinirea datorie şi exemplul de
a-i urma şi a-i imita. Din morminte vocile lor fixau urmaşilor mandatul şi datoria de a lupta pentru
patrie, libertate, românism, independenţă, democraţie şi unitate. Crezând că forţa e nimic şi dreptul
este totul, Drăgescu afirmă că românii personifică dreptul şi de aceea în viitor triumful va fi cu ei
deoarece suflarea libertăţii care i-a înviat la 1848 nu mai poate fi aruncată în groapa morţii. Pe baza
experienţei din 1848, Drăgescu a militat pentru o solidaritate panromânească, a salutat în numele
fraţilor din România pe toţi românii Transilvaniei, a propus înlăturarea sămânţei discordiei între
români, unirea lor în fapte şi idei. Totodată el a dat şi sfaturi mai prozaice propunând pe lângă
formarea unui Comitet pentru ridicarea unui monument al martirilor din 1848-1849, chiar în ziua de
15 mai 1873, şi trimiterea de către Blaj a unor cărţi pe seama Bibliotecii latino-române din Roma sau
efectuarea unor abonamente la revista "Confederaţiunea latină" a lui Amante45.
C.A.Rosetti, la recomandarea lui G.Bariţiu, l-a angajat pe Visarion Roman, cu 10 galbeni pe
lună, în calitate de colaborator la ziarul "Românul". Acesta, fericit să cunoască un mare bărbat de stat
al României, l-a rugat să-i ţină deschise două rubrici Ungaria şi Transilvania, prin care va ţine la
curent opinia publică despre problemele românilor din Ungaria. Roman l-a informat pe Rosetti că
intenţionează să extragă şi atacurile îndreptate contra românilor din marile ziare inamice elementului
românesc, deoarece era strict necesar ca naţiunea să afle tot ce-i ameninţă viitorul atât al ei, luată în
ansamblu, cât şi ceeea ce primejduieşte existenţa statului român, deci a Principatului România. În
concluzie, la redacţia "Românului", ziarele din Ungaria şi Austria să fie lăsate pe seama lui, acolo să
nu se mai ocupe nimeni de ele pentru a se nu ivi paralelisme ("doi să nu facă acelaşi lucru"). Deja din
mai 1868, V.Roman a început să expedieze articole din Transilvania la "Românul", însoţindu-le
câteodată şi cu exemplare din calendarul "Amicul Poporului" 46.
Anumite voci din România şi-au transmis peste Carpaţi, sentimentele de îngrijorare, bănuielile
şi temerile provocate de unele evenimente survenite în Principat. Astfel unii s-au temut - fără temei
credem noi - că dacă prusacii vor construi căile ferate în România, românii vor deveni robii prusacilor,
precum indienii erau robii englezilor. Aceştia au vorbit chiar de o posibilă colonizare a României şi
şi-au exprimat dezacordul faţă de Curte şi de guvern care i-au sprijinit pe prusaci. De asemenea, aceste
foruri au fost criticate deoarece au cedat prea uşor la presiunile şi stăruinţele Comitetului Central
Izraelit din Paris efectuate la toate cabinetele mari europene şi transmise de acestea la Bucureşti, şi au
început să-i protejeze şi să-i sprijine pe evreii din România. Aceştia ar fi "copleşit" toată Moldova,
unde n-ar mai fi nici un oraş creştin, deoarece toată industria, tot comerţul şi capitalul ar fi încăput în
mâinile lor, precum şi o parte din proprietatea asupra pământului, deşi acest lucru era interzis de lege.
Aceste "lipitori" - afirmau unii comentatori din epocă - vor servi în viitor ca mediu pentru
germanizarea românilor47. Dar asemenea temeri provenite de la spirite probabil colerice şi suspicioase
n-au fost deloc îndreptăţite. Prusacii nu puteau nicidecum să "colonizeze" România şi nici evreii nu
erau capabili să pună mâna pe întreaga ei economie sau să mijlocească germanizarea românilor din
Principat. Asemenea constatări exagerate şi năstruşnice - într-o epocă în care statul a avut nevoie de
capital străin şi intern pentru a-şi moderniza economia - au provenit de la anumiţi cetăţeni ce n-au
putut privi mai departe de pragul casei lor, au comentat şi au generalizat doar unele aspecte locale,
specifice zonelor pe care le-au locuit, care n-au avut influenţe decisive asupra ansamblului societăţii
româneşti.
În 1868, la Viena, autorităţile au organizat o masă festivă cu ocazia numirii lui Ioan Vancea ca
Mitropolit al românilor uniţi din Ungaria. La banchet au participat printre alte oficialităţi baronul
Heysenberg, fost ambasador la Roma, comitele Piatti, senator imperial, baronul Biegeleben, consilier
la Ministerul de Externe al Austro-Ungariei şi consilier intim al Împăratului-Rege, personalul de la
Nunciatură, dar şi prelaţi români uniţi, profesori la Seminarul Sf.Barbara din Viena. Cu această ocazie
Grigore Silaşi a purtat un dialog politic interesant cu Biegeleben referitor la România şi la românii din
Transilvania, deoarece ambii s-au nimerit unul lângă altul la masă ("aşa a vrut norocul"). La anumite
reproşuri ale consilierului, Silaşi a replicat că este absurd să-i acuzi pe români, popor de viţă latină, de
simpatii constante pentru ruşi şi a încercat să-i demonstreze netemeinicia bârfelor şi acuzaţiilor
cuprinse şi proferate în cartea englezului Bonner, filomaghiar, la adresa românilor în general, al celor
din Transilvania în special. Silaşi a folosit în combaterea aserţiunilor lui Bonner şi o recenzie-răspuns
la adresa englezului, publicată de Haşdeu în ziarul "Românul".
Totodată Silaşi s-a străduit să demonstreze că presupusa frică de România este neîntemeiată
deoarece era un stat mic ce abia atunci a început să lupte pentru a scăpa de urmările dezastruoase
moştenite de la o gospodărie orientală şi a se integra Europei democratice, puternice şi civilizate.
Biegeleben n-a fost prea convins de asigurările lui Silaşi şi a replicat la rândul lui că Brătianu era un
om de stat periculos cu ambiţii mari (deci austriacul a făcut aluzie mai ales la cele teritoriale), dar
prelatul unit a afirmat că Brătianu, un mare şi un bun patriot, nu dorea altceva decât să contribuie la
întărirea statului, la consolidarea ordinii legale şi la prosperarea lucrurilor din patria lui. Consilierul a
început să se enerveze şi i-a spus pe un ton tăios interlocutorului său că în România ordinea şi lucrurile
nu se vor consolida până când pe tronul ei va sta un Hohenzollern. Se vede clar că acest diplomat
austriac era de modă veche şi păstra o ranchiună Prusiei care a bătut zdravăn şi a umilit Austria în
1866 scoţând-o din lumea politică germană.
Bariţiu i-a mărturisit lui Silaşi, cu câtva timp înainte, că românii din Principat au făcut o
greşală de neiertat pentru că au adus pe tronul din Bucureşti un adversar al Habsburgilor în persoana
unui Hohenzollern. Habsburgii s-au supărat rău pe români şi acest lucru ar fi contribuit - după părerea
lui Bariţiu - la faptul că românii din Transilvania n-au mai fost ocrotiţi de Dinastie şi au fost lăsaţi la
discreţia ungurilor. Raţionamentul lui Bariţiu n-a fost însă just deoarece instaurarea dualismului a fost
provocată de cu totul alte motive decât cele bănuite de el. Explicând şi apărând alegerea lui Carol I pe
tronul din Bucureşti, Silaşi a spus că printre cauzele ce au provocat evenimentul şi l-au şi justificat au
fost nu numai voturile Divanurilor Ad-hoc din 1857, care au cerut în unanimitate prinţ străin, dar şi
necesitatea obiectivă de a pune capăt ambiţiilor descreierate ale unor prinţi sau boieri indigeni care
s-au certat atât de mult pentru tron şi căpătuială încât au adus ţara aproape de dezastru.
Încercând zadarnic să câştige - dacă era posibil - o protecţie a unor oameni de stat austrieci
pentru românii din Transilvania în faţa guvernului maghiar, Silaşi a cerut audienţă şi la cancelarul
Beust dar - după propria-i mărturisire - n-a obţinut nimic de la dânsul. Dimpotrivă în timpul audienţei
a putut constata că au apărut iarăşi acuzaţii grave împotriva românilor transilvăneni care ar acţiona
pentru daco-românism şi ar agita împotriva Monarhiei. În aceste condiţii, Silaşi i-a arătat cancelarului
o scrisoare expediată de Bariţiu în care eminentul lider politic a încercat să dovedească netemeinicia
unor asemenea acuzaţii pentru a obţine înţelegere şi sprijin faţă de o eventuală revitalizare a legilor din
1863-1864 şi recunoaşterea drepturilor legale pentru naţionalitatea şi limba română din Ungaria.
Bariţiu, Şuluţiu şi alţii au încercat şi în 1866 să-şi arate loialismul faţă de Habsburgi adunând
bani şi făcând propagandă pentru înrolarea unor voluntari în războiul cu Prusia, tot în speranţa -
deşartă de altfel - că Dinastia îi va proteja pe români măcar parţial împotriva centralismului maghiar
de stat. Beust însă nu s-a lăsat convins de argumentele lui Bariţiu şi Silaşi şi a spus clar că acuzaţiile de
daco-românism au venit din partea guvernului maghiar dar a afirmat că el personal nu ştie cât adevăr
există în ele şi cât nu.
Reluând discuţiile cu Biegeleben, Silaşi a aflat din nou din gura consilierului că era de dorit ca
sistemul dualist să se consolideze deoarece pentru Austria nu exista altul. Însă consilierul austriac n-a
avut nimic împotrivă ca de pe terenul dualismului românii să reziste totuşi împotriva asupririi
maghiarilor şi a maghiarizării şi n-a aprobat tratamentul necruţător al maghiarilor la adresa lor. El ar fi
vrut ca maghiarii să fi păstrat o dietă a Transilvaniei, aşa cum au făcut în cazul Croaţiei care a reuşit în
mod fericit să realizeze o Nagodbă (Compromis) croato-maghiară ca ţără asociată Coroanei Ungare.
Silaşi a crezut zadarnic că anumite cercuri aristocratice austriece antidualiste ar putea schimba
lucrurile, ar fi capabile să-l readucă la putere pe Schemerling şi de aceea pledează ca românii să
cumpere un ziar austriac important care să atace dualismul sau opinia publică să fie luminată şi bine
informată despre racilele acestui regim prin broşuri editate în germană sau franceză.
Era de asemenea util - după părerea lui - ca în timpul unor evenimente importante românii din
Transilvania să trimită o Delegaţie din 2-3 fruntaşi care să stea în preajma Monarhului pentru a-i
câştiga bunăvoinţa şi protecţia. Silaşi a fost foarte necăjit că în timpul banchetului şi a primului dialog
cu Biegeleben, Mitropolitul Vancea care a stat şi el lângă consilierul ce era astfel flancat de doi
români, a tăcut chitic, n-a apărat şi n-a explicat caracterul benefic al voturilor Divanurilor Ad-hoc din
1857 şi al aplicării lor integrale în 1866 prin instalarea lui Carol la Bucureşti şi nici n-a rostit un cuvânt
măcar împotriva guvernului maghiar48.
Iată deci că Bariţiu şi Silaşi, doi luptători curajoşi împotriva dualismului, au avut la un anumit
moment păreri diferite despre instalarea lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României,
primul considerând-o o greşeală de neiertat, al doilea dimpotrivă, înţelegându-i sensul şi rezultatul sau
efectul benefic şi pozitiv asupra statului şi al naţiunii române. Dar atacurile lui Biegeleben contra
instalării lui Carol, coroborate cu scrisorile lui Bariţiu, care au creat o falsă problemă în jurul
subiectului, l-au făcut ulterior şi pe Silaşi să se gândească la posibilitatea ca Habsburgii să se fi
"răzbunat" într-adevăr pe românii din Transilvania, lăsându-i la discreţia ungurilor, pentru a lovi în cei
din Principat care le-au aruncat mănuşa în faţă aducând un Hohenzollern la Bucureşti. Dar problema
reală esenţială şi prioritară în acele condiţii era salvarea României Mici, deci a Unirii Principatelor, a
statului modern rezultat din aplicarea principiului naţionalităţilor la Nordul Dunării, care a permis
evoluţia de la Istoria românilor la Istoria României, în sens politico-statal. Fără salvarea României
Mici s-ar fi pierdut în negura vremurilor şi speranţa sau perspectiva făuririi României Mari
În 1866 unele mari puteri garante au atacat deschis şi direct Unirea reală a Princiaptelor, dar
deoarece ea a fost viu sprijinită de Franţa imperială în anii precedenţi, această mare putere era încă
"limba cumpenei" în acţiunea de înlăturare a semnului întrebării pus de garanţii duşmănoşi în faţa
menţinerii României ca stat unitar. De altfel oamenii de stat români au fost conştienţi că fără Napoleon
al III-lea nu era cu putinţă nimic, cu Napoleon al III-le era cu putinţă totul. Fiind conştienţi de situaţie,
ei l-au propus pe Carol, înrudit cu suveranii Franţei şi Prusiei, ca Principe al României după ce chiar
împăratul l-a sfătuit pe Filip de Flandra să renunţe la oferta tronului de la Bucureşti. Brătianu a făcut o
bună impresie familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, a dovedit că este un adevărat om de stat şi în
Prusia şi în Franţa.
Bismark i-a spus lui Carol că dacă îl vrea un popor întreg, să meargă direct în România şi să se
arate curajos şi hotărât. Nu era necesară o aprobare regală directă a Regelui Prusiei ca şeful familiei şi
şef militar, deoarece era suficientă o cerere de concediu. În schimb era strict necesar acordul lui
Napoleon care ar putea aranja lucrurile repede, fără Conferinţa puterilor garante ce le-ar tărăgăna
foarte mult. Prusia nu putea fără Franţa să impună un Hohenzollern la Bucureşti din moment ce se
opuneau şi Rusia şi Poarta. Bismark i-a spus lui Carol că, personal, ar trebui să voteze contra lui pentru
a nu provoca o ruptură cu Rusia care ar fi