Tot românu-i ardelean! Așijderea Mihai Eminescu… Dus în Țară de alean!

17 aprilie 2015de Ion Coja Doctrină naţionalistă , Textele altora

Nota redacției: După trei ani, publicăm din nou acest studiu, mai convins ca oricând că avem
de-a face cu cea mai serioasă investigație asupra subiectului. Răspunsul la care ajunge domnul
ION COZMEI este argumentat impecabil. Din fericire, încercările disperate ale unora de a-i
găsi lui Eminescu obârșii ne-românești eșuează astfel, înainte ca promotorii acestor încercări
să-și dea seama că valoarea operei eminesciene, îndeosebi ca teoretician al românismului, nu ar
fi scăzut cu nimic dacă lui Eminescu i s-ar fi găsit vreun stră- sau stră-străbunic armean, evreu
sau patagonez. Dimpotrivă.

Așadar, neamul Eminovicilor se trag din inima Ardealului. Nimic mai firesc, mai logic! Un
traseu românesc sută la sută!

De la Eminovici la Eminescu
Publicat de Ion Coja in Textele altora pe 25.04.2012 | 8 comentarii
TEORIE, CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ

http://glasulbucovinei.ablog.ro/2011-03-09/teorie-critic-i-istorie-literar-de-la-eminovici-la-
eminescu.html#axzz1lPwvTYZT

Glasul Bucovinei Revista românilor din Ucraina

Ion Cozmei

Despre originea patronimului Eminovici şi despre data descinderii primilor membri ai familiei
Eminovici în Bucovina de-a lungul timpului s-a scris destul de mult şi contradictoriu , la aceasta
contribuind şi bănuiala că strămoşii pe linie paternă ai lui Eminescu ar fi venit din afara spaţiului
românesc. Într-adevăr, prin aspectul său evident exotic, patronimul Eminovici a putut trezi
impresia că şi purtătorii lui trebuie să fi fost la obârşie alogeni, determinându-i astfel nu numai
pe adversarii şi detractorii lui Eminescu, dar şi pe primii săi biografi să-i caute rădăcinile
genealogice exclusiv în afara teritoriilor locuite de români.

Una dintre primele ipoteze privind originea etnică a lui Eminescu îi consideră pe strămoşii săi ca
fiind veniţi din Orient, respectiv din Turcia.

Chiar bunul său prieten Ioan Slavici observă încă de la Viena că radicalul numelui în discuţie
este Emin, deci de origine turcă, glumind uneori cum că ar avea înainte-i un …. oriental, căruia,
de altfel, îi şi zicea câteodată „turcule”. Câţiva ani mai târziu, un adversar al lui Eminescu, pe
nume N. T. Orăşanu, despărţea în două numele incriminat, caligrafiindu-l Emin – Secu, spre a-l
arăta cu degetul pe Emin. Un anonim redactor „R” al „Curierului Balassan” din Iaşi consideră că
Eminovicii erau nişte turci pripăşiţi nu de mult în Moldova de nord, primul dintre ei fiind, pare-
se, chiar bunicul poetului. Veronica Micle însăşi se adresa epistolar iubitului ei „Eminul meu cel
dulce”. Un tânăr eminescolog junimist, N. Petraşcu, consemna în cuprinsul unui „studiu critic”
că „strămoşul oriental” al poetului se numea …”Emin – Effendi”, un negustor turc răzleţit în
Moldova şi căsătorit cu o româncă.

Iacob Negruzzi, în Amintiri de la „Junimea”, nota astfel: „După unii, bunul sau străbunul lui
Eminescu ar fi fost turcul Emin”. La rândul său, profesorul bucovinean Vasile Gherasim găsea,
încă în 1922, în circulaţie povestea despre originea orientală a lui Eminescu, dar tot el a fost
primul care s-a hotărât curajos să confrunte legenda cu documentele aflate în mitricile bisericeşti
de la Călineştii lui Cuparencu.

Mai aproape de adevăr, dar nu întrutotul reală, este ipoteza originii ucrainene (rutene) a
strămoşilor poetului, plecând de la faptul că satul Călineştii lui Cuparencu, în care au descins
primii Eminovici, a fost colonizat, după anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, cu
populaţii de ruteni din Galiţia.

După cum ne informează fratele poetului, Matei, Raluca Eminovici însăşi bănuia că soţul său
este de origine rutean, întrucât cunoştea bine limbile ruteană, rusă şi polonă, iar atunci când a
venit la Ipoteşti un frate de-al său de la Călineşti, căminarul ar fi vorbit cu acesta „mai mult
ruteneşte”.

Chiar dacă poetul însuşi presupunea că bunicul său, Vasile Eminovici, s-ar fi trăgând, poate,
„dintr-un moldovean rutenizat”, încă din 1923 Vasile Gherasim aflase de la oamenii mai bătrâni
de la Călineştii lui Cuparencu că bunicul poetului „nu cunoştea deloc limba ruteană şi nici nu ştia
altă limbă decât cea a părinţilor săi, care era limba românească”.

Fără să insistăm şi asupra altor ipoteze privind originea alogenă a strămoşilor poetului, vom
consemna doar faptul că cel mai mare scriitor al românilor a fost revendicat, de multe ori
hazardat, de bulgari (după I. C. Fundescu, redactor la ziarul „Telegraph” din Bucureşti, şi după
Al. Macedonski, adversarul cel mai aprig a lui Eminescu), de suedezi (conform unei schiţe
biografice semnate de Gheorghe Nicoleanu, redactor la revista „Fântâna Blanduziei”), de
polonezi (după părerea profesorului Leca Morariu), de armeni (conform scenariului profesorului
bucovinean Peter Tomaschek), de sârbi (potrivit paharnicului moldovean Constantin Sion), de
albanezi (după presupunerea iniţială a aceluiaşi Slavici), de nemţi (cum credea un oarecare
Gheorghe Isăcescu din Botoşani), de evrei (potrivit unei aluzii a eminescologului Augustin Z. N.
Pop).

Ulterior, descoperirile de arhivă şi prezenţa în rândul Eminovicilor a unei puternice conştiinţe

româneşti i-au determinat, în replică, şi pe alţi cercetători mai noi să-şi înceapă căutările în
interiorul graniţelor noastre etnice.

Prima dintre provinciile noastre istorice care concură la titlul de leagăn al strămoşilor lui
Eminescu este, după cum era şi de aşteptat, Bucovina. Printre cei care considerau că strămoşii
dinspre tată ai poetului sunt „moldoveni neaoşi din Bucovina lui Ştefan Vodă” se numără deja
pomenitul profesor cernăuţean Vasile Gherasim, colegul poetului de la Cernăuţi Theodor
Ştefanelli, divinul critic George Călinescu, cercetătorul Ion Creţu, eminescologul Augustin Z. N.
Pop etc.
Poetul însuşi se consideră de obârşie bucovineană („Eu sunt bucovinean. Tata s-a născut în
Bucovina.”) De aceeaşi părere era şi fratele poetului, Matei, şi fiul acestuia, Victor.

Un critic literar interbelic, D. Caracostea, plasează pe primii Eminovici în zona sud-dunăreană,

respectiv la aromâni. Teza este susţinută, mai târziu, şi de istoricul N. Iorga, care presupunea că,
iniţial, patronimul Iminovici trebuie să fi sunat drept Minovici, nume, după cum se ştie, aromân.

Să mai notăm că un cercetător contemporan, George Sanda, consideră că Emin nu este un nume
oriental, ci unul … tracic, atestat documentar pe pământul Dobrogei noastre. Aşadar, la obârşie,
Eminovicii ar proveni din Dobrogea, trăgându-se practic direct din Burebista!

De mai multă vreme, cunoscutul eminescolog contemporan Dimitrie Vatamaniuc emite o nouă
ipoteză despre obârşia lui Eminescu, potrivit căreia strămoşii bucovineni ai poetului trebuie să fi
fost la origine „emigranţi transilvăneni”. Ipoteza aceasta o întreţinuse, pe la 1932, şi criticul G.
Bogdan Duică, de vreme ce scria următoarele: „Pentru cei ce caută în Eminovici turcisme şi
polonisme, iată între elevii şcoalei româneşti din Blaj se afla la 1757 un elev Vasile Iminovici
(din Blaj)”. „Revista arhivelor” apărută în 1930 cuprindea în paginile sale nu unul, ci patru elevi
cu numele Iminovici. Pe la 1936, un lingvist, Ştefan Paşca, semnala prezenţa aceleiaşi familii
Iminovici şi în satul Vad (din Făgăraş).

Existenţa în Transilvania, şi în primul rând în Blaj, a mai multor indivizi cu numele Iminovici,
atestaţi cu câteva decenii bune înaintea Eminovicilor din Bucovina, aceştia din urmă apărând în
acte abia după 1784, data înfiinţării primei condici de stare civilă la parohia din satul Călineştii
lui Cuparencu, l-a determinat pe Dimitrie Vatamaniuc să întreprindă o călătorie de studii la Blaj,
unde avea să descopere prin actele de stare civilă de acolo şi alţi Iminovici, pe lângă cei
consemnaţi în urbarii. A descoperit apoi, că familii Iminovici trăiesc şi azi în Vad, Răşinari,
Cisnădie, fapt care i-a întărit convingerea că, la obârşie, strămoşii lui Eminescu trebuie să fi fost
„emigranţi transilvăneni”. Eminescologul va scrie un studiu cu titlu retoric – Să fie Blajul vatra
străbunilor lui Eminescu? –, încercând să răspundă cine şi din ce motive Iminovicii din Ardeal au
părăsit vatra lor seculară, luând calea pribegiei spre această provincie din nordul Moldovei.
Ajunge la concluzia că întâiul dintre Iminovicii transilvăneni care a trecut munţii în Moldova de
Sus a fost străbunicul poetului, Petrea Iminovici. Cât priveşte motivul pribegiei sale în Bucovina,
el se poate rezuma doar la două cuvinte: persecuţie religioasă. Dimitrie Vatamaniuc a reţinut că
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au existat în Transilvania numeroase mişcări ale
românilor iobagi, cauzate de prigoana religioasă declanşată de austro-ungari, în scopul de a-i uni
cu biserica Apusului. Eminescologul constată, citându-l pe Nicolae Iorga, că din Transilvania au
fugit, prigoniţi religios, de pe moşiile grofilor, vreo 24.000 de familii, spre a se aşeza fie în
Moldova, fie în Muntenia. Astfel, Dimitrie Vatamaniuc conchide: „În exodul românilor
transilvăneni din aceşti ani trec în Bucovina şi aceia dintre Iminovici care nu acceptă să-şi
părăsească legea străbună”.

Nu poate fi ocolită şi ipoteza unui alt eminescolog, Petru Rezuş, potrivit căruia obârşia
strămoşilor lui Eminescu trebuie plasată dincolo de Carpaţi, dar nu în Blaj şi nici în Transilvania
propriu-zisă, ci în … provincia de unde s-a ridicat, trecând munţii în Moldova, însuşi Bogdan
Descălecătorul. „Eminovicenii din Bucovina – constată Petru Rezuş – sunt astfel veniţi de peste
munte, din Maramureş”.
*

După această lungă introducere „eminoviciană”, s-ar putea crea opinia că originea patronimului
Eminovici şi locul descinderii primilor descendenţi ai strămoşilor dinspre tată ai poetului în
Bucovina rămân în continuare o enigmă.

În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Din fericire, în anul 1989, la Editura „Cartea
Românească” din Bucureşti, a apărut o carte emblematică pentru biografia eminesciană, Legendă
şi adevăr în biografia lui Mihai Eminescu. Originile, semnată de regretatul eminescolog Ion
Roşu.

Cartea respectivă vine să pună ordine în originile biografiei pe linie paternă şi maternă a celui
mai mare scriitor al românilor, să combată pe bază de documente tezele şi opiniile preopinenţilor
săi întru eminescologie şi să propună, tot pe bază de documente arhivistice, elementele cele mai
aproape de adevăr privind originea patronimului Eminovici, precum şi obârşia primilor membri
ai familiei Eminovici din Bucovina, mai precis din Călineştii lui Cuparencu.

Aceasta este lucrarea pe care am folosit-o drept principală sursă biografică în introducerea
studiului nostru şi tot ea ne va sta în continuare drept argumentul esenţial la stabilirea adevărului
eminoviciano – eminescian pe traseul Călineştii lui Cuparencu – Dumbrăveni – Botoşani –
Ipoteşti.

De la început, trebuie specificat, pe baza documentelor istorice de la Arhivele Statului din

Suceava şi a celor din mitricile bisericeşti de la parohia din Călineştii lui Cuparencu, că satul
Călineşti este atestat documentar încă din secolul al XV-lea, de pe vremea lui Alexandru cel
Bun, ca o aşezare românească, întemeiată de un oarecare Călin, locuitorii săi numindu-se
călineşteni (vezi şi Documente privind istoria României, Veacul XV, vol. 2 (1476-1500,
Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 130).

Iniţial, satul a constituit o singură moşie. Pe la începutul sec. al XVIII-lea, moşia e despărţită în
două: Călineştii de Sus intră în posesia boierului Constantin Matieşescul, iar Călineştii de Jos în
proprietatea lui Lupul Soroceanu. Ulterior, prin măritişul fetei lui Constantin Matieşescul cu
Miron Cuparencu („fiul lui Vasile cupar”), Călineştii de Sus ajung în posesia Cuparencilor, iar
Călineştii de Jos, sau Greaţca, devin proprietatea comisului Ienachi Căpitan. De la Miron
Cuparencu, partea de nord a moşiei ajunge, prin testament, în stăpânirea fiilor săi: Mihalachi,
Vasile şi Ion.

Călineştii de Sus vor rămâne neîntrerupt, până dincolo de jumătatea sec. al XIX-lea, în posesia
Cuparencilor, fapt pentru care, de altfel, numele satului şi devine Călineştii lui Cuparencu. După
moartea celor trei fraţi Cuparencu, noii stăpâni ai satului devin fiii lui Ion – anume Gheorghe şi
Luca Cuparencu (Mihalachi şi Vasile n-au avut copii).

Biserica de piatră din Călineştii lui Cuparencu este ctitoria lui Mihalachi Cuparencu, zidită între
anii 1791 – 1798, dar târnosită abia în 1805, cu contribuţia esenţială a dascălului Vasile
Eminovici, descins la Călineşti în toamna anului 1804, când stăpânii satului erau, desigur,
Gheorghe şi Luca Cuparencu.
*

Revenind la bunicul poetului, Vasile Eminovici, acribiosul Ion Roşu stabileşte, pe baza
protocoalelor şcolare de la Blaj, că nu Petrea Eminovici este primul descinzător al Eminovicilor
din Blaj în Bucovina, ci Vasile Eminovici, fiul lui Petrea şi al Agafiei.

Vasile Eminovici s-a născut la Blaj, în anul 1778, deprinzând slovele pe băncile „şcoalei de
obşte”, devenită, începând din 1872, Şcoală normală, unde va fi avut ca profesori, probabil pe
Ioan Pop, Samuil Coltar şi pe ruda sa Dumitru Rejtar, iar ca director şi catihet pe cunoscutul
corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai.

De ce va fi ales în 1804 bunicul poetului drept loc al emigrării sale Bucovina? Răspunsul este
relativ uşor de dat: pentru că, spre deosebire de Transilvania, această provincie, recent alipită la
Imperiul Habsburgic, resimţea în mod acut lipsa ştiutorilor de carte, astfel că un „ citeţ” ardelean
îşi putea găsi aici adesea un loc mai bun decât acasă, ajungând cu ştiinţa sa de carte chiar în
rândul privilegiaţilor, adică al celor scutiţi de bir. Cât priveşte, alegerea Călineştilor ca punct
final al acestei aventuri în necunoscut, ea are un resort şi mai simplu: emigrantul ardelean găsise
aici un loc vacant de dascăl bisericesc. Încă în 1774, recensământul lui Rimskii – Korsakov
găsea la Călineşti, în rândul privilegiaţilor, doar „1 popă”, astfel că Vasile Eminovici, care era
dotat pe deasupra şi cu darul cântării, a fost primit aici cu braţele deschise.

Ion Roşu combate cu pertinenţă versiunea lui George Călinescu (preluată de la Vasile Gherasim)
că instalarea lui Vasile Eminovici ca dascăl la Călineşti a fost „orânduită” de către boierul
Cârstea de la Costâna, proprietarul unei jumătăţi de moşie din Călineştii lui Cuparencu.

În realitate, aşezate pe baze documentare ferme, lucrurile arată să fi stat astfel: Vasile Eminovici
soseşte la Călineştii lui Cuparencu în toamna anului 1804 şi, în urma înţelegerii cu stăpânii
satului, desigur, Gheorghe şi Luca, rămâne dascăl la parohie. După instalarea în sat, Vasile
Eminovici a primit, după obiceiul locului, de la „patronii” Călineştilor casă de locuit şi lot
agricol din „fondul religionar”, de pe care să-şi agonisească cele necesare existenţei. Casa
atribuită este cea de la nr. 27, construită desigur mai demult cu destinaţia de a sluji drept locuinţă
cantorului bisericesc.

Se pare că patronii Călineştilor i-au donat definitiv lui Vasile Eminovici casa de la nr. 27, căci
după moartea acestuia, ea rămâne pe mai departe în posesia familiei Eminovici.

Angajându-se ca dascăl bisericesc, bunicul poetului devine din acel moment unul din oamenii de
vază ai satului, deoarece în acele timpuri slujitorii bisericii erau trecuţi printre scutiţii de dări şi
de „robotă”.

Acum, că pe lângă aceste avantaje evidente create de stăpânii satului tânărul dascăl va mai fi
primit cândva din partea baronului Ion Cârstea de la Costâna 4 fălci de pământ, ca danie, nu-i
imposibil, de vreme ce acelaşi baron va juca un rol esenţial în destinul fiului mai mare al
dascălului Vasile Eminovici, anume Gheorghe, viitorul căminar. De altfel, în aceeaşi perioadă,
baronul Ion Cârstea îl va împroprietări cu 5 fălci de pământ şi pe preotul Nicolae Sevescu de la
parohia Călineştii lui Cuparencu.
Ion Roşu consultă cu atenţie Conscripţia asupra tuturor persoanelor din parohia bisericii cu
hramul Sf. Îngeri din Călineşti şi petrecerea lor, datată 6 noiembrie 1806, şi constată că la casa cu
nr. 27 sunt trecuţi următorii locatari: Vasile Eminovici – dascăl; Ioana – soţia lui; Agafia – maica
lui; Ion – nepotul lui; Elena – mătuşa lui.

Având în vedere aceste evidenţe, Ion Roşu conchide definitiv că „întemeietorul ramurii
bucovinene a strămoşilor poetului este Vasile Eminovici, descins în bătătura de la nr. 27 în
perioada august 1804 – noiembrie 1806.

După căsătoria cu Ioana Sârghie, româncă, probabil imediat după orânduirea sa ca dascăl în
toamna anului 1804, Vasile Eminovici şi-a îndeplinit cu vrednicie funcţia, iar până la angajarea
unui al doilea dascăl, nu-i exclus ca bunicul poetului să fi jucat avant la lettre rolul unui bădiţa
Vasile din Amintirile … lui Creangă.

Ca mai toate familiile româneşti de pe vremuri, şi cea a dascălului din Călineşti a fost
binecuvântată cu o casă de copii, veniţi pe lume tot la doi – trei ani, într-un ritm aproape de
metronom.

În privinţa numelui şi numărului copiilor dascălului au existat de-a lungul timpului controverse
în rândul cercetătorilor, începând cu Vasile Gherasim, continuând cu Augustin Z. N. Pop şi
Dimitrie Vatamaniuc şi sfârşind, în varianta cea mai aproape de adevăr, cu Ion Roşu.

Pe baza Conscripţiilor de la parohia Călineştii lui Cuparencu, Ion Roşu stabileşte că în casa de la
nr. 27 au venit pe lume următoarele odrasle:

1. Maria – n. 26 ian. 1807 – d. 31 ian. 1875;

2. Elena – n. 23 iunie 1809 – d. 10 febr. 1887;

3. Gheorghe – n. 10 febr. 1812 – d. 7 ian. 1884;

4. Ioan – n. 14 martie 1816 – d. 21 febr. 1877;

5. Ştefan – n. 24 ian. 1819 – d. ? 1848;

6. Ana – n. 10 oct. 1821 – d. 24 ian.1907;

7. Catrina – n. 16 oct. 1824 – d. 5 nov.1897

8. Iordachie – n. 21 martie 1827 – d. 13 aprilie 1827.

În volumul apărut în 1989, Ion Roşu acordă fiecărei odrasle a dascălului date şi caracterizări
inedite, noi însă ne vom îndrepta atenţia, în cele ce urmează, asupra lui Gheorghe, tatăl poetului,
şi asupra lui Ştefan, amândoi având legătură directă cu comuna Dumbrăveni, pe atunci moşia lui
Constantin Balş.
Ştiutor de carte acumulată la Şcoala Normală de la Blaj şi iubitor de limbă şi cultură românească,
dascălul Vasile Eminovici va căuta să ofere fiilor săi (cu excepţia lui Ioan, care rămâne în
bătătura de la nr. 27, dar ocupă în sat diverse funcţii, între care cea de „vornic” şi „epitrop
bisericesc”) posibilitatea de a studia la şcolile vremii, alegând în cele din urmă, o „şcoală
moldovenească” de la Suceava, care avea în persoana unui dascăl Ioniţă un pedagog cu reale
aptitudini.

Prin urmare, la 14 ani adolescentul Gheorghe Eminovici din Călineştii lui Cuparencu este înscris
la „şcoala moldovenească” de la Suceava, pe care o absolvă, după 3 ani, în mod strălucit.
Această stare de lucruri atrage atenţia baronului Ion Cârstea din Costâna, care îl cunoştea
îndeajuns de bine pe dascălul de Călineştii lui Cuparencu, încă de pe vremea când îi oferise, ca
danie, 4 fălci de pământ.

În consecinţă, în anul 1829, absolventul „şcolii moldoveneşti” din Suceava este angajat ca
„scriitoraş” pe moşia boierului de la Costâna. Aici dovedeşte ştiinţă de carte, o bună memorie,
chibzuinţă şi îndârjire în muncă. Despre aceste lucruri află boierul Constantin Balş de la
Dumbrăveni, bun prieten cu baronul Cârstea.

Astfel că, în anul 1831 îl vedem pe tânărul Gheorghe Eminovici deja angajat de boierul Balş, mai
întâi ca sluger, iar apoi ca administrator al moşiei de la Dumbrăveni. Devine omul de încredere al
boierului Balş şi după căsătoria, în anul 1840, cu Raluca Iuraşcu, fiica stolnicului de la Joldeşti,
primeşte o locuinţă încăpătoare la conacul de la Dumbrăveni.

Agonisind avere în calitate de sluger, dar primind şi o importantă dotă din partea socrului de la
Joldeşti, Gheorghe Eminovici reuşeşte să cumpere, cum se obişnuia pe atunci, de la domnitorul
Mihail Sturdza, rangul de căminar, domnitorul apreciindu-i cu largheţe faptele săvârşite „în
slujba patrii”. Iată cum suna hrisovul domnesc emis la 12 mai 1841:

„Dumisale Slugerului Gheorghe Eminovici.

Luând în băgare di samă slujbile ce ai săvârşit patrii în osăbite vremi, dar mai ales supt
vremelniceasca cârmuire, noi găsim de cuviinţă aţ face cuvinita răsplătire şi dar după prerogativa
ce avem iată prin acest al Nostru Domnesc Decret îţ hărăzim rangul de Căminar, dându-ţ dreptate
a te iscăli şi a fi obşteşti cunoscut cu acest rang pentru care poruncim şi sfatului ca să te treacă
prin acturile cârmuirii cu rang de căminar”.

Mihail Gr. Sturdza Vv.

Cu o parte din banii de zestre ai Ralucăi şi cu cei obţinuţi din vânzarea pământurilor de la
Orăşeni, căpătate de la socrul său, Gheorghe Eminovici arendează moşia Durneşti, desigur, cu
gândul de a o cumpăra şi a se stabili acolo. Totodată cumpără şi un rând de case la Botoşani,
gard în gard cu ale lui Alecu Enacovici, pe Calea Naţională, nr. 179, ba chiar şi o cârciumă
situată în „târgul vechi”, gândind să se pricopsească şi la oraş, printr-o combinaţie cu un Moscu
Cohos, cu care concesionase accizul băuturilor spirtoase din ţinutul Botoşanilor.
Dacă vara familia locuia la Dumbrăveni, fără îndoială că pe timpul iernii se muta la Botoşani, cu
atât mai mult cu cât numărul copiilor creştea văzând cu ochii.

Între timp, prin 1848, s-a ivit pentru Gheorghe Eminovici o posibilitate mult mai surâzătoare:
cumpărarea a 288 de fălci de pământ din moşia Ipoteşti. Astfel, trecând prin instanţe
judecătoreşti, împrumuturi şi calcule, căminarul devine proprietarul moşiei Ipoteştilor, acontată
de la Efrozina Petrino, sora lui Costache Hurmuzachi. Adevărata intrare în posesie se va face
abia în anul 1851, când sunt achitate o parte din datorii, şi atunci s-a dărâmat şi casa veche,
nelocuibilă, începându-se construcţia casei noi şi a acareturilor în care a copilărit poetul. Dar abia
în 1852 se produce mutarea la Ipoteşti şi a mai trecut o vreme până ce şi casa nouă a fost
terminată, întreaga familie privind cu bucurie mirifica lume a acestor locuri, mai cu seamă Mihai
găsind aici un mediu propice de revenire în mijlocul naturii.

Revenind la Dumbrăveni şi la numeroasa familie a căminarului, putem admite că primii şase

copii ai familiei Eminovici s-au născut la Dumbrăveni, de vreme ce primul copil, Şerban, a văzut
lumina zilei în anul 1941, la un an după căsătorie, iar cel de-al şaselea, Marghioala (Maria) este
născută în anul 1848.

Este de presupus, ipotetic, că şi cel de-al şaptelea copil al familiei, Mihai, ar fi fost conceput într-
o primăvară timpurie tot la Dumbrăveni, deşi a fost botezat într-o iarnă geroasă a anului 1850, la
Biserica Uspenia din Botoşani. Tot aşa, ţinând cont că mutarea propriu-zisă şi definitivă la
Ipoteşti s-a făcut abia în vara anului 1852, putem presupune, tot ipotetic, că în verile anilor 1850
şi 1851 pruncul Mihăiţă ar fi călcat desculţ, sub privirile ocrotitoare ale Ralucăi, şi pe ţărâna
binecuvântată a Dumbrăvenilor.

Este acesta un motiv de mândrie şi de bucurie pentru locuitorii de astăzi ai frumoasei comune
sucevene, ai cărei edili încearcă să permanentizeze la Dumbrăveni, la fiecare mijloc de iunie,
Festivalul literar-artistic „Mihai Eminescu”.

Cât priveşte pe cel de-al treilea băiat al viitorului căminar, Ştefan, tot Ion Roşu oferă datele cele
mai aproape de adevăr. El invocă, în acest sens, o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca
Morariu, datată 25 octombrie 1923, în care fratele poetului făcea următoarele destăinuiri: „Tata a
mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de
holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni
spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest
portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el
din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

Această epistolă consună cu o alta, trimisă de astă dată lui Corneliu Botez, încă la 23 mai 1909:
„Tata a mai avut un frate, mai mic ca el, anume Ştefan, a murit şi acesta de holeră odată cu Iorgu
Iuraşcă (cumnatul lui Gheorghe Eminovici – n. n.). Nu semăna cu tata deloc, căci era şi el pictat
odată cu mama, într-un cadru mai mic, şi nu semăna cu tata. Era însă mai cărturar decât tata şi
foarte glumeţ, îi făcea mare haz lui Balş. Se vedea din portret om cu părul şi musteţele negre.
Umbla ras …”
Fiind, prin urmare, un personaj real al biografiei eminesciene, Ion Roşu îi schiţează următorul
profil:

Ştiutor de carte, ca şi fratele său Gheorghe, ba chiar „mai cărturar” ca acesta, după cum ne
încredinţează nepotul său, Matei, Ştefan Eminovici va deprinde scris – cititul şi socotitul desigur
la aceeaşi „şcoală moldovenească” din Suceava, la care şi căminarul urmase mai înainte trei
clase, cu un anume „dascăl Ioniţă”. După terminarea şcolii, nu se mai întoarce la Călineşti, ci
părăseşte Bucovina, trecând în Moldova. Dar nu cu scopul de a intra undeva într-o mănăstire,
cum prezumase în 1922 Vasile Gherasim, ci, precum ne sugera Matei, spre a se angaja, pentru
început „scriitoraş”, iar mai apoi probabil ca „vătav” pe moşia boierului Balş din Dumbrăveni,
unde deja fratele său Gheorghe ajunsese „logofăt”, adică „administrator”.

Departe de a fi avut „o fire sfioasă, predispusă la melancolie şi misticism”, cum presupunea

acelaşi Vasile Gherasim, el arată dimpotrivă să fi fost „foarte glumeţ”, amuzându-l, se pare, pe
boierul Balş. Din nefericire, acest flăcău luminos şi plin de viaţă avea să moară tânăr, secerat de
holeră.

Într-adevăr, o serie de documente atestă izbucnirea la Dumbrăveni a unei epidemii de holeră în

anul 1848, deci putem admite că şi Ştefan Eminovici îşi va da obştescul sfârşit în timpul acestei
epidemii.

De nu s-ar fi stins atât de tânăr (nici 30 de ani), e de presupus că flăcăul ar fi reuşit să se afirme
între slujitorii lui Balş, ba poate să urce şi el pe scara boieriei autohtone, asemenea fratelui său,
căminarul, care trebuie să-i fi slujit în taină de model.