Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.

15 ianuarie 1850,[2][3][4][5] Botoșani,

Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, România) a fost un poet, prozator și
jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept
cea mai importantă voce poetică din literatura română.[6] Receptiv la romantismele
europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația
sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască
un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de
marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la
Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea
tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care
îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin,
plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era

conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat
la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid
care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.
Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și
cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de
mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca

redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[7] A publicat primul
său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la
Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25
ianuarie 1902.[8] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța
din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie
1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În
17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din
București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Române.Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile
poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea
poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din
Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[9], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a
fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate
cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[10][11]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și

alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate
turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de
pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre
Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei
taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a
se mărturisi unit.[11]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la
1755, și Petrea Iminovici.[11]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[11], iar din
căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași,
cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului.
Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu
Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la
Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[11]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale

oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu
familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică
și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai
mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[11][12] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[12]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din
Suceava[13][14], a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi
scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru
Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[15]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul
Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal
sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și
luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[16] Raluca, mama
poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[17]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840,

primind o zestre substanțială[18][19], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de
căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[20]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe
Eminovici și al Ralucăi.[21][22]

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se

îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[23].
Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[23], în 1884. Iorgu (n. 1844)
[24] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare
în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște
în 1845[24], dar moare în copilărie[21]. Ilie (n. 1846)[24] a fost tovarășul de
joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[25]. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria (n. 1848[24] sau 1849) trăiește doar șapte ani și
jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți,
pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur
de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[23] Matei (n. 1856)[24] este
singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la
Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la
un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că
Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[26]. Într-un registru al
membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată
a trecut 20 decembrie 1849[27]. În registrul școlii primare a fost consemnată data
de 6 decembrie 1850[28], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută
data de 14 decembrie 1849[29]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către
Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii
Ipotești.[30] Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și
ca localitate Dumbrăvenii[31], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire
veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute

evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.[32]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie
1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în
arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii
este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a
aceluiași an.[33][34]

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon,
la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și
maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.[35][34]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în

perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna
(Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin
împrejurimi[21], într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[36]
sau O, rămâi).

Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[22]. Începând cu clasa a III-a
în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă
orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre
cei 72 de elevi.[24][37] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar
1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici.[37] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la
viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate
bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,
[36][38][39].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada
1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[36], liceu german
înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul
Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin
buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la
publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru
tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban,
Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are
notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind
clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de
studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note
maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la
limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la
învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești,
nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din

București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa
nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la
ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul
Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea
reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul
din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent
județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna

februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a
solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la
profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui
școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu
(strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M.
Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri
ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a
limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al
cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele
epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert
este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă»,
«un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei
lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele
unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie

1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și
reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală
a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a
fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la
București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi
secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și
copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă
face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în
Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu),
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice,
de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai
multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui
Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj,
Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia
acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.
Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului
său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L.
Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară
și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul
legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb,
însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor
Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de
pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman
Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”
Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea
unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de
ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri
literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne
ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o
bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două
semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul,

care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a
documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se
fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele
provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly
în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu
familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2
octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar,
ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință
cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A
reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în
cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură
- România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către
părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe

fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870
Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a
mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În
schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca
Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia

puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile
publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor
să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți
activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul
Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății
România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.
Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său
despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată
puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul
se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o
mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în
fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă
universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10

februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost
bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de
știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta
e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8
aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de
lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a
înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare
de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca
student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile
la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate:
din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași.
Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul
român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1

septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe
lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la
Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare
adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat
cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate
ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se
îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului,
care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția
agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis
că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o
poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat
moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei
cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din
germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al
părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici
redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un
drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica
Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a

înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar
în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe
care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă
asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice

alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a
fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit
scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru
districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit
pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din
Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit
și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a
înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor
cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama
poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din

județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului
înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În
20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur,
iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”.
În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului
Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat
gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult
de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a
primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici
dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de
nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al

Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și
Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri
literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și
l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în
familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de
Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi
atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru
sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau
frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul
său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat
acest tei Teiul lui Eminescu”.[40]

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-
șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică
excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai
multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un
comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său
propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Internarea
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Unbalanced scales.svg
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Poesii - 1884
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne
de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a
fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-
psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și
de criticul Nicolae Manolescu[41].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din
vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor
pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și
internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.

Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8
ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie
Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4
februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin
Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de
Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.[necesită citare]

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A

plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în
postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost
prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul
Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță,
care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a

scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu
venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri

șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare
pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii.
În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a
publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la
Mănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost

internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au
organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru
întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult
medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol,
iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde
a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru
a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un
spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a
lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în
manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul
însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile
țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o
pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a
determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate
literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut
de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și

apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună
cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație
mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[42]
[necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența
judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa
de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[43], București. Ziarul
Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a
fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu
cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania
„Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura,
carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre
Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi
cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea
Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi
ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la
mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria
chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit
și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste
locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în
țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[44]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Noia 64 apps help index.png
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să
susțină unele din aserțiunile făcute
Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.
Există o teorie a conspirației,[45][46] care pune în circulație ipoteza asasinării
poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi
fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în
sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[47]
În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu
Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[48] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este
tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela
care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu,
medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[49] Diverse
personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George
Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[49] iar A. C. Cuza chiar a
susținut că acesta nu a fost nebun.[49] Există surse conform cărora Eminescu,
datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării
personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de
informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că
Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de
deținut politic”.[50] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi
trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care
este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza,
un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un
sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva
secole unul”.[51]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15

iunie 1889 intoxicat cu mercur.[52]

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din

1932.[53] Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile
imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit,
fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[53] (sau puseu de manie psihotică).
[54] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului:
„Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic
nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la
un asemenea complot”.[53]

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale
care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În
Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai
caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă
neegalitate”[55]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini
introvertite și extravertite.[56]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel
și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și
nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și
iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist,
nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul
întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a
ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și
proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista
Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre
Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și
poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate
documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu
din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție
princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii
mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol
I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din
motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și
poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui
Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător
rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia,
indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind
„seninătatea abstractă”[57].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și
întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate),
încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape
exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână.
În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa
cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri
inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate
impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de
mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod
semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca
exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale
de gelozie.[58]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te
urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul,
pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar
putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc
uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc
presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit
pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta
nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să
am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din
perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la
Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut
parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în
literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a
asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că
creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor
desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către
Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională,
căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în
fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe
William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al
sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme. Poetul avea
o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme
filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de
marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur
Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și
Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o
vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel.
Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut
eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe
bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în
proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis,
de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari
prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de
filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din
incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a
recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente
din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au
păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa,
denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri
de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost
influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei
sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia
egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii,
din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat
o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu
care dorea să alcătuiască o chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea
sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C.Chițimia sau
de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al
poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules
cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau
fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și
motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular
„Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările
Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o
carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.[necesită citare]

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o
practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până
atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu
sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după
preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis
din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui
Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii
șase ani.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat
jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu
existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor
educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce

se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci
pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o
generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi
place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea
morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea
cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.[59]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și
întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să
rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării,
cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme
cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care
apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [60]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile
și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa,
Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i
excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie
dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei
Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [61]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a

proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la
Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste
mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate
problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua
constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor
scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și
în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la
guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți

naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea
Legionară. În privirea opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile
sale despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”.[62]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni,
prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la
editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea
mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu
Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpessicius pentru
ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-
lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite,
criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor
neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor
editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost
George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la
nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere
în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume,
editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru
Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav
cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia
„Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și
înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă
amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei
interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari
cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari

consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea
Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de
un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul
Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a
constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție
foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse
publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o
antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale
și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca
Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și

imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică.
Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic ori demonic din
poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc
din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu
categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis?
Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre
lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau
imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice
de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)

Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor,
care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul
Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei
opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de
asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul
1889.[63]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé,
imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme.
Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme
recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian

Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția
scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost
publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare
existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală
Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul
artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai
Eminescu.

Filatelie

Marcă poștală românească (1958)

Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică
pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai
Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era
una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea
unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate
de gravorul Șerban Zainea.
Marcă poștală din Republica Moldova (1996)
Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă
poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are
valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al
lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani
moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost
emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai
Eminescu – 150 de ani de la naștere.
Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei

(RON), emisă de Banca Națională a României în 2005 (avers)
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe
care a fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Numismatică

Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru

a celebra centenarul Eminescu[64] (revers).
Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea
Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[64][65] Moneda, pusă
în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost
bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2
milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU. De
remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută
de către eminescologi.[65]
În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate
proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.
La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la
debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția
colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de
10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având
cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.[66]
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani,
se află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de
Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.[67][68]

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la
Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului,
se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei
versiuni, acest portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din
Praga, atunci când Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš.[69]

Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la
București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu ,
de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către
Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când
i-a fost arătat.[70]