MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

IP. GIMNAZIUL GANGURA

REFERAT
TEMA: VIAȚA ȘI ACTIVTATEA LUI MIHAI EMINESCU
LA DIȘCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

A ELABORAT: FAUREAN VIOLETA

ȘI GOIMAN NICOLETA

A VERIFICAT: ANDRONICEAN ANA

 1. DATELE BIBLIOGRAFICE
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889, București, România) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și
influentă personalitate din literatura română. A publicat un singur volum antum, Poesii,
compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte. Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și
elemente sociologice. Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului,
care în cazul lui Eminescu este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori
violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență
la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul
poem, De-aș avea.  La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din
Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală
prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele. Tot în această perioadă începe să
publice în revista Convorbiri literare. La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua
studiileEminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițialla Iași. Activitatea
jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar
din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era
apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de
autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale din
naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez. Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii. Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a
retras din gazetărie în iunie 1883. În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de
sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind
tratat cu injecții de clorură de mercur Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul
Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației
cu mercur Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au
fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902. A fost ales membru
al Academiei Române post-mortem în anul 1948
 2.FAMILIA

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale
Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească
din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul, fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca
preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al
cancelariei mitropoliei de la Carloviț
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte
regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma
apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj,
preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți
cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii,
condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani
la 1755, și Petrea Iminovici. Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil
în 1735, iar din căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți
urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului.
Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a însurat cu Ioana
Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar
Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în
anul 1818 la vârsta de 83 de ani. Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile
economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se
mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și
lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori,
Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu. Vasile Iminovici a
decedat la 20 februarie 1844
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava, a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul
de sulger.
Raluca Eminovici
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile
Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se
așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului
Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a
Paraschivei Jurașcu.
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o
zestre substanțială, iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore
Sturza. Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe
Eminovici și al Ralucăi.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de
tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874 Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu (n. 1844)studiază la Academia Militară din Berlin. Are o
carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie (n. 1846) a fost tovarășul de joacă al lui
Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848  sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost
căsătorită de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-
Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea
care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză. Matei (n. 1856) este
singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a
devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice
publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau
a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii

La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu

s-a născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu
însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul
școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului
din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o
scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al
nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate
Dumbrăveni , iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a
născut fiul nostru Mihai. ”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar
a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la
schitul Agafton, soră cu mama.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada

1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o
totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începând cu clasa a III-a în 1858 a
urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți.
La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. Frecventează aici și
clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi,
iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața
culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la
învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63.
Tot acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți liceu german înființat în
1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775
parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă
și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria,
întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română,
destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae,
Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe
primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul
semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut
ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre,
cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner
(la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea
note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română
calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la
școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat,
„nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către
gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce,
însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa
de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a
intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul
permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie
să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport
pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca
îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca
lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada
Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și
poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9
martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș
avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele de Eminescu, fără a-l întreba pe autor,
nefiind mulțumit de sufixul patronim slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul
nume, fiind de acord că este mai potrivit. La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș
avea, O călărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii
corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De
fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a
realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât
de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei
campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În
perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De
aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național,
unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee
la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame
(Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri
din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În
timpul verii, această trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din
Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu
poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30
august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut
cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a
doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul
legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să
traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura
ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea,
neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum
începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
 Student la Viena

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea
la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta (din 7/19 și
9/21 ianuarie) cu articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva
lui Dimitrie Petrino. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.
Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 30)

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care
urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se
întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile
cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu
la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a
promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți
colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca
student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat
legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți
studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de
întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în
iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură
era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele
probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta
în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt
acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu
Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu,
citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri
literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris
necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în
fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în
provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află
într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a
ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de
tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de
lipsa unui pardesiu. În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.

Student la Berlin

În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei
subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat
ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se
înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul
de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru
a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma
de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta
oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia
lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost
numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă,
Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat
de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu
a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să
facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră
de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o
alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat
din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Revenirea în România

Eminescu (dreapta sus) pe prima pagină a revistei Convorbiri Literare

S-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe
care l-a determinat să scrie și l-a introdus în asociația Junimea. Situația lui materială era
nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a
îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar
fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele
de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru
poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După
plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei
gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu,
Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la gazeta oficială a
primăriei Iașului, Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate
fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe
Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit
cu  Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri
literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său
către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie
urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii
unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului,
Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui,
iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui
Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii
i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția
ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașiul și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

Manuscrisul Luceafărului (1882)

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că
este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei
Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu
Veronica Micle.

Poesii (1884)
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880)
la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă
sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe
rânduri Luceafărul pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de
la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă,
Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze
avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să
scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși
vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea
Internarea
Ediția din 20 iunie 1889 a Curierului român, anunțând moartea lui Eminescu

La București, în 23 iunie 1883, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în
cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-
depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[63].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor,
în valoare de 2.000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu.
Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Oberdöbling,
fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să
se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință.
Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia.
În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.
[necesită citare]

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7
aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii,
iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit
vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând
bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-
a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9
noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la
ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare,
care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a
mers la Iași pentru un consult medical. Medicii au recomandat trimiterea pacientului la Viena
și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub
îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu,
cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris
la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei
scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr
de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de
către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe
Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la
București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de
lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în
luna aprilie a anului următor.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-
a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare
care reclamă șederea sa într-un institut”.[64][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă
pentru asistența judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce
la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din
strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc
simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat
litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul
funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie
Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o
pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă,
denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe
umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după
cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor
sale.”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că
„avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă
oscilare între atitudini introvertite și extravertite.
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de
toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și
căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură!
– fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar
mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar
câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului,
este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și
poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel
mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea
de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii,
editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi
acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe
care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu
Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau
dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din
cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor,
caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată
nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după
firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le
avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă,
convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu
realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție
de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de
la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele
sale de gelozie.
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără
cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu
are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al
meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele
cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea,
singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici
a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am
intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu
Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a
fost demis din funcția de revizor școlar, la 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de
Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M. Eminescu, Scrieri
politice și literare ,vol. I (1905).[71] La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în
octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas
în următorii șase ani.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe

o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși. [72]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [73]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei
noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era
ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [74]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării
independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea
independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale, el s-
a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii
Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise
de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe și nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori” și că „Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își
exprima opiniile antisemite în perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea
României Mari”.[75]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp
înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în
manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al
II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au
considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină
cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind
de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în
magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la
Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar
poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste,
specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion
Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția
mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.[76]
„În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care,
în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura
roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și
coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu
categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază
filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul
filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și
valori estetice de mâna întâi.”
—Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din
care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog -
profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel
care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe,
studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o
reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații,
toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul
Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.[77]

Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în
anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă
de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu
Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai
Eminescu în anul 1889.[78]

Mihai Eminescu în conștiința publică

Mihai Eminescu, considerat după moarte poetul național al României, a rămas în conștiința
publică prin scrierile publicate antum și postum, prin adaptarea operei sale în teatru, muzică și
film sau prin omagierea în numismatică și filatelie.
Numeroase mituri sau teorii ale conspirației au fost propagate despre viața și moarte lui
Eminescu. Printre ele se numără teoria asasinării sale de către agenți ai Austro-Ungariei cu
ajutorul prietenului și colaboratorului său, Titu Maiorescu.[24][25]

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor
de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docu-
dramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și
achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing
din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca
Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe

care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat
pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente
mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei
serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.
 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de
0,10 lei moldovenești. Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele
genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.

 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de
către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de
la naștere.

Marcă din Republica Socialistă România (1950)

 

Marcă poștală românească (1958)

 

Marcă din Republica Socialistă România (1989)

 
 

Marcă poștală din Republica Moldova (1996)

 

Mărci poștale românești (2000)