Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu

(dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale
Nume la naștere Mihail Eminovici
Născut 15 ianuarie 1850
 Botoșani, Principatul Moldovei
Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)
 București, România
Naționalitate român
Cetățenie România
Etnie România
Ocupație poet, jurnalist
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
Mișcare/curent
Romantism
literar
Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea
 Specie literară poezie, nuvelă
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron
Pumnul”
Influențe[ascunde]
Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura
clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel,Schiller, Le
nau, Novalis, Goethe, Vede,Budism[necesită  citare], Creștinism
ortodox
A influențat pe[ascunde]
Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiționaliști, la
marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei
neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Modifică date / text 

 Membru post mortem alAcademiei Române

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15

ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost
un poet, prozatorși jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română.[1] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a
asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism
literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și
pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un
Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme
filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile
lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice
era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care
a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest
mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a
vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus
ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața
mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil
cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca
redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[2] A publicat
primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze
la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ
14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în
ședinta din 25 ianuarie 1902.[3] Eminescu a fost internat în 3
februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul
a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunieEminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cuprins
  [ascunde] 

 1Biografie
o 1.1Data și locul nașterii
o 1.2Familia Eminescu
o 1.3Copilăria
o 1.4Debutul în literatură
o 1.5Sufleor și copist
o 1.6Student la Viena și Berlin
o 1.7Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8Moartea
 1.8.1Internarea
 1.8.2Ipoteza asasinării
 1.8.3Serviciul funerar
 2Personalitate
 3Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 4Eminescu la Junimea din Iași
 5Activitatea literară
  6Activitatea de jurnalist politic
 7Receptarea operei eminesciene
 8Opere antume
 9Mihai Eminescu în conștiința publică
o 9.1În muzică
o 9.2Teatru și film
o 9.3Filatelie
o 9.4Numismatică
o 9.5Notafilie
 10Portrete
 11Sculpturi ale poetului
 12Fragmente audio
 13Note
 14Opere complete
 15Biografii
 16Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-
1947
 17Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1930-
2007. Opere selective
 18Bibliografie
 19Legături externe

Biografie
Data și locul nașterii

Familia
Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data

nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului
din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14
decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile
lui(1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia
concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la15
ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse,
printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii
este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă
susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.[4]
Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii
ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români
din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică
de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de
unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor
militare și a persecuțiilor religioase.[necesită  citare] Unii autori au găsit rădăcini
ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și
astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii
lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții
transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și
poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale.
Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în
Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la
rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul
Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut
în1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la
Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare
în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra
se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de
joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și
jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a
fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit
de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora
mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei,
n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A
studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a
luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau
a morții nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu
depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente,
iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la
inventarea penicilinei.
Copilăria

Clădirea National-Hauptschule dinCernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în

perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna
(Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin

împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind
băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National
Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează
aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face
primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca
învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile
Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața
culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu
rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și
nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“
din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-
a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de
gimnaziu.

Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada

1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți,

liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea
dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se
impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea
severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere
din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se
înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este
ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru
tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi,
Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de
Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici
Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al
23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a
avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră,
culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron
Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A
obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și
la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de
predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la
învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativulvorzüglich (eminent). Plecând de
vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier.
A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin
adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi
primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini
condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa
de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5
octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani,
apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit
pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M.
Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a
aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii
acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui
Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu

(strada Aron Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24

ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o
broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul
prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron
Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș
avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai
târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în
„Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe
traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de
cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a
realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost
Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii
cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert
este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare
boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii
române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate
normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula
AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie
1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și
reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea
anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers
la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a
ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi
secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor
și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această
trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice
în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman
(Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta
reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care
concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-
Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta
trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte
orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut
de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi
în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste
poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său,
rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L.
Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a
doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o
cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele
actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei
organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a).
Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre
manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”

Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la
pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia
împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle;
începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a
acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu
regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul,
care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populareși a
documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se
fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele
provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa
Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu
se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a
urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la
Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca
student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a
lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți
români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi
de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești
existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A
început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul
Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În
semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate
cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna
lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea
lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca
Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia
puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin
poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după
terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i
oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent,
participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și
compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul
societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din
comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați
ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu
începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o
scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare
lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine,
pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă
universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data
de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a
fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea,
agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să
constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în
semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-

a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții
lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era
înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei,economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență
între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de
urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din
Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru
depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în
tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1
septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași.
Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții
de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-
o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat
de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7
octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu
poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de
întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi
în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de
o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din
Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a
promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a
citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a
anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus
îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a
început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus
pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a
primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul localCurierul
de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără
semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a
vizitat pe Creangă înbojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin
Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a
înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare,
iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința
pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența
austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice
alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul,
Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15
iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția
de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul
său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost
bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a
înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost
înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10
august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion
Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din
viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor
din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul
raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc
de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din
ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-
au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să
intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la
București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București
și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut
planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de
lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei
a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp,
nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă.
Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica
Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director
al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru
județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să
publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care
l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era
nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și
mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că
în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina
Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:
„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie
alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...]
După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui
Eminescu”.[5]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor,
apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate
publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile
lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai
multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și
un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să
scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se
citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în
spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în
limba germană.
Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune
are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea susținerii
bibliografice pentru afirmațiile conținute.
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al
acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de
discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea
disputei.

Poesii - 1884

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne

de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a
fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura
somato-psihica” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă -
opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[6].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele
poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile
strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate
contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la
Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind
însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul
acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la
sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl
poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se
întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i
aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca
pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în
călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.[necesită  citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici.
A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost
numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25
octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a
fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita
lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar
binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de
unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie
încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de
poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri
șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse
circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea
comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9
noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și
a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au
organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică
pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un
consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena
și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate,
însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la
Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale,
Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în
luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că
le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite,
rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare
recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele
rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea
unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin
care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a
fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să
se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la
București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut
de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului
următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia
Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai
Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de
demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.[7]
[necesită  sursă  mai  bună]
 În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară
a bolnavului.
Ipoteza asasinării
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: {{{1}}}

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu (o teorie a conspirației[8][9])

presupune înscenarea îmbolnăvirii lui psihice și aplicarea unui tratament cu
injecții cu mercur în cadru sanatoriului doctorului Alexandru Șuțu, care să
conducă la moartea poetului cu scop politic.[10] În acest complot se susține
că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe
Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[11] Conform
lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur
aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit
moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales
de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[12] Diverse personalități
contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George
Călinescu[necesită  citare], s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopolchiar a
susținut că acesta nu a fost nebun.[necesită  citare][12] Există surse conform cărora
Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a
deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de Casa de
Austria. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea
conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”.
[13]
 În această situație Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o
scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este
considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context A. C.
Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe
deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din
cele ce se nasc la câteva secole unul”.[14]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu
moare pe 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.[15]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o
carte din 1932.[16] Grupul de autori care au scris Maladiile lui Eminescu și
maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost
diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-depresiv[16] (sau
puseu de manie psihotică[17]). Eugen Simion a declarat la lansarea
volumului, referindu-se la ipoteza asasinării: „Trebuie să ai, după părerea
mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să
bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un
asemenea complot”.[16]
Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu încimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în
casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[18], București.
Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri:Eminescu nu mai este. Corpul
poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc
simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.
Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba
ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră
înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie
Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă
diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi
ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă
la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după
cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit
și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste
locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe
cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le
ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[19]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.[20]

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L.

Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe
această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea
lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că
„avea un temperament de o excesivă neegalitate”[21]. Viața lui Eminescu a
fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[22]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente
bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu
nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci
apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un
bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită
pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul
întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a
ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia
și proza românească(1872), în care va analiza doar cîteva poezii publicate
în revista Convorbiri literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba
despre Venere și Madonă, Mortua Est, șiEpigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în
studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este
scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de
sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul
său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o
bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de
doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată
a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată
distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În
portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile
sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale
lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat
imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor
materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor,
caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[23].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o
așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și
întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate),
încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv
lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În
aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta
externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și
așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența
unor impulsuri inconștientenestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o
suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de
visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la
câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța
întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura
cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la
întâlnirile Junimii sau ziaristica de laTimpul. Dăm ca exemplu caracteristic
acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.[24]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te
urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul,
pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar
putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te
urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai
nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea,
singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume,
unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-
o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu
la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din
perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la
Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi
au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în
literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt,
poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios
cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind
ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția
către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele
tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea
pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon
de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate,
unde-l avea drept model principal peWilliam Shakespeare, numit într-o
poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă
pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în
natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o
bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile
sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de
la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în
special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și
reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din
tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea
tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel
care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din
Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest
înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și
filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună
dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în
proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani,
de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre",
de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani,
de E.T.A.Hoffmann,Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia
indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul
Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat
amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din
cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au
păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera
sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a
audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină
legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a
stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea
Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai
multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau
Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți
vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o
chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în
arhiva Academiei Române și au fost utlizate de C.Chițimia sau de Moses
Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii
sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules
cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri
onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o
quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație
folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard
Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care
reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie,
editată în limba germană în 1861.[necesită  citare]

Eminescu la Junimea din Iași

Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-
literară Junimea, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu
Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului
Conservator.[2] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani
a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de
volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de
Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.[3]

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Eminescu jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să
o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea
guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al
învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii
ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de
revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată
atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa
lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca
redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a
rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a
practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și
simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face
cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica
ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă,
căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne
trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca
să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor
binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni.
Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la
el însuși.[25]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și
întărirea statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să
rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării,
cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme
cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care
apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”  [26]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de
calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin
atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să
devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca
interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem,
întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia,
elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să
determine soarta și caracterul acestui stat.” [27]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a
proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de
la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe
lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele
sale de toate problemele societății românești din acea vreme:
răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica
externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o
polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două
secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu
Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se
întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris,
predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost
folosite inițial de Perpesscius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura
Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000.
Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele
conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest
motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul
literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu,
cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela
postumăAvatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii
opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în
patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-
lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost
grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar cîteva texte, printre
ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață
foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei
epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia
după 1965 prin cîteva momente semnificative, trebuind menționate în acest
context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del
Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-
au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor
Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici
literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan
Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe
politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel
care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan
Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265
din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii
culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste
reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată
„Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut
cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi
ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc. Multe din aceste reacții
au aparținut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-
oficiale sau oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor partide
politice naționaliste, cum ar fi Partidul România Mare, sau a unor
personalități culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se
bucură de un cult foarte special.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și
imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o
explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic ori
demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări
ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-
ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările
filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta,
modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre
gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai
luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)
"Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea
realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci. Nimeni
înaintea lui Eminescu și nimeni după el n-a reușit mai bine în acea pictură
fantastică a realității care amintește de arta unui William Blake.” (Tudor
Vianu)

Opere antume
Opera Anul apariției Observații

Din 1870

Venere și 15 aprilie 1870, „Convorbiri

Madonă literare“

1 martie 1871, „Convorbiri

Mortua est!
literare“

15 iunie 1871, „Convorbiri

Noaptea...
literare“

1 aprilie 1873, „Convorbiri

Floare albastră
literare“

1 septembrie 1876, „Convorbiri

Melancolie
literare“
Crăiasa din 1 septembrie 1876, „Convorbiri
povești literare“

1 septembrie 1876, „Convorbiri

Lacul
literare“

1 septembrie 1876, „Convorbiri

Dorința
literare“

Povestea
martie 1878, „Convorbiri literare“
codrului

Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“

Departe sunt de
martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut fără titlu
tine...

1 februarie 1879, „Convorbiri

Pajul Cupidon
literare“

1 februarie 1879, „Convorbiri

O, rămâi
literare“

De câte ori, septembrie 1879, „Convorbiri

iubito... literare“

septembrie 1879, „Convorbiri

Atât de fragedă...
literare“.

octombrie 1879, „Convorbiri

Afară-i toamnă...
literare“
Sunt ani la octombrie 1879, „Convorbiri
mijloc... literare“

Când însuși octombrie 1879, „Convorbiri

glasul... literare“

octombrie 1879, „Convorbiri

Freamăt de codru
literare“

octombrie 1879, „Convorbiri

Revedere
literare“

octombrie 1879, „Convorbiri

Despărțire
literare“

Din 1880

1 aprilie 1880, „Convorbiri

O, mamă...
literare“

1 februarie 1881, „Convorbiri

Scrisoarea I
literare“

1 aprilie 1881, „Convorbiri

Scrisoarea II
literare“

Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“

1 septembrie 1881, „Convorbiri

Scrisoarea IV
literare“

Luceafărul aprilie 1883, „Almanahul

Societății Academice România
 jună“

24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“

S-a dus amorul...
Nr. 18

Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20

Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33

Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“

Pe lângă plopii 28 august/9 septembrie 1883,

fără soț... „Familia“ Nr. 35

13/25 noiembrie 1883, „Familia“

Și dacă...
Nr. 46

Poeziile au fost scrise

Criticilor mei 1883/84
începând cu anul 1876.

Mai am un singur
1883/84,
dor

Somnoroase
1883/84,
păsărele...

Veneția 1883/84,

Iubind în taină... 1883/84,

Trecut-au anii... 1883/84,

 12/24 februarie 1884, „Familia“
Din Noaptea...
Nr. 7

Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“

Scrisoarea V -
1 ianuarie 1886, „Epoca“
Dalila

15 martie 1886, „Album literar“ al

Nu mă înțelegi
Asociației studențești Unirea

25 octombrie 1886, „România

La steaua
liberă“

februarie 1887, „Convorbiri

De ce nu-mi vii
literare“

Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“

1 februarie 1890, „Convorbiri

Oricâte stele...
literare“

Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu

Teatru și film
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul
Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic
București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în
America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din
Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei
Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a
regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația
poetului Mihai Eminescu.
Filatelie

Marcă poştală românească (1958)

 Serviciile poștale din Republica Populară

Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care
erau gravate portrete ale diferitelor personalități,
între care Mihai Eminescu, reprezentat pe
o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de
bani. (Era una dintre cele mai curente mărci
poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea
unei scrisori simple). Machetele acestei serii de
mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban
Zainea.

Marcă poştală din Republica Moldova (1996)

 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în

circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este
gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală
are valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are
reprezentat arborele genealogic al lui
Eminescu; valoarea nominală a coliței este de
1,40 lei moldovenești.

 În 1999 serviciile poștale din Republica

Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu
valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea
poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către
serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița
nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la
naștere.
Numismatică
Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă
de Uniunea Sovietică, în 1989, pentru a celebra
centenarul Eminescu[28] (revers).

 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea

nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea
Sovietică în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai
Eminescu.[29] Moneda, pusă în circulație pe 26
decembrie 1989, pentru a celebra centenarul
Eminescu, a fost bătută la monetăria
din Leningrad, cu un tiraj de 2 milioane de
exemplare. De remarcat că prenumele poetului
este scris Mihail și nu Mihai, variantă
recunoscută de către eminescologi.
 În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a
emis o monedă de argint, de calitate „proof”[30],
care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.
 La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a
României, pentru a sărbători 150 de ani de la
debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia,
a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o
monedă de argint cu titlul de 999‰, având
valoarea nominală de 10 lei. Moneda este
rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de
31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga
emisiune de 200 de exemplare este de
calitate proof.[30][31]
Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu

valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de
Banca Națională a României în 2005 (avers)
 Banca Națională a României a pus în circulație
mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost
gravat portretul lui Mihai Eminescu:

1. bancnota cu valoare nominală de 1.000

de lei (ROL), în 1991;
2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de
lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de
lei (ROL), în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei
(RON), în 2005.

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru
portrete fotografice. Primul, realizat
la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza
căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e
un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai
sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878,
realizat de Frantz Dushek la București, unul
din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași,
altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat
in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de
către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din
urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost
arătat.[32]

1869
 


1878
 

1885
 

1887

Sculpturi ale poetului



Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un

altorelief din bronz cu chipul scriitorului Teodor V.
Ștefanelli
 

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un

altorelief în bronz cu chipul poetuluiVasile Bumbac
 

Statuia lui Mihai Eminescu din Iaşi

 

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui

Eminescu, Iaşi. Operă de Ion Mateescu.
 

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu înCernăuți

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

 
 

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda

scriitorilor din Bucureşti
 

Statuia lui Mihai Eminescu din faţaAteneului Român,

Bucureşti
 

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din

Cluj
 

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

 
 

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român

din Montréal

Fragmente audio
G. Călinescu despre M. Eminescu Iar când voi fi pământ

MENIU MENIU
0:00 0:00
George Călinescu vorbind despre Mihai Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi
Eminescu (1964) pământ”

Pe lângă plopii fără soț

Revedere

MENIU
MENIU
0:00
0:00
Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii
Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”
fără soț”

Note
1. ^ Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
2. ^ a b Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu,
Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed.
Stiințifică și enciclopedică, București, 1986
3. ^ a b Biblioteca Academiei - Program de accesare
digitala a manuscriselor - Mihai Eminescu -
accesat 11.01.09
4. ^ Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile
lui (1889) (secțiunea „Notă asupra zilei și locului
nașterii lui Eminescu”)
5. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui
Eminescu. Comunicare publică, Grădina Copou.
Înregistrare video (minutul 7:00), accesată în 28
noiembrie 2014
la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_ma
ndache-leucov-despre-teiul-lui-mihai-eminescu-
iasi_creation.
6. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui
Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013
7. ^ Eminescu și Teleormanul
8. ^ Paul Cernat O comisie medicală pentru
Eminescu Observatorul Cultural, 27 februarie
2015. Citat: "Apariția acestui volum colectiv vine
întrun moment în care boala și moartea poetului
național fac, mai mult ca oricînd, deliciul
consumatorilor de teorii ale conspirației."
9. ^ Adrian Dinu Rachieru, Eminescu și teza
dublului referențial, Crai Nou, 4 aprilie 2015.
Citat: "Aberația în discuție privește „diversiunea
asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M.R.
Iacoban, insinuată, prin zelul „conspiraționiștilor”,
în mentalul nației. Nu e vorba, desigur, de
înscenarea bolii (reală), ci de mania
eminescologilor („oratori, retori și limbuți”) de a
propune „conspirații infernale”, zicea E. Simion."
10. ^ „Limba română”- Nr. 1-2 (199-200),
Chișinău/Theodor CODREANU „De la mistica
rațiunii la mistica nebuniei”- pag.22 și Ion
BELDEANU „Tragedia lui Eminescu văzută de
Theodor Codreanu”- pag.28
11. ^ „Limba română”- Nr. 1-2 (199-200),
Chișinău/Ion BELDEANU „Tragedia lui Eminescu
văzută de Theodor Codreanu”- pag.27-28
12. ^ a b Limba română”- Nr. 1-2 (199-200),
Chișinău/Ion BELDEANU „Tragedia lui Eminescu
văzută de Theodor Codreanu”- pag.28
13. ^ Limba română”- Nr. 1-2 (199-200), Chișinău/Ion
BELDEANU „Tragedia lui Eminescu văzută de
Theodor Codreanu”- pag.29
14. ^ Limba română”- Nr. 1-2 (199-200), Chișinău/Ion
BELDEANU „Tragedia lui Eminescu văzută de
Theodor Codreanu”- pag.29-30
15. ^ Limba română”- Nr. 1-2 (199-200),
Chișinău/Alexandru Ovidiu VINTILĂ «Theodor
Codreanu. Eminescu în captivitatea „nebuniei”»
16. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai
Simionescu, Volumul "Maladiile lui Eminescu și
maladiile imaginare ale eminescologilor", lansat
la Academie, Agerpres, 15 ianuarie 2015.
17. ^ Nicolae M. Constantinescu Recenzie: “Maladia
lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor” Revista de de politica științei și
scientometrie - serie nouă, Vol. 4, No. 1, Martie
2015, p. 60-63.
18. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de
vizitat
19. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)
20. ^ Adevărul despre Eminescu – la 120 de ani de
la ucidere
21. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe
Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun
și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1989, pag. 148
22. ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe
Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun
și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1989 pag. 147
23. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru
literatură, București, 1967, pag. 333
24. ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit.
Corespondență inedită Mihai Eminescu –
Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag.
157
25. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu,
Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București,
1985, vol. III, p. 44.
26. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei,
București, 1989, p. 301.
27. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei,
București, 1985, p. 40.
28. ^ http://www.worldwar2.ro/colectionarul/Colection
arul-Roman-Nr3.pdf
29. ^ Personalități Române peste hotare
30. ^ a b Calitatea proof se obține din contrastul dintre
fondul lucios al câmpului monedei și gravura
mată a acesteia.
31. ^ Banca Națională a României,  Monedă din
argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la
debutul lui Mihai Eminescu în revista "Familia"
32. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,
1945
Opere complete
 Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în
timpul vieții, Introducere, Note și variante,
ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația
pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea,
1939
 Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite
în timpul vieții, Note și variante, De la
Povestea Codrului la Luceafărul, ediție critică
îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru
Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
 Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite
în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la
Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă,
Regele Mihai I, 1944
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii
postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor,
ediție critică îngrijită de Perpesiccius,
București, Editura Academiei Române R.P.R.,
1952
 Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii
postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și
moloz- Addenda și corrigenda. Apocrife.
Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de
Perpessicius, București, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R.,
1958
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura
populară, Introducere. Poeme originale de
inspirație folclorică, Lirica populară, balade.
Dramatice. Basme în proză, Irmoase.
Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții
și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici.
Ediție critică îngrijită de Perpessicius,
București, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, R.P.R., 1963
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză
literară. Sărmanul Dionis. La
Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte
proze postume. Texte inedite, studiu introductiv
de Perpessicius, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1977
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul
original și tradus. Traducerile de proză literară,
Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru
Creția, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române,
1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică
1870-
1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri
literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de
Al. Oprea, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii române, 1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1
noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul,
ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Academiei Române, 1989
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică,
17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul,
ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1984
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1
ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul,
coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Academiei Române, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică,
1882-1883, 1888-1889, Timpul, România
liberă, Fîntîna Blanduziei, ediție critică
întemeiată de Perpessicius, coordonator
Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei
Române, Muzeul Literaturii Române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri
filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki.
Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și
excerpte, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1983
 Mihai Eminescu, Opere, vol.
XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție
critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1993
 Mihai Eminescu, Opere, vol.
XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică
întemeiată de Perspessicius, coordonatori
D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1989
La acestea se adaugă un volum ce cuprinde
corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea
mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența
inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle, ediție de
Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom,
2000.

Biografii
 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,
1945
 Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie
documentară), Editura pentru Literatură,
București,1968
 Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și
opera, Editura Eminescu,1983
 Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu?
Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008

Monografii, studii critice, istorii

literare. Între 1892-1947
 Titu Maiorescu, Critice, 1892
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV
volume, 1934-1936
 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu,
1936
 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la
origini până în prezent,
 T. Arghezi, Eminescu, 1943
 D. Caracostea, Creativitatea eminesciană,
1943
 E. Lovinescu, Eminesciana

Monografii, studii critice, istorii

literare. Între 1930-2007. Opere
selective
 Amita Bhose, Eminescu și India, Editura
Junimea, Iași, 1978, 176 p.
 Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în
evoluția limbii române literare, Editura Minerva,
1971
 Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în
variantele liricii eminesciene, Junimea, Iași,
1975, 264 p.
 Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail
Eminescu și psihologia romantismului, Cu o
prefață de C. Rădulescu-Motru, Editura
Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;
 Constantin I. Calotă, Idealismul magic la
Novalis și Eminescu, Editura Librăriei
„Principele Mircea”, București;
 Dumitru Caracostea, Creativitatea
eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-
V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și
reed, Editura Minerva
 G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura
Junimea, Iași, 1979, 192 p.
 Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui
Eminescu, E.P.L., 1964
 Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell
Assoluto, 1962
 Petru Creția, Testamentul unui eminescolog,
Humanitas, 1998
 Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui
Eminescu, Editura Minerva, București, 1972,
356 p.
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
 Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură
și creație
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și
romantismul german, Editura Eminescu,
București, 1986, 292 p.
 László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai
Eminescu, Editura Academiei RPR, București,
1964, 473 p.
 Alain Guillermou, La Génèse intérieure des
poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963;
 Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor
lui Eminescu, Traducere de Gh.
Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași,
1977, 608 p.
 G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole,
Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de
Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384
p.
 Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema
romantismului în literatura română, Traducere,
prefață și indice de autori de Ariton Vraciu,
Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.
 D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera,
Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.
 Constantin Noica, Introducere la miracolul
eminescian, Editura Humanitas, București,
1992, 384 p., reeditare în 2003
 Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura
Minerva, 1971
 Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită,
prefață și bibliografie de Dumitru D.
Panaitescu, Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.
 Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele
cosmologice și viziune poetică, Editura
Minerva, 1972
 Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M.
Eminescu * Originile, Cartea Românească,
București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5
 Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
 Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva,
1972
 Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu,
Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
 Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima,
Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.
 Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967;
Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184
p.
 Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu,
coord. Tudor Vianu, Editura Academiei,
București, 1968

Bibliografie
 „Limba română”- Revistă de știință și cultură
Nr. 1-2 (199-200) 2012 IANUARIE-
FEBRUARIE CHIȘINĂU. ISSN 0235-9111 .
Publicație editată cu sprijinul Institutului
Cultural Român:

 FORUM:

 Theodor CODREANU - „De la mistica

rațiunii la mistica nebuniei”
 Ion BELDEANU - „Tragedia lui Eminescu
văzută de Theodor Codreanu” (online)
 Alexandru Ovidiu VINTILĂ - «Theodor
Codreanu. Eminescu în captivitatea
„nebuniei”»
 Adrian Dinu RACHIERU - „Theodor
Codreanu sau logica detectivistică ”

Legături externe

La Wikisursă există texte originale legate

de Mihai Eminescu
 La Wikicitat găsiți citate legate deMihai
Eminescu.

Wikimedia Commons conține materiale

multimedia legate deMihai Eminescu

 de  Mihai Eminescu în Catalogul Bibliotecii

Naționale a Germaniei (Informații despre Mihai
Eminescu • PICA • Căutare pe site-ul Apper)
 Biblioteca Academiei Române - Mihai
Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005
 Memorialul Ipotești - Centrul Național de
Studii „Mihai Eminescu"
 Premiul Național de Poezie „Mihai
Eminescu"
 Direcția județeană pentru Cultură, Culte și
Patrimoniu Cultural Botoșani
 Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu”
Botoșani; Catalogul Fondului Documentar
Eminescu; Donația Ion C. Rogojanu
 Cele mai importante momente din viața lui
Mihai Eminescu, 14 ianuarie 2007, Amos
News
 Volumul „Poesii", asa cum era, 14 ianuarie
2006, Daniela Cârlea Șontică, Jurnalul
Național
 „Povatuitoriu la cetire prin scriere” -
Prietenia cu Ion Creangă, 14 ianuarie 2006,
Costin Anghel, Mihai Stirbu, Jurnalul
Național
 Portalul Mihai-Eminescu.Ro - realizat de
Fundatia Pentru Romania
 Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei
dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și
a Verinicăi Micle. Muzica e scisă pe
versurile acestor doi protagoniști, Mihai
Eminescu și Veronica Micle. Muzica de
Eugen Doga (Limba engleză)
Poezii și biografie

 ICI.ro: Biografie
  Formula AS - Călătoria lui Eminescu în
Transilvania
 Site elaborat special de Fundatia Culturala
Libra si ITC, cu sprijinul financiar al
Ministerului Culturii.
 Cinci mituri despre Mihai Eminescu, 22
ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul
zilei
 „Eminescu nu ne reflectă: în el punem
imaginea noastră idilică", 15 ianuarie 2010,
Andreea Dogar, Evenimentul zilei
 Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul
conservator, 12 ianuarie 2013, Mihai
Mincan, Adevărul
 Volumele „Eminescu - drama sacrificarii” de
Theodor Codreanu si „Boala si moartea lui
Eminescu” de Nicolae Georgescu (PDF) si
Primul film documentar despre Eminescu,
realizat in 1914 de Octav Minar: „Eminescu,
Veronica, Creanga”
Jurnalistul

 Mihai Eminescu - omul politic naționalist și

gazetarul tradiționalist
Teoria conspirației

 Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu

 Eminescu a fost victimă politică - interviu cu
Nicolae Georgescu (eminescolog), 14
ianuarie 2006, Daniela Cârlea
ȘOntică, Jurnalul Național
 Eminescu - moartea misterioasa a unui
geniu, 13 aprilie 2009, Georgiana
Fefea, Descoperă

v • d • m
Lucrări d

 v
 
 d
 
 m
 Poe
WorldCat 
 
BNF: cb119017272 
 
GND: 118684493 
 
Informații bibliotecare ISNI: 0000 0001 2100 0235 
 
LCCN: n80057213 
 
VIAF: 27064042 
 
SUDOC:026850818 
Categorii: 
 Nașteri în 1850
 Nașteri pe 15 ianuarie
 Decese în 1889
 Decese pe 15 iunie
 Mihai Eminescu
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Sursă pagină
 Istoric
Salt

 Pagina principală
 Portaluri tematice
 Cafenea
 Articol aleatoriu
Participare
 Schimbări recente
 Proiectul săptămânii
 Ajutor
 Portalul comunității
 Donații
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
Alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikiquote
 Wikisource
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte limbi
 Afrikaans
 Aragonés
 ‫العربية‬
 Azərbaycanca
 Беларуская
 Български
 Brezhoneg
 Català
 Čeština
 Dansk
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Esperanto
 Español
 Eesti
 Euskara
 ‫فارسی‬
 Suomi
 Français
 Gagauz
 Galego
 ‫עברית‬
 Hrvatski
 Magyar
 Bahasa Indonesia
 Ido
 Italiano
 日本語
 한국어
 Latina
 Limburgs
 Malagasy
 Bahasa Melayu
 Nederlands
 Norsk nynorsk
 Norsk bokmål
 Polski
 Português
 Armãneashti
 Русский
 Sicilianu
 Srpskohrvatski / српскохрватски
 Simple English
 Slovenčina
 Svenska
 Türkçe
 Українська
 Tiếng Việt
 中文
Modifică legăturile
 Ultima modificare a paginii efectuată la 1 martie 2016, ora
19:16.