Acest articol se referă la poet.

Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale
Nume la naștere Mihail Eminovici
15 ianuarie 1850[3][4][5][6] 
Născut
Botoșani, Moldova 
15 iunie 1889 (39 de ani)[3] 
Decedat
București, România 
Înmormântat Cimitirul Bellu 
Părinți Raluca Eminovici 
Frați și surori Henriette Eminescu[*]  
Naționalitate român
 Principatul Moldovei (1850–1856)
Cetățenie  Principatele Unite (1856–1881)
 Regatul României (1881–1889) 
Ocupație poet, jurnalist
limba română[1]
Limbi
limba germană  
Studii Universitatea din Viena
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
Mișcare/curent literar Romantism
Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea
Specie literară poezie, nuvelă
„La mormântul lui Aron Pumnul” (autopublicat, ian. 1866)
Operă de debut
„De-aș avea” (în revista Familia, 9 mar. 1866)[2]
Opere semnificative Luceafărul  
Influențe[ascunde]
Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura
clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]
Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei neomoderniști sau
scriitorii postmoderni, optzeciști)

 Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text 
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[3][4][5][6] Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889,[3] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca
fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur volum
antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10]
[11] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este
privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12]
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma
cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[13] La vârsta de 19 ani
a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența
puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia
orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][14] Tot în această perioadă începe să
publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[16]
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea jurnalistică a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[18] Articolele de gazetă
urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al
orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii.[19][20]
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie în
iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au fost
interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.
[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat
două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației
cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost
 dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902.[26] A fost ales membru al Academiei
Române post-mortem în anul 1948.[27]

Cuprins

• 1Biografie
• 1.1Familia
• 1.2Data și locul nașterii
• 1.3Copilăria
• 1.4Debutul în literatură
• 1.5Sufleor și copist
• 1.6Student la Viena
• 1.7Student la Berlin
• 1.8Revenirea în România
• 1.9Moartea
• 1.9.1Internarea
• 1.9.2Serviciul funerar
• 2Personalitate
• 3Activitatea literară
• 4Activitatea de jurnalist politic
• 5Receptarea operei eminesciene
• 5.1Traduceri
• 6Mihai Eminescu în conștiința publică
• 6.1În muzică
• 6.2Teatru și film
• 6.3Filatelie
• 6.4Numismatică și notafilie
• 6.5Clădiri
• 7Portrete
• 8Sculpturi ale poetului
• 9Fragmente audio
• 10Opere complete
• 11Biografii
• 12Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
• 13Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
• 14Note
• 15Bibliografie
• 16Legături externe
Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia
sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de turci.
Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[28], fiul lui Iminul a fost Iovul lui
Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în
conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[29][30]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia cucerite
de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-
Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj
pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba
română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[30] Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev
de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[30]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[30], iar din căsătoria acestuia cu Agafia
Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența
mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a
însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811,
iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la
vârsta de 83 de ani.[30]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-
Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește
post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare
dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[30][31] Vasile
Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[31]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava,[32][33] a fost în slujba
boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai
apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[34]