Mihai Eminescu

poet, prozator și jurnalist român

Sari la navigareSari la căutare

Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli

de ortografie sau de punctuație.
Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea
greșelilor.

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți  Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la
Mihail Eminovici
naștere

Născut 15 ianuarie 1850[3][4][5][6] 
Botoșani, Moldova 

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[3] 

București, România 

Înmormântat Cimitirul Bellu 

Părinți Raluca Eminovici 

Frați și surori Henriette Eminescu[*]  

Naționalitate român
Cetățenie  Principatul Moldovei (1850–
1856)
 Principatele Unite (1856–
1881)
 Regatul României (1881–
1889) 

Ocupație poet, jurnalist

Limbi limba română[1]

limba germană  

Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Mișcare/curent
Romantism
literar

Subiecte condiția geniului, moartea,

iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de „La mormântul lui Aron Pumnul”

debut (autopublicat, ian. 1866)
„De-aș avea” (în revista Familia,
9 mar. 1866)[2]

Opere
Luceafărul  
semnificative

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, 
Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Creștinism
ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la

tradiționaliști, la marii scriitori încadrați
modernismului românesc, ca și la cei
neomoderniști sau scriitorii postmoderni,
optzeciști)

 Membru post-mortem
 al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text 

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[3][4][5][6] Botoșani, Moldova – d. 15

iunie 1889,[3] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general,
ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur
volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se
numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni

din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10]
[11]
 Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu
este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma

cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[13] La vârsta de 19
ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi
vor influența puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și
filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][14] Tot în această perioadă
începe să publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua
studiile.[16]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea jurnalistică a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[18] Articolele de gazetă
urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător
al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii.[19][20]

Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din
gazetărie în iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate
mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu
injecții de clorură de mercur.[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București.
Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu, în anul 1902.[26] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[27]