Mihai Eminescu

63 limbi

 Articol
 Discuție
 Lectură
 Vedeți sursa
 Istoric

poet, prozator și jurnalist român

Acest articol (sau secțiunea de mai jos) conține greșeli de ortografie sau

de punctuație.
Puteți consulta manualul de stil și contribui prin corectarea greșelilor.

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la naștere Mihail Eminovici

Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5] 
Botoșani, Moldova 

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2] 

București, România 

Înmormântat Cimitirul Bellu 

Părinți Raluca Eminovici 

Frați și surori Henriette Eminescu[*]  

Naționalitate român

Cetățenie  Principatul Moldovei (1850–1856)

 Principatele Unite (1856–1881)
 Regatul României (1881–1889) 

Ocupație poet, jurnalist

Limbi vorbite limba română[6]

limba germană 

Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Limbi limba română  

Mișcare/curent
Romantism
literar

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut „La mormântul lui Aron Pumnul”

(autopublicat, ian. 1866)
„De-aș avea” (în revista Familia, 9
mar. 1866)[1]

Opere
Luceafărul  
semnificative

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Le
nau, Novalis, Goethe, Vede, Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști,

la marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la
cei neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

 Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text 
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4]
[5]
 Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, România) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca fiind cea mai
cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur
volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în
revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8]
[9]
 Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci
Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și
elemente sociologice.[10][11] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă
tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin
prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12]
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență
la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat
primul poem, De-aș avea.[13] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei
la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența
puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer,
dar și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11]
[14]
 Tot în această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de
ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[16]
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea
jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de
Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu
era apropiat ideologic.[18] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de
autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii
sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști
europeni ai vremii.[19][20]
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a
retras din gazetărie în iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886,
probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome
de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.[21][23][24] Eminescu a
murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat
două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai
probabil, intoxicației cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de
volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu, în anul 1902.[26] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem
în anul 1948.[27]

Biografie
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova,
cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească

din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[28], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost
hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul
limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[29][30]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și
alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și
în urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a
se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740,
beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în
limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. [30] Iovul
Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[30]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[30], iar din
căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași,
cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile
Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a însurat cu Ioana
Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj
în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[30]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite
de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia
la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot
agricol din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre
feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[30]
[31]
 Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[31]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava,[32]
[33]
 a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la
baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș
din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[34]
Raluca Eminovici

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din

zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica
lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de
satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.
[35]
 Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu. [36]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840,
primind o zestre substanțială[37][38], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la
vodă Mihail Grigore Sturza.[39]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe
Eminovici și al Ralucăi.[40][41]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[42].
Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești,[42] în 1884. Iorgu (n. 1844)
[43]
 studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare
în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște
în 1845,[43] dar moare în copilărie.[40] Ilie (n. 1846)[43] a fost tovarășul de joacă al lui
Mihai, descris în mai multe poeme.[44] Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos.
Maria (n. 1848[43] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852,
d. 1906) a fost căsătorită de două ori și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A
suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta
(Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit
cu semne de tuberculoză.[42] Matei (n. 1856)[43] este singurul care a lăsat urmași
direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan
în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea
operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a
morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că
Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova.[45] Într-un registru al
membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a
trecut 20 decembrie 1849[46]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6
decembrie 1850,[47] iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data
de 14 decembrie 1849[48]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.
[49]
 Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate
Dumbrăveni[50], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului
notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai.[51]”

Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850,
în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în
arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este
trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a
aceluiași an.[52][53]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la
botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica
Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama. [54][53]
Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent

clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin

împrejurimi[40], într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura,
stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[55] sau O,
rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare [41]. Începând cu clasa a III-a
în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă
orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de
elevi.[43][56] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca
învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.
[56]
 Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și
întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură.
A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, [55][57][58].
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a
predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[55],

liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată
din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul
anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de
învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și
colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de
târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a
literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi,
Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu
are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind
clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În
clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui
Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută
academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la
română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină)
și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că
îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română
calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai
întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816
către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de
vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a
plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații.
La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi,
peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna
februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a
solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la
profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară
era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură

Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr.
19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în
care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif
Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îi publică poemul sub numele
de Eminescu, fără a-l întreba pe autor, nefiind mulțumit de sufixul patronim
slavon, ici, din numele acestuia. Eminescu acceptă noul nume, fiind de acord că este
mai potrivit.[59] La revista „Familia” a trimis 12 poezii: De-aș avea, O călărire în
zori, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie, La Heliade, La o artistă, Amorul unei marmure, Junii
corupți, Amicului F. I., precum și articolul Repertoriul nostru teatral.[60]
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe
traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere
prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un
pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi
o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond -
încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii
române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele
și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a
părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile.
În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba
Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae
Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar
în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee
la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii,
drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a
făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor
Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai
multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu
Caragiale. În timpul verii, această trupă a jucat
la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a
întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o
artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a
făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat
ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de
locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării
dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich
Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe
sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de
roman Geniu pustiu.
Student la Viena

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”

Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează
în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a
unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o
cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare;
debutează ca publicist în ziarul românesc Albina, din Pesta (din 7/19 și 9/21 ianuarie)
cu articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva lui Dimitrie
Petrino.[61] Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă
cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar
nu s-a prezentat la examene.

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor
privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de
membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era
repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său
Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În
vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată
pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la
Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina.
A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România
jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe
fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-
1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu
nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre
consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes,
biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de
acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se
stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la
serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian
Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul
societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul
de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul
său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată
puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se
tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o
scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de
bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din
această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10
februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din
care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste
primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un
an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru
a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu. În aceste
împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară.
Student la Berlin
În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul
unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu
era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze,
erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate
pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român,
documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici,
găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a
fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la
bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul
lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției
diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat
drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că
Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit
de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală,
s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că
va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu
subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui
Șerban, fratele poetului.
Revenirea în România

Eminescu (dreapta sus) pe prima pagină a revistei Convorbiri Literare

S-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la
ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun
prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus în
asociația Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au
murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache
Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular
din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:
„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de
Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[62]
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din
germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în
societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și
redactor al părții neoficiale la gazeta oficială a primăriei Iașului, Curierul de lași, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu
regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A
făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz,
Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o
listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în
cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o
în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din
principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită
de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în
disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui
Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru
districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru
obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a
predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul
său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza
grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport
asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A
remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15
august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul
Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la
Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20
septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar
în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua
jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a
părăsit Iașiul și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

Manuscrisul Luceafărului (1882)

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de
lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit
numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție
să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a
publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
Poesii (1884)

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-

șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care
i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme
(seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe
rânduri Luceafărul pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.
În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet
redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției
este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13
septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii
de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau
inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni

este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Ediția din 20 iunie 1889 a Curierului român, anunțând moartea lui Eminescu

La București, în 23 iunie 1883, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de

alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat
în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr.
Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul
suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae
Manolescu[63].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2.000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru
plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în
sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru
Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.
Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8
ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12
ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4
februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner
a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26
februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.
[necesită  citare]

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat
în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-
bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul
anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În
luna decembrie a primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere
creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a
scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la
Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a
scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru
restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie,
Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-
nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui
consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost
internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat
comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și
îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Medicii au
recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a
plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1
septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului
Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți
poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat
în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris
la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i
trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun
răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o
petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de
lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a
fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250
lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute
definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut
un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut
la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în
luna aprilie a anului următor.

Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi

a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr.
Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație
mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [64]
[necesită  sursă  mai  bună]
 În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a
bolnavului.
Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,
după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a
doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[65], București. Ziarul Românul anunța ziua
următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în
biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor
dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După
slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră
înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește
al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o
pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban
Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au
purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele
și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale. [66]”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L.

Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această
temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai
caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă
neegalitate”[67]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[68]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți
dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa
în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în
care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în
momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est,
și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii
publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după
moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este
scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în
străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat
de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen
Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lângă
regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet
din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și
poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale
lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia,
indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea
abstractă”[69].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui  Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau
nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri
de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate
impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai
lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod
semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției,
participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu
caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie. [70]
„Tu trebuie să știi,  Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau
eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din
perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna,
organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în
epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o

practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până
atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul
ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea
conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de
revizor școlar, la 3 iunie 1876, și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație
aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. O parte din articolele publicate de
Eminescu în Curierul de Iași au fost tipărite de Ion Scurtu în antologia sa M.
Eminescu, Scrieri politice și literare ,vol. I (1905).[71] La inițiativa
lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase
ani.
Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat

jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența.
Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică,
așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi
în  România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina
înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși. [72]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea

statului național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate
din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și
mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul
sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”  [73]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și
defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa,
Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i
excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant,
nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e
că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca
acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [74]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a
proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la
Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste
mari evenimente politice și sociale, el s-a ocupat în articolele sale de toate
problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua
constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările,
inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de
Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal
cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți
naționaliști europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea
Legionară. În privirea opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale
despre evrei erau complexe și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori” și că
„Eminescu nu era singurul dintre liderii culturali care își exprima opiniile antisemite în
perioada dintre dobândirea independenței naționale și formarea României Mari”. [75]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni,
prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la
editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea
mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu
Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial
de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale
Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă
vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale
operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema
posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a
fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la
nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere
în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume,
editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și
Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav
cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia
„Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită
de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci. Exegeza eminesciană a
revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind
menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del
Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina
Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus
contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor
Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.[76]
„În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care,
în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura
roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și
coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu
categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază
filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul
filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea
și valori estetice de mâna întâi.”

—Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari
consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea
Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un
număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar
Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit
numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a
lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste
reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul
Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe
cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen
Simion, Ștefan Cazimir etc.[77]
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care
a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa
fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a
fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în
limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[78]

Mihai Eminescu în conștiința publică

Mihai Eminescu, considerat după moarte poetul național al României, a rămas în
conștiința publică prin scrierile publicate antum și postum, prin adaptarea operei sale
în teatru, muzică și film sau prin omagierea în numismatică și filatelie.
Numeroase mituri sau teorii ale conspirației au fost propagate despre viața și moarte
lui Eminescu. Printre ele se numără teoria asasinării sale de către agenți ai Austro-
Ungariei cu ajutorul prietenului și colaboratorului său, Titu Maiorescu.[24][25]
În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé,
imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata
23'. Prima parte: docu-dramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate
pe imagini exotice (Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru
Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film,
în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la
editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România
(Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul
artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.
Filatelie
 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie
filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai
Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani.
 (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru
francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost
realizate de gravorul Șerban Zainea.
 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă
poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are
valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești. Totodată a fost emisă și colița nr. 9,
care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a
coliței este de 1,40 lei moldovenești.
 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani
moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost
emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai
Eminescu – 150 de ani de la naștere.

Marcă din Republica Socialistă România (1950)

 

Marcă poștală românească (1958)

 

Marcă din Republica Socialistă România (1989)

 
 

Marcă poștală din Republica Moldova (1996)

 

Mărci poștale românești (2000)

 

Marcă poștală românească înfățișându-i pe Mihai Eminescu și Veronica Micle (2020)

Numismatică și notafilie
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe
care a fost ilustrat portretul lui Mihai Eminescu:

1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.
Totodată, chipul lui Eminescu apare pe monede emise de Uniunea Sovietică (din
care făcea parte atunci Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), Republica
Moldova și de România. Acestea sunt:

 O monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea

Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu.[79][80] Moneda, pusă în
circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost
bătută la monetăria din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2
milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de calitate proof sau BU.
De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă
recunoscută de către eminescologi.[80]
  O monedă de argint, de calitate proof, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu,
emisă în anul 2000 de Banca Națională a Moldovei.
 La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de
la debutul lui Mihai Eminescu în revista Familia, a pus în circulație, în atenția
colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de
10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g,
având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de
calitate proof.[81]

Bancnotă cu valoarea nominală de 1.000 ROL, emisă în 1998 (avers)

 

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de RON, emisă
de Banca Națională a României în 2005 (avers)
 

Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de URSS (1989), pentru a celebra

centenarul Eminescu[79] (revers).

Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se
află singura biserică din Europa închinată unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae
Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun. [82][83]
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat
la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se
pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Conform altei versiuni, acest
portret ar fi fost realizat în anul 1869 în Piața Sf. Wenceslas din Praga, atunci când
Eminescu avea 19 ani, de către fotograful ceh Jan Tomáš. [84]
Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek
la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu,
de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th.
Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a
fost arătat.[85]

1869
 

1878
 

1885
 
 

1887

Sculpturi ale poetului



Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul
scriitorului Teodor V. Ștefanelli
 

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz cu chipul
poetului Vasile Bumbac
 

Statuia lui Mihai Eminescu din Iași

 

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iași. Operă de Ion Mateescu.
 

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

 

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din București

 

Statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român, București

 

Lui Mihai Eminescu, 1932, Oscar Han, Constanța

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

 

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal

 

Bustul lui Mihai Eminescu din Reghin

 

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Recanati

Fragmente audio
G. Călinescu despre M. Eminescu Iar când voi fi pământ

1:38 1:20

George Călinescu vorbind despre Mihai Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi
Eminescu (1964) pământ”

Pe lângă plopii fără soț

Revedere
1:35
1:18
Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără
Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”
soț”

Opere complete
 Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și
variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă,
Regele Carol al II-lea, 1939
 Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De
la Povestea Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius,
Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
 Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De
la Doina la Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul
edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpesiccius, București, Editura Academiei
Române R.P.R., 1952
 Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții
și moloz- Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită
de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, R.P.R., 1958
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale
de inspirație folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză,
Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul
anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La
Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu
introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1977
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză
literară, Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică
întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-
1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu
introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988
  Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie
1890, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie
1880, Timpul, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie
1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române,
Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-
1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice.
Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică
întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv
de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică
întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică
întemeiată de Perspessicius, coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989
La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica
Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai
Eminescu - Veronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom,
2000.

Biografii
 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
 Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură,
București,1968
 Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983
 Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura
Art,2008

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947

 Titu Maiorescu, Critice, 1892
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936
 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
 T. Arghezi, Eminescu, 1943
 D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
 E. Lovinescu, Eminesciana

Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective

 Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.
 Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare, Editura
Minerva, 1971
 Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea,
Iași, 1975, 264 p.
 Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului, Cu o
prefață de C. Rădulescu-Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București,
1936;
 Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei
„Principele Mircea”, București;
 Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale,
1934-1936 și reed, Editura Minerva
 G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.
 Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964
 Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
 Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998
 Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva,
București, 1972, 356 p.
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
 Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu,
București, 1986, 292 p.
 László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR,
București, 1964, 473 p.
 Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier,
1963;
 Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh.
Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.
 G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și
bibliografie de Mihai Drăgan, Editura Junimea, Iași, 1974, 384 p.
 Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română,
Traducere, prefață și indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași,
1979, 328 p.
 D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983,
488 p.
 Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas,
București, 1992, 384 p., reeditare în 2003
 Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
 Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Dumitru D.
Panaitescu, Editura Junimea, Iași, 1983, 664 p.
 Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, Editura
Minerva, 1972
 Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile, Cartea
Românească, București, 1989, 228 p. ISBN 973-23-0101-5
 Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
 Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură, Editura ALLFA,
București 2017. ISBN 978-606-783-069-9
 Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
 Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
 Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.
  Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași,
1970, 184 p.
 Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei,
București, 1968

Note
1. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.84-86
2. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ a b International Music Score Library Project, accesat în 24 octombrie 2018
4. ^ a b Internet Speculative Fiction Database, accesat în 24 octombrie 2018
5. ^ a b Marea Enciclopedie Rusă, accesat în  24 octombrie 2018
6. ^ Mihai Eminescu (1850-1889)  (în engleză), Autoritatea BnF, accesat în  10 octombrie
2015
7. ^ Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
8. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic,
Ed. Stiințifică și enciclopedică, București, 1986
9. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic,
Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986
10. ^ a b c Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.163-172
11. ^ a b Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.161
12. ^ Boia, L. Mihai Eminescu, românul absolut p.21
13. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.45, 58
14. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.138
15. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.160-161
16. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.176
17. ^ Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.196
18. ^ a b Călinescu, G. Istoria literaturii române, p.162-163
19. ^ a b Călinescu, G. Viața lui Mihai Eminescu, p.279-285
20. ^ a b Elie, Wiesel (2004).  Raport Final. Polirom. pp. 24–25, 44.  ISBN  973-681-990-6.
21. ^ a b CONSTANTINESCU, N. M. Bolile lui Eminescu-adevăr și mistificare (Eminescu’s
illnesses–between truth and mystification).
22. ^ Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, Ed. Eminescu, București, 1972.
23. ^ a b Neghina, Raul; Neghina, Adriana M (1 martie 2011),  „Medical Controversies and
Dilemmas in Discussions about the Illness and Death of Mihai Eminescu (1850–1889),
Romania's National Poet”, Medical Problems of Performing Artists  (în engleză), 26 (1),
pp. 44–50, doi:10.21091/mppa.2011.1007,  ISSN  0885-1158, accesat în  15 ianuarie
2022
24. ^ a b c Boia, Lucian (2015).  Mihai Eminescu, românul absolut. Humanitas.
p.  193. ISBN 978-973-50-5043-6.
25. ^ a b Eugen Simion, ed. (2014). Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor. Fundația Națională pentru Știință și Artă.  ISBN  978-606-555-129-9.
26. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor Arhivat în 21 mai
2007, la Wayback Machine. - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
27. ^ „15 ianuarie, ziua lui Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. 171 de ani de la
nașterea poetului”. www.digi24.ro. Accesat în  14 ianuarie 2022.
28. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea românească, 1989, p.
201
29. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7
30. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare,
10 ianuarie 2014
31. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16
32. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909
33. ^ Dicționarul literaturii...  , p. 321
34. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30
35. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31
36. ^ Călinescu, Viața lui Mihai E