Sunteți pe pagina 1din 10

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n.

 15 ianuarie 1850, [2][3][4][5][6][7][8]


 Botoșani, Moldova –
[2]
d. 15 iunie 1889,  București, Regatul României) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii
români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele
tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a
dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul
avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii
sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile
lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia
lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele
sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri
importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu
ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul
oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat
să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file,
au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a
fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul
Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu.
În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Familia
Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale
Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească
din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca
preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al
cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni,
abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul
Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești,
lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind
însă de a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și
Petrea Iminovici.[14]
Ion Creangă (n. 1 martie sau 10 iunie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost
un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din
copilărie.

Biografie

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1
martie 1837.[5] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-
născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.[6]
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii
trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.[7]
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din
copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de
dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-meu David
Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde continuă școala.
[6]
 În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca
profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este
înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe
care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind
cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[6]
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri:
„Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele
geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind,
cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după
care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și
toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.”

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal. Se
însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinți din Iași,
devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rândurile
clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.
(În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [8] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell
îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe
acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în
care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie[6] și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Povești

 Capra cu trei iezi (1875)


 Dănilă Prepeleac (1876)
 Fata babei și fata moșneagului (1877)
 Făt Frumos, fiul iepei (1877)
 Povestea lui Harap-Alb (1877)
 Ivan Turbincă (1878)
 Povestea lui Ionică cel prost (1877)
 Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
Ion Druță (n. 3 septembrie 1928, Horodiște, județul Soroca, România) este un scriitor, poet, dramaturg
și istoric literar din Republica Moldova, membru de onoare al Academiei Române.

Biografie
Ion Druță și Grigore Vieru la începutul anilor '90, la Ambasada Republicii Moldova de la București

Ion Druță, sfârșitul anilor '80

Ion Druță s-a născut pe 3 septembrie 1928, în satul Horodiște, județul interbelic Soroca, Regatul


României (în prezent în raionul Dondușeni, Republica Moldova). A absolvit școala de silvicultură și Cursurile
superioare de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S.. Din 1969 se
stabilește la Moscova, Rusia.[5]
Primele povestiri ale prozatorului sunt publicate la începutul anilor '50. Operele sale, adunate în 4
volume, Frunze de dor, Balade din câmpie, Ultima lună de toamnă, Povara bunătății
noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei ș.a. fac parte
din „fondul de aur” al literaturii naționale contemporane.

Aprecieri, distincții, legalitate[modificare | modificare sursă]


Din 1987 Ion Druță este președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, post în care a
fost ales unanim la Adunarea Generală a scriitorilor. Este decorat cu mai multe ordine și medalii, deține titlul
de Scriitor al Poporului. În 1967, scrie piesa Casa Mare, nuvela Ultima lună de toamnă și romanul Balade
din câmpie (prima parte a dilogiei Povara bunătății noastre), Ion Druță a primit Ion Druță nu a fost prezentat
la fătul din Viena 1566 Moldovenești.[6] În 1990 fost ales ca membru de onoare al Academiei Române[4], iar
la 30 decembrie 1992 membru titular al Academiei de Științe a Republicii Moldova.[7] A fost inclus în lista
celor 10 scriitori din lume pentru anul 1990 („Moldova Literară” din 26 iulie 1995).[6]
Creația druțiană este apreciată de contemporani. După cum menționează Mihai Cimpoi, „prin caracteristicile
ei esențiale, opera lui Ion Druță ... este în total o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce
subminează naționalul, umanul, sacrul”. În anii regimului totalitar comunist sovietic, Ion Druță s-a ridicat
deasupra principiului abordării realității de pe poziții de clasă.
La 26 august 2008 i-a fost acordat Premiul de Stat in anul 2008 și titlul de „Laureat al Premiului de Stat” pe
anul 2008, pentru contribuția de excepție la dezvoltarea culturii și literaturii naționale și universale. [8]
La 11 septembrie 2009 Ion Druță a devenit primul cavaler al Ordinului „Bogdan Întemeietorul”. Președintele
Republicii Moldova Vladimir Voronin l-a decorat pe Druță „în semn de profundă gratitudine pentru
contribuția sa deosebită la renașterea națională, pentru merite în dezvoltarea relațiilor culturale cu țările
străine și activitate prodigioasă în vederea sporirii prestigiului Moldovei pe plan internațional

Opere dramatice
 Casa Mare (1959)
 Păsările Tinereții noastre (1971)
 Doina (1979)
 Cervus divinus (1977-1981, 1987)
 Sfânta sfintelor (1977)[11]
Nuvele
 Sania, nuvelă (1953)
 Toiagul păstoriei, nuvelă
 La noi în sat (1953), volum de schițe și nuvele
 Ultima lună de toamnă, nuvelă
 Samariteanca, nuvelă
 Horodiște
Romane
 Frunze de dor (ediția I, Editura de Stat a Moldovei, 1957)[13] - reeditat de mai multe ori
 Povara bunătății noastre - dilogie (1963; 1968) (prima carte intitulată Balade din câmpie a apărut în
1963, iar dilogia integrală a apărut în 1968 la Moscova)[5]
 Clopotnița
 Întoarcerea țărânii în pământ

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[2][3][4][5] Târlișua, Târlișua, Bistrița-Năsăud, Austro-


Ungaria – d. 1 septembrie 1944,[6][5] Valea Mare, Priboieni, Muscel, Regatul României) a fost un
prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc
Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile
Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată
de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți
constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit
afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele.
Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe
amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în
imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului
Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul
toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din
povestirile publicate de scriitor).
Studii[modificare | modificare sursă]
A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi
plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor
lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat
la școala de băieți din Bistrița ("Polgári fiu iskola"), cunoscut și sub numele de Gimnaziul
Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național "Liviu Rebreanu"), unde a urmat încă trei
clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia și ultima poezie". Fascinat
de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am
îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai
târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în
nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul
"eminent". Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul
limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor
prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la
regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al
doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția
simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmat Academia
militară "Ludoviceum" din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri
presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a
primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la
regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone,
Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul
Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei
Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural,[5] oferind în nuvelele
sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de
statificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.[6]
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în
anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara,
nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în
anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit.
În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât
și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea
memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la
Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter,
necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.

Biografie
Familia și copilăria
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și 1747, când un Slavit
Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites (oaspeți), iar
după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[8]
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici, născut în 1782 și
decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și
tatăl poetului, Sava Slavici, născut în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai
Fercu, „tata bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un fruntaș în sat
și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte.[9][10] „Tata bătrân” avea cunoștință de
carte, deoarece rostea la biserică, în timpul slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l
amintește păstrând cu sfințenie portul din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de
baga, pălărie înaltă cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu
mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare, [11] adică se îmbrăca conform cu moda începutului de secol
de la oraș.[12]
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi trecut econom, adică
agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două paghini de fâneață.[13]
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și numeroasă întinsă în
mai multe sate din zonă,[13] iar din căsătoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supraviețuit doar
scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.[14]
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta Ungariei, care va fi un
exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.[13]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece părinții săi, cu o
stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, deși cu un aspect firav,
neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la
garduri, păstrând cicatrici adânci ale mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind
uneori dus acasă accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni
lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa
mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude sau petrecea
nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era
incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În schimb,
mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte
pe ceilalți.
Petre Ispirescu (n. ianuarie 1830, București — d. 21 noiembrie, sau 27 noiembrie după alte
surse, 1887), a fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor și tipograf român.
Este cunoscut mai ales datorită activitații sale de culegător de basme populare românești pe care le-a
repovestit cu un har remarcabil.

Copilăria și studiile[modificare | modificare sursă]


Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la București, în mahalaua Pescăria Veche, în familia frizerului
Gheorghe Ispirescu. Mama, Elena, de origine transilvăneană, era, se pare, o povestitoare neîntrecută.
[necesită  citare]
 De la părinți sau de la calfele și clienții tatălui său, Ispirescu a putut asculta, în copilărie,
numeroase creații populare, mai ales basme.
Tânărul Petre nu a urmat cursurile unor școli, el a fost educat de mai mulți dascăli de pe lângă unele
biserici, după care și-a format singur cultura, citind cărți de la tipografiile la care a lucrat. El îi mărturisea
lui J. U. Crainic că "n-am trecut nici patru clase primare". Din inițiativa mamei, Petre a fost învățat să
citească de către dascălul Nicolai de la biserica Udricani din cartierul lor; ulterior, el a continuat studiile cu
cantorul Lupescu de la biserica Olteni. La 12 ani, băiatul a învățat psaltichia cu profesorul de muzică
George Voiculescu de la biserica Domnița Bălașa.
La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Zaharia Carcalechi, sperând că acolo
unde se tipăresc cărțile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul Vestitorul românesc. Aici
Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.
După ce tatăl său a murit, Petre a învățat să cânte la chitară pentru a-i ține de urât mamei. Tot atunci, el a
început să scrie câteva versuri. La fel și în cazul prozei memorialiste, însă, în domeniul versurilor,
încercările sale au rămas îmbinări hibride de influențe insuficient asimilate.
În 1854 Petre a părăsit tipografia lui Zaharia Carcalechi și s-a angajat la tipografia Copainie, unde se
tipăreau în traducere "Atala, Paul și Virgina", precum și lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques
Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Miguel de Cervantes. În această perioadă, a depus eforturi să
citească Fabulele lui Florian în original. Petre a continuat să locuiască împreună cu mama sa, și-și petrecea
duminicile acasă.
În 1858, în contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a
acceptat să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondența secretă a principelui Vogoride, un text
util pentru un grup de unioniști. Poliția i-a arestat pe toți participanții afacerii și Ispirescu a petrecut trei
săptămâni în închisoare, pierzându-și serviciul și rămânând astfel trei luni fără lucru. Abia la finele anului,
Vasile Boerescu, politician unionist și viitorul ministru de externe, i-a oferit direcția unei tipografii mai
moderne, care poseda prima presă mecanică din București și imprima revista Naționalul.

Volume publicate[modificare | modificare sursă]


 Colecție de șase basme în Țăranul Român (1862)
 Legendele si basmele romanilor. Ghicitori și Proverburi (1872)
 Snoave și Povești populare (1874)
 Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu (1876)
 Poveștele unchiașului sfătos (1879)
 Pilde și ghicitori (1880)
 Legendele sau basmele românilor (1882)
 Basme, snoave și glume (1883)
 Jucării și jocuri de copil (1885)
 Povești morale. Despre pomul Crăciunului (1886)
Basme[modificare | modificare sursă]
 Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
 Aleodor Împărat
 Ileana Simziana
 Broasca țestoasă cea fermecată
 Înșir-te mărgărite
 Prâslea cel voinic și merele de aur
 Voinicul cel cu cartea în mână născut
 Zâna zânelor
 Zâna munților
 Greuceanu
Volume publicate[modificare | modificare sursă]
 Colecție de șase basme în Țăranul Român (1862)
 Legendele si basmele romanilor. Ghicitori și Proverburi (1872)
 Snoave și Povești populare (1874)
 Isprăvile și viața lui Mihai Viteazu (1876)
 Poveștele unchiașului sfătos (1879)
 Pilde și ghicitori (1880)
 Legendele sau basmele românilor (1882)
 Basme, snoave și glume (1883)
 Jucării și jocuri de copil (1885)
 Povești morale. Despre pomul Crăciunului (1886)
Basme[modificare | modificare sursă]
 Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
 Aleodor Împărat
 Ileana Simziana
 Broasca țestoasă cea fermecată
 Înșir-te mărgărite
 Prâslea cel voinic și merele de aur
 Voinicul cel cu cartea în mână născut
 Zâna zânelor
 Zâna munților
 Greuceanu
Vasile Romanciuc (n. 17 decembrie 1947, Bădragii Noi, Edineț, fostul județ Hotin) este un poet [2]

[3]
 român din Republica Moldova.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Vasile Romanciuc s-a născut la 17 decembrie 1947 în satul Bădragii Noi, Edineț (fostul județ Hotin),
Basarabia, părinții săi fiind Alexei Romanciuc și Olga Romanciuc (n. Pirijoc).
Este absolvent al Facultății de Filologie, secția ziaristică a Universității de Stat din Moldova (1972).[4]
A fost redactor la Radio Moldova, consilier la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, redactor la
editurile „Museum”, „Gh, Asachi”, „Literatura artistică”, „Prut Internațional”.Debut editorial cu
placheta Genealogie(1974). Urmează volumele de versuri: Citirea proverbelor,Note de provincial, Un timp
fără nume, Îndoiala de sine, Marele pustiu invizibil, Recitirea proverbelor, Olimpul de plastic, Lasă un
semn, Cuvântul ne adaugă vedere ș.a. A publicat mai multe cărți de versuri pentru copii.
Vasile Romanciuc este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1976), membru al Uniunii
Scriitorilor din România (1994), membru al PEN-Centrului Internațional (1996).
Multe dintre versurile poetului sunt cântate – colaborează cu artistul Mihai Ciobanu (a se vedea CD-ul Rugă
pentru noi – cântece pe versurile lui Vasile Romanciuc).
Întâlniri de suflet cu conaționalii noștri din diaspora – Atena, Lisabona, Faro, Padova.
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1996), Premiul Național al Republicii
Moldova (2000), Premiul Nichita Stănescu (2001), Diploma de Onoare a Consiliului Internațional al Cărții
pentru Copii și Tineret – IBBY (Basel, Elveția, 2002), Premiul Otilia Cazimir al Salonului de Carte
Românească(Iași, 2007), Marele Premiu Ion Creangă al Salonului Internațional de Carte pentru
Copii(Chișinău, 2010). Distincții: Medalia "Mihai Eminescu", Ordinul de Onoare al Republicii Moldova,
Ordinul „Meritul Cultural” – în grad de Ofițer, categoria A „Literatură” (România).
Volume de versuri

 Genealogie (Chișinău, 1974)
 Citirea proverbelor (Chișinău, 1979)
 Din tată-n fiu (Chișinău, 1984)
 Ce am pe suflet (Chișinău,1988),
 Note de provincial (Chișinău,1991)
 Un timp fără nume (Chișinău, 1996)
 Îndoiala de sine (Chișinău, 1997)
 Un ochi/Un oeil, ediție bilingvă româno-franceză, antologie și prefață de Valeriu Rusu (Ploiești,
2000)
 Marele pustiu invizibil (Timișoara, 2001)
 Olimpul de plastic (Chișinău, 2007)
 Recitirea proverbelor (Chișinău, 2007)
 Purtătorul de cuvânt al tăcerii (Chișinău, 2011)
 Veșminte de gală pentru marii pitici (Iași, 2011)
 Lasă un semn (Târgoviște, 2012)
 Cuvântul ne adaugă vedere (sonete, Chișinău, 2012)
 Lumina glasului lăuntric (Chișinău, 2016)

 Dacă ai un prieten (Chișinău,1983)
 Mama coase-o floricea (Chișinău, 1987)
 Pământul părinților, pământul copiilor (Chișinău, 1989)
 Doi iezi (Chișinău, 1990)
 Uriașul cu trei ochi (Chișinău, 1991)
 Ursul dirijor (Chișinău, 1992)
 Floarea zburătoare (Chișinău, 1998)
 Toate întâmplările se prefac în cuvinte (Chișinău,2000)
 Copilul cu aripi de carte (Chișinău, 2006)
 O furnică în bibliotecă (Chișinău, 2007)
 Puiul mamei, dragul tatei (Chișinău, 2016)
 Poezii mici de crescut mare (Chișinău, 2018)
 Abecedar. Primii pași printre cuvinte și cifre (Chișinău, 2018)
 Un bostan lăudăros (Chișinău, 2019)

Vasile Alecsandri  (n. 21 iulie S.N. 2 august 1821, undeva în ținutul Bacăului, Moldova — d. 22


august S.N. 3 septembrie 1890, Mircești, județul Roman, România) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om
politic, ministru, diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al
literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea.

Primii ani
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. După
unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece
nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru
Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A avut un frate, Iancu Alecsandri și o
soră, Catinca Alecsandri, căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român, militant înfocat pentru
Unirea Principatelor Române (1859) și ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe
întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul
maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul
său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și de Matei Millo, actorul de care l-a
legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice.
A fost unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu și C.
Negri Dorințele partidei naționale din Moldova, principalul manifest al revoluționarilor moldoveni.
În 1854 - Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au colaborat moldovenii C. Negruzzi,
M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar și muntenii Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu.
În 1859 - Este numit de domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis
în Franța, Anglia și Piemont pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii.
Primește Premiul Academiei pentru Literatură în 1881.

Volume de teatru. Comedii


 Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850)
 Teatru românesc. Repertoriul dramatic al d-lui Vasile Alecsandri (1852)
 Chirița în provincie (1855)
 Chirița în voiagiu (1865)
 Chirița în balon (1875)
Volume de poezie
 Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul
I (1852)
 Poezii poporale. Balade (Cîntice bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri, Volumul
II (1853)
 Doine și lăcrimioare, 1842-1852 (1853)
 Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri (1866)
Proze
 Istoria unui galben
 Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența
 Iașii în 1844
 Un salon din Iași
 Românii și poezia lor
 O primblare la munți
 Borsec
 Balta-albă
 Călătorie în Africa.
 Un episod din anul 1848