Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale

Nume la naștere Mihail Eminovici

Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5]

Botoșani, Moldova

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

București, România

Înmormântat Cimitirul Bellu

Părinți Gheorghe Eminovici[*]

Raluca Eminovici

Frați și surori Henriette Eminescu[*]

Matei Eminescu[*]

Cetățenie Principatul Moldovei (1850–1856)

Principatele Unite (1856–1881)
Regatul României (1881–1889)

Ocupație poet, jurnalist

Limbi vorbite limba română[6][7]

 limba germană

Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară

Activ ca scriitor 1866–1888

Limbi limba română

Mișcare/curent
Romantism
literar

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut „La mormântul lui Aron Pumnul”

(autopublicat, ian. 1866)
„De-aș avea” (în revista Familia, 9
mar. 1866)[1]

Opere
Luceafărul
semnificative

Influențe[ascunde]

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, L
enau, Novalis, Goethe, Vede, Creștinism ortodox

A influențat pe[ascunde]

Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la

marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei
neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)

Membru post-mortem al Academiei Române

Semnătură

Modifică date / text

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, Moldova –

d. 15 iunie 1889, București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
considerat, în general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura
română.[8] A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-
a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea
parte.[9][10] Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele
cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[11]
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, în timp ce proza sa conține și
elemente sociologice.[11][12] Temele recurente din opera sa sunt natura, temă
tipică romantismului, care, în cazul lui Eminescu, este privită prin
prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau
neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[11][13] Într-un articol
din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se menționează: „A
transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie
care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea”.[14]
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se, în adolescență,
la Cernăuți pentru a urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat
primul poem, De-aș avea.[15][16] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei
la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența
puternic opera, precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar
și filozofia orientală prin opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[12][17] Tot în
această perioadă începe să publice în revista Convorbiri literare.[18] La 22 de ani a
plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[19]
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[20] Activitatea
jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de
Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era
apropiat ideologic.[21] Articolele de gazetă urmau linia filozofică adoptată de
autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al orânduirii sociale
din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez.[21][22][23] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști
europeni ai vremii.[22][23]
Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a
retras din gazetărie în iunie 1883.[24][25] În urma unei căderi nervoase în anul 1886,
probleme sale de sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome
de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.[24][26][27] Eminescu a
murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două
zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai probabil,
intoxicației cu mercur.[26][28][27] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, în 46 de volume și de
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în anul
1902.[29] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[30]
Biografie
Familia
 Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21
emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de
la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească
din Banatul ocupat de turci. Acolo, în 1675, s-a născut un copil care, adult fiind, a fost
poreclit Iminul,[31] iar fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut în 1705, care a fost
hirotonit preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii
slavone al cancelariei Mitropoliei de la Carloviț.[32][33]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă. În urma apelului
episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj,
preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj prin 1738-1740, beneficiind de libertăți
cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii,
condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[33] Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de
10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[33]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735,[33] iar din căsătoria
acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu
certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici,
născut în 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a însurat cu Ioana Sărghei. După un
timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia
însoțește familia fiului său, Vasile, în Bucovina și se stinge la Călineștii Cuparencu în
anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[33]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite
de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia
la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol
din rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori,
Gheorghe, născut în 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[33][34] Vasile
Iminovici a decedat în 20 februarie 1844.[34]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava,[35][36] a
fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi - scriitoraș la baronul
Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După
moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei
Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sluger.[37]
 Raluca Eminovici
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile
Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac,
care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătorie
pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[38] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a
lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[39]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind
o zestre substanțială,[40][41] iar în 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail
Grigore Sturza.[42]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici
și ai Ralucăi.[43][44]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin în 30 noiembrie 1874.[45] Niculae,
născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[45] în 1884. Iorgu (n. 1844)[46] studiază la
Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei
răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845,[46] dar moare în
copilărie.[43] Ilie (n. 1846)[46] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe
poeme.[47] Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[46] sau 1849)
trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori
și a avut doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După ea
s-a născut, probabil în 1854, Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a
îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[45] Matei (n. 1856)
[46]
este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica
la Praga și a devenit căpitan în armata regală română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un
an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.