Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeţi Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Date personale
Nume la naştere Mihail Eminovici
15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8]
Născut
Botoşani, Moldova
15 iunie 1889 (39 de ani)[2]
Decedat
Bucureşti, Regatul României
Înmormântat Cimitirul Bellu
Naţionalitate român
Moldova
Cetăţenie Principatele Unite
Regatul României
Ocupaţie poet, jurnalist
limba română[1]
Limbi
limba moldovenească
Studii Universitatea din Viena
Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
Mişcare/curent literar Romantism
Subiecte condiţia geniului, moartea, iubirea
Specie literară poezie, nuvelă
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”
Opere semnificative Luceafărul
Influenţe[ascunde]
Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant,
Hegel, Schiller, Lenau, Novalis, Goethe, Vede, Budism[necesită citare], Creştinism ortodox
A influenţat pe[ascunde]
Toată literatura română ce i-a urmat (de la tradiţionalişti, la marii scriitori încadraţi
modernismului românesc, ca şi la cei neomodernişti sau scriitorii postmoderni, optzecişti)

Membru post-mortem al
Academiei Române
Semnătură

Modifică date / text

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoşani,

Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] Bucureşti, Regatul României) a fost un poet, prozator şi jurnalist
român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce
poetică din literatura română.[9] Receptiv la romantismele europene de secol XVIII şi XIX, a
asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism literar relativ
întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit chiar să-i
construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia şi
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma
modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună
educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale,
de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica raţiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la
urmă) şi de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reuşit să-i deranjeze pe
câţiva lideri importanţi din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriţi-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieţii
politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie şi
cronicar literar sau teatral, scria despre viaţa mondenă sau despre evenimente de mai mică
importanţă, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul,

ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la
19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinţa din
25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat
la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.

Cuprins
 1 Biografie
o 1.1 Familia
o 1.2 Data şi locul naşterii
o 1.3 Copilăria
o 1.4 Debutul în literatură
o 1.5 Sufleor şi copist
o 1.6 Student la Viena şi Berlin
o 1.7 Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri
o 1.8 Moartea
 1.8.1 Internarea
 1.8.2 Serviciul funerar
 2 Ipoteza asasinării
 3 Personalitate
 4 Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 5 Activitatea literară
 6 Activitatea de jurnalist politic
 7 Receptarea operei eminesciene
o 7.1 Traduceri
 8 Mihai Eminescu în conştiinţa publică
o 8.1 În muzică
o 8.2 Teatru şi film
o 8.3 Filatelie
o 8.4 Notafilie
o 8.5 Numismatică
o 8.6 Clădiri
 9 Portrete
 10 Sculpturi ale poetului
 11 Fragmente audio
 12 Note
 13 Opere complete
 14 Biografii
 15 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
 16 Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
 17 Bibliografie
 18 Legături externe
Biografie
Familia

Mihai Eminescu şi unii din apropiaţii săi, pe coliţa nr. 21 emisă de serviciile poştale ale
Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea poetului

Strămoşii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul
ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[12], fiul
lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele
sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la
Carloviţ.[13][14]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul şi alte regiuni,
abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, şi în urma apelului
episcopului Inocenţiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul
Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăţi cetăţeneşti,
lot agricol contra unei taxe, învăţământ gratuit în limba română pentru copii, condiţionat fiind
însă de a se mărturisi unit.[14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, şi
Petrea Iminovici.[14]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria acestuia
cu Agafia Şerban, născută în 1736, au apărut mai mulţi urmaşi, cunoscută cu certitudine fiind
doar existenţa mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut
şcoala normală din Blaj şi se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soţii Petrea şi Agafia se
despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoţind familia fiului Vasile în Bucovina şi
stingându-se la Călineştii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condiţiile economice şi sociale oferite de Imperiul
Austro-Ungar imigranţilor stabiliţi în Bucovina, se mută cu familia la Călineştii Cuparencu în
1804, unde primeşte post de dascăl de biserică şi lot agricol din rezerva religionară. A avut patru
fete şi trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl
lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[15]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de şcoală la dascălul Ioniţă din Suceava[16][17], a fost în
slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraş la baronul Jean Mustaţă din
Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balş din Moldova. După moartea boierului, fiul
acestuia, Costache, îl numeşte administrator al moşiei Dumbrăveni şi îi capătă de la vodă titlul de
sulger.[18]

Strămoşii din partea mamei, Jurăsceştii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Juraşcu
din Joldeşti s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donţu, un muscal sau cazac, care se aşezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafineşti şi luase în căsătoria pe fata ţăranului Ion
Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile şi a Paraschivei
Juraşcu.[20]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Juraşcu în primăvara anului 1840, primind o zestre
substanţială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore
Sturza.[23]

Mihai Eminescu a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici şi al
Ralucăi.[24][25]

Primul născut dintre băieţi, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de
tuberculoză şi moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipoteşti[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are
o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni.
Ruxandra se naşte în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarăşul de joacă
al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria
(n. 1848[27] sau 1849) trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită
de două ori şi are doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-
a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a
lăsat urmaşi direcţi cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în
armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume.
Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute.

Data şi locul naşterii

Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi

La 31 martie 1889, Mihail Chinţescu, un conferenţiar susţinea la Ateneul Român că Eminescu s-

a născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi
a notat ca loc al naşterii Botoşani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849[30]. În registrul şcolii
primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din
Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare
către Titu Maiorescu susţinea ca dată a naşterii 20 decembrie 1849, iar loc al naşterii Ipoteşti.[33]
Fratele poetului, Matei, a susţinut o altă dată 8 noiembrie 1848 şi ca localitate Dumbrăvenii[34],
iar mai târziu a susţinut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cinsprezece minute evropieneşti, s-a născut fiul
nostru Mihai.[35]”

Totuşi, data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoşani, precum a fost consemnat în registrul de naşteri şi botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeaşi lună a aceluiaşi an.[36][37]

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenţi în afară de părinţi, stolnicul Vasile Juraşcu, naş, şi maica Ferovnia Juraşcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.[38][37]

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuţi, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-
60. În prezent clădirea adăposteşte o şcoală auto. Strada Shkilna (Şcolii) nr. 4.

Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi[24], într-o

totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie
în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).

Nu se cunoaşte unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a
urmat şcoala primară National Hauptschule (Şcoala primară ortodoxă orientală) la Cernăuţi. La
finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici şi clasa
a IV-a în anul şcolar 1859/1860. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi Ioan Zibacinschi, iar
director pe Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa
culturală şi întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. A
terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[39][41][42].

Clădirea Obergymnasium din Cernăuţi, unde poetul şi-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot
acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este şcoala generală nr. 1.
Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuţi[39], liceu german înfiinţat în
1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a
Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă şi marea
severitate în procesul de învăţământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau
studii şi colaborau la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de română, destul de târziu,
după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri,
tipărit la Viena între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează
cursurile la Obergymnasium şi fraţii săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu
rezultate bune la învăţătură. Nu are notă la română pe primul semestru şi este clasificat de Miron
Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa
I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a
II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la
catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a
calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la
Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică).
Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie
pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de
bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va
fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea
reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani,
apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să

fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat paşaport pentru
trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al
bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul
până la ultimul tom.

Debutul în literatură
Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă şi Mihai Eminescu (strada Aron
Pumnul nr. 19)

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul
lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează
în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge
să-şi schimbe numele în Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În
acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor şi copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De
fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât
de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un
imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată
viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie
şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula
AS nr. 367)

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27 - 28
august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul
şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns
la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia
lui Mihail Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl
cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A
continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman
(Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forţe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul
verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi la Teatrul din Oraviţa.
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă
şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului
său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară şi copist al Teatrului
Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine de la
Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta
reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul Heinrich
Theodor Rötscher (după ediţia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de
pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuţa de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii
studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la
Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la
Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
„bolii".

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia
să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.

La 1 aprilie 1869 a înfiinţat împreună cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau
să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte
întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.
Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia
ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată
pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2
octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu
auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi
studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la
Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au
contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor şi
telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.

Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul

domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat
cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui
1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era
nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele probleme cu
care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată
de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri
literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.

La 6 august 1871 i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi
că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu
evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l
imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an în Convorbiri literare. La
16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce o
mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“.
Din această cauză, intenţionează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o
stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să
constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar
în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa unui
pardesiu.

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la
Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi
Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de
100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în

postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin
Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind
oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10
octombrie, Şerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în
spital prin intervenţia agenţiei române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise
şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici
paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a
primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la
Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1
august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de Ion
Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin
decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus
funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către
Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru
obiecte şi cărţi „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.

În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor
clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala
nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, mama poetului, Raluca
Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui, iar
în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că
se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit
„nesuferiţi”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia ziarului
Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că
este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei
Eminescu, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica
Micle.

S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a
determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri
în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.
Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi ataşat de un tei multisecular din
Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu: „Aici, la
umbra teiului, ieşenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle,
fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la Bucureşti, ieşenii au
botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este
flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic.
Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu.
În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de
Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.

Moartea

Internarea

Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteţi contribui prin adăugarea de referinţe în vederea susţinerii bibliografice a
afirmaţiilor pe care le conţine.
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secţiuni este disputat.
Vă rugăm consultaţi părerile exprimate în pagina de discuţii.
Vă rugăm nu ştergeţi eticheta până la rezolvarea disputei.

Poesii - 1884

La Bucureşti, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Şuţu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în
cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-
depresivă - opinie adoptată şi de criticul Nicolae Manolescu[44].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul),

care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de
2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost
trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la Oberdöbling, fiind însoţit pe drum
de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti,
Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se
întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26
februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.

În 7 martie la Ipoteşti, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împuşcare.[necesită citare]

Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie
la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în
noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. În luna decembrie a primit vizita
lui Alexandru Vlahuţă, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani
pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat
500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris statele
de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi
pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor
universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de
la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de ajutorare, care
au lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la
Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall în
Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul
Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub îngrijirea
doctorului Iszak şi a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi
poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca
Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi
manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob
Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din
toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de
250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la
Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de
activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de
Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Şuţu, l-a
examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea:
“dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă
şederea sa într-un institut”.[45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru
asistenţa judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar

Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din Bucureşti

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din
strada Plantelor nr. 9[46], Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania
„Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă şi discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la
care fuseseră înhămaţi doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian
rosteşte al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverşi trecători o porneşte pe
Calea Victoriei, Calea Rahovei şi se îndreaptă spre cimitirul Şerban Vodă, denumit azi Bellu.
Patru elevi ai Şcoala normală de institutori din Bucureşti au purtat pe umeri sicriul până la
mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar
Caragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele
şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Această pagină (secţiune) necesită o verificare.
De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să
susţină unele din aserţiunile făcute

Ştergeţi eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Există o teorie a conspiraţiei,[48][49] care pune în circulaţie ipoteza asasinării poetului Mihai
Eminescu. Această ipoteză susţine că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea
unui tratament bazat pe injecţii cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Şuţu, conducând în
final la moartea poetului.[50] În acest complot se susţine că ar fi participat chiar şi prietenul lui,
Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci şi duşmănoşi”.[51]
Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morţii este tratamentul cu mercur aplicat de
doctorul Şuţu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică
şi fizică) a fost doctorul Şuţu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52]
Diverse personalităţi, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu şi George Călinescu
„au avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a susţinut că acesta nu a fost
nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziţiei luate prin intermediul ziarului
Timpul şi a deranjării personalităţilor politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de
informaţii ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea
conştiinţa sechestrării sale ilegale” şi că suporta „condiţia de deţinut politic”.[53] În această
situaţie, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu
este trimis la Iaşi, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context,
A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un
sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva secole unul”.[54]

Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Şuţu, Eminescu moare pe 15 iunie 1889
intoxicat cu mercur.[55]

De remarcat că George Călinescu a susţinut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[56]
Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor
a susţinut că Eminescu a fost diagnosticat greşit, fiind vorba de fapt de sindrom maniaco-
depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu
ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate,
ca să nu zic nesimţire, să bănuieşti, să accepţi faptul că Maiorescu ar fi putut să participe la un
asemenea complot”.[56]

Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie şi Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”[58]. Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite şi extravertite.[59]

„Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist;
comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci
de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral şi material pe parcursul întregii vieţi dar mai
ales după tragicul moment al declanşării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcţia nouă în poezia şi proza românească(1872), în care va analiza doar
câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este
vorba despre Venere şi Madonă, Mortua Est, şi Epigonii şi va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu şi poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel
mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în
străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în
ediţie princeps în 1883, se bucură de o bună recepţie, fiind citit atît de locuitorii mahalalei
Tirchileştilor cât şi de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată
a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincţia „Bene
merenti", refuzată totuşi de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu şi poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale
lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de
realitate, care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi
laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa covârşitoare
inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă
era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În
aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere,
rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, şi aşa cum îşi aminteşte
Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influenţa unor impulsuri inconştiente nestăpânite. Viaţa
lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate
de visuri şi crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile,
până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai
lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ, ca
legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile
Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care
descrie el însuşi accesele sale de gelozie.[61]

„Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză,
fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-
l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără
împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât şi sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societăţii României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din
Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, cunoscute în literatura de
specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice
occidentale, unii critici observînd maliţios cum că creaţia sa ar aparţine unui Romantism relativ
întârziat, poetul fiind uşor desincronizat faţă de Occident, care străbătea în acei ani tranziţia către
Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională, căreia a dorit
chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru,
neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie
postumă, Cărţile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie,
melancolia şi cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme,
bunăoară. Poetul avea o bună educaţie filozofică, opera sa poetică a fost influenţată de marile
sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon şi de marile sisteme
de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voinţă şi
reprezentare, de idealismul lui Fichte şi Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel
Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica raţiunii pure, iar la îndemnul
lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din
Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conţinut filozofic
al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist şi filosof român din perioada interbelică şi
apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau
în opera sa în proză Mihai Eminescu era influenţat de mari creatori romantici germani, de
Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau şi de alţi mari
prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat şi de filosofia
indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost
preluată din acest vechi text indian, şi i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui
Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în
limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet şi sunt studiate de specialiştii în opera
sa, denumiţi în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de
economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influenţat de teoria
metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii
faraonului Tla, şi de Cartea Morţilor din mitologia egipteană, cunoştea şi utiliza figuri
mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau
Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărţi vechi, în alfabet
chirilic, de cărţi populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomaţie a culturii nostre străvechi,
după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române şi au fost utilizate de C.Chiţimia sau
de Moses Gaster. Creaţia populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale,
Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau
basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său
cel mai cunoscut, o quintesenţă a temelor şi motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creaţie
folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător
prin Ţările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creaţii într-o
carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.[necesită citare]

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza
schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor şcolar în
judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie obţinută cu sprijinul ministrului conservator al învăţământului,
Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chiţu,
Eminescu a fost demis din funcţia de revizor şcolar şi a lucrat ca redactor la Curierul de Iaşi,
publicaţie aflată atunci în proprietatea unui grup de junimişti. La iniţiativa lui Maiorescu şi
Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii şase ani.
Deşi a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe
o meserie oarecare din care să-şi câştige pur şi simplu existenţa. Articolele pe care le scria au
constituit o ocazie de a face cititorilor educaţie politică, aşa cum îşi propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în
România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina
înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte.
Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele
ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea
întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.[62]”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului
naţional:

„ … toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte înainte de
toate din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar
dacă şi mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi
pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ţinând seamă „de calităţile şi defectele rasei
noastre, de predispoziţiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetăţenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viaţa publică. Ceea ce îşi dorea era
ca interesul naţional să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiaţi pe vorbele
bătrânului Matei Basarab e că ţara este, în linia întâia, elemental naţional şi că e scris în cartea
veacurilor ca acest element să determine soarta şi caracterul acestui stat.” [64]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independenţă, a proclamării

independenţei, a satisfacerii condiţiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoaşterea
independenţei şi proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice şi sociale el s-a
ocupat în articolele sale de toate problemele societăţii româneşti din acea vreme: răscumpărarea
căilor ferate, noua constituţie şi legea electorală, bugetul, înfiinţarea Băncii Naţionale, dările,
inamovibilitatea magistraţilor, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac
parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale şi în principal cu Românul condus de
C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeţi naţionalişti
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mişcarea Legionară. În privirea opiniilor
sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe şi nu atât de
excesive cum s-a afirmat uneori”.[65]

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secţiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieţii poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puţin
timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creaţiei sale a rămas
în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite
iniţial de Perpessicius pentru ediţia critică, iniţiată în 1939 la Editura Fundaţiilor Regale Regele
Carol al II-lea, şi finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite,
criticii au considerat că ele conţin bruioane sau simple schiţe ale operelor neterminate, din acest
motiv Titu Maiorescu nici nu şi-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus
într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care îşi va susţine doctoratul în
literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla şi care va recompune imaginea
întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume,
editat iniţial la Editura Fundaţiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură şi Artă, în
perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în
manualele şcolare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat şi proletar", iar poezia
lui a fost redusă la o suprafaţă foarte mică şi înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică
acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin
câteva momente semnificative, trebuind menţionate în acest context studiile unor eminescologi
ca Ion Negoiţescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Petru
Creţia, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care şi-au adus
contribuţia mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru
Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacraţi, din
care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog -
profesorul de ştiinţe politice Cristian Preda, dar şi de un număr de tineri scriitori, şi anume de cel
care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe,
studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o
reacţie foarte puternică a lumii culturale româneşti dar şi a jurnaliştilor de la diverse publicaţii,
toate aceste reacţii fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul
Eminescu". Acesta a selectat numai reacţiile emoţionale şi a trecut cu vederea pe cele avizate
care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ştefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei şi imagini a poeziei, pe
care, în numeroase feluri, o duce mai departe şi o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înţelege
structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu
motivări ample şi coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde
în lupta eroului cu categoriile de spaţiu şi timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis?
Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepţia despre lume şi erou a
poetului, raportul dintre gândul filosofic şi ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai
luminate de proză, care oferă adesea şi valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-
Buşulenga, Eminescu–cultură şi creaţie)

Traduceri

Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat
în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare
albă de cireş). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul greco-catolic
Laurenţiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui
Mihai Eminescu în anul 1889.[66]

Mihai Eminescu în conştiinţa publică

În muzică

Vezi şi: Listă de compoziţii pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru şi film

Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea:
Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Naţională de Filme. Durata 23'. Prima parte:
docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice (Italia,
Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan şi
achiziţionat oficial de Centrul Cinematografic Bucureşti, secţia scenarii film, în 1967. După
emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing
din Chicago, câteva exemplare existând şi în România (Biblioteca Academiei Române,
Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti ş.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de
televiziune Luceafărul, despre viaţa şi creaţia poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

Marcă poştală românească (1958)

 Serviciile poştale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe
care erau gravate portrete ale diferitelor personalităţi, între care Mihai Eminescu,
reprezentat pe o marcă poştală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele
mai curente mărci poştale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple).
Machetele acestei serii de mărci poştale au fost realizate de gravorul Şerban Zainea.
Marcă poştală din Republica Moldova (1996)

 Serviciile poştale din Republica Moldova au pus în circulaţie, în 1996 o marcă poştală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poştală are valoarea nominală de
0,10 lei moldoveneşti.

Totodată a fost emisă şi coliţa nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui
Eminescu; valoarea nominală a coliţei este de 1,40 lei moldoveneşti.

 În 1999 serviciile poştale din Republica Moldova au emis o marcă poştală care reprezintă
Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldoveneşti.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naşterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de
către serviciile poştale ale Republicii Moldova, coliţa nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de
ani de la naştere.