BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE Anul XXI, nr.

1(79)/2018

• Cuvânt pentru unirea

neamului românesc
• Corpul 6 Armată în Basarabia
• Prizonieri români în Bulgaria

http://smap.mapn.ro/AMNR/index.html
 ARHIVELE MILITARE NAŢIONALE ROMÂNE
SUMAR
EDITORIAL
Buletinul Arhivelor Militare Rom@ne
Anul XXI, nr. 1 (79)/2018
Director fondator
Centenarul – Examenul nostru de maturitate,
Prof. univ. Dr. Valeriu Florin DOBRINESCU (1943-2003) Colonel (r) Dr. Mircea TĂNASE 1
Publica]ie recunoscut` de c`tre Consiliul Na]ional al Cercet`rii {tiin]ifice
din |nv`]`m@ntul Superior [i inclus` \n categoria „D”, cod 241

STUDII/DOCUMENTE
Coperta I:
Regele Ferdinand I şi
Structuri militare române care au purtat denumiri
Regina Maria ale unor personalităţi princiare, regale, politice şi
militare autohtone şi străine între anii 1859-1947,
Colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU 3
Coperta IV:
1918. Regina Maria şi
Principele Carol –
participanţi la comemorarea De la armata austro-ungară la armata română –
eroilor de la Coşna – Generalul de brigadă Miron Şerb,
Cireşoaia
Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU 11
Editor coordonator:
Colonel Adrian GRIGORE
Redactor-şef:
O poveste adevărată
Dr. Teodora GIURGIU Regele Ferdinand I – Cuvânt pentru unirea
Tel./fax: 021-318.53.85, 021-318.53.67/0367 neamului românesc (partea I),
sia@forter.ro
Redactor-şef adjunct: Neculai MOGHIOR 17
Dr. Ion RÎŞNOVEANU
Secretar de redacţie:
Dr. Veronica BONDAR
Războiul de Întregire văzut din linia a doua.
Redactori:
Cazul căpitanului veterinar Constantin Cosma,
Mihaela CĂLIN, Lucian DRĂGHICI, Dr. Anca Oana OTU,
colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU, Raluca TUDOR
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU 43
Coperte:
Valentin MACARIE, Viorel COMAN, Nicolae CIOBANU Turtucaia – O tragică bătălie,
Tehnoredactare computerizată:
o dureroasă rană sângerândă,
Mădălina DANCIU Dr. Luminiţa GIURGIU 49
Consiliul ştiinţific:
· General de brigadă Corneliu POSTU
Statul Major al Apărării Un locotenent român martor
· Lector univ. Dr. Florian BICHIR la agonia armatei ruse,
Colegiul Consiliului Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii Lucian DRĂGHICI 57
· Prof. univ. Dr. Valentin CIORBEA
Universitatea „Ovidius” Constanţa
· Prof. univ. Dr. Marian COJOC Spre drumul României Mari: Corpul 6 Armată
Universitatea „Ovidius” Constanţa
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Alesandru DUŢU şi eliberarea Basarabiei (ianuarie-aprilie 1918),
Comisia Română de Istorie Militară
· Colonel Dr. Petrişor FLOREA Profesor Dr. Cornel MĂRCULESCU 62
Depozitul Central de Arhivă
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Ion GIURCĂ
Universitatea „Hyperion” din Bucureşti Situaţia prizonierilor români din Bulgaria
· Prof. univ. Dr. Dinu C. GIURESCU în rapoartele ofiţerilor de legătură de la Sofia
Membru al Academiei Române
· Dr. Luminiţa GIURGIU (februarie-martie 1920),
Comisia Română de Istorie Militară
· Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU
Drd. Silviu-Daniel NICULAE 67
Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe
cu Armata României „General Paul Teodorescu”
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Alexandru OŞCA Academia de Ştiinţe din România şi artileriştii
Universitatea „Hyperion” din Bucureşti (1935-1949),
· Dr. Petre OTU
Comisia Română de Istorie Militară General de brigadă (r) profesor universitar Dr.
· Prof. univ. Dr. Dumitru PREDA
Ministerul Afacerilor Externe
Adrian STROEA
· Prof. univ. Dr. Ioan SCURTU Colonel (r) Marin GHINOIU 78
Academia Oamenilor de Ştiinţă
• Dr. Alin SPÂNU
Centrul de Studii Euroatlantice Stadiul executării prevederilor
· Colonel (r) Dr. Mircea TĂNASE
Convenţiei de Armistiţiu la 30 iunie 1945,
Sumar în limba engleză:
Dr. Teodora GIURGIU Dr. Teodora GIURGIU 82
Distribuţie:
Serviciul Difuzare al Trustului de Presă al M.Ap.N. Proiecte de colaborare româno-sovietice
Adresa redacţiei:
în producţia aeronautică în anii 1980.
Drumul Taberei nr. 7H, sector 6, cod 61353, Realizarea motorului turboreactor RU 19 A-300,
Bucureşti. Tel./fax: 021-318.53.85; 021-318.53.67/0367
Dr. Viorel GHEORGHE 88
e-mail: sia@forter.ro
http://smap.mapn.ro/AMNR/index.html
Generalul-locotenent Gheorghe Constantin,
Buletinul Arhivelor Militare Române apare trimestrial,
sub egida Arhivelor Militare Naţionale Române. Publică articole primul comandant al Aeroportului Internaţional
pe teme de istorie universală şi românească, precum şi documente
provenind din Arhivele Militare Române, „Mihail Kogălniceanu“,
dar şi din alte arhive din ţară sau străinătate.
Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine autorilor.
Manuscrisele nu se înapoiază. Reproducerea articolelor sau a
Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU 93
documentelor publicate se poate face numai cu indicarea autorului
articolului şi a titulaturii revistei.
Agora 99
ISSN 1454-0924
Tiparul este executat
la Centrul Tehnic-Editorial al Armatei
SUMARUL |N LIMBA ENGLEZ~ 100
C. 99/2018 B 00139
 editorial

CENTENARUL – EXAMENUL NOSTRU DE MATURITATE

P
rimul Război Mondial – cea mai mare conflagraţie
în care fusese angrenată omenirea până la acel
moment – a reprezentat, pentru România, o suită de
stări și trăiri existenţiale, în care extazul și agonia au alternat
sinusoidal. Putem spune că finalul războiului ne-a găsit pe
partea ascendentă a acestei curbe a suferinţei, deasupra liniei
lui zero, și ne-a permis să luăm loc la masa tratativelor – e
drept, mai pe la marginea ei – și să nu plecăm acasă cu mâna
goală. De fapt nu am cerut și nu ni s-a dat mai mult decât ni
se cuvenea de drept.
Intraţi în război după o lungă perioadă de expectativă și de
calcule geopolitice, care au divizat clasa politică românească mai
mult parcă decât era ea, prin însăși starea sa de fapt, divizată,
am avut speranţa că vom intra în echipa câștigătoare de la
sfârșitul meciului – pentru că, în definitiv, războiul a fost un
meci macabru în care echipele, alcătuite cu mult timp înainte
în cancelariile europene, au jucat cu trofeul pe masă. Tentaţia
acestuia, miza întrecerii, a fost harta Europei postbelice pe care
fiecare dorea să ocupe un loc cât mai bun, cât mai confortabil,
câștigat sau doar reconfirmat prin Tratatele de Pace.
Într-o lume în care drepturile fundamentale ale popoarelor
se obţin și se apără cu armele – lucru valabil, din păcate, și
astăzi –, intrarea în război era inevitabilă, era, am putea spune,
o condiţie sine-qua-non a reîntregirii naţionale. Clasa noastră
politică a încercat s-o valorifice cât mai eficient, dar și-a dat
din nou în petic, într-un autentic și caracteristic stil balcanic,
și doar alinierea favorabilă a astrelor de la sfârșitul confruntării
a făcut să putem reveni și rămâne alături de câștigători. Dar
pentru asta am plătit, poate, mai mult decât trebuia.
Armata Română, victorioasă într-un război aproape fără
adversari în 1913, oricât ar fi vrut să se pregătească pentru
inevitabila confruntare ce o aștepta, n-a prea avut cu ce,
politicienii – ameţiţi, ca întotdeauna, de aburii puterii, infatuaţi
și iresponsabili faţă de viitorul ţării – s-au pierdut în dispute
politice, în tergiversări, aranjamente și combinaţii obscure și
au uitat că pentru a trimite un soldat la război trebuie să-i dai
cel puţin o armă, muniţie, echipament, mâncare și o direcţie
de atac sau o poziţie de apărare. Ceea ce, din păcate, a cam
lipsit. Și s-a văzut, imediat după intrarea în luptă. Relatările
contemporanilor sunt dezolante. Noroc cu entuziasmul și cu
spiritul de sacrificiu, izvorât din dragostea ancestrală a ţăranului
român pentru pământul său.
După doi ani de neutralitate și expectativă, de rezistenţă la
presiuni din partea celor două tabere, de oscilaţii în opţiuni, am
cântărit – cât de bine? – și am intrat în arenă, ne-am aruncat,
aproape cu mâinile goale, asupra unui adversar mult mai puternic

document 2018 1 (79) 1

editorial
pe toate planurile, însă surprins și blocat de entuziasmul
nostru, ne-am înflăcărat de victoriile imediate, ne-am
oprit fără să înţelegem de ce, ne-am retras și ne-am
risipit elanul și forţele pe alte fronturi, am râs și am
plâns, am căzut și ne-am ridicat. Am mizat pe sprijinul
celor care ne-au dorit și ne-au convins să le fim aliaţi,
care ne-au ajutat și nu prea, ne-am trezit singuri în faţa
adversarului, am suferit până la disperare, dar am dat o
lecţie de eroism și demnitate Europei în vara lui 1917,
în triunghiul de foc de la Mărăști, Mărășești și Oituz,
am râs și am plâns deopotrivă, am fost apoi forţaţi să
acceptăm o pace grea, dar n-am îngenunchiat și n-am
pierdut nici Ţara, nici Armata și nici Dinastia, așa cum
fusesem ameninţaţi. Am nădăjduit și ne-am îndârjit
să nu renunţăm definitiv, ne-am ridicat sub lumina
unor astre favorabile, am intrat din nou în luptă și am
terminat-o în picioare.
Am dovedit că ne putem ridica și ne putem privi
viitorul în ochi, cu demnitate și cu îndreptăţită speranţă
pentru recunoașterea noastră ca naţiune cu drepturi
depline pe noua hartă a Europei.
România Mare s-a făurit cu sângele și cu speranţa
soldaţilor români, cu suferinţa și durerea întregului
popor. Convinși că luptă pentru bucăţica lor de
pământ – existentă sau doar promisă de guvern și de
Rege – soldaţii noștri, în marea lor majoritate ţărani,
au scos pieptul în faţa gloanţelor inamice și s-au
îndârjit să se agaţe cu dinţii de pământul ţării, să nu-l
lase din mână. În același timp este lăudabilă rezistenţa
acestora la virusul comunismului care a bântuit Europa
începutului de secol XX, mai periculos chiar decât
tifosul exantematic și care ne-ar fi putut târî în haosul
bolșevic, în care identitatea și fiinţa noastră naţională
s-ar fi aflat în mare primejdie.
O ţară mică nu poate face chiar tot ce i-ar conveni,
ci este obligată să accepte politica celor mari, sperând
că-și satisface propriile interese/idealuri dacă este parte
a echipei care se află la pupitrul de comandă a mișcării
geopolitice a momentului. Aliaţii noștri, unii de tradiţie,
alţii de conjunctură, ne-au ajutat, atât cât au putut, sau
ne-au abandonat, atunci când au putut.
Tratativele de pace s-au semnat cu sângele ostașilor
căzuţi pe câmpul de luptă, cu suferinţa familiilor
decimate de urgia războiului, dar au consfinţit, încă o
dată, drepturile noaste legitime. România Mare, din
păcate atât de ușor destrămată peste numai 20 de ani,
a fost un vis în care a crezut întreaga naţiune și care a
unit, deși cu mare greutate, toată suflarea românească
pentru împlinirea idealului nostru naţional.
A minimaliza contribuţia decisivă a armatei la
făurirea României Mari și a aduce în prim-plan
2 1 (79)
prestaţia exemplară a clasei politice a momentului – și
doar știm, iar cei care nu știu, ar trebui să citească, cum
a dus greul războiului clasa noastră politică și acoliţii
săi! – mi se pare un afront nepermis și chiar periculos
pentru așezarea viitorului ţării pe fundamente solide.
Sau poate, miza politică actuală solicită arogarea unor
merite chiar cu preţul ignorării și deformării, fără vreo
remușcare, a adevărului istoric?
În anul Centenarului, când ar trebui să dovedim
din nou Europei și lumii că ne binemerităm locul
pe care l-am confirmat acum 100 de ani cu jertfa de
sânge a poporului, trebuie să încercăm, până nu este
prea târziu, să dovedim că respirăm cu toţii la unison
pentru păstrarea României – atât cât mai avem din ea –
ca stat independent pe harta lumii, că avem dreptul să
ne decidem viitorul și că dorim să fim respectaţi ca și
naţiune cu drepturi depline.
Mai avem astăzi, în fibra fiinţei naţionale, sentimentul
de apartenenţă la o naţiune demnă și independentă?
Câţi dintre noi am fi în măsură, aidoma înaintașilor
noștri, să ne punem zălog viaţa pentru viitorul ţării?
Suntem astăzi în măsură să purtăm pe mai departe acest
trofeu câștigat cu sângele înaintașilor sau îl suportăm
ca pe o povară de care am vrea să ne eliberăm?
Anul 2018 este anul unei mari încercări, este anul
Marelui Examen al poporului român. Un examen
pe care suntem obligaţi să-l trecem. Altfel, vom fi
condamnaţi de istorie.
Centenarul este examenul nostru de maturitate. Va
trebui să ne dovedim nouă și lumii întregi că suntem
demni de ceea ce ne-au lăsat înaintașii.
Să dăm, dar, încă odată, dovada puterii noastre
ca naţiune cu pretenţii îndreptăţite, ca popor care își
poate construi singur viitorul clădit pe aspiraţii firești
și respect faţă de cei deopotrivă înscriși în această
competiţie a existenţei naţionale într-o lume din ce în
ce mai imprevizibilă.
Să recunoaștem contribuţia hotărâtoare a armatei
la făurirea României Mari și să inoculăm și celor
care, dintr-un motiv sau altul încă nu sunt convinși,
convingerea că o armată puternică este unul dintre
stâlpii pe care se sprijină edificiul naţional.
Fiecare în parte și toţi la un loc să dovedim că
suntem demni de jertfa înaintașilor pentru făurirea
României Mari. Centenarul este momentul și prilejul
reconfirmării României Mari ca naţiune, ca stare de
spirit, ca aspiraţie pentru un viitor alături de celelalte
popoare libere și independente.
Colonel (r) Dr. Mircea TĂNASE
2018 document

STRUCTURI MILITARE ROMÂNE
CARE AU PURTAT DENUMIRI ALE UNOR PERSONALITĂŢI
PRINCIARE, REGALE, POLITICE ŞI MILITARE AUTOHTONE
ŞI STRĂINE ÎNTRE ANII 1859-1947
Î
n conformitate cu rangul său nobiliar și
prevederile protocolului vremii, domnitorii și
monarhii României au conferit unor structuri
militare denumiri care conţineau numele lor sau al
vreunui membru al familiei. În documentele vremii
se regăseau și unele titulaturi precum: Cap/șef onorific
al regimentului; Patron onorific al regimentului; Cap al
regimentului; Proprietar al regimentului; protector sau á
la suite. Titulatura respectivă nu prevedea și exercitarea
efectivă a actului de comandă a vreuneia dintre unităţi.
Era doar o prevedere protocolară, specifică caselor
imperiale și regale din acele timpuri care și astăzi se
mai menţine, în special, în unele ţări europene, unde în
fruntea statului se află un monarh sau acolo unde s-a
menţinut sau a fost reluată tradiţia privind acordarea de
denumiri onorifice princiare/regale.
Conform legilor fundamentale ale statului român
adoptate între anii 1866-1938, la Secţiunea Despre
Domn/Rege era prevăzut: „Domnul/Regele era capul
puterii armate/capul oștirii. El conferea gradele militare în
conformitate cu legea. El conferea decoraţiile românești”.
În anul 1939, odată cu adoptarea „Decretului-Lege
asupra înaintărilor în Armata de Uscat”, la articolul 15
din respectivul decret se prevedea: Membrii familiilor
domnitoare române și străine, precum și înalte personalităţi
militare române și străine, pot fi numiţi „cap de unitate” sau
„á la suite” cu gradele pe care le au în armatele respective. În
cazul când nu au niciun grad mai mic decât acel impus de
unitatea la care sunt numiţi, li se poate acorda, prin înalt
decret, gradul respectiv2.
Prerogativul de cap al puterii armatei îi permitea
domnitorului/monarhului ca la propunerea ministrului
de război/al apărării să confere prin decret domnesc/
regal denumiri onorifice diferitelor structuri militare.
Este necesar a se face precizarea că respectiva denumire
era condiţionată și de pregătirea militară efectuată (în
situaţia bărbaţilor) sau de anumite obligaţii, pasiuni sau
înclinaţii (în situaţia femeilor), precum hipismul sau
navigaţia. Regele Carol I a fost ofiţer de artilerie; regele
Ferdinand I a fost ofiţer de cavalerie. Regele Carol al II-lea
și-a început cariera militară într-un batalion de vânători,
ulterior, devenind comandantul primului regiment de
document 2018 1 (79)
studii/documente
Colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU1
vânători de munte din Armata Română. Regele Mihai I
a fost și el ofiţer de vânători de munte. Regina Elisabeta
datorită contribuţiei aduse în îngrijirea răniţilor pe
timpul Războiului de Independenţă, Spitalului Militar
Central i se va acorda nume ei. Batalionul 2 Vânători
care s-a acoperit de glorie în luptele de la 30 august 1877
soldate cu cucerirea redutei Griviţa 1 și capturarea unui
drapel otoman a purtat denumirea onorifică de „Regina
Elisabeta”. Numele primei regine a României a fost purtat
și de primul crucișător al marinei militare, iar pseudonimul
ei literar „Carmen Sylva” a fost atribuit sanatoriului de
la Techirghiol. Regimentul 4 Roșiori a purtat între anii
1915-1948 numele reginei Maria, iar Spitalul Militar de la
Brașov a purtat și poartă și astăzi numele aceleiași regine.
Diferite unităţi, nave, cazărmi, cercuri, cămine, centre
de instruire, școli militare, spitale, sanatorii, societăţi au
purtat numele unor membri ai familiei regale române
sau străine precum „Milan al Serbiei”, „Ţarul Nicolae
al II-lea al Rusiei”, „Regele Alexandru al Sârbilor,
Croaţilor și Slovenilor”, „Prinţul Paul al Iugoslaviei”,
„Mareșalul Josef Pildusky” [șeful guvernului polonez –
n.n] sau din Casa de Hohenzollern.
În perioada interbelică, datorită realizării unor
alianţe politice și militare regionale și ca o recunoaștere
a sprijinului acordat în timpul Primului Război Mondial,
unor unităţi militare le-au fost atribuite denumiri unor
ţări precum „Cehoslovacia” și „Franţa”. Periodic, diferite
promoţii de absolvenţi ale unor instituţii de învăţământ
militar au primit denumirea unui membru al familiei
regale române.
Pentru particularizarea apartenenţei la o structură
militară, de-a lungul timpului în uniforma unităţilor a
fost introdusă cifra care aparţinea persoanei care a fost
comandant/șef/patron/cap/proprietar onorific. Cifra se
purta de regulă pe epolet, la coifură, panglica de la beretă
sau era pictată pe puntea de comandă a unor nave de
război cum a fost distrugătorul „Regina Maria”, iar la
aeronautică, pe aripile și fuzelajele aeronavelor militare.
În continuare vom prezenta sub formă tabelară,
respectând statutul oficial și cronologia timpului,
structurile militare care au fost identificate până în
prezent, purtând astfel de denumiri.
3
studii/documente
STRUCTURI MILITARE ROMÂNE CARE AU PURTAT DENUMIRI ALE UNOR PERSONALITĂŢI
PRINCIARE, REGALE, POLITICE ŞI MILITARE AUTOHTONE ŞI STRĂINE
ÎNTRE ANII 1859-1947
Nr. Denumirea
crt. onorifică
Cazarma „Alexandria” (a
1.
funcţionat în Bucureşti din 1864)
Cazarma „Cuza” (a funcţionat
2.
în Bucureşti din 1865)
3. Regimentul IV „Tecuci” nr. 24
Bateria de artilerie de coastă
4. „Carol” (a funcţionat la
Calafat între anii 1877-1878)
*Bateria de artilerie de coastă
5. „Elisabeta” (a funcţionat la
Calafat între anii 1877-1878)
Regimentul 3 Infanterie
de Linie „Dâmboviţa”
6.
„Principele Leopold de
Hohenzollern-Sigmaringen”
Crucişătorul „Elisabeta”
(a fost în serviciul Marinei
7.
Militare Române între anii
1888-1922)
Batalionul 1 Vânători
8.
Batalionul 2 Vânători „Regina
9.
Elisabeta”
Spitalul Militar Central
10.
„Regina Elisabeta”
Regimentul 1 Artilerie
11.
„Regele Carol I”
Regimentul 7 Roşiori
12.
„Cuza-Vodă”
C o r p u l Vo l u n t a r de
13.
Automobilişti
Regimentul 5 Roşiori
14.
„Împăratul Nicolae al II-lea”
Regimentul 4 Roşiori
15.
„Regina Maria”
4 1 (79)
Personalitatea
princiară/regală/
politică/militară
Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza
Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza
Principele Milan al IV-lea
al Serbiei
Domnitorul Carol I
Principesa Elisabeta
Principele Leopold
de Hohenzollern-
Sigmaringen
Regina Elisabeta
Principele-moştenitor
Ferdinand
Regina Elisabeta
Regina Elisabeta
Regele Carol I
Domnitorul
Alexandru Ioan Cuza
Principele moştenitor
Ferdinand
Împăratul
Nicolae al II-lea al Rusiei
Regina Maria
Cadrul legal prin care a
fost atribuită denumirea
de: comandant onorific; (Sursa)
patron onorific;
cap al unităţii; protector
Istoria Militară a Poporului
-
Român, vol. IV, p. 444
Istoria Militară a Poporului
-
Român, vol. IV, p. 444
La 14 octombrie 1874 a fost Istoricul Armatei Române,
numit (Cap al regimentului) 1902, p. 119
Armata Română în
- Războiul de Independenţă
1877 – 1878, p. 201
Armata Română în
- Războiul de Independenţă
1877 – 1878, p. 201
„Monitorul Oastei” nr. 40
Înalt Ordin de Zi din
din 18 noiembrie 1886, p. 609.
14 noiembrie 1886
Istoricul Armatei Române,
(Cap al regimentului)
1902, p. 117
A intrat în serviciul Flotilei Crucişătorul Elisabeta în
Române la 5 noiembrie 1888 campanie, p. 22; p. 33
Înaltul Ordin de Zi, din
„Monitorul Oastei” nr. 2
1 ianuarie 1895 (Cap al
din 14 ianuarie 1895, p. 61
batalionului)
Înaltul Decret Regal nr. 1666
„Monitorul Oastei” nr. 25
din 10 mai 1902 (Denumire
din 20 mai 1902, p. 427
onorifică)
Înaltul Decret Regal nr. 1666
„Monitorul Oastei” nr. 24
din 10 mai 1902 (Denumire
din 10 mai 1902, p. 423
onorifică)
Decizia Regală din 15 mai „Monitorul Oastei” nr. 25
1902 (Denumire onorifică) din 20 mai 1902, p. 427
Înaltul Decret nr. 2962 din
„Monitorul Oastei” nr. 27
27 mai 1912 (Denumire
din 4 iunie 1912, p. 439
onorifică)
R a p o r t u l n r. 7 6 7 9 d i n
„Monitorul Oastei” nr. 17
18 ianuarie 1913 al ministrului
din 15 aprilie 1913, p. 245
de Război (Protector de onoare)
Înaltul Decret nr. 2463 din
„Monitorul Oastei” nr. 28
16 iunie 1914 (Denumire
din 23 iunie 1914, p. 656
onorifică)
Înaltul Decret Regal nr. „Monitorul Oastei” - Partea
2480 din 11 noiembrie 1915 Regulamentară nr. 46 din
(Denumire onorifică) 15 noiembrie 1915, pp. 681-682
2018 document

Nr. Denumirea
crt. onorifică
Fondul ofiţeresc
16.
„Regele Carol I” (regulamentul)
Crucişătorul auxiliar „Regele
Carol I” (a participat la luptele
17. desfăşurate în Marea Neagră
în timpul Primul Război
Mondial)
Nava-spital „Principele
Carol” (a funcţionat pe
18.
Dunăre în timpul Primului
Război Mondial)
19. Regimentul 1 Vânători
Liceul Militar
20. „Regele Ferdinand I”
(a funcţionat la Chişinău)
Spitalul Militar „Regina
21.
Maria”
Şcoala Militară Pregătitoare
22. de Ofiţeri de Cavalerie
„Regele Ferdinand I”
Regimentul 9 Roşiori
23.
„Principesa Elena”
Regimentul VII „Rahova”
24.
nr. 25
Regimentul 4 Artilerie
25.
„Regele Ferdinand I”
26. Regimentul de Escortă Regală
Regimentul nr. 91 Infanterie
„Regele Ferdinand I”
27.
(a funcţionat în garnizoana
Alba Iulia)
Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie
28.
„Regele Ferdinand I”
Regimentul 9 Vânători
29. „Regele Alexandru al Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor”
document 2018 1 (79)
Cadrul legal prin care a
Personalitatea fost atribuită denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific;
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector
Înaltul Decret nr. 2652 din
Regele Carol I
7 decembrie 1915
Regele Carol I - Marină, vol. I, p. 428
Regele Carol I - Marină, vol. I, p. 412
Prin Înaltul Decret nr. 315 din
12 aprilie 1917, regimentului i
Regele Ferdinand I
s-a acordat dreptul de a purta
cifra regelui Ferdinand I
Înaltul Decret nr. 3613 din
Regele Ferdinand I 23 septembrie 1919 (Denumire
onorifică)
Înaltul Decret nr. 1474
Regina Maria
din 25 martie 1922
(Denumire onorifică)
Înaltul Decret nr. 187 din
Regele Ferdinand I
11 aprilie 1922
Înaltul Decret nr. 4366 din
Principesa Elena
19 octombrie 1922 (Cap al
regimentului)
Decretul Regal nr. 4367 din
Mareşalul Constantin
19 octombrie 1922 (Cap al
Prezan
regimentului)
Înaltul Ordin de Zi nr. 2717
Regele Ferdinand I
din 12 noiembrie 1922
(Proprietar onorific)
Înaltul Ordin de Zi nr. 2717
Regele Ferdinand I din 12 noiembrie 1922
(Proprietar onorific)
Înaltul Ordin de Zi nr. 2717
Regele Ferdinand I din 12 noiembrie 1922
(Proprietar onorific)
Regele Ferdinand I - Partea Oficială nr. 64 din
Regele Alexandru al Înaltul Decret Regal
Sârbilor, Croaţilor şi nr. 1443 bis din 24 martie
Slovenilor 1924 (Denumire onorifică)
studii/documente
(Sursa)
„Monitorul Oastei” nr. 50
din 15 decembrie 1915,
p. 765
Dicţionar Enciclopedic de
Dicţionar Enciclopedic de
„Monitorul Oastei” nr. 39
din 14 aprilie 1917, p. 815
Enciclopedia Armatei
României, p. 991
„Monitorul Oastei” nr. 15
din 26 martie 1922, p. 238
„Monitorul Oastei” nr. 21
din 15 aprilie 1922, p. 377
„Monitorul Oastei” –
Partea Oficială nr. 51 din
19 octombrie 1922, pp. 879-880
„Monitorul Oastei” -
Partea Oficială nr. 51 din
19 octombrie 1922, p. 880
„Monitorul Oastei” -
Partea Oficială nr. 55 din
12 noiembrie 1922, p. 943
„Monitorul Oastei” -
Partea Oficială nr. 55 din
12 noiembrie 1922, p. 943
„Monitorul Oastei” -
Partea Oficială nr. 55 din
12 noiembrie 1922, p. 943
„Monitorul Oastei” -
24 decembrie 1922, p. 1093
„Monitorul Oastei” - Partea
Regulamentară nr. 7 din
25 mai 1922, p. 272
5
studii/documente

Cadrul legal prin care a

Nr. Denumirea
crt. onorifică
Regimentul 8 Vânători
30.
„Vodă Grigore Ghica”
Batalionul 11 Vânători de
31. Munte „Hatmanul Luca
Arbore”
Regimentul 1 Roşiori
32.
Sanatoriul Maritim „Carmen
Sylva” (a funcţionat
33. l a Te c h i rg h i o l p u r t â n d
pseudonimul literar al Reginei
Elisabeta - Carmen Sylva)
Personalitatea fost atribuită denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific; (Sursa)
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector
Decretul Regal nr. 3855 din „Monitorul Oastei”
Domnitorul Grigore
24 noiembrie 1924 (Denumire nr. 28 din 9 decembrie 1924,
Ghica
onorifică) p. 790
Înalt Ordin de Zi din
„Monitorul Oastei” nr. 28
Regele Ferdinand I 24 noiembrie 1924 (Proprietar
din 9 decembrie 1924, p. 789
onorific)
General de corp de armată 9 mai 1927 Vo l u m u l M a re ş a l i a i
Alexandru Averescu (Cap al regimentului) României, p. 236
Decizia ministerială
„Monitorul Oastei” nr. 5 din
Regina Elisabeta nr. 129 din 2 februarie 1928
1 martie 1928, p. 123
(Denumire onorifică)

Decretul Regal nr. 2067 din „Monitorul Oastei” - Partea

Distrugătorul „Regele
34. Regele Ferdinand I 31 iulie 1928 Regulamentară nr. 18 din
Ferdinand”
(Denumire onorifică) 26 octombrie 1928, p. 428

Decretul Regal nr. 2067 din „Monitorul Oastei” - Partea

35. Distrugătorul „Regina Maria” Regina Maria 31 iulie 1928 (Denumire Regulamentară nr. 18 din
onorifică) 26 octombrie 1928, p. 428
Promoţia de ofiţeri „Regele
Decretul Regal nr. 2034 „Monitorul Oastei” - Partea
Ferdinand I” a Şcolii
36. Regele Ferdinand I din 7 iunie 1930 (Denumire Oficială nr. 23 din 15 iunie
Superioare de Război din
onorifică) 1930, p. 431
Praga
Regimentul de Gardă „Mihai Principele Nicolae al Înaltul Decret nr. 2246 din „Monitorul Oastei”, nr. 25
37.
Viteazul” României 21 iunie 1930 (á la suite) din 25 iunie 1930, p. 463
**Regimentul de Escortă Principele Nicolae al Înaltul Decret nr. 2246 din „Monitorul Oastei” nr. 25
38.
Regală României 21 iunie 1930 (á la suite) din 25 iunie 1930, p. 463
Înaltul Decret Regal nr. 2247
***Grupul de Aviaţie pentru Principele Nicolae al din 21 iunie 1930 (Cap al „Monitorul Oastei” nr. 25
39.
Marină României grupului de aviaţie pentru din 25 iunie 1930, p. 463
marină)
Şcoala Pregătitoare de Decretul Regal nr. 2448
„Monitorul Oastei” nr. 27
40. Ofiţeri de Aeronautică Regele Carol al II-lea din 1 iulie 1930 (Denumire
din 15 iulie 1930, p. 489
„Regele Carol al II-lea” onorifică)
Arhivele Militare Naţionale
Înaltul Decret nr. 2596 din
Flotila 2 Aeronautică „Regele Române, Fond Flotila 2
41. Regele Carol al II-lea 8 iulie 1930 (Denumire
Carol al II-lea” Aviaţie de Gardă, crt. 30,
onorifică)
dosar H, f. 153
Decretul Regal nr. 2448 din
Promoţia de sublocotenenţi „Monitorul Oastei” nr. 27
42. Regele Carol al II-lea 15 iulie 1930 (Denumire
din Aeronautică din 15 iulie 1930, p. 489
onorifică)
Batalionul 4 Vânători de Înaltul Decret nr. 3016 din „Monitorul Oastei” nr. 33
Principele Nicolae al
43. Munte „Principele Nicolae al 18 august 1930 (Cap al din 1 septembrie 1930,
României
României” batalionului) p. 601
Înaltul Decret nr. 3324 din „Monitorul Oastei” nr. 10
Regimentul de Gardă „Mihai
44. Regele Carol al II-lea 20 septembrie 1930 din 10 octombrie 1930,
Viteazul”
(Proprietar onorific) p. 338

6 1 (79) 2018 document


Nr. Denumirea
crt. onorifică
45. Regimentul de Escortă Regală
Regimentul de Artilerie de
46.
Gardă
Regimentul nr. 91 Infanterie
47. „Regele Ferdinand I” (a
funcţionat în Alba Iulia)
Şcoala de Ofiţeri de Infanterie
48.
nr. 2 „Principele Carol”
Regimentul 1 Vânători
49. „Principele-moştenitor
Ferdinand”
Regimentul 1 Vânători de
50.
Gardă nr. 2 „Regina Elisabeta”
Regimentul 9 Călăraşi „Regina
51
Mărioara a Iugoslaviei”
Regimentul 2 Vânători
52. de Gardă nr. 9 „Regele
Alexandrul al Iugoslaviei”
Regimentul nr. 69 Infanterie
53.
„Ioan Vodă cel Cumplit”
Regimentul Baia nr. 16
54.
„Mareşal Jòsef Pilsudski”
Regimentul 87 Infanterie
55. „Cehoslovacia” (a funcţionat
în garnizoana Satu Mare)
Regimentul 1 Grăniceri de
56.
Gardă „Regele Carol al II-lea”
Liceul Militar „Nicolae
57.
Filipescu” (Mânăstirea Dealu)
Batalionul 1 Grăniceresc de
58.
Gardă „Năsăud”
Batalionul 2 Grăniceresc de
59.
Gardă „Banat”
****Regimentul de Gardă
60.
Călare
Cercul Militar „Regele Carol I”
61.
(a funcţionat la Constanţa)
document 2018 1 (79)
studii/documente
Cadrul legal prin care a
Personalitatea fost atribuită denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific; (Sursa)
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector
Înaltul Decret nr. 3324 din „Monitorul Oastei” nr. 10
Regele Carol al II-lea 20 septembrie 1930 din 10 octombrie 1930,
(Proprietar onorific) p. 338
Înaltul Decret nr. 3324 din „Monitorul Oastei” nr. 10
Regele Carol al II-lea 20 septembrie1930 din 10 octombrie 1930,
(Proprietar onorific) p. 338
Decretul Regal nr. 3325 din „Monitorul Oficial” nr. 14
Regele Ferdinand I 20 septembrie 1930 (Denumire din 10 octombrie 1930,
onorifică) p. 339
„Monitorul Oastei” -
Decizia ministerială din
Regele Carol I Partea Oficială nr. 49 din
30 octombrie 1930
15 noiembrie 1930, p. 975
Decretul Regal nr. 270 din „Monitorul Oastei” - Partea
Regele Ferdinand I
3 februarie 1931 (Denumire Oficială nr. 5 din 1 martie
onorifică) 1931, p. 96
Regina Elisabeta a Înaltul Decret Regal nr. 1590 din „Monitorul Oastei” nr. 14
Greciei 9 mai 1931 (Proprietar onorific) din 16 mai 1931, p. 297
Regina Mărioara a Înaltul Decret nr. 1591 din „Monitorul Oastei” nr. 14
Iugoslaviei 9 mai 1931 (Proprietar onorific) din 16 mai 1931, p. 297
Înaltul Decret Regal nr. 1949 Regimentul 30 Gardă
Regele Alexandru al
din 6 iunie 1931 (Denumire „Mihai Viteazul”. Istorie-
Iugoslaviei
onorifică) Uniforme-Simboluri, p. 31
Decretul Regal nr. 3011 din „Monitorul Oastei” -
Domnitorul Ioan Vodă cel
25 august 1931 (Denumire Partea oficială nr. 31 din
Cumplit
onorifică) 1 septembrie 1931, p. 609
Înaltul Decret Regal
Mareşalul Jòsef Pilsudski nr. 3422 din 17 octombrie 1931 -
(Şef onorific al regimentului)
Înaltul Decret Regal nr. 1576
„Monitorul Oficial” nr. 106
Cehoslovacia din 30 aprilie 1932 (Denumire
din 9 mai 1932
onorifică)
Decretul Regal nr. 1478
„Monitorul Oficial” nr. 117
Regele Carol al II-lea din 16 mai 1933 (Comanda
din 24 mai 1933, p. 3614
onorifică)
Statutul Liceului militar
„Monitorul Oficial” nr. 36
Regele Carol al II-lea „Nicolae Filipescu”,
din 20 martie 1934, p. 549
(Proprietar onorific şi cap)
Decretul nr. 1002 din 4 aprilie „Monitorul Oastei” nr. 4 din
Regele Carol al II-lea
1934 (Proprietar onorific) 1 mai 1934, p. 103
D e c r e t u l n r. 1 3 8 9 d i n
„Monitorul Oastei” nr. 6 din
Regele Carol al II-lea 0 9 . 0 5 . 1 9 3 4 ( P ro p r i e t a r
20 mai 1934, p. 226
onorific)
Înaltul Decret nr. 396 din
Regele Carol al II-lea 7 ianuarie 1935 -
(Comandant onorific)
Decizia ministerială
„Monitorul Oastei” nr. 33
Regele Carol I nr. 1674 din 23 februarie 1935
din 10 martie 1935, p. 1121
(Denumire onorifică)
7
studii/documente

Cadrul legal prin care a

Nr. Denumirea
crt. onorifică
Sanatoriul „Regele Carol
62. al II-lea” (a funcţionat la
Sinaia)
Regimentul 3 Artilerie
63. „Franţa” (a funcţionat în
garnizoana Brăila)
Cazarma „Regele Ferdinand I”
64.
(a funcţionat la Satu Mare)
Cazarma de cavalerie „Regele
65. Ferdinand I” (a funcţionat la
Arad)
Cazarma „Regina Maria” (a
66.
funcţionat la Satu Mare)
Şcoala Politehnică „Regele
67.
Carol al II-lea”
Căminul Militar „Regele
68. Carol al II-lea” (a funcţionat
la Sinaia)
Regimentul 2 Pioneri de
69.
Gardă
Cazarma „Voievodul Mihai”
70.
(a funcţionat la Satu Mare)
Promoţia de sublocotenenţi
din toate armele „Marele
71.
Voievod Mihai de Alba Iulia”,
1 iulie 1937
Cabana „Marele Voievod
72.
Mihai” (a funcţionat la Sinaia)
Batalionul de Gardă al
73.
Palatului
Regimentul 57 Infanterie
74. Polon „Regele Carol al II-lea”
Batalionul 3 Grăniceri de
75. Gardă – Orlat „Principele Paul
al Iugoslaviei”
Personalitatea fost atribuită denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific; (Sursa)
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector
Decizia ministerială nr. 363
„Monitorul Oastei” nr. 13
Regele Carol al II-lea din 21 iunie 1935 (Denumire
din 1 august 1935, p. 391
onorifică)
Înaltul Decret Regal nr. 1354 „Monitorul Oastei” nr. 20
Franţa din 15 mai 1935 (Denumire din 10 octombrie 1935,
onorifică) p. 636
Decretul Regal nr. 532 din „Monitorul Oastei”
Regele Ferdinand I 12 februarie 1937 (Denumire nr. 1 din 1 aprilie 1937,
onorifică) p. 61
Decretul Regal nr. 533 din
„Monitorul Oastei” nr. 1 din
Regele Ferdinand I 12 februarie 1937 (Denumire
1 aprilie 1937, p. 61
onorifică)
Decretul Regal nr. 532 din
Monitorul Oastei nr. 1 din
Regina Maria 12 februarie 1937 (Denumire
1 aprilie 1937, p. 61
onorifică)
„Monitorul Oastei” nr. 20
Regele Carol al II-lea - din 10 octombrie 1935,
p. 617
Decizia ministerială nr. 362 „Monitorul Oastei” nr. 9 din
Regele Carol al II-lea
din 12 iunie 1936 20 iunie 1936, p. 262
Decretul Regal nr. 19 din
„Monitorul Oastei” nr. 32
Regele Carol al II-lea 4 ianuarie 1937 (Proprietar
din 10 februarie 1937, p. 998
onorific)
Principele moştenitor Decretul Regal nr. 532 din
„Monitorul Oastei” nr. 1 din
Mihai, Mare Voievod de 12 februarie 1937 (Denumire
1 aprilie 1937, p. 61
Alba Iulia onorifică)
Principele moştenitor Decretul Regal nr. 532 din
„Monitorul Oastei” nr. 10
Mihai, Mare Voievod de 12 februarie 1937 (Denumire
din 1 august 1937, p. 682
Alba Iulia onorifică)
Arhivele Militare Naţionale
Principele moştenitor
Române Fond RIJO-
Mihai, Mare Voievod de -
Batalionul de Gardă al
Alba Iulia
Palatului (rola P.II. 9.70, cd. 637)
Decretul Regal nr. 1633 din
Regele Carol al II-lea „Monitorul Oastei” nr. 2 din
30 martie 1937 (Comandant
15 aprilie 1937, p. 79
onorific)
Decretul preşedintelui
Republici Polonia din 28 iunie
Regele Carol al II-lea -
1937 (Denumire onorifică şi
proprietar)
Principele Regent Paul al D e c r e t u l n r. 3 4 9 1 d i n „Monitorul Oficial” nr. 244
Iugoslaviei 18 octombrie 1937 (Cap din 22 octombrie 1937,
onorific al batalionului) p. 8464

Decretul Regal nr. 1850 din

Regimentul nr. 32 Dorobanţi Regele Carol al II-lea „Monitorul Oastei” nr. 5 din
76. 10 mai 1938 (Proprietar
„Mircea” 1 iunie 1938, p. 257
onorific)

8 1 (79) 2018 document


Nr. Denumirea
crt. onorifică
77. Yachtul N.M.S. „Luceafărul”
Pasagerul fluvial „Regele
Carol al II-lea” (pe timp de
78.
război putea fi folosit ca navă
de transport sau navă-spital)
Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri
de Artilerie „Regele Carol I”
79.
(a funcţionat la Piteşti între
anii 1940 – 1948)
Promoţia de sublocotenenţi
80.
de artilerie „Regele Carol I”
Promoţia de ofiţeri „Regele
Ferdinand I” din toate
81.
armele şi serviciile armatei,
31 martie 1940
Nava-spital „Principele
Mihai” (a funcţionat pe
82.
Dunăre în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial)
Cercul Militar „Regele Mihai I”
83.
(a funcţionat la Focşani)
Promoţia de ofiţeri „Regina
84. Maria” din toate armele şi
serviciile armatei, 29 iunie 1940
Promoţia de ofiţeri „Regele
85. Mihai I” din toate armele şi
serviciile armatei, 10 mai 1941
Batalionul 3 Vânători de
86. Munte „Principele Friedrich
de Hohenzollern”
Cazarma „Regele Mihai I” a
Companiei a 3-a din Batalionul
87.
de Gardă Regală (a funcţionat
la Castelul Foişor de la Sinaia)
Cazarma „Regele Ferdinand I”
a Companiei 1 din Batalionul
88.
de Gardă Regală (a funcţionat
la Palatul Regal din Bucureşti)
Cazarma „Marele Voievod
Mihai” a Companiei a 4-a din
89. Batalionul de Gardă Regală
(a funcţionat în Ghencea –
Bucureşti)
document 2018 1 (79)
Cadrul legal prin care a
Personalitatea fost atribuită denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific;
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector
Decretul Regal nr. 3295 din
Regele Carol al II-lea 24 septembrie 1938
(Proprietar onorific)
Regele Carol al II-lea -
- Enciclopedia Artileriei
Regele Carol I
I u l i e 1 9 3 9 ( D e n u m i re
Regele Carol I
onorifică)
Decretul Regal nr. 1130 din
Regele Ferdinand I 30 martie 1940 (Denumire
onorifică)
Regele Mihai I -
D e c r e t u l n r. 3 4 3 3 d i n
Regele Mihai I 10 octombrie 1940 (Denumire
onorifică)
Decretul Regal nr. 1228
Regina Maria din 3 mai 1941 (Denumire
onorifică)
Decretul Regal nr. 1228
Regele Mihai I din 3 mai 1941 (Denumire
onorifică)
General de divizie D e c r e t u l n r. 1 3 5 6 d i n
Principele Friedrich de 9 mai 1941 (Cap onorific al
Hohenzollern batalionului)
Ordinul M.Ap.N. Direcţia
Regele Mihai I Domenii Militare nr. 32293/
1942 (Denumire onorifică)
Ordinul M.Ap.N. Direcţia
D o m e n i i M i l i t a r e n r.
Regele Ferdinand I
3 2 2 9 3 / 1 9 4 2 ( D e n u m i re
onorifică)
Ordinul M.Ap.N. Direcţia
D o m e n i i M i l i t a r e n r.
Regele Mihai I 3 2 2 9 3 / 1 9 4 2 ( D e n u m i re
onorifică)
studii/documente
(Sursa)
„Monitorul Oastei” nr. 15
din 1 noiembrie 1938,
p. 906
Dicţionar Enciclopedic de
Marină, vol. I, p. 429
Române, p. 472
Enciclopedia Artileriei
Române, p. 464
„Monitorul Oastei” - Partea
Oficială nr. 2 din 15 aprilie
1940, p. 84
Dicţionar Enciclopedic de
Marină, p. 412
„Monitorul Oastei” nr. 15
din 1 noiembrie 1940,
p. 1048
„Monitorul Oastei” nr. 5 din
1 iunie 1941, p.294
„Monitorul Oastei” nr. 5 din
1 iunie 1941, p. 294
„Monitorul Oastei” nr. 6 din
15 iunie 1941, p. 372
Arhivele Militare Naţionale
Române, Fond RIJO –
Batalionul de Gardă al
Palatului (rola P.II 9.70,
cd. 637)
Arhivele Militare Naţionale
Române Fond RIJO-
Batalionul de Gardă Regală
(rola P.II 9.70, cd. 637)
Arhivele Militare Naţionale
Române, Fond RIJO -
Batalionul de Gardă al
Palatului (rola P.II. 9.70,
cd. 637)
9
studii/documente

Cadrul legal prin care a

Personalitatea fost atribuită denumirea
Nr. Denumirea
princiară/regală/ de: comandant onorific; (Sursa)
crt. onorifică
politică/militară patron onorific;
cap al unităţii; protector

Decretul Regal nr. 2973 din „Monitorul Oficial” nr. 266

90. Batalionul de Gardă Regală Regele Mihai I 11 noiembrie 1943 (Proprietar din 13 noiembrie 1943,
şi comandant onorific) p. 10464

Yachtul N.M.S. „Luceafărul” Decretul Regal nr. 2005 din

„Monitorul Oficial” nr. 255
91. (Unitate de gardă) Regele Mihai I 25 octombrie 1944 (Proprietar
din 3 noiembrie 1944
onorific)
Decretul Regal nr. 2005 din
Yachtul N.M.S. „Taifunul” „Monitorul Oficial” nr. 255
92. Regele Mihai I 25 octombrie 1944 (Proprietar
(Unitate de gardă) din 3 noiembrie 1944
onorific)

Cazarma „Regele Carol I“ Arhivele Militare Naţionale

a Companiei a 2-a din
93. Batalionul de Gardă Regală
(a funcţionat la Castelul Peleş –
Sinaia)
Ordinul M.Ap.N. Direcţia
Române, Fond R I J O -
D o m e n i i M i l i t a r e n r.
Regele Carol I Batalionul de Gardă al
3 2 2 9 3 / 1 9 4 2 ( D e n u m i re
Palatului (rola P.II. 9.70,
onorifică)
cd. 637)

Puitorul de mine „Regele

Carol I” (a participat la luptele
Dicţionar Enciclopedic de
94. desfăşurate în Marea Neagră Regele Carol I -
Marină, vol. I, p. 429
în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial)

* A funcţionat în Capul de Pod de la Turtucaia în anul 1916 și la Mamaia Sat între anii 1929-1948.
** Prin Decretul Regal nr. 1856 din 10 aprilie 1937 s-a hotărât: Art. 1. Principele Nicolae al României încetează, pe data de
10 aprilie 1937, de a mai face parte din cadrele armatei și în consecinţă pierde toate drepturile și prerogativele gradelor și funcţiilor avute
în armata de uscat („Monitorul Oastei” nr. 3 din 1 mai 1937, p. 153).
*** Prin Decretul Regal nr. 1857 din 10 aprilie 1937 s-a hotărât: Art. 1. Principele Nicolae al României încetează, pe data de
10 aprilie 1937, de a mai face parte din cadrele armatei și în consecinţă pierde toate drepturile și prerogativele gradelor și funcţiunilor avute
în aeronautică și marină („Monitorul Oastei” nr. 3 din 1 mai 1937, p. 189).
**** Prin Decretul Regal nr. 396 din 22 februarie 1935, s-a aprobat ca Regimentul de Escortă Regală să se numească Regimentul
de Gardă Călare („Monitorul Oastei” nr. 32 din 1 martie 1935, p. 1101).
ED

Romanian military Structures that were named after some significant royal, political
or military Personalities autochthonous or foreign between 1859-1947
Colonel Gabriel-George Pătraşcu, Ph.D.
Abstract: In accordance with their nobility rank and the provisions of the existing Protocols, the rulers
and the monarchs of Romania granted their names or the names of the family members to military units.
The documents of the those times included some entitling such as: Head/Chief of the Regiment; Honorary
Patron of the Regiment; Head of the Regiment; Owner of the Regiment; Protector or “Á la suite”. The respective
title did not imply the real act of commanding the units.
The article presented a large number of military units which were named after different personalities
and also provided details regarding the laws and regulations through which they had been adopted.
Keywords: honorary, chief, property, commander, regiment, battalion

NOTE
1
Arhivele Militare Naţionale Române.
2
„Monitorul Oastei”, nr. 16 din 15 noiembrie 1939, f.p.

10 1 (79) 2018 document

 studii/documente

DE LA ARMATA AUSTRO-UNGARĂ LA ARMATA ROMÂNĂ –

GENERALUL DE BRIGADĂ MIRON ŞERB

Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU1

S
ituată la poalele Munţilor La 21 decembrie 1905 este numit
Zărandului, la extremitatea adjutant al comandantului de regiment,
estică a Câmpiei Aradului, fiind avansat la gradul de căpitan la
străjuită de ruinele unei cetăţi medievale 1 mai 1908.
construite de turci, ca bastion de apărare La 1 noiembrie 1910 este mutat
în această zonă, dar și de întinsele în funcţia de comandant de companie
podgorii din zonă, localitatea Șiria a în cadrul Regimentului 61 Infanterie
devenit cunoscută datorită scriitorului K.u.k. din garnizoana Timișoara, iar
Ioan Slavici, care a văzut lumina zilei pe începând cu 1 mai 1912 îndeplinește
aceste meleaguri frumoase. funcţia de adjutant al regimentului.
Dar tot aici va vedea lumina zilei În august 1914, Imperiul Austro-
și unul din oamenii care-și vor lăsa Ungar declară război Serbiei,
amprenta asupra dezvoltării Jandarmeriei declanșându-se astfel Primul Război
în perioada interbelică, generalul de Mondial. Românii transilvăneni vor
Generalul de brigadă Miron Şerb (1929)
brigadă Miron Șerb. participa la un război care nu era al
S-a născut la 20 septembrie 1873, la Vilagoș, după lor, cu numeroase pierderi umane și materiale, cu
cum se numea în epocă localitatea, tatăl său, Gherasim, numeroase drame și multă suferinţă acumulate în cei
fiind asesor referent la Consistoriul greco-ortodox român cinci ani de campanii de-a lungul și de-a latul Europei,
al Diecezei Aradului. din imensitatea spaţiului rusesc, ajungând în Galiţia și
Elev silitor, aplecat spre învăţătură, disciplinat, Carpaţi și până pe meleagurile Italiei.
a urmat 4 clase gimnaziale la Gimnaziul săsesc din Ca ofiţer în armata austro-ungară, într-o unitate
Sibiu, devenind un foarte bun vorbitor de germană și alcătuită în cea mai mare parte din români, căpitanul
maghiară. Ulterior, a urmat cursurile Școlii de Cadeţi Miron Șerb va lua parte la acest conflict, fiind mobilizat
din Sibiu între anii 1888-1892, pe care le-a absolvit cu la 27 iulie 1914, făcându-și datoria de militar în armata
calificativ foarte bun, fiind avansat la gradul de stegar în care a depus Jurământul de credinţă. A servit pe
la 18 august 1892, conform „Monitorului Armatei” front 30 de luni cumulate, participând la luptele de
nr. 30 din 1892, și repartizat la Regimentul 33 Infanterie la Lemberg, apoi la retragerea Corpului 7 Armată
K.u.k.2 din Cetatea Aradului, îndeplinind funcţia de austro-ungar, care avea reședinţa la Timișoara, până la
comandant de pluton. Mezölaboro, ofensiva până la Przemysl și retragerea
La 1 mai 1894 a fost avansat la gradul de sublocotenent, până în Carpaţi în 1914, la luptele Regimentului 61
iar începând cu 1 octombrie 1894 a fost transferat la Infanterie de la Pusztahaza, în februarie 1915, la luptele
Cercul de Recrutare nr. 33 din Arad, aflat în zona de regimentului desfășurate în Carinthia (în sudul Austriei
responsabilitate a regimentului. - n.n.) în 1915, la Doberdo (Italia de nord-est - n.n.) în
La 1 mai 1898 a fost avansat la gradul de locotenent, august 1916, la luptele Batalionului 3/76 Infanterie la
iar de la 1 mai 1899 revine în calitate de comandant de Caverna di Ragazza Bianca în Tirolul de sud în 1916, și
companie în cadrul Regimentului 33 Infanterie. în regiunea Volînia la Ozerki (în Galiţia) în anul 19173.
În perioada 1 decembrie 1901-30 iunie 1902 a urmat Deși luptau pentru o cauză străină, pe care nu o
cursurile Școlii de Ofiţeri la Corp (Korpsoffizierschulle), înţelegeau, militarii ardeleni au dat dovadă de dăruire și
pe care le-a absolvit cu succes. După absolvire revine jertfă, făcându-și datoria până la capăt în luptele la care
în funcţia de comandant de companie în cadrul au participat sub steagul armatei austro-ungare.
regimentului din Cetatea Aradului. La 1 octombrie La 31 ianuarie 1915, căpitanul Șerb este numit
1903 este numit adjutant de batalion, desăvârșindu-și comandant de companie, iar pe timpul luptelor, între
pregătirea militară, prin absolvirea Școlii de Călărie, la 11 februarie și 2 martie 1915, a deţinut succesiv comanda
30 aprilie 1904. batalionului și a regimentului, din cauza grelelor pierderi

document 2018 1 (79) 11

studii/documente
suferite de regiment, el însuși fiind rănit, evacuat și
spitalizat.
În perioada 1 iunie-8 august 1915 este numit în funcţia
de comandant de batalion4, iar la 1 septembrie 1915
este avansat la gradul de maior. După un binemeritat
concediu medical, la 4 septembrie 1915 este numit în
funcţia de comandant de grup la formaţiunile de marș.
La 26 iunie 1916 este numit comandant al Batalionului 3
din Regimentul 76 Infanterie K.u.k. cu garnizoana la
Gran (Esztergom), iar la 1 septembrie 1917 în funcţia
de comandant al batalionului „de întregire” (partea
sedentară) a Regimentului 61 Infanterie. La 1 noiembrie
1917 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.
În condiţiile destrămării Imperiului Austro-Ungar
în anul 1918 s-a simţit nevoia asigurării unui climat
de liniște și siguranţă pentru cetăţenii Ardealului și
Banatului, situaţia de pe front s-a deteriorat din ce
în ce mai mult, iar în condiţiile pierderii iniţiativei de
către armata austro-ungară, în teritoriile transilvănene
românii au început lupta pentru autodeterminare și unire
cu fraţii de peste Carpaţi. Situaţia a fost extrem de grea,
apăreau tensiuni și provocări din partea autorităţilor
și trupelor maghiare, în condiţiile în care nu existau
formaţiuni militare românești care să menţină ordinea și
apărarea populaţiei și bunurilor. Astfel, au început să fie
create primele structuri cu atribuţii în domeniu pentru
realizarea acestor deziderate, în condiţiile complicării
situaţiei social-politice și economice a acestor teritorii,
cât și complexităţii situaţiei internaţionale.
Astfel, la 1 noiembrie 1918 s-a înfiinţat pe teritoriul
Comitatului Arad prima structură cu scopul de susţinerea
ordinii, împiedicarea jafurilor și volniciilor, sub denumirea
de Garda Naţională Română. Competenţa teritorială se
manifesta atât pe teritoriul comitatului, cât și pe cea a
unor comitate învecinate (Bichiș, Cianad, Timiș și Bihor).
În fruntea acestei structuri a fost desemnat maiorul
Alexandru Vlad5 care, la 9 noiembrie 1918, a semnat
Ordinul 1 către secţiunile cercuale ale gardei naţionale
române din Arad. La 11 noiembrie a fost numit în funcţia
de comandant suprem al statului major al Gardelor
(Gărzilor - n.n.) Naţionale Române, cu reședinţa la
Arad, iar la data de 12 noiembrie a elaborat primul
Regulament de funcţionare al Gardelor Naţionale
Române din Ungaria, Transilvania și Banat, făcându-se
apel pentru constituirea și încadrarea și a altor structuri.
La 20 noiembrie 1918, locotenent-colonelul Miron
Șerb a fost numit în funcţia de comandant al Gardelor
Naţionale Române din Arad și din jurul acestuia.
Existenţa acestor structuri au fost de scurtă durată,
desfiinţându-se în martie 19196.
Însă era necesară înfiinţarea unor structuri militare
puternice, disciplinate, bine instruite și dotate care să facă
12
faţă situaţiei existente. În acest sens, în urma Raportului
miniștrilor de Interne și de Război nr. 7397 din
29 ianuarie 1919, s-a aprobat, prin Înaltul Decret Regal
nr. 444 din 29 ianuarie 19197, înfiinţarea Brigăzii IV
Jandarmi, cu Regimentele 7, 8 și 9 Jandarmi8. Ulterior, în
urma Raportului nr. 301999 din 29 aprilie 1919, art. 3-6
din acest decret au fost modificate prin Înaltul Decret
Regal nr. 1694 din 29 aprilie 19199.
Pentru încadrarea acestor unităţi s-a făcut apel la
ofiţerii de origine română, în special, din fosta armata
austro-ungară, cu experienţă militară îndelungată și
buni cunoscători ai zonei, limbilor vorbite, obiceiurilor
și realităţilor locului.
La 14 ianuarie 191910, locotenent-colonelul Miron
Șerb a fost numit la comanda Regimentului 7 Jandarmi
Cluj. A început o muncă asiduă de constituire, de
organizare, înzestrare și intrare în atribuţiuni a noilor
formaţiuni de jandarmerie, în condiţii neînchipuit de
grele, inclusiv avându-se în vedere instabilitatea zonei, că
provocările maghiarilor erau din ce în ce mai incisive, iar
în proximitatea zonei de responsabilitate se desfășurau
operaţiuni militare de mare amploare. Cu abnegaţie,
devotament și multă muncă, ofiţerul și-a îndeplinit
misiunea încredinţată.
La 17 iulie 1919, alături de alte sute de ofiţeri români
și sași din fosta armată austro-ungară, este primit în
Armata Română, cu gradul de colonel de infanterie și
vechimea de la 18 noiembrie 191811.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 august 1920-
30 aprilie 1920, colonelul Gheorghe Constantinescu,
comandantul Brigăzii III Jandarmi, notează: sănătos și
rezistent, poate suporta greutăţile unei campanii. Colonelul
Șerb Miron este capabil de a conduce un regiment de
infanterie cu deosebire că are experienţa îndelungată a
războiului, putând fi calificat ca având bune aptitudini
militare. Este un of iţer distins în ce privește educaţia
militară. Serviciul și l-a îndeplinit cu devotament și
multă grijă pentru a fi în regulă. A probat sinceritate în
toate actele de serviciu. Bun camarad și respectuos faţă de
superiori. A avut mult de lucru pentru aplicarea organizării
Regimentului 7 Jandarmi, având de luptat cu ofiţerii și
trupa ce nu era pregătită pentru serviciul jandarmeriei,
de aceea se consideră un merit deosebit munca ce a depus.
Notează pe ofiţeri fără părtinire. Un regiment de jandarmi
având răspândite unităţile și subunităţile pe întinderea a
7-8 judeţe, conducerea, îndrumarea și administraţia cere
o vastă experienţă profesională în jandarmerie. Această
experienţă a lipsit colonelului Șerb, pentru aceasta s-a
preferat trecerea sa în arma de origine fără ca prin aceasta
să influenţeze calificarea de prea bun ofiţer12.
Comandantul Corpului de Jandarmi, generalul
Mihail Racoviţă, notează: am aceleași bune aprecieri asupra
1 (79) 2018 document
 studii/documente

colonelului Șerb. Comandantul brigăzii l-a descris foarte bine. printr-o instruire metodică, progresivă și complet instructivă,
Cred că identificându-se cu serviciul cerut unui regiment de a aplicaţiilor zilnice, cu scopuri instructive bine determinate,
infanterie va putea spera și la gradul de general13. cu teme și momente judicios alcătuite. Din aceste lucrări, a
La 6 mai 1921 este numit în funcţia de comandant al reușit pe de o parte, din punct de vedere pur profesional, pe de
Regimentului 22 Infanterie „Dâmboviţa” din Târgoviște, alta, dotarea sa cu un spirit pedagogic desăvârșit, atât pentru
departe de meleagurile natale, într-o zonă cu alte obiceiuri pregătirea corpului ofiţeresc, cât și a trupei. Cu al doilea,
și alt gen de activitate, dar bine cunoscut colonelului l-am apreciat pe câmpul de aplicaţii cu unităţile de luptă,
Șerb, în condiţiile în care factorii de decizie au considerat în execuţia temelor, disipând temele și aplicaţiile și făcând
că e binevenit un schimb de garnizoane între ofiţerii criticile. Mi-a dat șansa de a-l aprecia drept un element
din Vechiul Regat și cei proveniţi din armata austro- desăvârșit, pregătit din toate punctele de vedere și în partea
ungară, pentru o anume teoretică (intelectului) și
echilibrare a nivelului în partea practică; deci
de cunoștinţe și a îl calific drept apt pentru
metodelor de instrucţie, comandă de brigadă și
dar și de acomodare cu desăvârșit pregătit și
teritoriile necunoscute apt pentru înaintare
în cea mai mare parte excepţională la gradul de
de către ofiţeri. general, fiind un element
Suntem convinși că cu totul distins16.
nu s-a putut acomoda În „Foaia calificativă”
cu zona și a solicitat pentru perioada
prin raport numirea la 9 noiembr ie 1921-
comanda unei unităţi 10 mai 1922, coman-
din zona Ardealului. dantul Brigăzii 41
Astfel, după șase luni, la Infanterie, colonelul
1930. Grupă de jandarmi
8 noiembrie 1921 a fost Marcovici, notează:
numit, la cerere, la comanda Regimentului 81 Infanterie sănătos până la 26 aprilie (1922 - n.n.) de când a suferit
din garnizoana Dej14. o criză violentă de rinichi care l-a ţinut la pat până la
Pentru perioada 29 mai-17 octombrie 1921, întoarcere și care l-a determinat să ceară un concediu
comandantul Brigăzii 6 Infanterie îl caracteriza ca aprobat de 60 de zile. Cu toate că prin șederea sa în Corpul
fiind prezentabil, sănătos și rezistent, poate în prea bune Jandarmeriei de 2 ani și jumătate înainte de a trece la
condiţii face o bună campanie. Este inteligent și are frumoase Regimentul 22 suferise o mare întrerupere în antrenamentul
cunoștinţe militare. Militar desăvârșit sub toate raporturile, cunoștinţelor sale, totuși, prin interesul vădit ce l-a arătat
are o prea bună experienţă a războiului. Educaţie militară prin bunăvoinţa depusă în îndeplinirea îndatoririlor
aleasă, comandant desăvârșit. Este devotat carierei, servind sale, s-a silit și a reușit în mai mare măsură a imprima în
cu multă conștiinţă și destoinicie. Cu tot puţinul timp cât conducerea și direcţiunea R(egimentului) 81 Infanterie,
a comandat Regimentul 22 Infanterie a dat proba vădită nota personalităţii sale. Inteligent, cu voinţă, cu iniţiativă
de capacitate în conducere fiind un adevărat părinte și în curs de dezvoltare, înzestrat cu conștiinţă remarcabilă,
pentru trupă și pentru ofiţeri. Este destoinic a comanda în caracter loial, pătruns de o desăvârșită educaţie, cu alese
prea bune condiţii o brigadă. Apreciază și notează drept pe însușiri morale. Temperament domol și liniștit. Nu destul de
subalterni. Merită, când va veni rândul promoţiei sale, de a energic - hotărât și integru - de aceea în comandamentul și
i se încredinţa comanda unei brigăzi și a înainta în gradul controlul exercitat a avut momente de toleranţă și încredere
de general în mod excepţional15. necorespunzătoare situaţiei. Autoritatea sa în conducerea
În același mod, îl aprecia și generalul Alexandru corpului ofiţeresc prea blândă. Spirit bun de organizator,
Alexiu, comandantul Diviziei 6 Infanterie, care nota: cu cunoștinţe pline în formare. Capacitatea cunoștinţelor
menţin în totul aprecierile și propunerile comandantului de sale profesionale călăuzite în mare măsură de bun simţ,
brigadă. Am avut ocazia să constat gradul său de pregătire acea generală în creștere. A condus în mod mulţumitor
în timpul celor cinci luni de aplicaţii practice pe teren școala ofiţerilor și aplicaţiilor în teren la jocul de război pe
(școala conducerii) cu compania și batalionul. I-am adus garnizoană, după cum se poate vedea din alăturatul dosar. A
laude, în primul rând pentru judiciozitatea și competenţa depus mult interes și bunăvoinţă în a-și însuși cunoștinţele
incontestabilă, cu care a alcătuit programele subperioadelor și noile metode de luptă. Judecată sănătoasă, sesizează bine,
de aplicaţii cu compania și batalionul pe zile, caracterizată însă cu oarecare întârziere, cu putere de discernământ.

document 2018 1 (79) 13

studii/documente
Cunoaște regulamentele armei și a început a deprinde și pe
acelea ale celorlalte arme. Spirit metodic și clar. La aplicaţiile
făcute în teren a arătat, de asemenea, seriozitate și soluţiile
sale au fost mulţumitoare. Perseverenţa și hotărârea în
progresie. Nu am putut aprecia aptitudinea sa de a conduce
real în teren. A urmat spre a fi admis la cursul de informaţii
al coloneilor aspiranţi pentru gradul de general.
În rezumat: ca aptitudini f izice nu este destul de
rezistent; morale - desăvârșite; intelectuale - în dezvoltare
și progres. În cele șapte luni de comandă începuse a reuși să
învingă greutăţile din calea sa și să dea un început de direcţie
instrucţiei și educaţiei trupei și, mai ales, a corpului ofiţerilor.
Capacitatea cunoștinţelor sale și aptitudinile în conducerea
practică neafirmată în întregime17.
Și generalul de divizie Alexandru Hanzu, comandantul
Diviziei 16 Infanterie, îl apreciază ca un caracter ferm,
integru și foarte corect. Cunoștinţele generale și profesionale le
apreciez ca foarte bune. La o aplicaţie pe hartă am constatat
că a luat hotărâri foarte potrivite, dând ordine de executare
corespunzătoare. A condus corpul ofiţeresc atât la instrucţie,
cât și în celelalte privinţe în mod favorabil. A cucerit în scurt
timp încrederea ofiţerilor și trupei, tratându-i cu dreptate și
bunăvoinţă. Lucrările administrative la regiment se desfășoară
în mod destul de mulţumitor. Caracterizez pe colonelul Șerb
Miron, după toată individualitatea sa și în baza notărilor
anterioare, ca pe un prea bun comandant de regiment, care la
timp va deveni și un bun comandant de brigadă18.
La 1 mai 1922, în baza Ordinului Ministerului de
Război nr. 3565, este detașat în cadrul Corpului de
Jandarmi. Comandantul Corpului de Jandarmi, generalul
de divizie Ștefan Ștefănescu, îl apreciază ca fiind sănătos și
rezistent pentru campanie, încalecă bine. Pe teren are ochiul
câmpului, la lucrările în scris a dat soluţii satisfăcătoare din
punct de vedere militar. În specialitatea jandarmeriei însă nu
s-a pus la curent cu misiunea ce-i revine ca pretor la marile
unităţi - fiind de curând în jandarmerie am convingerea
că-și va aprofunda cunoștinţele. Se poate prezenta pentru
examenul de general19.
La 1 iulie 1922, a fost însumat Regimentului 7
Jandarmi Cluj. Pentru perioada 1 august-31 octombrie
1922, comandantul Brigăzii 4 Jandarmi, colonelul
Gheorghe Constantinescu, îl apreciază ca fiind capabil,
probând și dorind a-și apropia știinţa profesională. Este
sever în toate actele sale de conducere și sincer faţă de brigadă.
Este serios și cu bune calităţi morale. Este îndeajuns de sever
și cu influenţă potrivită în aplicarea direcţiilor și în aplicarea
măsurilor de ordine și siguranţă. Nu mă pot pronunţa dacă
este îndeajuns de energic în aplicarea poliţiei preventive
și judiciare de pe teritoriul regimentului (8 judeţe). De
asemenea, în ce privește instrucţia profesională a ofiţerilor
din regiment, fiind numit în jandarmerie numai de 3 luni.
Face inspecţiile teritoriale regulat în fiecare lună. Pe ofiţeri îi
14
notează cu sentimentul de dreptate. Are pregătirea pentru a
comanda o unitate superioară regimentului, putând fi trimis
a satisface condiţiile prevăzute de art. 43 din lege, ultimul
aliniat. Merită a înainta20.
Iar generalul Ștefănescu notează: mă unesc cu
aprecierile comandantului de brigadă. Ofiţer cu bune calităţi,
am convingerea că va fi un bun comandant de brigadă. Are
tact în comandă și autoritate asupra subalternilor. A făcut
călătoria de comandament și cerere pentru a fi admis pentru
gradul de general. Se propune pentru comandă provizorie
de brigadă21.
În baza Înaltului Decret Regal nr. 4747 din
13 noiembrie 1922, începând cu 1 octombrie, a fost
trecut definitiv în Corpul Jandarmeriei22.
Aceleași cuvinte laudative se regăsesc și în „Foaia
calificativă” pentru perioada 1 noiembrie 1922-
31 octombrie 1923, același comandant de brigadă
considerând că este capabil, dovedit atât prin lucrările
personale cu subiect dat de brigadă, prin corecturile lucrărilor
practice date de brigadă fiecărui ofiţer, cât și prin felul cum a
dat teme ofiţerilor, cu calificarea fiecărei teme. Posedă știinţa
profesională practică și modul de executare a serviciului
practic la unităţi și subunităţi. A satisfăcut în bune condiţii
proba pe teren cerută de alin. 1 din art. 43 din L(egea de)
Î(naintare). Se ocupă de educaţia ofiţerilor și reangajaţilor
de la care obţine bune rezultate23.
Generalul Ștefănescu menţionează că a trecut cu succes
proba (examenul) cerută pentru gradul de general, cu care
ocazie și-a confirmat meritele pe care i le-au recunoscut șefii
ierarhici împreună cu mine. În serviciu se conduce foarte
bine cu tact, energie și multă pricepere. Merită a înainta
excepţional la gradul de general în jandarmerie și încredinţa
comandă de brigadă24.
Prin Ordinul nr. 253 din 13 decembrie 1923,
Ministerul de Război comunică Corpului de Jandarmi
că, în urma examenului susţinut, colonelul Miron Șerb a
fost declarat reușit pentru obţinerea gradului de general.
Pe anul 1924/1925 a fost caracterizat de Consiliul
Superior al Armatei ca admis la înaintare excepţională
la gradul de general și comandă definitivă de brigadă.
Pentru perioada 1 noiembrie 1923-31 octombrie
1924, același comandant de brigadă îl aprecia că este
rezistent la greutăţile inspecţiilor. Este capabil, are o bună
pregătire militară și profesională, a dat lucrări la ofiţeri,
le-a corijat și au fost folositoare pentru educaţia militară și
profesională a ofiţerilor. Are o prea bună educaţie militară
pe care o impune cu bune rezultate ofiţerilor și reangajaţilor.
Are bune aptitudini profesionale, cunoaște bine practica
serviciului profesional, îl aplică, controlează și-l îndrumează
cu bune rezultate pentru progresul serviciului. Inspecţiile le
execută pe toate și la timp, cu bune foloase, deoarece intră în
amănuntul controlului. Conduce bine măsurile de ordine
1 (79) 2018 document

1930. Soldaţi jandarmi
și siguranţă pe teritoriul regimentului, are conștiinţa
responsabilităţii. Ordinele le execută bine și cu operativitate.
Este muncitor și execută serviciul cu punctualitate, este
conștiincios, sincer, serios și se bucură de o bună educaţie
morală. A obţinut rezultate mulţumitoare în conducerea,
comanda și îndrumarea regimentului, ce are un batalion
de instrucţie detașat, 8 companii teritoriale pe 8 judeţe, o
companie-depozit și o companie în orașul Cluj. Notează pe
ofiţeri cum trebuie, fără părtinire. Este capabil a comanda o
brigadă de jandarmi. Anul trecut a fost calificat de Consiliul
Superior al Armatei că merită a înainta la excepţional
la gradul de general și confirmat la comandă definită de
brigadă. Merită a înainta la alegere25.
Generalul de divizie Ștefănescu îl apreciază ca foarte
bun comandant de regiment și va fi tot astfel comandant de
brigadă. Ofiţer pe a cărui capacitare, seriozitate și energie
se poate conta în toate împrejurările. Reușit la examenul de
general, a fost admis la înaintare excepţională anul trecut.
Propun a fi admis și anul acesta la înaintare la alegere pentru
gradul de general și comandă de brigadă26.
Iar generalul de divizie Nicolae Petala, inspector
general de armată, menţine propunerea de înaintare în
grad și funcţie. Pe anul 1925/1926 a fost caracterizat
de Consiliul Superior al Oștirei ca admis la alegere și
comandă definitivă de brigadă.
Prin Decizia Ministerială nr. 540 din 5 iulie 1924 i
s-a acordat dreptul de a purta stea și îndoit lampas27.
Pentru perioada 1 noiembrie 1924-31 august 1925,
comandantul Brigăzii 4 Jandarmi, generalul de brigadă
Gheorghe Constantinescu28, îl notează cu aceleași
cuvinte laudative, considerând că are o bună educaţie
militară. A probat că este capabil, are bune aptitudini
militare și profesionale de jandarmerie. A executat bine
serviciul profesional și administrativ. A condus bine educaţia
document 2018 1 (79)
studii/documente
ofiţerilor și reangajaţilor. A menţinut în bune condiţii
ordinea și siguranţa pe teritoriul regimentului. [...] Merită
a înainta la alegere29. În același mod îl caracterizează și
generalul de divizie Ștefan Ștefănescu, comandantul
Corpului de Jandarmi și generalul de divizie Dumitru
Stratilescu, inspector general de armată.
La 1 septembrie 1925, prin Ordinul Comandantului
Corpului de Jandarmi nr. 2578, a fost numit în funcţia
de comandant al Școlii de Jandarmi Oradea Mare30.
Se probau astfel calităţile sale profesioanle, militare,
pedagogice și administrative care l-au făcut să fie
propozabil pentru o numire la comanda unei instituţii
militare de învăţământ. Pentru perioada 1 noiembrie
1925-31 octombrie 1926, comandantul Corpului de
Jandarmi notează că of iţerul dovedește tot mai mult
capacitatea și energia în conducerea unităţii ce i s-a
încredinţat. Pe anul 1926/1927 a fost admis de Consiliul
Superior la înaintare la alegere. Merită a înainta la alegere
pentru gradul de general31.
Ca o încununare a activităţii sale militare desăvârșite,
a bunei pregătiri profesionale, dar și a calităţilor morale,
prin Înaltul Decret Regal nr. 811, la 21 martie 1927, a
fost avansat la gradul de general de brigadă, cu vechimea
de la 1 ianuarie 192732.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1975 din 2 septembrie
1927, școlile de jandarmi se vor organiza într-un
comandament, echivalent cu un comandament de
brigadă, care va cuprinde: Școala Specială de Jandarmi
pentru Ofiţeri (București), Școala Jandarmilor Șefi de
Secţie și Secretari (București) și Școala Jandarmilor Șefi
de Post și Aspiranţi Șefi de Post (Oradea).
Prin Înaltul Decret Regal nr. 2707 din 2 septembrie
1927, de la 15 august 1927, generalul Miron Șerb a fost
numit în funcţia de comandant al Comandamentului
Școlilor de Jandarmi33. Din această funcţie, și-a adus
contribuţia la înfiinţarea, la 31 mai 1932, a Școlii de
Ofiţeri Jandarmi din București34.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1926-31 octombrie 1927, noul comandant al Corpului
de Jandarmi, generalul Cleante Davidoglu35, îl apreciază
ca fiind sănătos, având cunoștinţe profesionale complete.
Aptitudini și educaţie militară desăvârșite. Este de o
conștiinţă și perseverenţă la muncă mai presus de orice
laudă. Rezultatele ce a obţinut atât la Școala Ofiţerilor de
Jandarmi, cât și la Școala Reangajaţilor au fost din cele mai
bune. Are cunoștinţa și capacitatea de a comanda o brigadă de
jandarmi și de a instrui un corp ofiţeresc. În general notează
just pe subordonaţi, uneori însă, cu o nuanţă de toleranţă. În
concluzie, este un prea bun ofiţer general sub toate raporturile.
Neavând vechime nu face obiectul niciunei propuneri36.
15
studii/documente

Ultima notare de serviciu a comandantului Corpului
de Jandarmi, pentru perioada 1 noiembrie 1927-
31 octombrie 1928, e lapidară, dar extrem de sugestivă:
menţin nota ce i-am dat anul trecut37.
Începând cu 1 octombrie 1931, generalul de brigadă
Miron Șerb a fost numit în funcţia de subinspector general
pentru Subinspectoratul General de Jandarmi Vest al
Inspectoratului General al Jandarmeriei, cu sediul la Cluj38.
După o carieră militară strălucită, prin Înaltul Decret
Regal nr. 177939, la 20 septembrie 1932, a fost trecut în
rezervă pentru limită de vârstă, iar începând cu 1 ianuarie
1939, prin Înaltul Decret Regal nr. 1697 din 25 aprilie
1939, a fost trecut în retragere40.
De-a lungul carierei sale militare, pentru meritele de pe
câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial,a fost decorat
cu numeroase decoraţii austro-ungare - Ordinul „Coroana de
Fier” clasa a III-a, „Crucea de Merit”clasele III, II și I, Medalia
„Signum laudis”(Meritul militar) de bronz,„Crucea lui Carol”
și „Medalia pentru rănire” și germane - „Crucea de Fier”
clasa a II-a41.

From the Austrian-Hungarian Army to the Romanian Army - Brigadier General Miron Șerb -
Warrant officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru

Abstract: Born in Şiria of Ioan Slavici, Miron Şerb will have an impressive destiny. He participated
in the campaigns of the First World War in the Austrian-Hungarian Army, but on July 17, 1919, along
with another hundred Romanian and Saxons officers he was accepted to join the Romanian Army, with
the rank of infantry colonel and with seniority since November 18, 1918. On October 1, 1922 he was
transferred to the Gendarmerie Corps, where he had a brilliant career.
Keywords: Miron Şerb, Austrian-Hungarian Army, Romanian Army, First World War, Gendarmerie

NOTE

1 14
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Arad. Înaltul Decret Regal nr. 4267 din 26 octombrie 1921 publicat în „Monitorul
2
Acronimul din limba germană de la Kaiserlich und Königlich - Imperial şi Oficial” nr. 173 din 3 noiembrie 1921. Vezi şi Colonel (r) Gheorghe Tanco,
Regal. Regimentul 81 Infanterie „Dej” 1919-1940, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,
3
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond Generali Jandarmi 2017, pp. 152-155.
Bătrâni, nr. crt. 89, Memoriul generalulul Şerb Miron, f. 1. Memoriul personal 15
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 7.
16
cuprinde doar aprecierile de serviciu după încadrarea în Armata Română. Ibidem.
4 17
Gazeta „Wolkswille” din 5 iunie 1915 ce apărea la Timişoara, în articolul Ibidem, ff. 8-9.
O execuţie statarială la Timişoara, îl menţionează pe căpitanul Miron Şerb, 18
Ibidem.
19
ca fiind comandantul unui pluton de execuţie în cazul ducerii la îndeplinire Ibidem, f. 9 bis.
20
a unei sentinţe capitale în cazul unui militar de origine română din cadrul Ibidem, f. 10.
Regimentului 61 Infanterie, apud William Marin, Ion Munteanu şi Gheorghe 21
Ibidem.
Radulovici, Unirea Banatului cu România, Timişoara, 1968, p. 273 şi Vasile 22
„Monitorul Oficial” nr. 193 din 3 decembrie 1922.
Dudaş şi Ioan Traia, Un caz de sustragere de la îndatoririle militare în anii 23
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 11.
primului război mondial şi consecinţele sale asupra unui tânăr bănăţean, în 24
Ibidem.
25
„Banatica 21”, Reşiţa, 2011, pp. 353-360. Ibidem, f. 12.
5
S-a născut în 1876, la Braşov şi a absolvit Şcoala Militară de la Wiener 26
Ibidem.
27
Neustadt. A luptat în Primul Război Mondial, fiind grav rănit, i-a fost amputată „Monitorul Oficial” nr. 146 din 8 iulie 1924.
28
mâna stângă. A fost primit în Armata Română la 18 noiembrie 1918 (Înaltul Prin Înaltul Decret Regal nr. 3137 din 1 noiembrie 1927, a fost numit în
Decret Regal nr. 453 din 31 ianuarie 1919) şi pus la dispoziţia Ministerului funcţia de inspector tehnic al Serviciului Profesional şi al Centrelor de Instrucţie
de Război. Prin Înaltul Decret Regal nr. 3051 din 17 iulie 1919 i se rectifică din Corpul de Jandarmi („Monitorul Oficial” nr. 249 din 10 noiembrie 1927).
vechimea în gradul de locotenent-colonel la 1 noiembrie 1916, fiind avansat 29
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 13.
colonel (1 aprilie 1917), în baza Înaltulul Decret Regal. nr. 2739 din 28 iunie 30
La 1 noiembrie 1919 a luat fiinţă Şcoala de Jandarmi Oradea Mare, de la
1920, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 75 din 6 iulie 1920. A fost avansat 1 septembrie 1920 Şcoala de Pregătire pentru Şefii de Posturi (ofiţeri de poliţie),
la gradul de general de brigadă în rezervă. A îndeplinit funcţiile de senator şi iar de la 8 aprilie 1922 Şcoala de Jandarmi Oradea Mare, prin contopirea Şcolii
deputat, preşedinte (1 martie 1929-22 decembrie 1931) şi vicepreşedinte al de Ofiţeri şi Plutonieri Majori, Şefi de Secţii Bucureşti cu Şcoala de Jandarmi
Camerei de Comerţ şi Industrie Arad (1931-1938) şi de primar al Aradului între Oradea Mare.
9 septembrie 1938-28 septembrie 1940. 31
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 14.
6 32
Prin Decizia Ministerială nr. 65 din 24 februarie 1919 a fost înfiinţat Serviciul „Monitorul Oficial” nr. 65 din 23 martie 1927.
33
de Organizare VI-VII, care va funcţiona pe timpul când va dura constituirea „Monitorul Oficial” nr. 202 din 13 septembrie 1927.
unităţilor militare ardelene („Monitorul Oficial” nr. 256 din 13/26 februarie 34
Regulamentul provizoriu al Şcolii Pregătitoare a Ofiţerilor de Jandarmi a
1919). fost aprobat prin Înaltul Decret Regal nr. 2057 din 28 iunie 1932.
7 35
„Monitorul Oficial” nr. 246 din 30 ianuarie 1919. A fost numit la 6 iunie 1927 prin Înaltul Decret Regal nr. 2709 din 7 septembrie
8
Brigada 4 Jandarmi şi Regimentul 7 Jandarmi aveau reşedinţa la Cluj, 1927.
Regimentul 8 Jandarmi la Braşov, iar Regimentul 9 Jandarmi la Arad. 36
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 15.
9
„Monitorul Oficial” nr. 11 din 30 aprilie 1919. 37
Ibidem, f. 16. Din Memoriul personal al ofiţerului lipsesc „Foile calificative”
10
A.M.R., Memoriul generalulul Şerb Miron, f. 2. Personal, considerăm că este pentru perioada 1928-1932.
38
o eroare, deoarece regimentul a fost înfiinţat la 29 ianuarie 1919. Reorganizat în această structură în baza Înaltului Decret Regal nr. 3067 din
11
Înaltul Decret Regal nr. 3051 din 17 iulie 1919 publicat în „Monitorul Oficial” 1 octombrie 1931.
39
nr. 73 din 18 iulie 1919. „Monitorul Oficial” nr. 293 din 14 decembrie 1932.
12
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 6. 40
„Monitorul Oficial” nr. 109 din 13 mai 1939.
13
Ibidem. 41
A.M.R., Memoriul generalului Şerb Miron, f. 2.

16 1 (79) 2018 document

 studii/documente

O poveste adevărată
REGELE FERDINAND I –
CUVÂNT PENTRU UNIREA NEAMULUI ROMÂNESC
(Partea I)
Neculai MOGHIOR1

Î
ntr-o frumoasă zi de toamnă, la 15 octombrie lui de a avea copii ortodocși fu pentru ea o adâncă mâhnire;
1922, în prezenţa unei numeroase mulţimi pentru a-i face iertat acest păcat al copilului preferat, ea
sosite din toate provinciile României Mari, zilnic se ruga din ce în ce mai mult la Cel de Sus. Când ei
a unor importante personalităţi politice și civile se revedeau, după luni sau ani de despărţire, de îndată ce
române, împreună cu reprezentanţi ai tuturor caselor prima emoţie a întâlnirii trecea, se lăsau prinși de vechile lor
domnitoare din Europa și ai Puterilor Aliate din vremea obiceiuri de altădată, observând ore întregi vreo curiozitate
Primului Război Mondial s-a desfășurat ceremonia de botanică sau discutând ultimele cercetări asupra orhideelor2.
încoronare a primului rege al tuturor românilor, care Copilăria a petrecut-o într-o atmosferă aproape
a pus mai presus de persoana și de familia sa germană cazonă impusă întregii familii, cu mână de fier, de prinţul
înfăptuirea năzuinţelor milenare ale poporului român. Karl-Anton de Hohenzollern (1811-1885), bunicul său
Acela care a condus destinele neamului nostru și fost succesor la tronul Prusiei.
într-un moment astral al istoriei Principele Ferdinand, alături
Cea dintâi grijă a noastră a fost
sale, Ferdinand-Viktor-Albert- de fraţii săi Wilhelm (1864-
ca neamul, în fruntea căruia M-a aşezat
Meinrad de Hohenzollern, era 1927) și Karl-Anton (1868-
Pronia Cerească, să nu piardă prilejul
descendentul unei vechi familii 1919), a urmat, în particular,
de a-şi asigura dreptul de a trăi
princiare germane, provenit netrunchiat şi de sine stătător. primii ani de școală la castelul
din partea suabă a Casei de Sigmaringen, cu profesorul
Hohenzollern (ale cărei rădăcini pot fi urmărite în Gröbels, ajuns ulterior director de muzeu, iar cursurile
cronicile medievale până în anul 1061), se născuse cu gimnaziale și liceale le-a urmat, alături de alţi copii din
57 de ani mai înainte, la 24 august 1865 (stil nou) la case princiare sau de origine mai modestă, la liceul public
Sigmaringen, un vechi castel situat aproape de izvoarele din orașul Düsseldorf, renumit centru de cultură și artă
Dunării, în actualul land Baden-Württemberg. El era al încă din acea vreme.
doilea fiu al prinţului prusac Leopold de Hohenzollern În primăvara anului 1885 a susţinut examenul de
(1835-1905), fratele mai mare al regelui Carol I (1839- bacalaureat obţinând calificativul „BINE”. Încă din
1914), și al Donei Antonia, din casa Sachsen-Koburg- această perioadă principele Ferdinand s-a remarcat prin
Gotha Bragança (1845-1913). rezultatele foarte bune obţinute la franceză, latină, istorie,
Despre Antonia de Bragança se spune că era o femeie geografie, matematică și religie, domenii asupra cărora
foarte cultă, pasionată de pictură, broderie și știinţele și ulterior s-a aplecat cu multă atenţie.
naturii; o catolică ferventă care avea în biblioteca sa În legătură cu anii de școală ai viitorului rege al
numeroase lucrări de artă și cărţi vechi, printre care României, profesorul Vasile Păun de la Liceul „Sfântul
multe cu teme de botanică. Este cert faptul că ea a avut Sava” din București, care a avut sarcina să-l înveţe limba
o influenţă deosebită asupra acelui care avea să ajungă română și a stat mai multă vreme în preajma tânărului
regele Ferdinand I al României. prinţ, remarca faptul că Ferdinand nu a fost înconjurat
Peste ani de zile, referindu-se la soacra sa, regina de dascăli aduși acasă ca doctorii la patul unui slăbănog,
Maria afirma în jurnalul său că Principesa Antonia era ci trimis la gimnaziul public ca și împăratul de acum al
o acuarelistă de frunte, de un talent ce depășea cu mult pe Germaniei, ca și regele nostru (Carol I - n.n.) nu în trăsură
cel al unui amator. Artistă în toată puterea cuvântului, ea ci, fie vremea cât de rea, pe jos, îmbrăcat simplu, iarna fără
iubea frumosul în toate manifestările lui, dar religiozitatea mănuși și vara fără umbrelă de soare; supus acasă la disciplina
sa exagerată o împiedica de a avea vederi largi și o făcea să militară, sculat la șase dimineaţa și băgat într-o baie rece,
judece lucrurile din punct de vedere religios. Niciodată ea la aceeași temperatură în tot timpul; hrănit, negreșit mai
nu s-a resemnat de faptul că fiul său va domni într-o ţară bine ca un spartan, dar îndestul de frugal, dus la biserici în
îndepărtată; căsătoria lui cu o protestantă și consimţământul toate duminicile, căci religia în familia suveranului nostru

document 2018 1 (79) 17

studii/documente

și-a avut altarul pururea alături cu al patriotismului; ţinut Cu prilejul ceremoniilor organizate la împlinirea
departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea numai a 15 ani de la urcarea pe tronul ţării a prinţului Carol
cu doruri sterpe, obișnuit a dispune numai de sume foarte și proclamarea Regatului României, la 10 mai 1881,
neînsemnate de bani daţi lunar, cheltuiţi cu rost pe lucruri prinţul Ferdinand, atunci în vârstă de 16 ani, vine pentru
trebuincioase și justificaţi până la cel din urmă pfening; prima dată în România, însoţindu-l pe tatăl său, prinţul
privegheat apoi de ochii neîndurători a doi pedagogi, unul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen. Atunci s-a
civil și celălalt militar, departe de sânul familiei, pe care nu-i hotărât, în principiu, ca el să fie urmașul regelui Carol I.
era dat s-o vadă decât la Sigmaringen de trei ori pe an: la Prin așa numitul PACT DE FAMILIE, patronat chiar
Crăciun, la Paște și în vacanţele de vară; deprins, în sfârșit, de către Wilhelm I care, în calitatea sa de împărat al
a auzi repetându-se des cuvintele de aur ale moșului său, Germaniei, era și șeful familiei de Hohenzollern, prinţul
A.S.R. Principele Karl-Anton: „Nu-i destul că v-aţi născut Ferdinand-Victor-Albert-Meinrad Hohenzollern,
pr incipi, t rebuie nepotul regelui
să munciţi ca să C a ro l I , a f o s t
dovediţi că meritaţi confirmat ca
3
titlul vostru” . moștenitor al
În acest timp, în tronului României.
România, a început După susţinerea
să fie pusă în examenului de
discuţie problema bacalaureat, în
succesiunii la tronul primăvara anului
ţării, deoarece 1885, Ferdinand, la
unicul copil al fel ca toţi principii
domnitorului Carol germani, a intrat
I (1839-1914) și ca ofiţer în garda
al principesei prusacă și elev la
Elisabeta de Școala Militară din
Wied (1843- Kassel. De la 24
1916), domniţa octombrie 1885
Maria (27 august/ îl găsim înscris
8 septembrie 1870- în controalele
29 martie/9 aprilie Regimentului I
1874) decedase din 1914. Regele Carol I împreună cu regina Elisabeta de Infanterie de
cauza scarlatinei. Gardă din Postam,
Mai ales, după încheierea Războiului de Independenţă unitate din care făcuseră parte atât tatăl, cât și bunicul
(1877-1878) și proclamarea Regatului României la său. Acolo l-a avut comandant de companie pe
10 mai 1881, această problemă a devenit tot mai acută căpitanul-baron Moritz von Lyncker care, în timpul
pentru guvernanţii ţării. Primului Război Mondial, avea să ajungă șeful de cabinet
În aceste condiţii, suveranul Carol I4 a fost presat al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.
de cercurile politice românești să solicite o declaraţie La 1 noiembrie 1886, prinţul Ferdinand și-a început
din partea Casei de Hohenzollern privind o eventuală cariera militară și în armata română, fiind înscris, cu
succesiune a unui vlăstar al acesteia la cârma ţării noastre. gradul de sublocotenent, în controalele Regimentului 3
Ca urmare, în 1880, prinţul Leopold, prezumtivul Linie din București.
urmaș, a renunţat la tronul României în favoarea fiilor O ceremonie impresionantă s-a desfășurat, la
săi, Wilhelm și Ferdinand, pentru ca în anul 1886, 14 noiembrie 1886, în prezenţa membrilor guvernului, a
prinţul Wilhelm de Hohenzollern, prezumtivul urmaș lui Dimitrie Ghica, președintele Senatului, a generalului
să-l anunţe pe unchiul său, regele Carol I, că renunţă la Dimitrie Lecca, președintele Camerei Deputaţilor, a
dreptul său de succesiune în favoarea prinţului Ferdinand, generalilor și a întregului corp ofiţeresc din garnizoana
afirmând că Am însă încrederea deplină că dacă Ferdinand, București. Cu acest prilej regele Carol I a rostit următorul
fratele meu, ar fi chemat să urmeze marea operă începută discurs: Din întâia zi a domniei mele, am îmbrăţișat oștirea
de Majestatea Voastră, el va pune la îndeplinirea acestei cu adâncă dragoste, privindu-o ca pe o comoară sfântă, pe
misiuni măreţe o voinţă hotărâtă, o muncă conștiincioasă care o păzesc neîncetat cu mândrie și gelozie... Strâns legat
și neobosită și toată onoarea sa, numele nostru fiind de aici sunt dar cu scumpa mea armată, cu care am împărţit zile
înainte legat de soarta acestei viteze naţiuni5. bune, ca și zile grele... Astăzi însă doresc a întări această

18 1 (79) 2018 document


fericită legătură și pentru timpuri mai depărtate și a adăuga
o nouă pagină în analele noastre militare prin numirea prea
iubitului meu frate, a principelui de Hohenzollern, Cap al
Regimentului al treilea de Linie - un deosebit îndemn pentru
acest regiment - și prin înscrierea tânărului meu nepot, a
principelui Ferdinand, ca sublocotenent în armata noastră.
Pentru noi este o bucurie și o siguranţă, în viitor, ceea ce
ţara întreagă va simţi, fiindcă el, ca membru al neamului
meu, poate fi chemat într-o zi a păstra opera mea, a urma
tradiţiile mele... Să trăiască armata!6
Dorind să-și perfecţioneze cunoștinţele în domeniile
știinţelor și culturii, după doi de activitate militară,
începând din 1887, tânărul prinţ a audiat o serie
de cursuri la Universitatea din Leipzig și la Școala
Superioară de Știinţe Politice și Economice din
Tübingen, orientându-se spre economie politică, știinţe
financiare, botanică și drept roman având ca profesori
mari personalităţi ale vremii cum au fost: Schonberg la
Economie politică, von Martitz la Drept Administrativ,
Krügler la Istoria Cruciadelor, Romelin la Statistică,
Wach la Drept Penal, Freidberg la Drept Canonic și
Wunat la Filozofie.
Atât în casa părintească, precum și în liceu, școala
militară sau universitate, prinţul Ferdinand a avut
condiţiile propice pentru a se dezvolta ca o fire profund
religioasă, preocupat de știinţele clasice, dar și de
botanică, manifestând în același timp o sensibilitate
deosebită, egalată doar de modestia sa, dar și un spirit
de ordine și meticulozitate deosebit, elemente care i-au
permis să ajungă un adevărat erudit, calitate cunoscută
doar de un cerc restrâns de persoane foarte apropiate
de el.
Primul român care a avut ocazia să fie mai multă
vreme în preajma lui Ferdinand și care a făcut numeroase
ore de pregătire cu tânărul prinţ, profesorul Vasile
Păun, afirma despre elevul său că Ferdinand are o ureche
sensibilă la frumuseţea cuvântului vorbit. În fiecare dintre
propoziţiile lui vibrează o melodie. Când pregătește, de
pildă, o cuvântare, el este foarte atent la această simetrie
melodică: niciodată nu are voie ca vreuna dintre propoziţiile
lui să se termine într-un cuvânt neaccentuat sau slab
accentuat. Astfel, cu timpul, el devine un stilist strălucitor,
ba chiar un creator de limbă7.
La rândul său, generalul Gheorghe Văleanu, detașat
de Ministrul de Război pe lângă Ferdinand în primii
ani ai activităţii sale în rândurile armatei noastre, aprecia
faptul că acesta cunoștea perfect limbile moderne și pe cele
vechi, chiar vechea ebraică; era un botanist de seamă și, în
fine, un cunoscător adânc al artei și scriitorilor militari.
Limba română o învăţase din citirea vechilor cronicari ai
ţării, pe care îi aprecia foarte mult; de aceea și stilul său era
de o românească atât de curată8.
document 2018 1 (79)
studii/documente
Pasionat de botanică,
Fe r d i n a n d a c r e a t l a
Sigmaringen un Carpateum,
grădină botanică având
plante provenite din
munţii noștri și, la Pelișor,
un Alpineum în care era
reprezentată aproape toată
flora munţilor Alpi. El a
fost primul botanist care
a semnalat prezenţa lui
Iris pseudocyperus și Iris
Principele Ferdinand
graminea în Dobrogea,
precum și a lui Polygala chmaebuxus în munţii Bucegi.
La rândul său, doctorul Constantin Angelescu
relata în jurnalul său că m-au impresionat, de multe ori,
vastele sale cunoștinţe în domeniul chimiei și al știinţelor
naturale, mai ales în botanică. Îmi revin adeseori în minte
toate discuţiunile ce am avut cu el înainte de război, atunci
când lucram la organizarea și aprovizionarea Serviciului
Sanitar al Armatei. Regele Ferdinand cunoștea proprietăţile
tuturor substanţelor chimice, el cunoștea toate plantele. Pun
în legătură aceste amintiri personale cu cele ce am aflat de
la cunoscuţi, care îl însoţeau deseori la vânătoare și care se
mirau de faptul că regele cunoștea numele tuturor plantelor
din diferite regiuni ale ţării noastre, atât numele latin, cât
și cel în limba română9.
O altă atestare a variatelor și bogatelor cunoștinţe
culturale și știinţifice ale lui Ferdinand o constituie o
relatare a lui Onisifor Ghibu: în a doua audienţă mi-am
permis să prezint regelui o importantă latură a politicii
religioase a statului nostru. Am rămas foarte surprins
nu numai de orientarea perfectă a lui într-o materie, în
care la noi domnește o uimitoare lipsă de cunoștinţe la
conducătorii temporali ai statului, ci și în orientarea lui în
chestiuni teologice de pură specialitate. Regele cunoștea atât
de amănunţit istoria dogmelor și era așa de bine introdus în
deosebirile dintre diferitele confesiuni creștine încât ar fi putut
aduce în perplexitate și pe cel mai bun profesor de dogmatică.
Observând mirarea mea în faţa uimitoarei facilităţi cu
care rezolva și cele mai complicate chestiuni teologice de
care venise vorba, regele îmi zise: „Te miri că eu cunosc atât
de amănunţit aceste lucruri? Așa s-a întâmplat adeseori
să văd o astfel de mirare și pe feţele vlădicilor voștri... Ei
bine, când studiam în liceu, pe vremea mea, la noi se învăţa
religia cu o seriozitate desăvârșită. Ea era cel dintâi obiect de
învăţământ. Și așa trebuia să fie, căci religia este menită să
dea principiile conducătoare în viaţa spirituală și în întreaga
viaţă omenească. Dacă astăzi lumea este atât de decăzută
moralicește, cauza este că ea nu mai are o religie solidă”10.
La 18 martie 1889, a fost emis Decretul Regal nr. 871
prin care Alteţa Sa, principele Ferdinand de Hohenzollern,
19
studii/documente

moștenitor prezumtiv al Coroanei, va purta titlul de Alteţă cuvinte, căci prin culegerea și tipărirea cronicelor noastre
Regală, Principe de România. Drept urmare, la 18 aprilie/ mi-a ușurat apropierea de aceste comori de mari învăţăminte,
1 mai 1889 el a venit definitiv în ţară, începând cei 25 izvoare nesecate de fapte strălucite și de mândrie naţională.
de ani de ucenicie pentru domnie în preajma și sub Cum să nu fim oare mândri când, citind acolo despre
îndrumarea unchiului său, regele Carol I. luptele vitejești și glorioase cu toţi cei mai cumpliţi ai
Datorită poziţiei sale sociale, protocolului care ţării vrăjmași, întâlnim numele și faptele atâtor voievozi
funcţiona în epocă, precum și ca o recunoaștere a însufleţiţi de iubirea de moșie până la jertfă? În toate
preocupărilor sale știinţifice, la 16 martie 1890 a fost vremurile au trăit români, și pe tron și în rândurile
ales membru de onoare al Academiei Române, unde poporului, care n-au uitat, cum zice Enăchiţă Văcărescu:
a rostit următoarea cuvântare: Cu inima pătrunsă de „Creșterea limbii românești
recunoștinţă am ascultat cuvântarea prea iubitului meu Și a patriei cinstire...”
unchi, și, la rândul meu, dar numai Câte lucruri de cel mai mare
îndemnat de rege, îndrăznesc a interes nu am găsit, cu o firească și
rosti câteva cuvinte înaintea acestei iertată mirare pentru mine, în toţi
adunări de învăţaţi, în mijlocul cronicarii, dar mai cu seamă în cei
cărora pentru întâia oară am onoarea doi mai de frunte: Miron Costin și
de a mă afla. Este în același timp și o Ion Neculce! Cu deosebire, Neculce
datorie de onoare din parte-mi a lua m-a fermecat, cu limba-i curată, cu
cuvântul spre a exprima adâncul meu stil împodobit, cu icoane pipăite și cu
simţământ de recunoștinţă pentru așa sănătoase poveţe. Cele patruzeci și
marea distincţie ce Academia mi-a două de cuvinte, cum le numește el - de
făcut, proclamându-mă ca membru la începutul cronicei sale - sunt ca o
onorific al acestui înalt așezământ de galerie de cadre mici, dar cu măiestrie
cultură naţională, unde tinereţea mea zugrăvite, pe care ochiul nu se mai
neîncercată caută să se călăuzească poate sătura privindu-le. Câte chipuri
de nepieritoarele lumini ale știinţei. vii, fapte, legende, cugetări înţelepte
Am avut fericirea că s-au îngrijit în fiecare din ele!...
de timpuriu a mă învăţa frumoasa Atunci am înţeles cum și de ce el a
limbă românească, și, mi-a fost drag insuflat talentul unui Alecsandri, unui
să o învăţ, pentru că ea mi-a înlesnit Bolintineanu. Din toate însă mi-au
cunoașterea de aproape a literaturii dat de gândit viaţa și întâmplările
populare, a datinilor, obiceiurilor, dar 2 mai 1892. La Palatul Imperial din Potsdam lui Milescu Cârnul, învăţătorul lui
mai ales a bogatei istorii a neamului a avut loc logodna dintre principesa Petru cel Mare, purtătorul numelui
Maria de Edinburgh şi principele Ferdinand al
românesc. Am putut citi și înţelege României (colecţia Diana Mandache)
de român până în Suedia, unde se
astfel numeroasele publicaţii ale scria latinește, și până în China - ţara
Academiei, care mi-au arătat cât de mult s-a făcut pentru Chitailor - ca sol al Rusiei. Și când aceasta? Într-un timp
propășirea știinţei și literelor în România. De câte ori am în care puţini s-ar fi gândit că în România se pot dezvolta
avut aceste scrieri înaintea ochilor am zărit ca o vedenie asemenea oameni învăţaţi și cu înalte destoinicii sufletești.
minunată icoana ţării însăși, licărind, altădată ca o scânteie Apoi dacă acum două, trei sute de ani focul sfânt al știinţei
minunată pe cerul răsăritean, ea crescu de atunci din zi în ardea cu atâta lumină în ţara noastră, din sânul căreia se
zi, se mări de atunci din zi în zi, se mări plină de vlagă și năștea un Petru Cercel, domn întreg la minte și poet plăcut,
de fală ca o stea cu raze limpezi pe malurile Dunării și pe apoi Cantemirii, unul istoriograf mare, altul poet nu mai
ţărmul Mării Negre. puţin mare, un Neagoe Basarab, care înălţa pe malurile
Iubitul meu profesor, domnul Păun, mi-a insuflat Argeșului cel mai măreţ lăcaș dumnezeiesc, vestit în toată
neîncetat dragoste pentru istoria naţională, încredinţat lumea, cum să nu punem cea mai nestrămutată credinţă
fiind că, spre a putea ști bine cine și cât preţuiește un popor, în viitorul ţării noastre, binecuvântată de Dumnezeu, în
trebuie negreșit și mai presus de toate să se cunoască trecutul care nici împilările dușmanilor, nici întunericul unor vremi
său. De aceea m-am îndeletnicit a citi cu multă luare aminte amare n-au putut înăbuși izbucnirea geniului naţional?
monumentele noastre istorice. Când privesc înapoi la șirul atâtor fapte măreţe, pilde și
Datoresc și eu, ca toţi românii, o vie recunoștinţă dovezi vii ale puterilor neamului românesc, cum să nu
domnului Kogălniceanu, astăzi venerabilul președinte fiu mândru că soarta m-a adus în această frumoasă ţară,
al Academiei care m-a întâmpinat cu așa de bine simţite înzestrată cu atâtea daruri și cu mare viitor! Mă voi sili,

20 1 (79) 2018 document

 studii/documente

dar, neîncetat a învăţa, a mă lumina și a asculta poveţe bune, La 28 noiembrie 1895, A.S.R. prinţul Ferdinand a fost
spre a putea fi folositor noii mele patrii, care m-a întâmpinat numit comandant al Regimentului 4 Roșiori cu grad de
cu căldură arătându-mi atâta iubire. O dovadă nouă, cu colonel, avansat la gradul de general de brigadă la 4 aprilie
deosebire măgulitoare pentru mine, am primit-o astăzi prin 1898, a fost numit comandantul Brigăzii 8 Infanterie, iar
înscrierea mea ca membru onorific al Academiei. Încă o dată, la 10 mai 1904 ca general de divizie primește comanda
vă exprim adânca mea mulţumire pentru această înaltă Diviziei 4 Infanterie și apoi, avansat general de corp de
distincţie, de care mă voi sili a mă arăta pururea vrednic11. armată la 7 aprilie 1911, primește comanda Corpului
Încă din vara anului 1881 se discuta problema 2 Armată.
căsătoriei prinţului Ferdinand cu o principesă din După cum reiese din numeroase relatări de epocă,
marile case domnitoare ale Europei. După mai multe numai alături de ostași principele Ferdinand scăpa
tatonări ministrul de externe al României, Alexandru oarecum de tutela unchiului său, regele Carol I, domeniul
Lahovari a fost împuternicit să militar fiind singurul în care a putut
trateze împreună cu Charles manifesta o oarecare libertate de
Harding, reprezentantul reginei iniţiativă și acţiune.
V ictoria a Marii Britanii și În jurnalul său, regina Maria
Irlandei, ambasadorul Angliei la remarca faptul că Ferdinand era
București, încheierea unui act, până în adâncul firii soldat, el adora
semnat la 15 decembrie 1891, armata și, cel puţin în această privinţă,
referitor la căsătoria A.S.R . i se lăsa mai multă iniţiativă. Cum
principele Ferdinand al României el era conștiincios și muncitor, nici
cu principesa Maria-Alexandra cel mai obositor detaliu militar nu
de Marea Britanie și Irlanda, izbutea să-l plictisească. Pururea
ducesă de Saxonia, nepoata reginei tot așa de leal, el era un camarad
Victoria (pe linie paternă) și a minunat, foarte iubit de ofiţeri și,
ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei în mijlocul lor, regăsea atmosfera
(pe linie maternă) care, în acel familiară a vieţii lui de altădată.
moment, era a șasea persoană în Marșurile lungi cu regimentul său,
ordinea succesiunii la tronul Marii manevrele de orice fel erau pentru el
Britanii. o adevărată plăcere. În viaţa militară
În ziua de 2 mai 1892, el găsea iluzia libertăţii, orizonturile
la palatul imperial din largi, aerul curat, departe de politica
Potsdam, în faţa împăratului statului, la care nu-i era îngăduit
Wilhelm al Germaniei, a avut să ia parte. El fu numit inspectorul
Principele moştenitor Ferdinand
loc logodna dintre A.S.R. prinţul purtând sabia de ofiţer model 1893
cavaleriei și, graţie acestui lucru, el
Ferdinand de Hohenzollern și putu străbate în lung și în lat ţara și
principesa Maria. Căsătoria s-a oficiat la 10 decembrie cunoscu orașele mici. El nu mai trebuia să ceară nimănui
1892, în castelul familiei de la Sigmaringen, la voie, căci aici el era șeful, și cum lucra pentru datorie nimeni
ceremonie participând reprezentanţi sau membri ai nu putea să-l învinuiască de plăcerea pe care o simţea pentru
tuturor familiilor princiare din Europa. aceste călătorii. Și ca dovadă că el socotea acești ani cei mai
Regele Carol I avea de ce să fie mulţumit - cel fericiţi din viaţa sa, au fost următoarele cuvinte lăsate la
desemnat de el să moștenească tronul României moartea sa: „Doresc să fiu îngropat în uniforma de general
se înrudise, prin căsătorie, cu cele mai mari familii de cavalerie, deoarece în timpul acestui comandament am
domnitoare ale Europei și aducea în ţară o foarte trăit cei mai fericiţi ani din cariera militară”12.
frumoasă prinţesă în vârstă de numai 18 ani (Maria s-a În vara anului 1913, prinţul Ferdinand a fost numit
născut la 17 octombrie 1875) care avea să cucerească comandantul suprem al Armatei de Operaţii, care a trecut
inimile tuturor românilor. Din această căsătorie au Dunărea la 2 iulie 1913, îndreptându-se în marș forţat
rezultat șase copii care, deși tatăl era catolic, iar mama spre Sofia, în cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic.
protestantă, au fost botezaţi după legea românească în Cu acest prilej prinţul Ferdinand a dat următoarea
conformitate cu ritualul creștin ortodox: Carol (1893- proclamaţie: Poporul bulgar a fost de la început informat
1953), Elisabeta (1894-1956), Maria-Mignon (1899- că armata română a intrat în Bulgaria pentru a pune capăt
1961), Nicolae (1903-1977), Ileana (1906-1991) și unei situaţii grele chiar pentru locuitorii ei. Trupele noastre
Mircea (1912-1916). au călcat pământul bulgar nu cu ură pentru poporul bulgar,

document 2018 1 (79) 21

studii/documente

iar autorităţile militare au căutat întotdeauna să ușureze, pe monumentului voievodului Barbu Știrbei: Astăzi mă
cât posibil, greutăţile și piedicile impuse de război. Se ordonă cuprinde o adâncă și firească bucurie când, în numele prea
ca tot ce se ia pentru armată să fie plătit și să nu se ia decât iubitului meu unchi, pot prezida, în orașul vechilor Bani,
prin autorităţile administrative locale, iar pe de altă parte ridicarea statuii lui Barbu Dimitrie Știrbei, ultimul domn
toate plângerile și nemulţumirile să fie ascultate cu atenţie al ţării de dincolo de Milcov. Cu adevărată mulţumire
și satisfăcute, chiar și cele mai neserioase. Trupele bulgare ce sufletească salut, deci, patriotica dumneavoastră iniţiativă de
ni s-au predat au fost eliberate și soldaţii au plecat fiecare a aduce înaintea ochilor urmașilor chipul unui bărbat a cărui
la domiciliul său. Asemenea domnie a lăsat urme trainice
conduită din partea trupelor în organizarea statului...
noastre impunea și locuitorilor Chemat la domnie în anul
bulgari datoria de a nu se arăta 1849, în niște timpuri așa de
ostili armatei române, dar, cu tulburate atât înlăuntru, cât
toate așteptările noastre, au și peste hotare, care au adus și
fost unele cazuri nu numai ţinut la noi numeroase armate
ostile, dar chiar de atacuri de ocupaţie străine, el a fost
inopinate contra soldaţilor pentru ţară apărătorul cel mai
și ofiţerilor noștri din partea dibaci și organizatorul cel mai
locuitorilor înarmaţi. Adeseori încercat. Ca domn, el luă în
s-a tras contra convoaielor mână aducerea la îndeplinirea
noastre, iar în ultimele zile multiplelor reforme a căror
un ofiţer a fost rănit cu trei trebuinţă o simţise în lunga
focuri de revolver, la marginea sa carieră, care-l adusese
satului Lipniţa, iar altul de prin aproape toate ramurile
asemenea a fost rănit aproape dregătoriei. Opera lui de
de Lucoviţ. Asemenea fapte în reforme îmbrăţișează aproape
niciun caz nu vor fi permise. toate direcţiile. Nu mă voi
Populaţia este rugată a se întinde asupra lor, totuși sunt
abţine de la orice acţiuni ostile două pe care nu le pot trece cu
contra trupelor române și se vederea și care îl caracterizează
comunică tuturor spre știinţă îndeosebi ca domnitor înţelept.
că se vor lua cele mai drastice Judecând cu mintea lui clară,
Principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria alături de Carol
măsuri contra celor vinovaţi, ce pătrundea și viitorul, că o
făcându-se vinovaţi în același timp pentru orice crimă și ţărănime slobodă, mulţumită și tare este unul din stâlpii
acei ce ar fi putut împiedeca crima și nu au împiedecat-o. cei mai puternici și siguri ai unui stat trainic, Vodă Știrbei
COMANDANTUL SUPREM a depus o neobosită solicitudine pentru rezolvarea chestiei
PRINŢUL MOȘTENITOR ROMÂN rurale, prin măsuri de ocrotire pentru munca ţăranilor și
FERDINAND a pregătit terenul pentru reformele ulterioare. Alăturea cu
13
Plevna, iulie 1913 . acestea, s-a gândit și a lucrat la reorganizarea armatei. Prin
Ca urmare și a intervenţiei românești, la 17 iulie întemeierea școlii militare a creat pepiniera de ofiţeri din
1913, Bulgaria a fost nevoită să solicite încheierea unui care au ieșit șefii care au condus aproape treizeci de ani în
armistiţiu iar, la 28 iulie 1913, s-a semnat Pacea de la urmă pe vitejii noștri la izbândă. Uitându-ne la opera lui
București care a restabilit, pentru scurtă vreme, echilibrul de organizare așa de vastă, ne întrebăm: cum în șapte ani
de forţe din Balcani. de domnie, sub apăsarea grea a ocupaţiei străine și bubuit
Această acţiune militară a fost ocazia în care din toate părţile, Barbu Știrbei a putut să pună la cale
Ferdinand și-a putut manifesta din plin abilităţile atâtea reforme prin care, pe tăcute, se pregătea renașterea
de comandant și, totodată, a putut cunoaște mai economică, militară și culturală a ţării? Răspunsul îl găsim
îndeaproape calităţile și nevoile ostașului român. Poate în întreaga lui viaţă, în firea lui măsurată, care se oglindește
că această apropiere l-a determinat să fie printre primii în cuvintele sale atât de chibzuite: „Patriotismul nu stă în
factori de conducere din România care și-a manifestat cuvântări sonore și pompoase, ci în lucrări sistematice și de
public convingerea necesităţii înfăptuirii unei reforme lungă răbdare”. Chipul lui, turnat în bronz, se înalţă acum
agrare, după cum reiese și din discursul rostit la pe pământul său natal al Olteniei, pe care l-a iubit atât,
Craiova, în toamna anului 1913, cu prilejul dezvelirii dar memoria acestui suflet nobil va sta pentru totdeauna

22 1 (79) 2018 document


zugrăvită în
inimile noastre14.
Declanșarea
Primului Război
Mondial, în
vara anului
1914, a provocat
frământări și o
mare problemă
de conștiinţă
pentru suveranul
României din
acea vreme.
Pentr u re gele
Carol I respec-
tarea prevederilor
vechilor tratate
Regele Ferdinand I, de alianţă
curând după moartea Regelui Carol I încheiate în
secret cu Imperiul Austro-Ungar și cu cel German,
pe de o parte, și supunerea sa dorinţelor naţiunii
române, pe de altă parte, constituia o problemă aproape
insurmontabilă, dar, după puternice frământări sufletești,
s-a supus hotărârii Consiliului de Coroană care votase
pentru menţinerea neutralităţii României, decizie care
l-a afectat în mod deosebit, grăbind sfârșitul aceluia care
dirijase cu mână de fier destinele României timp de 48
de ani, contribuind decisiv la integrarea ei în contextul
european al epocii.
În aceste împrejurări, la 27 septembrie/11
octombrie 1914, toate ziarele au publicat
următoarea știre: Astăzi, 27 septembrie 1914, ora
5 și 30 de minute dimineaţa, Majestatea Sa Regele
Carol I, întemeietorul Regatului Român, a încetat din
viaţă la Castelul Peleș, în urma unei sincope pricinuită de
o miocardită cronică.
După ce evoluase timp de peste douăzeci și cinci
de ani într-un con de umbră, din cauza personalităţii
puternice a unchiului său, care i-a permis să se manifeste
numai în domenii fără relevanţă pentru cârmuirea
regatului, A.S.R. Ferdinand, la vârsta de 49 de ani, a
preluat conducerea României ca suveran cu drepturi
depline și a rostit, la 28 septembrie/11 octombrie 1914,
ora 14, în faţa reprezentanţilor naţiunii întruniţi în
Parlamentul României, următorul jurământ: Jur de a
păzi Constituţia și legile poporului român, de a menţine
drepturile lui naţionale și integritatea teritoriului15.
După ce a semnat jurământul și l-a înmânat lui Mihail
Pherekyde, președintele adunărilor legiuitoare întrunite,
pentru a fi păstrat în arhiva Camerei Deputaţilor, regele
Ferdinand I a rostit o succintă și elocventă cuvântare în
care a prezentat programul său de guvernare: Bucurat
document 2018 1 (79)
studii/documente
prin graţia lui Dumnezeu și voinţa naţională de a f i
urmașul marelui întemeietor care mi-a lăsat ca sfântă
moștenire simţămintele de iubire și credinţă ale unui
întreg popor, găsesc în dragostea pentru neam puterea
de a păși fără șovăire spre îndeplinirea marii, dar grelei
mele sarcini. Pilda aceluia pe care îl plângem toţi ca pe
un părinte și convingerea că numai printr-o neîntreruptă
propășire se poate asigura viaţa trainică a unui popor, îmi
vor f i călăuze în sforţările mele spre a-mi jertf i întreaga
muncă a vieţii pentru dezvoltarea puterilor acestui stat.
În îndeplinirea acestei înalte datorii, pe care o îmbrăţișez
cu neclintită credinţă și nestrămutată dragoste, stă cea mai
dulce mulţumire ce o pot dobândi. Printr-însa aduc cel
mai mare prinos de recunoștinţă aceluia a cărui amintire
e cea mai scumpă legătură între Ţară și Casa Mea. În
rodnica domnie care face mândria istoriei noastre, primul
rege al României a găsit cel mai puternic sprijin în
unirea tuturor românilor în jurul Tronului ori de câte ori
împrejurări mari impuneau această datorie. Sunt sigur
că, însufleţiţi de același înalt patriotism, românii vor ști
și în viitor să dea Tronului și Ţării unirea în cugetare
și în acţiune care este singura chezășie a unei sănătoase
propășiri naţionale. Dumnezeu, care după atâtea grele
încercări a binecuvântat munca acelora care s-au devotat
binelui acestui neam, nu va lăsa să scadă ceea ce cu atâta
trudă s-a clădit și va ocroti, cu dragoste pentru acest popor,
munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român și rege
să închin iubitei mele Ţări16.
Ţara întreagă avea mari așteptări de la noul rege al
României, sperând ca acesta să fie scut de apărare a
unităţii etnice și culturale a tuturor românilor. Într-unul
din cele mai grele momente prin care trecea ţara, după ce
timp de 25 de ani a fost în umbra augustului său unchi
și a relaţionat numai în domenii secundare, cel puţin din
punct de vedere politic, Ferdinand ajungea la funcţia
supremă în statul român. Spre deosebire de unchiul său,
nu era legat prin niciun fel de angajamente de onoare faţă
de cei care declanșaseră războiul și, totodată, ca urmare
a strânselor legături cu oștirea română, sesizase faptul
că opinia publică nu era favorabilă unui război alături
de Imperiul Austro-Ungar care asuprea pe fraţii noștri
de peste Carpaţi.
Așa cum aprecia în jurnalul său și regina Maria:
Ferdinand se găsea în faţa poporului său ca o carte
închisă. Viitorul stătea în faţa lui, dar nimeni nu cunoștea
adevăratele lui gânduri. El niciodată nu se pronunţase
într-o privinţă sau alta, nimeni nu ghicise gândurile sale,
dorinţele și părerile sale. Până în clipa aceea, cu neștirbita
sa lealitate, el adoptase fără să murmure vederile și politica
unchiului său, niciodată buzele sale nu pronunţaseră vreo
părere, vreo critică. Toţi ochii erau pironiţi cu îngrijorare
la el; supușii se întrebau ce se va întâmpla. A doua zi după
23
studii/documente
moartea unchiului său, când se duse la Parlament ca să
depună jurământul, el jură să fie un bun român, și cu aceste
cuvinte rostite la sfârșitul unui discurs solemn și bărbătesc,
provoacă un entuziasm măreţ; de acum rămânea ca el să
dovedească cum înţelege să fie bun român17.
Acum, noul monarh avea greaua misiune de a se
impune ca un suveran demn urmaș al unchiului său, și,
aceasta în condiţiile în care opinia publică știa foarte
puţine lucruri despre el. În această adevărată confruntare
cu vremurile și cu el însuși, regele Ferdinand a avut alături
mari personalităţi ale României, între care menţionăm
pe Ion I.C. Brătianu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu,
I.G. Duca, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Barbu Știrbei
ș.a., care, în ciuda deosebirilor de opinii politice au
manifestat disponibilitatea necesară pentru a se putea
analiza cu parcimonie toate posibilităţile și a se adopta,
după multă chibzuinţă, decizia capitală pentru viitorul
întregului neam românesc. Așa cum a demonstrat prin
întreaga sa activitate, regele Ferdinand I s-a dovedit a
fi gata pentru a urca, cu chinuri și suferinţe, Golgota sa
și a neamului românesc în războiul care a urmat pentru
înfăptuirea României Mari.
Afirmaţia că va fi un bun român a avut un mare ecou în
toată societatea românească, deoarece toţi se așteptau de la
noul rege să ia hotărâri deosebite în împrejurări deosebite.
Situaţia aceasta a fost plastic remarcată de Nicolae Iorga în
articolul O Domnie nouă, publicat la 28 septembrie 1914,
în jurnalul „Neamul Românesc”: Nu se poate începe o
domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I-iu,
astăzi rege al României. În interior problema materială,
așa de grea, a liberării ţărănimii dintr-o robie economică
fără de pereche între popoarele Europei întregi. Alături cu
dânsa, și cel puţin tot așa de însemnată, problema morală a
îndreptării unei societăţi care n-a trăit până acum decât o
viaţă sufletească aparentă: coborârea celor răi, ridicarea celor
buni, înlăturarea leneșilor și neprevăzătorilor, chemarea
la locurile de răspundere a acelor care aduc cu dânșii o
conștiinţă și un adevărat devotament către Ţară și Rege. Iar
la hotare războiul european, furia milioanelor, toate patimile
de cucerire dezlănţuie violenţa, brutalitatea serbându-și
infernalul sabat, pe când noi stăm înaintea întrebării nespus
de grea ca urmări, a însuși viitorului naţional, nu numai
al României, dar al tuturor Românilor. La noi, aici, vechea
ordine s-a scufundat. Au rămas numai formele, fărâme de
părţi care, fără temelie, se clatină. Autoritatea și-a pierdut
puterea asupra sufletelor: nimeni nu mai crede în altul.
Solidaritatea n-a apărut încă, nu credem încă în noi. O
naţie, needucată politicește, e la dispoziţia măgulelilor și
înteţirilor oricărui agent provocator, în solda unora sau
altora, oricărui demagog setos de renume. Se vede această
prefacere simptomatică: oamenii cei mai împovăraţi de
păcatele trecutului, care îmbracă piele nouă și, vorbind de
24
idealuri în care n-au crezut niciodată, pontifică de pe scările
templului, din care nimeni mai mult decât dânșii n-au făcut
decât o tarabă, despre prăbușirea zeilor. Caiafa în hlamida
pătată de sânge a lui Iisus pe care l-a răstignit. Afară nimic
din legătura morală a naţiunilor n-a mai rămas. Un vânt
de nebunie oarbă sucește în vârtejul său omenirea și lasă
în urma lui zilnic mii de oameni uciși. Ţinuturi întregi
distruse. Loialitatea, justiţia - cuvinte rămase total fără sens.
Principiul naţional, el însuși nu se întrebuinţează decât ca
monedă pentru cei vii, ca giulgiu al morţilor pentru o cauză
străină. În aceste împrejurări, Ferdinand I începe a domni,
în această zi hotărâtoare de 27 septembrie 1914. El n-are
popularitate fiindcă ajutătorii, care s-au impus regelui Carol,
au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru ca el să nu fie o forţă
prin sine însuși. Despre însușirile moștenitorului, despre felul
său de viaţă s-au colportat cu stăruinţă toate zvonurile cele
mai jignitoare, cele făcătoare de rău, și cine le căuta izvorul
îl găsea totdeauna în lumea privilegiată a acelor care se
apropiau mai mult pe lângă dânsul, care stăteau mai mult
pe lângă el, care-i erau datori cu credinţă absolută și cu toate
sfaturile bune. Ziare erau puse anume pentru a-l pierde în
opinia viitorilor săi supuși. Se comandau la scriitori din
Paris cărţi infame contra lui. Nici sfinţenia vieţii de familie
nu i-a fost respectată măcar în povestirile care treceau din
om în om pentru ca un popor întreg să creadă că nimic nu
e de nădăjduit de la viitorul suveran. Și, în același timp, se
luau măsurile cele mai dibace pentru a-l împiedica de a sta
în contact cu oamenii care-i voiau binele și fiindcă voiau
binele ţării, pentru a zădărnici orice forţă nouă pe care s-ar
putea rezema un nou stăpânitor. Aceasta face ca în credinţa
multora, a celor mai mulţi, lovitura sorţii, care ajunge
astăzi România, să fie ca o catastrofă totală pentru tron și
pentru ţară. Principele Ferdinand a știut aceasta. El a simţit
nedreptatea care i se face. Alteţă regală, îndrăzneam a-i
spune la serbările pentru dezvelirea monumentului din Iași
al lui Cuza Vodă, iubirea unui popor nu trebuie dispreţuită
- și mi se răspundea cu cuvintele, pe care nu le-am uitat -
Desigur că nu. Cu greu se capătă și ușor se pierde. Și, tot
atunci, am aflat nesfârșita lui iubire pentru ţăran, care e
singurul element neatins prin păcatele lui proprii de corupţie
în această ţară, arzătoare-i dorinţă de a înnoi măsurile lui
Cuza Vodă dacă ar găsi numai puterile politice pe care să se
poată răzima. Din alt prilej am păstrat formula că fiecare
om are o conștiinţă, care se deschide numai înaintea lui
Dumnezeu și aceastălaltă, tot așa de clară și de nouă, că
pentru ca să aibă valoare, viaţa trebuie cucerită. N-a fost
o întâmplare că principele Carol a venit aici la Văleni și apoi
la Universitatea din București nu pentru a căpăta cunoștinţe,
ci pentru a se pătrunde de un ideal. Și nu se citeau cuvinte
scrise de altul când, la Craiova, înaintea statuii lui Barbu
Știrbei, princiarul cuvântător afirma că niciun stat nu poate
trăi decât rezemându-se pe o ţărănime egal îndreptăţită și
1 (79) 2018 document
 studii/documente

mulţumită. Nu știu ce crede Ferdinand I despre modalităţile Uită-te în jurul tău, rege nou și încă tânăr! Uită-te
prin care se poate realiza idealul nostru, dar n-am măcar regină, iubită din instinct de un popor întreg, care totuși
dreptul de a bănui că sufletul lui se încălzește de el mai puţin abia te cunoaște încă! Uitaţi-vă amândoi, ca suverani și ca
decât oricare din sufletele noastre. În materie de politică părinţi, ca oameni și ca români, cu interes, cu dragoste! Nu
internă însă, desigur că această domnie nu va fi stearpă. știţi câţi oameni sunt pe pământul acesta, cu totul deosebiţi
Ea va vădi hotărâri nebănuite și puteri la care nimeni nu de toţi aceia pe care i-aţi văzut până astăzi în jurul vostru,
se așteaptă. Sinceritate, lipsă de fast sunt însușiri pe care de la miniștrii unui joc de partide, răzimat pe o falsificaţie
noul rege le împarte cu regina cea nouă. El va trebui să fie permanentă, până la oamenii care prin talente de lingușire
însă bine sprijinit în acţiunea lui. Nu de ambiţioșii care și de petrecere au căutat - și unii cred că au izbutit - să
au ceva de așteptat de la dânsul. străbată în intimitatea voastră!
A-l ridica ar fi poate o mai mare Descoperiţi odată și pe acești
greșeală decât a menţine tradiţii oameni de treabă, care ard de
fatale de la o bucată de vreme, dorinţa de a folosi și ei ţării! O
care măcar de la o domnie la alta clipă de hotărâre și ţara întreagă
trebuie schimbate. El va trebui să s-ar simţi întinerită și ar mulţumi
fie sprijinit de devotamente tăcute aceluia ce a făcut minunea de a o
și obscure pe care nimic să nu le curăţi de vechile și grelele ei
condiţioneze decât însuși interesul infirmităţi. Ea singură nu poate
patriei și al viitorului ei. și nu poţi tu singur: împreună aţi
Unui rege, în cea dintâi din fi în stare să săvârșiţi minunea.
zilele cârmuirii sale, i se poate Și fără minuni nu putem trăi,
vorbi altfel decât unui suveran Măria Ta; nu puteam ieri, astăzi
deprins a vedea pe acei care îl și mai puţin!
înconjoară supuși, datori înainte Iar noi, cei care totdeauna
de toate cu ascultare. E încă așa de am așteptat ceva de la asemenea
demult între noi! Și, în această zi, providenţiale prefaceri, care am
de care atârnă așa de mult tot ce trăit numai din nădejdea lor, ne
vom fi, ne îndreptăm cu încredere vom îndeplini datoria, din colţul
către regele Ferdinand pentru a-i nostru de umbră, întrebuinţând
spune cu un glas pe care încercăm toate puterile graiului și scrisului
de a-l face de o potrivă cu glasul, nostru pentru a-ţi crea acea
totdeauna vrednic de respect, mare popularitate, pe care un
al conștiinţei naţionale înseși: suveran trebuie să și-o merite
Majestate, fii și de acum înainte în f iecare zi prin fapte și fără
ocrotitorul celor mici, care numai la de care domnia lui nu este decât
Dumnezeu și la rege își pot ridica Regele Ferdinand şi regina Maria o firmă deasupra căreia, totuși,
alături de Nicolae, Elisabeta, Maria-Mignon şi Ileana
nădejdile! În marginile puterilor contemporanii, ca și urmașii,
constituţionale, care sunt totuși destul de largi în ele însele, aruncă toată răspunderea pentru nenorocirile care ar fi.
consacră zilele pe care ţi le va da Dumnezeu pentru înălţarea Să trăiești Măria Ta! - îţi zice astăzi ţara, care te vrea
lor. Ca ostaș, știi că ei sunt cei mai credincioși, cei mai devotaţi, biruitor pe drumul nădejdilor noastre și făcător de dreptate
cei mai buni; că ei dau pentru ţară ultimul ban și ultima ca domnii cei buni de pe vremuri! Îndrăznesc a tălmăci după
picătură de sânge, fără a cere nimic în schimb pentru dânsele. sufletul mulţimilor acest strigăt: viaţa ta de om s-a închis în
Soţia Majestăţii Tale, regina cea nouă, pe care mila de această dimineaţă, cu toate aplecările și - să zicem! - cu toate
oameni a dus-o la căpătâiul lor, știe că, după silinţe de eroi, slăbiciunile omenești ale ţărânei noastre. Regele s-a născut
ei mor o moarte de sfinţi, găsind în chinurile lor un ultim acum; el nu poate avea scăpări, șovăiri, slăbiciuni. E icoana
zâmbet de recunoștinţă pentru măririle lumii care au știut de bronz a ţării, statornică, neînduplecată în cele bune, în cele
să descopere agonia lor! Cu acești oameni se pot face lucruri rele neiertătoare. A trăi, pentru el, e altceva decât pentru noi,
de care lumea să se uimească, atunci când ei vor vedea sus, care putem căuta odihnă și mângâiere în plăcerile vieţii; a
pe părintele lor în suveranul ţării. A trecut o jumătate de trăi e a munci, a crede, a jertfi, a se jertfi. De aceea îţi putem
veac de la plecarea lui Vodă Cuza și el trăiește încă în toate spune: Să trăiești Măria Ta!18
sufletele; de ce să fie siliţi, săracii de ei, a-și căuta numai Așa cum a demonstrat prin întreaga sa activitate și
lângă morminte mângâierea? după cum o atestă și numeroase mărturii documentare,

document 2018 1 (79) 25

studii/documente
regele Ferdinand I era total diferit ca personalitate,
ca spirit și atitudine, faţă de ceea ce se așteptau
contemporanii săi.
I.G. Duca menţiona în notele sale că: Regele
Ferdinand I era din fire democrat. Nu numai raţionamentul
său limpede îi zicea că omenirea merge spre o democratizare
tot mai desăvârșită, dar și forma inteligenţei lui, deschisă
oricărei idei noi, îndrăgostită de progres și de lumină...
Dacă nu s-ar fi născut rege, cu siguranţă s-ar fi înscris în
rândurile vreunui partid de stânga sau de extremă stângă.
Tendinţele conservatoare îi displăceau prin îngustime și îl
jigneau prin egoismul lor, de aceea n-a fost idee democratică,
n-a fost propunere înaintată pe care regele Ferdinand să n-o
îmbrăţișeze cu sinceră iubire și neprefăcută înflăcărare19.
Stilul său, apropiat, deschis, total deosebit de al
regelui Carol I, a fost remarcat încă din primele zile
ale urcării sale pe tronul României de către pictorul
Costin Petrescu, autorul frescelor de la Ateneul Român
și al celor din Catedrala Întregirii Neamului de la Alba
Iulia, căruia regele Ferdinand I i-a pozat în repetate
rânduri și care fusese și pictorul oficial al regelui Carol
I. Acesta spunea că Ferdinand I nu mai prezintă acea
voinţă personală emanată de sus și căreia totul trebuia să i
se supună. El este mandatarul răspunzător și hotărât al unei
alte voinţe ce de astădată pornea de jos în sus, din clocotul
conștient al unui popor întreg, din sufletul românimii trezită
la viaţă nouă. El e al nostru, dintr-ai noștri. Distanţa dintre
suveran și omul de rând a dispărut. Suveranitatea olimpiană
lasă locul unui sentiment de prietenie spontană. În locul
unui deget ţi se întinde azi o mână întreagă, care zguduie
cu frenezie braţul poftitului, căruia i se prezintă un scaun,
o ţigară, un pahar, o glumă, un râs deschis. El îmbrăţișează
și sărută obrazul lac de sudoare al ostașului de rând, venit
de acolo, din mizeria tranșeelor. L-am văzut de aproape și
pe el; mi-a pozat atât ca prinţ moștenitor cât și ca rege... Se
așeza totdeauna din profil. Din nefericire acest aspect sub
care vedem pururi portretul regelui Ferdinand era impus
de un defect al urechilor, care din faţă s-ar fi evidenţiat în
detrimentul chipului. Totuși, acel viguros profil de medalie,
înfăţișa o siluetă foarte caracteristică prin trei unghiuri
ascuţite formate de proeminenţa frunţii, nasului și bărbiei
și care-i da o atitudine de privire înainte și în sus. Ochiul
său, de un albastru-verzui, ce părea că-și ţintește privirea
asupra unui punct depărtat, lua o expresie accentuată prin
mușchii frontali, totdeauna în contractare. Un nas coroiat –
al familiei – se contura în linii aspre peste mustaţa stufoasă,
sub care se pierdea conturul gurii și care se unea cu barba ce
acoperea o curbă avansată a bărbiei. Totul contribuia să dea
chipului o alură de mișcare bruscă, plină de caracter ostășesc20.
Majoritatea românilor puneau toate nădejdile
și speranţele în noul suveran al ţării, considerat de
fruntașul politic ardelean Vasile Goldiș, încă din
26
octombrie 1914, că va fi scut de apărare a unităţii etnice
și culturale a tuturor românilor. Iar un simplu locuitor
al ţinuturilor transilvănene, Nicolae Avram, cătană în
armata austro-ungară, dar român prin naștere, trăire
și simţire, consemna în carneţelul său, intitulat Jurnal
de front, redactat în toamna anului 1914, că speranţa
românilor din armata austro-ungară de a nu lupta contra
fraţilor din România era politica de neutralitate a acesteia,
pe care sperăm să o urmeze și Ferdinand21.
Atitudinea matură și conștiinţa răspunderii asumate
din primele momente ale preluării tronului au fost
relevate lui I.G. Duca în octombrie 1914: Eu sunt un rege
constituţional, prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei
îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în
mine va găsi ea o piedică în realizarea idealului ei naţional.
Un singur lucru cer însă ţării - și cred că am dreptul să i-l
cer, având în vedere gravitatea unei atari hotărâri - să se
gândească bine înainte de a-și spune ultimul cuvânt, de
a-și trage spada22.
Furtuna conflictului mondial izbucnit în vara
anului 1914 a zguduit Europa din temelii și a favorizat
amplificarea mișcărilor naţionale de pe întregul
continent, lucru remarcat cu atât mai mult în România,
unde populaţia se arăta a fi foarte sensibilă la soarta
fraţilor de peste munţi.
Cu prilejul deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare,
în cuvântul său, regele Ferdinand I a precizat clar și
concis prioritatea domniei sale: Cea dintâi grijă a noastră
a fost ca neamul, în fruntea căruia M-a așezat Pronia
Cerească, să nu piardă prilejul de a-și asigura dreptul de
a trăi netrunchiat și de sine stătător... Regatul pășește, cu
încredere, spre îndeplinirea ursitei sale23.
La o întrunire a Ligii Culturale desfășurată la
15 ianuarie 1915, în sala „Dacia” din București, deputatul
Nicolae Filipescu declara: Când pe tron s-a urcat regele
Ferdinand, Europa era zguduită de cel mai înfricoșător
război din câte sunt pomenite de istorie. E și aceasta o
prorocire de ce va fi domnia de azi. În vremurile furtunoase
în care trăim, nu cerem de la această domnie nici bogăţia
și înflorirea din timpul lui Petru Rareș, nici iscusinţa
diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu. Nu așteptăm
de la regele nostru să dea la lumină pravile înţelepte, ori să
fie ctitor de biserici ca Matei Basarab. Ursita lui e să ne dea
vitejia. Se vede că așa a fost scris să fie și de aceea îi zicem:
ești trimisul lui Dumnezeu ca să împlinești visul unui
neam. Vei fi cel mai mare voievod al ţării împodobindu-te
cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al întreg Ardealului,
al Ţării Românești și al Moldovei și aducând pe deasupra
strălucirea purpurei regale sau, răpus în cel mai suprem
avânt de vitejie al neamului, vei fi totuși sfinţit ca erou
naţional. De nu va fi niciuna, grozav mă tem că nici praf
nu se va alege de ţară și de dinastie. De aceea mărirea ce ţi-o
1 (79) 2018 document

urăm, Sire, este să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori
pe câmpia de la Turda!24.
În acele momente, regele Ferdinand I se afla într-o
postură foarte delicată care, din păcate, nu era cunoscută
decât de câţiva dintre politicienii vremii ce făceau
parte dintre apropiaţii săi. Așa cum remarca și Mircea
Vulcănescu: Sfios, dar însufleţit de o conștiinţă adâncă
a răspunderii sale monarhice, stimulat de personalitatea
puternică și fermecătoare a soţiei sale, regina Maria, noul
rege, Ferdinand I, trebuia să facă faţă, de îndată, unor
împrejurări noi. Vremile păreau că vor cu dinadinsul să
grăbească, cu o generaţie, îndeplinirea unei misiuni pe care
visătorii cei mai îndrăzneţi n-o hărăziseră în gând decât
celui de-al treilea vlăstar al dinastiei. Cu cât trecea timpul,
se vedea că neutralitatea, proclamată în prima clipă a
chibzuielii, nu putea fi definitivă, ci, mai curând sau mai
târziu, România va fi atrasă în răfuiala generală care avea
să hotărască despre noua rânduire a lumii. Ţara civilizaţiei,
prosperităţii și prestigiului european cu sprijinul Germaniei,
simţea că în curând va fi pusă la ispita de a-și răsturna
alianţele, de a-și jertfi prosperitatea și de a-și întrerupe
propășirea, pentru a-și îndeplini, prin grele încercări și
suferinţe, misiunea ei istorică25.
Cu inima frământată și împărţită, noul suveran al
României nu putea să nu privească plin de îngrijorare
la viitorul său și al ţării, care, în mod sigur, avea să fie
puternic influenţat de valurile războiului care ameninţau
să se extindă peste graniţele continentului european.
Mai ales, în împrejurările de atunci, era întrutotul
justificată preocuparea regelui Ferdinand I pentru a
urmări îndeaproape evoluţia și starea de spirit a armatei
noastre, fapt ce reiese și din Înaltul Ordin de Zi dat în
ziua de 1 ianuarie 1915: La începutul Anului Nou gândul
Meu se îndreaptă cu mulţumire către armată. Sunt aproape
25 de ani de când lucrez din tot sufletul pentru dezvoltarea
și îmbunătăţirea puterii armate. În acest pătrar de veac în
care, prin contact aproape zilnic, strânse legături s-au format
între Mine și oștire, am putut urmări cu adâncă satisfacţie
progresele însemnate ale armatei, dovedind prin silinţele
depuse și prin rezultatele dobândite că jertfele ce ţara a
făcut și dragostea cu care întâiul rege o îmbrăţișa nu au fost
zadarnice. În anul ce a trecut, mulţumită concentrărilor mai
lungi, instrucţia, mai cu seamă a regimentelor de rezervă,
a progresat în mod simţitor. Ţara și cu Mine vă privim cu
încredere. Dar aceasta vă impune sfânta datorie de a păstra
neatins renumele câștigat și de a lucra mereu cu abnegaţie
și fără preget, astfel ca în orice împrejurare, ţara să se poată
sprijini pe voi, scutul ei cel tare. Ofiţeri, subofiţeri și soldaţi
vă urez la toţi ani mulţi și fericiţi!26.
Starea de neutralitate adoptată de România limita
foarte mult posibilităţile de mișcare atât ale regelui, cât
și ale oamenilor politici aflaţi la guvernare, fiecare acţiune
document 2018 1 (79)
studii/documente
a lor trebuind să fie foarte bine cumpănită. Aproape
doi ani după urcarea pe tron a regelui Ferdinand I,
România și-a menţinut starea de neutralitate, cu toate
insistenţele și intervenţiile făcute asupra ei de ambele
tabere beligerante.
În momentul urcării pe tron a regelui Ferdinand I,
deja Europa se afla în plin război. Germania, victorioasă
în Belgia și la Charleroi, fusese cu greu oprită la Marna,
fără a i se știrbi autoritatea unei puteri invincibile.
German prin origine, educaţie, cultură și formaţie,
regele Ferdinand I nu și-a lăsat să se manifeste aparent
adevăratele lui sentimente. Doar regina Maria i-a
cunoscut îndeaproape zbuciumul lăuntric: Urmară doi
ani de neutralitate, în timp ce Europa trecea prin foc și sabie.
Zi de zi am trăit acești ani alături de acela în mâinile căruia
ședea soarta ţării sale; i-am trăit și i-am suferit cu el, căci
ei fură o suferinţă. Înfăţișarea lui Ferdinand își luă o nouă
demnitate; dintr-o dată eliberat de autoritatea ce-l apăsa, el
făcu impresia fizică, ca să zicem așa, de o înălţare a trupului
său, de o ţinută mândră și măreaţă a capului său. Viitorul
îi aparţinea, cu toate că pentru moment era despărţit de el
printr-o perdea de flăcări. Anii trecuţi fuseseră închinaţi
răbdării și sacrificiului, dar acum îi stau în faţă lucruri făcute
să înfioare sufletul cel mai tare. Unchiul său, conducătorul
său tiranic și poruncitor, al cărui cel mai neînsemnat cuvânt
era un ordin și care fusese călăuza și stăpânul său, nu mai
era. Dumnezeu l-a luat poporului său în momentul în care
bătrânul domnitor ajunsese la răscrucea drumurilor, ca și
cum a vrut să-l cruţe de chinurile hotărârii ce avea de luat,
hotărâre ce i-ar fi zdrobit toate credinţele de până atunci.
Dar personalitatea regelui Carol I i se întipărise adânc
în urmașul său, pătruns de aceeași credinţă, dar căruia îi
rămăsese lealitatea întreagă. Orice inovaţie de făcut îi cerea
stăruinţe uriașe care necesitau ridicarea unor poveri grele de
tot. Ţara sa privea și aștepta, ca pe urmă să-și dea opinia; în
ochii poporului său el era încă un element necunoscut și nici
nu ar fi putut dintr-o dată să-i câștige încrederea. Opinia
publică, ca și o mare furtunoasă, se agita în preajma lui
și toate glasurile, cele din afară ca și cele dinlăuntru, erau
ameninţătoare. În răstimp, ochii lui Ferdinand căpătau
o expresie de nesfârșită tristeţe, ce creștea din zi în zi și el
trebui să înveţe să suporte critici răutăcioase, îndoieli și mii
de bănuieli. De câte ori nu vedea el în jurnal numele lui
întovărășit de aprecieri rău voitoare sau dispreţuitoare, de
învinuiri nedrepte, când nu erau caricaturi insultătoare
împrăștiate spre marea bucurie a publicului. El suferea totul
în tăcere, dar într-o zi îmi spuse: Eu cred că toţi socotesc că,
dacă sunt rege, eu nu am sensibilitate. Nu e oare curios că
nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt și eu om de
carne și sânge ca toată lumea?... Dar Ferdinand știa să tacă
și hotărârile sale, luate numai cu mari chibzuinţe, nu aveau
în vedere decât binele ţării. De asemenea, el știa să asculte și
27
studii/documente
părerile oamenilor luminaţi și încercaţi, dintre care acelea ale
unui supus devotat unchiului său: Ion Brătianu, politician de
o mare valoare, prudent și înţelept, și mai ales amic propriu
al lui. Momentul în care România trebuia să se arunce în
vălmășag se apropia din ce în ce; iar eu eram de faţă la
îngrozitoarea luptă ce se desfășura în sufletul lui Ferdinand.
Cu toate că cunoștea tot așa de bine ca și predecesorul său
armata germană, în rândurile căreia se luptau fraţii săi,
cu toate legăturile de tradiţie, cu toată educaţia tinereţii, cu
toate amintirile copilăriei care îl legau de ţara contra căreia
se împotrivea soarta sa și care îi umplea sufletul de un chin
ucigător. Și eu mereu citeam în ochii lui o durere prea mare,
ca să poată fi spusă... Spre sfârșit de tot, noi avurăm numai
convorbirea de mai sus, pe care a încheiat-o cu cuvintele: Voi
aveţi să le spuneţi într-o zi cât am suferit27.
Considerăm necesar să remarcăm faptul că și în
aceste momente tensionate, regele Ferdinand I nu a
renunţat la preocupările sale pentru propășirea culturii
și istoriei neamului românesc. Acest fapt reiese cu
pregnanţă și din cuvântarea rostită la 29 mai 1915, cu
prilejul primirii reginei Maria ca membru de onoare al
Academiei Române.
Domnule Președinte,
Scumpi colegi!
A trecut câtva timp de când n-am mai călcat pragul
acestui așezământ de înaltă cultură; am primit deci cu
o adevărată plăcere invitaţia dumneavoastră de a lua
parte la ședinţa de astăzi și de a prezida la distribuirea
premiilor prin care se răsplătesc munca și talentul. Luând
locul de onoare ocupat un lung șir de ani de augustul Meu
predecesor, vă mărturisesc că două sentimente opuse luptă în
Mine. Cu jale mă gândesc la cei a căror trecere într-o lume
mai fericită a lăsat goluri dureroase în rândurile acestei
societăţi de învăţaţi și care, cu inima lor caldă și patriotică,
închinaseră o mare parte a muncii lor Academiei Române,
contribuind astfel cu mult în a-i face un nume de onoare
printre societăţile știinţifice.
Cu cuvinte calde aţi reamintit, domnule președinte, pe
marele Rege care fusese sufletul acestei instituţii culturale
și care, ca Protector mărinimos, participa la lucrările ei cu
graiul și cu pana. Să-mi fie îngăduit, Mie, succesorului lui,
de a-Mi opri pentru o clipă gândul în faţa unui alt fiu al
ţării, care ca om de stat fusese un suflet înţelept și un prieten
credincios al Marelui Rege. În activitatea sa politică el a avut
drept deviză: „Salus rei publicae suprema lex”. În lunga lui
ședere pe pământ el a fost călăuzit de adânca convingere
că adevărata valoare a vieţii stă în munca încordată și că
numai acela care pune cunoștinţele și puterile sale în serviciul
obștesc merită cinstea oamenilor. Pentru dânsul cea mai mare
satisfacţie era de a munci și de a produce cu sufletul înalt,
cu inima curată și cu conștiinţa nepătată. Mie, Regelui său,
să-Mi fie permis să profit de acest prilej pentru a închina
28
aceste cuvinte de recunoștinţă vechiului și credinciosului
prieten, Dimitrie Sturdza, care a fost atât timp secretarul
general al Academiei. Sunt onorat că tălmăcesc prin aceasta și
sentimentele onoraţilor Mei colegi. Dar nu este momentul de
a plânge pe acei care nu mai sunt. Memoria lor, activitatea și
firea lor să ne fie nouă, generaţiei de astăzi și celei de mâine,
un simbol pentru o muncă și o activitate nouă și rodnică.
Cu mare bucurie și plin de nădejde, Mă găsesc astăzi
pentru întâia dată în mijlocul dumneavoastră ca Protector
și Președinte de onoare și vă aduc cu acest prilej mulţumirile
Mele călduroase pentru demnitatea ce Mi-aţi oferit. În
aceste zile de grele griji și uriașă răspundere am simţit o
adâncă mângâiere sufletească aflând că sesiunea anuală de
ăstimp a fost inaugurată prin proclamarea Mea ca Protector
și Președinte de onoare și că, printr-o hotărâre cu totul
gingașă, aţi primit pe Regină, prea iubita Mea soţie, printre
membrii de onoare. Mândră de această nouă demnitate, va
asista astăzi pentru prima oară, de drept, la ședinţa, acestui
învăţat corp, și vă aduce prin Mine, vouă, noilor ei colegi,
adânc simţita sa recunoștinţă. De netăgăduit că, una din
cele mai înalte podoabe ale femeii este cultul frumosului, el
înalţă sufletul și purifică mintea. Blagoslovită este fiinţa
care a primit de la naștere darul de a tălmăci altora uvrajul
frumosului prin pensulă sau prin pană. Poeta pe tronul
ţării, pe care cu fală Academia o numără printre membrii
ei de onoare, Regina Carmen Sylva a călăuzit-o pe nepoată
cu dragostea unei mame pe pantele înflorite ale gândului
poetic și ale frumosului și a îndemnat-o să dea la lumină
ceea ce de mult luase formă în sufletul și mintea soţiei Mele.
Ultimul imbold însă de a picta și cu pana i-a dat-o dragostea
care-i umple inima de frumuseţea scumpei noastre Ţări.
Ea a înţeles farmecul iernii, când giulgiul tainic al zăpezii
acoperă munţii și șesurile noastre, ea s-a înveselit cu natura
întreagă când primăvara îmbracă câmpiile noastre în haina
lor înflorată de mireasă. Apusul de soare al serilor de vară
când scaldă holdele cu razele lui aurii face să vibreze și în
inima ei acorduri calde. Pacea toamnei, când Cel de Sus
revarsă purpura pe frunzele codrului, îi vorbește de dor
împlinit și de liniște sufletească. Mai sunt și cântecele noastre
populare, mai este sufletul sănătos și plin de viaţă ce-l găsim
în poezia și filosofia poporului nostru, care au împins-o să
înlocuiască pensula cu pana și de aceea am salutat cu atâta
plăcere numirea Reginei ca membră de onoare a Academiei.
În anul 1890 când am fost primit în sânul Academiei,
bătrânul Kogălniceanu, atunci președintele ei, Mi-a adresat
următoarele cuvinte: „Noi bătrânii ne ducem, dar salutăm
pe junele Principe ale cărui forţe ne vor întineri în restul
zilelor noastre și vor îmbărbăta la muncă pe cei care rămân
în urma noastră”. Eu unul n-am uitat cuvintele acestui mare
om de stat și de litere și dacă interesul viu și necurmat ce-l
port și-l voi purta mereu acestui institut cu înaltă cultură
poate contribui a vă îndruma la o activitate necontenită și o
1 (79) 2018 document

muncă încordată, aș saluta cu mare mulţumire dacă tinerele
elemente, care înclină forţele lor studiului știinţific cu marii
oameni urmași ai generaţiilor care au pus temelia Academiei
și care au clădit-o până a ajuns lăcașul frumos sub al cărui
acoperiș se întrunesc bărbaţii de știinţă din toate colţurile
unde răsună frumoasa și duioasa limbă românească.
Să lucrăm deci necontenit cu gând curat pentru
dezvoltarea tot mai largă a culturii neamului; să nu
cruţăm nici timp, nici muncă pentru a înălţa cât mai mult
istoria vie, călăuză nepreţuită pentru a ne cunoaște pe noi
înșine; să întronăm, să păstrăm cu sfinţenie și gelozie limba
noastră, să ne învrednicim a-i da în scrierea noastră și în
vorbire chipul cel mai curat; să ne ferim de străinisme în
locul cărora vom găsi în bogata comoară a limbii vorbe
românești. Lucrând astfel nu numai că vom face operă
culturală, dar vom îndeplini și un act de mare patriotism.
Academia are frumoasa menire de a da pilda cea bună
în această privinţă. Dar și știinţa adevărată, știinţa de
care Confucius spunea într-una din maximele lui că nu
cunoaște hotare, știinţa care n-are etate căci trăiește fără
sfârșit, găsi-va sunt sigur și în viitor, ca și până acuma,
limanul ei sfânt sub aripile materne ale Academiei. Una
din cele mai dulci urări pe care o fac este aceea ca instituţia
noastră să propășească mereu și pe câmpul acesta atât de
întins, ajungând astfel un adevărat focar știinţific care
să răspândească razele sale binefăcătoare și mai departe
peste hotarele noastre. Ca fiecare om, ca fiecare popor,
așa și fiecare instituţie trebuie să aibă un ideal înaintea
ochilor și a minţii. Știu bine că idealul, când este vorba
de știinţă, rămâne totdeauna o dorinţă, dar prin muncă
încordată, vom putea totuși ajunge până la un înalt grad de
perfecţiune; și mi se pare că tocmai faptul că noile invenţii
și descoperiri ne deschid noi orizonturi, arătându-ne căi
noi de cercetare, fac ca știinţa să fie atât de atrăgătoare,
împingându-ne mereu înainte, nelăsându-ne să ne oprim
la jumătatea drumului.
Publicaţiile Academiei pe care le urmăresc cu mult și
viu interes și din care un număr important are o valoare
reală, încă sunt cea mai sigură chezășie că ne găsim pe o
cale bună și că bunăvoinţa nu lipsește; totuși eu vă zic
astăzi ca Propertius: „In magnia et vornisse sat est”; căci
cine urmează această maximă a prietenului Ovidiu, se
oprește pe drum și noi nu vrem acest lucru. Deci, mereu
înainte în opera noastră și atuncea rodul muncii nu va
întârzia să se arate într-o lumină strălucitoare. Sprijinul
Meu vă este asigurat.
Încă o dată vă mulţumesc, scumpi colegi, pentru
primirea călduroasă ce ne-aţi făcut, Reginei și Mie, și felicit
din inimă pe noii premiaţi sfătuindu-i să nu se odihnească
pe laurii cuceriţi, ci din contra, să considere meritul câștigat
ca un puternic îndemn pentru o nouă activitate tot mai
rodnică28.
document 2018 1 (79)
studii/documente
În toamna aceluiași an, la 28 noiembrie 1915,
atunci când se împlineau 38 de ani de la capitularea
Plevnei, a avut loc la cazarma Malmaison, în prezenţa
regelui Ferdinand I, depunerea jurământului tuturor
recruţilor aduși în garnizoana București. Cu acest prilej
șeful statului român a rostit următoarea cuvântare:
Dragi recruţi,
Am simţit ca o datorie sfântă de a mă găsi în mijlocul
vostru în ziua în care vă legaţi cu jurământ înaintea lui
Dumnezeu să păstraţi credinţa către Rege și Ţară. Am ales
ziua de azi pentru sărbătorirea aceasta, căci data de 28
noiembrie e înscrisă în cartea de onoare a Armatei Române
cu litere de aur, cu litere nepieritoare. Voi aţi venit din toate
colţurile ţării, cu inima voioasă aţi părăsit casele voastre și
rudele voastre pentru a intra într-o nouă familie - Armata
Română - care, cu braţele deschise și ea părinte a tuturor, v-a
strâns la pieptul său. De azi înainte nu vă mai aparţineţi
vouă, aparţineţi Regelui și Ţării. Prin jurământul ce aţi
depus aţi încheiat o legătură strânsă între Mine și între
voi. Frumoasă este menirea la care este chemat ostașul, el
trebuie să fie scutul Ţării, să apere Ţara, căminul său și pe
ai săi, cu credinţă și chiar cu sângele lui. Este dar o cinste
de a purta haina soldăţească, dar onoarea aceasta cere ca
soldatul să cinstească haina ce o poartă în orice moment, nu
numai atunci când ochiul superiorului îl privește, ci mai
ales când știe că nu este văzut. Am nădejde că voi veţi ști în
orice moment să fiţi adevăraţi ostași români care poartă în
inima lor simţământul de onoare și iubire către Ţară, către
Rege și către Drapelul înaintea căruia aţi jurat. Multe din
Drapelele de faţă au condus pe părinţii voștri la izbândă,
la glorie și, dacă acum 38 de ani am putut birui, este pentru
că ostașul de atunci era bine pătruns de datoria lui. Sunteţi
acum la începutul instrucţiei voastre. Multe lucruri poate vă
vor părea grele, dar cu inima sus și cu gândul la Dumnezeu
veţi trece deasupra greutăţilor în instruire. Noi, toţi șefii
voștri, vă privim cu dragoste și puteţi fi asiguraţi că vă vom
conduce și cu dragoste și cu încredere. Cu nădejde privesc la
voi și dacă va veni o zi când vi se vor cere jertfe mari și sfinte,
sunt sigur, dragii mei recruţi, că fiecare din voi își va face
datoria și că nu se va zice de niciunul din voi că nu a fost
erou. Acum, duceţi-vă înapoi la cazarmă și cu inima voioasă
să vă faceţi datoria și atunci puteţi fi siguri de mulţumirea
șefilor și a Regelui vostru29.
Importanţa misiunii sale deosebite, simţul profund
al datoriei faţă de poporul care i-a încredinţat destinele
sale și un adevărat program de viaţă și activitate pentru
regele Ferdinand I le găsim reliefate în cuvântarea rostită
de monarhul român la 3 februarie 1916, cu prilejul
aniversării nașterii principelui Carol: Iubite Carol, este
astăzi întâia aniversare ce sărbătorești ca moștenitor al
Tronului, căci anul trecut prea era proaspătă ţărâna ce
acoperea rămășiţele pământești ale iubitului nostru unchi
29
studii/documente
pentru a putea petrece cu veselie ziua când ai ajuns la
majorat. Prea regretatul tău unchi aștepta ziua aceasta
cu nerăbdare și cu inima lui părintească el a vrut să te
întâmpine la începerea vieţii tale de bărbat cu inima plină
de dragoste și sfaturi ce erau să-ţi fie neîncetat o călăuză.
Pentru tine sunt larg deschise porţile unui viitor plin de
nădejde și să sperăm și de izbândă. Totuși, timpuri grele de
furtună au însoţit ajungerea ta la vârsta de azi și în inima
ta caldă pentru Ţară, acest an a lăsat impresii; stă înaintea
ochilor tăi măreaţa figură a Regelui Carol, care te-a iubit ca
pe un fiu, și pilda de abnegaţie ce ne-a lăsat ca o moștenire
sfântă; și dacă urmezi maxima lui „Nimic pentru tine, totul
pentru Ţară” și deviza Casei noastre: „Nihil sine Deo”, nu
vei putea păși greșit. Cu cât cineva este mai sus pus cu atât
mai mult trebuie să caute a merita mărirea la care soarta l-a
chemat, numai aici este [indescifrabil] care-și îndeplinește
credincios datoriile, și de la un prinţ care stă aproape de Tron
se cere mai mult decât de la alţii. Nu pot deci să te sfătuiesc
[indescifrabil] să-ţi îndeplinești cu sfinţenie datoriile tale
către Dumnezeu, către Ţară și către tine însuţi. Sfera ta de
acţiune este încă restrânsă, ca toţi vlăstarii din Casa noastră
ai intrat în nobila carieră a armelor, ea este o vioară pentru
tine cu care tu trebuie să cânţi pentru camarazii tăi. Și Eu
iubesc meseria ta, precum iubesc și Eu pe ostașul Nostru și
armata. În mijlocul oștirii am crescut și am trăit cele mai bune
zile ale vieţii Mele, îi cunosc nepreţuita valoare, ea este scutul
și nădejdea Ţării și știu că pe dânsa ne putem bizui în orice
moment. Dar din ce în ce se va lărgi câmpul tău de activitate,
până ce la urmă vei fi chemat și tu odată ca să conduci o ţară
întreagă. Cu cât un moștenitor al tronului se pregătește mai
din vreme pentru această chemare, cu atât îi va fi sarcina
mai ușoară când momentul va veni. Nu uita niciodată că
un rege trebuie să fie întâiul servitor al Statului și de aceea
Poporul poate cere ca el să fie pildă în îndeplinirea datoriilor
sale; gândește-te că un exemplu rău dat de el poate să ducă un
stat la pieire. În mai toate statele moderne Constituţia a creat
suveranului o poziţie excepţională; el nu este responsabil cu
actele de guvernământ, are însă pentru actele sale o răspundere
morală foarte grea faţă de Dumnezeu, faţă de sine și faţă de
Ţară și de Istorie. Un suveran are datorii foarte mari către
Poporul care i-a încredinţat destinele sale, dar puterea lui
este îngrădită și nimeni nu trebuie să observe cu mai multă
sfinţenie Constituţia și Legile, lucrând cu încredere și în acord
cu sfetnicii săi. Nu uita că ei au o sarcină grea, că asupra lor
cade răspunderea actelor suveranului. Mereu de strajă, un
suveran trebuie să vegheze cu gelozie ca prestigiul Ţării să
fie păstrat sus și neștirbit; însă el nu se poate lipsi de sfaturile
consilierilor tronului, căci ei sunt organul de urmărire a
părerilor, a le împărtăși și a se identifica cu ele este una din
cele mai înalte datorii ale unui suveran.
Tu, iubite Carol, vei avea poate o sarcină mai ușoară
decât a acelora care au muncit și murit înaintea ta și a căror
30
inimă a bătut și bate așa de tare pentru neamul românesc.
Ești iubit de popor, păstrează dragostea ce-ţi poartă, dar în
toate acţiunile tale nu uita niciodată că mai lesne se pierde
decât se câștigă iubirea și încrederea unui popor30.
Momentul adoptării unei decizii ferme se apropia
tot mai mult. După cum este bine cunoscut, în vara
anului 1916, presiunile Antantei asupra României
s-au intensificat. În cursul lunii iunie, generalul M.V.
Alekseev, șeful Marelui Stat Major al armatei ruse, și
generalul Joseph Joffre, comandantul-șef al armatelor
franceze, au cerut imperativ intrarea României în
război acum ori niciodată. O decizie concretă în această
privinţă nu putea fi luată peste noapte. După cum este
bine cunoscut, hotărârea de a intra în acţiune alături de
puterile Antantei a fost adoptată după multă chibzuinţă
și purtarea unor tratative îndelungate, analizându-se
toate implicaţiile acesteia asupra viitorului ţării.
Zbuciumul sufletesc al suveranului României atinsese
atunci faza maximă, fapt remarcat și în însemnările
reginei Maria: Știam cât suferea regele, cât îi era inima de
sfâșiată, de chinuită de îndoieli și de păreri de rău. Istovit
de lupta sufletească ce-o îndura, nu prea avea somn, așadar
când se sfârșea munca zilei, îl luam cu mine la plimbare. Îi
plăcea să-și conducă singur automobilul și eu stam lângă el
aproape în tăcere. Ceea ce-i trebuia era neîncetata apropiere
a unei fiinţe care îi cunoștea suferinţa, care nu încerca să
vorbească despre ea, dar care totuși era acolo dacă îi venea
lui poftă să discute întâmplările viitoare... Îi plăceau aceste
plimbări pe înserate. Un imbold lăuntric ne îndemna să
regăsim și să revedem toate locurile care ne fuseseră dragi
în tinereţe. Viitorul se arăta în faţa noastră ca un portal de
flăcări prin care trebuia să trecem; dincolo de el se întindea
necunoscutul. Până în acea zi, ţara era încă a noastră, așa
cum o cunoscusem și aveam nevoie s-o simţim, s-o pipăim,
ca să zic așa, s-o cuprindem încă o dată, înainte să se ivească
marile schimbări31.
Preocupat de evoluţia evenimentelor pe fronturile
europene și cu gândul la hotărârea decisivă, regele
Ferdinand I a sprijinit creșterea numărului de licee și
școli militare necesare pentru pregătirea viitoarelor
cadre militare. Astfel, în vara anului 1916, pe lângă
liceele militare de la Iași și Mănăstirea Dealu, a fost
transformat și Gimnaziul fiilor de militari de la Craiova
în Liceul Militar „Dimitrie Sturdza”, creându-se și mai
multe școli pregătitoare de ofiţeri, care au funcţionat în
perioada anilor 1916-1919 pentru asigurarea cadrelor
de comandă solicitate de cerinţele de război.
Ca urmare a tratativelor îndelungate la 4/17 august
1916 au fost semnate, la București, Tratatul politic
și Convenţia militară cu Antanta, care prevedeau
garantarea de către puterile Antantei (Franţa, Anglia,
Rusia și Italia) a integrităţii teritoriale a României,
1 (79) 2018 document

precum și dreptul ţării noastre de a anexa teritoriile
locuite de populaţia majoritar românească aflate în acel
moment sub dominaţia austro-ungară (Transilvania și
Bucovina). Aliaţii se obligau să înceapă, la 7/20 august
1916, o puternică ofensivă militară la Salonic, iar
România, la opt zile de la începerea acestei ofensive, să
declare război Austro-Ungariei și să acţioneze deosebit
de energic pe frontul respectiv. Puterile garante se
angajau să asigure României muniţiile și materialele de
război necesare în limita a cel puţin 300 de tone pe zi,
tranzitate prin Rusia, pe linia Arhanghelsk - Kiev - Iași.
La 13/26 august 1916, regele Ferdinand I a avut
o întrevedere cu liderul Partidului Conservator, Titu
Maiorescu, căruia i-a declarat: trebuie să vă spun că sunt
hotărât să merg cu Antanta. S-au dat în mine lupte teribile,
dar acum sunt pregătit și deplin hotărât... După lupte teribile
care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei32.
Decizia de intrare a României în război a fost luată
în cadrul Consiliului de Coroană, convocat la Palatul
Cotroceni, în ziua de 14/27 august 1916. La acest Consiliu
au participat membrii guvernului: Ionel I.C. Brătianu,
Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu,
V.G. Morţun, Al. Radovici, Vintilă Brătianu, I.G. Duca,
dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, președintele
Adunării Deputaţilor - M. Pherekyde, vicepreședintele
Senatului - C. F. Robescu și marile personalităţi politice
ale vremii, între care amintim pe Take Ionescu, Nicolae
Filipescu, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru
Marghiloman ș.a.
După cum menţionează Take Ionescu în jurnalul
său: Regele s-a așezat în mijlocul mesei, având în faţă pe
Ion I.C. Brătianu. La dreapta regelui, prinţul Carol; el
era vizibil emoţionat și căuta cu tot dinadinsul să învingă
rezistenţa la care se aștepta din partea lui Carp, Maiorescu,
Marghiloman. În acest cadru solemn, fără a se mai insista pe
diverse proceduri protocolare, Ferdinand I, având conștiinţa
imensei răspunderi ce apăsa pe umerii săi, i-a informat pe
participanţii la Consiliul de Coroană: „Am convocat aici pe
mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul.
Văd situaţia în așa fel, încât nu mai putem rămâne în
neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este
exclusă. Guvernul Meu, care crede și el că a venit momentul
să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul din
guvernele beligerante”33.
Indiferent de opiniile lor politice, toţi participanţii la
acest Consiliu de Coroană au remarcat că, prin această
atitudine hotărâtă în favoarea intereselor naţionale,
regele Ferdinand I a deschis larg poarta istoriei și a
sculptat cu litere de aur domnia sa în coloana infinitului
a neamului românesc.
Acest fapt reiese și din discursul șefului guvernului
român, Ionel I.C. Brătianu, rostit cu acest prilej: Într-o
document 2018 1 (79)
studii/documente
vâltoare ca aceea a actualului război, în care harta lumii se
preface, o ţară ca a noastră, o ţară cu aspiraţii naţionale,
nu poate să rămână neutră până la capăt, fără să-și
compromită definitiv tot viitorul. Pe de altă parte, având
drept ideal unitatea naţională, suntem datori să urmărim
realizarea lui... Iată de ce nu putem să mergem decât alături
de aliaţi și în contra Puterilor Centrale... De aceea, chiar
de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că cele mai mari puteri
ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre
naţionale și au sfinţit printr-un act solemn hotarele etnice
ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face
un pas înainte mai mare și mai însemnat decât oricând...
Mihai Viteazul poate nici nu avea conștiinţa ideii mari
ce reprezenta și el rămas totuși simbolul ei. Așa va fi și
cu regele Ferdinand, oricare ar f i soarta războiului...
Nu vă uitaţi, deci, Sire, la rezultatele imediate, priviţi
îndatoririle de azi în perspectiva cea mare a menirii acestui
neam și a viitorului său, și mergeţi cu hotărâre înainte pe
calea pe care v-o arată conștiinţa naţională. Majestatea
Voastră va înscrie în istoria românismului o pagină de
glorie nepieritoare34.
Dezbaterile pro și contra au fost deosebit de
aprinse. Unul dintre cei mai vehemenţi opozanţi faţă
de atitudinea manifestată de regele Ferdinand I, în
acel moment, a fost bătrânul conservator Petre P.
Carp, care declarase de mai multe ori că el nu este un
filogerman, dar este consecvent antiruși. În intervenţia
sa el a afirmat: Sunt contra politicii pe care o inaugurează
în momentul de faţă Majestatea Sa. A merge cu Rusia este
a izbi în interesele ţării și continuitatea dinastiei... Rusia,
victorioasă, va căuta înainte de toate să pună stăpânire pe
strâmtori35, amintindu-i apoi suveranului nostru faptul
că este un Hohenzollern și că trebuie să ţină cont de
interesele acestei familii.
Atunci, regele Ferdinand I a replicat ferm: Domnule
Carp, știu foarte bine că sunt un Hohenzollern, nu era
nevoie să mi-o amintești dumneata. Dacă interesele patriei
de origine ar corespunde cu cele ale României n-aș ezita
să adopt opiniile dumneavoastră; această soluţie ar fi fost
cea mai ușoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în
conștiinţa mea, am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele
României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei și,
în consecinţă, cu cele ale Germaniei. A trebuit să-i impun
inimii mele tăcerea; asta n-a fost ușor; cu sufletul torturat am
luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român,
ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar cu convingerea că
decizia din aceste zile este singura care concordă cu destinul
ţării mele, România36.
Atunci, Petre P. Carp a insistat pentru o alianţă
cu tabăra Puterilor Centrale, afirmând, în finalul
intervenţiei sale: Sire, am trei fii, îi voi trimite pe toţi
trei pe front, totuși doresc înfrângerea armatelor române,
31
studii/documente
căci prefer România învinsă alături de Germania decât
victorioasă alături de Rusia.
La aceste cuvinte, regele a tresărit, roșu la faţă, dar
foarte stăpân pe el, și a răspuns fără echivoc: Domnule
Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele
d-voastră cuvinte. Ele nu pot fi exprimarea adevăratelor
d-voastră simţăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul
discuţiei, într-un moment de necugetată mânie... Aţi greșit,
domnule Carp, când aţi vorbit de interesul Dinastiei. Nu
cunosc decât interesele Ţării. În conștiinţa mea aceste două
interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas
grav, e fiindcă după o matură chibzuinţă am ajuns la
convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu
adevăratele aspiraţii și a căror răspundere o port în ceasul de
faţă. Dinastia va urma soarta Ţării, învingătoare cu ea sau
învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știţi, domnule
Carp, că Dinastia mea este română... Românii n-au adus
aici pe unchiul meu, pe regele Carol I, ca să întemeieze o
dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională
și revendic pentru Casa mea cinstea de fi îndeplinit în
întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o37.
Totuși, Petre P. Carp, a cărui atitudine filogermană era
bine cunoscută, i-a reproșat regelui Ferdinand hotărârea
adoptată: Majestate, un Hohenzollern nu a fost niciodată
învins!, la care suveranul României a răspuns: Te înșeli,
domnule Carp, eu am învins deja pe unul.
Aceasta a fost clipa astrală a regelui Ferdinand I,
când, trecând peste legăturile de familie și amintirile
tinereţii, el s-a contopit întrutotul cu interesele neamului
românesc, hotărând intrarea ţării în război și afirmând,
în finalul ședinţei: Întrunirea noastră este istorică și plină
de răspunderi pentru toţi. În hotărârea ce iau sunt călăuzit
numai de sentimentul poporului român și de o întreagă
convingere că Dumnezeu va fi cu noi; am încredere în iubirea
de neam a acestei ţări38.
Consecinţele acestei decizii, îndelung cumpănite, și
frământările profunde prin care a trecut suveranul român
au fost reliefate de Constantin Kiriţescu: Nu i-a fost ușor
regelui Ferdinand, urcându-se pe tronul gloriosului său
unchi, să ia hotărârea cea mare. N-a fost o victorie ușoară
cea pe care a repurtat-o, învingând pe Hohenzollern-ul
dintr-însul. Căci ea însemna, la acest descendent al unei
străvechi și ilustre familii, la acest vlăstar crescut în mediul
naţional german și în respectul hieratic al tradiţiilor, o
completă dezrădăcinare. Era ruperea tuturor legăturilor de
familie, de prietenii, de întregul trecut, de toate tradiţiile și
afecţiunile, de vechii camarazi, de casa părintească, de ţara în
care văzuse lumina, atât el, cât și întregul șir al generaţiilor
de străbuni ce rămăseseră acolo, încremeniţi în cadrele aurite
și în armurile grele din castelul de la Sigmaringen39.
Odată intrarea în război hotărâtă, a fost decretată
mobilizarea generală, regele Ferdinand I a luat comanda
32
supremă a armatei și, la 15/28 august 1916, a fost dată
următoarea proclamaţie către armată:
OSTAȘI!
V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste
hotarele unde fraţii voștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu
inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai
Viteazul și Ștefan cel Mare, ale căror rămășiţe zac în
pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţe ca
vrednici urmași ai ostașilor care au învins la Războieni, la
Călugăreni și la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni
cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăţie
să îi îndurăm însă greutăţile și cu ajutorul lui Dumnezeu
izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă deci demni de gloria
strămoșească. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă
va binecuvânta și vă va slăvi40.
Cu acest prilej a fost dată publicităţii și Proclamaţia
pentru intrarea în război către poporul român redactată
chiar de către regele Ferdinand I:
ROMÂNI!
Războiul care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele
noastre a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei
și a invederat că pentru viitor numai pe temeiul naţional
se poate asigura viaţa pașnică a popoarelor. Pentru neamul
nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiinţa
naţională, ziua unirii lui. După vremuri îndelungate de
nenorociri și de grele încercări, înaintașii noștri au reușit să
întemeieze Statul Român prin unirea Principatelor, prin
Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru
renașterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim
opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul
a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea Românilor de pe cele
două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă azi să scăpăm de
sub stăpânirea străină pe fraţii noștri de peste munţi și din
plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul
lui de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa
de a le reda dreptul ca într-o Românie întregită și liberă,
de la Tisa până la Mare să propășească în pace, potrivit
destinelor și aspiraţiunilor gintei noastre.
ROMÂNI!
Însufleţiţi de datoria sfântă ce vi se impune, hotărâţi
să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen
război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor
care are credinţă nemăsurată în menirea lui. Ne vor răsplăti
roadele glorioase ale izbânzii.
Cu Dumnezeu înainte!41
În aceeași zi, la ora 14, a fost dat publicităţii decretul
de mobilizare generală, iar la ora 20.45, ambasadorul
României la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat
„Declaraţia de război” a României faţă de Austro-
Ungaria, în care se preciza că prevederile tratatului
de alianţă, semnat în 1883, au devenit nule din cauza
acţiunilor agresive din vara anului 1914, atitudinii
1 (79) 2018 document

dușmănoase faţă de România și pentru că: În cursul unei
perioade de mai bine de 30 de ani, românii din monarhie
nu numai că n-au văzut niciodată introdusă vreo reformă
de natură a le da măcar o speranţă de satisfacţie, dar, din
contră, au fost trataţi ca rasă inferioară și condamnaţi
să sufere apăsarea unui element străin, care nu constituie
decât o minoritate în mijlocul naţionalităţilor deosebite din
care se compune statul austro-ungar... Războiul la care ia
parte aproape întreaga Europă, dezvoltarea naţională și
însăși existenţa statelor; România, mânată de dorinţa de a
contribui la grăbirea sfârșitului conflictului și sub imperiul
necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă se vede silită
de a intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea
unităţii sale naţionale42.
După decretarea mobilizării generale, regele Ferdinand I
a preluat comanda supremă a armatei române și ostașii
noștri au primit ordinul de a trece Carpaţii pentru a-și
elibera fraţii de peste munţi aflaţi sub ocupaţia Imperiului
Austro-Ungar. Chiar în acea noapte (14/27 august-
15/28 august 1916), primele unităţi ale armatei române
au trecut, prin 18 puncte dinainte stabilite, crestele
munţilor Carpaţi, începând lupta de eliberare a fraţilor
din Transilvania.
În Pastorala adresată preoţilor din eparhia sa,
mitropolitul Pimen al Moldovei și Sucevei susţinea decizia
adoptată de conducătorii ţării apreciind că: M.S. Regele
Ferdinand I, la un loc cu fruntașii ţării, după multă gândire
și matură chibzuinţă, a hotărât mobilizarea oștirii și pornirea
la război, subliniind mai departe că nouă, celor de azi, ne e
dat să întregim opera înaintașilor noștri, închegând pentru
vecie ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pentru o clipă, unirea
românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor43.
Această decizie a Consiliului de Coroană a avut
implicaţii deosebite nu numai asupra ţării, dar și asupra
regelui Ferdinand I, care a suportat, chiar din punct de
vedere personal, o serie de repercusiuni dureroase. Astfel,
împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, în calitatea sa
de cap al familiei de Hohenzollern, i-a retras dreptul de
a purta ordinul Casei de Hohenzollern, precum și toate
gradele și distincţiile acordate de Imperiul German. Șeful
Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm,
fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe
suveranul român și i-a anulat toate drepturile pe care le
avea ca membru al acestei case princiare. Mai mult de
atât, deasupra castelului familiei de la Sigmaringen a fost
arborat drapelul de doliu, simbolizând ștergerea regelui
României din arhondologia familiei de Hohenzollern-
Sigmaringen.
Generalul adjutant Petre Anghelescu, care s-a
întâmplat să fie în apropierea regelui Ferdinand în acele
momente, își amintea: [...] la Scroviștea – unde era instalat
Cartierul General în prima parte a campaniei – și-a potolit
document 2018 1 (79)
studii/documente
zbuciumul sufletesc, care îl chinuia când a primit știrea
că a fost șters dintre membrii familiei de Hohenzollern-
Sigmaringen, schiţând și desenând apoi în cele mai mici
detalii crucea albastră a Ordinului „Mihai Viteazul”44.
Generalul Radu Rosetti a remarcat frământările
sufletești și stăpânirea de sine de care a dat dovadă în
acele momente grele pentru suveranul român: Cât a
costat pe regele Ferdinand această hotărâre care-l tăia de
familia sa, de legăturile cu familia sa, de toate ideile în care
fusese crescut afară de aceea a îndeplinirii datoriei, a spus-o
el însuși lui Robert de Flers: „Am câștigat izbânda cea mai
grea, m-am învins pe mine însumi”. Dar ceea ce n-a spus
atunci regele Ferdinand a fost cât a suferit ca om. Și, totuși,
nu a disperat niciodată și pot afirma cu atât mai tare cu cât,
într-unele din cele mai întunecoase luni ale marelui război,
în toată toamna anului 1916, mă aflam la Marele Cartier
General și vedeam pe rege de două ori pe zi, la raportul de
dimineaţă și la cel de seară și uneori și de mai multe ori.
O dată nu l-am auzit ocupându-se de altceva decât de
cele necesare operaţiilor, o dată nu a arătat că se gândește
la persoana sa, o dată nu a arătat o părere de rău pentru
hotărârea luată. Bârfit și înjurat de ziarele inamice, făcut,
chiar de unii dintr-ai noștri, răspunzător de nenorocirile
ce se abătuseră asupra ţării, pierzându-și chiar un copil,
a primit toate loviturile cu creștinească resemnare și tărie.
Căci regele Ferdinand era adânc credincios și creștinismul
său curat și convingerea căpătată din studiul trecutului și
din cunoașterea aspiraţiilor noastre, că viitorul neamului
cerea să se facă ceea ce se făcuse, îi dădură tăria să primească
loviturile în faţă, cu un stoicism de care marele public poate
că nici azi nu-și dă seama45.
Deși prognozată de serviciile de informaţii străine,
declaraţia de război a României adresată Austro-
Ungariei a surprins autorităţile militare conducătoare ale
Puterilor Centrale, după cum afirma generalul Gramon:
în Germania se credea că e imposibil ca un Hohenzollern să
atace pe un alt Hohenzollern. Asupra împăratului Wilhelm
această știre căzu ca un trăsnet.
Informaţia este confirmată și de alte surse
documentare. Prinţesa Blūcher, în însemnările sale,
publicate la Londra, în anul 1920, scria: Cineva, care
se întâmplase a f i la majestatea sa în momentul când
România a declarat război și, de asemenea, când știrea
despre declaraţia de război americană a fost cunoscută, ne-a
asigurat că [sic!] cu ocazia celei dintâi, Kaizerul a venit
în odaie agitat, alb precum coala de hârtie, cu genunchii
tremurând și a zis:„Totul e pierdut, aș face mai bine dacă
aș abdica imediat”, pe când, cu ocazia celei de-a doua, el
și cei din jurul său erau veseli și ziceau că „nu face nimic,
deoarece America nu ar putea face faţă submarinelor”46.
Proclamaţia către ţară și Ordinul de Zi către armată din
14 august 1916 exprimau încrederea regelui Ferdinand I în
33
studii/documente
schimbarea din temelii a situaţiei României și în dreptul
românilor, după atâtea veacuri de jertfă și durere, de a
se reuni în aceeași ţară. Începutul glorios al campaniei
și primirea făcută ostașilor noștri de către populaţia
orașelor și satelor din Transilvania au relevat necesitatea
imperioasă a înfăptuirii acestei voinţe naţionale.
În ziarul „Universul” din 7 septembrie 1916 se
consemna pe prima pagină: La chemarea zguduitoare a
regelui Ferdinand, dorobanţii noștri, într-un formidabil
avânt, au făcut, dintr-un lanţ blestemat de uriașe pietre de
hotar, podoaba cea mai splendidă a ţării noastre, Carpaţii nu
mai sunt! Iar la 10 septembrie 1916, același ziar reamintea
cititorilor săi că: Astăzi, 10 septembrie, se împlinesc
233 ani de când strălucitul voievod al Ţării Românești,
Șerban Cantacuzino, a pus la poarta Vienei o cruce... Cu
ajutorul lui Dumnezeu va pune regele Ferdinand I o cruce
Budapestei.
Formula comandamentului româno-rus a fost
rezolvată printr-o înţelegere personală între regele
Ferdinand I și ţarul Nicolae al II-lea, respectiv suveranul
român deţinea comanda supremă exercitând comanda
trupelor române prin Marele Cartier General, condus
de generalul Constantin Prezan, și asupra celor ruse prin
intermediul generalului Vladimir Victorovici Zaharov,
comandant al Armatei ruse de Dunăre și, din decembrie
1916 până în mai 1917, locţiitorul augustului comandant
al Frontului român, respectiv regele Ferdinand I. Această
înţelegere menţinea autoritatea românească asupra
trupelor noastre, nu a permis tentativele de integrare a
unităţilor române în masa armatei rusești și le-a ferit de
influenţa revoluţiei bolșevice.
Impresionat de entuziasmul în care s-a efectuat
mobilizarea și de primele acţiuni ofensive ale armatei
române, Nicolae Iorga consemna în articolul Ceasul: A
sosit un ceas pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru
care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru
care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit
ceasul în care cerem și noi lumii, cinstit, cu arma în mână,
cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite au
de atâta vreme fără a fi vărsat o picătură de sânge pentru
aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da
nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre. În miez de noapte
au sunat iarăși clopotele, sfintele clopote care simt toate
durerile și bucuriile noastre și care acuma s-au înfiorat de
cea mai mare speranţă pe care am avut-o și la care, cu orice
preţ, ţinem. Și sute de mii de oameni s-au trezit fără teamă
și fără zburdăciune, liniștit și sigur, și în inimile lor a fost
un singur răspuns: știm! Da, o știam demult. Ceas de ceas
trecea, urzindu-se pânză de înţelepciune pentru a pregăti
și apăra vitejia gata de luptă. Certurile de deasupra nu
pătrundeau în adânc. Acolo fiecare zi anunţa o altă zi și
34
mai grea și nimeni nu cârtea împotriva greutăţilor care se
adunau. Ce nu poate răbda omul pentru o așteptare așa de
sfântă? Știau toţi, se dezlipeau toţi de legăturile de aici, se
făceau liberi și sprinteni și viteji pentru marea și strălucita
încercare. Ea a venit. Pare că s-a făcut în aerul acestei ţări o
liniște mare. Un sfânt potir de sânge și de lacrimi s-a ridicat
pentru binecuvântarea cea mai scumpă. Plaiurile ardelene
au băut răscumpărarea robiei. Odihniţi-vă viteji, în brazda
lacomă de mult de acest sânge care plătește birul nenorocirilor
seculare! Ţărani, ostași, dormiţi în pământul care aștepta
moaștele voastre, ale răbdătorilor și voinicilor, ca să fie iarăși
al nostru! Niciodată nu se va uita fapta voastră, biruinţa
voastră prin moarte. Voievozii cei mai vechi, dezrobitorii
mucenici din zilele bătrâne, cheamă la sine din negura
trecutului umbrele voastre care abia au părăsit carnea lor
chinuită de dușmani. Veșnică pomenire vouă, marilor și
fericiţilor! Iar toţi acei care au rămas în vechea ţară îngustă
nu pot avea decât un singur rost: munca și o singură lozincă:
unirea. Dumnezeu va ajuta silinţele unui neam întreg care
pentru un drept așa de firesc nu cruţă nimic din tot ce a putut
agonisi, din tot ce cuprinde în puterile sale!47
Este demn de menţionat faptul că și în aceste
condiţii, când era împovărat de grijile războiului,
monarhul român, iubitor de cultură, nu a uitat de
valorosul patrimoniu cultural pe care îl văzuse la Muzeul
covăsnean din Vâlcele și l-a trimis pe Alexandru Tzigara-
Samurcaș cu împuternicirea de a instala o gardă militară
care să păzească și să ocrotească frumoasele colecţii
care începuseră a fi descompletate de „autorităţile”
în retragere. Această atitudine a determinat, ulterior,
guvernul ungar să trimită, suveranului român, o scrisoare
de mulţumire prin care era exprimată recunoștinţa
pentru salvarea patrimoniului acestei instituţii prin
intermediul înaltei protecţii regale. Astăzi, scrisoarea
respectivă se află în arhiva Muzeului Judeţean de Istorie
din orașul Sfântu Gheorghe.
După aproape două săptămâni de ofensivă încununată
de succes, la 24 august/6 septembrie 1916, regele
Ferdinand I a fost nevoit să ordone oprirea înaintării
armatei noastre pe frontul transilvan. După o scurtă
campanie victorioasă, în cadrul căreia a fost eliberată
aproape o treime din teritoriul Transilvaniei, Marele
Cartier General român a fost obligat să ordone încetarea
ofensivei și trecerea la apărare, din cauza incapacităţii
Aliaţilor de a-și respecta angajamentele asumate prin
Convenţia militară din august 1916, dar și din cauza
erorilor și slăbiciunilor proprii. România, care avea
cel mai lung front din Europa (circa 1.500 km), s-a
văzut atacată aproape din toate părţile de forţe inamice
importante, peste 50 de divizii, multe dintre acestea
fiind aduse de pe frontul de la Verdun. Dezastrul de la
1 (79) 2018 document

Turtucaia determinat de acţiunea comună a trupelor
bulgare, turcești și germane, aflate sub comanda
mareșalului von Mackensen, lipsa de intervenţie a
trupelor rusești din Dobrogea și pasivitatea Corpului
Expediţionar francez de la Salonic au impus oprirea
acţiunii ofensive în Transilvania și deplasarea de trupe
românești pentru apărarea Frontului de Sud.
Prim-ministrul francez și deţinător al portofoliului de
ministru de război, Aristide Briand, avea să recunoască
într-o cuvântare susţinută în Camera franceză după
război, în anul 1921: În timpul războiului d-l Tardieu
mi-a reproșat energic că am hotărât intrarea României
în război alături de noi. Mi-a reproșat cu ardoare că am
impus menţinerea expediţiei de la Salonic. Pentru ce? Pentru
că rezultatele nu erau imediate – ceea ce n-a împiedecat
mai târziu beneficiul acestor operaţii. Din memoriile lui
Ludendorff și din constatările Marelui Stat Major Aliat
reiese că Germania și aliaţii ei au fost nevoiţi să mobilizeze
încă 58 de divizii pe Frontul Oriental, din cauza intrării
României în acţiune. Victoria de la Mărășești, unde s-au
consumat peste 30 de divizii germano-austro-ungaro-
bulgaro-turce, a salvat Frontul Oriental în 1917, până la
venirea iernii, căci prin ocuparea Moldovei și a Basarabiei
s-ar fi prăbușit mult mai devreme armata rusă, înainte
ca Anglia să fi ajuns la maximum efortului său militar și
America să-și fi transportat în Franţa trupele sale, imense
cantităţi de alimente și muniţii, care au hotărât victoria pe
Frontul Occidental48.
Chiar și în aceste zile grele, Ferdinand și-a păstrat
încrederea în armata română și în dreptatea cauzei
pentru care aceasta lupta, așa cum reiese și din Ordinul
de zi către armată din 7 octombrie 1916:
OSTAȘI!
După șapte săptămâni de război, cât timp aţi ţinut
piept vrăjmașului cu bărbăţie, astăzi se încinge lupta
aprigă la graniţa ţării contra armatelor inamice, care vor
să ne cotropească. În aceste momente simt o datorie să vă
amintesc că pământul sfânt al ţării noastre a fost apărat
totdeauna cu cinste și vitejie de Marii Noștri Voievozi
și stropit cu sângele strămoșilor noștri care au biruit pe
năvălitori. Aștept de la toate gradele, ca și acum, să-și facă
cu sfinţenie datoria, apărând cu orice preţ, până la ultima
suflare, patria ameninţată. Nicio unitate să nu dea înapoi,
ci să-și păstreze cu orice preţ poziţiile de luptă, oriunde
inamicul este slab să fie atacat și respins. O poziţie ce a fost
pierdută să fie imediat atacată și reluată. Munţii noștri,
care de mii de ani au fost leagănul și pavăza neamului,
să fie zidul nebiruit unde valurile de oţel ale vrăjmașului
să se sfarme înaintea vitejiei apărătorilor. Cinstea oștirii
și salvarea patriei o cere. Înainte, deci, cu Dumnezeu și
biruinţa va fi a noastră!49
document 2018 1 (79)
studii/documente
După cum constata și Nicolae Iorga, în ciuda tuturor
loviturilor primite, cu neclintita încredere în virtuţile oștirii
sale, regele Ferdinand însuși ordona să nu se vorbească de
retragere, inamicul, obosit, putând fi el însuși întors... Se
va lupta, deci, pas cu pas și contraatacând mereu. Orice
defecţiune, orice idee de retragere, nemotivată de presiunea
reală a inamicului, trebuie reprimată cu pedeapsa capitală.
Omul blând, monarhul timid și înţelegător, devenise
intransigent, chiar dur atunci când interesele ţării o
cereau. Cu toate eforturile depuse, cu toate faptele
de vitejie, României și suveranului ei le-a fost dat să
simtă gustul amar al înfrângerii în tragica toamnă a
anului 1916. Una după alta s-au succedat loviturile de
la Turtucaia, Sibiu, Constanţa, Brașov, Predeal, Olt, Jiu,
Neajlov... Cauzele acestei dramatice înfrângeri au fost:
nerespectarea promisiunilor aliaţilor privind livrarea de
armament și muniţii, lipsa de iniţiativă a forţelor anglo-
franceze de la Salonic, aflate sub comanda generalului
Sarail (la noi circula butada: Aoleu Sarail, Sarail, noi ne
batem și tu stai!) și oprirea ofensivei rusești în Galiţia. Sub
presiunea înaintării pe trei direcţii a trupelor Puterilor
Centrale, după pierderea bătăliei pentru București
(la 21 noiembrie 1916) armata, autorităţile guverna-
mentale, regele Ferdinand I și regina Maria, precum și
o parte importantă a populaţiei au fost nevoiţi să apuce
lungul drum al retragerii în Moldova.
În aceste împrejurări deosebit de critice pentru ţară
și pentru dinastie, după cum remarca și Constantin
Kiriţescu regele Ferdinand și-a ocupat locul de onoare,
cuvenit majestăţii sale regale, în fruntea acţiunii de
încurajare. Cu cât loviturile se îndeasă, cu atât el știe că
trebuie să se înalţe. El își dă seama că este punctul central
către care, cu neliniște, se îndreaptă privirile. Și, deci, oricare
i-ar fi îndoielile ce-i chinuiesc uneori sufletul, el se arată
plin de încredere și curaj, căci din curajul și din încrederea
lui, trebuiau să încolţească și să crească încrederea și curajul
celorlalţi50.
Condiţiile retragerii erau deosebit de grele, mai ales
din cauza vremii de iarnă, a faptului că nu era pregătită
din vreme, nu erau asigurate rezerve de hrană și nutreţuri,
Moldova devenind suprapopulată în scurt timp.
Așa cum menţiona și I.G. Duca: spectacolul drumurilor
era de nedescris: bărbaţi, femei, copii, bolnavi, bătrâni,
schilozi, pe jos, în căruţe, călări, umblau în ploaie, pe vânt,
pe frig, pe ninsoare. Unii adunaseră în grabă ce putuseră din
avutul lor... Alţii nu mai puteau înainta și cădeau sleiţi de
puteri și lihniţi de foame de-a lungul șoselelor. Alţii mureau
prin șanţuri și trupurile lor descompuse erau lăsate în prada
corbilor. Pe lângă aceasta, exodul populaţiei civile se amesteca
cu [sic!] convoaiele armatei în retragere, soldaţii, grăbiţi să
treacă spre a executa ordinele ce aveau, răsturnau tot ce le
35
studii/documente
stătea în cale, se nășteau astfel învălmășeli îngrozitoare, în
depărtare se auzeau focurile inamicului, copiii ţipau, femeile
plângeau, oamenii răcneau, ploaia nu mai înceta, gerul se
înteţea, într-o parte un sat era bombardat, într-alta se
vedeau flăcări de incendiu. Era o viziune de infern.
În zona ocupată, nemţii au impus severe restricţii.
După cum consemna în memoriile sale Note politice,
Alexandru Marghiloman pe hârtiile of iciale, titlul
ministerului și menţiunea Regatul României sunt șterse. Ei
zic că oficial Regatul României nu mai există. Au oprit să fie
pomenit în biserici regele și chiar să se pronunţe numele lui.
Când peste două treimi din teritoriul regatului
român căzuse sub ocupaţie străină (100.000 kmp din cei
137.903 kmp ai vechiului Regat), regele Ferdinand I nu
s-a lăsat pradă disperării, ci s-a situat în fruntea acelora
care încurajau, înlăturau îndoielile și alinau durerile.
După cum remarca și Nicolae Iorga la 2 noiembrie
1916, în articolul Declaraţiile Regelui: Se pot ști, în sfârșit,
textual declaraţiile pe care regele le-a făcut unui corespondent
al ziarului „Times”. Ar fi greu să se cuprindă mai mult decât
în acele rânduri de cumpătată cugetare politică, sub care se
ascunde o hotărâre de oţel, care nefiind produsul succesului ori
al unor așteptări optimiste, nu poate fi atinsă de greutăţile
situaţiei și ar supravieţui chiar unei nenorociri. Se arată
cum România avea de îndeplinit o misiune naţională de
la care cu niciun preţ nu se putea sustrage. Se califică aspru,
dar drept, politica Puterilor Centrale, care nu căutau nicio
îndreptăţire dincolo de puterea lor și nu vedeau în statele
ei decât formaţiuni istorice trecătoare, ajunse acum inutile,
odată ce și pe altă cale poate ajunge cineva – ba încă mai
deplin – la exploatarea izvoarelor de venit ce cuprind.
Cu fineţe se colorează atitudinea noastră faţă de prieteni
ca și de dușmani, Ungaria având, în schimbul urii sale,
aversiunea noastră, Bulgaria fiind privită cu o legitimă
aprehensiune, Germania fiind socotită până deunăzi numai
pe baza rapoartelor noastre economice, pe când Franţa – și
Italia deci – se bucurau de simpatiile de rasă, iar Anglia
de respectul datorat unui mare imperiu întemeiat pe
dreptate. România a trebuit să aibă hotărârea cea mai
grea din cauza împrejurărilor ei speciale: puteri mai slabe,
hotar extraordinar de întins. Și totuși ea și-a făcut datoria,
deși, adaugă suveranul aducând înainte un punct nou de
vedere, ea avea exemplul Belgiei, al Serbiei, în ce privește
ceea ce putem numi sistemul german. Se relevă cu indignare
amănuntele ucigașe ale acestui sistem, întărit în cazul nostru
printr-o deosebită sete de răzbunare, înfierându-se uciderea
cu bombe aruncate de aviaţie a populaţiei civile pe care
până acum nicio naţie n-a amestecat-o în conflictul crud,
dar cavaleresc, al armatelor. La aceste sălbăticii, el, regele,
răspunde ordonând oștirilor sale să nu calce niciodată și faţă
de nimeni vechile legi ale războiului. Aceasta și pentru ca
36
generaţiile ce vor veni să nu poată avea faţă de aceia care
luptă acum altă atitudine decât lauda pentru virtuţile ei
războinice.
Afirmând că nimic nu ne va putea dezlipi de cauza pe care
am îmbrăţișat-o, Ferdinand I al României adaugă: „Dar
românii se roagă Cerului ca, oricare ar fi preocupările lor
de astăzi și uriașele probleme ce au de rezolvat, aliaţii să
nu lase câtuși de puţin a cădea pe al doilea plan interesele
României”. Sunt adevărate cuvinte de rege, fiindcă în ele
se cuprinde tot ceea ce sufletul nostru a simţit de la începutul
acestor împrejurări de supremă criză până la greutăţile pe
care le înfruntă, cu siguranţa că fiind mai mari decât noi,
vom găsi în sprijinul acelora pe care i-am ales și i-am ajutat,
tot ce ne mai trebuie pentru a le învinge51.
Chiar și în aceste clipe grele ale refugiului, pe o iarnă
aspră cu temperaturi de -20°, când unităţi fragmentate
ale armatei noastre, zdrobite de oboseală, rebegite de
frig, lihnite de foame, decimate, rătăceau din sat în sat
pentru a ajunge la locurile stabilite pentru taberele de
refacere, regele Ferdinand I s-a străduit să fie alături de
armata sa, să-i îmbărbăteze cu orice preţ pe iubiţii săi
oșteni și să le menţină trează speranţa că într-un viitor
apropiat vor realiza România Mare.
Demn de subliniat este faptul că armata nu și-a
pierdut niciun moment încrederea în comandatul său
de căpetenie, care a fost preocupat în permanenţă să
evidenţieze faptele de vitejie și eroism ale ostașilor
noștri. În acest sens amintesc Înaltul Ordin de Zi nr. 29
din 31 decembrie 1916: Acum trei luni am așezat Divizia
15 la hotare pe culmile Carpaţilor, ca să păzească pământul
patriei, spre a nu fi călcat de dușmani. Spre adânca Mea
mulţumire, aceasta a rămas neclintită cu toate atacurile
furioase ale inamicului. Onoare Diviziei 15!52.
Aprecieri similare găsim și în Ordinul de Zi către
întreaga armată din 1 ianuarie 1917:
Ostași,
Pe pragul noului an, întâiul Meu gând se îndreaptă
spre iubiţii Mei ostași, care de patru luni de lupte crâncene
nu s-au arătat mai prejos de aceia despre a căror vitejie
ne povestește istoria neamului nostru. Cu gând duios și cu
inima plină de dragoste, Regele vostru își amintește de aceia
dintre voi care dorm înfrăţiţi în ţărână somnul de eroi.
Cu încredere și nădejde privesc la ceilalţi care zi și noapte
înfruntă primejdia, ale căror braţe n-au știut să slăbească,
a căror vitejie n-a putut să stânjenească încercările grele ce
vremurile ne-au impus.
Ostași,
Lumea întreagă se uită la voi, iar Ţara se sprijină pe
voi ca pe scutul ei, cu Mine ea așteaptă să faceţi zid viu din
piepturile voastre spre apărarea scumpei noastre Ţări, să
duceţi drapelele române la izbândă. Aduceţi-vă aminte că
1 (79) 2018 document

luptaţi pentru pământul strămoșesc, pentru copiii și părinţii
voștri, pentru fraţii voștri de dincolo de hotare, că prin
biruinţă le veţi pregăti un viitor mai fericit.
Vă salut azi cu recunoștinţă și încredere în viitor și
urându-vă la toţi, ofiţeri, subofiţeri și soldaţi un an bun și
încununat cu lauri, vă spun: Înainte cu Dumnezeu!53.
Relevant, în privinţa sentimentelor suveranului faţă
de ostașii săi și a dorinţei lor de a lupta neabătut, ni se
pare și Înaltul Ordin de Zi nr. 32 din 17 februarie 1917,
în care se arată că în Spitalul Veniamin nr. 272/103
din Iași, comisia medicală de reformă a fost de părere ca
soldatul Mușat Constantin, din Regimentul 2 Grăniceri,
să fie reformat din cauză că i se amputase braţul stâng, ca o
consecinţă a unei plăgi provenită prin împușcare pe câmpul
de luptă. Cu multă bărbăţie și însufleţit de cele mai frumoase
sentimente de dragoste de ţară, numitul soldat a stăruit să nu
fie reformat și să fie retrimis pe front, ca aruncător de bombe
(grenade – n.n.), având mâna dreaptă în bună stare. Cinste
lui, pentru pilda frumoasă ce dă camarazilor lui de arme.
Dat la Marele Cartier General, astăzi 17 februarie
191754.
Nichifor Crainic, care l-a văzut pe suveranul român
în acele clipe grele pentru ţară și pentru el, afirma în
memoriile sale: În anul bejaniei, cantonasem pentru o vreme
într-un sat pe moșia regală de lângă Bârlad. Retragerea
armatelor se urma zi și noapte pe șoseaua desfundată de
tunuri, de care și de chesoane. Coloanele noastre zdrenţuite
și sfârtecate forfoteau greoi și ostenit prin noroaiele lui
decembrie. Un uruit și un geamăt nemărginit se ridicau pe
urma acestor călători fără voie și umpleau valea de o jelanie
deznădăjduită, pătrunzătoare până în măduva oaselor.
Regele, pribeag și dânsul în ţara lui, poposise în treacăt la
conacul moșiei. De acolo; îl urmăream zilnic cum străbătea
călare lunca împăienjenită de ceaţă și bură, înspre Cartierul
de la Bârlad. Pe fondul acela de toamnă târzie, înnegrit de
dezolare, silueta lui semeaţă se tăia ca o vedenie de aur a
crezurilor noastre nebiruite. Un om și dânsul, înfrăţit cu
sutele de mii în aceeași durere profundă a renunţărilor și
sângelui risipit; noi pierdeam un cămin tihnit, el pierdea o
jumătate de ţară. Inimile sfâșiate simţeau gândurile negrăite
ce tulburau fruntea aceea severă, dar în înfăţișarea lui
dârză și bărbătească niciun ochi nu putea descifra regretul
marilor lucruri neizbutite. Părea un arhanghel înveșmântat
în lorica destinului care întoarce nopţile în zile cu soare și
răstoarnă zodiile prielnice peste zodiile nenorocului. Uneori,
în amurgurile umede și timpurii, își făcea clipe de răgaz,
coborându-se singur, printre umilele gospodării ale satului.
Se oprea la poarta unui bătrân și-i asculta păsurile, intra
sub grinzile lui afumate și nu respingea scăunașul scund ce
i se întindea. Unul, voind să aprindă lumina, atât de rară
și de scumpă în vremurile acelea, braţul regal l-a oprit: „Noi
document 2018 1 (79)
studii/documente
ne înţelegem și pe întuneric”. Duioasă în micimea ei, era
încă o renunţare a acestei voinţe năprasnice care și-a rupt,
într-o tragică hotărâre, însăși legăturile de carne și nervi
ce păreau covârșitoare. Din aceste sfaturi în amurg, egale
cu legenda populară a lui Cuza Vodă, regele a gustat încă
o dată, la izvor, amărăciunile poporului său și cuvintele
lui de făgăduială și nădejde – flăcări aruncate din focul
hotărârii lui în colibele unui sat sărman – aveau să răsune în
primăvara următoare, pentru ţăranii-soldaţi de pe stâncile
Moldovei, ca trâmbiţa unui nou așezământ în ţară55.
Sunt greu de imaginat astăzi condiţiile grele, aproape
imposibile de trai ale celor retrași într-o Moldovă
suprapopulată, fără rezerve acumulate pregătite din
vreme, unde majoritatea oamenilor erau în căutarea
unui acoperiș și sufereau de foame, fără nicio perspectivă
de îmbunătăţire a traiului lor mizer, atunci când, chiar
în meniul zilnic al familiei regale, fasolea devenise un
aliment de bază.
Tocmai de aceea ni se pare revelatoare aprecierea
făcută de Cezar Petrescu în articolul Regele și poporul
când afirmă: Nimic nu apropie oamenii mai mult ca o
suferinţă comună. Atunci distanţele dispar, rigidul formalism
se înmlădie, oamenii rămân înainte de toate oameni, din
aceeași substanţă în care durerea a mușcat. Atunci sufletele
se întrepătrund mai deplin, iar iubirea își sapă temelii mai
adânci, din care vânturile vremelnicelor schimbări nimic
nu mai poate clinti. Un sentiment profund nu se pecetluiește
decât pe o rană care s-a vindecat. Dacă războiul ar fi fost
fericit de la început până la capăt, fără ceasuri de îndoială și
fără strângerile de inimi când Ţara, armata și familia regală
se ghemuiseră pe o îngustă fâșie de pământ, poate ceva din
iubirea poporului faţă de Suveran ar fi lipsit. Ar fi spus că a
fost doar un căpitan norocos în luptă. O minte ageră care a
știut să prevadă întorsătura armelor și să folosească ceasul cel
mai prielnic. Un rege calculând cu răceală, politicește, cum
jertfa cea mai mică poate plăti biruinţa cea mai desăvârșită.
Și poporul mai mult și-ar fi respectat Suveranul pentru
aceste rare virtuţi, decât l-ar fi iubit așa cum omenește îţi
iubești un tovarăș în bântuirea furtunii și un conducător
care te-a scos la liman. Poporul, deprins să-și lege soarta
de-a voievozilor în vremuri aspre când principatele moldo-
valahe n-aveau odihnă cinci ani deplini, n-ar fi știut să
iubească în Monarh un simbol, o putere abstractă, un factor
constituţional, noţiunea unei comunităţi, ori nu mai știu
ce alte justificări ale teoreticienilor monarhiști: poporul a
fost învăţat să iubească din vechi timpuri un om care-l
conducea la izbânzi sau îl izbăvea, cu ascuţimea minţii
și dreptatea inimii, în ceasurile când cumpăna istoriei se
înclina. Dar un voievod care știa să îndure alături de el și ca
el, să nu-și piardă nădejdea. Numai un astfel de rege putea
intra desăvârșit și durabil în suflete. Iar soarta războiului
37
studii/documente
a vrut ca înainte de biruinţa finală, în faţa primejdiei și
în anii întunecatului refugiu, să confundăm destinul ţării
cu al coroanei așa cum nici cincizeci de ani de glorioasă și
prosperă și pașnică domnie n-ar fi izbutit. La Iași, în vechiul
palat domnesc, în șanţurile frontului, în spitalele răniţilor
și exantematicilor, pe câmpurile de exerciţii unde înviau
regimentele tinere printr-un miracol din sfărâmăturile
oștirii cumplit încercate, sfinţind un steag nou și decorând
unul sfâșiat de gloanţe, pretutindeni, Regele a fost atunci
numai printre noi, îl simţeam cum trăiește numai pentru
noi, veșnic prezent să primească în inimă loviturile care
ne dureau pe noi. Dacă n-au șovăit, încrederea era fiindcă
el se afla acolo. Fiindcă în cea mai mare simplitate și cu un
curaj dispreţuind gestul hieratic, ne învăţa să suferim și
să nădăjduim. Fiindcă îl simţeam printre noi și deasupra
tuturor, nelipsit - inimă în care bătea tot sângele nostru,
cuget în care se frământau toate chinurile noastre56.
În iarna 1916-1917, în condiţii deosebit de vitrege,
datorită eforturilor depuse de Marele Cartier General
român și al sprijinului oferit de Misiunea Militară
Franceză (sosită la Scroviștea în octombrie 1916),
precum și a celorlalţi aliaţi, armata noastră s-a
reorganizat și, în primăvara anului 1917, s-a produs
un adevărat miracol: o armată nouă, bine instruită și
mult mai bine înzestrată decât în campania din 1916, a
apărut pe frontul român. Din partea aliaţilor am primit
importante cantităţi de armament: 150.000 de puști
Lebel, 3.792 mitraliere, 2.736 puști mitralieră, 100 de
avioane, 495.189 măști de gaze, efecte de echipament
(căști „Adrian”), 1,3 milioane de grenade și 335 de tunuri
plus muniţia necesară. Practic, până în decembrie 1917,
România a achiziţionat 119.341 tone de armament care
au intrat în dotarea unităţilor armatei române.
Scriitorul Robert de Flers, care a fost în România
în timpul războiului, l-a cunoscut îndeaproape pe
regele Ferdinand I, despre care afirma în articolul Le
roi Ferdinand „Le Loyal”, publicat în anul 1937, că: O
întâmplare fericită mi-a permis să-l întâlnesc pe M.S. regele
României după ce revenise din vizita făcută la Divizia 15
pentru a o felicita pentru rezistenţa și curajul de care a dat
dovadă. Atât de puternică și de vie a fost impresia creată în
timpul întrevederii ce am avut onoarea să-mi fie acordată
de Majestatea Sa, încât aș dori să o împărtășesc și altora.
Aș vrea să o dedic mai ales acelor oameni politici care, în
multe ţări, nu au reușit decât cu greu să ridice nenorocirile
publice la demnitatea atinsă de durerile lor personale; acelor
directori de opinie candidaţi perpetuu la toate temerile,
ca și cum acestea le-ar fi îndatoririle lor, acelor oratori ai
disperărilor elocvente. Ar trebui, într-adevăr, ca aceștia să
ia ca pe o lecţie și ca un exemplu de exprimare clară, simplă,
puternică a acestui suveran, care, în mijlocul celor mai grele
38
încercări, a știut să-și păstreze regește voinţa de a lupta și
credinţa în victorie. Ei ar fi trebuit să-I vadă gestul sobru,
expresia calmă și încrezătoare, privirea de un albastru
deschis, perfect sinceră și directă, însoţindu-i cuvintele și
scoţându-i în relief adevărata valoare. Atunci, fără îndoială,
ei l-ar fi plasat pe regele Ferdinand la locul său și și-ar fi dat
seama care este locul lor.
Regele Ferdinand era puţin cunoscut înainte de ultimele
evenimente care l-au scos într-o așa de vie lumină.
Răspunzătoare de aceasta era modestia sa, incredibila sa
modestie, cu care unii greu se puteau obișnui. Ea nu face parte
dintr-un moft regal, ci este rezultatul unei educaţii edificată
de-a lungul secolelor. Violetele se împletesc greu în coroană.
Totuși, această trăsătură este poate mai puţin frecventă la
suverani decât ne imaginăm noi… După primele cuvinte
spuse ezitant, timid, vorbirea și gândirea se degajează, se
afirmă. Nicio morgă. Nicio solemnitate. El rămâne în orice
moment sensibil și bun, cordial și familiar - fără a ţine,
aș putea zice, coroana sa în mână. Fiecare privire, fiecare
inflexiune a sa relevă o energie liniștită, o onestitate căreia,
ca rege, înţelege să i se supună. Această modestie exemplară,
această onestitate superioară i-au permis regelui României
să traverseze cu atâta nobleţe sufletească cel mai patetic
conflict moral. Acest rege, german de origine profund atașat
de toate amintirile de familie și de tinereţea sa, întrevăzând
adevăratul destin al poporului pe care îl conduce, și-a
sacrificat întreg trecutul, întreaga tandreţe și, am putea zice,
chiar și inima sa - și aceasta fără vreun gest teatral, fără
vreo frază grandilocventă și lacrimi în ochii săi - aceasta
nefiind, fără îndoială, cea mai mică dramă a acestui război.
Traversând aceste ore de criză dureroasă, în care multe spirite
cumpătate nu păstrau decât înţelepciunea strict necesară
și multe inimi curajoase abandonau mult din curajul lor,
precum aeronauţii aruncând din lest pentru a se înălţa mai
iute, România a fost guvernată mai sus de ele, la cel mai
înalt nivel de salvgardare morală, de loialitatea suveranului
ei. Loialitate cu atât mai mare, cu cât era măsura tuturor
durerilor cauzate de respectarea ei; loialitate cu atât mai
emoţionantă, cu cât nu a încetat niciodată de a fi exprimată
cu mândria unui rege și simplitatea unui om oarecare.
S-ar putea consacra un interesant studiu asupra
supranumelor date suveranilor de-a lungul secolelor. Desigur,
epitete cum ar fi cel Înalt, cel Gras, cel Simplu sunt net
dezagreabile. Un simplu particular nu le vrea și interzice
familiei sale să-l apeleze așa. Altele, precum cel Pios sau
cel Sfânt nu sunt capabile să satisfacă în întregime amorul
propriu. Cele ca Blajinul sunt ușor peiorative; mult Iubitul
are amprenta curtezanului. Singurele cele ca cel Drept, cel
Înţelept, cel Mare sunt respectuoase. Dar se poate remarca
că epitetul de Loial nu a fost alăturat până acum numelui
niciunui rege. Poate istoria, care, spunea Dumas-Tatăl,
1 (79) 2018 document

nu este o fiinţă, i-a rezervat ea însăși regelui României,
Ferdinand cel Loial…
Mă găsiţi, a binevoit să-mi spună regele Ferdinand –
după zile crunte. Dar ţin să afirm de îndată, chiar dacă
nu le place inamicilor noștri, că încrederea mi-a rămas
întreagă și că nu mă va părăsi. România va merge până
la capăt, adică până la victorie, cu marii și dragii săi
aliaţi. Ea este mândră să lupte alături de ei. Greutăţile
provizorii pe care ea le suportă, și pe care eu le resimt
dureros în tot ceea ce inima unui rege care trebuie să fie ca
un părinte, nu mă împiedică să fiu sigur că am angajat-o
pe marele drum al destinului său istoric. Fiecare popor îl
are pe al său. Le-a fost dat ţărilor germanice să formeze
un vast imperiu. Așa s-a întâmplat. A fost destinul vitezei
Italii să realizeze unitatea sa, după multe vicisitudini
a ajuns la aceasta pentru că acest destin era scopul său
superior - pentru că ea a tins către aceasta cu ardoare,
curaj și tenacitate. La fel va fi și pentru România. Vă
asigur că de cinci luni de când durează războiul nostru,
oricare ar fi gravitatea orelor și greutăţile întâmpinate,
nu am regretat niciun moment și nu am simţit nicio clipă
că m-am înșelat asupra destinului acestei ţări.
- Ofiţerii dumneavoastră afirmă, Sire, că nici în cele
mai rele momente n-au auzit pe Majestatea Voastră
plângându-se de ceva.
Regele a replicat cu vioiciune:
- Asta ar mai lipsi! Să mă plâng! Dar cum aș putea
să mă plâng, pentru că tot ce am făcut, ascultaţi-mă bine,
dacă s-o iau de la capăt aș face la fel! Cert, ar trebui să
tragem din greutăţile actuale concluziile necesare. Dar am
fi vinovaţi dacă le-am lua în considerare pentru a căuta
motive de disperare și de mare neliniște. Trebuie să vedem
mai departe și să ne păstrăm moralul la înălţime. Să vrem,
să vrem, totul este în asta, să vrem... Regele Ferdinand
insistă, apăsând pe aceste două cuvinte, ca și cum ar fi făcut
o armă. Și să vrei, nu un pic, nu trecător, dar cu toată forţa
raţiunii și a inimii. Voinţa în vremurile grele pe care le
trăim este talismanul care va sfârși prin a face să cedeze
ușile cele mai solid închise. Trebuie ca fiecare dintre noi, de
la cel mare până la cel mai mic, să fie convins de adevăr și
să aibă demnitatea de a-l pune în practică. Așa am dorit, în
ce mă privește, să fie intervenţia României și, de acord cu
neamul Meu, am decis-o. Oh! Cât m-a costat? Reţine-ţi,
pentru mine acesta a fost momentul cel mai dureros, cel
mai neliniștit din această serie lungă de încercări. De
când am urcat pe tron, gândul la rolul pe care trebuia
să-l joace România în marele conflict mi-a absorbit toate
minutele vieţii mele. Aceasta era marea îndatorire pe care
nu puteam s-o evit. Ce lupte! Ce dezbateri interioare! Încă
de la început mi-am impus această regulă de conștiinţă:
să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin seama nici de
document 2018 1 (79)
studii/documente
originea Mea, nici de familia Mea, nici de sentimentele
Mele personale; să văd numai România, să mă gândesc
numai la ea, numai pentru ea. Nu domnești deasupra unui
popor pentru tine însuţi, ci pentru acest popor. Aceasta
îmi pare a fi onestitatea unui rege. Eu m-am străduit să-i
rămân fidel. Apoi, puţin câte puţin, prin meditaţie, prin
reflexie, am ajuns la convingerea că locul României este
alături de popoarele Antantei, că ea era de rasă și vocaţie
latină; că interesul său, nu interesul său provizoriu, ci
interesul său permanent, istoric, trebuia să o alăture
Franţei, Rusiei, Angliei și Italiei; că neglijând această
misiune, ea devenea ceea ce fusese atât de mult timp,
vasala unei alte puteri și că ar fi nimicit cu totul ceea ce
face grandoarea și nobleţea unei ţări: unitatea naţională,
libertatea de acţiune, independenţa; atunci m-am simţit
consolat pentru că am văzut cu certitudine drumul, pentru
că înţelegeam de ce acest drum mă va îndepărta pentru
totdeauna de familia Mea, de amicii Mei de odinioară, de
afecţiunile copilăriei… A fost - iertaţi-mă pentru aceste
mari cuvinte, nu-mi plac de obicei, dar nu le pot evita
acum - a fost atunci lupta dintre conștiinţa Mea și inima
Mea. Conștiinţa Mea a avut prioritate. Inima mi-a
rămas puţin tristă… Nu trebuie să-i port ranchiună…
Vocea regelui Ferdinand a luat dintr-o dată o notă
sumbră. Privirea mi s-a părut că i s-a voalat un pic. A
adăugat foarte simplu, cu multă blândeţe: Ce vreţi! Nu se
poate uita locul unde te-ai născut...
Regele tace… Se reculege o clipă cufundat în propriile
amintiri. Pentru a-i simţi întreaga emoţie, trebuie să
ne amintim că prinţul Ferdinand era atașat de familia
sa germană, al cărei fiu bun și nepot a fost. Se cuvine să
evocăm atmosfera patriarhală și, dacă se poate spune, puţin
de casă regală, de căminul Hohenzollernilor, de castelul
Sigmaringen, cu umbrele teilor săi seculari, cu heleșteul
emanând liniște ca un lied, pădurea sa teribilă și candidă ca
o dramă de Schiller, întreg acest cadru cu poveștile sale care
se continuă în mobilele sale și vechile legende, în arborii săi.
Trebuie să reconstituim în gând viaţa simplă și familială
dusă acolo; în camere vaste și cu ornamente greoaie, marea
sală înconjurată de vitrine, unde sunt conservate, prin mii de
decoraţii toate generaţiile succesive, reunirea în jurul aceleiași
mese, la marile sărbători din an, aceeași tartă împărţită
în mod egal, un amestec pios, burghez și princiar de vechi
rugăciuni, de vechi cântări și de obiceiuri străbune – lungile
vegheri de Crăciun cu sonoritatea și lumina clopotelor și
stelelor – sau, pentru ca și pădurea să fie invitată, plasau pe
masă un mic brăduleţ!...
Din această dulce persuasiune și naivă putere a
amintirilor a trebuit să se smulgă regele Ferdinand din
ziua în care a considerat că misiunea și onoarea sa de rege o
impun. Și el s-a gândit la priviri scumpe. Și el se gândea:
39
studii/documente
Ah! N-a fost decât un copil acolo… Și el a trebuit să uite
figurile iubite, peisajele, arborii, stâncile, întreaga tinereţe
- și să sufle pe rând peste luminile din bradul de Crăciun. A
trebuit să facă să moară toate acestea în el… lent. A ajuns
la aceasta după o luptă în care, după propriile sale cuvinte,
s-a învins pe sine însuși. A reușit să o facă prin curaj și
loialitate. Dar, el era regele. Putea să domnească peste alţii,
pentru că învăţase să domnească asupra sa.
În această clipă este trecutul care a absorbit gândirea
regelui. Dar nu se înduioșează, pentru că, rupând tăcerea,
regele Ferdinand continuă:
- Vedeţi, după cum v-am spus, vine o clipă când marea
aliată este voinţa, și, în epoca noastră, sentimentalismul
este marele dușman. Este obișnuit să creeze piedici, să
travestească realitatea, să disimuleze adevărata datorie.
Sentimentalismul îl cunosc bine: eu m-am bătut mult cu
el…
- Știe toată lumea, Sire, ce sentimente a trebuit să
îndepărtaţi cu violenţă.
- Da, fără îndoială, îmi iubeam mult familia. Cu mine
a fost dură, nedreaptă. Este normal ca în febra luptei
corectitudinea judecăţii să se denatureze. Dar, vedeţi,
sunt convins că oricare dintre ai mei, în locul meu, ar fi
făcut la fel…
Nu este profund emoţionant cuvântul acestui
suveran care, refuzând să-i blameze pe cei care de cinci
luni în manifestările lor și în jurnale nu încetează să-l
batjocorească fără milă și să insulte coroana sa, găsește
în același timp mijlocul, în aceeași frază, de a afirma
demnitatea misiunii sale regale și de a acorda alor săi – deși
a dispărut din inimile lor – o loialitate asemănătoare cu
a lui?... Regele Ferdinand se desprinde acum de această
emoţie intimă.
- Ce ciudată este viaţa! – își reia firul povestirii – Un
mare număr dintre ofiţerii care luptă împotriva oștilor
mele au fost prietenii mei, camarazi de regiment. Îl cunosc
bine pe Mackensen, care locuiește, se pare, în palatul meu
din București. Nu-l cunosc mai puţin pe Falkenhayn.
Adversarii mei consideră că aceasta ar trebui să creeze
legături cu regele României. Nu știu ei că niciunul dintre
noi nu are de ales și că ceea ce se impunea pentru mine
era de a apăra România și de a asigura independenţa
ei în prezent și grandoarea sa în viitor. Nemţii spun:
„Germania mai presus de toate”. Eu am spus: „Datoria
mea este mai presus de toate”. O altă obligaţie morală
îmi va reveni în viitor și o voi îndeplini pe zi ce trece,
cu mare dragoste inspirată de poporul român, este aceea
de a-i lărgi viaţa, de a crește bunăstarea tuturor acestor
ţărani, înţelepţi, chibzuiţi, metodici și bravi, care s-au
40
luptat cu multă vitejie pentru ţara lor. Este în intenţia
mea ca de acum să prevăd și să studiez ceea ce în România
va fi marea reformă de după război: legea agrară. Mă voi
strădui împreună cu guvernul meu să-i dăm cea mai mare
întindere socială, cea mai mare eficacitate practică și să
fie realizată cu toată largheţea și toată echitatea posibilă.
Nimic nu este mai dificil și mai delicat decât de a stabili
o lege democratică dacă nu vrei să devină demagogică,
pierzându-și astfel întreaga sa valoare. Această lege
merită să i se pună în serviciul ei întreaga conștiinţă și
întreaga inimă, pentru că armata este aceea care, întoarsă
acasă, va beneficia de ea. Eu rămân profund recunoscător
acestei armate pentru efortul formidabil pe care l-a depus.
Ea a trecut prin cele mai grele lupte și prin cele mai dure
privaţiuni. Cum să nu fiu așa de mândru de unităţi atât de
eroice cum au fost Diviziile a 12-a, a 15-a și a 19-a, și de
Regimentul de la Siret, și de a-l 9-lea și al 4-lea Vânători...
Și regele a continuat această enumerare din care n-am
putut reţine, spre marele meu regret, toate elementele. Apoi,
completând expresia gratitudinii sale, a adăugat: Această
armată așa de încercată se reformează activ. Cu mai
multă experienţă de război, mai bine instruită, ea va
avea în primăvară o nouă valoare. În această operă de
reconstruire, apreciez mult concursul atât de devotat
dat de Misiunea Franceză, sub conducerea generalului
Berthelot, căruia îi sunt atât de recunoscător și pentru
care simt, dacă el îmi permite să o spun, multă prietenie.
Păstrez, după cum vedeţi, o frumoasă speranţă. Am fost
fericit ieri constatând alura și ţinuta Diviziei a 15-a,
pe care am vizitat-o. Acolo am văzut o baterie de patru
obuziere, două rusești și două românești care trăgeau,
cordial, una lângă alta. Comandantul rus al bateriei
fusese rănit; i-a succedat comandantul român. Nimic nu
poate întări mai mult credinţa noastră în viitor și nu ne
poate ajuta mai mult în prezent decât nobila fraternitate
de arme cu marea și viteaza Rusie. Am o încredere totală
că având sprijinul ei puternic vom putea să-i scoatem pe
invadatori din ţară. Știu bine că, în furia lor, dușmanii
noștri au afișat pe zidurile Craiovei o proclamaţie în
care declarau că eu și românii suntem cauza războiului.
Ce prostie! Trebuiau să-și dea seama că, în prezent,
poporul meu și cu mine formăm un tot, că noi am făcut
unul pentru altul toate sacrificiile și ei sunt aceia care,
fără să-și dea seama, au consacrat această indisolubilă
unitate.
Spunând această ultimă frază, regele Ferdinand nu
încerca să disimuleze emoţia care îl cuprindea. Poporul
meu, el pronunţa acest cuvânt ca pe numele unui copil
găsit. Poate, pe drept cuvânt, așa este. Este greu pentru un
1 (79) 2018 document

rege să-și cunoască supușii; este greu pentru aceștia să-și
cunoască regele. Se văd puţin, niciodată nu rămân singuri
faţă în faţă și dacă aceasta se întâmplă vreodată este pentru
puţină vreme. Pentru a schimba această stare de lucruri este
nevoie de evenimente deosebite și violente. Războiul este un
asemenea moment. Datorită acestuia s-a găsit brusc faţă în
faţă regele Ferdinand și poporul său și, dacă pot să afirm,
chiar în intimitate. S-au cunoscut, s-au plăcut, s-au iubit.
Acestea sunt etapele obișnuite ale tuturor istoriilor de amor
și de prietenie. Aceasta este foarte frumoasă. Micii soldaţi
moldavi și valahi l-au văzut, într-o seară, trecând prin
cantonamentele și tranșeele lor, îmbrăcat într-o uniformă
aproape ca a lor, cu privirea directă și bună, expresia
cordială, întinzându-le mâna, pe acela care până în acea zi
îl văzuseră numai în fotografii. Suveranul a văzut oamenii
care participaseră la campanii dure, răbdători și bravi, care îl
priveau miraţi cu ochii strălucind. A văzut curgând sângele
lor, dar nu i-a auzit plângându-se de ceva. Le-a spus, în
maniere diferite, prin actele sale: Voi suferiţi, și eu sufăr
de asemenea, copiii mei, vă iubesc. Și ei răspundeau: Sire,
noi vă iubim.
Astfel s-a realizat în România, spre marea sa glorie,
unirea dintre popor și rege. Această unire, rodnică prin
marile sale consecinţe, întărită de la o zi la alta, a devenit
indestructibilă. Ea este fundamentată pe o triplă influenţă:
loialitatea sufletului și nobleţea inimii suveranului;
devotamentul și curajul acestei armate de ţărani care a
păstrat, la adăpost de corupţia străină, neamul românesc,
al cărui sânge bogat curge în cele mai sărace vene; și, în fine,
brutalitatea germană, furioasă și nedumerită că a găsit un
rege acolo unde ea se aștepta la un complice, a amestecat
cu stângăcie coroana sa care din spini a devenit pentru
totdeauna regală57.
În toată această perioadă, regele Ferdinand I a
fost prezent permanent în mijlocul ostașilor și nu a
pregetat să adopte aceeași atitudine apropiată faţă de
ei, să vină adesea până în tranșeele din prima linie,
să inspecteze taberele de refacere sau să participe
la depunerea jurământului de către noile promoţii,
manifestându-și faţă de toţi militarii recunoștinţa pentru
eroismul demonstrat în timpul luptelor, decorându-i
și încredinţându-i că toţi cei care se luptă pentru
integritatea ţării vor fi împroprietăriţi cu pământul
pentru care se bat.
După cum am mai spus, în iarna anului 1917
condiţiile de trai din Moldova suprapopulată de
unităţi militare în refacere, de refugiaţi, de autorităţile
centrale retrase din București erau deosebit de grele.
Practic se înregistrau lipsuri imense în tot ceea ce era
document 2018 1 (79)
studii/documente
necesar pentru asigurarea unui trai la limita de jos a
decenţei. Reprezentantul Franţei în România, contele
de Saint-Aulaire vorbea chiar de o adevărată icoană a
suferinţelor care copleșeau ţara: Ca o conspiraţie între
natură și oameni, iarna anului 1917 a fost deosebit de
aspră. La Iași, termometrul cobora la -20°, la -30° și chiar
la -40°. Pe frontul francez, atunci când ploaia inunda
tranșeele și încetinea convoaiele cu aprovizionare pe
pământul îmbibat cu apă și prin băltoacele de noroi, soldaţii
se consolau spunând: „Și la nemţi plouă”. În România nu
se putea spune:„Este tot atât de frig și pentru nemţi și
pentru ruși”. Acolo, dușmanul – adică neamţul – în cele
două treimi ale ţării pe care le ocupa, și aliaţii – adică
rușii – și mai brutali decât dușmanul, în Moldova, pe care
de asemenea o ocupau într-un anume fel, erau înfofoliţi
în șubele lor, ocupaseră clădirile cele mai bune, din care ei
îi goniseră pe locatari și puseseră mâna pe lemnele de foc;
lor nu le păsa de frigul ce se abătuse și mai năprasnic peste
nenumăraţii români în zdrenţe, fără case sau înghesuiţi
în locuinţe neîncălzite58.
În zilele noastre este greu de imaginat condiţiile
deosebit de dificile în care trăia populaţia retrasă în
Moldova. De aceea vom apela din nou la relatările unui
martor imparţial, Contele de Saint-Aulaire: Dimineaţa,
ducându-mă la birou, întâlneam tomberoane care ridicau
cadavrele nenorociţilor morţi de frig pe trotuar. Deseori se
afla printre ei cadavrul unei mame cu copilul ei nou-născut.
Din lipsă de adăpost, un nou val de refugiaţi depunea pe
aceleași trotuare epave umane care a doua zi aveau să fie
un nou lot de cadavre, îngropate, ca și cei din ajun, într-o
groapă comună. Cultul morţilor, atât de viu în România,
era acum redus la o operă de salubritate. În această Moldovă
suprapopulată, subalimentată, devastată, mizeria și
foametea, din care iau naștere tifosul exantematic, făceau
mai multe victime decât focul inamicului. În spitalele
care refuzau să mai primească lume, lipsea totul afară
de devotament. Lipseau lemnele, rufăria, pansamentele,
instrumentele chirurgicale, lipseau anestezicele. Răniţii
și bolnavii le implorau pe inf irmiere să pună capăt
suferinţelor lor, să-i ucidă. Urletele de durere acopereau
gemetele muribunzilor. Materialul sanitar expediat de
Franţa – neglijenţă sau sadism? – era reţinut tot de
Rusia, care, după ce dezlănţuise toate aceste suferinţe, nu
preda leacurile furnizate de alţii. Acestea nu vor începe să
sosească la Iași decât în trenuri însoţite de ofiţeri francezi,
detașaţi din misiunea noastră sanitară care condamnată
la inactivitate de Statul Major rus, va deveni un fel de
soră-șefă a acestui imens spital sau a acestei grădini a
supliciilor59.
41
studii/documente

King Ferdinand I –
Word for the Union of the Romanian Nation
Neculai Moghior

Abstract: Descendant of a princely German family, Ferdinand de Hohenzollern was born on August 24,
1865, in Sigmaringen. Following the Family Pact, the prince came to Romania for the first time on May 10,
1881, as the successor of King Carol I. Under the attentive supervision of his uncle, Ferdinand will begin
an intense preparation for the difficult mission with which the destiny will entrust him - the assumption
of Romania’s destiny in 1914, the year in which it started the first major conflagration of the 20th century.
Keywords: Carol I, Ferdinand, prince, king, Mary

NOTE

1 26
Membru fondator al Asociaţiei Cultural-Ştiinţifică „Dimitrie Ghika- Ferdinand I, Op. cit., document nr. 23.
27
Comăneşti”. Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., pp. 113-114.
2 28
Eugen Wolbe, Ferdinand I. Întemeietorul României Mari - o biografie. Ferdinand I, Op. cit., document nr. 27.
Traducere din limba germană de Maria şi Ion Nastasia, Bucureşti, 29
Ibidem, document nr. 32.
30
Editura Humanitas, 2004, p. 15. Regina Maria, Op. cit., pp. 65-66.
3 31
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Ferdinand I - Cuvânt Constantin I. Stan, Regele Ferdinand I Întregitorul (1914-1927),
pentru întregirea neamului românesc, Editura Metropol, 1994, p. 16. Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 67.
4
Carol I a fost domnitor al ţării între anii 1866-1881 şi rege al României 32
Ion Scurtu, Regele Ferdinand I (1914-1927). Activitatea politică,
între anii 1881-1914. Editura Gramont, Bucureşti, 1995, p. 32.
5 33
*** Moştenirea tronului României, cu un portret al A.S.R. Principele *** Discursurile lui Ion I.C. Brătianu, publicate de George Fotino,
Ferdinand, moştenitorul prezumtiv al Coroanei, tipografi editori F. vol. IV, Bucureşti, 1940, p. 398.
Gobl şi Fii, Bucureşti, 1889, pp. 90-91. 34
Constantin C. Gane, P. P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării,
6
Ibidem, pp. 85-87. vol. II, Editura Universul, Bucureşti, 1936, pp. 539-540.
7 35
Eugen Wolbe, Op. cit., pp. 51-52. Ion Scurtu, Op. cit., p. 62.
8 36
*** Mărturii contimporane, Regele Ferdinand I. Amintiri de pe la Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Op. cit., p. 88.
37
cei ce l-au apropiat, adunate de G. N. Budişteanu, 1933, pp. 413-414. Ibidem, p. 89.
9 38
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., p. 17. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României
10
*** Mărturii contimporane…, pp. 96-97. 1916-1919, vol. I, Tipografia România Nouă, Bucureşti, f.a., p. 175.
11
Ferdinand I, Discursuri, scrisori, alocuţiuni, cuvântări şi ordine de 39
Ferdinand I, Op. cit., document nr. 35.
40
zi, text olograf, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Secţia Ibidem, document nr. 36.
41
Documentare, Fond Manuscrise, inv. 91. *** România în războiul mondial, 1916-1919, vol. I-IV, Bucureşti,
12
Regina Maria, Povestea vieţii mele, Ediţia a VI-a, Editura Adevărul 1934-1946, vol. I, Documente-Anexă, p. 4.
42
S.A., f.a., vol. I, pp. 339-340. Ziarul „Universul” din 16 august 1916, p.1.
13 43
Arhiva Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Fond *** Mărturii contimporane…, pp. 14-15.
44
Contabilitate în materii. Exerciţiul 1937, dosar nr. 1, f. 103. Ibidem, pp. 338-339.
14 45
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., pp. 2-29. Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., pp. 63-64.
15
General C. Dragu, Educaţiunea morală şi naţională în armată 46
*** Închinare M.S. Regele Ferdinand I…, p. XXVI.
(Noţiuni de pedagogie), Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Sibiu, 47
Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M. Oprea,
Tipografia Şcolii Militare de Infanterie nr. 2, 1928, p. 279. Paul Oprescu, România în primul război mondial, Editura Militară,
16
Ferdinand I, Op. cit., document nr. 20. Bucureşti, 1979, vol. II, p. 147.
17 48
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Ferdinand I văzut de Ferdinand I, Op. cit., document nr. 37.
49
contemporanii săi, Editura Militară, Bucureşti, 2006, pp. 59-60. Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit.,p. 65.
18 50
*** Închinare M.S. Regele Ferdinand I cu prilejul celei de-a *** Închinare M.S. Regele Ferdinand I…, p. XXX.
şasezecea aniversări, album întocmit de Pamfil Şeicaru, cavaler al 51
General C. Dragu, Op. cit., p. 295.
52
Ordinului „Mihai Viteazul”, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Ferdinand I, Op. cit., document nr. 40.
53
„RAMPA” S.A. f.a., pp. XVIII-XXII. General C. Dragu, Op. cit., p. 295.
19 54
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., p. 31. Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Op. cit., p. 66.
20
*** Mărturii contimporane…, pp. 266-267. 55
*** Închinare M.S. Regele Ferdinand I…, p. XXVI şi pp XLV-XLVI.
21 56
*** Acte fasciculare, Arhivele Statului Sibiu, Pachet 0. II/act nr. 7. Cezar Petrescu, Cei trei regi, Editura Fundaţia Culturală Regală
22
Neculai Moghior, Ion Dănilă, Vasile Popa, Op. cit., p. 76. „Principele Carol”, 1935, p. 98.
23 57
*** România în războiul mondial, 1916- 1919, vol. I-IV, Bucureşti, *** Les francais et la Roumanie, Textes choisis par Paul Desfeuilles
1934-1946, vol. I, Documente – Anexe, p. 4. et Jaques Lasaigne, Bucarest, 1937, Monitorul Oficial Imprimeria
24
Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din război, Naţională, pp. 35-42
58
1914-1919, Bucureşti, 1925, pp. 24-26. Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, Editura
25
*** Regii României – o istorie adevărată, Editura Tess Expres, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 94.
59
Bucureşti, 1998, pp. 80-81. Ibidem, pp. 95-96.

42 1 (79) 2018 document

 studii/documente

RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE VĂZUT DIN LINIA A DOUA.

CAZUL CĂPITANULUI VETERINAR CONSTANTIN COSMA
Lector universitar asociat Dr. Alin SPÂNU1

M
emorialistica Primului Codreanu” din Bârlad și apoi s-a înscris
Război Mondial se la Facultatea de Medicină Veterinară
întregește an de an cu din București. La absolvire a fost sfătuit
lucrări mai substanţiale sau mai puţin de fratele Nicolae și cumnatul Gheorghe
consistente, însă fiecare aduce un Donose (ofiţer de justiţie militară) să
plus de cunoaștere, o aprofundare, o se îndrepte spre cariera militară, mai
percepţie proprie, fie și de nișă, asupra sigură și, probabil, mai avantajoasă
unor aspecte petrecute în arealul unui din punct de vedere financiar. Pentru
conflict care a început în Balcani și s-a început, în 1913, tânărul s-a înrolat
extins pe trei continente. voluntar pentru a participa la campania
România nu face excepţie și, în din Bulgaria. A fost acceptat, a primit
ultimii ani, în contextul aniversării gradul de plutonier veterinar și
Centenarului Războiului de Întregire repartizat în Compania 5 Sanitară, iar
(1916-1919), editurile s-au axat atât la finalul campaniei a fost decorat cu
pe reeditarea unor volume apărute medalia „Avântul Ţării”. La revenirea
în perioada interbelică și semnate de în ţară a fost avansat sublocotenent
diverse personalităţi politice, economice, veterinar (1 decembrie 1913) și trimis
militare sau martori cu talent literar, la Regimentul 5 Artilerie din Târgu-Jiu,
cât și pe noi apariţii, fie ele editări sau unde puţin peste doi ani (16 februarie
traduceri. Locotenent-colonelul veterinar 1915) a primit gradul de locotenent.
Constantin Cosma (1937)
În acest din urmă capitol se înscrie și La 15 august 1916, alături de întreaga
jurnalul unui medic veterinar, ofiţer, martor al Războiului armată și cu susţinerea opiniei publice, se angajează cu
de Întregire de la început și până la sfârșit. Fără a avea entuziasm în luptele pentru eliberarea Transilvaniei.
vreo pretenţie literară și fără a fi implicat, ci doar, uneori, Destinul său este cel al armatei române: succese iniţiale
martor, în acţiuni politico-militare de anvergură, acesta în Transilvania contra armatei austro-ungare, retragerea
a ţinut un jurnal în care a menţionat ce a văzut și ce i în faţa trupelor germane, înfrângeri pe Valea Oltului,
s-a întâmplat. În calitatea sa, tânărul ofiţer avea grijă de Valea Prahovei, la porţile Bucureștiului și refugiul în
cai: rechiziţiona, distribuia, verifica starea de sănătate, Moldova. Urmează refacerea și luptele victorioase din
izola și trata bolnavii identificaţi până la însănătoșire. vara anului 1917, urmate de dezamăgirea armistiţiului cu
Constantin Cosma s-a născut la 12 iulie 1882 în Puterile Centrale din cauza retragerii trupelor ruse din
Bârlad, într-o familie cu bună reputaţie. Bunicul său, România. Este trimis în Basarabia, apoi în Transilvania
Ion Cosma, a trecut la cele veșnice în 1900, la vârsta și Ungaria.
de 95 de ani și a lăsat în urmă 14 copii. Unul dintre Prin ochii săi, Războiul de Întregire pare destul de
ei a fost Ioniţă (n. 25 ianuarie 1859 – d. 7 noiembrie „soft”, în care privaţiunile de tot felul sunt omise tocmai
1941), care a rămas în orașul natal și s-a dedicat bisericii, pentru că nu acestea erau momentele pe care dorea să
fiind diacon la bisericile Vovidenia (1883) și Sfântul le ţină minte. A punctat lucrurile plăcute, petreceri,
Spiridon (1884), duhovnic (1894), preot paroh la biserica spectacole, vizitarea unor locuri deosebite, întâlniri cu
Sfinţii Voievozi (1896), sachelar, „rector al cimitirelor”, prieteni sau comandanţi. Dincolo de sacrificiu, eroism
institutor superior la Școala nr. 3 și econom stavrofor. și dramele inerente conflictului, mai ales în timpul
Preotul a avut opt copii, din care au supravieţuit cinci: bătăliilor, Constantin Cosma arată viaţa celor din
trei fete și doi băieţi. Primul băiat, Nicolae, a ales cariera linia a doua, care contribuiau la înzestrarea, echiparea
armelor și a devenit ofiţer de cavalerie, participând la Al și aprovizionarea celor din linia întâi. În cazul de faţă
Doilea Război Balcanic (1913) și Războiul de Întregire. subiectul principal este calul, pe care medicul veterinar
Mezinul Constantin a absolvit Liceul „Gheorghe Roșca- îi are în grijă înainte și după luptă. Dovada importanţei

document 2018 1 (79) 43

studii/documente

este dată de înfiinţarea unei Școli de Potcovari (Cosma atelaj cu trei cai, încalecă pe unul și se salvează. Trece
fiind profesor), iar în campania din Ungaria, deși nu balta Tâncăbeștiului și constată că o parte din oamenii
părăsește cantonamentul, află că este mutat succesiv la și caii care au vrut să treacă apa s-au înecat. Continuă
dispoziţia mai multor mari unităţi. Finalul Războiului retragerea până la Ţigănești, apoi spre Balta Doamnei.
de Întregire aduce schimbări radicale în viaţa sa: A doua zi își regăsește ordonanţa, care se salvase
rămâne cu serviciul la Timișoara, se cu tot cu bagajele personale ale
căsătorește, începe să se preocupe de ofiţerului, după care este îndrumat
copii și de o viaţă culturală activă, spre Glodeanu-Sărat. Peregrinează
atât în România, cât și în Ungaria. prin Florica, Gherăseni, Costești și
Pe acest fond, războiul a fost lăsat Buzău, unde staţionează o noapte.
în urmă, împreună cu amintirile, iar Continuă spre Tăbărași, Cilibia și
timpul nu i-a mai permis să revină Mânzu, unde se oprește și așteaptă
la acest subiect. Chiar dacă fiul său, ordine. Ordinele vin și îl trimit pe
emeritul muzicolog Viorel Cosma, traseul Poșta, Beilic, Găvănești și
editorul volumului, consideră că Baniţa. Aici află că trebuie să se
acesta avea la bază „un simplu caiet întoarcă spre Costești și Vintileanca.
de însemnări intime, fără pretenţia Retragerea își urmează cursul prin
2
de a fi publicat” , realitatea l-a Slobozia-Galbenu, Bălăceanu,
contrazis. Poate că medicul veterinar Râmnicu-Sărat și Știubeiu (unde
n-a intenţionat să-și publice cantonează); Puieștii de Jos și de Sus,
însemnările, însă fiul său le-a adus Ciorăști și Mărăcinești (cantonare);
la cunoștinţa publicului și, odată cu Nămoloasa, Ivești, Vultureni și
ele, o altă abordare a Războiului de Podoleni (cantonare). În fine, la
Întregire, ceea ce reprezintă un câștig 9 decembrie 1916 ajunge la Bârlad,
indiscutabil pentru istoriografia unde se odihnește în casa părintească.
naţională. Odihna nu durează mult și periplul
Primul eveniment demn de a fi continuă: Vaslui, Negrești, Roman,
menţionat se petrece la 27 august Maiorul veterinar Constantin Cosma Galbeni. În ajunul Crăciunului
cu soţia şi fiul Viorel (1924)
1916 când tânărul medic veterinar (24 decembrie 1916) ajunge la
merge la trap între Hinova și Rogova, dar calul „se Pădureni, la conacul colonelului Felix, „unde luăm un
împiedică și cade cu mine, trântindu-mă în noroi, fără dejun copios”8, după care pleacă spre Oniceni. Cumpăna
a-mi cauza nimic, decât murdărie și noroi”3. Stă la dintre anii 1916/1917 îl găsește pe locotenentul veterinar
Cireșu (29 august-22 septembrie 1916 și 3-11 octombrie Constantin Cosma la Voinești, unde sărbătorește „cu
1916), unde asistă la lupte și vede mulţi prizonieri cucoanele ofiţerilor”9.
austro-ungari, unii fiind români: la 21 septembrie După sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie 1917)
1916 numără 200 de prizonieri, iar după bătălia de la ofiţerii sunt relocaţi în Târgu-Frumos, însă prima noapte
Rasoviţa (14 octombrie 1916), în care singura victimă o petrece în satul Jora „într-o casă cu patru copii, femei
din rândurile proprii este căpitanul Lepri, sunt capturaţi și soldaţi, un loc mizerabil”10. Cantonamentul final
500 de militari și 14 mitraliere. A doua zi, alţi 260 de este satul Heleșteni, unde îl serbează pe comandantul
inamici sunt prinși împreună cu mult material de război. regimentului, colonelul Ioan Dejoianu, de Sfântul Ion
La 28 octombrie 1916, în localitatea Șuici, îl cunoaște (7 ianuarie 1917). Viaţa devine banală, cu inspecţii la
pe generalul Henri-Mathias Berthelot4, șeful Misiunii cabalinele de la subunităţile regimentului, între care se
Militare franceze, aflat în inspecţie însoţit de generalul intercalează „un mic chef la plutonierul Dumitrescu până
Paraschiv Vasilescu5, comandantul Armatei 1 române. la 4 dimineaţa”11, la 15 ianuarie 1917.
Cosma ajunge la Curtea de Argeș, unde staţionează în La finalul lunii are loc o schimbare: unitatea este
prima parte a lunii noiembrie 1916 și notează scurt și redenumită Regimentul 5 Obuziere Artilerie. După
cuprinzător situaţia: „Lupte aprige pe front. Inamicul câteva zile se primește ordin pentru plecarea în linia
înaintează”6. întâi, însă comandantul merge la Bacău „spre a expune
Dă nas în nas cu războiul la Tâncăbești (23 noiembrie personal situaţia precară în care ne găsim: oameni foarte
1916), când este surprins de atacul trupelor germane. mulţi bolnavi și ușor îmbrăcaţi”12. Intervenţia are succes
Vrea să-și ia calul, dar „împușcăturile se înteţesc”7 și este și ordinul se contramandează, dar apoi oamenii valizi,
obligat să abandoneze ideea. Fuge pe jos, încearcă să se caii și materialul sunt vărsaţi la Regimentul 1 Artilerie.
urce într-un cheson aflat în mers, dar este dat jos… de În etapa a doua majoritatea ofiţerilor urmează aceeași
un soldat. Are prezenţă de spirit, taie șleaurile de la un cale, iar Regimentul 5 Obuziere Artilerie rămâne cu

44 1 (79) 2018 document


13 ofiţeri, de la colonelul
Dejoianu (comandant)
la locotenentul veterinar
Cosma. Ultimul va fi
mutat în Regimentul 21
Artilerie la 23 februarie
1917, dar plecarea efectivă
are loc abia la 1 martie
1917. Regimentul 21
Artilerie este la Varniţa
(judeţul Putna), unde
Cosma ajunge seara și
prima noapte o petrece
„pe un pat de scânduri fără
nimic pe el”13. Își intră în
atribuţii și efectuează
Viorel Cosma lângă tabloul tatălui, inspecţii în prima linie,
pictat de Petre Bulgăraş, la Bârlad
(1920)
iar la Pufești (17 martie
1917) „bivuacăm și dorm
afară sub cerul liber”14. În perioada 19-30 martie 1917
se află la Sascut, unde așteaptă ordine și vagoane
de îmbarcare pentru cai. Paștele (2 aprilie 1917) îl
surprinde la Heleșteni în compania foștilor camarazi
din Regimentul 5 Obuziere Artilerie. După slujba de
la biserica din sat „toţi ofiţerii și cucoanele ciocnesc ouă
cu soldaţii”15 și se simt bine pentru câteva ore. Cosma
primește ordin să plece la Prisăcani, unde va rămâne mai
mult timp. Primește 118 cai de remontă din Rusia „ce
i-am înmatriculat și maleinizat [test pentru a identifica
existenţa morvei, boală contagioasă mortală care se poate
transmite la om]”16, la 20 aprilie 1917; peste patru zile
alţi 118 cai, tot din Rusia, au aceeași soartă și intră în
dotarea armatei române.
În prima zi din luna iunie 1917, Cosma este numit
profesor la Școala de Potcovari, nou înfiinţată, de pe
lângă Divizia 11 Infanterie, ocazie cu care îl cunoaște
și pe noul comandant al Regimentului 21Artilerie,
colonelul Constantin Mărculescu. Peste o lună (9 iulie
1917) citește în ziarul „România” avansările, în care se
regăsește cu gradul de căpitan din 1 aprilie 1917. Odată
cu absolvirea promoţiei de potcovari (30 august 1917),
aceștia sunt trimiși la unităţile lor împreună cu 200 de cai
pentru a fi distribuiţi bateriilor. Regimentul 21 Artilerie
se pregătește de luptă, iar la începutul lunii septembrie
1917 începe afluirea spre Păunești și Valea Caregria.
Inspectează cabalinele de la Brigada 11 Artilerie, care
se află desfășurată pe Dealul Glodului. La una dintre
deplasări, pe Valea Caregria (11 octombrie 1917), aflat
într-o trișcă cu ordonanţa „cădem într-o râpă de vreo 5-6
metri adâncime. Niciun accident, decât o ușoară contuzie
la un picior”17, a notat Cosma. Vizitează abatorul de cai
de la Divizia 11 Infanterie (4 noiembrie 1917), ocazie
cu care se aprovizionează cu două-trei kilograme de
pastramă și un kilogram de cârnaţi, pe care îi împarte
document 2018 1 (79)
studii/documente
cu colegii ofiţeri de la unitate („toţi mănâncă cu poftă
și cu laude”18).
Ziua de 20 noiembrie 1917 este una tristă după ce
s-a anunţat armistiţiul cu Puterile Centrale. „Toţi ofiţerii
discută foarte amărâţi și îngrijoraţi de felul cum am fost
trădaţi de ruși”19, a notat medicul veterinar sub impresia
momentului. A doua zi Regimentul 21 Artilerie este
înlocuit de Regimentul 3 Artilerie și se instalează în
Valea Caselor și pădurea Socriș. La inspecţii găsește
35 de cai cu scabie și improvizează pe loc un grajd
infirmerie. Unitatea primește ordinul să se deplaseze pe
traseul Bârlad – Vaslui – Huși (9 decembrie 1917) spre
a asigura paza și protecţia populaţiei civile în timpul
evacuării trupelor ruse spre Basarabia. Cosma rămâne
pe loc cu Eșalonul 2 pentru a preda infirmeria și caii
bolnavi, urmând să vină mai târziu. Are o fereastră de
timp și se duce la Bârlad pentru a-și revedea părinţii,
rudele și prietenii. Revelionul 1917/1918 îl face la familia
Clinceanu, unde „petrecem admirabil cu mâncare și
băutură de ajuns, însă fără lăutari. (…) La 4 dimineaţa
plecăm cu toţii foarte mulţumiţi”20.
La 4 ianuarie 1918, colonelul Mărculescu îl
informează că vor pleca în Basarabia, întâi divizioanele,
apoi Eșalonul 2. Peste patru zile, în Albești, face „inspecţia
și aranjarea cailor râioși pe baterii și categorii”21. Până să
plece este naș la logodna sublocotenentului Buturescu
în Bârlad și petrece „foarte bine până la 4 dimineaţa”22,
alături de prieteni și colegi (14 ianuarie 1918).
În fine, primește ordin să se alăture unităţii în
Basarabia, începe demersurile pentru predarea serviciului
și, pe de altă parte, pentru obţinerea unor vagoane. Trece
prin Iași să preia o scrisoare de la colonelul Botez pentru
colonelul Mărculescu, dar nimerește „peste o serată
familială și petrec foarte bine până la ora 6 dimineaţa”23.
În seara zilei de 29 ianuarie 1918 ajunge la Chișinău
și doarme pe o canapea la Comandamentul Pieţii. O
săptămână mai târziu pleacă la Tighina/Bender, ajunge
noaptea și se odihnește pe un scaun în restaurantul
gării. Împreună cu colegii ofiţeri vizitează împrejurimile
orașului, face câteva cunoștinţe feminine și petrece
„admirabil”24 în câteva localuri. Revine la Chișinău și
este invitat la balul Diviziei 11 Infanterie (17 februarie
1918). Se distrează foarte bine până dimineaţa cu „dans,
mâncare, băuturică gratis”25, bașca trei domnișoare
cucerite sentimental. A doua zi ajunge la alt bal, în satul
Costiujeni, unde rezistă până la 4 dimineaţa. Sâmbătă,
24 februarie 1918, este de serviciu la regiment, însă seara,
evident, ajunge la o nouă rundă de distracţie.
Luna martie 1918 îi aduce o detașare la Depozitul
de cai din Călărași, tot în Basarabia, unde se ocupă cu
primirea, verificarea și trierea cabalinelor. Revine la
Chișinău și primește ordin să inspecteze bateriile care
se află desfășurate până la Tighina/Bender. La jumătatea
lunii martie 1918, cunoaște câţiva români refugiaţi din
45
studii/documente
Odessa „ce mi-au istorisit lucruri groaznice păţite de
la bolșevici”26. Își continuă activitatea de a completa
efectivul cabalinelor la Divizia 11 Infanterie pentru a fi
trimise la unităţile operative. Interesantă este menţiunea
din ziua de 27 martie 1918, în care căpitanul veterinar
este martorul unirii Basarabiei cu România: „Pe la 11,30
ne vine știrea că trebuie să mergem toţi ofiţerii la Sfatul
Ţării, unde dl prim-ministru Marghiloman și dl general
Hârjeu, ministrul de Război, vor anexa Basarabia. La ora
3 p.m. încep discuţiile și pe la 4,30 se termină. Basarabia
este anexată la România. Seara la 7 este un Te Deum la
catedrală, sobor cu paradă”27.
A doua zi, Regimentul 21 Artilerie este anunţat că
misiunea în Basarabia s-a încheiat și i se destinează
localitatea Bucium (Iași) ca loc de repliere. Ca de obicei,
Cosma rămâne pe loc cu caii urmând să vină mai târziu.
Abia la 10 aprilie 1918 revede «dulcele târg al Ieșilor»
și este cantonat la Prisăcani. Rămâne până la inspecţia
generalului Ernest Broșteanu28, comandantul Diviziei
11 Infanterie, după care primește o permisie pe care
o petrece la Bârlad. Merge la denie (20 aprilie 1918),
teatru (22 aprilie) și circ (23 aprilie), după care află că s-a
semnat pacea între România și Puterile Centrale. Revine
la Iași și este trimis la Chișinău, unde în 27 și 28 aprilie
1918 se distrează. Prima zi din luna mai 1918 îl prinde
în capitala Moldovei și rămâne cu serviciul la regiment.
La 11 mai 1918 este din nou în capitala Basarabiei unde,
împreună cu alte cunoștinţe, „petrec foarte bine”29 în
următoarele trei zile.
Din 15 mai și până în 5 iulie 1918, căpitanul veterinar
stă în Prisăcani fără nicio activitate profesională sau
mondenă demnă de a fi menţionată. Excepţie face data
de 23 iunie 1918 când, împreună cu căpitanul Lemeni,
merge la Chișinău „să ne plimbăm”30. Au ghinion la
întoarcere cu mijlocul de transport, așa că petrec noaptea
la Ungheni „pe bănci în sala de așteptare”31.
La 5 iulie 1918, află din ziare că pacea a fost semnată,
iar armata este demobilizată. Îl năpădește tristeţea și
notează: „Această pace încheiată în condiţii așa de rele
pentru neamul nostru să sperăm că va fi trecătoare și
durerile noastre vor înceta în ziua când scumpii noștri
aliaţi vor ieși învingători. Încrezători într-un viitor
strălucit al aliaţilor, să strigăm din toată inima și cu
speranţa în viitorul apropiat. (…) Trăiască România
Mare de la Nistru până la Tisa!”32.
Pacea strâmbă nu durează mult. Ofensiva Antantei
contra Puterilor Centrale desfășurată pe toate fronturile
este încununată de succes. Cosma notează că inamicii
„încep a fi învinși pe rând, în fruntea cărora stau bulgarii,
cel mai nesuferit popor din lume”33. Remobilizarea
armatei române este anunţată la 28 octombrie 1918, iar
Regimentul 21 Artilerie se mută la Ruginoasa (judeţul
Suceava). Ca de obicei, conducerea și subunităţile
operative se mută primele (1 noiembrie 1918),
46
iar el rămâne încă
patru zile. Ajunge la
Ruginoasa și rămâne
până la 4 apr ilie
1919, când un ordin
îi direcţionează spre
Craiova. Peste o lună
află că se îndreaptă
spre Transilvania și
ajunge în Sibiu (5
mai), Cluj (7 mai) –
„oraș foarte frumos,
dar limba română
se aude foarte rar”34
– și Oradea (8 mai)
– „constat același
oraș maghiarizat
complet”35. Centrul Generalul Ernest Broşteanu,
comandantul Diviziei 11 Infanterie
de primire al cailor (decembrie 1916-octombrie 1918)
este la Mezöberény,
unde Cosma este îndrumat; este cazat „la un ungur
foarte bine, cu confort”36, face un mic banchet cu colegii
(10 mai) și în ziua următoare sunt invitaţi la un dineu
oferit de o farmacistă („foarte ales și copios”37), unde
petrec până la 3 dimineaţa.
Ajunge la Gyomaendröd (12 mai), unde trebuie să
completeze necesarul de 457 de cai pentru Divizionul 1,
statul major al regimentului și statul major al brigăzii.
Dejunul din 15 mai îl servește la Mezötúr împreună cu
căpitanul Riffler la un baron ungur „unde ni se servește
o masă admirabilă”38. Aici află de la gazdă ce lucruri
îngrozitoare au făcut comuniștii unguri „și aduce laude
românilor care le-am salvat viaţa”39.
Continuă activitatea de remontare la Szarvas, ocazie
cu care își cumpără „o iapă bunicică și ieftină”40 de la un
localnic. Autorităţile din comuna Szentendre oferă un
banchet ofiţerilor români, care petrec foarte bine până
la mijirea zorilor.
La 22 mai, sunt invitaţi de o contesă pe domeniul ei,
vizitează parcul, se plimbă cu barca pe lac și savurează
delicii culinare. Peste două zile, în Nagyszénás, câţiva
ofiţeri români, între care și Cosma, sunt acostaţi de un
domn care îi invită la masă pe moșia lui. „Este un grof
ungur foarte bine situat”41, a notat Cosma. Destinaţia
este castelul contelui Karoly de pe domeniul Czifra,
unde ofiţerii români sunt invitaţi să se odihnească și
urmează „un mare banchet”42 oferit de administratorul
domeniului.
Pleacă la ordin cu unitatea și trece prin localităţile
Orosháza (30 mai), Szarvas (31 mai), Gyomaendröd
(1 iunie) și Szajol (3 iunie). Aici staţionează tot într-un
castel și se plictisește până este trimis la Kisújszállás să
inspecteze Bateria 6 Artilerie. Revine la Szajol (16 iunie)
pentru a fi prezent la inspecţia generalului Dănilă Papp43,
1 (79) 2018 document

comandantul Diviziei 18 Infanterie. După manifestare
revine la Kisújszállás pentru a înmatricula caii Bateriilor
3 și 2. Pentru Bateria 1 merge la Kunhegyes, în linia
întâi, aproape de Tisa.
La 26 iunie este în tren la Szajol și aude bubuitul
artileriei inamice, ale cărei obuze cad aproape de linia
ferată. Își continuă activitatea profesională la Regimentul
92 Infanterie și escorta Statului Major al Divizionului 1,
apoi maleinizează caii Bateriilor 4 și 5.
Abia la 1 iulie se întoarce la Kisújszállás „petrecând
admirabil”44 în compania doctorului Enciulescu. Peste
trei zile lucrează la caii Brigăzii 11 Artilerie, iar seara
toţi ofiţerii „petrec binișor”45. Duminică, 6 iulie, se
revede cu Iancu Teodorescu, un vechi prieten, și fac „un
mic chefuleţ”46 cu colegii din Regimentul 3 Călărași.
Este numit șeful Serviciului Infirmerie din Divizia 18
Infanterie (10 iulie) și prima sa misiune este să inspecteze
cabalinele de la Regimentul 18 Vânători (?).
La 21 iulie, sergentul Potârniche anunţă că ungurii
au declanșat ofensiva și au pătruns în liniile române.
Cosma și Serviciul Infirmerie se plimbă de colo-acolo
până la Endröd, unde se instalează (27 iulie) și așteaptă
reconstituirea regimentului. În prima zi a lunii august
1919 „aflu că ai noștri au respins pe inamic peste Tisa și
că armatele noastre înaintează spre Budapesta”47.
Se atașează la trenul generalului Papp (4 august)
până la Szajol, trece Tisa cu o căruţă și ajunge la „Grand
Hotel” din Szolnok, unde se cazează. A doua zi trece
prin Abony și Nagykörös, unde reîntâlnește camarazi
din Regimentele 1 Artilerie și 5 Obuziere Artilerie,
apoi ajunge la Kecskemét. Regimentul 21 Artilerie este
cantonat în cazarma Regimentului 13 Husari și apoi
defilează în faţa generalului Marcel Olteanu. Cosma
inspectează subunităţile, vizitează casa lui Petöfi Sandor
și servește un dejun „foarte copios”48 la un director de
bancă.
Ajunge la Budapesta (16 august), se cazează la Hotel
„Metropol”, se plimbă, iar seara, cu colegii, „facem
cunoștinţă cu două doamne ce se oferă a ne da orice
explicaţii vom cere”49 despre capitala Ungariei. Vizitează
clădiri reprezentative, asistă la reprezentaţii de operetă
și nu ratează câte „un mic chefuleţ”50 la hotel sau la
alţi colegi. Rămâne impresionat de vizita generalilor
Berthelot și Traian Moșoiu51 la Kecskemet (23 august),
cu care dă mâna și servește dejunul. Din nou la Szajol
(26 august) pentru inspecţia cailor din Bateriile 3, 6
și Brigada 11 Artilerie, apoi este invitat la un doctor
„unde petrec foarte bine până la 12 noaptea”52. Finalul
lunii îl găsește în capitala Ungariei și are surpriza să se
întâlnească cu fratele Nicolae, aflat împreună cu soţia,
și alţi amici.
Rămâne în Ungaria, dar nu sub ordinele Diviziei 6
Infanterie, care a primit ordin să revină în ţară, ci ale
Diviziei 1 Cavalerie. Marea unitate este vizitată de
document 2018 1 (79)
studii/documente
ministrul plenipotenţiar român, Constantin Diamandy53
(5 septembrie), care „ne strânge mâna la toţi pentru
bravura trupelor ce au ocupat Ungaria” 54. Peste o
săptămână Cosma este la Budapesta – „unde mă distrez
foarte bine”55 – și vede spectacole de operă, operetă și
circ. Revine la Kecskemet pentru scurt timp, apoi, din
26 septembrie, este din nou în capitala Ungariei. Se
distrează „admirabil”56 și merge la spectacole de cabaret
până la finalul lunii, după care își reia inspecţiile la
Bateriile 4, 5, 1 și 2. Cu încă doi colegi participă „la un
mic banchet”57 organizat de preotul din satul Solt care se
încheie pe la ora două dimineaţa. Dă o fugă la Budapesta
(„mă distrez foarte bine”), apoi face un drum la Szajol și
doarme fără griji în gara din Szolnok. Revenit la muncă
verifică animalele de la Bateriile 6, 3 și Statul Major al
Brigăzii 11 Artilerie.
Află de o altă modificare organizatorică la
19 octombrie, când se vede pus la dispoziţia Diviziei
20 Infanterie. După 10 zile o telegramă îi anunţă să se
pregătească pentru revenirea în ţară. Ajunge la Arad
(5 noiembrie), apoi continuă deplasarea prin Timișoara,
Lugoj, Caransebeș, Orșova, Turnu-Severin și Craiova.
La 12 noiembrie, vine și ultima baterie de artilerie a
regimentului, așa că „de acum încolo totul e sfârșit cu
bine. Nu ne rămâne decât să muncim cu toţi românii
laolaltă pentru consolidarea României Mari. Sunt foarte
fericit că am trăit cele mai frumoase zile ale neamului
nostru românesc. Ura! Trăiască M.S. Regele Ferdinand I,
Regele cel mare al tuturor Românilor! Trăiască marea și
buna noastră Regina Maria! Trăiască întreaga Dinastie
și poporul român ferice!”58.
Înainte de semnarea Tratatului de pace cu Ungaria
este avansat la gradul de maior (1 aprilie 1920), iar
din 1922 se stabilește la Timișoara în calitatea de
medic veterinar șef al Diviziei 1 Infanterie. Gradul
următor, locotenent-colonel, îl primește în 1931, iar
câţiva ani mai târziu este pensionat pentru limită de
vârstă. Nu apucă să guste prea mult din pensie întrucât
un infarct l-a răpit familiei, prietenilor și colegilor la
14 februarie 1938. A lăsat în urmă doi băieţi, Viorel-Eugen
(n. 1923) și Theodor (n. 1926), care s-au îndreptat
către cariera militară, începând prin absolvirea Liceului
Militar „D. A. Sturdza” din Craiova. Viorel-Eugen a
urmat Școala Militară de Ofiţeri de Cavalerie, a fost
repartizat la Regimentul de Gardă Călare și a participat
la Al Doilea Război Mondial cu Divizia 1 Cavalerie,
în timp ce Theodor s-a îndreptat către justiţia militară.
În 1947, Viorel-Eugen a renunţat la haina militară și
s-a îndreptat către domeniul muzicologiei și criticii
muzicale, în care va performa și va câștiga o recunoaștere
naţională și internaţională. El va descoperi, păstra și
valorifica manuscrisul tatălui său, punând în circulaţie
o altă experienţă, una inedită și captivantă, a Războiului
de Întregire.
47
studii/documente

The First World War seen from Line two.

The Case of Captain vet Constantin Cosma. Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D.
Abstract: Constantin Cosma (1882-1938) was born in Bârlad, in a respectable family. He graduated
the Faculty of Veterinary Medicine, at the advice of his family and he will be interested in a military career.
Volunteer in the Second Balkan War, he will be mobilized as lieutenant on August 15, 1916. His diary,
published by his son, musicologist Viorel Cosma, emphasizes the pleasant things lived on front, describing
the life of those in line two.
Keywords: Constantin Cosma, vet, 1913, 1916-1920, Bârlad, Timişoara

NOTE
1 31
Universitatea Bucureşti. Ibidem.
2 32
Viorel Cosma, Jurnal de Război (1916 -1919). Căpitan doctor Constantin Ibidem, p. 127.
33
Cosma, Editura Magic Print, Oneşti, 2013, p. 48. Ibidem, p. 129.
3 34
Ibidem, p. 55. Ibidem, p. 130.
4 35
Henri Mathias Berthelot (n. 7 decembrie 1861, Feurs - d. 28 ianuarie 1931, Paris), Ibidem.
general francez. A absolvit Şcoala Militară St. Cyr (1883), după care a activat în 36
Ibidem, p. 131.
Algeria. Din 1907 şi-a desfăşurat activitatea în Statul Major General, subşef al 37
Ibidem.
38
Marelui Stat Major (1913-1914), comandantul trupelor de rezervă din regiunea Ibidem, p. 132.
39
Soissons (1914-1915), al Diviziei 53 infanterie rezervă (1915), al Corpului 32 Ibidem.
Armată (1915-1916). Din 22 septembrie 1916 a fost numit şeful Misiunii Militare 40
Ibidem.
41
franceze în România, până la 17 mai 1918, după care a fost trimis în SUA (5 iulie Ibidem, p. 133.
1918), rechemat şi numit la comanda Armatei a 5-a (7 octombrie 1918). Pentru mai 42
Ibidem.
43
multe detalii privind activitatea sa a se consulta: Dumitru Preda (coord.), Neculai Dănilă Papp (n. 20 mai 1868, Aciuva/Avram Iancu, Arad – d. 1950, Sibiu) a
Moghior, Tiberiu Velter, Berthelot şi România, Editura Univers Enciclopedic, urmat Academia Militară Tereziană din Viena (1887-1890) şi Şcoala Superioară
Bucureşti, 1997; Generalul H. M. Berthelot 80 de ani după Misiunea Franceză în de Geniu. În perioada 1894-1899 a fost profesor la Şcoala Militară de cadeţi din
România 15-16 octombrie 1996, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996; Jean- Sibiu, apoi profesor la Academia Militară din Viena. După izbucnirea Primului
Noel Grandhomme, Le général Berthelot et l`action de la France en Roumanie Război Mondial a fost şef de Stat Major al Diviziei 54 Infanterie (1914-1915),
et en Russie méridionale (1916-1918), Vincennes, SHAT, 1999; General Henri apoi, până în 1918, a comandat o brigadă numită după numele său pe fronturile
Berthelot, Jurnal şi Corespondenţă 1916-1919 (traducere din limba franceză de din Galiţia şi Italia. Este primit în armata română, avansat la gradul de general şi
Oltiţa Cântec), Presa Universitară Clujeană, 2000. numit la comanda Diviziei 18 Infanterie (1919) şi al Corpului 6 Armată (1924-
5
General Paraschiv Vasilescu (n. 1964 – d. 1925) a comandat Corpul 1930). Este rezidentul regal al Ţinutului Mureş (1938-1940) şi reprezentantul
Grănicerilor (martie 1904-aprilie 1905), Regimentul 3 Infanterie şi Corpul 4 diplomatic al României la Vatican (1941-1944).
44
Armată până la 15 august 1916. După intrarea României în război a comandat Viorel Cosma, Op. cit., p. 137.
45
Divizia 14 Infanterie (15 august-20 octombrie 1916), Armata 1 (21 octombrie- Ibidem.
11 noiembrie 1916) şi Corpul 3 Armată (ianuarie 1917-iunie 1918). A fost 46
Ibidem, p. 138.
47
decorat cu ordinul „Mihai Viteazul” cl. a III-a prin Înaltul Decret nr. 3055 din Ibidem, p.140.
48
27 octombrie 1916 „pentru destoinicia cu care a condus trupele de sub comanda Ibidem, p. 142.
49
sa deschizând defileul de la Topliţa cu minimum de pierderi” (Colonel Eugen Ibidem.
50
Ichim, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Editurile Modelism & Ibidem, p. 143.
51
Jertfa, Bucureşti, 2000, p. 53). Traian Moşoiu (n. 2 iulie 1868, Bran-Braşov – m. 29 iulie 1932, Bucureşti)
6
Viorel Cosma, Op. cit., p. 68. a urmat Şcoala Militară din Viena (1889), de unde a absolvit sublocotenent
7
Ibidem, p. 70. (1891-1893), iar din 1 aprilie 1893 a fost încadrat în armata română. A fost
8
Ibidem, p. 74. avansat colonel (1 aprilie 1916), general de brigadă (ianuarie 1917) şi general
9
Ibidem, p. 77. de divizie (1919). În Războiul de Întregire a comandat Regimentul 2 Infanterie
10
Ibidem. „Vâlcea”, Grupul „Lotru”, Diviziile 20, 23 şi Brigada 26 Infanterie. În fruntea
11
Ibidem, p.78. Diviziei 12 Infanterie s-a distins în bătălia de la Oituz. În campania 1918-1919
12
Ibidem, p. 79. a comandat Divizia 7 Infanterie, Comandamentul Trupelor din Transilvania,
13
Ibidem, p. 81. Grupul de Nord şi Gruparea de Manevră. A fost numit, succesiv, Guvernator
14
Ibidem, p. 83. al Ungariei, Comandant al Corpului Vânătorilor de Munte şi Guvernator al
15
Ibidem, p. 85. Basarabiei. A intrat în politică, ca deputat (1922) şi senator de drept, alături de
16
Ibidem, p. 86. Partidul Naţional Liberal şi a deţinut portofoliile Ministerului de Război (2-
17
Ibidem, p. 96. 13 martie 1920), Ministerul Comunicaţiilor (24 ianuarie 1922-30 octombrie
18
Ibidem, p. 98. 1923) şi Ministerul Lucrărilor Publice (30 octombrie 1923-27 martie 1926).
19
Ibidem, p. 99. Pentru mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa, a se consulta: General
20
Ibidem, p. 106. Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), Editura Dacia,
21
Ibidem, p. 109. Cluj, 1987; Cronică de Marş – 80 de ani de la înfiinţarea Diviziei 11 Infanterie,
22
Ibidem, p. 110. ediţie pregătită şi prefaţată de lt.-col. Constantin Moşincat, Editura Cogito,
23
Ibidem, p. 111. Oradea, 1996; Gl. bg. (r) prof. univ. dr. Gheorghe Tudor-Bihoreanu, lt.-col. (r)
24
Ibidem, p. 114. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan, General Traian Moşoiu – arhanghel
25
Ibidem, p. 115. al bătăliei pentru Ardeal, Editura Tipo MC, Oradea, 2004.
26 52
Ibidem, p. 118. Viorel Cosma, op. cit., p. 144.
27 53
Ibidem, p. 119. Constantin Diamandy (n. 1860, Bârlad – m. 1931, Idrici-Vaslui), diplomat
28
General Ernest Broşteanu (24 ianuarie 1869, Roman – d. 6 iunie 1932, din 1892, ataşat de legaţie la Sofia (1910-1912), Roma (1913), ministru
Bucureşti) a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie plenipotenţiar la Petrograd (februarie 1914-ianuarie 1918), delegat la Conferinţa
(1890) şi Şcoala Superioară de Război (1900); a comandat Regimentul 53 de Pace de la Paris (1919), înalt comisar al guvernului român pentru Ungaria
Infanterie (14 august-22 decembrie 1916), Divizia 11 Infanterie (23 decembrie (1919-1920) şi ministru plenipotenţiar la Paris (1924-1930).
1916-28octombrie 1918), Corpul Grănicerilor (1922-1929) şi Inspectoratul 54
Viorel Cosma, op. cit., p. 146.
55
General al Infanteriei (1929-1930); a fost avansat la gradele de colonel (1916), Ibidem, p. 147.
general de brigadă (1917) şi general de divizie (1919). 56
Ibidem, p. 148.
29 57
Viorel Cosma, Op. cit., p. 123. Ibidem, p. 149.
30 58
Ibidem, p. 126. Ibidem, pp. 153-154.

48 1 (79) 2018 document


TURTUCAIA – O TRAGICĂ BĂTĂLIE,
O DUREROASĂ RANĂ SÂNGERÂNDĂ
R
egimentul 5 Obuziere, la declanșarea Primului
Război Mondial, făcea parte din artileria mobilă
a Diviziei 17 Infanterie, comandată de generalul
Constantin Teodorescu2, având în dotare obuziere ușoare
de 105 mm. La Turtucaia materialul era organizat în
2 baterii cu 8 piese și a acţionat în Sectorul II Daidir. În
ziua de 24 august, la ora 6.30, Divizia 4 bulgară declanșează
atacul asupra Centrelor 7, 8, 9 și 11. La ora 9.30, generalul
Teodorescu constatând distrugerea a trei din cele patru
baterii fixe ale sectorului, ordonă colonelului Atanase
Grigorescu să ocupe o poziţie în spatele Centrului 8, pe linia
de sud a pădurii și să tragă asupra artileriei bulgare de la
Nord-Vest Beliţa și Mesi Mahle, apoi asupra rezervelor care
înaintau spre Staroselo, făcând o tragere de baraj împotriva
atacului infanteriei împotriva Centrului 8.
Analizând rezultatul luptei, generalul Dabija
aprecia că „Artileria Sect. II. a) artileria nu a tras asupra
coloanelor bulgare ce înaintau la atac, mai cu seamă
trebuia să se tragă asupra coloanelor ce înaintau pe la
Est de satul Daidir și văilor Doptac-Colac și Ceșme
Daidir, pe unde înaintau 8 batalioane bulgare; b) numai
bateria de tunuri de 105 mm locot[enet] Jucu a tras de
la 8-9 dim[ineaţa] asupra artileriei inamice de la moara
Racagiu, nicio altă baterie nu a contrabătut artileria
inamică; c) artileria ar fi putut bate R[egimentul]19
I[nfanterie] bulg[ar] ce a înaintat la atacul Centrelor 7 și
8, trecând prin faţa Centrelor 5 și 6, dar nu l-a bătut de
loc; d) pe timpul atacului infanteriei bulgare, infanteria
Sectorului II a fost, în general, prea puţin susţinută
de artileria acestui sector, ea a fost lăsată să se lupte
singură sub focul artilerie bulgare, numai diviz[ionul] de
obuz[iere] de 105 mm, sosit pe timpul nopţii, a susţinut
infanteria acestui sector, tot acest diviz[ion] pare că a tras
asupra flancului stg. [stâng – n.n.] al R[egimentului] 1
I[nfanterie] bulg[ar], pe timpul când ataca Centrul 11”3.
În ziua de 24 august, unitatea a primit ordinul de a se
regrupa, ocupând zona între remiza II și șoseaua Daidir,
sub comanda colonelului Gheorghe Anastasiu.
Dar să-i dăm cuvântul generalului Dabija: „Ultima
rezistenţă. Bateriile de obuziere de 105 mm col.
Grigorescu, div[izionul] de 75 mm maior Divary,
2 tunuri cu lt. [locotenentul – n.n.] Constantinescu
Toma și 1 btr. [baterie – n.n.] tun 75 mm cu slt.
[sublocotenentul – n.n.] Pârvulescu Fulger, au venit de
au luat poziţie înapoia văii Chivei cu stânga la Dunăre și
dreapta la cazarma Șaramet, cu faţa spre Sud - Sud-Est.
În jurul acestei artilerii s-au adunat diferite secţiuni de
unităţi de infanterie, în special btl. [batalionul – n.n.]
document 2018 1 (79)
studii/documente
Dr. Luminiţa GIURGIU1
II/R[egimentul] 80 I[nfanterie], din R[egimentul] 79
I[nfanterie], din btl. [batalionul] II/R[egimentul] 75
I[nfanterie], btl. [batalionul – n.n.] 76 mil. [miliţii –
n.n.]; deci mai mult de către unităţile din sectorul ce
nu a fost atacat.
Rezistenţă fără rost, căci nu mai acoperea nimic, nici nu
mai salva nimic [s.n.]. Acţiunea s-a redus la un foc de
artilerie și la mici încercări de contraatac. Toată lumea
s-a aruncat pe malul Dunării”4.
Memoriul și Scrisoarea colonelului Atanase Grigorescu,
comandantul Regimentului 5 Obuziere, sunt documente
aparte ca stil de redactare. Dacă memoriile sau dările de
seamă privind evenimentele de la Turtucaia, ce se regăsesc
prezentate în numerele anterioare ale revistei „Document.
Buletinul Arhivelor Militare Române”, sunt redactate
într-un stil sobru, după normele unor documente
militare, cele propuse se adresează fie unui interlocutor
imparţial care poate să judece faptele de arme, fie direct
subordonaţilor, pe care-i laudă și îi încurajează pentru
modul exemplar în care și-au făcut datoria.
În cuvinte emoţionante este redat dramatismul
celor două zile de luptă. Cu amărăciune, colonelul
Grigorescu constată deficienţele în aprovizionarea
cu muniţie, superioritatea armamentului din dotarea
trupelor bulgare, folosirea de către acestea a unor noi
invenţii (observatorii din balon care furnizau în timp
real informaţii despre poziţia trupelor inamice și care
coordonau tragerile de artilerie), lipsa de iniţiativă a
comandanţilor români, abandonul propriilor trupe și
neadecvarea ordinelor conform situaţiei reale de luptă. Și
nu în ultimul rând, constată că nu fusese prevăzută nicio
posibilitate de retragere și repliere a trupelor române,
fiind surprins de focurile de armă trase de pe malul
românesc de către jandarmi și marinari asupra celor care
cu disperare încercau să-și salveze viaţa, atitudine pe care
o califică ca o „mare și oribilă crimă”.
♦♦♦
În cartea nepătrunsă a destinului i-a fost scris
Regimentului 5 Obuziere (mai puţin 2 baterii) ca după
3 ani și 5 luni de la înfiinţarea lui, după ce ca tânăr divizion,
compus din 3 baterii, făcuse campania din 1913, să fie dat
prizonier în lupta cea mare a românilor pentru realizarea
idealului de secole, idealul naţional și, ceva mai mult și mai
trist, prizonier la bulgari.
A m zis mai puţin 2 bate r ii, căci în lupta
crâncenă de la Turtucaia au luptat numai 4 baterii,
2 fiind oprite la dispoziţia Marelui Cartier al Armatei de
49
studii/documente

Operaţii. Poziţia nemărginit de tristă de prizonier implică mele drepte, fără a mă încovoia, uneori chiar cu riscul de a-mi
sau faptul de lașitate atunci când frica de moarte primează sacrifica anii de muncă puși în serviciul ţării, dacă în calitate
sentimentul datoriei și voinţa de a învinge și luptătorul de comandant de regiment am căutat, frământându-mi
uitând totul, până și jurământul de credinţă, cuvântul divin sufletul, fiind în continuă preocupare de datoria mea de a
„Patrie”, caută ocazia și se predă dușmanului fără să lupte nu pierde o clipă pentru ca să pregătesc ofiţerii și trupa de
până la ultimul cartuș, până la ultima picătură de sânge sau sub comanda mea pentru ora supremă a îndeplinirii celei
implică adevărata vitejie, îndeplinirea deplină a datoriei și mai sublime îndatoriri de pe acest pământ, instruindu-i în
că în vâltoarea meseria armelor
asur zitoare și făcându-le o
a bătăliei, solidă educaţie
luptătorul este m o r a l ă ,
surprins și î n tă r i n d u - l e
dezarmat fără a s t f e l
voia lui din convingerea că
consideraţii numai printr-o
anumite sau din instrucţie
imposibilitatea per fectă și
de a învinge, calităţi mari
de a avea cu sufletești pot să
ce se hrăni, se facă faţă cu folos
dă ordin să tuturor grelelor
înceteze lupta împrejurări
și să capituleze. ale războiului
Ș e f u l și să înfrunte
Cor pului (și moartea fără
comandantul teamă și să-și
de baterii) este oţelească
singurul șef în sufletul cu tăria
armată căruia și voinţa de a
suveranul ţării, învinge; apoi în
șe ful suprem împrejurări așa
al armatei îi de importante și
încredinţează așa de dureroase
cu mare ca acelea ce au
Crochiu realizat de generalul de divizie Mihail Aslan (Turtucaia. Studiu strategic
solemnitate cu trei crochiuri şi o anexă, Bucureşti, Imprimeria „Liga Poporului” S.A., 1921) urmat și ne
Drapelul, acest aflăm, după
mare și sfânt simbol care înseamnă „Onoare și Patrie!”. El rușinoasa înfrângere de la Turtucaia, cred că aș lipsi de la
are deci marea datorie și onoare de a păstra cu onorurile cea mai esenţială datorie a mea de comandant de regiment,
cuvenite (ceremonia cuvenită) în timp de pace acest divin dacă nu aș arăta în mod cinstit cum s-au comportat ofiţerii
simbol și a conduce la victorie, sub umbra lui regimentul la și trupa Regimentului 5 Obuziere în această tragică bătălie
glorie. El este deci responsabil faţă de Dumnezeu, faţă de pentru ca asupra acestui regiment să nu mai planeze nicio
conștiinţa lui, faţă de M.S. Regele, faţă de Ţară și chiar faţă clipă, nici chiar urmă de bănuială că nu și-ar fi îndeplinit
de ostașii de sub ordinele lui, de modul cum și-a îndeplinit pe deplin datoria pe câmpul de onoare (luptă).
această mare Dumnezeiască însărcinare, de modul cum și-a Voi face deci aceasta cu conștiinţa împăcată că mi-am
păzit jurământul de credinţă și de modul cum regimentul îndeplinit una din cele mai esenţiale datorii ale mele, în
și-a făcut datoria pe câmpul de onoare. calitatea mea de comandant al acestui corp de trupă.
După nenorocita luptă de la Turtucaia cu un rezultat așa Nu cred că este acum momentul să arăt în toate
de dezastruos și umilitor pentru Ţară și de demoralizator amănuntele, mărturisite de oameni întregi la minte, altele
pentru întreaga armată, s-a adus, de unii la o parte din văzute de mine însămi, faptele de arme de la Turtucaia,
trupele destinate la apărarea acestei localităţi întărite, căci am credinţa că felul cum a fost concepută și executată
cea mai gravă învinuire ce se poate aduce în asemenea organizarea și condusă apărarea acestei importante localităţi
împrejurări rare, învinuirea de lașitate. întărite, precum și modul cum a urmat lupta propriu-zisă de
Dacă în timp de pace, timp de 26 de ani, mi-am făcut acolo și cum au fost aduse trupele de întărire, de ajutor, faptele
datoria de cinste și conștient apărător al ţării, de adevărat petrecute până la momentul capturării trupelor române,
apostol militar și mi-am susţinut întotdeauna convingerile rămâne încă un mare proces militar și social, o dureroasă rană

50 1 (79) 2018 document

 studii/documente

sângerândă, proces care nu se termină decât în urma unei Am avut cele mai calde lacrimi de bucurie, de mândrie,
anchete severe și cinstite, cu sancţiuni exemplare, așa cum de nedescris entuziasm când, apropiindu-mă de Bateriile
comportă un fapt de arme unic în felul lui în analele militare 1 și 2, care aruncau cu bărbăţie moartea în dușman și în
și rană care nu se va închide și vindeca decât în urma unei urma cuvintelor mele de îmbărbătare, de „Bravo, copii!”,
revanșe cu arma în mână, în urma unei strălucite victorii. am auzit explozia căldurosului lor strigăt „Trăiţi!”, pe când
Sosite în cea mai mare grabă la Olteniţa și ajuns la obuzierele în mâinile lor îndemânatice și sub ochiul lor sigur
Turtucaia în seara zile de 22 august, Regimentul 5 Obuziere și îndrăzneţ (pătrunzător) continuau să doboare la pământ
primește ordin ca cel mai târziu la ora 3.30 a.m., în ziua de valurile de rânduri ale inamicului care căutau cu orice
23 august, să se afle pe poziţia de luptă. La ora 1.30 noaptea, preţ să înainteze și căror dușmani se opuneau înverșunat
regimentul condus de mine s-a îndreptat, în liniște, spre acea Regimentele 34, 74 și 79 Infanterie.
poziţie, iar la ora 3.10, am ajuns pe locul hotărât pentru luptă. În ziua de 23 august, lupta a continuat înverșunat
Nu voi discuta până s-a întunecat
aici ordinele ce cu totul, iar
am primit și nici muniţiile erau pe
poziţiile ce mi s-au sfârșite și, numai
indicat în ziua de graţie vredniciei și
22 august la sosirea unei voinţe ferme
mea în Turtucaia de a valorosului
către comandantul locotenent-colonel
Capului de Pod Păncescu Gheorghe
Turtucaia, căci nu și după greutăţi
acesta este scopul supraomenești,
acestor rânduri. s-au putut aduce
Mă mărginesc la Tur t ucaia
însă a mărturisi chesoanele6 coloanei
că acest regiment Obuziere „Krupp” calibru 105 mm folosite în Primul Război Mondial de muniţii de corp
a luptat două zile (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”) de armată, așa că,
de-a rândul, fără nicio întrerupere, fără nicio clipă de repaus, pe la ora 12 noaptea, s-a făcut aprovizionarea bateriilor
nici chiar pentru hrana, printre picături, a oamenilor sau a cu muniţiile trebuitoare pentru lupta din ziua următoare.
cailor, au luptat cu cea mai mare bărbăţie toţi ostașii acestui În ziua de 24 august, lupta a început la ora 5 a.m. și, încă
regiment, ca vrednici apărători ai ţării, după ce, de la început, de la ora 6.30 a.m., prevedeam sfârșitul fatal și îngrozitor
chiar au fost nevoiţi, spre satul Daidir, să pună în baterie, sub al acestei bătălii, căci rândurile apărătorilor Turtucaiei
focul vijelios de șrapnele și obuze și, ceva mai mult, sub focul se răriseră înspăimântător, pe ici pe acolo împușcături și
salvelor de puști și mitraliere ale dușmanului. bubuituri de tunuri, unele mai dese, altele mai rare. Grupuri
În aceste memorabile zile de luptă, de mândrie la unii și de răzleţe ieșind din porumbiștea netăiată se îndreptau spre
tristeţe pentru toţi, mi-a fost dat mie, comandant de regiment, Dunăre, grăbite și îngrozite de exploziile formidabile ale
să văd rodul muncii mele, priceperea, bărbăţia și sângele rece obuzierelor de mare calibru al dușmanului.
ale vitejilor comandanţi de baterie - căpitanii Grigorescu Dușmanul înainta mereu cu toată înverșunarea, căci
Traian și Costescu Ștefan și locotenentului Otopeanu. observatorul pe care îl avea în balon îi da desigur știri de
Aici am avut priveliștea înălţătoare, să văd trăgând cu cele ce se petreceau la Turtucaia.
ardoare, bărbăţie și întrecere șefii de obuziere, cu vrednicii lor La ora 11.30, lipsit de orice susţinere, Regimentul 5
camarazi de arme, ochitorii și servanţii, aici am avut marea Obuziere trebuia să facă, și mă hotărâi fără a mă gândi prea
mulţumire sufletească să văd conducătorii antetrenurilor5 mult pentru ultima sforţare, sforţare supremă de artileriști,
stând neclintiţi ca niște brazi, pe caii lor puternici și sprinteni să protejeze retragerea trupelor demoralizate cu totul și să
înapoia obuzierelor, foarte aproape de ele, gata la un semn să înlesnească astfel trecerea lor pe malul opus, la Olteniţa. Și
ia aceste puternice arme și să le ducă acolo unde nevoia luptei au făcut-o cu toată seninătatea și mândria îndeplinirii unei
va cere, deși asurzitoarele vijelii de șrapnele și obuze dușmane datorii sfinte. Secondat acum și de devotatul meu ajutor, mă
îi copleșise cu totul; fără frică de moarte ei au stat la postul lor, găseam în fruntea regimentului, care se retrăgea pe baterii. La
căci era credinţa în Dumnezeu care-i ferea de îngrozitoarea pas, cu admirabilă liniște și ordine ne-am îndreptat în colţul
moarte, era ferma voinţă de a-și păzi jurământul și de a-și de Sud-Est al pădurii din acea parte a orașului Turtucaia,
îndeplini datoria lor de credincioși apărători ai Patriei, ceea ce lângă lucrările de pământ destinate tunurilor antiaeriene,
prin cuvinte calde, eu, șeful lor, le-am recunoscut aceste merite poziţie ce dintr-o aruncătură de ochi ni s-a părut că este, după
în faţa camarazilor lor din Infanterie, în faţa colonelului cum a și fost, foarte avantajoasă pentru punerea regimentului
Atanasiu, comandantul brigăzii de infanterie, atunci când în baterie. Aici am ales locul fiecăreia din cele 4 baterii, pe
se găsea sub cel mai infernal foc al dușmanului. care le-am și instalat la locurile ce le credeam mai nimerite.

document 2018 1 (79) 51

studii/documente
Obuzier „Krupp” calibru 105 mm, md. 1891 folosite în Primul Război
Mondial (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
Aici a alergat, ceva mai târziu și s-a pus sub comanda
mea maiorul Divari cu 2 baterii, precum și plin de inimă
și viteazul locotenent Constantinescu Toma din Regimentul 3
Artilerie cu bateria ce o comanda, ofiţer al cărui nume va
rămâne nemuritor în Cartea de Aur a Armatei Române,
în special a Artileriei și în inima noastră, care l-am văzut
luptând ca cel mai brav dintre bravii tunari. Noi artileriștii
am plâns cu lacrimi fierbinţi moartea acestui erou și dator
sunt să exprim în numele tunarilor Regimentului 5 Obuziere
chiar aici, între aceste rânduri, mult încercatei familii a
generalului Th. Constantinescu, respectoasele noastre regrete
pentru pierderea acestui valoros și viteaz ofiţer a cărui figură
măreaţă va rămâne pe veci în mintea noastră.
Aici, în colţul pădurii, cu gurile de foc mascate de
frunzișul tăiat din copacii din împrejurime, timp de 6 ore
și mai bine și anume până la ora 5.45 p.m., Regimentul 5
Obuziere, format în semicerc, a dus lupta cea mai vrednică
pe care o poate duce un regiment de artilerie, vărsând
moartea în dușmani cu ferma convingere că ajută să
salveze pe arma, soră de luptă, Infanteria. Aici am avut
ocazia să văd din nou și din nefericire pentru ultima oară
la postul de luptă, de datorie sfântă, priceperea și vitejia de
nedescris a comandanţilor de baterii, a ofiţerilor subalterni,
a plutonierilor majori, a sergenţilor-instructori, sergenţilor,
caporalilor și simplilor ostași ai Regimentului 5 Obuziere,
cu un cuvânt vitejia artileriștilor noștri.
Aici am putut să constat cu o neînchipuită satisfacţie, disciplina
focului a cărei conducere o luasem chiar eu, aici am constatat
într-adevăr devotamentul cel mare către Ţară, Rege și șefi.
Aici am putut să văd curatele lacrimi de bucurie adâncă,
de entuziasm de nedescris când, voind să-i îmbărbătez, le
spuneam, din când în când, cu voce puternică și hotărâtă:
„Auziţi copii, tunurile din depărtare! Vine Divizia 9 de la
Silistra, vin rușii în ajutor! Ura, copii! Ura! Ura!”, când toţi
într-un glas strigau răsunător și din toată inima: „Ura! Ura!”.
Din nenorocire nu era nici divizia, nici rușii, ci tunurile
dușmanului ce bombardau gara Olteniţa, erau, în cele din
urmă, tunurile care trăgeau în noi.
52
Aici în bubuitul obuzierelor noastre și vijeliilor de
șrapnele ale inamicului, fiecare la postul său, cu liniște de
adevăraţi creștini, eroi-martiri, la un semn ce le-am făcut,
ne-am descoperit, am îngenuncheat cu toţii, trompeţii au
sunat Sfânta Rugăciune și 4 ostași au scoborât în locul
de veci, în groapa rece, dar mormânt de onoare, făcut din
ordinul meu, la câţiva pași înapoia bateriilor, pe bravul
soldat Mincu Alexandru ctg. 1915, din Bateria 4 care, lovit
în frunte de un glonţ de pușcă tras din apropiere de dușman,
a căzut mort la postul său, îndeplinindu-și ca un adevărat
erou suprema datorie, datoria către Ţară și Rege. În locul
florilor pe mormântul său au fost lacrimile noastre de buni
camarazi, iar onorul ultim i s-a dat de cele 16 obuziere și
tunuri de câmp, care începuseră din nou și cu mare grabă să
bubuie năprasnic, cel mai mare și mai sublim onor ce i se poate
da unui vrednic ostaș al ţării, onor care îţi făcea impresia
că vroia să răzbune moartea unui bun tovarăș care, o clipă
mai înainte, lupta cu bărbăţie pentru onoarea regimentului,
pentru scumpa noastră Patrie! Să-i fie memoria eternă,
căci memoria lui, ca și a altor camarazi căzuţi pe câmpul
de onoare, va fi scrisă cu litere de aur în Cartea Sfântă a
Ţării, iar mângâierea familiei lui să fie faptul că a avut un
asemenea vrednic și viteaz fiu.
Se făcuse ora 4. O mitralieră din aripa noastră
dreaptă începuse să tragă. Am dat ordin locotenentului
Constantinescu, ce se găsea în acea parte, să o aducă la tăcere,
ordin care s-a executat imediat, căci glasul ei, secerișul ei de
gloanţe, nu se mai auzi.
Muniţia împuţinându-se simţitor, am dat ordin să se
grăbească chesoanele și antetrenurile. Cu iuţeală uimitoare
se repeziră o parte dintre servanţi și conducătorii trăsurilor
respective la chesoanele adăpostite ceva mai înapoi, căci
aducerea acestor trăsuri cu atelajele lor lângă obuziere nu
mai era cu putinţă, din cauza proiectilelor dușmanului
care ne descoperise poziţia și, într-o clipă, chesoanele de
lângă obuziere fură aprovizionate cu muniţie, fără ca în
acest interval de timp să fie vreo întrerupere în tragerea
asupra dușmanului. Iuţeala tragerii se comandă chiar
de subsemnatul, căci trebuia cu orice preţ să prelungesc
rezistenţa cât mai mult, până noaptea pentru a da timp
suficient trupelor din Turtucaia aflate pe malul Dunării
să se retragă pe celălalt mal. Exact la ora 4 p.m. am trimis
printr-un agent următoarele rânduri-raport:
„Turtucaia, 1916.VIII.24, ora 4 p.m.
Domnului general Teodorescu -
comandantul Capului de Pod Turtucaia
Domnului comandant al Marinei
Regimentul 5 Obuziere, aproape singur, apără
Turtucaia de la ora 5 dimineaţa. Vom trage ultimele
cartușe, vom prăvăli materialele în vale, la Dunăre, luând
piesele de la închizătoare sau le vom îngropa în pădure căci
nu avem cu ce le distruge. Cum se va înnopta, neavând
1 (79) 2018 document

muniţie, trebuind să ne retragem și noi, trimiteţi-ne un vas
pentru îmbarcare. Dacă ne trimiteţi vase și de îmbarcarea
întregului regiment, oameni, cai, obuziere, chesoane am fi
prea fericiţi.
Colonel A. Grigorescu
Comandantul Regimentului 5 Obuziere”.
Am trimis acest raport și pentru comandantul Marinei,
căci se răspândise știrea că domnul general Teodorescu ar fi
fost grav rănit de un obuz inamic, știre de a cărei veridicitate
nu eram sigur.
Tragerea urma înainte cu toată înverșunarea,
comandanţii de baterii și subsemnatul eram suiţi în câte un
copac pentru observarea inamicului și loviturilor. De unde,
mai târziu, a trebuit să coborâm căci inamicul se apropiase
de baterii mascat de o creastă a unui deal în faţa noastră.
La ora 4.45 sau 5.05 sosește un soldat cu capul gol, galben
la faţă, cu ochii tulburi, holbaţi, de abia putea respira și cu
voce tremurândă, din care se putea citi marea lui emoţie,
îmi spuse, înecându-l plânsul, următoarele cuvinte: „Trăiţi,
domnule colonel, nu mai trageţi că s-a predat oștirea și Ţara
Românească!”. Am reprodus aici întocmai cuvintele acestui
soldat al cărui nume nu-l cunosc și nici nu l-am mai văzut
pe urmă.
Primind această îngrozitoare știre, am dedus că ceva
defavorabil pentru noi se petrecea pe malul Dunării, însă
nu-mi închipuiam și nici nu puteam să-mi închipui vreodată
că dezastrul ar fi fost așa de îngrozitor cum era în realitate
și că nicio măsură nu se luase pentru trecerea pe celălalt mal
a trupelor demoralizate.
Cu vocea puternică și hotărâtă, îi spusei imediat fără
ezitare: „Înapoi netrebnicule că nu știi ce vorbești! Desigur
că ești nebun!”.
Nu puteam să încetez lupta fără să primesc un ordin
formal și în scris. Și pentru a da și mai mult curaj
regimentului și să șterg impresia penibilă ce vorbele
acestui om ar fi putut să pricinuiască asupra moralului
oamenilor, am comandat foc repede, după care am dat din
nou semnalul pentru micșorarea întru-câtva a iuţelii de
tragere. Și la auzul la auzul tunurilor inamice care trăgeau
în Olteniţa am repetat din nou cu voce tare: „Auziţi divizia
de la Silistra! Vin rușii! Ura! Ura! Sună trompet atacul
general!”.
Acest din urmă ordin l-am dat a mai susţine și moralul
puţinilor oameni din regiment care sub comanda bravilor
maiori Dobriceanu și Antonescu mai rezistau pe creasta de la
Sud-Est și Sud - Sud-Est din apropierea poziţiei bateriilor
Regimentului 5 Obuziere, conform ordinului ce primiseră
personal de la subsemnatul.
Infanteria inamică se apropia cu ezitare de noi prin
porumbiștea netăiată din faţa noastră, iar comandanţii de
baterii ajunseseră cu modificarea treptată a înălţătoarelor
până la 600 m, după care începeau salvele de încadrare și
apoi vijeliile de șrapnel pentru efect.
document 2018 1 (79)
studii/documente
La ora 5 p.m. am trimis următorul raport:
„24.08, ora 5 p.m.
Domnului general Teodorescu sau
Domnului comandant al Marinei
Regimentul 5 Obuziere. Continuăm să rezistăm cu curaj
și vom trage până la ultima lovitură. Rog trimiteţi-ne
grabnic ajutoare, căci vom face minuni de vitejie. Când
vom termina muniţia, trebuind să ne retragem și vă rog,
din nou, să ne puneţi la dispoziţie vasele trebuitoare spre a
ne îmbarca și trece pe celălalt mal al Dunării.
Colonel A. Grigorescu
Comandantul Regimentului 5 Obuziere”.
La ora 5.55, zăresc pe sublocotenentul (r) Vitianu
Alexandru rănit la frunte, cu sângele curgând pe obraz,
cu capul gol, îndreptându-se către mine, adus pe braţe de
doi soldaţi. În primul moment credeam că este bravul și
nepreţuitul camarad sublocotenentul Cornea Gheorghe,
adjutantul subsemnatului.
Am comandat imediat tragerea repede. Ea începu cu
atâta ardoare, cu atâta vitejie că-ţi făcea impresia că-i
desfășurarea ultimei noastre energii, erau ultimele lovituri
pe care obuzierele le aruncau cu înverșunare în vrăjmaș,
cu tunet îngrozitor de se cutremura pământul dimprejur,
cu vuiet infernal al cărui ecou îl ducea valurile Dunării în
depărtare, ca ultimul răget de disperare al unui leu puternic
care moare.
Un moment m-am gândit că purtându-ne până aici
(luptând) ca eroi, să murim ca adevăraţi eroi, să facem ca
dușmanul să plătească scump capturarea armelor noastre,
dar reflectai îndată că sacrificiul atâtor vieţi tinere, când
o întreagă armată se predase, nu va schimba întru nimic
rezultatul final al acestei nenorocite lupte, dar că aceste vieţi
vor fi mai târziu de folos Ţării.
Nu trece mult și la ora […] am primit următorul ordin
[…]. Imediat am dat ordin de distrugerea lunetelor și luarea
cheilor de siguranţă de la închizătoarele obuzierelor, ce s-a
executat aproape instantaneu și ochii noștri și ai tuturor
ostașilor mei credincioși erau aţintiţi la mine, apoi la un
semnal ce am dat (făcut) toţi ne-am îndreptat repede spre
cai, prin vijelia de șrapnele a dușmanului. Voiam să distrug
închizătoarele și chiar obuzierele, însă mijloacele necesare
îmi lipseau și de altfel această distrugere nu era cu putinţă
în aceste momente așa de critice.
Plecând de pe poziţia de luptă, m-am întors cu faţa
înapoi, în care poziţie am privit lung, lung de tot, căci
vroiam să mai văd încă o dată, pentru ultima dată
obuzierele noastre, acești tovarăși de luptă credincioși și
puternici, nepreţuiţi. Mi se sfâșia inima de mâhnire și
simţeam lovită mortal mândria mea de șef gândindu-mă că
trebuie să le lăsăm pradă dușmanului și cu această duioasă
și plină de amărăciune privire, părându-mi-se că au mai
rămas la chesoanele de lângă obuziere cartușe cu proiectile
netrase, m-am întors repede înapoi să observ mai bine dacă
53
studii/documente
într-adevăr nu mă înșelase vederea, iar voi scumpi tovarăși
de luptă și de cumplite suferinţe, când aţi zărit mișcarea mea,
ca un val furios v-aţi întors înapoi la armele voastre, care
vai! amuţiseră. Nu vă împiedică să faceţi această mișcare
eroică proiectilele dușmanului care trăgea încontinuu în
voi și aţi făcut-o, căci era devotamentul, era inima voastră
care vă lega de aceea a șefului vostru, de nepreţuitele voastre
obuziere, era dispreţul vostru faţă de moartea năprasnică.
Deși vrășmașul trăgea mereu, totuși ne-am apropiat
și, văzându-le bine, ne-am convins că nu erau cartușe-
proiectile, ci tuburile goale puse de vitejii servanţi, care
credincioși serviciului lor și prescripţiilor regulamentare,
avuseseră grijă necontenit, ca după fiecare lovitură trasă să
așeze tuburile goale la locurile lor respective din chesoanele
de lângă obuziere.
Era și aici o nepreţuită ocazie pentru mine să constat
cu adâncă mulţumire îndeplinirea cea mai conștiincioasă
a îndatoririlor voastre de ostași desăvârșiţi, era rezultatul
trudei din timp de pace a neobosiţilor și vitejilor ostași ai
regimentului.
Am pornit din nou cu toţii spre malul Dunării, am trecut
pe lângă antetrenuri și chesoane, le-am privit cu durere și
cu durere și mai mare am privit și atelajele de cai sublimi,
supuși tovarăși în greutăţile războiului, pe care am fi voit
să-i înecăm în Dunăre, dar din cauza focului vrășmașului
ne era peste putinţă să o facem.
Ochiul bunului Dumnezeu ne-a dat probă de o mare
minune, de marea Lui putere, ne-a ferit ca, după ce am fost
nevoiţi cu durere nemărginită, să părăsim locul de luptă,
armele noastre nepreţuite, să cădem și pradă morţii pe care
dușmanul căuta să o împrăștie în vijelii de șrapnel și obuze
ce ne bara drumul între poziţia de luptă și malul Dunării.
Grija Atotputernicului Dumnezeu a mai fost încă [sic!]
că prin vitejia noastră, dușmanul să ezite să se oprească din
înaintarea lui, temându-se de vreo cursă, de vreo așa-zisă
stratagemă și să nu pătrundă imediat în baterii, după
ce noi trăsesem ultimele lovituri, căci am fi căzut jertfei
morţii fără să putem prin aceasta aduce nici cel mai mic
ajutor Ţării noastre într-un viitor război, pe care mintea
noastră îl prevede că va fi, să pătrundă, zisei, în baterii
și să cădem jertfă după cum, cu câteva minute înainte,
căzuse jertfă bravul locotenent Constantinescu Toma, care,
aflându-se cu bateria în aripa dreaptă a regimentului
nostru și anume aproape de orașul Turtucaia și neavând
o susţinere de infanterie, deși o ordonasem, a fost surprins
de infanteria inamică, deși ordonasem să se facă în această
parte recunoaștere și pază de cercetași de artilerie, și și-a
dat sufletul ca un mare erou lângă tunurile lui, după ce, mai
întâi, o parte din acei care au atacat bateria au plătit scump
cu viaţa lor îndrăzneala lor.
Ieșiţi din zona vijeliilor de șrapnele ale dușmanului, cum
mai aveam o bună distanţă de parcurs până la malul Dunării
și cum soldatul-ordonanţă care ţinea calul meu, de teamă să
nu fie ucis și el și caii, se retrăsese pe malul Dunării, mă văd
în situaţia să fac acest drum pe jos. Întâlnind însă, imediat,
54
în cale soldatul-ordonanţă al bravului sublocotenent Cornea
Gheorghe, cu calul acestuia, avusei și aici plăcuta ocazie să
constat devotamentul fără margini al acestui tânăr ofiţer
către șeful său, căci dacă în timpul celor două zile de luptă
nu m-a părăsit niciun moment, prin pericolele cele mai mari,
prin ploaia de șrapnele, obuze și gloanţe de pușcă, nu mai
puţin și în această clipă, cu inima de bun camarad, a făcut
gestul cel mai frumos ce-l poate face un tânăr ofiţer de elită
pentru șeful său, mi-a oferit frumosul și sprintenul său cal
cu ajutorul căruia m-am coborât la Dunăre, sublocotenentul
Cornea încălecând pe un cal de trupă.
Imediat ce am ajuns la Dunăre, am dat ordin bravilor
mei ofiţeri și adjutantului meu, care cu toţii mă urmau de
aproape, să dea foc hărţilor, ordinelor și notiţelor în legătură
cu lupta noastră, în care scop am înmânat sublocotenentului
Cornea și pe acelea ce le aveam asupra mea.
Am privit cu toţii cu tristeţe cum ardeau toate aceste
acte preţioase, apoi am aruncat în Dunăre binoclurile și
pistoalele automate ce le aveam asupra noastră. În fine, cu
inima strânsă de durere, am dat drumul în libertate calului
meu, care m-a purtat în spinare în mijlocul celor mai mari
pericole, același lucru făcându-l și ceilalţi ofiţeri, uitându-mă
cu milă, lung, și am plecat adânc mâhnit că mă despart
pentru totdeauna de el.
Când mi-am aruncat privirea pe malul Dunării, o
priveliște din cele mai dureroase pe care vreodată o poate
vedea un militar, un comandant de regiment, un ostaș
devotat ţării sale, devotat Regelui său: o armată întreagă
de mii de ostași și sute de ofiţeri stăteau îngrijoraţi de
rezultatul nenorocit al luptei și, îngrijoraţi de viitor, stăteau
pe malul Dunării, așteptându-și moartea lor crudă, iar arme
nenumărate (mii de arme) erau aruncate pe jos.
Mă uitam cu groază, priveam acești oameni, aceste arme
și mi se părea că este un vis, un vis îngrozitor, dar vai!, totul
nu era decât realitatea cea mai crudă, emoţionantă, teribila
realitate, era o armată întreagă dezarmată, prin lipsa ei
de voinţă fermă de a învinge, prin lipsa de iniţiativă a
comandantului ei.
Ce impresie sfâșietoare și când te gândești că au fost atâţia
bravi și în multe regimente de infanterie, care în alte condiţii
ar fi adus desigur victoria.
La priveliștea aceasta de necrezut m-am simţit și mai
zdrobit de adâncă mâhnire și durere, decât cum mă simţeam
atunci când am fost nevoiţi să părăsim armele noastre,
obuzierele, postul nostru de luptă. Nu, nu putea fi altfel
impresia mea, căci ultima mea iluzie, a bravilor mei ofiţeri,
a întregului regiment de obuziere, iluzia ce ne-o făceam
că vom putea să luptăm, să dăm timp Comandamentului
Superior să retragă trupele de pe malul Dunării, ultima
iluzie a noastră pornită din cel mai înalt comandament al
oricărui ostaș, pentru care toţi luptaserăm ca adevăraţi eroi,
se spulberase într-o clipă. Niciun batalion, nicio companie,
niciun pluton, nicio secţie, nici chiar o grupă de oameni nu
fusese trecută pe celălalt mal al Dunării, deși timp fusese
îndeajuns ca să scape toată infanteria din mâna dușmanului,
1 (79) 2018 document

de soarta tristă de prizonier, Infanteria care putea fi grabnic
reconstituită pentru ca să poată lupta cu mare folos, pe un
alt front al teatrului de război al ţării noastre. Dispăruse
încă de la ora […] și comandantul […] cu sublocotenentul
[…], dispăruse și M[…], fapt a cărui grozăvie și […] nu
poate mintea omenească să-și închipuie o mai mare […]
nu poate să existe în […] și ca [sic!] culmea acestui […]
a fost și faptul nespus de barbar pe care câţiva marinari și
jandarmi români, ostași de-ai noștri, îl comiteau din ordin
superior, marea și oribila crimă de a împușca fără cruţare pe
acei care, știind să înoate, aveau curajul să înfrunte valurile
Dunării, cu gândul să treacă pe celălalt mal, deși cu riscuri
infinit de mari, căci aveau puterile sleite de greutăţile și
emoţiile luptei și din cauza foamei, prin neputinţa de a lua
hrana la timp, în plus că se trăgea în ei și de pe malul ocupat
de bulgari la Turtucaia. Voiau sărmanii să treacă Dunărea,
să nu cadă prizonieri la bulgari, dar destinul le rezervase
soarta tristă să se înece în Dunăre sau să fie împușcaţi de
proprii lor fraţi de arme.
Nu sunt cuvinte așa de puternice cu care se poate
stigmatiza purtarea așa de criminală, odioasă a […]
și nici revolta sufletească care să arate prin cuvinte
grozăvia acestei crime fără pereche care va rămâne o
pată eternă în conștiinţa acelora care au dat ordine de
asemenea natură. Nu puteam, îmi era peste putinţă să
stau martor acestei priveliști îngrozitoare și am trecut
hotărât, urmat de devotaţii mei of iţeri prin mulţimea
imensă de ostași care aștepta ca să se decidă soarta lor.
Din când în când se auzeau lovituri trase în această
mulţime de către […]. Din această mulţime nesfârșită de
prizonieri apare în faţa mea valorosul căpitan Niculescu
Athanase din Regimentul 2 Grăniceri, rugându-mă să
merg cu el, ca însoţitor, la Cercul Militar, unde spunea
el se găsește colonelul Mărășescu, acest bătrân, brav,
inimos și demn colonel, care, deși poate avea putinţa să
plece odată cu comandantul […], a stat la postul său de
onoare, împărtășind soarta camarazilor, tovarăși de luptă
și suferinţă, titlu de mare glorie pentru el, ceea ce am și
făcut, urmat și aici de of iţerii mei din regiment, după ce
mai întâi trupa a fost despărţită de noi.
Această despărţire, bravi ostași ai Regimentului 5
Obuziere, a fost pentru noi ofiţerii o clipă de sfâșietoare
durere, o clipă de lacrimi, căci era semnalul despărţirii
noastre de fraţii de armă. Însă ne consolam că legăturile
puternice ce ne uneau pe toţi sub umbra Drapelului nostru
Sfânt, nu puteau să fie rupte ne nimeni, acele legături
sufletești între voi și mine, între voi și bravii noștri căpitani,
locotenenţi și sublocotenenţi, mai marii voștri, legături care
rămâneau nu numai neatinse, zic, dar și întărite și mai mult
prin vitejia ce aţi arătat cot la cot ca vrednici ostași ai ţării,
timp de două zile de luptă îndârjită, în această nenorocită
bătălie de la Turtucaia. Ne-am despărţit cu durere în suflet
că [sic!] cu toată vitejia voastră nu am putut să culegem
laurii victoriei, ca să suferim martiriul pe locuri unde aveam
credinţă că vom călca victorioși, nu ca prizonieri.
document 2018 1 (79)
studii/documente
Obuziere „Krupp” calibru 105 mm, md. 1912 folosite în Primul Război
Mondial (Fototeca Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”)
Scumpi ostași, ne-am despărţit de voi, o repet, cu durerea
cea mai sfâșietoare și dacă soarta armelor în împrejurările
nenorocite și C[…] S[…] nu ne-au permis să culegem laurii
victoriei și aţi suferit martiriul, nu trebuie nicio clipă, cum
de altfel nici nu mă îndoiesc, să vă simţiţi umiliţi, din contră
să aveţi cea mai mare mulţumire sufletească, acea mare
mângâiere și mândrie că v-aţi făcut pe deplin datoria de
ostași vrednici, îndeplinire pe care, de altfel, v-o recunosc
toţi bunii voștri camarazi din Infanterie, v-o recunosc eu,
șeful vostru, și dacă voi nu veţi avea (aveţi) semnul vitejiei
pe pieptul vostru, veţi avea însă, ca mine, curata mândrie
că aţi luptat cu bărbăţie și aţi stat neclintiţi la postul vostru
de onoare, până la ultima clipă aţi luptat ca niște lei, având
în faţa voastră icoana Patriei, dând astfel probă de demni
apărători ai Ţării, păstrând cu sfinţenie jurământul de
credinţă către Ţară, către șeful vostru suprem, către scumpul
nostru suveran, M.S. Regele Ferdinand I-ul.
Această vitejie a voastră va trebui și va fi chiar scrisă cu
litere de aur în Cartea Sfântă a Regimentului 5 Obuziere,
în Sfânta Carte a Armatei noastre, în aceea a Ţării, ca să
servească ca o pildă ostașilor, urmașilor voștri, de modul cum
voi aţi știut să vă faceţi datoria. Ţara va fi recunoscătoare
că v-aţi făcut pe deplin datoria de ostași credincioși ai ei
și iubitul nostru suveran va recunoaște că v-aţi luptat ca
adevăraţi eroi.
Acestea sunt faptele voastre iubiţi și nepreţuiţi ostași și
eu, ca și șef al vostru, trebuie să le arăt așa cum s-au petrecut.
Era o sfântă datorie a mea în calitate de comandant al
Regimentului 5 Obuziere și acum am conștiinţa împăcată
că mi-am îndeplinit și această datorie de ostaș și de șef.
Terminând cu înșirarea faptelor voastre de mare
bărbăţie, ţin să vă dau un sfat. Fiţi și de aici înainte cu
credinţă în marele și bunul Dumnezeu, f iţi cu voinţă
și hotărâre credincioși scumpului nostru suveran, M.S.
Regele Ferdinand I-ul, ascultători și devotaţi șefilor voștri.
Căutaţi necontenit să vă oţeliţi inimile prin marile pilde
de vitejie din marele și groaznicul nostru război pentru
îndeplinirea idealului nostru naţional, siliţi-vă de vă
întăriţi braţele și încrederea în voi înșivă printr-o continuă
55
studii/documente
și solidă instrucţie. Iar când veţi pleca din rândurile Oștirii,
duceţi cu voi la casele voastre, în mijlocul familiilor voastre
scumpe amintirea clipelor de vitejie ce voi și ofiţerii, șefii și
camarazii voștri au arătat pe câmpul de luptă și căutaţi să
însufleţiţi celor mai tineri ca voi dragostea de Armata Ţării
și nepreţuită iubire de Ţară, fiţi harnici, fiţi gospodari,
având totdeauna în voi simţirea că până în clipa când
vom intra în liniștea eternă, avem marea îndatorire să
lucrăm pentru apărarea și întărirea scumpei noastre Patrii
întregite, pentru atingerea căreia ţinte mari, trebuie ca noi
toţi, cu mic cu mare, să avem cultul Drapelului și credinţa
în iubirea nestrămutată pentru șeful nostru suprem, M.S.
Regele Ferdinand I-ul și dragoste nemărginită pentru
întreaga familie regală.
Comandantul Regimentului 5 Obuziere
Colonel A. Grigorescu”7.
♦♦♦
„Copie
Din scrisoarea colonelului Grigorescu Anastase
către ofiţerii Regimentului 5 Obuziere
În cursul atâtor luni de suferinţe morale și, acum, pe
patul din spital, am găsit o mare mângâiere sufletească în
faptul că munca mea fără preget, preocuparea și grija mare
și continuă din timp de pace, precum și exigenţa mea la
serviciu, cu scopul numai și numai de a aduce regimentul la
înălţimea pe care o doream, n-au fost zadarnice, ci au dat
roadele cele mai strălucite.
Dacă rezultatul final al luptei de la Turtucaia a fost
un adevărat dezastru și o mare rușine și ne-a atins așa de
Turtucaia – A tragic Battle, a painful bleeding Wound
Luminiţa Giurgiu, Ph.D.
Abstract: On 23 and 24 August 1916, Regiment 5 Howitzers participated at the confrontation with
the Bulgarian Army at Turtucaia. Colonel Atanase Grigorescu relates the drama of the fight, analyzing
with lucidity the causes of the defeat.
Keywords: Colonel Atanase Grigorescu, Regiment 5 Howitzers, Turtucaia, 1916, Bulgarian Army
NOTE
1 3
Comisia Română de Istorie Militară.
2
Generalul Constantin Teodorescu (n. 25 ianuarie 1863- d. ?), absolvent
al şcolii de subofiţeri Bucureşti (1881-1883), Şcolii Militare de Infanterie
şi Cavalerie (1883) şi a Şcolii Superioare de Război (1893-1895); a urcat
toate treptele ierarhiei militare de la gradul de sublocotenent (1883),
locotenent (1887), căpitan (1893), maior (1900), locotenent-colonel
(1903), colonel (1911), la cel de general de brigadă (1915); în timpul
Primului Război Mondial a fost comandantul Diviziei 17 Infanterie, în
perioada 14/27 august-24/6 septembrie 1916; a fost decorat cu Ordinele
„Coroana României” (1912) şi „Steaua României” (1913).
56
dureros sufletele, nu-i mai puţin adevărat, însă, că trebuie să
găsim, cu toţii, mângâierea sufletească și energia de a rezista
împrejurărilor, în faptul că ofiţerii și trupa Regimentului 5
Obuziere s-au purtat admirabil pe timpul celor 2 zile de
luptă.
Aici am văzut și roadele strălucite ale muncii și
capacităţii ofiţerilor din regiment.
Nu voi uita toată viaţa mea eroismul, calmul și
destoinicia of iţerilor, bărbăţia și îndemânarea trupei
regimentului nostru și această impresie adâncă, după o
constatare […], îmi dă speranţele cele mai mari pentru un
viitor strălucit al acestui regiment.
Noi, ofiţerii acestui regiment, trebuie să ne amintim în
continuu că, în dosarul dezastrului și rușinii de la Turtucaia,
stă și va sta scris pentru o veșnicie și o pagină glorioasă a
ofiţerilor și trupei Regimentului 5 Obuziere, care au luptat
vitejește pentru salvarea a zeci de mii de oameni.
Datoria mea, ca șef al dumneavoastră, îmi impune ca,
odată ajuns în ţară, să pun în evidenţă, prin grai și scris,
faptele vitejești ale ofiţerilor și trupei și să cer răsplata
binemeritată a acestora, pentru ca să dea o pildă generaţiilor
viitoare.
Ţinând socoteală de vitejia și calmul de care au dat probă,
precum și de capacitatea ofiţerilor acestui regiment, eu le
prevăd, le doresc din inimă un viitor strălucit, iar de faptele
lor de eroi vor vorbi veșnic Cartea de Aur a Ţării, Istoricul
Regimentului și memoriile calificative respective, fapte care,
după cum am mai spus, vor rămâne și adânc întipărite în
sufletele acelora care i-au văzut neclintiţi și voioși la postul
lor de onoare până în ultima clipă a bătăliei, făcându-și
datoria în mod desăvârșit, ca adevăraţi și nepreţuiţi
apărători ai Patriei”8.
General G.A. Dabija, Armata Română în Războiul Mondial (1916-
1918), vol. I, Editura IG. Hertz, Bucureşti, 1936, p. 229.
4
Ibidem, pp. 244-245.
5
Antetren: vehicul pe două roţi, care se cuplează, în vederea
transportului, cu un tun, cu o bucătărie de campanie sau cu un cheson.
6
Cheson: căruţă, cu două roţi, având, pe dric, o cutie în care se
transportă muniţiile artileriei.
7
Arhivele Militare Române, Fond microfilme, rola F II 1.2687,
cd. 434-447.
8
Ibidem, cd. 448.
1 (79) 2018 document
 studii/documente

UN LOCOTENENT ROMÂN
MARTOR LA AGONIA ARMATEI RUSE
Lucian DRĂGHICI1

R
egimul bolșevic, instaurat la Petrograd rusă în curs de descompunere, ar fi fost dezastruoasă
prin lovitura de stat din noaptea de pentru Rusia. Lenin dorea să grăbească cu orice preţ
25/26 octombrie 19172, a dat lovitura de încheierea păcii pentru a concentra toate elementele
graţie armatei ruse, aflate de mai multe luni într-un disponibile în lupta cu forţele contrarevoluţionare
proces de disoluţie. pentru victoria finală a Revoluţiei5.
Sovietele de soldaţi, înfiinţate după revoluţia din Pentru realizarea acestui obiectiv, era necesar, în
februarie 1917, au determinat, prin activitatea lor, primul rând, ca bolșevicii să preia controlul asupra
instaurarea unui climat de anarhie. Acesta se caracteriza Marelui Cartier General de la Moghilev, condus de
prin creșterea exponenţială a numărului dezertorilor, generalul N.N. Duhonin.
precum și L a 9
diminuarea noiembrie
disciplinei 1 9 1 7 , V. I .
în rândurile Lenin, în
m i l i t a r i l o r, calitate de
care, prin președinte al
intermediul Consiliului
s o v i e t e l o r, Comisarilor
r e f u z a u Po p o r u l u i ,
să execute a n u n ţ a ,
ordinele printr-o
p r i m i t e 3. radiogramă
To t u ș i , adresată
sovietele de către „toate
soldaţi nu comitetele
procedaseră de regiment,
La sfârşitul anului 1917, faimoasa disciplină a trupelor ruse din perioada ţaristă devenise o amintire
la schimbarea divizie, corp
ofiţerilor din funcţiile deţinute. După „Marea Revoluţie de armată, armată și alte comitete, către toţi soldaţii
Socialistă din Octombrie”, noua conducere de la armatei revoluţionare și marinarii flotei revoluţionare”,
Petrograd a început, într-un ritm precipitat, înlăturarea că generalul N.N. Duhonin era destituit din funcţia
generalilor și ofiţerilor din funcţiile de comandă, de comandant-șef al armatei ruse, deoarece nu a
începând cu Marele Cartier General. executat ordinul Consiliului Comisarilor Poporului de
Ce i-a determinat pe liderii bolșevici să acţioneze a iniţia tratative pentru încheierea unui armistiţiu cu
astfel, în condiţiile în care armata rusă era în curs de armatele Puterilor Centrale6. Generalul Duhonin, care
destrămare și era previzibil că o astfel de măsură radicală nu recunoștea autori-tatea Consiliului Comisarilor
va duce la dezintegrarea totală a acesteia ? Poporului, era înlocuit la comanda supremă a armatei
Cel mai important obiectiv al guvernului bolșevic ruse cu praporcicul7 N.V. Krîlenko, un „revoluţionar
(Consiliul Comisarilor Poporului 4), imediat după de profesie”. Până la sosirea noului comandant-șef,
preluarea puteri, era încetarea ostilităţilor cu Puterile generalului Duhonin i se ordona să continue activitatea.
Centrale. Scoaterea cât mai grabnică a Rusiei din război Schimbarea de comandă la vârful armatei ruse a avut
fusese lozinca principală a bolșevicilor după întoarcerea loc la 20 noiembrie 1917. Ea s-a efectuat în mod violent,
lui Lenin din exil. Liderul bolșevic era conștient de generalul Duhonin fiind ucis cu bestialitate de gărzile
faptul că generalii și ofiţerii formaţi în armata ţaristă s-ar praporgicului Krîlenko8. Generalul Duhonin, a fost scos
fi opus unei păci cu Puterile Centrale care, cu o armată cu brutalitate din vagonul personal, unde se refugiase, și,

document 2018 1 (79) 57

studii/documente

odată coborât din vagon, a fost pur și simplu măcelărit militar-revoluţionar. Totodată, o problemă deosebită o
cu zeci de lovituri de baionetă9. prezentau militarii de origine ucraineană, mare parte
Concomitent cu aceste evenimente, în întreaga dintre aceștia nemairecunoscând autoritatea Marelui
armată rusă, comitetele militar-revoluţionare conduse Cartier General rus.
de bolșevici au procedat la înlocuirea generalilor Cele două rapoarte ale locotenentului Petre
și ofiţerilor din Mardari, pe care le
corpul de comandă prezentăm mai jos,
al marilor unităţi sunt mărturii „la
și unităţi cu prima mână” ale
militari dedicaţi unui ofiţer român
trup și suflet care a asistat
cauzei bolșevice, personal la agonia
indiferent de vechii armate ruse,
gradul deţinut întemeiate de
și nivelul de Petru cel Mare cu
competenţă mai bine de două
profesională. secole în urmă, și,
Descrieri concomitent, la
detaliate privind punerea bazelor
modul de acţiune noii Armate Roșii
al comitetelor a Muncitorilor
militar-re volu- După lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, și Ţăranilor, cu
procesul de dezintegrare a armatei ruse a intrat în faza finală
ţ i o n a re p e n t r u ajutorul căreia,
preluarea conducerii unor mari unităţi ruse de pe frontul peste mai puţin de 20 de ani, statul comunist creat de
din Moldova le regăsim în două rapoarte ale ofiţerului V.I. Lenin pe ruinele Imperiului Ţarist va subjuga o
de legătură al Corpului 4 Armată român pe lângă mare parte a continentului european.
Corpul 30 Armată rus, locotenentul Petre Mardari.
În primul raport, ofiţerul român relatează cum, ♦♦♦
în noaptea de 18/19 noiembrie 1917, în numai câteva 20 noiembrie 1917
ore, bolșevicii au reușit să preia controlul asupra No. 155
Diviziei 48 Infanterie și Corpului 24 Armată. Așa Locotenentul Mardari S. Petre
cum reiese din raportul locotenentului Petre Mardari, către
argumentul principal al bolșevicilor pentru eliminarea Corpul 4 Armată
ofiţerilor din posturile de comandă era că aceștia (Biroul Operaţii)
din urmă se opuneau terminării războiului, iar noii
comandanţi numiţi din rândurile ofiţerilor inferiori, Asupra celor întâmplate în ziua de 18 [noiembrie]
subofiţerilor și chiar soldaţilor, bineînţeles dintre cei a.c. la Corpul [de armată] 24 rus, am onoarea a vă
animaţi de „spirit revoluţionar”, vor face totul pentru comunica următoarele:
încheierea cât mai grabnică a păcii. Maximaliștii 11 din Corpul 24, în seara de 18
Peste câteva zile, bolșevicii au reușit să ia sub noiembrie, au pătruns în cartierul Diviziei 48 arestând
control și Corpul 30 Armată rus. Ce se întâmpla pe comandantul diviziei, în locul căruia au numit ca
într-o structură militară după instaurarea noilor [sic!] comandant pe un locotenent. Pe șeful de stat-
comandanţi bolșevici, aflăm dintr-un alt raport al major al diviziei l-au lăsat în funcţia ce o ocupă, fiindcă
locotenentului Petre Mardari. În primul rând, se la întrebarea pusă de maximaliști dacă e dispus să
proceda la degradarea ofiţerilor, adesea prin mijloace execute ordinele noului comandant de divizie, a răspuns
violente, iar noua ierarhie militară era generată, în că da. La cartierul12 diviziei au arestat apoi toţi ofiţerii
principiu, numai de funcţiile deţinute: comandant din cartier. Temându-se ca nu cumva Corpul 24 să ia
de companie, de batalion, de regiment10 etc. Ofiţerii vreo măsură contra lor, au îndreptat contra corpului
de stat-major își exercitau în continuare atribuţiile, Compania de Poliţie a Diviziei 48, cu ordin de a aresta
dar strict supravegheaţi de membri ai comitetului tot comandamentul.

58 1 (79) 2018 document

 studii/documente

Pe la orele corpului. Acolo

10.30 noaptea, au fost primiţi
150-200 de cu indiferenţă.
13
oameni au A t u n c i
pătruns în maximaliștii au
palatul din ieșit sub cerul
Comănești, liber, unde au
o c u p â n d organizat un
telefoanele, m i t i n g, fi i n d
telegraful ascultaţi de
și aparatul vreo 150-200
Hugues și apoi de soldaţi.
au procedat A vorbit
la arestarea noul comisar
ofiţerilor. Nu s-a maximalist de
știut de nimeni la Corpul 24,
prin faptul că Mărşăluind spre „visul de aur al omenirii”…
un soldat, care
toate legăturile tot timpul nu a spus decât că trebuie să se facă
erau în mâna lor și apoi au instalat santinele de jur pace și că aceasta o vor face numai maximaliștii,
împrejurul parcului, care să oprească apropierea vreunei s ă s c h i m b e p e b u r g h e z i i ( o f i ţ e r i i ) d e l a
persoane. comandamente, fiindcă ei lucrează în contra păcii,
Armata a IV-a rusă, fiind întrebată de mine dacă înlocuindu-i cu soldaţi, tovarăși de-ai lor, care vor face
știe ceva de cele petrecute la Corpul 24, mi-a răspuns pace imediat. După miting s-au dus cu automobilul la
că nu știe, dar are să întrebe pe aparatul Hugues și Corpul 24. Izbândă din partea lor nu se remarcă a fi la
îmi va comunica răspunsul. Pe la orele 2.30 noaptea,
Corpul 30.
primesc următorul răspuns: „La Corpul 24 e liniște
La Corpul 24 a fost numit comandant al corpului
și nu s-a întâmplat nimic”. Atunci am cerut [legătura
Soznov.
prin telefon cu] Corpul 24 spre a putea verifica știrea
Ofiţerii sunt puși să mănânce la cazanul trupei.
primită la Corpul 4 român. Aproape o oră nu a răspuns
Ucrainenii cer să se facă ucrainizarea trupelor.
Corpul 24; chemând pe șeful de stat-major la aparat,
Aceasta ar fi bine deoarece Ucraina dorește să rămână
telefonistul mi-a spus că doarme și nu-l poate scula. Am
credincioasă aliaţilor.
cerut să-mi dea la aparat pe ofiţerul de serviciu. Acesta a
Noaptea de 19/20 noiembrie a trecut liniștită. La
venit, dar nu a putut spune făţiș ce s-a întâmplat acolo,
Corpul 24 aceeași situaţie. La Corpul 30 nu se observă
lăsând să se înţeleagă că e adevărată arestarea cartierului
întreg. Pentru a căpăta informaţii mai precise asupra vreun rezultat al întrunirii de ieri a maximaliștilor. În
celor ce se petrec la Comănești, m-am dus la poșta ziua de 20, la ora 11.30 s-a comunicat de la Armata a
locală și am vorbit cu oficiul Comănești unde se găsea IV-a că generalul Ragoza a fost arestat de maximaliști
comisarul guvernului. De la Comănești mi s-a răspuns și că în locul lui a fost numit praporcicul Protopopov.
că e adevărată arestarea statului major al Corpului 24 și Șeful de stat-major a rămas același. S-a comunicat
că, până în prezent, nu s-a făcut nicio mișcare spre a se ca să se continue lucrul pe front și să se trimită la timp
împiedica acţiunea maximaliștilor întrucât și comitetul rapoartele. Toate aceste dezordini sunt provocate de
[sovietul soldaţilor] a fost arestat. Motociclistul trimis o parte neînsemnată de soldaţi. Cred că dacă s-ar
de Corpul 30 ca să vadă ce se petrece acolo, s-a întors proceda din partea noastră la arestarea lor, ar fi liniște
aducând știrea că tot comandamentul Corpului 24 e imediat. Circulă zvonul printre soldaţi că maximaliștii
arestat și că maximaliștii vor veni și la Dărmănești pentru se pregătesc să aresteze și pe comandantul Suprem al
14
a aresta comandamentul Corpului 30. S-a încercat a se frontului român .
lua măsuri contra acestei hotărâri a maximaliștilor de […] După cum se vede anarhia se răspândește pe
către comandantul Corpului 30, însă nu s-a reușit, fiecare clipă la armatele ruse de pe frontul român, de
deoarece soldaţii au refuzat de a-și da concursul. aceea cred că ar trebui să ne ţinem în gardă și să ne
Noaptea a trecut liniștită. În ziua de 19, la ora 12, s-au așteptăm la orice.
prezentat la Dărmănești trei delegaţi ai maximaliștilor
de la Corpul 24. Aici s-au dus la întrunirea social- Ofiţer de legătură pe lângă Corpul 30 rus
revoluţionarilor (Kerenski), care se făcea în teatrul Locotenent (ss) Petre Mardari15

document 2018 1 (79) 59

studii/documente

♦♦♦ (maximaliștilor) se proiectează o mișcare revoluţionară

la noi în ţară. Acestea mi le-a declarat categoric tovarășul
3 decembrie 1917 președintelui comitetului revoluţionar. Răspunzându-le
Nr. 165 că nu vor putea face nimic la noi întrucât poporul nostru
Locotenentul Mardari S. Petre e conștient, ne-am despărţit în termeni cordiali.
către În ziua de 3 decembrie, la orele 8 dimineaţa,
Corpul 4 Armată președintele comitetului revoluţionar și cu vreo câţiva
(Biroul Operaţii) membri din comitet s-au prezentat la Biroul operaţii
cerând ofiţerilor de stat-major să le aducă la cunoștinţă
Am onoarea a vă aduce următoarele la cunoștinţă: tot ce s-a făcut și se va face la acel birou. Fiind puși
După cum vi s-a raportat în raportul nr. 164 din la curent, au comunicat șefului de stat-major că în
30.11.1917, conform ordinului Comitetului [Militar] Biroul operaţii vor sta în permanenţă doi membri din
Revoluţionar de pe lângă Marele Cartier [General] rus, comitetul revoluţionar cărora trebuie să le prezinte
ofiţerii au fost degradaţi, luându-se epoleţii și gradul, toată corespondenţa ce vine și ce pleacă. Acești doi
intitulându-se astfel: șef de stat-major Popov, comandant membri și-au instalat o masă și stau în permanenţă la
de corp Gavrilov etc. În urma acestui ordin, toţi birou. În același timp, maximaliștii și-au postat membri
ofiţerii Corpului 30 [ai comitetului
și-au scos epoleţii, revoluţionar]
rămânând fiecare la pentru control
birourile pe care le la toate serviciile
ocupau, așteptând corpului, care
totodată hotărârea supraveghează
Comitetului mersul serviciilor.
Revoluţionar al Propriu-zis nu
corpului de armată. s-a întrebuinţat
Acest comitet, forţa asupra
după terminarea nimănui. Singur
întrunirii, în colonelul Laptev,
noaptea de 2/3 comandantul
decembrie, pe la cartierului, a fost
orele 4 dimineaţa, arestat, punându-
au pătruns în i-se o santinelă
locuinţele ofiţerilor Faptul că regimul comunist a făcut zeci de milioane de victime în rândurile poporului rus, la ușă. Până în
nu-i împiedică pe admiratorii lui Lenin şi Stalin din Rusia de astăzi
și i-au somat ca prezent au plecat dl.
să-i omagieze prin manifestări publice
să predea săbiile și general Gavrilov,
revolverele, la care somaţie ofiţerii, fără nicio împotrivire, slt. Dimitriev și slt. Jiratov. Acesta din urmă a fugit în
și-au predat armele. Mici discuţii s-au iscat între noaptea de 2/3 decembrie, înainte de a i se lua armele
maximaliști și ofiţerii Mirski și Basinski, care, în primul de către comitetul revoluţionar. Restul de ofiţeri,
moment, le-au răspuns: „Armele pe care le avem nu le momentan, au rămas la locurile lor, dar ofiţerii rămași au
ţinem la noi pentru scopuri politice, ci, pur și simplu, hotărât că dacă nu li se va plăti solda pe care o primeau
pentru paza persoanei noastre”. Atunci maximaliștii până în prezent și dacă vor fi puși la cazanul trupei, vor
le-au răspuns: „Noi vă dăm cuvântul că vom lua măsuri pleca în masă în România. Până la această oră, corpul
pentru a păzi persoana Dvs.”. După răspunsul primit, a fost înștiinţat că doi ofiţeri s-au împușcat; motivul,
ofiţerii mai sus-citaţi au convenit să-și predea armele. se crede, că soldaţii au vrut să le rupă singuri epoleţii.
Pe la orele 4.50, acești membri ai comitetului au Din discuţia avută cu un membru al comitetului
pătruns și în odaia mea cu aceeași somaţie, cărora revoluţionar, care face de serviciu în Biroul Operaţii,
răspunzându-le că sunt ofiţer român, au părăsit pot să vă comunic următoarele: controlul asupra
odaia cerându-și scuze. Am avut o convorbire cu ei Biroului Operaţii l-au hotărât spre a sprijini pe soldaţii
din care rezultă următoarele: mă taxează ca burghez din tranșee, care strigau că ei se găsesc încă în mâinile
și ca partizan al ofiţerilor și că [sic!] cu ajutorul lor burghezilor. Prin prezenţa unui membru revoluţionar

60 1 (79) 2018 document

 studii/documente

în acel birou, soldaţii se vor liniști, având convingerea
că într-adevăr se execută ordinele venite de la Troţki
– Lenin, binefăcătorii lor. Relativ la ofiţeri, același
membru mi-a spus că nu au nimic contra lor și, dacă ei
doresc, pot rămâne în funcţiile pe care le ocupă. Vorbind
cu ofiţerii relativ la aceasta, ei mi-au spus că, într-adevăr,
vor fi lăsaţi în pace de maximaliști până ce aceștia vor fi
puși la curent cu mersul serviciului și apoi, cu siguranţă,
[ofiţerii] vor fi înlocuiţi.
Din toate cele întâmplate la acest comandament,
rezultă că momentan vom avea liniște până la o nouă
ședinţă a comitetului revoluţionar, care va avea loc
în timp de o săptămână și când se va lua în discuţie
chestiunea ofiţerilor.
Mâine are loc întrunirea ucrainenilor din întreg
comandamentul. Se vorbește că se va lua în discuţie
care [dintre] ordine să fi executate: cele venite de la
Marele Cartier rus sau cele venite de la Rada ucraineană.
Rezultatul acestei întruniri îl voi comunica în raportul
din 4 decembrie.
Relativ la soldaţii [ruși] de pe front, am convingerea
că în curând vor pleca toţi dacă nu li se va da hrana
la timp. Acest fapt l-am comunicat comitetului
revoluţionar, care a luat măsuri spre a satisface la timp
cerinţele soldaţilor de pe front. Formaţia actuală a
comitetului [revoluţionar] are diferite culori politice,
întrucât în comitet sunt aleși și social-revoluţionari
și social-democraţi și independenţi. Majoritatea o au
maximaliștii. Comisarul corpului a rămas un social-
revoluţionar, tovarășul Tonino.
Știri politice din Rusia ne-au sosit următoarele: lupte
se dau între maximaliști și Kornilov, care a fost rănit.
Luptele au fost sângeroase, cu mari pierderi de ambele
părţi, părând a fi victorioși maximaliștii.
Curentul general e astfel, că într-un caz eventual de
reîncepere a ostilităţilor nu se poate pune bază pe niciun
soldat. Din convorbirea avută cu un soldat rus reiese că
el ar fi vorbit cu un soldat austriac și că acesta i-ar fi
spus: „În caz de nu se încheie pacea, soldaţii austrieci
vor părăsi toţi frontul”.
De la Corpul 24, știri noi nu am. Mulţi ofiţeri pleacă
și sunt hotărâţi de a pleca toţi.
Ofiţer de legătură pe lângă Corpul 30 Rus
Locotenent (ss) P. Mardari16

A Romanian Lieutenant Eyewitness at the Agony of the Russian Army

Lucian Drăghici
Abstract: After the overthrow of the Provisional Government by the coup d’état of 25 October/
7 November 1917, the Bolshevik leaders had as their main objective the withdrawal of Russia from the
First World War. Knowing that most generals and officers will not accept an unfavorable peace after more
than three years of war, Bolshevik leaders have decided to dismiss then from the command positions. How
this process happened in the case of two army corps from Romanian Front, we find out from the reports
written by Lieutenant Petre Mardari, an eyewitness at the agony of the Russian Army.
Keywords: First World War, 1917, Romanian Front, Russian Army, Bolsheviks, Military
Revolutionary Committee

NOTE

1
Arhivele Militare Naţionale Române. la 29 iulie 1938.
2 9
Toate datele sunt conform calendarului iulian (stil vechi). Vasile Popa, Ion Cerăceanu, Vasilica Manea, Misiunea generalului Coandă
3
De exemplu, sovietul unui regiment convoca o adunare a soldaţilor în care la Kiev (1917-1918), Editura Militară, Bucureşti, 2012, p.116.
10
se supunea la vot participarea sau neparticiparea la ofensiva ordonată de Această formă de ierarhie militară a fost în vigoare în Armata Roşie în
eşaloanele superioare. perioada 1918-1935.
4
Denumire oficială a guvernului rus şi, din 1922, sovietic folosită până în 11
Termen folosit în epocă pentru a-i desemna pe bolşevici.
12
anul 1946. Statul major.
5
Michael S. Neiberg, David Jordan, The Eastern Front 1914-1920, From 13
În lucrarea Armata revoluţionară rusă şi România, 1917, Editura Militară,
Tannenberg to The Russo-Polish War, Amber Books, London, 2008, p. 155. Bucureşti, 2005, la pagina 89, istoricul Glenn Torrey scrie că grupul care a atacat
6
V.I. Lenin, Opere complete, volumul XXVI, ediţia a 2-a, Editura Politică, comandamentul Corpului 24 Armată rus număra 70 de soldaţi şi era condus de
Bucureşti, 1965, p. 86. praporcicul bolşevic I.S. Konduruşkin.
7 14
În armata rusă, praprorcic (praporgic), în traducere „stegar”, era cel mai mic Referire la comandantul suprem al armatelor ruse de pe frontul din Moldova,
grad din ierarhia ofiţerilor, inferior celui de sublocotenent. generalul D.G. Şcerbacev.
8 15
După Războiul Civil din 1918-1920, N.V. Krîlenko a ajuns procuror general Arhivele Militare Naţionale Române, fond Corpul 4 Armată, dosar nr. crt.
al RSFSR şi comisar al poporului (ministru) de justiţie al URSS. În ianuarie 530/1917, ff. 93-94.
1938 a fost arestat la ordinul lui Stalin şi, după un proces sumar, a fost executat 16
Ibidem, ff. 116-117.

document 2018 1 (79) 61

studii/documente

SPRE DRUMUL ROMÂNIEI MARI: CORPUL 6 ARMATĂ

ŞI ELIBERAREA BASARABIEI (IANUARIE-APRILIE 1918)

Profesor Dr. Cornel MĂRCULESCU1

D
upă marea revoluţie bolșevică 13/26 ianuarie 1918 9 , unde au fost
din octombrie 1917 ce a adus întâmpinate de către Pantelimon Halipa
cu ea anarhia, autorităţile de și de către un grup de doctoriţe costumate
la Petrograd în frunte cu Lenin și Troţki, în culorile naţionale, prezenţa trupelor
n-au mai respectat legile și forţa publică române în zonă asigurând liniștea și punând
2
ce nu mai existau , au promovat ura și capăt groaznicei anarhii bolșevice10.
revolta împotriva populaţiei românești La scurt timp după intrarea trupelor
din Basarabia, dedându-se chiar la jafuri române în Basarabia, șeful Marelui Cartier
și omoruri, cum a fost cazul atacurilor General al armatei române, generalul
violente asupra unităţilor române din Constantin Prezan, adresa o proclamaţie
Galaţi în zilele de 7-8 ianuarie 19183, către populaţia din Basarabia, în care
drept care, în scurt timp, numeroase sate preciza: Vă declar sus și tare că oastea română
românești au fost pustiite, ajungându-se Generalul de divizie Ion Istrati nu dorește decât ca, prin orânduiala și liniștea
inevitabil la lupte deschise între armatele ce o aduce, să vă dea putinţa să vă statorniciţi
română și rusă. și să vă desăvârșiţi autonomia și slobozia voastră, precum
La 4/17 ianuarie 1918, s-a decis intervenţia militară veţi hotărî voi singuri11.
la est de Prut, unde Corpul 6 Armată, destinat în Odată cu intrarea trupelor române în Basarabia,
acest scop, trebuia să respingă peste Nistru bandele ruse Rusia Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu România:
care ar putea încerca să treacă în Basarabia, fără ordinul Toate relaţiile diplomatice cu România încetează. Legaţia
comandantului rus al frontului (generalul Scerbacev – română și, în general, toţi reprezentanţii autorităţilor
n.n.) și deci cu intenţia de a jefui sau ataca trupele noastre; române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo
să asigure ordinea și regulata circulaţie pe calea ferată; să de frontieră. Tezaurul României, aflat în păstrare la
se facă ordine în tot ţinutul Basarabiei, punându-se viaţa Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română.
și avutul locuitorilor la adăpostul jafurilor și crimelor4. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest
Celor patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia tezaur, pe care îl va preda în numele poporului român12.
li s-a ordonat să distrugă forţele de agitaţie existente în Acest moment delicat din istoria relaţiilor diplomatice
Basarabia; să treacă peste Nistru sub escortă, cu trenul sau româno-ruse a reprezentat o puternică lovitură dată
pe jos, toţi soldaţii ruși dezertori care rătăcesc prin sate și sistemului financiar naţional, stopând procesul de
sunt organizaţi în bande în scopul de a jefui și răzvrăti redresare al economiei românești13.
pe locuitori. Cei originari din Basarabia vor fi trimiși la După defilarea armatei române, cu mult fast, în
vetrele lor5. capitala Basarabiei la 14/27 ianuarie 1918, în frunte
În aceste condiţii grele, în urma intervenţiei și a cu generalul Broșteanu și statul major al acestuia14,
invitaţiei făcute de guvernul basarabean Sfatul Ţării6, Marele Cartier General prin Ordinul nr. 7255 din
Marele Cartier General român, a ordonat, la 7/20 17 ianuarie 1918 trasa indicaţii precise cu privire
ianuarie 1918, ca două divizii de infanterie și două la modul de comportare al trupelor române pe
de cavalerie să pătrundă în Basarabia7. Astfel, după ce teritoriul cuprins între Prut și Nistru, care vor avea
se ia hotărârea ca trupele române să nu se amestece faţă de populaţia basarabeană o atitudine frăţească și
în viaţa internă a Basarabiei și să nu reprezinte demnă15, ca prieteni ai Republicii Moldovenești, pentru
tribunale de război (Extras din istoricul Diviziei 11 a da ajutor în luptele cu jefuitorii și siluitorii ce tind
Infanterie)8, trupele Diviziei 11 Infanterie comandate a distruge și a sugruma a noastră Republică tânără și
de generalul Ernest Broșteanu au intrat în Chișinău la libertatea ei16.

62 1 (79) 2018 document


La rândul său, generalul
Broșteanu, printr-o
telegramă din 23 ianuarie
1918, aducea la cunoștinţa
Marelui Cartier General
român, că generalul
Vouillemin îi solicitase
ca ofiţerii francezi să nu
participe la nicio manifestare
a Diviziei 11 împotriva
b o l ș e v i c i l o r, d a t o r i t ă
Colonelul Toma Dumitrescu
raporturilor diplomatice ale
Franţei, care îi impun această situaţie17.
Înscriindu-se pe aceleași coordonate ale restabilirii
raporturilor dintre fraţii români de pe ambele maluri ale
Prutului, este semnificativă declaraţia din 24 ianuarie/6
februarie 1918, a Sfatului Ţării de la Chișinău, în care se
preciza: prin venirea oștilor frăţești române pe pământul
republicii noastre s-a întocmit o stare prielnică pentru
munca harnică și orânduită pe toate ogoarele vieţii. Oștile
românești au venit să apere drumurile de fier și magaziile de
pâine pentru front; dar fiinţa lor pe pământul nostru ajută
la așezarea rânduielii în ţară și de azi înainte roada muncii
fiecărui cetăţean al republicii este chezășuită împotriva
lăcomiei răufăcătorilor18.
Trebuie menţionat și faptul că, alături de armata
română, în Basarabia s-au deplasat și preoţii militari
care, în urma rapoartelor bine întocmite și amănunţite,
au putut pune în lumină starea românismului din
Basarabia: Că suntem fraţi cu ei, aceasta n-o prea știu,
căci nimeni nu le-a spus-o. Când îi întrebam dacă știu
românește, răspundeau că nu, dar că moldovenește pot
vorbi. Unde și unde, întâlneai câte un moșneag de 80-90
de ani, care îţi spunea că îi povestise mama lui, că ei au
trăit odată la un loc cu noi, dar muscalii au întins hotarul
până la Prut. Populaţiei moldovenești din Basarabia, orice
educaţie naţională îi lipsește, orice conștiinţă de neam îi este
străină. Ce e drept, vorbesc o limbă curată și frumoasă, poate
cea mai frumoasă dintre dialectele noastre. Această comoară,
limba, au păstrat-o aproape neatinsă. Încolo, ei ne privesc
ca stăpâni, îi auzi foarte des exprimându-și bucuria că s-a
făcut rânduială, dacă li s-ar da și pământul atunci, zic ei,
ar fi tare bine. Aduc rugăciuni de mulţumire că și-au găsit
un stăpân. Așa ne vede poporul19.
Pentru mai buna coordonare a marilor unităţi care
operau în Basarabia, Marele Cartier General a decis,
la 25 ianuarie/7 februarie 1918, prin Ordinul nr. 7446,
înfiinţarea Corpului 6 Armată, comandat de generalul
Ion Istrati, iar ca șef de stat-major a fost numit colonelul
document 2018 1 (79)
studii/documente
Toma Dumitrescu, tandemul
care va organiza și dirija, până în
aprilie 1918, toate operaţiunile
militare ale armatei române în
Basarabia20.
În compunerea acestui corp de
armată intrau cele 4 divizii care
operau în Basarabia: Diviziile 1
și 2 Cavalerie, 11 și 13 Infanterie,
dispuse astfel:
- Divizia 13, întărită cu
Regimentul 5 Călărași, să Mareşalul Constantin Prezan
înainteze și să se concentreze în zona Bolgrad - Kazaclia
- Novotroion - Sandaclia;
- Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea
Gura Galbini - Carbuna - Batior - Cimișlia;
- Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi - Strâmba -
Putigești.
Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate și
normala funcţionare a trenurilor și de a apăra populaţia
de jafuri și distrugeri.
Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile
dintre Diviziile 13 și 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere
flancul stâng al trupelor ce operau în zona Chișinău -
Bender. Acestora li s-au alăturat Regimentul 5 Călărași
repartizat lângă Divizia 11, Detașamentul „General
Rășcanu” cu 8 regimente de vânători, Diviziile 9 și
10 Infanterie, Diviziile 3, 4 și 5 Infanterie, Flota de
Operaţiuni, trupele care asigurau siguranţa în deltă,
două escadrile de aviaţie, un detașament de jandarmi
rurali și grăniceri.
Zona de operaţii a corpului de armată era cuprinsă
între Prut - Dunăre - Sfântu Gheorghe - Nistru și, în
nord, până la Soroki (Soroca) - Ripiceni (Pripiceni),
inclusiv, conform Ordinului Marelui Cartier General
nr. 7746.
Trebuie menţionat faptul că, anterior înfiinţării
Corpului 6 Armată, Marele Cartier General, prin
generalul Constantin Prezan și locotenent-colonelul
Ion Antonescu (șeful Biroului 2 Operaţii), a emis
două ordine în legătură cu componenţa și misiunile
încredinţate acestui corp de armată, datate în zilele de
18 și 20 ianuarie 1918, prin care se scotea în evidenţă
prădăciunile la care se pretau bandele înarmate ruse ce
cutreierau Basarabia.
Principalele misiuni pe care trebuia să le execute
Corpul 6 Armată erau:
- respingerea peste Nistru a tuturor trupelor sau
bandelor bolșevice care ar încerca să treacă în Basarabia
63
studii/documente
fără ordinul Comandamentului Rus al Frontului și deci
cu intenţia de a jefui sau ataca trupele noastre;
- asigurarea ordinii și regulata circulaţie pe calea
ferată;
- formarea și paza depozitelor necesare armatei
române;
- asigurarea ordinii în tot ţinutul Basarabiei,
punându-se viaţa și avutul locuitorilor în adăpostul
jafurilor și crimelor21.
În acest sens, s-a ordonat distrugerea tuturor focarelor
de agitaţii existente în zona de operaţii a Corpului 6
Armată, trecerea peste Nistru sub escortă, cu trenul sau
pe jos, a tuturor soldaţilor dezertori ruși care rătăcesc
prin sate și sunt organizaţi în bande, cu excepţia celor
de origine basarabeană, care erau lăsaţi la vetrele lor.
Toate aceste misiuni, urmau să fie duse la îndeplinire cu
sprijinul Armatei 6 ruse condusă de generalul Kotzbuc,
care avea în Basarabia, după estimările Marelui Cartier
General, aproximativ 46.000 de soldaţi22.
Semnificative sunt aprecierile colonelului Toma
Dumitrescu, șeful statului major al Corpului 6 Armată,
care, la 9 februarie 1918, face referire la atitudinea
Franţei faţă de situaţia nou creată în Basarabia, ca
urmare a deteriorării relaţiilor diplomatice româno-ruse:
Misiunea Militară Franceză din Chișinău lucrează pentru
interesele francezilor și ale aliaţilor care, în ce privește Rusia
și, mai ales, Basarabia sunt contrarii intereselor noastre
[…] aliaţii au tot interesul ca să împiedice dizolvarea
Rusiei în mici state, care ar cădea în dependenţa politică
a Puterilor Centrale, iar Franţa are interes să menţină
unitatea Rusiei și pentru a-și încasa enormele sume de bani
ce i-a împrumutat23.
În același timp - nota colonelul Toma Dumitrescu în
raportul său - atât consulul, cât și Misiunea Militară Franceză
acţionează pentru a-și apropia evreii și pe toţi cei care sunt în
contra noastră în scopul de a putea lucra pe cale revoluţionară
contra noastră în caz când încheiem pace cu germanii24.
Informaţii preţioase despre situaţia din Basarabia,
privind politica separatistă reprezentată de ofiţerii
francezi, de Sarré, consulul Franţei la Chișinău și de
către evrei, aflăm dintr-o Schiţă a situaţiunii politice din
Basarabia, întocmită de Nicolae Titulescu la 14 februarie
191825. Astfel, pornindu-se de la ideea mascată a creării
de dificultăţi germanilor, ofiţerii francezi doreau să
înfiinţeze în Basarabia o armată mercenară rusească,
care să absoarbă o parte cât de mică a forţelor germane,
argumentând acest lucru astfel: […] organizăm armata
rusă basarabeană, după cum am organiza pe bolșevici sau pe
imperialiștii ruși, căutând să redeșteptăm ideea de stat unitar
64
în mintea celor mai mulţi.
Recunoaștem improbabilitatea
unui rezultat satisfăcător, însă
suntem datori să încercăm
totul și nu înţelegem ca cineva
să se opună scopurilor noastre
războinice26.
Despre acţiunile
separatiste din Basarabia
ale consulului francez
Sarré și ale generalului rus
Scerbacev, comandantul
Generalul Ernest Broşteanu
șef al armatelor rusești pe
frontul român în 1917, era informat atât guvernul
României de către Ion Pelivan, cât și exponenţii armatei
române, generalii Alexandru Averescu și Constantin
Prezan, deși, erau de notorietate adversităţile dintre
cele două personalităţi militare27. În plus, așa cum
reiese dintr-un interviu acordat de consulul Franţei,
gazetei „Glasul Chișinăului”, independenţa Republicii
Moldovenești nu era recunoscută de către Franţa,
iar coroborat cu această situaţie, evreii din Basarabia
lucrau la răspândirea ideii unei republici moldovenești
independente, dar în cadrul federaţiei ruse28.
Atât problemele de serviciu obișnuite, cât și cele de
operaţii în Basarabia, colonelul Toma Dumitrescu le
studia cu atenţie și le prezenta cu multă claritate, drept
care, șeful său ierarhic, generalul Ion Istrati, îl caracteriza
astfel: În rezumat, colonelul Toma Dumitrescu este un
excelent ofiţer de stat-major și mulţumită instrucţiei sale
militare complete și a celorlalte calităţi, activitate, pricepere,
iniţiativă, tact. Sunt convins că va fi tot atât de valoros și la
comanda de mare unitate, la care are tot dreptul să aspire29.
Deși aflată în plin proces de refacere, armata română
trebuia să se opună vandalismelor săvârșite de ruși în
Basarabia, unde anarhia era mai rea decât în celelalte
părţi ale fostei Rusii, și să contribuie la curăţirea
teritoriilor române de noul inamic, în condiţiile în
care armatele ruse erau mult mai numeroase și mult
mai dotate decât cele române. Această operaţiune de
eliberare a Basarabiei de către trupele române a cuprins
două faze: dacă la Chișinău și în alte localităţi din
nordul Basarabiei nu a fost nevoie să se întrebuinţeze
armele deoarece majoritatea populaţiei era românească,
nu același lucru putem spune că s-a întâmplat în sudul
Basarabiei pentru că, aici, pe lângă români trăiau foarte
mulţi ruși, găgăuzi, polonezi, bulgari, evrei, turci și
tătari, astfel încât procesul de eliberare a fost greoi,
soldându-se cu ciocniri armate între români și ruși.
1 (79) 2018 document
 studii/documente

Astfel, armata română a întâmpinat o dârză rezistenţă
în eliberarea orașelor Bender (Tighina) 30, Vâlcov
(atacat atât pe uscat, cât și pe apă )31, Cahul și Bolgrad
(regiunea cea mai împânzită de grupuri de soldaţi
în care se descompusese Armata 6 rusă în retragere
din sudul Moldovei) 32, pentru ca ultimul bastion
din sudul Basarabiei, Cetatea Albă, să fie eliberat la
27 februarie 191833. Până la 3 martie 1918, cu excepţia
judeţului Hotin ocupat de către trupe austriece, armata
română reușise să instaureze în întreaga Basarabie
ordinea, garantându-se totodată, liniștea și siguranţa
populaţiei34.
La sfârșitul lunii februarie 1918, Basarabia era
împărţită în patru zone, controlate de cele patru divizii
componente ale Corpului 6 Armată, după cum urmează:
- Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la
Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev -
Litpvac - Lopatin - Viișoara, iar la sud de linia Zuri -
Zorobatin - Rizeni - Cotu-Morii;
- Divizia 13 Cavalerie, cu cartierul general la
Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2
Cavalerie și la sud de Dunăre și Marea Neagră;
- Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimișlia,
ocupa zona limită la nord de Divizia 11, iar la sud linia
Purcani - Carasinscaia - Flămânda;
- Divizia 11, cu cartierul general la Chișinău, ocupa
fâșia de centru dintre Diviziile 1 și 2 Cavalerie35.
Ele au asigurat liniștea și siguranţa Basarabiei până
în aprilie 1918, când Corpul 6 Armată a devenit la
1 iulie 1918, Corpul 5 Armată, care, după decretarea
mobilizării armatei la 9 noiembrie 1918 de către regele
Ferdinand prin Înaltul Decret nr. 3179, era alcătuit din
două mari unităţi, Diviziile 9 și 10 Infanterie, ce au avut
misiunea de a apăra graniţa de est, dar și de a organiza
un serviciu de informaţii eficient36.
Perioada cuprinsă între lunile ianuarie-martie
1918, în care și-a desfășurat activitatea Corpul 6
Armată, coincide în mod fericit cu etapa pregătitoare
și a realizării unirii Basarabiei cu România, hotărâtă
de Sfatul Ţării la Chișinău în puterea dreptului istoric și
a dreptului de neam, în ziua cea mare și mult așteptată
a mântuirii, 27 martie 191837, care se datorește într-o
mare măsură și acţiunilor armatei române.
De altfel, la încheierea misiunii sale, generalul Ioan
Istrati înainta, Marelui Cartier General, Raportul
nr. 515, în care descria rolul, misiunile îndeplinite și
acţiunile desfășurate în Basarabia de către Corpul 6
Armată: Preluarea armamentului de la populaţia urbană
și rurală; asigurarea celei mai complete ordini; împingerea
peste Nistru a ultimelor coloane ruse din Basarabia și care
veneau din Moldova; asigurarea condiţiilor ca activitatea
agricolă, economică și comercială să reînceapă; adunarea și
inventarierea armamentului lăsat de armatele ruse; o purtare
corectă și demnă și desfășurarea unei propagande active, care
să apropie toate naţionalităţile, iar moldovenii în special să
fie deșteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile
străinilor contra noastră. […] După o lună de operaţiuni
active și în condiţii excepţional de grele, trupele Corpului 6
Armată și-au îndeplinit misiunea, respingând peste Nistru
toate bandele de bolșevici astfel că, la data de 23 februarie,
odată cu ocuparea Akkermenului, ultimele forţe bolșevice au
fost azvârlite peste Nistru […] trupele Corpului 6 Armată
și-au făcut datoria peste tot. Liniștea a fost menţinută și a
ajutat populaţia la muncile agricole. Armata română nu s-a
amestecat în desele conflicte dintre ţărani și proprietari decât
în cazuri foarte rare, ceea ce a dus la ameliorarea atitudinii
populaţiei rurale faţă de armata noastră38.
Cuvinte elogioase la adresa armatei române, au
fost aduse în vara anului 1918, și de către Ion Inculeţ,
care nota în jurnalul său: Pentru noi, moldovenii, pentru
mișcarea noastră naţională, intrarea armatei române în
Chișinău a fost un eveniment de primă importanţă, decisiv.
Elementele românești au câștigat mai mult curaj și mai
multe speranţe pentru viitor39.
Concluzionând, în aceste lupte pentru eliberarea
Basarabiei, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri și
22 trupă - morţi, 12 ofiţeri și 300 trupă - răniţi, precum
și 151 dispăruţi.

NOTE

Towards Great Romania: 6th Army Corps and Basarabia liberation ( January-April 1918)
Prof. Cornel Mărculescu, Ph.D.
Abstract: Established on January 25/February 7, 1918, 6th Corps Army acted against Bolshevik groups, assuring
the safety of the population and properties in Basarabia. The period coincided, due to favorable circumstances,
with the one preceding the union of this historical province with Romania.
Keywords: 1918, Basarabia, 6th Corps Army, General Ion Istrati, Colonel Toma Dumitrescu

document 2018 1 (79) 65

studii/documente
NOTE
1
Şcoala Gimnazială „Dora Dalles” Bucşani, judeţul Dâmboviţa.
2
Ion Inculeţ, O revoluţie trăită, în „Generaţia Unirii. Revista politică
şi socială” nr. 11 din 25 ianuarie 1930, p. 3.
3
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României
1916-1919, Ediţia a II-a, vol. III, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti,
1934, pp. 36-39.
4
Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), Fond microfilme,
rola P.II. 2.510, cd. 282; Ion Giurcă, Armata română în preajma marii
uniri din anul 1918, în „Gândirea militară românească. Revistă de
teorie şi ştiinţă militară”, serie nouă, anul XXIV, noiembrie-decembrie
2013, p. 173.
5
Ibidem.
6
Eugeniu N. Giurgea, Din trecutul şi prezentul Basarabiei, Institutul
de Arte Grafice Bucovina I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1928, p. 64.
7
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 5.221, cd. 77-80; Teofil Oroian,
Acţiunea militară şi Marea Unire, în ,,Document. Buletinul Arhivelor
Militare Române”, An II, nr. 1(5)/1999, p. 12.
8 Op. cit., pp. 91-93.
Dimitrie Bogos, La răspântie. Moldova de la Nistru în anii 1917-1918,
Ediţia a II-a, Întreprinderea Editorial-Poligrafică ,,Ştiinţa”, Chişinău,
1998, p. 146.
9
Petru Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Editura ,,Viaţa
Românească”, Iaşi, f.a., pp. 270-271; ***Basarabia. Monografie, ediţie
îngrijită de Ştefan Ciobanu, Imprimeria Statului din Chişinău, 1926, p.
151; Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire
la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1929, pp. 192-193; Constantin Moşincat,
Cronică de marş, Editura Cogito, Oradea, 1996, pp. 22-32.
10
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru, Testament pentru urmaşi.
Mărturii şi documente, Editura Hyperion, Chişinău, 1991, p. 85;
Dimitrie Bogos, Op. cit., p. 149.
11
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 2.510, cd. 282; Ştefan Ciobanu,
Unirea Basarabiei. Studiu şi documente…, p. 195; Ion Giurcă, Armata
română în preajma marii uniri din anul 1918…, p. 173.
12
Constantin Diamandy, Amintiri din viaţa diplomatică, în ,,Cuget
Românesc” nr. 1/februarie 1922, p. 22; Ioan Ciupercă, România în
faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Editura Universităţii A.I.
Cuza, Iaşi, 1996, p. 35; Marin C. Stănescu, Armata română şi unirea
Basarabiei şi Bucovinei cu România 1917-1918, Editura Ex. Ponto,
Constanţa, 1999, p. 59; ***Relaţiile româno-sovietice. Documente,
1917-1934, vol. I, editat de Direcţia Arhivă Diplomatică a Ministerului
Afacerilor Externe al României şi Departamentul Istorico-Documentar
al Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, redactor
responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1999, Documentul nr. 9: Hotărâre a sovietului comisarilor
poporului al R.S.F.S. Ruse privind ruperea relaţiilor diplomatice cu
România din 13/26 ianuarie 1918, Palatul Taurida (Petrograd), p. 16.
13
Marius Hriscu, Un moment din istoria relaţiilor politice româno-
ruse: Nicolae Titulescu şi tezaurul României la Moscova, în ,,Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „A.I. Cuza”. Ştiinţe Politice”, Tom V, Iaşi,
2010, p. 125.
14
Dimitrie Bogos, Op. cit., p. 148.
15
A.M.R., Fond Divizia 2 Cavalerie, dosar nr. crt. 7, f. 66; Ştefan
Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studii şi documente…, pp. 195-199.
16
Gheorghi V. Andronachi, Albumul Basarabiei. În jurul marelui
eveniment al unirii, f.e., Chişinău, 1933, p. 201.
17
*** Documente din Arhivele Franceze referitoare la primul război
mondial, repertoriu întocmit de Emilia Poştăriţă şi Ieliţa Gămulescu,
Bucureşti, 1983, Documentul nr. 847 din 23 ianuarie 1918, pp. 274-275.
18
*** Relaţiile româno-sovietice. Documente…, pp. 18-19.
19
George Oprea, Preoţi militari români în Basarabia. Misiune
religioasă şi reverberaţii naţional-politice (1918), în „Document.
66
Buletinul Arhivelor Militare Române”, An XIV, nr. 1(51)/ 2011, pp.
65-66.
20
Marin C. Stănescu, Op. cit., pp. 109-110.
21
Ibidem, p. 111.
22
Petre Otu, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura
Militară, Bucureşti, 2008, pp. 224-225.
23
Marin C. Stănescu, Op. cit., pp. 50-51.
24
Ibidem, p. 51.
25
Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare
A.N.I.C.), Fond personal Titulescu, dosar nr. crt. 157/1918, ff. 1-6.
26
Ibidem, f. 2-2 verso.
27
Ibidem, f. 2 verso.
28
Ibidem, f. 3 verso.
29
A.M.R., Fond Memorii. Generali Bătrâni, nr. 12, General de
divizie Toma Dumitrescu, f. 48 verso.
30
Marin C. Stănescu, Op. cit., pp. 102-106; Constantin Kiriţescu,
31
Constantin Kiriţescu, Op. cit., pp. 102-106; Marin C. Stănescu,
Op. cit., pp. 115-121.
32
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 5.221, cd. 81-84; Marin C.
Stănescu, Op. cit., p. 112.
33
Marin C. Stănescu, Op. cit., pp. 122-123.
34
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 5.221, cd. 93.
35
Marin C. Stănescu, Op. cit., p. 124.
36
Alin Spânu, Organizarea şi activitatea serviciul de Informaţii al
armatei române la graniţa de est. Divizia 9 Infanterie (noiembrie
1918-iunie 1919), în ,,Gândirea militară românească”, serie nouă, An
XXII, nr. 5/septembrie-octombrie 2011, pp. 185-186.
37
„Monitorul Oficial” nr. 8 din 10/23 aprilie 1918, Decretul nr. 842, p.
93; „Sfatul Ţării. Organ al Parlamentului Republicii Moldoveneşti”
nr. 4, vineri 30 martie 1918, pp. 1-6; Ion Rusu Abrudeanu, România
şi războiul mondial, Editura Librăriei Soccec&Co., Bucureşti, 1921,
p. 250; Idem, Pacostea rusească. Note istorice, impresii, documente
şi scrisori în legătură cu războiul nostru, Editura Atelierele Grafice
Socec&Co., Bucureşti, 1928, pp. 282-283; Eugeniu Giurgea, Op.
cit., p. 77; Ştefan Ciobanu, Op. cit., pp. 225-240; Petru Cazacu,
Op. cit., pp. 316-341; Gheorghi Andronachi, Op. cit., p. 225; Paul
Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti
în context politic internaţional 1806-1920, Editura Albatros,
Bucureşti, 1993, pp. 161-162; Alexandru V. Boldur, Basarabia
românească, Tipografia ,,Carpaţi” Petre Bărbulescu, Bucureşti,
1943, pp. 129-139; Idem, Basarabia şi relaţiile româno-ruse.
Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional, traducere şi îngrijire
Grigore Clima, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, pp. 322-324;
M.C. Schina, Basarabia ianuarie 1918-iunie 1919, în vol. Basarabia
Română, Antologie, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Florin
Rotaru, Editura Semne, Bucureşti, 1996, pp. 192-193; Dimitrie
Bogos, Op. cit., pp. 171-178; *** Relaţiile româno-sovietice.
Documente…, p. 32; Victor Cădere, Istoria războiului românesc, în
Stări de spirit şi mentalităţi în timpul marelui război. Corpurile de
voluntari români din Rusia, coordonator Ion Agrigoroaiei, Dumitru
Ivănescu, Sorin D.Ivănescu, Silviu Văcaru, Editura Junimea, Iaşi,
2005, pp. 249-250.
38
A.M.R., Fond microfilme, rola P.II. 5.221, cd. 220; Marin C. Stănescu,
Op. cit., pp. 125-126; Ion Giurcă, Armata română în preajma marii
uniri din anul 1918…, p. 176.
39
Teodor Pavel, Armata română şi Marea Unire: contribuţii la
realizarea Unirii şi la consolidarea statului naţional, Editura Daco-
Press, Cluj-Napoca, 1993, p. 178.
1 (79) 2018 document

SITUAŢIA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN BULGARIA
ÎN RAPOARTELE OFIŢERILOR DE LEGĂTURĂ DE LA SOFIA
(FEBRUARIE-MARTIE 1920)
R
elaţiile politico-diplomatice dintre România
și Bulgaria, înainte de declanșarea Primului
Război Mondial, se desfășurau în cadrul
regimului juridic stabilit prin prevederile Tratatului de la
București din 28 iulie/10 august 1913, prin care se punea
capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic declanșat de
factorii decizionali politici și militari de la Sofia.
În ciuda faptului că delegaţii bulgari, prezenţi la
banchetul organizat la 31 iulie/13 august 1913 cu ocazia
încheierii tratativelor de pace de la București, susţineau
o apropiere trainică și sinceră între români și bulgari,
realitatea era însă alta. Privite cu suspiciune, deși relaţiile
diplomatice dintre cele două state au fost reluate la scurt
timp de la evenimentele politice din capitala României,
respectiv la 11/24 septembrie 1913, declaraţiile oficialilor
bulgari susţineau cu tărie o politică de bună vecinătate
și cooperare cu vecinii.
Cu toate acestea, politicienii români nu puteau
să ignore tendinţele expansioniste ale cercurilor
conducătoare bulgare în fruntea cărora se afla ţarul
Ferdinand de Saxa-Coburg, accentuate de trecerea
Dobrogei de Sud (Cadrilaterul) sub administraţia
românească și pierderea teritoriilor ca urmare a
tratativelor de la București din vara anului 1913. Mai
mult decât atât, era cunoscută dorinţa bulgarilor de a
anexa întreaga Dobroge românească pentru a-și asigura
prezenţa strategică la gurile Dunării.
Anul 1914 aducea declanșarea Primului Război
Mondial, moment în care, atât România și Bulgaria își
declarau poziţia de neutralitate, așteptând momentul
prielnic de a intra în acţiune. Factorii decizionali din cele
două state, conștientizau faptul că, mai devreme sau mai
târziu, se vor alătura primilor combatanţi, însă experienţa
recentă din cele două războaie balcanice, îi determinau să
aleagă clipa participării în funcţie de realizarea scopurilor
politice urmărite. Îndeplinirea acestora era condiţionată
de interesele Marilor Puteri în spaţiul geografic sud-est
european și balcanic, fapt pentru care clasa politică și
militară din România și Bulgaria urmărea cu mare atenţie
evoluţia situaţiei geopolitice din regiune.
Evoluţia evenimentelor pe parcursul anilor 1914 și
1915 avea să întărească convingerea Marelui Stat Major
român că declaraţiile de bună vecinătate ale bulgarilor se
transformau, treptat, într-o reală ameninţare la frontiera
document 2018 1 (79)
studii/documente
Drd. Silviu-Daniel NICULAE1
de sud a ţării, fiind materializate o serie de proiecte și
planuri de campanie împotriva unor eventuale atacuri
venite din partea acestora.
Preocuparea strategilor români din cadrul Biroului
Operaţiilor era întemeiată de negocierile politice
și militare pe care Bulgaria le demarase în secret.
La 24 august/6septembrie 1915, Puterile Centrale, Turcia
și Bulgaria au încheiat un tratat secret prin care vecinii
noștri de la sud se angajau să intre în război în cel mult
35 de zile. La scurt timp, a urmat semnarea unui acord
militar bulgaro-turc care stabilea condiţiile participării
acestora alături de centrali, fapt materializat prin atacarea
Serbiei, fără declaraţie de război, la 28 septembrie/
11 octombrie 1915. Devenise mai mult decât evidentă
concepţia bulgară privitoare la respectarea normelor
internaţionale care reglementau conflictul armat dintre
state. Cu toate acestea, declaraţia oficială de război a ajuns
la cunoștinţa factorilor decizionali politici și militari sârbi
după 3 zile de la declanșarea atacului, moment în care
temerea Statului Major român de a fi silit să lupte pe
două fronturi s-a transformat în certitudine. Prin urmare,
în toate Ipotezele de campanie elaborate pentru apărarea
frontului de sud, cât și în Planul final de campanie din
1916, era prevăzută o strategie defensivă în susţinerea
acţiunilor de pe frontul de nord-vest deschis pentru
atingerea scopului politic urmărit de români la intrarea în
război, redobândirea teritoriilor locuite de fraţii noștri de
peste munţi aflate sub stăpânirea injustă austro-ungară.
Inevitabilul s-a produs la 19 august/1 septembrie
1916, zi în care s-a declanșat atacul Armatei 3 bulgară,
precedat de acţiuni de intimidare ale comitagiilor bulgari
cu o zi înainte, susţinut de un corp de armată turc și un
detașament german, împotriva trupelor de acoperire ale
grănicerilor români de la frontiera de sud a României,
între Marea Neagră și Turtucaia.
Despre modul în care s-a desfășurat atacul de la
Turtucaia s-a scris foarte mult și trebuie să precizez
faptul că, subiectul Turtucaia face obiectul preocupării
mele alături de un distins colectiv de istorici militari,
temă care se va materializa prin aducerea la cunoștinţa
publicului a documentelor recente găsite în Arhivele
Militare Române și Arhivele Naţionale.
Din rezumatul acestor documente reiese foarte clar
că sursa primară a prizonieratului bulgar o reprezintă
67
studii/documente
contingentele participante la eroica rezistenţă de la
Turtucaia. În ciuda faptului că de-a lungul timpului
„episodul Turtucaia” a reprezentat o catastrofă militară,
eroismul soldatului român s-ar putea să remodeleze
impresia lăsată de istoriografia românească care dezbate
acest subiect influenţată de diferite interese. Însă toate
la timpul lor.
Contextul colaborării Marelui Cartier General
cu Comandamentul Aliat din Orient
Evenimentele politico-militare care au urmat pierderii
frontului de sud până în anul 1918 sunt cunoscute, fapt
pentru care nu vom insista asupra lor. Reamintim doar
atrocităţile bulgarilor din Dobrogea și furtul masiv de bunuri
din teritoriile ocupate de aceștia, un tip de comportament
reflectat și asupra prizonierilor din Bulgaria.
Desfiinţarea frontului bulgăresc concretizată prin
semnarea Armistiţiului de la Salonic, precum și de
semnarea la 30 octombrie/11 noiembrie 1918 a
Armistiţiului de la Rethondes între Puterile Aliate și
Asociate reprezentate de mareșalul Foch, Prim Lordul
Amiralităţii, sir Roselyn Wemyss și Puterile Centrale
prin generalul Maxime Weygand, contele Alfred von
Oberdoff, Mathias Erzberger, generalul von Winterfeldt
și căpitanul Vanselow, permitea punerea în aplicare a
planului de operaţiuni elaborat de Armata Aliată de
Orient la Salonic, care prevedea o colaborare strânsă cu
armata română.
Negocierile privind o acţiune militară comună au
fost duse în secret, un rol important l-a avut Victor
Antonescu, care a fost desemnat să iniţieze în acest
sens discuţii cu generalii Franchet d’Esperey și Henri-
Mathias Berthelot. Planul prevedea mobilizarea armatei
române cu scopul de a sprijini Armata Dunării compusă
din forţe franceze și britanice aflate sub comanda
generalului Berthelot, să treacă Dunărea pentru a pune
presiune pe trupele germane care întârziau să respecte
condiţiile armistiţiul semnat.
Odată realizat capul de pod peste Dunăre, prin
instalarea la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, la Giurgiu
a primelor trupe franceze, unităţile Armatei Dunării au
fost dislocate în Dobrogea, unde Divizia 26 britanică
își făcea simţită prezenţa; linia Constanţa – Cernavodă
era securizată de Divizia 30 Infanterie franceză, iar
zonele Craiova – Slatina – Pitești – Ploiești intrau sub
supravegherea Diviziei 16 Colonială franceză.
Sub protecţia trupelor aliate, generalul Henri-Mathias
Berthelot, fostul șef al Misiunii Militare Franceze din
România2, transmitea, în luna decembrie 1918, de
la Comandamentul Trupelor din România și Rusia
Meridională o Proclamaţie către locuitorii Dobrogei.
68
Conform acesteia Consiliul a decis ca administraţia bulgărească
în Dobrogea să fie înlocuită prin administraţia românească
sub protecţia și controlul trupelor aliate. Această schimbare
de administraţie trebuie să se facă în liniște. Toţi locuitorii
dobrogeni refugiaţi în Muntenia și în Moldova sunt autorizaţi
a se întoarce în satele lor și a-și relua în posesie proprietăţile.
Aceasta numai patru zile după instalarea administraţiei române
adică: în judeţul Tulcea din ziua de 29 noiembrie/12 decembrie
1918; în judeţul Constanţa din ziua de 4/17 decembrie 1918;
în judeţul Durostor (Silistra) din ziua de 9/22 decembrie 1918;
în judeţul Caliacra din ziua de 14/27 decembrie 1918. Niciun
locuitor, oricare ar fi naţionalitatea căreia aparţine, nu trebuie să
fie supărat sau jignit în drepturile sale. Trupele franco-engleze
nu vor tolera niciun fel de agitaţie oriunde ar veni ea și o vor
reprima cu ultima energie3.
Autorităţile române au luat primele măsuri
administrative în Dobrogea, sarcina organizării teritoriale
a funcţionarilor publici revenind Ministerului de Interne.
Conform Planului întocmit ca urmare a Proclamaţiei
amintite și a corespondenţei cu generalul Chrétien,
Guvernatorul Bulgariei a hotărât retragerea administraţiei
bulgare din Dobrogea după cum urmează: judeţul Tulcea va fi
evacuat la 25 noiembrie/8 decembrie 1918; judeţul Constanţa
va fi evacuat la 30 noiembrie/13 decembrie 1918; judeţul
Durostor (Silistra) va fi evacuat la 5/18 decembrie 1918;
judeţul Caliacra va fi evacuat la 10/23 decembrie 1918.
Pentru a evita incidentele rog binevoiţi a dispune cu personalul
administrativ român să se găsească: la Tulcea în ziua de
26 noiembrie/9 decembrie 1918; la Constanţa în ziua de
1 decembrie/14 decembrie; la Silistra în ziua de 6 decembrie/
19 decembrie; la Dobrici în ziua de 11 decembrie/24 decembrie4.
Reacţia guvernului bulgar se reflecta în comportamentul
propriei armate de ocupaţie din Dobrogea, care, așa cum
era de așteptat, întârzia în executarea hotărârilor asumate
prin semnarea Convenţiei de suspendare a focului. De
altfel, încă din 3/16 noiembrie 1918, au apărut primele
semne de nerespectare a armistiţiului, fiind semnalate, de
exemplu, executarea unor tranșee în faţa satului Regele
Carol din Tulcea. Evident că o asemenea atitudine
demonstra faptul că armata bulgară era decisă să nu ţină
seama de armistiţiu și să nu cedeze niciun metru pătrat
din teritoriul Dobrogei, chiar dacă o să fie impusă această
condiţie la pacea generală, așa cum afirma un ofiţer bulgar5.
La 6/19 noiembrie 1918, era semnalată sosirea din
Bulgaria în Dobrogea a Diviziilor 2 și 4 Infanterie, cea
dintâi cu direcţia Tulcea, iar cealaltă spre Măcin.
La 7/20 noiembrie, erau semnalate deplasări de
noi trupe de cavalerie bulgare la Mahmudia, iar la
8/21 noiembrie 1918 era transmisă vestea că s-a remarcat
o baterie de artilerie în satul Prislova, mitraliere în satul
Ilganu de Jos, precum și continuarea lucrului la tranșee
în zonele menţionate.
1 (79) 2018 document

La 10/23 noiembrie 1918, erau semnalate rechiziţii
ale bulgarilor de la populaţia românească, precum și o
agitaţie mare a trupelor bulgare din Tulcea, locuitorii
acestei localităţi fiind deranjaţi de zgomotul căruţelor,
camioanelor și ale automobilelor care ieșeau spre și
veneau dinspre Babadag, activitate care a continuat până
spre miezul nopţii.
La 15/28 noiembrie 1918, trupele bulgare erau
prezente în sectorul sud Măcin - Niculiţel unde se afla
Regimentul 5 Infanterie rezervă, în sectorul Niculiţel -
Câșla unde se afla Regimentul 2 Infanterie, în sectorul
Câșla - Mahmudia unde se afla Regimentul 9 Infanterie,
în sectorul Mahmudia - Dunavăţ unde se afla o parte
din Regimentul 7 Infanterie și Regimentul 6 Cavalerie
și la Babadag unde se afla Regimentul 9 Cavalerie și un
batalion din Regimentul 7 Infanterie. În sectorul sud
Măcin - Câșla se afla Regimentul 21 Artilerie, iar în
sectorul Câșla - Dunavăţ se afla Regimentul 24 Artilerie.
La 16/29 noiembrie 1918, se raportau incidente la
pichetul Cartal, aflat la 12 km sud-est de Reni, provocate
de o patrulă bulgară care deschisese focul asupra
grănicerilor români.
În sprijinul îndeplinirii Proclamaţiei, erau semnalate,
la 23 noiembrie/6 decembrie, primele trupe franceze care
acostau, în jurul orei 21.00, în portul Tulcea. Regimentul
61 Infanterie, cu un efectiv de 100 de oameni, aflaţi sub
comanda unui locotenent francez, a debarcat în Tulcea,
la 24 noiembrie 1918/7 decembrie, ora 7 dimineaţa.
Pe fondul retragerii Armatei Germane din Muntenia,
între 17/30 noiembrie-26 noiembrie/8 decembrie 1918,
se observa debutul procesului de evacuare a trupelor
bulgare din Dobrogea. În Tulcea au rămas doar doi
ofiţeri bulgari, care aveau misiunea de a preda orașul
trupelor franceze, păzit de sergenţi de stradă recrutaţi
din populaţia bulgărească, îmbrăcaţi în uniformă bulgară
și înarmaţi cu revolvere și săbii6.
La scurt timp, după debarcarea trupelor franceze,
poliţia bulgară din Tulcea a fost dezarmată, paza orașului
fiind făcută de către patrulele franceze și civilii români.
Toate denumirile străzilor și firmele magazinelor în limba
bulgară au fost scoase. Tricolorul român a fost arborat
deasupra localului vămii. Tot aici, a fost organizat de către
un aspirant francez un birou de verificare a refugiaţilor
care treceau în Tulcea. Acesta cerea cu insistenţă ajutor
de la comandantul Companiei de grăniceri aflată în
punctul de frontieră Regele Carol, solicitând prezenţa
unui funcţionar poliţienesc de la Ismail7.
După înlocuirea autorităţii militare de ocupaţie,
populaţia bulgărească a săvârșit o serie de acte criminale
împotriva populaţiei românești din Tulcea, dând naștere
unei puternice mișcări de revoltă. Astfel, primarul din
document 2018 1 (79)
studii/documente
Măcin se alătura nemulţumirilor născute din deposedarea
forţată de către trupele bulgare a locuitorilor de
bunurile lor (în special de animale), pe care le treceau
peste frontieră. Se estima furtul a 92.000 de vite mari,
124.000 de oi și 140.000 de porci, un procent de 30%
mai mare decât la începutul războiului.
La 28 noiembrie/11 decembrie 1918, locuitorii
satelor Măcin și Turcoaia cereau sprijinul autorităţilor
militare române să intervină împotriva populaţiei
bulgare din satele Cerna și S atul Nou c are,
înarmată cu armele lăsate de trupele bulgare în
retragere, îi ataca, furându-le vitele și proviziile.
La 5/18 decembrie 1918, patrula postului român
de la Turcoaia (formată dintr-un plutonier și
16 soldaţi), aflată în satul Cerna, a fost atacată de
populaţia bulgară, fiind descoperite 1.000 de arme și
16 mitraliere deţinute de aceasta comunitate8.
În asemenea condiţii, Guvernul român și Marele
Cartier General întâmpinau greutăţi foarte mari cu
privire la chestiunile militare care priveau teritoriile aflate
sub ocupaţia armatei bulgare, fiind nevoie de abordări
individuale cu cei trei generali francezi la Belgrad,
Sofia și Salonic. Comunicarea era dificilă și din cauza
lipsei de legături telegrafice și telefonice, fiind astfel
compromise susţinerile la timp a intereselor românești.
Din menţinerea dispozitivului rezultau și alte dezavantaje
pentru România, întrucât generalii Henrys și Chrétien
nu cunoșteau bine chestiunile teritoriale române și, era
firesc, să fie influenţaţi de sârbii și bulgarii cu care aveau
contacte zilnic.
Ofiţerii români de legătură
de pe lângă trupele de ocupaţie din Bulgaria
În acest context internaţional, un rol important l-au
avut ofiţerii de legătură români din cadrul Marelui
Cartier General, care aveau misiunea de a menţine
o comunicare deschisă cu Comandamentul Trupelor
Aliate de Ocupaţie din Bulgaria și de a face cunoscute
și susţinute interesele militare ale României în regiune.
Rapoartele transmise de aceștia, între anii 1918-1920,
au contribuit enorm la susţinerea intereselor politice
de către delegaţia românească de la Conferinţa de Pace
de la Paris 1919-1920, referitoare la frontiera de sud și
relaţiile româno-bulgare.
Referitor la subiectul materialului de faţă, primii
ofiţeri desemnaţi de către Marele Cartier General
să clarifice situaţia prizonierilor din Bulgaria au
fost locotenent-colonelul Nicolae Bolintineanu și
locotenentul Arthur Holban, pe care îi prezentăm pe
scurt.
69
studii/documente
Arthur Holban
S-a născut la
29 noiembrie 1891 în comuna
Lozna, judeţul Dorohoi,
ca fiu al lui Mihai (ziarist)
și al Matildei (profesoară).
S-a căsătorit, în anul 1914,
cu Ioana N. Donici. Din
căsătorie au rezultat Iolanda
(n. 1921), Nicolae9 (n. 1924),
Dimitrie10 (n. 1926), Mihai11
(n. 1927) și Radu12 (n. 1930).
Studii: Liceul Internat
Locotenentul Arthur Holban
Iași (1906), Liceul Teoretic
Iași (cu bacalaureat în anul 1911); Școala Ofiţerilor
de Rezervă Artilerie și Geniu (1913); Facultatea de
Drept Iași (1914), Facultatea Politehnică din Zürich
(1914-1916) și Școala de Goniometrie de pe lângă
Regimentul 1 Transmisiuni (1939).
Campanii: în cel de-Al Doilea Război Balcanic
(1913), cu Batalionul 1 Pionieri, sublocotenent,
comandant de pluton; în Primul Război Mondial - la
Turtucaia a fost rănit în braţul drept (16 septembrie
1916); cu Divizia 2 Infanterie la Mărășești și Onești
(15 februarie 1917-1918); în cel de-Al Doilea Război
Mondial, cu Compania gonio de pe lângă Armata 4,
căpitan, comandant de companie gonio la Chișinău,
Nistru (21 iunie 1941-1 octombrie 1941).
Activitate: atașat comercial al României la Londra
(1930-1936); delegat al României la Conferinţa
Camerei de Comerţ Internaţională Washington - Paris -
Berlin - Madrid (1930-1939); expert economic în Delegaţia
Română de pe lângă Liga Naţiunilor Geneva (1935-1939).
A fost arestat în anul 1941 sub acuzaţia de ajutorarea
prizonierilor sovietici și atitudine antifascistă. Dosarul a
fost clasat din lipsă de dovezi.
În ceea ce privește activitatea sa ca ofiţer de
legătură, menţionăm că, în perioada 1 noiembrie 1918-
31 octombrie 1919, s-a aflat sub directa comandă a
șefului Biroului de legătură de pe lângă Armata de
Orient, Divizia 26 engleză, locotenent-colonelul Douglas
Căpităneanu. Acesta nota că și-a îndeplinit serviciul cu
multă dragoste și pricepere. A adus lăudabile servicii acestui
birou unde este nevoie de mult tact și cunoștinţe militare.
Merită să fie înaintat la gradul de căpitan în rezervă13.
Șeful Secţiei V Informaţii, locotenent-colonelul
Bianu consemna: Este locotenent în rezervă de la 1 aprilie
1917. De la a II-a mobilizare din 1918, a fost în Serviciul
de legătură al Comandamentului armatei noastre pe lângă
Comandamentele Aliate din Bulgaria și anume: până în
iulie 1919 a fost ajutor al ofiţerului de legătură la Varna
și în perioada august 1919-mai 1920 a fost singurul ofiţer de
70
legătură pe lângă Comandamentul Aliat din Sofia. Sănătos,
rezistent, poate suporta greutăţile unei campanii. Aptitudini
militare bune, calităţi intelectuale și având o cultură generală
dezvoltată, punând în serviciu un zel deosebit și o pricepere
remarcabilă, s-a achitat de îndatoririle sale în mod lăudabil.
Deși ofiţer tânăr, în relaţiile ce a legat cu ofiţerii aliaţi, a dovedit
tact și prevedere, care au fost în folosul serviciului său. A procurat
informaţii preţioase și a ţinut Marele Cartier General la curent
cu situaţia din Bulgaria, aducând prin aceasta reale servicii
Comandamentului. Având în vedere însușirile sale și modul
lăudabil cum și-a îndeplinit serviciul merită să fie înaintat la
gradul de căpitan în rezervă în mod excepţional14.
Șeful Serviciului Secret, unul dintre superiorii săi,
nota: Ofiţer de rezervă, prezentabil, cu o educaţie aleasă,
vorbește perfect limba franceză și engleză. Foarte discret,
întreprinzător, cu spirit de iniţiativă. A fost întrebuinţat
ca ofiţer de legătură la Varna și apoi la Sofia pe lângă
Comandamentul francez unde și-a îndeplinit serviciul cu
mult tact și pricepere nedând ocazii niciunei plângeri sau
aluzii din partea Comandamentului citat. În Serviciul de
Informaţii a adus servicii reale, ţinând M.C.G. [Marele
Cartier General – n.n.] la curent cu organizarea armatei
bulgare. Statului a făcut servicii prin iniţiativa pe care a
avut-o, urmărind bandele de falsificatori de bani. Deși ofiţer
de rezervă s-a remarcat prin munca pe care a depus-o, merită
cu totul o înaintare excepţională15.
Nicolae Bolintineanu
S-a născut la 10 iunie 1884
la Câmpulung, judeţul Muscel,
fiul lui Constantin (de profesie
militar) și Kiriach născută
Popp.
S-a căsătorit, la 2 iunie
1913, cu Sylvia Odobeștianu,
avându-i copii pe Radu, Mircea
și Monica.
Studii și activitate:
Școala Militară de Infanterie,
Școala Fiilor de Militari din
Craiova (1901); bursier în
Armata Germană, înrolat ca Locotenent-colonelul
Nicolae Bolintineanu
fahnenjunker în Regimentul 29
Infanterie „von Horn” al 3-lea de Rhin (1901); Școala
Militară din Hanovra (1902); sublocotenent în
Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta”, rămas la
stagiu în Germania în Regimentul 29 Infanterie „von
Horn” al 3-lea de Rhin (1903); Școala de Tragere a
Infanteriei Spandau, Berlin (1906); Regimentul 4
Infanterie „Argeș” (1906); elev la Școala Superioară
de Război (1909-1911); Școala Militară de Infanterie,
locotenent, comandant de companie-elevi (1911);
1 (79) 2018 document

Școala Militară de Infanterie, căpitan (1912); Batalionul
6 Vânători (1912); Comandamentul 3 Teritorial, ofiţer
de stat-major (1915); mobilizat la Divizia 13 Infanterie
(14 august 1916); maior, șeful Biroului Operaţii
(1 octombrie 1916); locotenent-colonel - se remarcă
în luptele de la Mărășești (1 septembrie 1917); Marele
Cartier General, Comandamentul Etapelor, locotenent-
colonel, șeful Biroului Etapelor (12 ianuarie 1918);
subșef stat-major la Corpul 5 Armată, Basarabia
(8 iunie 1918); Grupul General Popovici (30 aprilie
1919); locotenent-colonel, ofiţer de legătură pe lângă
trupele aliate din Sofia (17 decembrie 1919); Ministerul
de Război - Secretariatul General (1 mai 1920); inspector
de studii la Școala Superioară de Război (6 iunie 1920).
Referitor la activitatea sa din Germania, comandantul
Regimentului 29 Infanterie „von Horn”, colonelul-
comandant Schuch scria în raportul său din ianuarie
1903: Sublocotenentul Bolintineanu a fost înaintat la acest
grad la 27 ianuarie. Fizic și intelectual e bine înzestrat.
O bună și juvenilă înfăţișare militară; cu dragoste și poftă
soldat. Posedă bune cunoștinţe militare și regulamentele
de serviciu destul de bine. Dificultatea ce o avea de a citi și
pricepe aceste regulamente și întrebuinţarea limbii germane,
a învins aproape cu desăvârșire. În toate privinţele promite
de a deveni un bun ofiţer. El posedă bune maniere și e privit
în cercurile camarazilor ca o persoană simpatică16.
În ciuda acestor aprecieri, în anul 1912, este închis
30 de zile pentru motivul că a avut relaţii cu femeia unui
camarad și a avut impulsul de a divulga. În anul 1917,
primește mustrare și mustrare aspră, fiind totuși decorat
cu „Medalia Jubiliară Carol I” la 10 mai 1906 și Medalia
„Avântul Ţării” la 2 ianuarie 1914.
Prizonierii români din Bulgaria
Așadar, situaţia prizonierilor români din Bulgaria
devine o preocupare majoră a Marelui Cartier General,
care, prin intermediul Biroului de contrainformaţii, îl
informa pe locotenent-colonelul Nicolae Bolintineanu
aflat la Sofia, cu nr. 9807 din 18 februarie 1920, că avem
onoare a vă face cunoscut că potrivit cererii Ministerului de
Război, dl. general subșef de Stat Major General a aprobat
ca să vi se încredinţeze misiunea repatrierii prizonierilor
români aflaţi în Bulgaria, în care scop veţi primi de la
minister instrucţiuni de procedare. Pentru personalul în
grade inferioare ce eventual v-ar mai fi necesar, urmează a vă
adresa Ministerului de Război făcând propunerile necesare17.
La scurt timp, mai precis la 25 februarie 1920,
locotenent-colonelul Nicolae Bolintineanu primea din
partea șefului Secţiei Informaţiilor, locotenent-colonelul
Bianu și șefului Biroului 2 contrainformaţii, maiorul
Ţăranu, Ordinul nr. 41.474 al Ministerului de Război,
document 2018 1 (79)
studii/documente
însoţit de instrucţiunile privitoare la prizonierii români.
Potrivit acestui ordin semnat de generalul Rășcanu,
locotenent-colonelul Nicolae Bolintineanu era informat că
potrivit rezoluţiei pusă pe referatul nr. 23539 din 12 ianuarie
1920 sunteţi numit ca delegat al Ministerului de Război -
Secţia Statisticii la Sofia având următoarele însărcinări:
1) stabilirea cu exactitate a numărului de prizonieri făcuţi
de bulgari; 2) stabilirea răspândirilor acestor prizonieri pe
lagăre; 3) prizonierii trimiși la lucru pe frontul de la Salonic;
4) prizonierii repartizaţi formaţiunilor de etape în Dobrogea;
5) stabilirea cu precizie a numărului de morţi în captivitatea
bulgară și în răspândirile prevăzute la punctul 2; 6) căutarea
dispăruţilor și rătăciţilor rămași în Bulgaria; 7) obţinerea
valorilor aparţinând supușilor români foști prizonieri;
8) indicaţii asupra numărului și situaţiei mormintelor morţilor
îngropaţi fără identif icare; 9) întreţinerea mormintelor
prizonierilor români în conformitate cu articolul 225 și 226
din tratatul de pace; 10) obţinerea actelor de deces pentru
cei morţi în captivitate; 11) stabilirea prizonierilor care au
fost condamnaţi, cercetând dacă se mai găsesc în Bulgaria
prizonieri închiși condamnaţi sau în prevenţie.
În caz afirmativ, veţi cere imediata lor eliberare, luând
și o declaraţie din partea guvernului bulgar că în închisorile
din Bulgaria nu se mai găsește niciun prizonier român
condamnat sau în prevenţie. Pentru aducerea la îndeplinire a
lucrărilor de mai sus vă veţi adresa atât autorităţilor bulgare
competente, cât și instituţiilor particulare ca Societatea
Crucea Roșie bulgară. De asemenea, veţi cere și sprijinul
Înaltului Comandament francez din Sof ia, precum și
instituţiilor de binefacere aliate.
Spre orientarea dvs., vă mai comunicăm că guvernul
bulgar, invocând motivul că nu a ratificat convenţia de la
Haga, a refuzat nu numai plata soldei ofiţerilor români
prizonieri la care era obligat conform art. 17 din această
convenţie, dar a supus pe prizonierii noștri la un tratament
peste măsură de barbar, astfel că are tot interesul să ne ascundă
drama desfășurată în lagărele de prizonieri bulgare pe care
ne-o înfăţișează domnul Saavedra, ministrul Spaniei la
Sofia, prin nota sa verbală nr. 213 către guvernul bulgar, în
modul cel mai drastic, arătând că soldaţii români prizonieri
se găsesc „dans une situation pitoyable nu-pieds, les vêtements
en lambeaux et tellement déguenillés qu’ils ne pourront
résister au froid rigoureux de l’hiver”.
Adăugând la aceasta atrocităţile la care s-au dedat
bulgarii, și pentru care avem probe indubitabile, găsim
explicabilă mortalitatea excesivă printre ostașii noștri din
Bulgaria. Îndrumările noastre vi le dăm aici în linii mari,
lăsând bineînţeles la aprecierea dvs. ca prin perspicacitate și
o voinţă irezistibilă să faceţi posibilă realizarea înaltului
scop al misiunii dvs. De mersul lucrărilor și de rezultatele
investigaţiilor dvs. veţi binevoi a ne informa din cinci în
cinci zile18.
71
studii/documente
Conform anexei care însoţea Ordinul nr. 41.474 și
care cuprindea Instrucţiunile privind executarea sa, pentru
stabilirea cu exactitate a numărului de prizonieri și internaţi
civili români făcuţi de către armata și autorităţile bulgare
vă veţi adresa Ministerului de Război bulgar cerând liste
numerice și nominale ale tuturor prizonierilor și internaţilor
civili, controlând apoi datele cartotecii Crucii Roșii bulgare cu
acelea ale Ministerului de Război. La punctele 2 și 4, pentru
stabilirea răspândirilor acestor prizonieri, veţi cere autorităţilor
bulgare competente: a) liste numerice și nominale din toate
lagărele unde au fost români; b) liste numerice și nominale
de prizonieri trimiși în batalioanele de lucru, fie pe Dunăre,
fie pe frontul de la Salonic sau aiurea; c) liste numerice
și nominale
de prizonieri
r o m â n i
repartizaţi
formaţiilor
d e e ta pe î n
Dobrogea.
L a punctul
5, pentru
stabilirea cu
precizie a
numărului
total de
repartizaţi,
veţi cere
autorităţilor
bulgare liste
c o m p l e te d e
prizonieri de
toate gradele și de internaţi repartizaţi, în anul 1918,
ca urmare a convenţiei relativ la schimbul de prizonieri.
Veţi dispune, de asemenea, copierea listelor de prizonieri
repatriaţi în anul 1919 și le veţi expedia la București -
Secţia Statisticii, aceasta fiindcă nu s-au primit toate listele
de prizonierii repatriaţi. La punctul 6, pentru stabilirea cu
exactitate a numărului de morţi în captivitate în Bulgaria și
în răspândirile de la punctul 2, veţi cere autorităţilor bulgare
competente să vă predea toate datele de morţi și actele de deces
referitoare la prizonierii români, spre a completa pe cele
primite până în prezent și care se ridică la un număr de circa
4.200, ceea ce bineînţeles, faţă de mortalitatea excesivă din
lagărele bulgare nu poate corespunde cu realitatea. La punctul
7, pentru căutarea dispăruţilor și rătăciţilor în Bulgaria
sau în teritoriile fost ocupate de armatele bulgare, veţi face
publicitatea necesară în gazetele din Sofia, intervenind pe
lângă autorităţile respective, pentru a da ordin la toate
administraţiile provinciale și departamentale în acest sens,
în conformitate cu art. 222 din Tratatul de Pace. Veţi cere, de
asemenea, liste nominale de acești prizonieri pe care le veţi
comunica Secţiei Statistice. La punctul 8, pentru obţinerea
72
valorilor, relicvelor și efectelor prizonierilor și internaţilor
români în viaţă sau decedaţi în captivitate, vă veţi adresa
Ministerului de Război bulgar, iar după primire, le veţi
înainta fără întârziere spre distribuire familiilor decedaţilor,
Ministerului de Război - Secţia Statisticii. La punctul 9,
veţi căuta, prin anchetă, a obţine indicaţii precise asupra
mormintelor morţilor îngropaţi fără identificare, intervenind
totodată pe lângă autorităţile bulgare în acest sens. La
punctul 10, veţi vizita și veţi lua măsuri ca mormintele
prizonierilor români să fie îngrijite potrivit convenţiilor
internaţionale în vigoare, de asemenea veţi stărui ca guvernul
bulgar să se conformeze art. 225 și 226 din Tratatul de Pace
cu Germania, relativ la întreţinerea mormintelor. Veţi
lua cunoștinţă
de intenţiile
Societăţii
M o r m i n te l e
Eroilor Căzuţi
în Război, în
care scop vă
veţi adresa
direct Biroului
de Studii din
Ministerul
de Război,
în care scop
veţi rămâne
î n l e gă t u ră
în această
privinţă. La
punctul 11,
pentru obţinerea
actelor de deces, vă veţi adresa atât autorităţilor bulgare
competente, cât și instituţiilor particulare, ca Societatea
Crucea Roșie. La punctul 12, pentru stabilirea prizonierilor
români care au fost condamnaţi sau care se mai găsesc
în Bulgaria încă închiși sau în prevenţie, vă veţi adresa
Ministerului de Război bulgar, cerând imediata lor eliberare,
luând, în același timp, o declaraţie din partea guvernului
bulgar că în închisorile din Bulgaria nu se mai găsește
niciun prizonier român condamnat sau în prevenţie. În
toate chestiunile privitoare la punctele de mai sus precum
și cele prevăzute în art. 225 și 226 din Tratatul de Pace
cu Germania veţi cere, în caz de dificultăţi, din partea
autorităţilor bulgare, concursul Înaltului Comandament
Francez din Sofia, căruia vă veţi prezenta la sosire19.
În martie 1920, Misiunea Militară română de la
Sofia, care printre alte însărcinări primite, trebuia să
rezolve cât putea de mult situaţia prizonierilor români
din Bulgaria, era compusă din: locotenent-colonelul
Nicolae Bolintineanu, locotenentul Arthur Holban,
venit după mutarea de la Sofia a locotenent-colonelului
Douglas Căpităneanu, sergentul Petru Dumitrescu,
1 (79) 2018 document

sergent-curierul Gheorghe Diaconescu, sergentul Gh.
Vlad, sergentul Constantin Dumitrescu, soldaţii Vasile
Dinu, Andrei Manuchevici, Șerban Sandu și soldat-
curierul Ion Brătianu. Biroul de la Varna era format din
ofiţerul de legătură - locotenent Alexandru Smutny,
soldaţii Gheorghe Nica și Tudor Băjenaru, precum și
maiorul Alexandru Petrescu - șeful Biroului de legătură
român pe lângă Comandamentul Aliat din Varna.
Din data de 18 martie 1920, locotenent-colonelul
Nicolae Bolintineanu informa Direcţia Personalului - Secţia
Statisticii din Ministerul de Război, prin intermediul
Notei nr. 1.837, că subsemnatul fiind rechemat în ţară,
Ordinul dvs. nr. 41.474 din 25 februarie 1920 relativ
la prizonierii români făcuţi de bulgari, l-am predat
locotenentului Holban pentru executare20.
Din acest moment, corespondenţa dintre Ministerul
de Război și ofiţerul de legătură de la Sofia, locotenentul
Arthur Holban, se intensifică. Direcţia Personalului -
Secţia Statisticii transmitea, prin Adresa nr. 47.369 din
26 martie 1920, Decizia Ministerială din 6 februarie 1920.
Conform acesteia, binevoiţi a întocmi și înainta de urgenţă
acestui serviciu un tabel nominal, pe regimente, de militari
prizonieri care au rămas în lagărele de prizonieri până azi sau
decedaţi în acele lagăre, precum și acei care au părăsit lagărele
cu învoirea inamicului înaintate la 15 noiembrie 1918 și s-au
întors în teritoriul vremelnic ocupat de inamic; acest serviciu
fiind în imposibilitate a executa aceste tabele, lipsindu-i datele
și elementele necesare alcătuirii acestora21.
Trebuie precizat faptul că Decizia Ministerială
nr. 90 din 6 februarie 1920 se referea la funcţionarea
unei Comisii centrale pentru verificarea și centralizarea
lucrărilor comisiilor care au stabilit situaţia militarilor
rămași în teritoriul fost vremelnic ocupat, urmare a
Ordinelor Circulare nr. 5.255 din 28 ianuarie 1919 și
nr. 25.506 din 11 noiembrie 1919 ale Ministerului de
Război. Potrivit acestei decizii, pentru păstrarea acelorași
norme pentru toţi infractorii de la datoriile militare precum
sunt: 1) acei care au rămas în teritoriul vremelnic ocupat
de inamic; 2) acei care au răspuns la ordinele de chemare;
3) acei care au dezertat la inamic pe timpul campaniei
trecute; 4) acei care s-au predat de bună voie inamicului;
5) acei care în urma angajamentelor ce au luat inamicului
au fost liberaţi din lagărele de prizonieri și lăsaţi să vină
la casele lor, Ministerul de Război instituie, în București, o
comisie centrală pentru verificarea și centralizarea lucrărilor
comisiilor care au funcţionat conform ordinelor circulare de
mai sus. Această comisie se compune din: colonelul Pangrati
Gheorghe, prim-comisar regal la Curtea Superioară de
Justiţie Militară a Zonei Interioare, președinte; colonelul
Rădulescu D., șeful Serviciului Personalului din Ministerul
de Război; locotenent-colonelul Străjescu V., șeful Secţiei
III Justiţie din Ministerul de Război; locotenent-colonelul
Protopopescu N., comisar regal la Curtea Superioară de
document 2018 1 (79)
studii/documente
Justiţie Militară Zona Interioară; maiorul Stătescu P.,
comisar regal la Curtea Superioară de Justiţie Militară
Zona Interioară; maiorul Cornișoiu Grig de la Secţia I a
Marelui Stat Major al Armatei; maior Miulescu Alex de
la Secţia III Justiţie din Ministerul de Război, căpitanii
Ștefănescu Traian, Tănăsescu Ioan de la Secţia III Justiţie din
Ministerul de Război; locotenenţii Mărgărit Cosma și Pericle
S. Alex de la Secţia III Justiţie din Ministerul de Război,
Capul Cercului de Recrutare ale cărui lucrări se verifică,
precum și doi căpitani de rezervă învăţători recomandaţi de
către Ministerul Cultelor și Instrucţiuni Publice, membrii.
Cercurile de recrutare vor înainta toate lucrările ce
au întocmit conform citatelor ordinelor circulare, atât
pentru cei găsiţi vinovaţi, cât și acelor găsiţi nevinovaţi
președintelui Comisiei Centrale la Ministerul de Război
- Secţia III Justiţie, până la 15 februarie 1920 cel mai
târziu. Se vor înainta, mai întâi, lucrările privitoare la
cei care au rămas în teritoriu fost vremelnic ocupat de
inamic, precum sunt: acei care nu au răspuns ordinelor
de chemare, au dezertat sau s-au predat la inamic și au
fost lăsaţi în acest teritoriu sau fiind făcuţi prizonieri sau
predându-se de bună voie și fiind internaţi în lagărele
de război, au fost lăsaţi în urma angajamentelor ce au
luat cu inamicul să se întoarcă la domiciliul lor; pentru
aceștia cercurile de recrutare vor întocmi tabele nominale
pe comune și pe regimente. Aceste tabele vor fi semnate de
primar, preot, șeful postului de jandarmi și de învăţător
și vor fi înaintate Comisiei Centrale cel mai târziu până
la 1 martie 1920. Celelalte lucrări vor fi înaintate până
la 15 martie 1920. Se va pune la cunoștinţa tuturor prin
„Monitorul Oficial ” și ziare că pot adresa denunţurile
arătând pe care se află în aceste categorii Comisiei Centrale
din București, la Ministerul de Război( Secţia III Justiţie).
Comisia Centrală lucrează cu maximum de intensitate, în
orele libere peste programul serviciului zilnic, va verifica
și centraliza lucrările primite începând cu cei rămași sau
veniţi în urmă în teritoriul fost vremelnic ocupat stabilind
pentru toţi aceleași norme, astfel ca să se aleagă numai acei
a căror vinovăţie ar fi bine constatată, iar pentru cei a căror
vinovăţie pare dubioasă va propune măsurile de represiune
cuvenite, în așa fel ca acei care au fugit de la sfânta datorie
de a-și apăra ţara, de a nu putea beneficia de ajutoarele și
drepturile cuvenite numai acelora care au luptat pentru
întregirea neamului. Cei vinovaţi trebuie să fie repede
judecaţi și să-și primească pedeapsa ce li se cuvine. Lucrările
Comisiei vor începe cu Corpul de Armată, urmând, apoi,
în ordinea numerică cu celelalte corpuri de armată și se vor
termina în cel mai scurt timp posibil. De îndată ce se vor
stabili vinovaţii unui corp de armată care trebuie trimiși
înaintea Curţii Marţiale, li se vor prezenta dosarele lor,
însoţite de un tabel nominal recapitulativ; apoi dosarele
vor fi trimise comandantului corpului de armată respectiv
pentru a ordona curţii marţiale judecarea lor cu precădere.
73
studii/documente
Pe acei a căror vinovăţie ar fi dubioasă sau cei care se vor găsi
vinovaţi, de asemenea, li se vor prezenta dosarele lor cu un
tabel nominal recapitulativ, apoi aceste dosare se vor trimite
comandantului corpului de armată respectiv spre a ordona
neurmărirea sau pentru cei decedaţi stingerea acţiunii. Cei
care nu se vor prezenta cercurilor de chemare până la 1 aprilie
1920 și a căror situaţie nu este lămurită, vor fi judecaţi în
contumacie; pentru aceștia cercurile de recrutare vor înainta
Comisiei Centrale, tabele nominale pe regimente. Familiile
celor neprezentaţi sunt datoare să prezinte cercurilor de
recrutare actele prin care pot dovedi că ei au decedat sau că
sunt dispăruţi, contrar se vor face pasibili de faptul prevăzut
de art. 116 din Legea Recrutării, art. 52 din Codul de
Procedură Civilă combinat cu art. 59 din Codul Justiţiei
Militare titlul II adiţional22.
Tot la 26 martie 1920, Direcţia Personalului - Secţia
Statisticii îi mai trimitea locotenentului Holban, cu
Adresa nr. 47370, următoarele îndrumări: Pentru a putea
stabili în mod precis numărul repatriaţilor și cum până în
prezent nu ne-au parvenit toate listele de repatriere, deoarece
parte s-a pierdut pe drum, iar altele nu ne-au fost remise de
către inamic, cu onoare vă rog să binevoiţi a întocmi și a ne
înainta de urgenţă un tabel nominal cu toţi ofiţerii, plutonierii
și soldaţii care au fost repatriaţi din Bulgaria fie direct prin
Misiune, fie direct de către inamic în urma Convenţiei din
luna martie 1918, care a avut ca rezultat încheierea Păcii
de la Buftea specificându-se aceasta în tabel. Veţi binevoi a
mai specifica în tabel următoarele: câţi ofiţeri, plutonieri și
soldaţi din cei repatriaţi au fost capturaţi direct de bulgari
și câţi din ei au fost aduși pentru munci din Germania, din
Austro-Ungaria pe frontul Salonicului sau în alte localităţi,
arătându-se totodată câţi din repatriaţi au fost din Regat și
câţi din Transilvania, Bucovina sau Basarabia. Asemenea,
ne veţi înainta și un tabel nominal cu toţi ofiţerii, plutonierii
și soldaţii invalizi repatriaţi în schimbul invalizilor inamici
sau trimiși cu ceilalţi prizonieri. Listele ni le veţi înainta pe
măsură ce vor fi lucrate din 10 în 10 zile23.
La 31 martie 1920, ofiţerul de legătură Holban
transmitea Raportul nr. 908 adresat Ministerului de
Război - Secţia Statisticii. La Ordinul domniei voastre
nr. 41.474, primit cu Ordinul nr. 10.760 din 3 martie 1920
al M.C.G., am onoarea a raporta: domnul locotenent-colonel
Bolintineanu mi-a încredinţat acest ordin, la plecare, pentru
executare. M-am pus imediat în legătură cu Ministerul de
Război bulgar prin mijlocirea Comandamentului francez.
Din studierea dosarelor care se află la Ministerul de Război
am observat următoarele: în general chestiunea prizonierilor
este foarte încurcată și am impresia că nici bulgarii nu cunosc
cu precizie numărul de prizonieri făcuţi de ei. Misiunile
grecești și sârbești au încercat de mult să stabilească cele cerute
de dumneavoastră, prin ordinul de mai sus. Statul Major
bulgar le-a dat toate dosarele, însă ele erau așa de încurcate,
încât nu s-a putut ajunge la niciun rezultat satisfăcător.
74
Fiind la curent cu aceasta, nu am căutat să obţin pur și
simplu dosarele, dar am cerut ca un ofiţer să-mi dea toate
explicaţiile pe care le voi cere. Comandamentul francez
mi-a susţinut cererea, iar domnul colonel Mèalin, șef de
stat-major, a fost atât de amabil încât a insistat personal pe
lângă generalul Nerezoff pentru ca un ofiţer din Ministerul
de Război bulgar să fie delegat pentru a se ocupa împreună
cu mine de chestiunea prizonierilor români. M-am pus
în contact cu acest ofiţer, locotenentul Kaneff, și am ajuns
deocamdată la următoarele rezultate: punctele 1, 3 și 4 se
pot stabili prin studierea dosarelor care se află la Ministerul
de Război - Secţia Prizonierilor, iar pentru punctul 12 la
Secţia Justiţiei Militare, unde s-au transportat toate arhivele
Curţilor Marţiale care au funcţionat în timpul războiului.
Pentru stabilirea numărului de repatriaţi, am intervenit la
Ministerul de Război bulgar, prin Comandamentul francez,
pentru a obţine liste cu toţi prizonierii repatriaţi în anul
1918 și anul 1919. La punctele 2, 6 și 8, Ministerul de
Război s-a angajat că va da foștilor comandanţi de lagăre
de prizonieri ordinele necesare pentru ca să ni se dea toate
datele cerute. După ce vom obţine numărul total de prizonieri
(punctul 1), voi compara rezultatele obţinute cu listele pe care
le voi găsi în fiecare lagăr (punctul 2); de asemenea, voi lua de
la fiecare lagăr lista decedaţilor, din care voi alcătui aceste liste
de prizonieri români morţi în captivitate (6); la aceste liste
vor trebui adăugaţi prizonierii morţi pe când erau trimiși la
lucru pe frontul din Salonic (punctul 3) și cei făcând parte din
formaţiunile de etape din Dobrogea (punctul 4). Ministerul
de Război a insistat asupra faptului că mi se vor pune la
dispoziţie toate mijloacele necesare pentru obţinerea acestor
date, însă că lagărele, mormintele (punctul 9) și centrele unde
sunt depuse obiectele aparţinând celor decedaţi (punctul 8)
fiind răspândite, mijloacele de locomoţie mă vor privi pe
mine, având în vedere că Statul Major bulgar nu dispune de
automobile. Când domnul locotenent-colonel Bolintineanu
a primit această însărcinare i s-a pus la dispoziţie și un
automobil, fără de care orice deplasare este imposibilă, având
în vedere că mai toate centrele arătate mai sus nu au cale
ferată. Relativ la punctele 9 și 10, Comandamentul francez
a binevoit să delege un ofiţer, pe locotenentul Acquaviva,
care va veni cu mine în toate cimitirele unde sunt îngropaţi
prizonieri români. Vom stabili numărul mormintelor,
identificând acelea care pot fi identificate și le vom da în
primire cu proces-verbal municipalităţii care conform
art. 225 și 226 din Tratatul de Pace cu Germania și 116,
117 din Tratatul de Pace cu Bulgaria, e datoare să vegheze la
întreţinerea lor. Lista acestor morminte va rămâne la dosar,
astfel că după reluarea relaţiilor diplomatice se va putea
controla modul cum statul bulgar se va ţine de angajament.
Având în vedere că înlesnirea pe care mi-o face Statul Major
francez, însărcinând pe un ofiţer să mă însoţească, este deja
destul de mare, nu am putinţa ca să-i cer și mijlocul de
transport. Este, deci, indispensabil ca să am la dispoziţie un
1 (79) 2018 document

automobil pentru a mă deplasa unde nevoia o va cere. La
punctul 11 am făcut intervenţiile necesare.
Ministerul de Război mi-a făcut cunoscut că adunarea
actelor de deces se va face încetul cu încetul, având în vedere
că trebuie făcute cercetări în toate comunele și trebuie căutat
în dosarele spitalelor care sunt desfiinţate. Pe măsură ce voi
căpăta aceste acte le voi înainta Ministerului de Război.
Cu onoare, se alătură, deocamdată, un număr de 18 acte
de deces care se aflau la Ministerul de Război. La punctul 7,
am intervenit pe lângă Comandamentul francez pentru ca
Ministerul de Interne să dea Prefecturilor ordinele necesare
spre a se căuta toţi dispăruţii și rătăciţii în fiecare judeţ. Voi
înainta Ministerului de Război - Secţia Statisticii listele
nominale ce le voi transmite.
Supunându-vă cele de mai sus, am onoarea a raporta
că am convingerea că, graţie preţiosului concurs al Statului
Major Aliat din Sofia și mulţumit atitudinii binevoitoare
a autorităţilor bulgare, voi putea duce la bun sfârșit înalta
misiune ce mi-a fost încredinţată.
Pentru a obţine rezultate cu totul satisfăcătoare, cu onoare
vă rog să binevoiţi a aproba ca să mi se dea aceleași înlesniri
pe care le avea domnul colonel Bolintineanu. Domnia-sa pe
când a luat automobilul, spunându-mi că această mașină este
prea slabă pentru drumurile lungi și că va interveni pentru ca
să i se trimită altul. Dacă Ministerul de Război binevoiește a
aprecia cele expuse mai sus, am onoarea a vă ruga să binevoiţi
a dispune ca să mi se trimită un automobil cu sergentul-șofer
Dumitrescu Constantin, care a fost aici cu domnul locotenent-
colonel Bolintineanu și care acum se află la M.C.G. - Biroul 2
contrainformaţii sau Corpul Tracţiune Automobilă24.
Sprijinul aliatului francez s-a confirmat prin adresa
trimisă de generalul de Gondrecourt - comandantul
trupelor franceze în Bulgaria, delegatul Comandamentului
General al Armatelor Aliate în Orient, către generalul
Nerezoff, șeful Statului Major General al armatelor
bulgare de la Sofia. Documentul înregistrat cu nr. 1.948
din 19 aprilie 1920, preciza că Statul Major român a cerut
locotenentului Holban, ofiţerul de legătură cu statul meu
major, să stabilească listele ofiţerilor, subofiţerilor și soldaţilor
români care au fost făcuţi prizonieri în timpul războiului,
care au fost repatriaţi până astăzi sau care au rămas în
Bulgaria, pentru a evita reîntoarcerea în ţara lor sau sunt
morţi în lagărele de concentrare sau au părăsit aceste lagăre cu
autorizaţia administraţiei bulgare înainte de 15 noiembrie
1918. Pentru ca locotenentul Holban să poată efectua această
sarcină cât mai rapid posibil și în cele mai bune condiţii, l-am
autorizat să intre direct în legătură cu Secţia de legătură
a Ministerului de Război. Vă aduc la cunoștinţă că am a
avut onoarea să vă facilitez această dorinţă ca să-i ofer tot
sprijinul în vederea executării acestei sarcini25.
Cu ajutor francez și tenacitatea ofiţerului de legătură,
locotenentul Arthur Holban, apar primele rezultate. La
26 aprilie 1920, Direcţia Personalului - Secţia Statisticii
din Ministerul de Război primea, cu nr. 194, următoarea
informare: la Ordinul nr. 47.369 din 26 martie 1920, am
document 2018 1 (79)
studii/documente
onoare a înainta alăturat: 1) un document prin care șeful
Biroului de prizonieri de la Ministerul de Război bulgar
certifică că nu mai rămâne de la data de azi niciun prizonier
de război român în lagărele din Bulgaria; 2) un tabel
nominal cu numele celor 20 de ofiţeri și 4.452 de subofiţeri
și soldaţi care au decedat în lagărele din Bulgaria; 3) un
tabel nominal al celor 2.277 ofiţeri și soldaţi care au părăsit
lagărele cu învoirea inamicului și s-au întors în teritoriul fost
vremelnic ocupat de inamic; 4) un tabel cu numele celor 341
subofiţeri și soldaţi care au evadat din lagărele bulgărești.
Am împrumutat aceste documente la Ministerul de Război
bulgar și am semnat pentru ele cu chitanţă de primire cu
făgăduiala a le restitui26.
În aceeași zi, 26 martie 1920, Nota nr. 194 era
completată cu Nota nr. 195 prin care Biroul ofiţerului
de legătură de la Sofia de pe lângă Marele Cartier
General român făcea cunoscut Direcţiei Personalului -
Secţia Statisticii din Ministerul de Război, faptul că,
la Ordinul nr. 47.370 din 26 martie 1920 am onoarea a
înainta alăturat: un dosar conţinând 588 file cu tabelele
nominale a unui nr. de 738 ofiţeri și 12.625 subofiţeri și
soldaţi prizonieri în Bulgaria, care au fost repatriaţi direct
de către inamic în urma Convenţiei din martie 1918 [și]
un tabel cu numele celor 541 subofiţeri și soldaţi care au fost
repatriaţi prin mijlocirea Autorităţilor Militare Aliate.
Aceste documente mi-au fost împrumutate de către
Ministerul de Război bulgar și am semnat pentru ele o
chitanţă cu făgăduiala de a le înapoia. În privinţa celorlalte
puncte cu onoare raportez că șeful Biroului de prizonieri ne-a
declarat următoarele: 1) toţi prizonierii au fost capturaţi
direct de bulgari și nu a fost adus niciunul pentru diferite
munci din Germania sau Austro-Ungaria; 2) tabelul
nominal al prizonierilor invalizi care au fost repatriaţi în
schimbul invalizilor inamici nu există în arhivele Biroului de
prizonieri. Acest tabel cu numele celor 4 ofiţeri și 2.985 soldaţi
repatriaţi a fost trimis Comisiei române care trata restituirea
prizonierilor la București (domnul colonel Lupașcu) cu Adresa
cu nr. 5.362 din 12 iulie 1920; 3) printre prizonierii români
făcuţi de bulgari un număr de 4.500 a fost predat germanilor și
un număr de 2.000 a fost predat turcilor. Biroul de prizonieri
nu posedă tabele nominale ale acestor prizonieri, având în
vedere că ei au fost luaţi de germani și turci imediat după lupta
de la Turtucaia, fără ca autorităţile bulgare să fi avut timpul
să întocmească tabele nominale cu ei27.
Printr-un simplu calcul, aflăm numărul prizonierilor
români din lagărele din Bulgaria. Conform documentelor
care au stat la baza studiului nostru, cei 23.393 de
militari români, care au reușit să rămână în viaţă, au
fost identificaţi cu mare greutate. Ei au fost supuși unor
rele tratamente de către autorităţile bulgare, descrise
de memorialistica Primului Război Mondial. Pentru
a contura o minimă imagine asupra celor care nu au
avut norocul să se întoarcă acasă, Tabelul nominal28 care
urmează conţine un număr restrâns al celor care au murit
în lagărele bulgare.
75
studii/documente

Lagărul de
Nr. Gradul/numele și Unitatea din care
prizonieri/ Data decesului Observaţii
crt. prenumele prizonierului făcea parte
localitatea
Regimentul 19
1. Puţică Ștefan Târnovo 30 martie 1918
Infanterie
Mina „Principele 7 februarie
2. Contrea Dumitru -
Boris” 1918
Regimentul 14
3. Ungureanu Iordache Sliven-Ceairli 22 iunie 1918 24 de ani
Infanterie
Regimentul 49 30 octombrie
4. Stan N. Hâncu Sliven-Ceairli 39 de ani. Inaniţie
Infanterie 1917
Regimentul 35 29 decembrie
5. Ciobanu Dumitru Sliven-Ceairli 30 de ani. Cangrenă
Infanterie 1917
Regimentul 84 17 februarie
6. Florea Dumitru Sliven-Ceairli 32 de ani. Inaniţie
Infanterie 1918
Regimentul 24 5 februarie
7. Procopie Ion Sliven-Ceairli 27 de ani. Inaniţie
Infanterie 1918
34 de ani. Bronșită.
Cf. notei nr. 903/25
august 1920 eliberată
de Primăria comunei
8. Matei Marin Sliven-Ceairli 8 martie 1918
Goicea Mare, Dolj
Este în viaţă fiind
-
demobilizat din
Moldova
Regimentul 63 23 ianuarie
9. Ion Ilie Iosef Sliven-Ceairli 36 de ani. Nevroză.
Infanterie 1918
10. Constantin Silvestru - Sliven-Ceairli 1 august 1917 23 de ani. Inaniţie
19 ianuarie 23 de ani. Inaniţie,
11. Georgescu Gheorghe - Sliven-Ceairli
1918 enterită
18 februarie
12. Grigoraș Tănase Sliven-Ceairli 29 de ani. Inaniţie
1918
Soldat Constantin Regimentul 75
13. Sliven-Ceairli 4 august 1917 40 de ani
Cristea Infanterie
Regimentul
Locotenent Constantin 2 decembrie
14. 40 Infanterie, Varna 22 de ani
Făgărășanu 1916
Compania 12
Dat dispărut la
Regimentul 76/80 16 decembrie Turtucaia. Născut
15. Soldat Marin Dumitru Gradsco
Infanterie 1916 1880.
36 de ani
Regimentul
3 februarie
16. Soldat Marin Mirgel 1 Infanterie, Prilep (Macedonia) 23 de ani
1917
Compania 1
Regimentul 75 Demirhisar
17. Soldat Manea Gheorghe 4 ianuarie 1917 42 de ani
Infanterie (Macedonia)
18. Soldat Marin Ion - Criva Livada 7 iulie 1917 28 de ani
44 de ani. Dispărut
Regimentul 76 14 noiembrie
19. Soldat Marin Bălan Burgas în luptele de la
Infanterie 1916
Turtucaia

76 1 (79) 2018 document

 studii/documente

Lagărul de
Nr. Gradul/numele și Unitatea din care
prizonieri/ Data decesului Observaţii
crt. prenumele prizonierului făcea parte
localitatea
6 octombrie
20. Soldat Marin C. Dobre - Sliven-Ceairli 34 de ani. Inaniţie
1917
Regimentul
22 februarie
21. Soldat Marin Marin Ion 79 Infanterie, Prilep
1917
Compania 14
Regimentul
45 Infanterie,
22. Soldat Marin Prodan Batalionul Medgidia 11 martie 1917 45 de ani
5 Miliţieni,
Compania 3
Regimentul 72
23. Soldat Marin Cristea Sliven-Ceairli 10 mai 1917 42 de ani. Inaniţie
Infanterie
Regimentul 3
21 noiembrie
24. Soldat Marin Stan Artilerie Grea, Razgrad 21 de ani. Dizenterie
1916
Bateria 1

The Situation of the Romanian Prisoners from Bulgaria in the Reports of the liaison Officers
from Sofia (February-March 1920)

Silviu-Daniel Niculae, Ph.D. candidate

Abstract: After the end of the First World War, the Ministry of War tried to clarify the situation
of the war prisoners that were dead or restrained in camps on the territory of Bulgaria. This action was
carried out by the staff of the Romanian Military Mission in Sofia, in particular by Lieutenant Arthur
Holban and Lieutenant-Colonel Nicolae Bolintineanu, with the direct support of the French High
Commandment in Sofia.
Keywords: Bulgaria, Romanian prisoners dead or restrained, Romanian Military Mission in Sofia,
French High Commandment, Arthur Holban, Nicolae Bolintineanu

NOTE

1 14
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. Ibidem, ff. 30-32.
2 15
Misiunea Militară Franceză în România a fost desfiinţată prin decizia Ibidem, f. 50.
16
Statului Major General al Armatei franceze prin integrarea ei, la data Ibidem, litera B, f. 39.
17
de 30 octombrie 1918, în efectivele Armatei Dunării. Idem, Fond Marele Stat Major, dosar nr. crt. 263/1920, f. 21.
3 18
Arhivele Militare Române (în continuare AMR), Fond microfilme, Ibidem, ff. 23-24.
19
rola F.II. 1.2584, cd. 9. Ibidem, ff. 25-26.
4 20
Ibidem, cd. 10. Ibidem, f. 19.
5 21
Ibidem, rola F.II. 1.2654, cd. 690. Ibidem, f. 6.
6 22
Ibidem, cd. 727. Ibidem, ff. 6-9.
7 23
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 2024, f. 300. Ibidem, f. 2.
8 24
Idem, Fond microfilme, rola F.II. 1.2654, cd. 745. Ibidem, f. 14.
9
A fost diplomat al Academiei de Muzică şi pianist. 25
Ibidem, f. 10.
10 26
A fost funcţionar la Editura Partidului Muncitoresc Român. Ibidem, f. 3.
11 27
A fost funcţionar la Editura de Stat. Ibidem, f. 1.
12
A fost şofer la „Alimentara” S.A. 28
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 3602, ff. 2-40 şi
13
A.M.R., Fond Direcţia Cadre şi Învăţământ, Memorii bătrâni, litera H, f. 29. dosar nr. crt. 3603, ff. 2-64.

document 2018 1 (79) 77

studii/documente
ACADEMIA DE ŞTIINŢE DIN ROMÂNIA ŞI ARTILERIŞTII
(1935-1949)
General de brigadă (r) profesor universitar Dr. Adrian STROEA
Colonel (r) Marin GHINOIU
A
cademia de Știinţe din România, precursor
al actualei Academii a Oamenilor de
Știinţă din România, a luat fiinţă la
11 martie 1935, la iniţiativa a 26 oameni de știinţă, și
a primit personalitate juridică la 29 martie 1935, ca
„o asociaţie știinţifică fără scop lucrativ sau patrimonial,
[…] persoană juridică, cu sediul în București și cu
durată nelimitată” 1. […] „Necesitatea înfiinţării
unei academii de știinţe cauzate de imperfecţiunea
organizării Secţiunii știinţifice a Academiei Române,
fusese exprimată încă din anii `20 de P.P. Negulescu,
membru al Academiei Române în lucrarea Reforma
învăţământului, în care arată că Secţiunea știinţifică din
Academia Română este lăsată pe plan secundar, având
doar 12 locuri pentru a reprezenta toate știinţele atât
de numeroase și de diferite”2.
Încă de la înfiinţare s-a statuat că „rolul Academiei
de Știinţe nu este atât de a crea, ci mai mult de a ajuta
creaţia știinţifică, a o încuraja, a o îndruma. De aceea
existenţa ei nu exclude, ci dimpotrivă, implică existenţa
asociaţiilor pe specialităţi. Tot așa, coexistenţa ei cu
Academia Română nu constituie nicio piedică pentru
vreuna din cele două instituţii”3.
La articolul 2 din Regulamentul Academiei de
Știinţe din România se arăta: „Scopul Academiei de
Știinţe din România este de a încuraja și a îndruma
creaţia știinţifică prin: a) punerea în contact a
cercetătorilor din diversele specialităţi știinţifice pure și
aplicate și punerea în circulaţie a rezultatelor cercetărilor
lor, prin comunicări, referate, publicaţii, expoziţii etc.;
b) stimularea cercetărilor prin acordarea de premii
pentru lucrări de valoare, prin subvenţionări etc.;
c) iniţierea știinţifică a personalului din instituţiile
speciale ce depind de Academia de Știinţe”4.
Conform articolului 3 din același Regulament,
Academia de Știinţe din România era organizată pe
10 secţiuni, a șaptea fiind denumită „Geniu militar cu
aplicaţie la Apărarea Naţională”, iniţial prevăzută cu
6 membri titulari, ulterior numărul acestora fiind
stabilit la 12, iar numărul membrilor corespondenţi
era nelimitat. În articolul 7 se arăta că: „Pot deveni
membri titulari numai cetăţenii români care s-au distins
prin lucrări sau activitate recunoscută în specialitatea
78
uneia din secţiuni. Ei se aleg în Adunarea Generală cu
majoritatea de voturi din numărul total al membrilor
titulari ai Academiei, în urma propunerii secţiunii din
care urmează a face parte”5.
Este de notorietate inamiciţia instituţională dintre
Academia de Știinţe din România și Academia
Română. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă
intervenţia în justiţie a acesteia din urmă pentru a se
interzice Academiei de Știinţe din România de a purta
titulatura de „Academie”, considerată ca fiind dreptul
său de monopol, în calitate de instituţie mai veche. Ca
urmare, prin Decretul Lege nr. 2418 din 7 iulie 1938
s-a interzis dreptul Academiei de Știinţe de a purta
titulatura de „Academie”. Astfel, la 24 septembrie 1938,
Adunarea Generală a Academiei de Știinţe din România
a hotărât să adopte hotărârea de „Institutul de Știinţe
din România”. După doi ani, la 7 noiembrie 1940, a
fost publicat în „Monitorul Oficial” nr. 241, Decretul-
lege 3714 din 6 noiembrie prin care institutului i-a
fost reatribuită denumirea de „Academia de Știinţe
din România”.
Primii artileriști au fost aleși membri titulari în
ședinţa din 21 decembrie 1935 și aceștia au fost:
generalul de divizie (r) Nicolae Alevra și generalul de
divizie (r) doctor în matematici Ștefan Burileanu. Tot
atunci au fost aleși ca membri corespondenţi colonelul
Gheorghe Potopeanu și colonelul Nicolae6.
Din `2o decembrie 1936 au fost aleși ca membri
titulari colonelul Gheorghe Potopeanu și colonelul
Nicolae Scarlat Stoenescu, din rândul membrilor
corespondenţi, și generalul de divizie Ion Sichitiu.
În ședinţa din 5 iunie 1943, colonelul Ion Bungescu
și comandorul dr. inginer Ion Linteș au fost aleși membri
titulari, după ce fuseseră aleși membri corespondenţi la
20 decembrie 1936.
Din rândul membrilor corespondenţi ai Academiei
de Știinţe au mai făcut parte: colonelul Mihail
Andronescu, colonelul Nicolae Dragomir, generalul de
brigadă Alexandru Ioaniţiu, colonelul Paul Leonida,
generalul de divizie (r) Vasile Negrei, generalul de
brigadă Dimitrie Petrovan, generalul de brigadă Florea
Ţenescu, toţi aleși în ședinţa din 20 decembrie 1936,
generalul de brigadă (r) Gheorghe Buicliu, maiorul
1 (79) 2018 document

Eduard Dragomirescu-Buzne, căpitanul inginer
Aurelian Stan și căpitanul inginer Ion Zamfirescu, toţi
aleși în ședinţa din 5 iunie 1943.
În anul 1943 generalul de divizie Gheorghe
Potopeanu era președintele secţiunii „Geniu militar”,
iar comandorul Ion Linteș, secretarul acesteia.
Parcurgând lista artileriștilor membri titulari sau
corespondenţi ai Academiei de Știinţe din România
observăm că aceștia „s-au distins prin lucrări sau
activitate recunoscută în specialitatea secţiunii”, de altfel,
activitatea marii majorităţi a acestora fiind reliefată, pe
larg, în lucrările noastre, în special Din elita Artileriei.
În publicaţia periodică „Buletin” a Academiei
de Știinţe, artileriștii au publicat
numeroase comunicări. Dintre
acestea menţionăm: generalul
Ștefan Burileanu – Conf irmări
de teorii știinţif ice prin experienţă
(nr. 9); Frontul occidental: Surpriza
materialului; surpriza strategică
(nr. 10); comandorul Ion Linteș –
Cercetări știinţifice în serviciul armatei
(nr. 9); Câteva noutăţi tehnice din
actualul război (nr. 10). De asemenea,
au fost publicate monografiile,
sub formă de fascicole separate:
general Gh. Potopeanu – Despre
organizarea cercetărilor știinţif ice
(nr. 9) și general Gheorghe
Potopeanu și maior Dragomirescu-
Buzne – Comemorarea centenarului
renașterii artileriei române (nr. 11)7.
În anul 1941/1942, Academia de Știinţe din România
a organizat o serie de ședinţe în plen, în care au fost
ţinute 30 de comunicări pe tema legăturii război-știinţă.
Astfel, în ședinţa din 12 ianuarie 1942, generalul Ștefan
Burileanu a susţinut comunicarea Frontul Occidental:
surpriza materialului; surpriza strategică, iar comandorul
Ioan Linteș comunicarea Câteva noutăţi tehnice din
actualul război. În anul 1943 aceste comunicări au fost
publicate într-un buletin special, nr. 10/1 noiembrie
1942, intitulat Problemele războiului și știinţa8.
Cu prilejul Centenarului Artileriei Române,
Academia de Știinţe din România a organizat, la
14 noiembrie 1943, o ședinţă festivă în Amfiteatrul
„Negreanu” al Facultăţii de Știinţe prin care a comemorat
100 ani de la renașterea artileriei9.
În comunicarea sa Câteva trăsături caracteristice ale
artileriei noastre, în prima sută de ani a existenţei sale
autonome, generalul Gheorghe Potopeanu, un titrat
general al artileriei, membru al Academiei de Știinţe a
României și al Societăţii „Gazeta Matematică”, arăta că
document 2018 1 (79)
studii/documente
artileria este rodul efortului naţional. „În acest prim secol,
artileria română a realizat – atât în privinţa cantităţii și
calităţii materialului, cât și în privinţa întrebuinţării lui
tactice – progrese, pe care nu le egalează decât epocalele
înfăptuiri ale Naţiunii, din același veac. Între artileria
(numeroasă, modernă, bine instruită, comandată de
șefi pricepuţi și viteji) care a înfruntat în 1941 cel mai
uriaș adversar apărut până atunci și «cele 2 sau 3 tunuri
domnești, puse pe fălcele fără roate, ce serveau numai la
petrecerile Curţii», există aceeași diferenţă ca între anii
de strălucire ai Reîntregirii și întunericul din vremea
domniei Fanarioţilor. […] România Mare nu a fost
creată printr-un fel de „generaţie spontană” și cu atât mai
puţin din simpatia sau mila cuiva,
ci a fost rodul unor îndelungate
lupte și a unor susţinute străduinţe.
[…] Iar artileria cu care „s-a făcut
visul fapt” nu a fost – nici ea –
comandată în preajma războiului
pentru reîntregirea neamului, ci cu
greu agonisită de pomeniţii făurari
ai României moderne”10.
D upă ce evidenţiază rolul
lui Cuza, Carol I și Ferdinand
în dezvoltarea artileriei române,
generalul Potopeanu concluzionează
că „se poate preţui capul și căpeteniile
responsabile ale unei oștiri după
atenţia pe care o acordă artileriei în
organizarea și pregătirea de război
a forţelor ei armate. Aserţiune, la
prima vedere, prezumţioasă și, în
gura unui artilerist interesată, dar pe care – tocmai
pentru a preîntâmpina atari obiecţii – am și evidenţiat-o:
atât prin argumentele, pe care le-am putea denumi
pozitive, enumerate mai sus: importanţa dată artileriei
de marii căpitani, cât și printr-unul de sens contrar:
confiscarea întregii artilerii române, în 1854, de către
ruși. Să aducem, totuși, pentru a închide discuţia încă o
dovadă, tot negativă; iat-o: prin Regulamentul Organic,
rușii au îngăduit în Principatele Române numai
infanterie și cavalerie. Au știut ei ce fac când nu le-au
îngăduit să aibă și artilerie, care constituia și a constituit,
cum constituie și azi și cum va constitui întotdeauna,
coloana vertebrală a corpului de bătălie!”11.
Generalul Potopeanu critică o trăsătură caracteristică
negativă a artileriei noastre, și anume „marea varietate
de modele și calibre a gurilor sale de foc. Explicaţia
acestei slăbiciuni – căci slăbiciune este să ai, pentru
una și aceeași nevoie a câmpului de luptă, mai multe
modele sau calibre – explicaţia acestei slăbiciuni o
găsim la început în vitregia vremurilor, iar mai târziu
79
studii/documente
în faptul că România votului universal – ţară bogată cu
buget sărac – a ţinut întotdeauna faimosul „sistem D”
(Debrouillez-vous! = Descurcaţi-vă prin improvizaţii)
în mai mare stimă decât chiar ţara lui de origină”12. Și,
în strânsă legătură cu această caracteristică, este criticată
o alta, din păcate tot negativă: „proporţia prea mică
de guri de foc cu tragere curbă și mai ales lipsa cvasi
totală a artileriei grele”, deși, în ultima vreme, „artileria
divizionară a fost unificată la calibrele de 75 și 100 mm,
iar artileria de corp de armată la calibrele de 105 și
150 mm – toate la înălţimea cerinţelor vremii”13.
În acest context, generalul critică și pe „acei oameni
cu pretenţii și răspundere care s-au opus, acum 14-15
ani, la sporirea bătăii tunului de câmp […] până
când a fost precipitat în mormânt unul din cei mai
iluminaţi artileriști ai epocii noastre: generalul Dumitru
Popescu”14.
Un alt aspect al artileriei noastre, reliefat de generalul
Potopeanu, asupra căruia „tratatele de tactică nu prea
insistă, dar care are în luptă cel puţin aceeași importanţă,
ca proprietăţile caracteristice ale materialului. Este
vorba de pregătirea cadrelor și de spiritul de sacrificiu
al artileriei, în privinţa cărora puţine armate străine se
pot lăuda că ne-au depășit. […] Nu este deloc exagerat
a spune că a doua, a treia și a patra lovitură trasă de
artileria română au fost lovituri «în ţintă», tot așa cum
nu este exagerat a spune că eroismul și precizia sunt
intrate în tradiţia artileriei române. Cine, dar, pe viitor,
din ignoranţă sau gelozie va încerca din nou să coboare
nivelul știinţific al învăţământului în școlile de artilerie,
va jigni pe nedrept trecutul armei și va greși faţă de
ţară”15.
În încheierea comunicării sale, referindu-se la
doctrină, generalul Potopeanu evidenţiază fapte
artileristice din trecut, pe baza cărora s-a putut construi
doctrina artileriei. „În războiul din 1877, artileria
română – instruită în timp de pace și călăuzită în luptă
de un emerit om de război (Domnitorul Carol I) – a
pregătit, sprijinit și protejat eficace toate atacurile
infanteriei și a executat judicios orice misiune de
contrabaterie, interdicţie și hărţuială ce i s-a prescris; iar
pentru a realiza o cât mai bună legătură cu infanteria a
ocupat poziţii în imediata ei apropiere, însoţind-o apoi
în înaintare nu numai cu foc, dar și cu material. Un mai
stilat și devotat servitor cu greu poate găsi Infanteria:
regina bătăliilor. Toată această înţeleaptă procedare a
fost cu grijă consemnată în regulamentele apărute după
război, care cu egală grijă și litere groase au înscris și
marele învăţământ tactic al operaţiilor: importanţa
focului și a concentrării mijloacelor”16.
De aceea, considera titratul general a se impune, cel
puţin după acest război, […] a ne cufunda în studiul
80
regulamentelor, scoase în timpul sau imediat după
război, și în studiul, fără idei preconcepute, al trecutului
nostru. […] Concomitent, să urmărim, obiectiv, dar cu
ardoare, ce se pune la cale în celelalte ţări și, mai ales, în
cele care ne interesează direct; numai astfel vom ţine pas
cu vremea, evitând în același timp și fatala greșeală de a
întocmi armata și tactica ei bazaţi numai pe mijloacele
existente în acel moment «la noi», mijloace și tactică,
în faţa cărora nu i-ar rămâne inamicului altceva de
făcut decât să se declare de la început învins!”17. […]
„Concluzia este că organizatorii de oști trebuie să alunge
de la ei răii sfătuitori (intuiţia, pripeala…) și când, ca
tacticieni «dau tehnicii ordine», să o întrebe și pe ea
asupra reacţiilor posibile ale inamicului. […] Regele
Carol I, marele artilerist al primului secol de artilerie
românească, a pus armata pe drumul cel bun și cu
ajutorul ei, a dat ţării independenţa politică”18.
În comunicarea sa Începuturile Artileriei Românești,
maiorul Eduard Dragomirescu-Buzne, profesor la
Școala Superioară de Război, membru corespondent
al Academiei de Știinţe, după ce arată că „sărbătorim
renașterea artileriei pentru că, cu mult înainte de 1843,
armatele ţărilor noastre au avut tunuri”19, evidenţiază, pe
larg, evoluţia artileriei noastre în timpul unor domnitori
români, „figuri măreţe ale istoriei” noastre, cum au fost
Ștefan cel Mare, Vlad Ţepeș, Petru Rareș, Ioan Vodă
cel Cumplit, Petru Cercel și Mihai Viteazul.
Analizând informaţiile despre cum acești domnitori
s-au ocupat de artilerie și cum au folosit-o în luptă,
autorul concluzionează, cu mândrie artileristică,
astfel: „în secolul al 15-lea sub domnia lui ȘTEFAN
CEL MARE (1457-1504) arta militară și artileria
românească are o epocă de glorie. Ștefan cel Mare este
primul domn român care a înţeles adânc importanţa
noului mijloc de luptă ce apăruse în cantităţi mari pe
câmpurile de bătălie. […] În toate acţiunile, tunurile
erau întrebuinţate grupat, ceea ce constituie una dintre
cele dintâi afirmări ale principiului masei. Ștefan cel
Mare a întrebuinţat artileria magistral și a înţeles că
glasul acestui nou mijloc de luptă se va face ascultat
cu groază de adversar”20. În vremea lui Petru Rareș
„întrebuinţarea artileriei nu face prea mari progrese
faţă de vremea lui Ștefan cel Mare”21. Petru Cercel
„când vine în ţară ctitorește cea dintâi turnătorie de
tunuri […] De la el ne-a rămas nouă un fragment de
tun, care se păstrează în Muzeul Militar”22. […] „O
nouă epocă de glorie pentru artilerie este marcată de
existenţa acestui domn (Mihai Viteazul – n.n.). Fire
dinamică, a imprimat războaielor sale acea mobilitate
caracteristică cunoscută, iar întrebuinţării artileriei,
sensul pe care i l-a dat, un secol și jumătate mai înainte,
Ștefan cel Mare”23.
1 (79) 2018 document
 studii/documente

Încet-încet, artileria românească dispare. Cu regret,
autorul constată: „În secolul al 18-lea, artileria Ţărilor
Române pierduse, din cauza vitregiei timpurilor,
vechea ei însemnătate militară și era redusă la câteva
piese, întrebuinţate mai ales pentru a da solemnitate
serbărilor de la curţile domnitorilor. Când TUDOR
VLADIMIRESCU, a desfășurat, la 1821, steagul
revoluţiei, el nu a putut să-și susţină oastea sa de panduri,
decât cu niște «tunuri de cireș legate cu cercuri de fier».
Iată deci, că artileria a ajuns din nou acolo de unde a
plecat în 1445, ba chiar mai rău, pentru că atunci aveam
tunuri de fier, iar acuma erau din lemn de cireș”24.
După aceste două comunicări a răspuns generalul
de corp de armată Vasile Atanasiu, Inspectorul General
al Artileriei, care a mulţumit „pentru atenţia ce
ACADEMIA DE ȘTIINŢE a dat-o acestui eveniment,
cinstind astfel pe toţi marii noștri artileriști, care au pus
temelia știinţifică a armatei și au realizat mare parte din
materialele ce le avem în serviciu” și a oferit „timbrele
comemorative ale Centenarului, Medalia Jubiliară și
Revista Artileriei, în număr festiv”25.
În finalul ședinţei, președintele Academiei de
Știinţe din România, dr. C. Angelescu, a mulţumit
„conferenţiarilor pentru înălţătoarele momente ce ne-au
procurat astăzi, prin evocarea faptelor de glorie și a
evoluţiei unei arme atât de scumpe sufletului românesc”26.
Din păcate, nu peste mult timp, prin Decretul nr. 76
din 9 iunie 1948, Academia de Știinţe din România a
fost desfiinţată, bunurile ei mobile și imobile trecând
în patrimoniul Academiei Române.
În anul 2007 a fost înfiinţată Academia Oamenilor de
Știinţă din România, care se consideră continuatoarea atât
a Academiei de Știinţă din România, cât și a Asociaţiei
Oamenilor de Știinţă din România. Membrii săi, deși sunt
reputaţi oameni de știinţă, nu pot să poarte denumirea
onorantă de academician, derivată din denumirea instituţiei,
acest titlu fiindu-le rezervat doar membrilor Academiei
Române, conform legii de organizare și funcţionare a acesteia.

The Romanian Sciences Academy and the Artillerymen (1935-1949)

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D.
Colonel (r) Marin Ghinoiu

Abstract: The Romanian Sciences Academy was established on March 11, 1935 and was
organized on 10 sections. From the 7th, „Military Engineer with application to the National
Defense”, well-known artillerymen were part of. It is worth mentioning that on November 14, 1943,
the Sciences Academy organized a festive meeting dedicated to the Centenary of the Romanian
Artillery, at which attended General Gheorghe Potopeanu and Major Eduard Dragomirescu-Buzne.
Keywords: Romanian Sciences Academy, Romanian Scientists Academy, 1935, artillerymen,
1943, Centenary of the Romanian Artillery

NOTE

1
Elvira Botez, Academia de Ştiinţe din România. Istoricul ei, în renaşterea Artileriei Române, Bucureşti, Tipografia Casei Oştirii,
„NOEMA”, vol. VI, 2007, p. 83. 1943, p. 3.
11
2
Ibidem. Ibidem, p. 6.
12
3
*** Academia de Ştiinţe din România, Bucureşti, 1935, p. 5. Ibidem.
13
4
*** Regulamentul Academiei de Ştiinţe din România, în „Academia Ibidem, p. 7.
14
de Ştiinţe din România. Buletin” nr. 12 din 1 decembrie 1943, p. 7. Ibidem, p. 8.
15
5
Ibidem, p. 8. Ibidem, pp. 8-9.
16
6
Elvira Botez, Op. cit., pp. 108-109. Ibidem, pp. 12-13.
17
7 Ibidem, pp. 13-14.
Ibidem, pp. 89, 91. 18
Ibidem, pp. 15-17.
8
*** Problemele războiului şi ştiinţa, în „Academia de Ştiinţe din 19
Ibidem, p. 19.
România. Buletin” nr. 10 din 1 noiembrie 1942, Editura Cartea 20
Ibidem, pp. 21-23.
Românească, Bucureşti, 1943 (Comunicările celor doi artilerişti se 21
Ibidem, p. 24.
găsesc la paginile 30-41, respectiv 42-55 – n.n.). 22
Ibidem, p. 26.
9
*** Centenarul Renaşterii Artileriei Româneşti 1843-1943, Bucureşti, 23
Ibidem, p. 27.
1943, p. 456. 24
Ibidem, p. 29.
10
Dr. C. Angelescu, general V. Atanasiu, general Gh. Potopeanu, 25
Ibidem, pp. 31-32.
26
maior Ed. Dragomirescu-Buzne, Comemorarea unui veac de la Ibidem, p. 33.

document 2018 1 (79) 81

studii/documente

STADIUL EXECUTĂRII PREVEDERILOR

CONVENŢIEI DE ARMISTIŢIU LA 30 IUNIE 1945

Dr. Teodora GIURGIU1

D
elegaţia Militară înfiinţată în cadrul Comisiei
Române pentru Aplicarea Armistiţiului avea
ca principală atribuţie urmărirea respectării
tuturor clauzelor cu caracter militar prevăzute în
Convenţia de Armistiţiu (semnată la 12 septembrie
1944). În cea mai mare parte a timpului a fost
organizată astfel: șeful delegaţiei, ajutat de un subșef;
cabinet; Secţia I Organizarea și Aplicarea Militară a
Armistiţiului; Secţia II Materiale, Mașini, Unelte și
Armament; Secţia III Ofiţeri de Legătură și Translatori;
Secţia Auto și Secţia Cazarmare2.
Șeful Secţiei I din cadrul Delegaţiei Militare, colonelul
I. Simionescu, semna o dare de seamă referitoare la stadiul
executării Convenţiei de Armistiţiu la 30 iunie 1945,
document al cărui text îl redăm în continuare:
„ARTICOLUL 13
Prin acest articol se prevede că începând de la
24 august 1944, ora 4 a.m., România: a) a încetat cu totul
operaţiunile militare împotriva URSS, pe toate fronturile
de război; b) a ieșit din războiul împotriva Naţiunilor
Unite; c) a rupt relaţiile cu Germania și sateliţii săi;
d) a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile
Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a
restaura independenţa și suveranitatea României, pentru
care scop va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii
de infanterie, împreună cu serviciile tehnice militare.
Operaţiunile militare din partea forţelor armatei
române, cuprinzând forţele navale și aeriene, împotriva
Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea
generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
Modul cum au fost executate de România clauzele
prevăzute în acest articol
I. Perioada de la 23 august 1944 la 1 aprilie 1945
Încetarea cu totul a operaţiunilor militare împotriva
URSS pe toate fronturile de război și ieșirea din războiul
împotriva Naţiunilor Unite sunt confirmate prin însuși
art. 1 din Convenţia de Armistiţiu (aliniatele „a” și „b”).
În adevăr, cu începere din momentul arătat în
Convenţia de Armistiţiu, nicio unitate din armata
română (terestră, aero sau navală) nu a mai luptat contra
armatei sovietice sau împotriva Naţiunilor Unite.
De asemenea și ruperea relaţiilor cu Germania și
sateliţii săi, și intrarea în război, alături de Puterile
Aliate, împotriva Germaniei
și Ungariei, este recunoscută
și confirmată prin art. 1 din
Convenţia de Armistiţiu
(aliniatele „c” și „d”).
Intrarea în război a
României contra Germaniei
și Ungariei a fost: imediată
(începând din dimineaţa de
24 august, adică 12 ore după
proclamaţia M.S. Regelui
Mihai I către ţară); unitară
(toate unităţile române au
trecut imediat la acţiune
contra trupelor germane și
Regele Mihai
maghiare); totală (întreaga
ţară și armata română au pus în joc toate mijloacele și
resursele; s-au obţinut rezultate operative maxime, fără
a avea vreun sprijin din afară); substanţială (numărul
de M.U.4 întrecând de cel prevăzut în Convenţia de
Armistiţiu, toată aviaţia și mijloacele navale fiind
începând de la 7 septembrie 1944, sub conducere și
pavilion sovietic).
Operaţiile importante duse de armata română cu
începere de la 23 august 1944 sunt următoarele:
1) Lichidarea tuturor rezistenţelor și dezarmarea
forţelor germane aflate pe teritoriul ţării; se tratează la
art. 2 din Convenţie.
2) Acoperirea concentrării forţelor sovietice în
Ardeal.
În această fază (24 august-20 septembrie 1944)
forţele armatei române au executat prin luptă
acoperirea frontierelor de nord și vest ale Ardealului,
interzicând forţelor germano-maghiare ocuparea
Ardealului și cucerirea importantului obstacol, Munţii
Carpaţi.
La adăpostul operaţiunilor de lichidare a rezistenţelor
germano-maghiare și a acoperirii frontierelor efectuate
de trupele române, armatele sovietice au executat
nestingherit marșul lor strategic prin România,
deplasându-se fără rezistenţe circa 1.000 km și
străbătând fără luptă un obstacol de mare importanţă
strategică, Munţii Carpaţi.

82 1 (79) 2018 document


De remarcat:
a) în aceste operaţiuni Înaltul Comandament
Român a fost majoritatea timpului de sine stătător (până
la 7 septembrie 1944, când forţele române au intrat
sub conducerea Înaltului Comandament Sovietic, prin
Comandamentul Frontului II Ucrainean).
b) armata română a operat cu maximum de forţe:
19 divizii, întreaga aviaţie și marina de război.
3) Participarea alături de armatele sovietice la ofensiva
generală pentru distrugerea forţelor germano-maghiare.
Armata română a operat și a obţinut următoarele
importante rezultate: cucerirea și eliberarea Ardealului de
Nord (20 septembrie-25 octombrie 1944); pătrunderea
în Ungaria și cucerirea capitalei Ungariei (10 octombrie
1944-15 ianuarie 1945); în această perioadă armata
română a luat parte la cele mai importante și grele bătălii,
și anume: forţarea Tisei (Szolnok), cucerirea Budapestei,
pătrunderea și ocuparea munţilor Bükk, precum și
forţarea râului Hernad; pătrunderea și eliberarea unei
părţi din teritoriul Cehoslovaciei (21 decembrie 1944-
1 aprilie 1945); și în această perioadă armata română
a dus importante și grele operaţiuni pentru cucerirea
localităţilor Szina-Torna, Rojniava, Zvolen, Banska-
Bistriţa și străpungerea și cucerirea masivelor muntoase
Tatra și Nitra.
II. Trimestrul 1 aprilie-30 iunie 1945
1) Continuarea operaţiunilor până la capitularea
Germaniei (9 mai 1945)
Operaţiunile din această fază s-au desfășurat în
continuare pe teritoriul Cehoslovaciei și au durat până
la capitularea totală a forţelor germano-maghiare; în
fapt operaţiunile au luat sfârșit la 10 mai, ora 10, pentru
Armata I și 12 mai 1945 ora 10 pentru Armata IV.
Acţiunea trupelor române în Cehoslovacia s-a
încadrat în ofensiva generală dusă de Fronturile II
și IV Ucrainene.
În cadrul acestei ofensive, armata română a operat
tot timpul în regiunea muntoasă din estul și centrul
Cehoslovaciei, participând la manevrele și atacurile
pentru încercuirea și distrugerea forţelor germano-
maghiare din ieșindul frontului de est al Germaniei.
Operaţiuni mai importante la care au luat parte
forţele române în Cehoslovacia: bătălia din munţii Tatra
Mică și Carpaţii Albi; bătălia Moravei.
Operaţiunile luând sfârșit în urma capitulării
Germaniei, trupele române au fost grupate într-o zonă
la cca. 100 km S.E. Praga.
2) Perioada de la 12 mai la 30 iunie 1945
În ziua de 13 mai 1945 armatele române au intrat
în zona de grupare arătată mai sus, unde au stat până
la 8 iunie 1945.
document 2018 1 (79)
studii/documente
În ziua de 9 iunie 1945,
trupele române au început
marșul de înapoiere spre ţară
(Armata IV la 9 iunie 1945,
ora 6, iar Armata I la 3 iunie
1945, ora 6). […]
III. […] În campania dusă
contra Germaniei și Ungariei,
armata română a capturat
101.636 prizonieri, repartizaţi
pe perioade astfel: 56.289 în
Mareşalul Rodion Malinovski
operaţiunile pentru lichidarea
forţelor germane de pe teritoriul ţării (inclusiv cei până
și după 1 septembrie 1944); 24.556 în operaţiunile
de la 1 septembrie 1944 la 31 martie 1945; 21.000 în
operaţiunile de la 1 aprilie 1945 până la capitularea
Germaniei.
ARTICOLUL 25
I. Statul român a început acţiunea de dezarmare și
internare a forţelor armatei germane și maghiare aflate
pe teritoriul naţional, chiar în ziua de 24 august 1944.
În decursul a 8 zile de la această dată, au fost lichidate
toate rezistenţele aflate pe teritoriul român.
De remarcat: operaţiunile de dezarmare, când
forţele regulate germano-maghiare se aflau încă pe
pământul românesc s-au făcut prin lupte și cu mari
sacrificii din partea noastră, deoarece unităţile germane
erau bine dotate cu armament, aviaţie etc. și au opus
o dârză rezistenţă trupelor noastre, slab dotate cu
armament și compuse mai mult din recruţi cu 2 luni de
instrucţie; datorită rapidităţii și eficacităţii operaţiunilor
de dezarmare, trupele germane din ţară nu au avut
posibilitatea să execute distrugerea comunicaţiilor,
lucrărilor de artă și instalaţiilor industriale importante,
în special cele petroliere.
Ulterior (după 1 septembrie 1944) prin razii
executate pe întregul teritoriu, s-a continuat cu căutarea
și capturarea ostașilor germano-maghiari, rămași ascunși
prin diferite părţi ale ţării; toţi cei prinși au fost predaţi
organelor militare sovietice, care i-au internat în lagăre.
II. În cursul trimestrului aprilie-iunie 1945 s-au
continuat raziile pentru capturarea ostașilor germani
rămași nedescoperiţi; au fost capturaţi 194 germani și
25 maghiari, care au fost, de asemenea, predaţi organelor
militare sovietice și internaţi în lagăre.
De remarcat că majoritatea dintre acești ostași a
fost capturată în zona muntoasă a judeţelor Prahova,
Brașov, Ciuc, Buzău și Trei Scaune, unde se găsește
populaţie de origine etnică germană și maghiară, care
probabil i-a ajutat, dându-le posibilitatea să stea ascunși
multă vreme.
83
studii/documente

Pierderile germano-maghiarilor (morţi, dispăruţi și ostilităţilor asupra aplicării Convenţiei de Armistiţiu)

capturaţi în urma operaţiunilor din august 1944 și cei a cerut din nou Comisiei Aliate de Control instalarea
prinși izolaţi până la 30 iunie 1945) sunt de: 56.299 grănicerilor pe frontiera cu URSS.
prizonieri și 5.000 morţi (aproximativ). Până în prezent, neprimindu-se niciun răspuns de la
ARTICOLUL 46 Comisia Aliată de Control, chestiunea instalării grănicerilor
Marele Stat Major (în urma înţelegerii luată cu pe frontiera româno-sovietică nu a fost rezolvată. […]
Comandamentul Sovietic), încă din luna octombrie ARTICOLUL 58
1944, a trimis unităţi de grăniceri pentru a se instala I. Înapoierea prizonierilor de război sovietici și aliaţi
pe frontiera Moldovei, Bucovinei și Dobrogei de Nord. Prizonierii ruși au fost predaţi o parte, cu acte
Aceste unităţi însă nu au putut să se instaleze, deoarece autorităţilor sovietice, iar o parte din aceștia au plecat
autorităţile sovietice locale nu au admis această instalare. din lagăre imediat la sosirea trupelor sovietice.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, Toţi prizonierii predaţi au fost echipaţi de noi și li
intervenind la s-a asigurat hrana pe
Comisia Aliată de timpul transportului.
Control, aceasta De asemenea,
ne-a comunicat: la toţi prizonierii
29 octombrie 1944 – anglo-americani au
să retragem imediat fost predaţi cu acte
grănicerii în interior, în regulă misiunilor
urmând ca restabilirea militare engleze și
ser viciului de pază americane, care i-au
pe frontieră să fie ridicat și transportat
rez ol vată pr intr-o cu avioanele.
convenţie specială, ce II. Repatrierea
urmează a se întocmi cetăţenilor sovietici
ulterior; la 4 noiembrie (basarabeni și
1944 – deși prin bucovineni) din
art. 4 din Convenţia Regele Mihai şi Regina mamă Elena alături de membri ai Comisiei Aliate de Control armata română
pentru România Clark Kerr, Andrei Vîşinski şi W.A. Harriman
de Armistiţiu se Chestiunea
restabilește frontiera de stat între URSS și România, repatrierii cetăţenilor sovietici (basarabeni și bucovineni)
totuși, întrucât art. 37 din Convenţie prevede libera deși pusă din primele luni după încheierea Convenţiei
mișcare pe teritoriul României în orice direcţie, această de Armistiţiu, totuși ea a început a fi clarificată de abia
mișcare ar fi stingherită dacă trecerea fiecărei unităţi în cursul lunii mai 1945.
sovietice și materialului de război peste hotarul româno- Repatrierii acestor cetăţeni numai pe baza noţiunii de
sovietic ar fi supus unor formalităţi de frontieră și, deci, cetăţean sovietic (fixată prin ucazul Prezidiului Suprem
instalarea grănicerilor pe frontiera româno-sovietică ar al URSS din 8 martie 1941), se opuneau motive de
fi o încălcare a art. 3 din Convenţie. stat (funcţionari, preoţi, militari etc.) motive de ordin
Este de remarcat că niciodată și prin nicio măsură umanitar (legături de căsătorie, bătrâni, infirmi, bolnavi,
Înaltul Comandament sau Guvernul român nu a copii minori, orfani etc.) și motive de ordin economic.
intenţionat să limiteze libera trecere a armatei sovietice, De abia la 28 mai 1945, Președinţia Consiliului de
prevăzută la art. 3 al Convenţiei și că instalarea trupelor Miniștri prin Ordinul nr. 304140/1945 clarifică care
de grăniceri are ca scop asigurarea serviciului de pază al anume cetăţeni urmează a fi repatriaţi.
frontierelor contra încercărilor de trecere clandestină, Ca urmare a dispoziţiilor Președinţiei Consiliului
dăunătoare din punct de vedere al contrabandelor. de Miniștri și a Comisiei Aliate de Control nr. 1150
II. În urma capitulării Germaniei (9 mai 1945), din 15 iunie 1945, Marele Stat Major cu Ordinul
operaţiunile militare încetând, Comisia Română pentru nr. 54629 din 25 iunie 1945 a ordonat ca toate unităţile
Aplicarea Armistiţiului a apreciat că motivele care au și formaţiunile de servicii aflate în zona interioară să ia
stat la baza hotărârii Înaltului Comandament Sovietic măsuri ca întregul personal activ și de rezervă care intră
nu mai există. în categoria de cetăţean sovietic, fixată de Președinţie
Ca urmare, prin «Nota remisă Comisiei Aliate de și care doresc să se repatrieze, să fie trimiși în Tabăra
Control la data de 2 iunie 1945» (efectele încetării „Apărătorii Patriei” – București până la 12 iulie 1945.

84 1 (79) 2018 document


În privinţa repatrierii basarabenilor și bucovinenilor
aflaţi la armatele de operaţiuni, Marele Stat Major a dat
Ordinul nr. 54629/1945 ca să fie adunaţi în același loc
până la 25 iulie 1945.
Operaţiunea este, deci, în curs de executare. […]
CONCLUZII asupra modului executării Convenţiei
de Armistiţiu până la 30 iunie 1945
I. Clauze executate în total
Din cele arătate mai sus reiese că România și-a
îndeplinit cu prisosinţă toate obligaţiile prevăzute în
Convenţia de Armistiţiu.
Aportul nostru militar la articolele 1 și 2 a fost
total, întrucât întreaga ţară și armata română au pus
în joc toate mijloacele și resursele, fără niciun sprijin
din afară.
În adevăr, timp de 8 luni și jumătate de operaţiuni
prin eforturi continui, cu sacrificii și numeroase jertfe
sângeroase, armata română obţinând importante succese
militare a străbătut peste 1.200 km, aducând aportul său
la înfrângerea și capitularea Germaniei.
Rezultatul aportului militar român, iniţial
(23 august-7 septembrie 1944) pe cont propriu, apoi
alături de glorioasa armată sovietică, este justificat
atât prin succesele operative unanim cunoscute ale
armatei române, cât și prin citări în ordine de zi, date de
domnul mareșal Malinovski9, comandantul Frontului II
Ucrainean, dar chiar și prin cunoscutul ordin de zi dat
aproape de terminarea războiului contra Germaniei, de
către însuși generalisimul Stalin.
În concluzie, începând chiar din ziua de 23 august
1944 România a dus războiul alături de Puterile
Aliate cu efect maxim posibil, contribuind astfel, prin
înfrângerea definitivă a Germaniei, la cauza comună a
Naţiunilor Unite.
II. Clauze în curs de executare
1) Chestiunea instalării grănicerilor români pe
frontiera româno-sovietică (art. 4) cu toate intervenţiile
făcute de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului
la Comisia Aliată de Control, nu a fost rezolvată, deși
conform art. 4 din Convenţia de Armistiţiu, această
instalare urma să se facă imediat după semnarea
convenţiei.
Chiar și după capitularea Germaniei, când operaţiunile
militare au încetat, iar invocarea de către Comisia Aliată
de Control a art. 3 din convenţie nemaifiind justificată,
instalarea grănicerilor nu a fost aprobată nici până în
prezent de Comisia Aliată de Control.
2) Repatrierea cetăţenilor sovietici (art. 5) este în curs
de rezolvare în urma stabilirii de către Guvernul român,
în acord cu Comisia Aliată de Control, care anume
basarabeni și bucovineni urmează a se înapoia în URSS.
document 2018 1 (79)
studii/documente
III. Chestiuni în litigiu, care urmează a fi rezolvate
cu Comisia Aliată de Control
1) Situaţia Flotei de Război Române
Flota de Război Română, în ziua de 5 septembrie
1944, a fost sechestrată de către Comandamentul
Sovietic (contrar stipulaţiilor art. 1 din Convenţia de
Armistiţiu), personalul român debarcat, înlocuit cu
echipaje sovietice (arborând pavilion sovietic) și dusă
în porturile caucaziene (11 octombrie 1944).
Toate intervenţiile făcute la Comisia Aliată de Control
pentru a ni se înapoia această flotă au rămas fără răspuns.
Înapoierea Flotei de Război Române […] constituie
și un interes comun, urmând a se proceda cât mai repede
la dragarea cu mijloace proprii, a câmpurilor de mine de
pe Dunăre și Mare, operaţie absolut necesară reluării
traficului pe apă.
2) Situaţia prizonierilor români aflaţi în URSS
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului
a semnalat în nenumărate rânduri Comisiei Aliate de
Control, problema prizonierilor de război români, fără
a primi până în prezent vreun răspuns.
Străduinţele și eforturile armatei române, atât în
greaua acţiune de dezarmare a unităţilor germane,
aflate pe teritoriul ţării la 24 august 1944, dar mai ales
participarea cu succes alături de Naţiunile Unite azi
prin capitularea Germaniei, războiul luând sfârșit, se
impune clarificarea celei mai importante chestiuni,
aceea a prizonierilor de război români; această chestiune
formează un act de dreptate din partea Guvernului
Uniunii Sovietice, atât pentru ostașii români care au
suferit și luptat alături de glorioasa armată sovietică, cât și
pentru întreaga naţiune română, care așteaptă revenirea
fiilor săi pe pământul românesc.
Din punct de vedere juridic situaţia prizonierilor
este următoarea:
a) Prizonieri români în URSS luaţi înainte de
24 august 1944
Deși în Convenţia de Armistiţiu nu se prevede
nimic relativ la eliberarea acestor prizonieri, totuși atât
Marele Stat Major, cât și Comisia Română pentru
Aplicarea Armistiţiului, pe baza participării la război a
României alături de Naţiunile Unite, au făcut numeroase
intervenţii, fără a se primi vreun răspuns.
b) Prizonieri români luaţi după 24 august 1944
Deși armata română, conform art. 1 din Convenţia
de Armistiţiu, a încetat operaţiunile contra armatei
sovietice chiar din ziua de 24 august 1944 și a trecut
imediat în lupta contra germanilor și ungurilor, totuși
M.U. din Moldova și sudul Basarabiei au fost dezarmate,
iar ofiţerii, subofiţerii și trupa consideraţi prizonieri de
război, internaţi în lagăre și apoi transportaţi peste Prut.
85
studii/documente
Pentru eliberarea acestor prizonieri Marele Stat Major,
cât și Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului
a făcut nenumărate intervenţii, atât la Comisia Aliată
de Control, cât și direct domnului mareșal Malinovski,
comandantul Frontului II Ucrainean, fără a se primi
până în prezent vreun răspuns.
c) Personalul de pe navele Flotei de Dunăre
În URSS se găsesc ca prizonieri și personalul de
pe navele Flotei de Dunăre, debarcat de autorităţile
sovietice după 12 septembrie 1944 și deportat în URSS.
Toate intervenţiile făcute pentru acești prizonieri au
rămas fără rezultat.
3) Situaţia prizonierilor români aflaţi în Germania
În urma capitulării Germaniei, trupele sovietice au
capturat numeroși prizonieri români aflaţi în lagărele din
Germania; în aceste lagăre, în afară de foștii luptători în
armata română, căzuţi prizonieri, se mai află militari și
civili foști în diferite misiuni sau în școlile din Germania,
pe care evenimentele de la 23 august 1944 i-au surprins
acolo.
Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului a
intervenit la Comisia Aliată de Control pentru eliberarea
lor.
Până în prezent nu s-a primit niciun răspuns.
Informându-ne la Comisia Aliată de Control
(dl. colonel Borisov) ni s-a comunicat verbal că s-a intervenit
la Guvernul sovietic pentru rezolvarea acestei chestiuni.
4) Proiectul de Convenţie pentru reglementarea unor
raporturi de drept, dintre armata română și armatele
Naţiunilor Unite.
a) Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului
sesizată de numeroase incidente dintre membrii armatei
sovietice și militarii și cetăţenii români (incidente pentru
a căror soluţionare era nevoie de o colaborare româno-
sovietică) a intervenit – după ce în prealabil s-a cerut
și avizul verbal al domnului general Vasiliev, șeful de
stat-major al Comisiei Aliate de Control – înaintând
Comisiei Aliate de Control un proiect de Convenţie
pentru reglementarea unor raporturi de drept dintre
armata română și armatele Naţiunilor Unite.
În rezumat, această convenţie urma să reglementeze:
– chestiunea competenţei de judecată, stabilindu-se
că infractorii români vor fi judecaţi numai de instanţele
române, iar cei sovietici de cele sovietice.
De remarcat că organele militare sovietice nesocotind
de multe ori dreptul de jurisdicţie a Curţilor Marţiale
române, au judecat și condamnat ofiţeri și soldaţi români,
trimiţându-i apoi pentru executarea pedepsei în URSS.
– o colaborare între organele de judecată între
cele două armate, dându-se un ajutor reciproc pentru
prinderea și sancţionarea infractorilor;
86
– îndatorirea instanţelor de judecată ale celor două
armate de a-și comunica reciproc hotărârile.
b) Acest proiect a fost trimis pentru studiu și
perfectare la 10 februarie a.c., iar Comisia Aliată de
Control ne-a răspuns că această convenţie nu este
reclamată de vreo necesitate, deoarece reglementarea
raporturilor de drept dintre cele două armate este fixată
prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.
c) Pe baza acestei convenţii urmau să se rezolve
numeroasele dosare de incidente pe care Delegaţia
Militară, Secţia I le-a primit de la Curţile Marţiale din
ţară, prin intermediul Marelui Stat Major și Direcţia
Justiţiei Militare.
d) Cum în lipsa acestei convenţii, dosarele rămân
fără soluţionare și cum de asemenea, incidentele nici în
viitor nu vor putea fi soluţionate, pe baza unor raporturi
juridice încheiate cu armata sovietică, Delegaţia
Militară a propus spre soluţionare această chestiune,
Consiliului Juridic, iar acesta la rândul său a supus-o
rezolvării Plenului Comisiei Române pentru Aplicarea
Armistiţiului.
Comisia a hotărât că nu este oportun să se intervină
la Comisia Aliată de Control pentru înfiinţarea unor
comisii mixte, care să statueze asupra pagubelor
materiale și asupra eventualelor daune, stabilindu-se ca
domnul ministru Ghelmegeanu să studieze chestiunea
și să decidă dacă este cazul ca aceasta să fie trimisă
Ministerului de Justiţie sau Războiului, Direcţia Justiţiei
Militare.
5) Ridicarea gărzilor sovietice de la instituţiile,
întreprinderile și depozitele române
După intrarea trupelor sovietice în România, la cea
mai mare parte din instituţii, întreprinderi particulare,
industriale și economice, ca și la diferite depozite
carburanţi etc. care depindeau de Ministerele de Război,
Producţiei de Război și Economiei Naţionale au fost
instalate organe de pază și gărzi sovietice.
Pe baza art. 17 10 din Convenţia de Armistiţiu
care restabilește administraţia românească, deci
implicit și paza publică, pe întreg cuprinsul ţării, s-au
făcut numeroase intervenţii la Comisia Aliată de
Control pentru ridicarea gărzilor sovietice de la aceste
întreprinderi și depozite.
Ca urmare a acestor intervenţii s-a hotărât ca o
Comisie mixtă româno-sovietică să ia în discuţie
modalitatea soluţionării acestei chestiuni.
Comisia s-a întrunit la 22 ianuarie 1945.
Reprezentanţii sovietici din comisie au cerut să se
arate justificarea necesităţii retragerii gărzilor sovietice și
găsind nesatisfăcător argumentul delegaţilor români, tras
din art. 17 al Convenţiei de Armistiţiu, delegaţii sovietici
1 (79) 2018 document
 studii/documente

au motivat existenţa gărzilor pe considerentul că [sic!]
Comisia Aliată de Control dorește să ajute Guvernul
român în opera de pază și de prevenire a eventualelor
acte de diversiune.
Concluzia la care s-a ajuns a fost – fapt care s-a
cerut și în scris de Comisia Aliată de Control – ca în
justificarea cererii noastre de ridicarea gărzilor sovietice
să se arate date concrete pentru toate cererile de ridicare
de gărzi pentru fiecare depozit sau întreprindere în parte.
În fapt aceste gărzi ne produc mari prejudicii, pentru
că adeseori depozitul astfel păzit, a trecut în administraţia
sovietică, iar mărfurile, carburanţii etc. erau ridicate
de ostașii sovietici, fără ca să se semneze bonuri de
livrare sau să se contabilizeze sumele; organele armatei
române în drept să ridice și ele produsele respective erau
împiedicate sau li se dădeau după multe insistenţe.
La data de 9 martie 1945, Comisia Română pentru
Aplicarea Armistiţiului a trimis Comisiei Aliate de
Control un tabel pentru gărzile sovietice ce urmează a fi
înlocuite, cu justificările respective, astfel cum s-a cerut
de Comisia Aliată de Control.
Până în prezent nu s-a primit niciun răspuns”11.

The fulfillment Stage of the Truce Convention Stipulations on June 30, 1945
Teodora Giurgiu, Ph.D.

Abstract: Military Delegation established within the Romanian Commission for the Truce Application
had as main task to supervise if all the clauses with military character stipulated in the Truce Convention
(signed on September 12, 1944) were respected. In a document elaborated by the Military Delegation
on June 30, 1945 there was presented the fulfillment stage of the articles 1, 2, 4 and 5 from the Truce
Convention.
Keywords: Truce Convention, Allied Control Commission, Romanian Commission for the Truce
Application, Military Delegation, 1945

NOTE

1
Arhivele Militare Naţionale Române.
2
Vezi pe larg Teodora Giurgiu, Stadiul executării Convenţiei de Armistiţiu
reflectat într-o dare de seamă a Delegaţiei Militare (1 noiembrie 1945),
în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, anul XX,
nr. 2 (76)/2017, pp. 60-65.
3
„De la 24 august 1944, ora 4 a.m. România a încetat cu totul operaţiunile
împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de
război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiile
cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi duce războiul alături
de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei, cu scopul de a
restaura independenţa şi suveranitatea României, pentru care scop va
pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie, cu mijloacele
suplimentare. Operaţiunile militare din partea forţelor române, inclusiv
forţelor navale şi aeriene, împotriva Germaniei şi Ungariei vor fi puse sub
comanda generală a Înaltului Comandament Aliat (sovietic)”.
4
Mari unităţi – n.n.
5
„Guvernul şi Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile
pentru dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei,
aflate pe teritoriul României său, ca şi internarea cetăţenilor celor două
state care îşi au reşedinţa acolo”.
6
„Se restabileşte frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice şi România, stabilită prin Convenţia sovieto-română
din 28 iunie 1940”.
7
„Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura forţelor
sovietice şi ale celorlalţi Aliaţi înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul
României, în orice direcţie, dacă este cerută de către situaţia militară.
Guvernul şi Înaltul Comandament al României, acordă orice concurs
posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor de comunicaţie şi pe
cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer”.
8
„Guvernul Român şi Înaltul Comandament al României vor preda
Înaltului Comandament Aliat (sovietic), pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi
prizonierii de război sovietici şi aliaţi, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi
şi pe cei aduşi cu sila în România. Din momentul semnării condiţiilor de
faţă şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se
obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici
şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau mutaţi cu sila, cum şi celor
refugiaţi, hrană îndestulătoare, îmbrăcăminte, asistenţă medicală, conform
cu cerinţele sanitare, cum şi mijloace de transport pentru reîntoarcerea
acestor persoane în ţara lor”.
9
Malinovski Rodion Iakovlevici (n. 1898-m. 1967), mareşal sovietic. În
timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, comandant al Armatei II Gardă
(1942-1943), al Frontului de Sud-Vest (1943-1944), apoi comandant al
Fronturilor 3 (oct. 1943-1944) şi 2 Ucrainene (1944-1945), precum şi al
Frontului Transbaikalian (1945) împotriva japonezilor; reprezentant al
Înaltului Comandament Aliat (sovietic); ministru al Apărării (1957-1967).
10
„Administraţia civilă românească este restabilită pe întreg teritoriul
României afară de un sector de 50-100 km de linia frontului, depinzând de
condiţiile terenului; organele administrative româneşti se obligă să aducă
la îndeplinire, în interesul păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele
Înaltului Comandament Aliat (sovietic), date de către el, în scopul de a
asigura executarea acestor condiţiuni de armistiţiu”.
11
Arhivele Militare Române, Fond Structuri militare române care au lucrat
pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu şi a Tratatului de Pace, dosar
nr. crt. 232, ff. 327-338.

document 2018 1 (79) 87

studii/documente
PROIECTE DE COLABORARE ROMÂNO-SOVIETICE
ÎN PRODUCŢIA AERONAUTICĂ ÎN ANII 1980.
REALIZAREA MOTORULUI TURBOREACTOR RU 19 A-300
Dr. Viorel GHEORGHE
Î
n 1967, la douăzeci de ani după semnarea
Tratatului de Pace de la Paris, conducerea
României a decis refacerea industriei românești
de aviaţie. Modernizarea și dezvoltarea industriei
românești a presupus, pe lângă mărirea și reechiparea
fabricilor existente, construirea altora noi și demararea
unor colaborări cu ţări avansate în acest domeniu.
Atunci s-a decis începerea unor discuţii cu Uniunea
Sovietică pentru achiziţionarea unor licenţe de avioane și
elicoptere. Se dorea producerea în România a avionului
de luptă supersonic MIG-21, a avionului de transport
mediu-curier Antonov An-24 și a elicopterului mediu
Mil Mi-8. Discuţiile, care s-au prelungit pe o perioadă
lungă de timp, nu au avut finalitatea dorită de liderii de
la București. Partea sovietică spunea că nu are nimic
împotrivă ca aceste avioane și elicoptere să fie produse
în România, dar ei nu puteau acorda asistenţă tehnică,
nu puteau furniza mașinile și utilajele necesare și nici
nu puteau livra subansamble necesare producţiei. Erau
însă de acord să ofere, gratis, documentaţia tehnică
pentru producţia acestor avioane și elicoptere, urmând
ca specialiștii români să se descurce singuri. Evident că
soluţia sovietică nu convenea, pentru că era nevoie de
sprijinul lor tehnic. După august 1968, probabilitatea
acordării de către Uniunea Sovietică a acestor licenţe, a
devenit incertă.
În această situaţie, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu
s-a încercat dezvoltarea de colaborări cu alte ţări, precum
Franţa, Anglia, Germania, SUA și China. Condamnarea
de către Ceaușescu, într-un mod atât de vehement, a
intervenţiei militare împotriva Cehoslovaciei a permis
o colaborare mult mai strânsă cu ţările occidentale,
inclusiv în industria aeronautică. Ca urmare, România
a achiziţionat licenţa avionului ușor de transport
Britten-Norman BN-2 Islander, a elicopterelor SA-316
Alouette III și SA-330 Puma, a motoarelor cu reacţie
Rolls-Royce Viper și Turmo IV C. Apogeul a fost
atins odată cu introducerea în fabricaţie a avionului de
transport reactiv mediu-curier BAC 1-11 și a motorului
cu reacţie Rolls-Royce Spey. În același timp, a fost
dezvoltat programul YUROM cu Iugoslavia, care a
88
Elicopter IAR-330 Puma
dus la apariţia avionului de luptă subsonic IAR-93/Soko
J-22 Orao și a fost începută dezvoltarea avionului de
școală-antrenament/atac la sol IAR-99. În doar zece ani,
România a reușit să aibă o industrie aeronautică modernă,
bine structurată și dotată, iar pe porţile fabricilor de profil au
ieșit aeronave tot mai complexe, cu performanţe superioare1.
În mod clar Moscova a urmărit evoluţia industriei
aeronautice din România și este foarte posibil să nu se
fi așteptat la o dezvoltare atât de rapidă, la intrarea în
producţie de serie a unor avioane și elicoptere avansate
din punct de vedere tehnic. De asemenea, capacitatea
tehnică a specialiștilor români, viteza cu care au adoptat
tehnologiile occidentale, probabil a dat de gândit
liderilor sovietici. De aceea, dintr-o dată aceștia au
devenit dornici de a colabora cu România în producţia
de aeronave. Primul pas a fost făcut la 28 iunie 1976,
când a fost semnat acordul interguvernamental pentru
realizarea în România a avionului Yakovlev Yak-522.
După numai doi ani, la Fabrica de Avioane de la Bacău
a început producţia în licenţă a acestui avion de școală,
un urmaș al mai vechilor aparate Yak-11 și Yak-18.
Producţia a debut cu asamblarea avionului, pentru ca
treptat acesta să fie asimilat complet. Din halele fabricii
băcăuane au ieșit în medie 150 de avioane anual, care au
fost livrate URSS-ului și altor ţări din cadrul CAER,
pentru înzestrarea aerocluburilor sportive și a școlilor de
pilotaj, civile și militare. Asimilarea avionului Yak-52 a
fost un adevărat succes și a dovedit capacitatea tehnică
a inginerilor și muncitorilor din industria aeronautică
românească.
1 (79) 2018 document

Prototipul avionului IAR-93 în zbor
Uniunea Sovietică a dorit să extindă colaborarea în
acest domeniu și de aceea în anii 1980-1989, fie au fost
propuse mai multe proiecte conducerii de la București,
fie au fost acceptate cele solicitate de partea română. Un
asemenea exemplu îl reprezintă producerea motorului
turboreactor Tumansky RU 19 A-300 în România,
pe baza unei licenţe sovietice. La 19 mai 1981, prim-
ministrul Guvernului Republicii Socialiste România a
solicitat printr-o scrisoare adresată prim-ministrului
Guvernului Uniunii Sovietice, extinderea colaborării
în domeniul producţiei speciale. Această colaborare a
presupus și producerea motorului RU 19 A-3003.
La 26 martie 1983, Nicolae Ceaușescu a primit „Nota
privind colaborarea cu Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste pentru fabricarea în R.S. România a motorului
turboreactor RU 19 A-300 după licenţă sovietică și
livrarea acestora în URSS”. În acest document, Ioan
Avram, care era ministrul industriei constructoare de
mașini, menţiona că a început negocierile cu Comitetul
de Stat pentru Relaţii Economice Externe din URSS
pe baza aprobării dată de conducerea ţării în data de
1 februarie 1983. Ca urmare a acestor negocieri,
partea română a obţinut un preţ de livrare a motorului
RU 19 A-300 mai mare decât cel propus iniţial de
partea sovietică, pentru primele 150 de motoare livrate
până în 19854. Pentru perioada de după 1985, preţul
urma să fie stabilit pe baza metodologiei de formare
a preţurilor din cadrul CAER aflată în vigoare în
momentul respectiv. În cadrul negocierilor s-a discutat
și despre compensarea livrărilor românești de motoare,
iar partea română a dorit iniţial ca aceasta să se facă prin
exporturi sovietice de utilaje și materiale pentru industria
de aviaţie, utilaje pentru centrale nucleare, materii
prime și materiale de bază. Partea sovietică a dorit ca
aceste compensări să fie reglementate prin protocoalele
anuale interguvernamentale privind livrările reciproce
de produse speciale. Ministrul Ioan Avram considera că
propunerea sovietică era avantajoasă pentru România,
pentru că exporta mult mai puţine produse speciale în
URSS decât importa5.
document 2018 1 (79)
studii/documente
Tot ministrul Avram considera că producerea
motorului RU 19 A-300 va influenţa favorabil creșterea
nivelului tehnic și tehnologic din industria românească.
De aceea, el propunea finalizarea și semnarea acordului
de colaborare cu partea sovietică, iar Centrala Industrială
de Utilaj Tehnologic și Material Rulant să fie autorizată
să încheie contractele aferente cu întreprinderile de profil
din Uniunea Sovietică6. Decizia ca producţia unui motor
cu reacţie, folosit pe avioane să se facă în fabrici care
nu aveau legătură cu industria aeronautică este greu de
înţeles, la prima vedere.
În proiectul de convenţie ce trebuia semnat
între România și URSS se menţiona obligaţia
părţii sovietice de a livra licenţa și documentaţia
tehnică de construcţie a motorului RU 19 A-300,
precum și asigurarea asistenţei tehnice pentru
fabricaţia acestuia 7. Licenţa se transmitea gratuit,
în schimb partea română suporta cheltuielile pentru
achiziţionarea documentaţiei tehnice, executarea și
transportul acesteia în ţară. Partea română se obliga
să introducă în producţie, în cel mai scurt timp,
motorul licenţiat dar și livrarea în URSS, în perioada
1985-1995, a unui număr de 1500 de motoare. În anii
1984-1985 se intenţiona exportul a 150 de motoare,
pentru ca după 1986 ritmul să fie de 125 de motoare
anual. Acestea trebuiau să corespundă documentaţiei
tehnice de licenţă, dar și modificărilor și completărilor
ulterioare transmise de partea sovietică8.
Foarte interesant este faptul că partea română își
rezerva dreptul de a folosi în producţia acestui motor
cât mai multe materiale de fabricaţie românească,
păstrându-se intacte performanţele. Era o dovadă
de realism, pentru că industria românească avea alte
performanţe tehnice, comparativ cu cea sovietică și nu
neapărat inferioare. În anii `70, industria românească
a avut acces la tehnologii occidentale avansate, care au
fost asimilate cu succes. De aceea, adaptarea proiectului
sovietic la posibilităţile industriei românești era
benefică. Până și sovieticii erau de acord cu acest punct
de vedere și se angajau să ajute specialiștii români,
prin acordarea de asistenţă tehnică. Totuși, o serie de
produse de completare, materiale și semifabricate,
urmau să fie livrate de către fabricile sovietice, pentru că
asimilarea lor în România nu era eficientă din punct de
vedere economic. Partea română era cea care își asuma
responsabilitatea pentru calitatea motoarelor fabricate,
în timp ce partea sovietică avea dreptul de a efectua
lucrări pentru mărirea resursei, creșterea fiabilităţii și
perfecţionarea motorului, dar și exercitarea controlului
de autor9. Cu toate acestea, partea română avea dreptul
de a aduce modificări constructive și tehnologice la acest
89
studii/documente

motor, cu condiţia garantării calităţii și a fiabilităţii în pentru pornirea motoarelor principale, pentru mărirea
exploatare, precum și interschimbabilitatea pieselor tracţiunii la decolare sau ca sursă auxiliară de curent. Acest
componente. motor avea 1 arbore, 7 trepte, 1 compresor axial, 1 cameră
România se obliga să livreze piesele de schimb în de ardere mixtă și 1 treaptă axială de turbină. Greutatea
cantităţile necesare, pentru buna exploatare a motoarelor, motorului era de 222 kilograme, la o lungime de
dar și pentru efectuarea reparaţiilor curente. Aceste piese 1.832 milimetri și un diametru de 552 milimetri.
de schimb, trebuiau livrate pe toată durata fabricaţiei, Consumul specific era de 1,115 kg/kgf/h, la 16.500 turaţii
precum și încă 10 ani după încheierea acesteia. Dacă pe minut. Consumul de ulei se ridica la 0,227 kg/h15.
era nevoie de prelungirea perioadei, la momentul Pentru primele 150 de motoare, preţul la export, stabilit
potrivit cele două părţi se angajau să deschidă o nouă de cele două părţi a fost de 61.800 ruble. Interesant este că
serie de negocieri10. același tip de motor,
Pe toată perioada dar produs în URSS,
de fabricaţie a a fost exportat în
motorului, doi România în anul
specialiști sovietici 1980 la preţul de
trebuiau detașaţi în 36.100 ruble, iar
România, pentru a pentru anul 1985
sprijini producţia preţul de export
și pentru a verifica estimat era de
calitatea, recepţia 46.074 ruble.
și livrările în URSS. Diferenţa foarte
În același timp, un Motorul turboreactor RU 19 A-300 mare de preţ se
alt reprezentant justifica prin aceea
al industriei că acest motor
aeronautice urma să fie produs
sovietice era detașat la „Nicolina” - Iași,
în permanenţă în care nu avea niciun
România, pentru fel de experienţă
a acorda asistenţă în acest domeniu
tehnică în producţia și nici dotarea
11
acestor motoare . tehnică necesară.
România se Era nevoie de timp
Avionul AN-26 pe care a fost montat motorul turboreactor RU 19 A-300
angaja să nu vândă pentru intrarea în
sau să transmită formal sau faptic licenţa, documentaţia producţie, pentru dotarea cu mașinile unelte necesare și
tehnică, informaţiile primite în procesul de fabricaţie pentru perfecţionarea personalului. Pe plan mondial nu
decât cu acordul URSS. De asemenea, nu avea voie mai exista niciun motor similar, astfel că era foarte greu
să folosească subansamblele, agregatele și piesele de stabilit un preţ comparativ. Singurul motor care se
fabricate în urma acestei licenţe, la alte produse realizate apropia cât de cât ca model constructiv era Rolls-Royce
în România, fără acordul părţii sovietice 12. Toate Viper 632-41, care era și el produs în România, astfel
documentele legate de această licenţă, documentaţia că la stabilirea preţului final s-a ţinut cont și de preţul
tehnică și tehnologică reprezentau secret de stat, atât în acestuia16.
România, cât și în URSS13. Pentru preţul intern s-a luat ca bază tot experienţa
În perioada 1-8 aprilie 1983 a fost negociată și cu motorul Viper, pentru că în acel moment nu era
semnată la Moscova, convenţia care a permis producţia încă livrată documentaţia tehnică din URSS. Se estima
în România a motorului RU 19 A-300. Partea sovietică preţul de producţie la 1.061.779 lei, iar preţul complet
se obliga să livreze două motoare ca modele și alte 20, care cuprindea și o marjă de profit de 15% era de
în diferite stadii de execuţie, pentru a ajuta la demararea 1.236.045 lei. Pentru preţul la export s-a considerat rata
producţiei14. de schimb de 20,1 lei la o rublă. La un calcul preliminar
În nota de fundamentare se arăta că acest model de s-a considerat că motorul RU 19 A-300 poate fi realizat
motor turboreactor era folosit pentru dotarea avioanelor la preţul de 935.000 lei. Ulterior, specialiștii români au
de pasageri Antonov AN-24, 26 și 30. Ele erau folosite considerat că acest preţ era prea mic, în condiţiile în care

90 1 (79) 2018 document

 studii/documente

„Nicolina” – Iași nu avea experienţă în producţia de motoare financiari stabiliţi pentru Ministerul Industriei
de aviaţie, nu era încă asigurată investiţia pentru demararea Construcţiilor de Mașini prin Decretul Consiliului
producţiei, iar pentru anul 1984 se preconiza o majorare de Stat nr. 200/1981 pentru perioada 1983-1985 și
a preţurilor în întreaga industrie românească. După începerea în anul 1983, în regim derogatoriu, a lucrărilor
demararea producţiei, prin organizarea eficientă a acesteia, de investiţii necesare20.
„Nicolina” - Iași putea reduce preţul de export al motorului. Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 391/1983 s-a
La aceasta contribuia și lipsa importurilor de completare decis ca proiectarea, execuţia, finanţarea și decontarea unor
pe devize libere, care erau lucrări să se facă înaintea
tot mai greu de procurat aprobării principalilor
de România. indic ator i tehnico-
To a t e c o s t u r i l e economici. Pe baza
de investiţii pentru studierii tehnologiilor
fabricarea motorului de fabricaţie primite
RU 19 A-300 erau de la partea sovietică
s u p o r t a t e d e c ă t re a rezultat că la
România. Uniunea „Nicolina”- Iași se impun
Sovietică era de acord reorganizări, anumite
ca să livreze, contra amenajări în halele deja
cost, mașinile-unelte existente, precum și
și SDV-urile solicitate comasări de activităţi. În
de partea română. În mod concret era nevoie
schimb, partea română de realizarea unei hale
urma să asigure de tratament termic
capacităţile de producţie cu o suprafaţă de
necesare, pregătirea 3.000 metri pătraţi,
fabricaţiei, proiectarea și precum și extinderea
Întreprinderea „Nicolina” Iaşi
executarea SDV-urilor halei sculărie-mecanic
și a bancurilor de încercări. Pentru că nu se cunoșteau șef cu încă 1.000 metri pătraţi. Un bazin de apă industrială,
cu exactitate soluţiile tehnice și tehnologice propuse cu o capacitate de 500 metri cubi, construit în anul 1950
de partea sovietică, pentru stabilirea investiţiilor s-au trebuia demolat pentru construirea halei de tratament
luat în calcul mărimea seriei, complexitatea produsului termic21. Ca urmare, Ministerul Industriei Construcţiilor
și gradul de integrare17. Ca urmare s-a considerat că de Mașini, la 20 martie 1984, cerea aprobarea ca lucrările
investiţia totală va fi de aproximativ 600 milioane lei sau prevăzute prin Decretul Consiliului de Stat nr. 391/1983
30 milioane dolari, la valoarea din acea perioadă, din care să fie executate până la 30 septembrie 1984. Acestea
280 milioane lei utilaje produse în ţară, 260 milioane lei constau în amenajarea halei nr. 1, construirea halei de
utilaje import est și 60 milioane lei pentru construcţiile tratament termic, realizarea standului de probă-motor,
de montaj. Se mai estima că importurile de completare amenajarea de depozite, magazii, extinderea reţelelor
din URSS se ridicau la suma de 250.000 lei, pentru fiecare electrice, termotehnice, de apă și canalizare. Pe lângă
motor, adică 24% din preţul de cost. acestea erau propuse și lucrări noi, precum amenajarea
La 6 iunie 1983 a fost semnată Convenţia halelor 2, 3, 4 și 5, extinderea halei 5 și amenajarea
interguvernamentală româno-sovietică pentru licenţierea laboratoarelor de specialitate. De asemenea, se propunea
acestui motor și stabilirea modului de colaborare18. și demolarea bazinului de apă industrială22.
Producerea motorului RU 19 A-300 în România Expunerea de motive privind „Unele măsuri
prezenta o serie de avantaje. În primul rând, datorită pentru realizarea motorului turboreactor RU 19
contractului care se întindea pe o durată mare de timp, A-300 la Întreprinderea Mecanică „Nicolina”-Iași a
„Nicolina” – Iași avea asigurată capacitatea de producţie. fost aprobată, la 20 martie 1984, de către ministrul
În al doilea rând se valorificau superior materiile prime Industriei Construcţiei de Mașini, de Comitetul de Stat
și tehnologiile românești. În al treilea rând se specializa al Planificării, de Ministerul Finanţelor și de Ministerul
forţa de muncă într-un domeniu de înaltă tehnicitate19. Aprovizionării Tehnico-Materiale și Controlului
La finalul notei de fundamentare, ministrul Ioan Gospodăririi Fondurilor Fixe. Pe baza acesteia a fost
Avram propunea modificarea indicatorilor economico- redactat un proiect de decret de către Consiliul de

document 2018 1 (79) 91

studii/documente

Miniștri, care a fost trimis spre aprobare, pe 19 aprilie
1984, lui Nicolae Ceaușescu23. La 30 aprilie 1984,
Cancelaria C.C. al P.C.R. informa Consiliul de Miniștri
că proiectul de decret a fost aprobat24.
Realizarea motorului RU 19 A-300 la „Nicolina” nu
s-a mai concretizat. Extinderea fabricii de avioane de la
Bacău și intrarea în producţie aici a motorului cu piston
M 14 P pentru avionul Yak-52, a motorului M 14 V 26
și a reductorului R 26 pentru elicopterul agricol Kamov
Ka-26 a făcut ca și producţia motorului turboreactor
RU 19 A-300 să fie mutată aici25. Deja, pentru anul
1986 apărea în planul de producţie al fabricii băcăuane
realizarea a 25 de motoare RU 19 A-300, iar pentru
anul 1987 planul prevedea livrarea a 100 de motoare26.
Din diferite motive abia în cursul anului 1989 a fost
terminată pregătirea de fabricaţie aferentă acestor
produse și a fost demarată producţia. Până în septembrie,
fabrica băcăuană a realizat 20 de motoare reactoare RU
19 A-300, din cele 940 de bucăţi comandate. Se spera
ca în 1990 să se elimine toate rămânerile în urmă și să
se realizeze producţia, conform planului și înţelegerilor
încheiate cu partea sovietică.
Revoluţia din decembrie 1989 a pus punct acestor
planuri. Noile autorităţi de la București nu au mai fost
interesate de dezvoltarea industriei aeronautice, astfel
că această importantă ramură industrială, deţinătoare a
unor tehnologii de vârf, aproape că a dispărut.
Producerea în licenţă a motorului turboreactor
Tumansky RU 19 A-300 a fost doar unul dintre
proiectele de colaborare româno-sovietice convenite în
anii 1980-1989. A fost cel mai puţin spectaculos dintre
acestea și aproape uitat astăzi.

Romanian-Soviet collaboration Projects in aeronautical Production in the ‘80.

The Realization of the RU 19 A-300 turbojet Engine
Viorel Gheorghe, Ph.D.

Abstract: After 1967, the Romanian leadership decided to rebuild the aviation industry by modernizing
and developing it. Besides the enlargement and re-equipping of the existing factories, it was decided
to build new ones and to start collaborations with advanced countries in this field. There were initiated
discussions with the Soviet Union for the acquisition of airplanes and helicopters licenses, respectively
for the production of the RU 19 A-300 turbojet engine, at „Nicolina” company from Iaşi.
Keywords: license, aeronautical industry, turbojet, Nicolina, Iaşi, Bacău

NOTE

1 11
Detalii despre refacerea industriei româneşti de aviaţie vezi la Virgil Ibidem, f. 17.
12
Stanciu, Viorel Gheorghe, Contribuţii româneşti în istoria propulsiei Ibidem, f. 18.
13
aeronautice, Editura Printech, Bucureşti, 2013; Viorel Gheorghe, Ibidem, f. 19.
14
Începuturile refacerii industriei aeronautice româneşti, în Studii de Ibidem, f. 23.
15
Istorie, Tomul V, editori Constantin Buşe, Ionel Cândea, Editura Istros, Ibidem, f. 25.
16
Brăila, 2016, pp. 283-297. Ibidem, f. 26.
2 17
Arhiva Naţională Istorică Centrală, Fond C.C. al P.C.R. - Secţia Ibidem, f. 27.
18
Economică, dosar nr. crt. 414/1989, f. 18. Idem, dosar nr. crt. 154/1987, f. 15.
3 19
Idem, dosar nr. crt. 285/1983, f. 22. Ibidem, f. 28.
4 20
Ibidem, f. 10. Ibidem.
5 21
Ibidem, f. 11. Idem, dosar nr. crt. 343/1984, f. 23.
6 22
Ibidem. Ibidem, f. 25.
7 23
Ibidem, f. 12. Ibidem, f. 20.
8 24
Ibidem, f. 13. Ibidem, f.19.
9 25
Ibidem, f. 14. Idem, dosar nr. crt. 154/1987, f. 57.
10 26
Ibidem, f. 15. Idem, dosar nr. crt. 153/1987, f. 32.

92 1 (79) 2018 document

 studii/documente

GENERALUL-LOCOTENENT GHEORGHE CONSTANTIN,

PRIMUL COMANDANT AL AEROPORTULUI INTERNAŢIONAL
„MIHAIL KOGĂLNICEANU”

Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU1

N
ăscut pe 12 Pe 10 decembrie 1947 a fost avansat adjutant-major.
aprilie 1921 După absolvirea unui curs de trecere pe hidroavionul
în comuna Heinkel-114 A, din luna mai 1948, a funcţionat ca pilot
Seimenii Mici, jud. în cadrul Escadrilei 347 Hidroaviaţie de la Constanţa.
Constanţa, Gheorghe Timp de patru luni, în anul 1949, a urmat un Curs
V. Constantin a absolvit scurt la Școala de Ofiţeri de Aviaţie din Sibiu pentru a
4 clase la școala primară deveni ofiţer. Ca urmare, pe 29 decembrie 1950, a fost
(1932) și Liceul Industrial înaintat în gradul de sublocotenent ,,la excepţional”, iar
la Cernavodă (1938)2. pe 24 iulie 1951 la cel de locotenent.
În anul 1939 a urmat În perioada mai 1951-iulie 1953 a fost comandant
cursurile Școlii Civile de patrulă la Escadrila de Hidroaviaţie.
d e P i l o t a j „ A R PA” În anul 1952, timp de trei luni a urmat Școala de
Decembrie 1941. Adjutantul-stagiar
Comandanţi de Escadrilă la
Constantin V. Gheorghe „România pierde un erou al naţiunii, care
Buzău.
a demonstrat devotamentul faţă de ţară pe
d i n Po p e ș t i - L e o r d e n i Pe 8 iunie 1953, a fost
câmpurile de luptă, Constanţa îşi pierde un
unde, zburând pe avioane cetăţean de onoare, Aeroportul Internaţional înaintat în gradul de locotenent-
Klemm-25, Klemm-35 și „Mihail Kogălniceanu” îşi pierde fondatorul major ,,la excepţional”.
Hawk, a fost brevetat pilot şi primul comandant, iar foştii elevi îşi pierd În iulie 1953, a fost
internaţional gradul 2 . 3
mentorul, un om bun, de mare caracter şi numit locţiitor pentru
La 10 mai 1941, a absolvit înaltă calitate morală, model de verticalitate z b o r a l c o m a n d a n t u l u i
Școala de Subofiţeri Naviganţi pentru toate generaţiile“. Escadrilei 347 Hidroaviaţie.
de Aviaţie de pe aerodromul Pe 3 mai 1954, a fost trecut
Decebal FĂGĂDĂU
Tecuci-Ziliștea (astăzi Boboc). în rezervă prin aplicarea art. 40,
Primarul municipiului Constanţa
Cu gradul de adjutant stagiar, a litera d din Statutul Ofiţerilor
obţinut brevetul de pilot pe avioanele de război IAR-37, Forţelor Armate ale R.P.R., în
38 și 39. baza Ordinului Ministerului Forţelor Armate nr. MC
În perioada 1 mai 1941-1 noiembrie 1944, a 0890/ 1954.
activat în calitate de comandant de patrulă în cadrul Rechemat în cadrele active ale Forţelor Aeriene
Grupului 6 Bombardament, respectiv pilot la Militare, pe 20 noiembrie 1954, a fost numit locţiitor al
Escadrila 15 Legătură din Flotila 3 Informaţii. În toate comandantului Escadrilei I în Regimentul 239 Aviaţie
aceste funcţii adjutantul-aviator Constantin a participat de pe aerodromul Strejnic, de lângă Ploiești.
la acţiunile de luptă în care au fost angajate escadrilele În anul 1955, a fost promovat pilot-inspector la
din care a făcut parte. Aeroclubul Central București.
La 1 aprilie 1944 a fost avansat adjutant. Pe 9 noiembrie 1955, a fost numit pilot în Patrula
Între 1 noiembrie 1944 și august 1946 a fost pilot în de Hidroaviaţie la Escadrila 256 Hidroaviaţie de la
Escadrila 11 Observare din Flotila 6 Informaţii, fiind Palazu Mare.
mutat la Grupul 5 Bombardament de la Turda, unde a Pe 29 iunie 1956, a fost înaintat în gradul de căpitan.
zburat pe avioane IAR-37 și SET-7 KD. În august 1956, a fost numit locţiitor pentru zbor al
Din august 1946 până în mai 1948, a fost pilot comandantului Escadrilei 115 Aviaţie.
escadrilă și subofiţer Educaţie, Cultură și Propagandă Ulterior a activat ca ofiţer cu tragerile și
în cadrul Flotilei 2 Informaţii. bombardamentul aerian (februarie-17 mai 1957),

document 2018 1 (79) 93

studii/documente

ca locţiitor pentru zbor al

comandantului Escadrilei 256
Hidroaviaţie și Tractat Manșe
(15 mai-12 septembrie 1957),
respectiv locţiitor al comandantului
pentru zbor la Escadrila 256
Hidroaviaţie (12 septembrie 1957-
23 iunie 1958).
Pe 23 iunie 1958, a fost trecut
în rezervă, cu gradul de maior,
conform Ordinului MC 0916
din 23 iunie 1958, prin aplicarea
art. 52, litera a din Statutul
Corpului Ofiţerilor Forţelor
Armate ale R.P.R.4.
În ipostaza de ctitor
După trecerea în rezervă,
maiorului Gheorghe Constantin
i s-a încredinţat conducerea și
administrarea aeroporturilor
civile din judeţul Constanţa,
între care aeroportul Palas, al
cărui comandant a fost până în
anul 1960.

Ulterior a preluat conducerea

Aeroportului Civil „Mihail
Kogălniceanu”, unde a fost
comandant până în anul 1968.
În perioada 1968-1982 a
activat c a director-adjunct
cu probleme de flotilă și
aprovizionări la „NAVROM”
Constanţa.
Pe 20 octombrie 1982, s-a
pensionat.
Rememorând problematica
referitoare la înfiinţarea și
dezvoltarea Aeroportului
Internaţional „Mihail
K o g ă l n i c e a n u” , g e n e r a l u l -
locotenent în retragere Gheorghe
Constantin consemna: În
planurile cincinale 1950-1960, se
prevedea dezvoltarea industrială
a orașului și judeţului Constanţa.
În zona dezvoltării industriale
a m u n i c i p i u l u i e ra c u p r i n s Carnetul de zbor eliberat de Şcoala Civilă de Pilotaj A.R.P.A. „Marele Voievod Mihai” Bucureşti
și perimetrul afectat aeroportului Iunie1939. Brevetarea ca pilot pe avion cu simplă comandă;
August 1939. Brevetarea ca pilot gradul I
constănţean din cartierul Palas.

94 1 (79) 2018 document

 studii/documente

În primăvara anului 1949, mă

aflam ca pilot de aviaţie cu funcţie
de conducere în Regimentul de
Hidroaviaţie Constanţa. M-am
trezit numit într-o comisie mixtă
de aviaţie militară și civilă cu
scopul de a identifica un teren cu o
suprafaţă corespunzătoare nevoilor
unui trafic aerian intens, circumscris
unei zone cu o rază de circa 40
km faţă de litoralul municipiului
Constanţa, cu cale ferată și drumuri
de acces. Membrii comisiei au
constatat că terenul de la localitatea
Mihail Kogălniceanu ar fi cel mai
adecvat. Scopul urmărea mutarea
Aeroportului Civil de la Palas
- Constanţa, unde subsemnatul
fusesem transferat în luna mai
1958, în funcţia de comandant al
acestuia.
În toamna anului 1949,
am început pregătirile pentru
construirea unei piste betonate
la Mihail Kogălniceanu, dată
în exploatare în toamna anului
1952-primăvara anului 1953,
cu o lungime de 2,5 km, destinată
exclusiv avioanelor militare.
Anii 1958-1960, îi putem
caracteriza drept perioada în
care s-au pus bazele dezvoltării
turismului de anvergură pe litoralul
românesc. Ca urmare, începând
cu anul 1959, Of iciul Naţional
pentru Turism (ONT) reușește să
încheie contracte pentru aducerea
de turiști pe litoralul românesc cu
Germania, Cehoslovacia și Suedia.
Turiștii soseau la București cu
avioane de mare tonaj, de acolo
fiind transportaţi la Constanţa cu
avioanele TAROM IL 14, care
puteau ateriza pe teren cu iarbă. Așa
încât 1959 rămâne an de referinţă
pentru turismul autohton.
Acest sistem rudimentar utilizat
pentru aducerea turiștilor occidentali
Carnetul de zbor eliberat de Şcoala Civilă de Pilotaj A.R.P.A. „Marele Voievod Mihai” Bucureşti pe litoralul românesc era vehement
Septembrie 1939. Brevetarea ca pilot gradul II;Mai 1944. Misiunile executate pe litoral cu avionul IAR-37; contestat de partenerii occidentali și nu
Ianuarie 1945. Misiunile executate cu avionul IAR-39
mai putea continua. Trebuia urgent

document 2018 1 (79) 95

studii/documente

găsită o soluţie. La conducerea întreprinderii TAROM de coborâre și conducătorii lor; echipă tehnică de deservire pe
director general era colonelul Cosma. La sfârșitul lunii specialităţi - aparatură de bord, motoare reacţie, propulsie cu
martie 1960, acesta a venit la Constanţa, unde subsemnatul reacţie etc.; 3. Compartimentul deservire auto: transportul
eram comandant. Mă urcă în mașină, fără să îmi spună personalului aeroportuar, pe trei schimburi, din Constanţa și
unde mergem. Ajungem la Kogălniceanu, ne dăm jos în Kogălniceanu cu autobuze5; transport salariaţi la locurile de
câmp, pe locul actualei aerogări și îmi spune: muncă Nazarcea, Staţia de radiolocaţie, la radiolocator, la Staţia
„- Începând de astăzi ești comandant de aeroport, aici. meteo; transport pasageri interni de la Constanţa și retur; atelier
Îţi numești un maior sau locotenent-colonel care să conducă reparaţii auto; 4. Compartimentul de pregătire/preparare a
Aeroportul de la Constanţa, iar dumneata vei conduce aici”. platourilor cu alimente necesare pasagerilor/turiștilor și
„- Dar aici este câmp, tovarășe director-general”, am replicat. transportul platourilor la bordul aeronavelor; 5. Compartimentul
„- Nu știu, te descurci. Te anunţ că, pe 1 mai 1960, pază și pompieri: utilaje și spaţiile necesare acestei activităţi;
vei primi primul 6. Compartimentul
avion IL 18 german a d m i n i s t ra t i v ș i
cu turiști. Te descurci. deservire hotelieră:
Nu mai avem nimic contabilitate și casierie;
d e c o m e n ta t . Î ţ i organizaţia sindicală;
urez succes! Să-mi organizaţia de partid;
raportezi în zece zile Serviciul de cadre;
ce măsuri ai luat”. personal hotelier ;
De acum putem construirea hotelurilor.
vorbi de punerea Acestea au fost
în funcţiune a compartimentele mai
Aeroportului „Mihail importante care se
Kogălniceanu”. impune obligatoriu
Începuseră săpăturile să le activăm și
fundaţiei aerogării fără de care un
și a dependinţelor. aeroport cu deservire
Aveam la dispoziţie internaţională nu ar
circa o lună până la f i putut funcţiona.
aterizarea primului Este lesne de înţeles
avion cu turiști ce eforturi s-au făcut
1973. Certificatul de absolvire a Şcolii Militare de Pilotaj
străini, deci trebuia pentru dotarea cu
să mă descurc să pot primi în deplină siguranţă și securitate tehnica necesară, încadrarea cu personal și calif icarea
avionul și pasagerii. acestuia, la nevoie.
Nimic la îndemână pentru începutul unei astfel de Lucrările de construcţie erau executate de IPTANA din
activităţi, în afară de un câmp și o pistă de aterizare și Ministerul Transporturilor, fiind coordonate de inginerul
decolare a aeronavelor și aceasta fără căi de rulaj, fără o Matache, cu un efectiv insuficient de muncitori. Am fost nevoiţi
platformă de parcare și debarcare a pasagerilor, spaţiu să forţăm împărţirea efectivului de muncitori pentru ca, în
pentru controlul vamal și grăniceresc etc. paralel cu construcţia aerogării, să se construiască și platforma
S-a impus un plan de acţiune pe activităţi în ordinea de intrare și parcare a aeronavelor și debarcarea turiștilor.
priorităţilor, pe compartimente: 1. Compartimentul protecţia
Ziua cea mare
navigaţiei aeriene (PNA): radiotelegrafiști și aparatură
radio; dispeceri dirijare trafic, cunoscători ai limbii engleze; Aeronava mult așteptată a sosit pe 3 mai 1960, la
radiogoniometru îndepărtat pentru aducerea aeronavelor și ora 9.45 și nu pe 1 mai, așa cum fuseserăm anunţaţi
personal de specialitate; aparatură de radiolocaţie și dispecerii iniţial. Turiștii au fost debarcaţi și poftiţi în cele două
necesari; asigurarea informării meteorologice a aeronavelor; corturi militare găsite de subsemnatul instalate la Eforie
2. Compartimentul de deservire la sol: platforme de primire Nord, unitatea ICSAP pentru primirea oaspeţilor și luate
pentru debarcarea și ambarcarea pasagerilor; dispeceri pentru de mine cu sprijinul primului secretar Vasile Vâlcu, pe care
dirijarea aeronavelor la sol și a pasagerilor la controlul vamal le-am destinat organelor de vamă și grănicerilor. Așa am
și grăniceresc; spaţiu de adăpostire și așteptare pentru pasageri, început activitatea pe Aeroportul Internaţional „Mihail
turiști etc.; debarcarea bagajelor și aducerea lor la control; scări Kogălniceanu”!

96 1 (79) 2018 document


1990. Invitaţia la întâlnirea de 49 de ani
de la absolvirea Şcolii Militare de Pilotaj
Odată cu sosirea acestui prim avion am primit și graficul
cu aeronavele care urmau să sosească, cu turiștii pe zile și ţările
de origine, grafic pus de acord cu ONT Litoral Constanţa.
Precizez că pentru punerea de urgenţă în funcţiune
a aeroportului m-am prezentat personal la Gheorghe
Gheorghiu-Dej, secretarul general al P.C.R., căruia i-am
cerut susţinerea necesară. Acesta m-a asigurat de tot
sprijinul său și chiar mi l-a acordat. După decesul acestuia
(19 martie 1965 - n.n.), i-am solicitat sprijin și lui Nicolae
Ceaușescu, care a pus în mișcare toate organele de stat, în
frunte cu mai mulţi miniștri care s-au deplasat personal
la faţa locului, pentru a cunoaște stadiul de amenajare și
priorităţile aeroportului.
Pe lângă punerea în funcţiune a tuturor compartimentelor,
aeroportul nu avea apă. Mai mult, șoseaua Ovidiu -
Kogălniceanu era doar pietruită, cu mari denivelări, iar
calea ferată Constanţa - Capu Midia, intens solicitată de
trenurile care cărau piatră pentru portul Constanţa, bariera,
fiind mai tot timpul închisă, întârzia autobuzele cu turiști,
dându-ne peste cap programul plecării aeronavelor.
Aducerea apei în comună și la aeroport, asfaltarea șoselei
și pasajul la calea ferată se datorează repetatelor mele
intervenţii la organele competente. În cele din urmă, apa a
fost adusă prin conductă de la Ovidiu. Multiplele probleme
legate de dotare, specializare, aducerea tehnicii și numirea
document 2018 1 (79)
studii/documente
cadrelor competente pe diferite specialităţi au necesitat
intervenţii la organe superioare ale administraţiei de stat,
fapt care i-a nemulţumit pe șefii mei direcţi, cărora li se cam
clătinau scaunele și care, în final, s-au solidarizat împotriva
mea. După nouă ani de eforturi și de luptă efectivă pe cont
propriu, m-am decis să-mi dau demisia, cu toate împotrivirile
organelor C.C. al P.C.R. din acele vremuri.
Cu toate acestea, în perioada în care am activat la
conducerea aeroportului – 1959-1968 – mă pot mândri cu
faptul că au fost puse în funcţiune: aerogara cu spaţii pentru
birouri, restaurant, turnul de dirijare dotat tehnic, spaţiul
pentru radiotelegrafiști; centrala termică, la capacitate
modestă; atelierul de deservire auto; hotelul pentru echipaje
și personalul detașat de la București în perioadele de vârf, an
de an; un restaurant cu spaţii pentru prepararea alimentelor
necesare turiștilor, în platouri transportate la bordul
aeronavelor; depozitul de carburanţi; pista de aterizare
prelungită la 3.000 metri, echipată cu balizaj electric și fir
detector până la 500 metri de pragul pistei; pista înălţată
pentru a corespunde aeronavelor de mare tonaj, lărgirea
platformei de parcare și a căilor de rulaj; construcţiile
pentru staţia de aducere îndepărtată; staţia de meteorologie
cu aparatură corespunzătoare; radiolocatorul în funcţiune;
aparatura, cisternele, electrocarele, scările electrice, mașinile
de pornire electrică a aeronavelor; mașinile de deservire
pompieri; autobuzele pentru transportul pasagerilor la
cursele internaţionale; autobuzele și microbuzele (RoBUR)
pentru transportul personalului aeroportuar pe relaţia
Constanţa - Kogălniceanu - Constanţa, respectiv ducerea
și aducerea schimburilor la și de la locul de muncă; agenţia
pentru eliberarea biletelor de avion la cursele interne și
parţial externe, înfiinţată în centrul Constanţei; spaţiile
pentru birourile personalului vamal, medical și grăniceresc;
utilajele pentru deszăpezirea pistei, acţiune desfășurată
împreună cu Aviaţia Militară.
Ascensiunea
Numărul companiilor aeriene care au cooperat cu
Aeroportul Internaţional „Mihail Kogălniceanu” a crescut
proporţional cu amploarea pe care a cunoscut-o turismul pe
litoralul românesc la începutul anilor ’60. Prima a fost
compania „Deutsche Lufthansa”, care, din anul 1960, și-a
adus reprezentant permanent la Constanţa pe perioada
estivală (mai-septembrie). De fapt, f irma de turism
„Deutsche Raise Biro” a fost un partener fidel și consecvent
în relaţia cu partea română. A urmat compania cehoslovacă
„CEDOC”, cu un reprezentant la Constanţa, din anul
1961. Companiile „KLM”, „AEROFLOT ” și „MALEV ”
nu au avut reprezentaţi. Au mai aterizat pe Aeroportul
„Kogălniceanu” avioane ale companiilor „BRITISH
AIRWAYS”, „ALITALIA”, „AIR FRANCE”, în ritm de
97
studii/documente

două-trei zboruri (1994-1999) și respectiv președinte (1999-2017) al filialei

pe săptămână de Constanţa a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.
fiecare companie. A publicat articole despre istoria aviaţiei și despre statutul
Săptămânal, și drepturile veteranilor de război în presa locală și militară.
aeroportul primea Drept supremă recunoaștere a carierei sale de
și deservea circa combatant în cel de-al Doilea Război Mondial
40 de aeronave și de ctitor al Aeroportului Internaţional „Mihail
de mare tonaj Kogălniceanu”, prin Hotărârea Consiliului Local nr.
(5-7 aeronave pe 226 din 18 septembrie 2013, generalului-locotenent
zi), fără cursele veteran de război Gheorghe V. Constantin i s-a conferit
interne de pasageri, titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Constanţa.
dimineaţa, la prânz S-a stins din viaţă pe 13 noiembrie 2017, la 96 de ani,
și seara, precum și fiind înmormântat în Cimitirul Central din Constanţa cu
curse charter ale onorurile militare cuvenite unui adevărat OM al Cetăţii
diferitelor firme care Tomis, demn ofiţer al Aviaţiei și Armatei Române.
colaborau cu ONT
Generalul Constantin V. Gheorghe Litoral Constanţa. Lieutenant-General Gheorghe Constantin,
În f iecare an, the first Commandant of the International
pe perioada estivală, aeroportul se afla în contact nemijlocit Airport „Mihail Kogălniceanu”
cu conducerea ONT Litoral în vederea ef icientizării Captain (N., r) Marian Moşneagu, Ph.D.
fluxurilor de turiști și a calităţii serviciilor. Numărul
pasagerilor sosiţi pe „Kogălniceanu” varia, în perioadele de Abstract: Combatant on the air front of
vârf, între 500 și 700 pe zi. the Second World War, General Gheorghe V.
Aeroportul era deservit anual de circa 198-200 de Constantin (1921-2017) became the founder and
angajaţi. În perioada mandatului meu am fost secondat de first commandant, between 1960 and 1968, of the
comandorii aviatori Vasile Ioan și Ion Badistru, locotenent- International Airport „Mihail Kogălniceanu” in
colonelul Radu Păunescu, adjunct pentru Aeroportul Palas- Constanţa.
Constanţa și maiorul Nicolae Gheorghe, transferat de la After the Revolution from December 1989 he
Aeroportul Tulcea6. was vice-president and president of the National
Epilog War Veterans Association - Constanţa branch.
For his bravery and remarkable civic attitude he
Pentru faptele sale de arme, Gheorghe V. Constantin was distinguished with orders and medals of war and
a fost distins cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” clasa the title of Honorary Citizen of Constanţa.
„Crucea de Fier” (Înalt Decret Regal nr. 539 din 24 Keywords: Gheorghe V. Constantin, aviation
august 1941) și Medalia „Virtutea Militară” de război General, war veteran, first commandant of the
International Airport „Mihail Kogălniceanu”
clasa a II-a (Înalt Decret Regal nr. 2166/1943)7.
Ca urmare a participării sale pe front și ca o
recunoaștere a performanţelor notabile înregistrate NOTE

ca militar activ, în anul 1960, maiorul Gheorghe V. 1

Constantin a fost înaintat la gradul de locotenent-
colonel în retragere, iar în anul 1965, i s-a acordat gradul
de colonel.
În anul 2000, a fost înaintat în gradul de general de
flotilă aeriană, în anul 2011, în gradul de general-maior,
iar pe 1 decembrie 2013, în gradul de general-locotenent
cu trei stele în retragere.
În anul 1990, a fost membru fondator al filialei
Constanţa a Partidului Naţional Liberal, unde a activat
până în anul 1994.
După Revoluţia din Decembrie 1989 a activat ca
membru al ARPIA - filiala Constanţa, vicepreședinte
Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României
,,General Paul Teodorescu”.
2
Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa, Biblioteca Universităţii
„Ovidius” Constanţa, Dicţionar de personalităţi dobrogene. Volumul II. Politică,
administraţie publică, armată, justiţie, colegiul redacţional: dr. Constanţa
Călinescu, dr. Liliana Lazia, Ioan Popişteanu, Ion Faiter, Adriana Gheorghiu,
Vanghele Culicea, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2005, pp. 63-64.
3
Comandor (r) Constantin Iordache, comandor (r) Aurel Pruia, Din Aeronautica
Română. Biografii contemporane, Partea a II-a, Bucureşti, Editura Elisavaros,
2014, pp. 67-68.
4
Arhivele Militare Naţionale Române, Memoriul original al generalului-maior
Constantin Vasile Gheorghe, f. 6 verso.
5
Aeroportul a fost nevoit să funcţioneze cu program pe trei schimburi: 12/24,
iar din primăvara anului 1962 şi ca aeroport de rezervă al Bucureştiului – n.a.
6
Informaţii preluate selectiv din manuscrisul intitulat
Scurt istoric cu privire la înfiinţarea, dezvoltarea şi evoluţia Aeroportului
internaţional Mihail Kogălniceanu, aflat în arhiva familiei.
7
Certificatul nr. C 1873 din 9 decembrie 2003, eliberat de U.M. 02405 Piteşti.

98 1 (79) 2018 document

 agora

A sociaţia
Naţională
Cultul Eroilor
univ. dr. Vasile
Popa – Situaţia
politico-militară a
„Regina Maria” a României în anul
organizat în ziua 1917; colonel (r)
de 15 noiembrie prof. univ. dr. Ion
2017, la Cercul Giurcă – Pregătirea
Militar Naţional, campaniei din vara
Simpozionul cu anului 1917; prof.
tema „1917 – an de univ. dr. Dumitru
răscruce în istoria Preda – Marile
României”. bătălii din vara
Dedicat evocării anului 1917 de
operaţiunilor pe frontul român.
militare desfășurate Ecouri și consecinţe
de armata română în planul relaţiilor
în anul 1917, precum și semnificaţiei acestui an internaţionale; general-maior (r) Victor Strâmbeanu
în istoria naţională, lucrările au fost deschise de – Acţiunile aviaţiei de vânătoare în marile bătălii
generalul-maior (r) prof. univ. dr. Visarion Neagoe, din 1917, precum și prof. univ. dr. Ioan Scurtu – 2
președintele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor. decembrie 1917. Autonomia Basarabiei – primul pas
Au conferenţiat reputaţii istorici: colonel (r) prof. spre Marea Unire.
Dr. Teodora GIURGIU

ED

A cademia Oamenilor de Știinţă din România, Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman” Constanţa,
Muzeul de Istorie Naţională și Arheologie Constanţa, Administraţia Fondului Cultural Naţional și
Asociaţia „Dobrogea – Istorie și Civilizaţie” au organizat Simpozionul internaţional „Dobrogea în contextul
Primului Război Mondial”, în zilele de 26-28 octombrie 2017.
Din partea instituţiei noastre a participat dr. Teodora Giurgiu cu tema: Concepţia Marelui Stat Major
cu privire la apărarea frontierei de sud-vest a Dobrogei, material elaborat în colaborare cu dr. Luminiţa Giurgiu.
Comunicările susţinute în cadrul simpozionului au fost cuprinse în volumul „Dobrogea în
contextul Primului Război Mondial” (tipărit la Editura Top Form,
436 p.) avându-i coordonatori pe prof. univ. dr. Valentin Ciorbea,
dr. Corina Mihaela Apostoleanu și dr. Delia-Roxana Cornea. Acesta
este structurat pe patru secţiuni (I. Primul Război Mondial. Reflecţii
și analize; II. Dobrogea în contextul Primului Război Mondial;
III. Varia; IV. Documente fotografice) și este dedicat „dobrogenilor aflaţi
și chemaţi sub drapel în 1916, sutelor de eroi căzuţi pe câmpurile de
bătălie dintre Dunăre și Marea Neagră, din Muntenia și Moldova, pe
fluviu, locuitorilor care au cunoscut drama pribegiei și celor rămași la
vetrele lor, oprimaţi de regimul militar de ocupaţie instalat de Puterile
Centrale, intelectualilor patrioţi, prietenilor din străinătate ai ţării
noastre care și-au pus condeiul și talentul diplomatic pentru apărarea
dreptului imprescriptibil al României asupra Dobrogei”.
Dr. Teodora GIURGIU

document 2018 1 (79) 99

agora

L
a Timișoara,
în zilele
de 24-25
noiembrie 2017,
Muzeul Naţional al
Banatului împreună
cu Consiliul Judeţean
T imiș, Bibliotec a
Judeţeană Timiș,
Mitropolia Banatului,
Filarmonica
Banatul Timișoara
și Casa de Cultură
a Municipiului
Timișoara au organizat
Simpozionul
internaţional dedicat
zilei naţionale a
României - „99 de
ani de la Marea Unire de la 1 decembrie 1918”, ediţia a VI-a.
Din partea instituţiei noastre a participat dr. Teodora Giurgiu cu tema: Cucerirea orașului Constanţa reflectată
în memoriul căpitanului Matila Ghyka-Costiescu (octombrie 1916).

Dr. Teodora GIURGIU

ED

CONTENTS

Editorial, Colonel (r) Mircea TĂNASE, Ph.D. ♦ Romanian military Structures that were named after
some significant royal, political or military Personalities autochthonous or foreign between 1859-1947,
Colonel Gabriel-George Pătraşcu, Ph.D. ♦ From the Austrian-Hungarian Army to the Romanian Army -
Brigadier General Miron Șerb, Warrant officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru ♦ King Ferdinand I – Word
for the Union of the Romanian Nation, Neculai Moghior ♦ The First World War seen from Line two.
The Case of Captain vet Constantin Cosma, Assistant Professor Alin Spânu, Ph.D. ♦ Turtucaia – A tragic
Battle, a painful bleeding Wound, Luminiţa Giurgiu, Ph.D. ♦ A Romanian Lieutenant Eyewitness at the Agony
of the Russian Army, Lucian Drăghici ♦ Towards Great Romania: 6th Army Corps and Basarabia liberation
( January-April 1918), Prof. Cornel Mărculescu, Ph.D. ♦ Τhe Situation of the Romanian Prisoners from
Bulgaria in the Reports of the liaison Officers from Sofia (February-March 1920), Silviu-Daniel Niculae, Ph.D.
candidate ♦ The Romanian Sciences Academy and the Artillerymen (1935-1949), Brigade General (r) prof. univ.
Adrian Stroea Ph.D.; Colonel (r) Marin Ghinoiu ♦ The fulfillment Stage of the Truce Convention Stipulations
on June 30, 1945, Teodora Giurgiu, Ph.D. ♦ Romanian-Soviet collaboration Projects in aeronautical Production
in the ‘80. The Realization of the RU 19 A-300 turbojet Engine, Viorel Gheorghe, Ph.D. ♦ Lieutenant-
General Gheorghe Constantin, the first Commandant of the International Airport „Mihail Kogălniceanu” ,
Captain (N., r) Marian Moşneagu, Ph.D. ♦ Agora

100 1 (79) 2018 document