BULETINUL ARHIVELOR MILITARE ROMÂNE Anul XXIII, nr.

3(89)/2020

http://amnr.defense.ro

• Bâzu Cantacuzino – prinţul aviator

• Generalul Hauffe despre Armata Română
• Zorii Erei Reactive
ARHIVELE MILITARE NAŢIONALE ROMÂNE
SUMAR
MESAJ ANIVERSAR
Buletinul Arhivelor Militare Române
Anul XXIII, nr. 3 (89)/2020
Director fondator
Mesajul Ministrului Apărării Naţionale privind
Prof. univ. Dr. Valeriu Florin DOBRINESCU (1943-2003) aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea
Publicaţie recunoscută de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior şi inclusă în categoria „D”, cod 241 Depozitului Central de Arhivă 1

Coperta I: Constantin Bâzu

Cantacuzino (Sursa: internet)

STUDII/DOCUMENTE
Coperta IV: 1919. Delegaţia
Română la Conferinţa Păcii
de la Paris (Sursa: internet)
Depozitul Central de Arhivă – un secol de istorie (II)
Colonel inginer Marius-Marian OLTEANU
Adela-Cosmina LĂZĂRESCU
Mariana-Daniela MANALOIU 2
Editor coordonator:
Colonel Liviu CORCIU

Redactor-şef: Epidemiile cu care s-a confruntat Armata Română

Dr. Teodora GIURGIU
Tel/fax 021-318.53.85, 021-318.53.67/0367 la început de secol XX – epidemia de holeră din
sia@forter.ro
Dobrogea, din toamna anului 1916
Secretar de redacţie:
Dr. Veronica BONDAR
Dr. Leontin STOICA 28
Redactori:
Mihaela CĂLIN, Lucian DRĂGHICI, Dr. Oana Anca OTU,
colonel Dr. Gabriel-George PĂTRAŞCU, Raluca TUDOR
Armata Română în analiza generalului Arthur Hauffe
(1942)
Coperte:
Valentin MACARIE, Nicolae CIOBANU Dr. Sorin CRISTESCU
Tehnoredactare computerizată: Dr. Alin SPÂNU 32
Mădălina DANCIU

Consiliul ştiinţific:
· General-maior Corneliu POSTU Rapoartele operative ale Armatei 3 Române
Statul Major al Apărării
· Conf. univ. Dr. Florian BICHIR în primele zile ale Bătăliei de la Stalingrad –
Academia Română Marele Cot al Donului
· Prof. univ. Dr. Valentin CIORBEA
Universitatea „Ovidius” Constanţa General-maior (r) Ion CERĂCEANU 40
· Prof. univ. Dr. Marian COJOC
Universitatea „Ovidius” Constanţa
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Alesandru DUŢU
Comisia Română de Istorie Militară Colonelul Mircea Elefterescu, şeful Cabinetului militar
· Colonel Dr. Petrişor FLOREA al Mareşalului Antonescu, interogat la Moscova:
Depozitul Central de Arhivă
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Ion GIURCĂ „Dvs. sunteţi agresorul nu noi, dvs. aţi trecut Nistrul,
Universitatea „Hyperion” din Bucureşti
· Dr. Luminiţa GIURGIU aţi forţat Armata Română să se retragă (…)
Comisia Română de Istorie Militară Basarabia a fost totdeauna a noastră"
· Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU
Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe Conferenţiar universitar Dr. Florian BICHIR 56
cu Armata României „General Paul Teodorescu”
· Colonel (r) prof. univ. Dr. Alexandru OŞCA
Comisia Română de Istorie Militară Zorii Erei Reactive (Partea a V-a)
· Dr. Petre OTU
Comisia Română de Istorie Militară Locotenent-comandor aviator (r)
· Prof. univ. Dr. Dumitru PREDA
Ministerul Afacerilor Externe
Gheorghe-Ion VAIDA 64
· Prof. univ. Dr. Ioan SCURTU
Academia Oamenilor de Ştiinţă
• Dr. Alin SPÂNU Un artilerist... asul aviaţiei de vânătoare româneşti –
Centrul de Studii Euroatlantice
· Colonel (r) Dr. Mircea TĂNASE
maiorul în rezervă Constantin Bâzu Cantacuzino
Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU 69
Sumar în limba engleză:
Dr. Teodora GIURGIU

Distribuţie: Generalul de divizie Gheorghe Potopeanu –

Serviciul Difuzare al Trustului de Presă al M.Ap.N.
un titrat artilerist
Adresa redacţiei: General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA
Drumul Taberei, nr. 7H, sector 6, cod 61353,
Bucureşti. Tel./fax 021-318.53.85; 021-318.53.67/0367 Colonel (r) Marin GHINOIU 79
e-mail: sia@forter.ro
http://amnr.defense.ro Esperantistul Cezar Apreotesei – combatant în
Buletinul Arhivelor Militare Române apare trimestrial,
sub egida Arhivelor Militare Naţionale Române. Publică articole
Marina Regală
pe teme de istorie universală şi românească, precum şi documente Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU 89
provenind din Arhivele Militare Române, dar şi din alte arhive
din ţară sau străinătate.
Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine autorilor.
Manuscrisele nu se înapoiază. Reproducerea articolelor sau a Implicarea militară a României în Războiul
documentelor publicate se poate face numai cu indicarea autorului
articolului şi a titulaturii revistei. din Vietnam (martie 1967)
ISSN 1454-0924 Locotenent-colonel (r) Dr. Petre OPRIŞ 98
Tiparul este executat
la Centrul Tehnic-Editorial al Armatei
C. 365/2020 B 00139 SUMARUL ÎN LIMBA ENGLEZĂ 100
 mesaj aniversar

MESAJUL
MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE
PRIVIND ANIVERSAREA A 100 DE ANI
DE LA ÎNFIINŢAREA DEPOZITULUI CENTRAL DE ARHIVĂ

L
a 26 iulie 2020, Depozitul Central de Arhivă, continuatorul
depozitului de arhivă al Secţiei 6 - Serviciul Istoric din Marele Stat
Major, aniversează 100 de ani de la înfiinţare.
De-a lungul unui secol de existenţă, Depozitul Central de Arhivă
și-a desfășurat activitatea în cadrul unor contexte, condiţii și perioade
succesive, adesea puţin sau deloc favorabile, precum anii celui de-Al
Doilea Război Mondial și deceniile imediat următoare sau perioadele
caracterizate prin dificultăţi macroeconomice, precum Marea Criză din anii
1929-1933, ori penuria cvasi-generalizată din ultimii ani ai regimului comunist,
urmată de tribulaţiile așa-numitei tranziţii din ultimul deceniu al secolului trecut.
Graţie pasiunii, profesionalismului și spiritului de sacrificiu al generaţiilor
succesive de arhiviști militari români, numeroși specialiști în domeniul istoriei
au putut și pot pune în valoare și populariza un vast portofoliu de informaţii
preţioase, relevante pentru evoluţia de ansamblu a societăţii românești.
Revoluţia din Decembrie 1989 și integrarea ţării noastre în structurile
europene și euroatlantice au lărgit posibilităţile de afirmare ale Arhivelor Militare Naţionale Române și ale
Depozitului Central de Arhivă, pe plan naţional și internaţional, în domeniul cercetării și al popularizării
preţiosului și consistentului tezaur documentar, cu limitele inerente și rezonabile impuse de specificul instituţiei
militare, de locul și rolul Armatei în societate.
În ultimele decenii, numeroși cetăţeni și-au putut dobândi/redobândi drepturile prevăzute de lege, pe baza
documentelor gestionate și puse la dispoziţie de către Depozitul Central de Arhivă sau au reușit, pe aceeași
bază, să-și întregească sau să reconstituie imaginea despre episoade din trecutul de muncă, luptă și viaţă al
ascendenţilor lor personali.
În cei 100 de ani de existenţă, Arhivele Militare Naţionale Române și Depozitul Central de Arhivă și-au
îndeplinit misiunea cu succes, demonstrând în orice moment că sunt demni promotori ai motto-ului „Noi
suntem memoria armatei”.
Doamnelor și domnilor ofiţeri, maiștri militari,
subofiţeri, soldaţi, gradaţi profesioniști și personal civil contractual,
În puţine cuvinte, sărbătorim un veac de arhivistică militară românească, materializat în rezultate pe care
dumneavoastră, personalul de ieri și de astăzi al Depozitului Central de Arhivă, cu modestie și cu dărnicie le-aţi
închinat ţării.
Acum, mai mult ca oricând, este momentul de a ne apleca temeinic asupra memoriei organismului militar
românesc, pentru a lăsa nealterată generaţiilor viitoare imaginea eforturilor și sacrificiilor făcute pe altarul patriei
de către nenumărate generaţii de ostași.
În numele meu și al conducerii Ministerului Apărării Naţionale, vă felicit pentru deosebitele realizări obţinute
într-un secol de activitate și îmi exprim încrederea că noile generaţii de arhiviști militari vor fi la înălţimea
înaintașilor lor, neprecupeţind niciun efort pentru punerea în valoare a documentelor deţinute și că vor izbuti
să facă faţă provocărilor ridicate de prezent și viitor.

LA MULŢI ANI!
MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE
NICOLAE-IONEL CIUCĂ

document 2020 3 (89) 1

studii/documente
DEPOZITUL CENTRAL DE ARHIVĂ –
UN SECOL DE ISTORIE (II)
Colonel inginer Marius-Marian OLTEANU1
Adela-Cosmina LĂZĂRESCU2
Mariana-Daniela MANALOIU3
Î
n baza Referatului nr. 229 din 28 martie 1920,
începând cu data de 1 aprilie 1920, s-a înfiinţat
Secţia 6 Istoric, în cadrul Diviziei a II-a,
cu o registratură și două birouri – Biroul 1 istoric al
armatei române și Biroul 2 istoric al armatelor străine
și o registratură4.
1928. Referat privind organizarea și atribuțiile Serviciului Istoric
Crearea acestei noi secţii a fost argumentată de noua
misiune pe care o avea Marele Stat Major, aceea de a
întocmi o lucrare cu totul independentă de lucrările
celorlalte secţii și care necesita personal pentru clasarea
2 3 (89)
arhivelor de război, centralizarea rezumatelor istorice
care soseau de la divizii, studierea diferitelor reclamaţii
privitoare la operaţii militare, redactarea rezumatului
istoric al acestora5. În fapt, în baza Ordinului Circular
nr. 230 din 9 iulie 19206, se crea o colecţie arhivistică,
constituită din toate actele originale operative, grupate
în dosare, întocmite după anumite norme date de secţie,
ce puteau constitui izvoare de primă mână, pentru
redactarea unor lucrări de istorie și teorie militară.
Întrucât Biroului 1 din cadrul secţiei, îi revenea
misiunea de a redacta istoricul armatei române,
prin Referatul nr. 1 din 24 mai 1920, șeful acestuia,
locotenent-cololonelul Constantin Petrovicescu,
propunea ca activitatea sa fie organizată pe două paliere:
- strângerea tuturor dosarelor aparţinând Marelui
Cartier General și Comandamentului General al
Etapelor. Propunerea venea ca urmare a raportului
întocmit de arhivarul secţiei, locotenent invalid Ioan
M. Raicu, care preciza că secţia deţinea o parte din
dosarele structurilor sus-menţionate, însă neavând la
dispoziţie un inventar al întregului material arhivistic,
ci doar inventare parţiale necertificate, activitatea s-a
rezumat la opisarea dosarelor existente;
- ordonarea dosarelor funcţie de scopul utilizării să
se facă în funcţie de eșalonul care a emanat ordinul.
Fiecare dosar trebuia opisat, numerotat și certificat de
fiecare unitate creatoare7.
Secţia 6 Istoric era instalată, iniţial, în mansarda
localului Marele Stat Major, în 5 camere mici, pe
același coridor cu croitoria, frizeria, dormitorul trupei,
casieria, în condiţii insalubre, fără lumină suficientă, fară
căldură din cauza instalaţiei defectuoase a caloriferului,
cu mobilier de cancelarie improvizat. Urmare a acestei
situaţii, șeful biroului întocmește un raport în care, pentru
desfășurarea în bune condiţii a activităţii, propunea să
fie alocate 3-4 camere la etajul unde funcţiona Corpul 2
Teritorial sau secţia să se mute în localul din strada I.C.
Brătianu. În urma solicitării făcute, la 9 iulie 1920, se
aprobă ca Secţia 6 Istoric, să primească camera ocupată
de Serviciul de Informaţii8, în care să fie instalate rafturi
pentru depozitarea arhivei.
2020 document

Schiţa privind dispunerea secțiilor în localul Marelui Stat Major
Pentru a pune în aplicare prevederile Ordinului
Circular nr. 230 din 9 iulie 1920 de a aduna, la Marele
Stat Major, tot materialul necesar întocmirii istoricului
campaniei, trebuiau luate măsuri de către corpuri de
armată, divizii, brigăzi, regimente de specialităţi etc.,
privind întocmirea de dosare, în care să fie grupate toate
actele originale, operative sau în legătură cu operaţiile de
la 14 august 1916 și până la încheierea păcii, dosare care
să fie numerotate, certificate și cartonate. Fiecare dosar
urma să aibă aproximativ 300 de pagini și opis în dublu
exemplar, din care unul urma să fie înaintat separat,
iar celălalt să fie lipit pe coperta dosarului. Aceeași
procedură trebuia aplicată și în cazul arhivei unităţilor
desfiinţate, aflată asupra unor comandamente. Dosarele
astfel întocmite, trebuiau înaintate la Marele Stat Major,
Secţia Istoric până la data de 15 septembrie 1920. În
același fel, trebuiau să procedeze și unităţile subordonate
marilor comandamente, astfel ca arhiva păstrată asupra
lor să poată fi înaintată la ordin. Corpurile de trupă
aveau obligaţia să deţină o copie a registrului jurnal de
operaţii în același scop.
O altă prevedere a ordinului se referea la întocmirea
dosarelor pentru perioada 1 august 1914-15 august
1916, cu actele privind măsurile de organizare în vederea
campaniei, lucrările executate pe frontieră, care se
păstrau la mari unităţi și corpuri de trupă, același sistem
de lucru fiind valabil și pentru perioada 1918-1920.
Astfel, în contextul creșterii volumului de arhivă
necesar redactării istoricului Campaniei 1916-1918,
se înfiinţează, în baza Notei de serviciu nr. 4 din 26 iulie
1920 a Marelui Stat Major9, structura care constituie
nucleul viitorului Depozit de Arhivă al Serviciului
Istoric, depozit care, în viziunea șefului, trebuia să fie
document 2020 3 (89)
studii/documente
condus de un arhivar civil, cu pregătire de specialitate.
De aceeași părere era și subșeful Statului Major,
colonelul Nicolae Samsonovici, care recomanda, în
rezoluţia pusă pe raport, ca funcţionarul care urma să fie
numit, să prezinte garanţii solide de „cinste, scrupulozitate
și seriozitate” și, totodată să ofere garanţia stabilităţii
activităţii depozitului10.
Atribuţiile arhivarului depozitului, aflat în
organigrama Biroului 2 istoricul Campaniei 1916-
1918, erau de a organiza și conserva documentele
deţinute. Îi revenea și misiunea de a gestiona cărţile
referitoare la operaţiile militare ale armatei române,
ale armatelor străine pe teatre de operaţii în legătură cu
armata română sau în general, lucrări de istorie și teorie
militară, întrucât Referatul nr. 36 din 4 noiembrie 1920,
prin care se solicita înfiinţarea unei biblioteci proprii a
secţiei, nu a fost aprobat11.
Pentru că volumul de arhivă prevăzut a fi predat era
destul de mare, și în lipsa unui local propriu, cu Ordinul
nr. 11.299 din 9 noiembrie, Ministerul de Război a
aprobat pentru Depozitul de Arhivă, alocarea a încă
6-8 camere12.
La data de 19 noiembrie 1920, asupra secţiei se
afla un număr de 1.600 de dosare, dintre care 1.000
de dosare - Campania 1916-1918, 150 de dosare -
Campania 1913, 450 de dosare din perioada 1890-1918.
Acestea erau depozite în cele 8 dulapuri speciale pentru
păstrarea arhivei, confecţionate în 1918, dar și în lăzi
sau stivuită, motiv pentru care era imposibil de consultat
de personalul secţiei13. Prin urmare, Marele Stat Major
hotărăște alocarea sumei de 36.392,05 lei, din Fondul
de război, pentru confecţionarea a încă 7 dulapuri de
către Arsenalul Armatei14.
3
studii/documente
Întrucât, încă de la 30 august 1920, se propunea
reorganizarea Serviciului Istoric pe două subbirouri -
Arhive și Adjutantură, după modelul francez și italian15,
conform Ordinului de Zi nr. 248 din 1 decembrie 1921,
Secţia 6 Istoric, condusă de un colonel, dobândește
următoarea organizare:
- Biroul I condus de un locotenent-colonel, șef de
birou, având în subordine un maior și un căpitan, cu
atribuţii de redactare a istoricului perioadei neutralităţii
și campania 1916 până la 1 ianuarie 1917;
- Biroul II avea drept sarcină redactarea istoricului
Campaniei ianuarie 1917-1 aprilie 1921, fiind condus de
un locotenent-colonel, șef de Birou, având în subordine
doi maiori;
- Biroului III i se atribuise redactarea istoricului
campaniilor vechi și gestionarea arhivei, fiind condus
de un maior, șef de birou, având în subordine trei
locotenenţi;
- Registratura secţiei era condusă de un funcţionar
civil, subșef de birou, ajutat de un subofiţer de
administraţie16.
Pentru adunarea arhivelor de război, în completare
la Ordinul nr. 230 din 20 iulie 1920, a fost emis Ordinul
Circular nr. 248 din 15 august 1921, cu instrucţiuni în
anexă17 prin care, pentru perioada 1 august 1914-15
august 1916, unităţile subordonate Marelui Stat Major
trebuiau să înainteze copia registrului istoric și dosarele
referitoare la corespondenţă operativă.
Pentru perioada 15 august 1916-1 iulie 1918,
unităţile subordonate Marelui Cartier General trebuiau
să înainteze copii ale jurnalelor de operaţii și dosare-
anexă cu copii ale ordinelor de operaţii, cu schiţe și
crochiuri, acte originale operative sau în legătură cu
operaţiunile militare18, precum și arhiva operativă a
Grupurilor „Cerna” și „Detașamentul Dunărea”.
Pentru perioada 1 iulie 1918-1 aprilie 1921, se
ordona unităţilor să înainteze o copie după jurnalele de
operaţii. Pentru a exista un mod uniform de constituire
a dosarelor, astfel încât să fie consultate cu ușurinţă și să
nu se deterioreze, se solicita ca tehnoredactarea copiilor
jurnalelor de operaţii și registrelor istorice să fie făcută
pe o hârtie de bună calitate, să fie cartonate, legate,
numerotate și certificate. Unităţile care aveau neclarităţi,
puteau delega persoane care să primească instrucţiuni
de la Serviciul Istoric. Înainte de a fi predată, arhiva era
verificată de șeful de stat-major de la eșalonul superior19.
Potrivit Instrucţiunilor relative la modul de întocmire
al dosarelor, anexate la ordin, erau prevăzute 5 categorii,
în baza cărora documentele să fie încadrate și grupate
cronologic. Pentru a evita ca unele dosare să fie mai
voluminoase, trebuia să se ţină cont ca un dosar să
nu conţină mai mult de 300-400 de pagini. Dosarele
4 3 (89)
trebuiau opisate pentru a fi consultate ușor. La rubrica
din inventar „Cuprinsul în rezumat”, se treceau toate
documentele esenţiale, astfel ca din citirea inventarelor
să reiasă în rezumat istoricul faptelor, măsurile luate sau
ce trebuiau luate, ce se urmărea printr-un ordin etc.20.
Comandamentele, corpurile și serviciile trebuiau să
înainteze copii de pe jurnalele de operaţii, nu extrase,
cum se ceruse iniţial în 192021.
Dosarele urmau să fie de mărimea unei jumătăţi
de coală, numerotate, parafate, bine cusute pe muchie
(nu șnuruite), legate în așa fel ca să nu se rupă. Opisele
trebuiau scrise citeţ, în dublu exemplar, pe hârtie de
calitate bună. Un exemplar se atașa la începutul fiecărui
dosar, iar al doilea exemplar se înainta separat.
Dosarele trebuiau etichetate atât pe copertă, cât și
pe muchie. Etichetele trebuiau să cuprindă următoarele
elemente: unitatea creatoare, numărul dosarului, data/
datele extreme și cuprinsul în rezumat22.
În acestă conjunctură, se semnala faptul că Marele
Cartier General nu avea întocmit jurnalul de operaţii, iar
o parte din unităţi își completaseră jurnalele de operaţii
la mult timp după demobilizare, astfel încât informaţiile
consemnate în acestea nu puteau fi valorificate la
redactarea istoricului, drept pentru care, arhiva operativă
constituia sursa principală de informare23.
Având în vedere că arhiva operativă reprezenta
din punct de vedere cantitativ procentul cel mai mare,
operaţiunea de pregătire a ei a necesitat timp îndelungat,
mijloace materiale și forţă de muncă, multe unităţi
nereușind din această cauză să îndeplinească la timp
ordinul primit. Această situaţie a determinat emiterea
Ordinului Circular nr. 470 din 10 noiembrie 1921, prin
care Marele Stat Major observa unităţile vinovate de
întârziere și accentua necesitatea executării în regim de
urgenţă a acestei operaţiuni24.
La 10 aprilie 1922, Secţia 6 Istoric este reorganizată,
devine Secţia 8 Istoric și intră în subordonarea
Diviziunii a III-a25, conform Ordinului de Zi nr. 10, cu
aceeași organizare26.
Conturându-și treptat activitatea, Serviciul Istoric
solicita Ministerului Afacerilor Străine să încerce
identificarea informaţiilor privitoare la arhivele
unităţilor armatei române ridicate de trupele de
ocupaţie, chestiune rămasă nerezolvată pe parcursul
anului. Anterior, Serviciul Istoric ordonase corpurilor
și serviciilor să raporteze lista completă și detaliată a
arhivelor de război capturate de inamic, împrejurările
în care au fost capturate, unitatea care le-a capturat, în
măsura în care sunt deţinute aceste informaţii27.
În conformitate cu art. 33 din Regulamentul Legii
asupra organizării și funcţionării Ministerului de Război,
direcţiile păstrau asupra lor dosarele create timp de 10 ani.
2020 document

Însă acest lucru devine imposibil pe măsura trecerii
timpului, lucru constatat de altfel și în ședinţa din 7
octombrie 1922, la care au participat directorii și șefii
de serviciu, sub președinţia șefului Marelui Stat Major,
în care se constata „[…] ca o consecinţă a războiului s-au
aglomerat lucrările și deci numărul dosarelor este enorm și
păstrarea lor la direcţiuni sau servicii, pe lângă că cer locale
spaţioase […] îngreunează și lucrul”28.
Ca o consecinţă a acestor stări de fapt, la 1 aprilie
1923 se înfiinţează Arhiva Generală a Ministerului de
Război, pe lângă Depozitul de Unelte și Materiale, în
Fortul Mogoșoaia, potrivit Deciziei Ministeriale nr. 15
din 16 ianuarie 192329.
La Arhiva Generală a ministerului erau predate,
conform art. 1 din decizia menţionată, dosarele mai
vechi de 3 ani ale direcţiilor și serviciilor Ministerului de
Război, Secretariatul General având atribuţii în privinţa
păstrării și manipulării acestei arhive, prin intermediul
direcţiilor și serviciilor ministerului, arhivarul general
și prin șeful Depozitului de Unelte și Materiale de la
Mogoșoaia, care era și șeful Depozitului Arhivelor (art. 2).
În fiecare an, în cursul lunii mai, direcţiile și serviciile
ministerului trebuiau să predea arhiva constituită din
dosare cu o vechime de cel puţin 3 ani, care cuprindeau
chestiuni terminate și de care direcţiile și serviciile, nu
mai aveau nevoie în lucrările lor zilnice, însoţită de
inventar, întocmit în 3 exemplare, semnat de registratori
și verificat de directori sau șefii de serviciu (art. 3).
În situaţia în care asupra direcţiilor și serviciilor
existau dosare cu o vechime mai mare de 3 ani, dar
care conţineau chestiuni nefinalizate, cu aprobarea
Secretariatului General acestea se păstrau mai departe
la registratură, urmând să fie predate la finalizarea
problemelor pentru care fuseseră reţinute.
Marele Stat Major nu își preda arhiva istorică,
această excepţie de la regulă făcându-se în baza aprobării
dată de Secretariatul General. Totodată se predau și
„Monitoarele Oficiale” și „Monitoarele Oastei. Partea
oficială”, mai vechi de trei ani, păstrându-se la direcţii
și servicii numai Partea regulamentară. Cu aprobarea
Secretariatului General, se putea preda și arhiva mai
nouă de 3 ani, care nu mai era utilă în rezolvarea
sarcinilor de serviciu.
Dosarele care se predau la Arhiva Generală trebuiau
numerotate, certificate, copertate și cu înscrisuri lizibile
referitoare la direcţia sau serviciul care au creat dosarul,
numărul de dosar corespunzător opisului și conţinutul
în rezumat (art. 4).
În principiu, orice dosar care nu îndeplinea aceste
condiţii putea fi returnat pentru remedierea deficienţelor
constatate, iar registratorul direcţiei sau serviciului era
considerat personal răspunzător, eludarea constatărilor
document 2020 3 (89)
studii/documente
constituind neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, lucru
ce trebuia consemnat în memoriul personal.
Atribuţiile arhivarului general erau de primire
a dosarelor, de semnare a celor 3 exemplare ale
inventarelor, din care era obligat să păstreze un exemplar.
Magaziile anume destinate și amenajate pentru
păstrarea timp de 30 de ani a dosarelor primite,
constituiau Depozitul Arhivelor. După trecerea acestui
interval de timp, arhiva era predată la Arhiva Generală a
Statului (art.5). Șeful Depozitului de Unelte și Materiale
de la Mogoșoaia era și șeful Depozitului Arhivelor
Ministerului de Război, care avea sarcina de a pregăti
localul pentru păstrarea arhivelor, de a asigura paza și
conservarea lor și de a avea în subordine personalul
arhivei care intra în compunerea organică a Depozitului
de Unelte și Materiale.
Dosarele trebuiau depozitate pe rafturi, aranjate pe
direcţii sau servicii, în ordinea vechimii, după registrul
opis ţinut de arhivarul general și constituit după
inventarele de primire în depozit. Pentru o manipulare
facilă, pe raftul sau dulapul unde se păstrau dosarele, era
necesar să fie afișată o copie a inventarului, actualizat
permanent.
Păstrarea în bune condiţii și în ordine a dosarelor,
precum și manipularea lor cu grijă, constituia sarcina
de seviciu a arhivarului general, care purta întreaga
răspundere morală și materială. Orice nereguli
apărute în serviciul Arhivei Generale se aduceau la
cunoștinţa Secretariatului General de către arhivarul
general. Eliberarea dosarelor din arhivă, pentru nevoile
direcţiilor sau serviciilor cărora aparţineau, se făcea
în baza aprobării scrise a Secretariatului General și
se restituiau depozitului cel mai târziu după 8 zile,
verificându-se integritatea acestora (art. 6).
Tot cu aprobarea scrisă a Secretariatului General,
delegaţii direcţiilor și serviciilor puteau consulta dosarele
în arhivă și obţine copii ale documentelor.
Arhivarul general și un subofiţer de administraţie,
numiţi de Serviciul Personal, figurau în organigrama
Depozitului de Unelte și Materiale de la Mogoșoaia
de unde urmau să-și primească toate drepturile (art. 7).
Pentru controlul Arhivei Generale, Secretariatul
General, direcţiile și serviciile urmau să-și păstreze
inventarele, alături de borderouri și de întreaga
corespondenţă privind predarea. (art. 8). Predarea
arhivelor, urma să se facă în intervalul 1-15 mai 192330.
Ca urmare a intrării în vigoare a Deciziei Ministeriale
nr. 15/1923 a fost emis Ordinul Circular nr. 6349
din 3 martie 1923, prin care s-au stabilit reguli și
responsabilităţi privind intervalul de timp în care urma
să se desfășoare predarea arhivei, măsurile care trebuiau
luate pe linie logistică pentru asigurarea spaţiului de
5
studii/documente
depozitare și a furniturilor de birou. Direcţiile și serviciile
Ministerului de Război aveau obligaţia să constituie la
timp dosarele ce urmau să fie predate – în intervalul
1-15 mai - la Depozitul de Arhivă al ministerului. În
același timp, șeful Depozitului de Unelte și Materiale de
la Mogoșoaia, urma să prezinte împreună cu directorul
Direcţiei 12 Domenii, un raport la Secretariatul
General, referitor la măsurile luate pentru amenajarea
spaţiilor în vederea primirii și depozitării arhivei. Data
stabilită pentru prezentarea raportului era ziua de 7
martie 1923, ora 11.00. O altă măsură ordonată, viza
ca direcţiile și serviciile din minister să se ocupe de
procurarea coperţilor și inventarelor, după modelele
trimise de Direcţia 12 Domenii. Direcţiei 7 Intendenţă
îi revenea sarcina de a lua măsuri în vederea asigurării
furniturilor necesare constituirii dosarelor și procurării
materialelor și registrelor, iar Serviciului Personal să
numească, cu data de 1 aprilie 1923, arhivarul general
al ministerului, precum și subofiţerul de administraţie
care urma să fie ajutor al acestuia31.
Astfel, cu începere de la data de 1 aprilie 1923, în
funcţia de șef al Depozitului de Arhivă al Ministerului de
Război a fost numit locotenentul Nicolae Tomescu, iar
în funcţia de arhivar, copistul cls. II Ștefan Micșunescu,
având drept ajutor pe subofiţerul de administraţie Florea
Popescu32.
Depozitul de Unelte și Materiale funcţiona în Fortul
Mogoșoaia, însă, încă de la instalarea Arhivei Generale
în această cazarmă, au existat probleme în ceea ce
privește păstrarea și conservarea acesteia în condiţii
optime, din cauza umidităţii prea mari.
Direcţia 12 Domenii raporta că problema arhivei se
putea rezolva prin mutarea acesteia în pavilionul de pe
platoul dinaintea intrării în Fort, ocupat până la 1 iunie
de recruţii depozitului, care îl eliberau prin plecarea
la corpuri33. Această soluţie a fost adoptată, fiind
considerată cea mai practică, dar și cea mai economică,
întrucât rafturile urmau să fie făcute la dimensiunile
spaţiului de depozitare „în baraca unde se va depozita
pentru totdeauna arhiva Ministerului de Război”34.
Astfel, în baza Ordinului nr. 1642 din 8 iunie 1923,
arhiva trebuia mutată împreună cu rafturile existente, în
pavilionul recruţilor, ordin adus la cunoștinţă și Direcţiei
4 Geniu. Activitatea în vederea organizării depozitului
a fost atent monitorizată, în acest sens fiind desemnat
maiorul Victor Pomponiu. Acesta raporta, la 21 iunie
1923, Secretariatului General, că pavilionul de zid –
vechiul dormitor al recruţilor Depozitului de Unelte
Mogoșoaia - este gata și a început să fie amenajat pentru
aranjarea arhivei. Într-o primă etapă, arhiva era așezată
pe scânduri „în câte un colţ al pavilionului riscând să fie
deranjată”35, de aceea s-a trecut la montarea rafturilor
6 3 (89)
pentru depozitare, însă lucrătorii fiind prea puţini -
3 copii trupă - , activitea era mult întârziată. Cei 3 copii
de trupă nu puteau face faţă volumului mare de muncă,
motiv pentru care i s-a solicitat Direcţiei 12 Domenii
să mărească efectivele. Se recomanda ca arhiva să fie
predată, pe măsura realizării rafturilor, astfel încât să
fie evitată o manipulare repetată a acesteia.
Dată fiind situaţia prezentată, se propunea devansarea
termenului de predare a arhivei până la data de 1 iulie 1923.
Modul cum a fost depozitată arhiva în pavilionul
recruţilor, localizat în curtea de pe platoul din faţa
intrării în Fort36, a făcut obiectul inspecţiei șefului de
birou principal cls. I, Ion Negoescu din Secretariatul
General, care a întocmit Memoriul nr. 21 806 din
3 septembrie 1923, în care se constata că spaţiul alocat
era suficient de încăpător, îndeplinind condiţiile de
depozitare și conservare, și pe măsură ce arhiva urma să
fie predată, putea fi pusă la dispoziţie și a doua magazie,
amenajată.
Deși se constata, cu toată obiectivitatea, că rafturile
erau confecţionate din lemn de esenţă moale, nefiind
destul de rezistent faţă de greutatea care o suporta și
nici destul de bine finisat, „lăsând impresia a fi o magazie
destinată pentru alt scop, iar nu destinată unei arhive
care să păstreze acte de valoare și de mare importanţă”,
solicitarea achiziţionării unor rafturi proprii destinate
depozitării arhivei, genera costuri pe care bugetul nu le
putea acoperi, de aceea, se opina că pot rămâne acestea
până se vor face altele, „căci este prea posibil ca această
baracă să fie primejduită să i se dea altă destinaţie mai
târziu în interesul general al oștirii și arhiva să fie mutată
în altă parte”37.
Un alt aspect semnalat, se referea la faptul că dosarele
și registrele fuseseră aranjate pe raft în ordine, fără a se
ţine cont că, pentru o manipulare mai facilă, acestea
trebuiau organizate pe direcţii și servicii, depozitarea
făcându-se pe măsură ce s-au primit de la delegaţi,
intercalându-se fondurile. Același lucru s-a constatat și
pentru „Monitoarele Oficiale” și „Monitoarele Oastei.
Partea Oficială”. De aceea, pentru a remedia această
deficienţă, se propunea ca arhiva să fie depozitată
pe direcţii, de la 1 la 12, conform ordinii de bătaie a
ministerului, de la un capăt al magaziei, până la celălalt,
apoi secţiile din Marele Stat Major, respectându-se
aceleași criterii și ierarhia ordinii de bătaie. Dosarele
trebuiau așezate pe raft cu cotorul pe exterior, pe care
să fie aplicate etichete având consemnate numărul,
volumul și anul. De asemenea, dosarele trebuiau așezate
în ordinea numerelor, la fel și registrele de intrare-ieșire,
condicile de expediţie etc. Se recomanda ca deasupra
raftului să fie aplicate etichete mari, pe care să fie notat
cu scris citeţ direcţia sau serviciul căruia îi aparţineau.
2020 document
 studii/documente

În cazul „Monitoarelor Oficiale”, „Monitoarelor Oastei” 2 noiembrie 1923, fiind desemnat în acest sens, colonelul
(„Partea Oficială” și „Partea Regulamentară”), se indica Banu Florescu, care, în raportul întocmit, constata că
alcătuirea unor colecţii întregi, pe ani, care să fie așezate depozitul era condus de un șef, un funcţionar civil, un
separat în raft, cu etichete în care să se arate anul pentru subofiţer de administraţie și un soldat de la Batalionul
care s-a format colecţia. Aceeași normă se aplica și trupei Ministerului de Război, iar paza arhivei, un singur
pentru cele care constituiau surplus38. post, era asigurată de către soldaţii Depozitul de Unelte
Ca recomandare, se solicita șefului depozitului să ia și Materiale Geniu, numai pe timpul nopţii40.
măsurile necesare pentru achiziţionarea unor lanterne, Pentru prima dată este adusă în discuţie chestiunea
astfel încât în timpul iernii, când lumina naturală era existenţei ca serviciu de sine stătător, care să fie
insuficientă, să poată fi asigurată deservirea și pompe de condus de un șef, funcţionar civil, având în subordine
apă cu care să se intervină în caz de incendiu. un subofiţer de administraţie ca ajutor, un reangajat
Ultimele poliţe ale rafturilor trebuiau să fie asigurate combatant, comandant al trupei, doi secretari și oamenii
și securizate, pentru a nu se rupe din cauza greutăţii necesari pentru gardă (un singur post). Acest lucru era
dosarelor sau registrelor. Până la terminarea depozitării susţinut și în corespondenţa purtată de Ministerul de
și așezării arhivei, era necesară detașarea a patru grade Război - Secretariatul General cu Secţia 1 Organizare-
inferioare pe lângă personalul existent, posibil chiar din mobilizare din Marele Stat Major, în care se solicita să se
cel care încadra Depozitul de Unelte și Materiale Geniu. analizeze oportunitatea numirii unui personal propriu,
Pentru asigurarea atribuţiilor și urgentării lucrărilor, arhiva fiind un serviciu cu existenţă permanentă41.
se considera oportun ca atât arhivarul general, cât și
subofiţerul de administraţie fiind de aceeași clasă, să aibă
sarcini separate de lucru, formându-se două secţii: prima
având în atribuţie direcţiile și cea de-a doua serviciile,
astfel punându-se punct și neînţelegerilor existente între
cei doi asupra sarcinilor specifice.
Era necesară constituirea unor registre de intrare și
ieșire astfel încât orice informaţie ce se solicita din arhivă,
să poată fi controlată. Corespondenţa trebuia semnată de
șeful depozitului, dar răspunderea pentru informaţiile
furnizate și asigurarea securităţii fizice a dosarelor
scoase din arhivă, revenea atât arhivarului general, cât
și plutonierului de arhivă. Totodată personalul arhivei
urma să fie însărcinat numai cu atribuţiunile și lucrările
Arhivei Generale a Ministerului de Război pentru care
fuseseră numiţi și nu întrebuinţaţi la alte lucrări.
Propunerile de mai sus au fost concretizate prin
elaborarea Ordinului Circular nr. 4037 din 7 septembrie 1923.
Ca urmare a numărului tot mai mare de solicitări privind
eliberarea unor copii și identificarea unor informaţii ce se
găseau în dosare, Secretariatul General emite la data de
8 septembrie 1923, Ordinul Circular nr. 4066, care reglementa
modalitatea de obţinere a acestora. Astfel, se hotărăște ca
fiecare structură care și-a predat arhiva și are nevoie de
informaţii sau copii, să-și desemneze personal care să-și
facă propria cercetare, numai în prezenţa șefului arhivei
și a unui delegat al respectivei structuri. Astfel, întreaga
responsabilitate pentru exactitatea și corectitudinea datelor
extrase, precum și a copiilor eliberate, revenea creatorilor Model de inventar pentru Marele Stat Major – Registratura Generală
de arhivă39.
Pentru verificarea implementării prevederilor Arhiva unităţilor se preda de către un delegat al
Ordinului Circular nr. 4037, Secretariatul General dispune acestora, însoţită de inventar în trei exemplare, care, după
efectuarea unui nou control pe linie arhivistică, în data de certificare, avea următoarea destinaţie: unul rămânea la

document 2020 3 (89) 7

studii/documente
depozit, unul la creator și unul mergea la Secretariatul
General42. Asupra unităţilor, putea fi păstrată arhivă
pentru rezolvarea problemelor curente, numai cu
aprobarea eșalonului superior43.
În principiu, toate direcţiile și serviciile din minister
predaseră arhiva mai veche de 3 ani, mai puţin Direcţiile
8, 9, 10 și 11, Serviciul Lichidărilor și Secţia Statistică,
iar Direcţia 4 Geniu și Serviciul Contabilităţii
depozitaseră provizoriu arhiva la Mogoșoaia, într-o
magazie până la predare44.
Depozitarea arhivei pe criteriul stabilit, de ierarhizare
în funcţie de ordinea de bătaie, era în principiu
respectată, păstrându-se spaţiul necesar depozitării
arhivei structurilor care nu predaseră până la acea
dată, semnalând faptul că spaţiul aproximat putea fi
insuficient sau dimpotrivă, prea mare. Singura deficienţă
constatată, dar neobservată în scris ca atare, a fost aceea
a neconstituirii „Monitoarelor Oastei” și „Monitoarelor
Oficiale” în colecţie, ci ca dosare predate de diferitele
structuri, împreună cu arhiva proprie45.
Se constată că recomandarea făcută cu ocazia
controlului anterior de achiziţionare a lămpilor fusese
implementată, însă pentru a nu se declanșa accidental
un incendiu, se recomanda să se evite pe cât posibil,
intrarea în arhivă în afara orelor de iluminat natural.
În eventualitatea unui incendiu, Direcţia 12 Domenii
reparase și destinase arhivei o pompă de mână și
alocase un fond pentru cumpărarea a două furtunuri.
La capătul magaziei cu arhivă existau două rezervoare
din fier de la vagonetele Decauville, cu apă. Pentru
combaterea rozătoarelor se alocase un fond special
pentru cumpărarea a patru curse.
Se reitera propunerea de întocmire a unei tabele de
efectiv propriu pentru Arhivele Ministerului de Război.
Resimţindu-se lipsa spaţiului de depozitare, se
propunea ca arhiva mai veche de 30 de ani să fie predată
la Arhivele Statului, conform Deciziei Ministeriale nr.
15/1923, iar în ceea ce privește „Monitoare Oficiale”
și „Monitoarele Oastei” să fie constituite trei colecţii,
restul exemplarelor să fie predate la Pirotehnia Armatei,
pentru a fi folosite ca hârtie la împachetarea cartușelor,
astfel creându-se spaţiu suficient46.
La data de 11 noiembrie 1923, cu Adresa nr. 5698,
Secretariatul General solicita Direcţiei Arhivelor
Statului să trimită un delegat care, împreună cu persoana
nominalizată de Ministerul de Război, să formeze o
comisie pentru trierea actelor mai vechi de 30 de ani,
în vederea predării la Arhivele Statului47.
Pe de altă parte, înţelegându-se importanţa operării
documentelor într-un mod unitar și riguros, la rândul
său, Statul Major General, a ordonat generalului
Grigore Sârbu, să efectueze un control asupra
8 3 (89)
activităţii pe linie arhivistică, la toate secţiile Marelui
Stat Major. Controlul a vizat modul de organizare
a secţiilor și birourilor, funcţionarea Registraturii
Generale și registraturii secţiilor, primirea și distribuirea
corespondenţei, clasarea hârtiilor în dosare. Actul de
control s-a concretizat printr-un amplu raport, prezentat
Comitetului Consultativ de Stat Major, la data de
26 mai 1923, hotărându-se că, Marele Stat Major fiind
o structură unică, procedeele de lucru privind primirea
și distribuirea corespondenţei, executarea lucrărilor,
clasarea documentelor în dosare, păstrarea dosarelor, să
fie aceleași în toate secţiile, cu posibilitatea unui control
permanent și imediat asupra circulaţiei corespondenţei48.
Astfel prin Ordinul de Zi nr. 34 din 31 mai 1923,
șeful Marelui Stat Major, în baza referatului întocmit
de președintele Comitetului Consultativ, hotăra ca toate
dosarele create de această structură, să fie numerotate
de la 1 la 360, astfel: Secţia Adjutantură de la 1-40,
Secţia I de la 41-70, Secţia II de la 71-120, Secţia III
de la 121-160, Secţia IV de la 161-220, Secţia V de
la 221- 270, Secţia VI de la 271-310, Secţia VII de la
311-340, Secţia VIII de la 341-360.
Totodată, dosarele să fie grupate în livrete, cu literă
și număr, ofiţerii stagiari să rămână la secţia unde erau
repartizaţi, înlocuind astfel deficitul de personal. Deși
această măsură era în avantajul serviciului respectiv,
nu era și în avantajul ofiţerilor care nu mai aveau
posibilitatea să-și consolideze cunoștinţele49.
În același act de control, în privinţa Secţiei Istoric,
generalul Sârbu, nota: „Aceste birouri sunt înfiinţate cu titlu
de experienţă, în vederea fixării numărului și atribuţiilor lor.
Actualmente necesarul Secţiei, încă 4 ofiţeri”50.
Deși din consemnarea de mai sus rezultă că,
iniţial, secţiei i s-a rezervat un caracter experimental,
personalul acesteia și-a luat rolul în serios, din dările de
seamă asupra activităţii secţiei pe anul 1923, rezultând
preocuparea și insistenţa suplimentării cu personal,
acceptându-se și soluţia detașării a 4-5 ofiţeri, care să
opiseze și să ordoneze arhivele de război, precum și a
unui subofiţer, care să fie ajutor de arhivar51.
În depozitul subordonat secţiei se estimau a fi
aproximativ 3.000 de dosare din timpul campaniei,
create de Armate și Marele Cartier General, ce erau
ordonate parţial și neopisate, motiv pentru care,
identificarea unui anumit document, necesita cercetarea
a sute de dosare52. Totodată se solicita ca secţiei să-i fie
alocate dulapuri și rafturi pentru păstrarea arhivei din
sala de arhivă, dar și din birouri. O parte din arhivă, era
încă depozitată în lăzi, ceea ce îngreuna considerabil
cercetarea ei53.
Acceptarea de către factorii decizionali a acestor
realităţi semnalate și considerate ca oportune de
2020 document

remediat, sunt concretizate în ordinele date de subșeful
de Stat Major, generalul Gorski, care propunea să fie
imediat mutat la secţie un subofiţer de administraţie,
să se dubleze numărul ofiţerilor, să fie detașaţi 3-4
ofiţeri de la Garnizoana București, care să se ocupe cu
opisarea și ordonarea arhivei operative a Marelui Cartier
General și Armatelor, din timpul campaniei. Totodată,
argumenta necesitatea construirii unui local propriu
pentru păstrarea în bune condiţii a arhivei, cărţilor,
precum și a hărţilor pentru mobilizare54.
Drept urmare, la 3 august 1923, ministrul de război
supunea spre analiză și aprobare, următorul Referat:
„Arhiva de război care cuprinde toate documentele și
actele originale ale războiului pentru întregirea neamului
(1916-1918), a căror valoare istorică este fără preţ pentru
noi, este păstrată actualmente în condiţii care lasă foarte
mult de dorit din punct de vedere al unei bune conservări și
siguranţei contra incendiului. O parte din această arhivă se
află la Secţia 8 Istoric, la etajul al treilea din localul Marelui
Stat Major, iar altă parte în subsolul clădirii, din lipsă de
spaţiu îndestulător; o parte din această arhivă se află încă
în lăzi sau așezată în stive, așa că nu se pot găsi și consulta
cu ușurinţă actele de care am avea nevoie în diferite ocazii.
Biblioteca Marelui Stat Major, care conţine toate uvrajele
și regulamentele moderne, nu se află în același local cu Marele
Stat Major, ci a rămas în localul Școlii Superioare de Război.
Uvrajele nu pot fi consultate de ofiţerii Marelui Stat Major
când au nevoie, decât deplasându-se din strada Știrbei Vodă
în strada I.C.Brătianu; localul Școlii Superioare de Război
este neîncăpător chiar și pentru nevoile școlii, din această
cauză, biblioteca este instalată în niște camere improprii și
neîncăpătoare pentru nevoile unei biblioteci.
Hărţile de război ale armatei noastre, rămase din
timpul războiului și cele capturate de la armatele inamice
(austro-ungară, germană și rusă) sunt depozitate la Moara
Ciurel, într-o clădire neterminată, în condiţiuni foarte
rele de conservare și siguranţă contra incendiului; în unele
părţi ale acestei magazii improvizate, plouă, iar pământul
din interior se transformă în noroi și praf, depunându-se
pe hărţi; depărtarea prea mare de Marele Stat Major
și Serviciul Geografic (4 km), împiedică un bun control
continuu, pentru supravegherea unei bune conservări,
distribuţii și o pază sigură.
Hărţile, ca instrument de război, au aceeași importanţă
ca și armele și muniţiile, și deci, trebuie să li se dea, din punct
de vedere al conservării și îngrijirii, aceeași importanţă și
grijă. Un stoc de hărţi de război nu se poate reface decât cu
mari cheltuieli și într-un timp lung.
Pentru remedierea tuturor neajunsurilor semnalate
Marele Stat Major roagă Consiliul de Miniștri a
autoriza Ministerul de Război să cheltuiască suma de
document 2020 3 (89)
studii/documente
5.500.000 lei, costul unei magazii care ar cuprinde arhiva
de război, biblioteca și hărţile de război și care s-ar construi
în curtea Marelui Stat Major, după planurile întocmite de
Direcţia 12 Domenii Militare.
Suma necesară va fi împărţită astfel:
- 2.500.000 lei din bugetul Ministerului de Război,
în curs, sumă afectată la art. 25;
- 3.000.000 lei se vor prevede în bugetul Ministerului
de Război pentru anul 1924.
Lucrarea ar începe imediat, după aprobarea alăturatului
Jurnal al Consiliul de Miniștri și îndeplinirea tuturor
formelor pentru licitaţie, terminarea clădirii va avea loc
în anul viitor”55.
Prin Jurnalul Consiliului de Miniștri s-a alocat suma
solicitată, considerându-se această nevoie de primă
necesitate56.
În decembrie 1923, luându-se în discuţie în
Comitetul Consultativ de Stat Major, organizarea
Marelui Stat Major pe timp de pace, s-a hotărât ca,
Biroul arhivelor de campanie, să treacă de la Secţia
Adjutantură, în subordinea Secţiei 8 Istoric, fiindcă
atribuţiile acestui birou, se apropiau mai mult de cele
ale Secţiei 8 Istoric57.
În concordanţă cu noua organizare, Secţia 8 Istoric
elaborează Ordinul Circular nr. 276 din 13 februarie 1924,
prin care solicită, până la data de 1 martie 1924, un
inventar al arhivelor inspectoratelor tehnice, direcţiilor
superioare sau direcţiilor din perioada 1912-1920,
care conţineau documente necesare pentru elaborarea
istoricului campaniilor din 1913 și din 1916-192058.
Cu ajutorul celor 10 ofiţeri detașaţi din Garnizoana
București59, secţia a reușit să ordoneze arhiva Marelui
Cartier General, Armatelor și Comandamentelor
desfiinţate, aproximativ 2.000 de dosare, a continuat
adunarea și ordonarea arhivelor de război, a început
trierea și opisarea arhivelor Comandamentului Trupelor
din Transilvania pentru a putea fi studiată Campania
din Ungaria.
Totodată, constatându-se că la unele unităţi și
comandamente se mai găsea încă arhiva de campanie,
cu conţinut de interes pentru istoricul războiului,
amestecată prin diferite dosare, s-a ordonat în baza
Ordinului Circular nr. 972 din 18 iunie 1924, Corpurilor
1-7 Armată, Corpului Vânătorilor de Munte, Diviziilor
1 și 2 Cavalerie, Inspectoratului Tehnic al Aeronauticii,
Diviziei de Dunăre, Diviziei de Mare, Corpului
Jandarmilor, Corpului Grănicerilor, Brigăzii de Căi
Ferate, Brigăzii de Specialităţi și Inspectoratului Tehnic
al Armamentului (Arsenalul, Pulberărie, Pirotehnie)
să înainteze arhiva de campanie a lor și a unităţilor
subordonate (unde era cazul)60.
9
studii/documente
Pe parcursul primirii arhivei creată de Biroul
arhivelor de campanie de la Secţia Adjutantură și de
unităţile desfiinţate însumând 6.814 dosare, în procesul
de inventariere și ordonare a acestora s-a remarcat
modul defectuos de înscriere pe copertă a conţinutului
pe scurt al dosarelor, care nu reflecta realitatea din
interiorul acestora pentru un număr de 1.640. Din
operaţiunea de triere, 1.474 dosare au fost predate
Serviciului Lichidărilor de Război, întrucât conţineau
documente referitoare la chestiuni bănești și de justiţie
militară, un număr de 524 dosare, au fost păstrate la
Secţia 8 Istoric, întrucât conţineau documente necesare
redactării istoricului, iar 159 registre de administraţie, au
fost păstrate de asemenea de către secţie, pentru a putea
răspunde diverselor solicitări adresate de Corpurile de
Armată și Cercurile de Recrutare, relativ la situaţia
militară a gradelor inferioare. Restul de 4.657 dosare,
au fost predate Depozitului General de Arhivă61.
Pentru a înlătura deficienţele generate de lipsa
rigorii în constituirea dosarelor de arhivă, Secţia 8
Istoric, elaborează Instrucţiuni referitoare la constituirea
dosarelor. Astfel, documentele, urmau să fie ordonate pe
probleme, strict cronologic și obligatoriu inventariate.
Conţinutul în rezumat trebuia să cuprindă toate
elementele esenţiale, astfel că citind inventarul să poată
fi identificată informaţia căutată. Se ordona ca dosarele
să fie de mărimea unei jumătăţi de coală, numerotate,
certificate, bine cusute pe muchie, nu șnuruite și legate
astfel încât să poată fi ușor citite și să nu se rupă. Opisele
trebuiau constituite în dublu exemplar, scrise lizibil, pe
hârtie de bună calitate. Dosarele trebuiau etichetate, atât
pe copertă cât și pe muchie, având consemnat numărul
de dosar, data la care se referă, și conţinutul în rezumat 62.
Aceleași principii referitoare la constituirea pe
criterii unitare se aplicau și la arhiva Ministerului de
Război, prin Ordinul Circular nr. 3743 din 8 mai 1924
Model de opis al dosarului
10
al Secretariatul General fiind reiterate dispoziţiile
referitoare la predarea arhivelor, făcându-se precizarea
că „în anul în curs, această activitate se va face în cursul
lunii mai, în anii următori urmând a avea loc în cursul
lunii ianuarie”63. Dosarele predate trebuiau cusute și
puse în mape după modelul celor utilizate de Direcţia
5 Marină, model care urma să fie preluat și de celelalte
unităţi care predau la Arhiva Ministerului de Război64.
Expertiza dobândită în urma cercetării numărului
și tipului de documente deţinute, (erau în custodie
15.975 dosare)65 l-a determinat pe șeful Secţiei 8
Istoric, colonelul Laurenţiu Bârzotescu, să întocmească
Referatul nr. 984 din 20 iunie 1924, prin care raporta că
arhiva predată la Mogoșoaia, mai veche de 3 ani, prin
datele conţinute putea fi exploatată informativ. Raportul
făcea referire la arhiva tuturor secţiilor Marelui Stat
Major, mai puţin Secţiile 1, 6 și 8. Din acest motiv,
propunea ca arhiva să fie împărţită în trei categorii:
- prima categorie, legată de războiul 1914-1920, să
fie predată la Serviciul Istoric;
- a doua categorie, arhiva mai veche de 3 ani, necesară
lucrărilor secţiilor să rămână asupra lor;
- a treia categorie, arhiva care nu făcea obiectul
încadrării în primele două categorii, să fie distrusă prin
ardere. Distrugerea se făcea numai după o verificare și
evaluare riguroasă, făcută de șefii de divizii pe inventare
care, ulterior erau aprobate de subșeful de Stat Major.
Procesele-verbale de distrugere, se păstrau în arhiva
secţiei, în dosare constituite special în acest scop66.
Totodată întrucât la art. 3 din Decizia Ministerială
nr. 15/1923 era prevăzut că Marele Stat Major, în baza
aprobării Secretariatului General, putea păstra arhiva
istorică asupra sa mai mulţi ani, se propunea o modificare
a acestui articol, în sensul că arhivele de război trecute și
viitoare, să constituie arhivă istorică, care să fie păstrată
în Depozitul de Arhivă al Secţiei 8 Istoric67.
În baza argumentelor prezentate, se
solicita ca Ministerul de Război să iniţieze
demersurile de completare și modificare a
deciziei ministeriale sus menţionate.
Semnalul tras de Ser viciul Istoric
în privinţa exploatării informative a
documentelor, determină emiterea de către
Secretariatul General a Ordinului nr. 4748 din
12 iunie 1924, prin care se dispune retragerea
imediată de la Depozitul General de Arhivă
de la Mogoșoaia a întregii arhive predată.
Aceasta urma să fie triată, cu rigurozitate,
secţiile asumându-și răspunderea distrugerii
prin ardere. Eliminarea arhivei se făcea numai
după ce se primea acordul comandanţilor de
3 (89) 2020 document
 studii/documente

divizii, care consultau inventarele arhivei propusă pentru în lanţ. Așa că, Inspectoratul Pompierilor solicită evacuarea
ardere și primeau aprobarea subșefului de Stat Major. acesteia75. Se emite Ordinul nr. 729 din 27 aprilie 1926, prin
Se păstra asupra secţiilor doar arhiva, care era necesară care Secţia Adjutantură, dispune Secţiilor 1-9 să-și ridice
lucrărilor curente. Această operaţiune, se efectua în arhiva, până la ora 16.00, aceeași dată76. Ordinul a fost
fiecare an, asupra arhivei mai vechi de 3 ani68. parţial executat, dată fiind lipsa spaţiului necesar depozitării
Caracterul de urgenţă al ordinului, se datora faptului și a timpului scurt de executare a ordinului. O parte a
că la Depozitul General de Arhivă, nu se putea garanta secţiilor Marelui Stat Major au reușit să-și selecţioneze
securitatea documentelor operative și/sau secrete. Arhiva, arhiva și să o elimine prin ardere77.
care urma să se ridice de la Mogoșoaia, se păstra în Dacă o parte din secţii își elimina arhiva, Serviciul
localul Marelui Stat Major69. Din acest motiv, s-a ajuns Istoric dorea să o conserve. Preocuparea pe linia
cu timpul, să se realizeze prin mijloace proprii, dulapuri protejării arhivei deţinută de Depozitul Serviciului
și rafturi strict necesare, dar improvizate, care nu puteau Istoric rezidă din solicitarea adresată de șeful acestuia
asigura materialului arhivistic o protecţie specifică70. pentru obţinerea unor perdele, care să nu permită
Pentru a putea valorifica spaţiul necesar aranjării trecerea razelor soarelui, protejând astfel hârtia, inclusiv
arhivelor deţinute sau care urmau să fie primite în la camera 126 și cele două încăperi ale camerei 105, care
continuare, Serviciul Istoric, a predat, în anul 1925, erau spaţii destinate Depozitului de Arhivă78.
Depozitului de la Mogoșoaia (care avea în custodie la Interesul deosebit al Ministerului de Război și
această dată 20.000 dosare) registrele de administraţie71. Marelui Stat Major ca arhiva să fie organizată într-un
Planul de muncă al secţiei prevedea să fie studiate și mod unitar, prinde contur spre finalul anului 1926,
identificate datele necesare campaniei, motiv pentru care când ministerul emite Ordinul General nr. 171 din
se preconiza predarea a aproximativ 3.000 de dosare de 23 noiembrie 1926 pentru executarea prevederilor
către comandamente și corpuri de trupă. În paralel, se
cerceta arhiva deţinută pentru a răspunde solicitărilor în
legătură cu Campania 1916-1920, adresate de la diferite
autorităţi sau persoane civile72.
Pentru a exista un control permanent asupra locului
unde se găseau arhivele operative din anii 1913 și 1916-
1920, șeful Secţiei 8 Istoric, propunea Secretariatului
General ca arhiva să rămână pe loc la unităţile la care se
găsea depozitată, iar în cazul în care, din anumite motive,
trebuia predată, să fie obţinută aprobarea Marelui Stat
Major. Comandamentele trebuiau să raporteze ierarhic
Secţiei 8 Istoric, nepotrivirile sau completările de date
asupra locului unde se aflau arhivele73.
Deși activitatea de bază a secţiei era în directă legătură
cu arhiva primită, nu se făcea rabat de la calitatea lucrărilor
arhivistice, întrucât prin Ordinul Ministerului de Război
nr. 1170 din 29 august 1925 către Corpurile 1-7 Armată,
Corpul Vânătorilor de Munte, Diviziile 1 și 2 Cavalerie,
Corpul Jandarmilor și Corpul Grănicerilor se făcea
cunoscut că arhiva predată Secţiei 8 Istoric era înapoiată,
întrucât nu fuseseră respectate prevederile normelor
stabilite prin Ordinul nr. 248 din 15 august 192174.
Datorită faptului că arhiva secţiilor Marelui Stat Major
a fost readusă de la Depozitul Mogoșoaia și depozitată
în localul acestuia la mansardă, pentru îndeplinirea
prevederilor Ordinului Circular nr. 1259 din 10 iulie 1924,
s-a produs o aglomerare a spaţiului respectiv, fapt constatat
în urma unui control pe linie de prevenire a incendiilor,
executat de către reprezentanţi ai Inspectoratului
Pompierilor Militari, care au opinat că în caz de incendiu,
arhiva se afla într-un real pericol, ce putea provoca o reacţie Model inventar pentru Ministerul de Război – Secretariatul General

document 2020 3 (89) 11

studii/documente

art. 6 din Legea pentru organizarea Arhivelor Statului cauza deselor manipulări, folosindu-se în acest scop,
și ale art. 31 din Regulamentul asupra organizării și pensule, ciocane, cuţite pentru ștreifuit, ferăstrău legător,
funcţionării Ministerului de Război. rașpel, preducele, sule, metru pentru măsurat pânza
În vederea predării arhivei mai vechi de 30 de ani, necesară pentru legătorie, bucăţi de mucava gri, coli
prin acest ordin se stabilea obligaţia comandamentelor, hârtie albastră, clei, scrobeală, suluri hârtie, aţă sau șnur81.
corpurilor de trupă și serviciilor armatei de a întocmi
inventare, care să detalieze conţinutul dosarului, astfel
ca numai din titlu să rezulte ce tip de corespondenţă
cuprinde dosarul și care este importanţa lui. Un
exemplar din aceste inventare se înainta corpului de
armată, în subordinea căruia se găseau.
Corpurile de armată urmau să înainteze aceste
inventare Arhivelor Statului, astfel: cele de la corpurile
și serviciile din Muntenia, Oltenia și Dobrogea, la
Arhivele Statului din București; cele de la corpurile
și serviciile din Moldova, la Arhiva Regională din
Iași; cele de la corpurile și serviciile din Basarabia la Tipuri de cuțite și foarfece de legătorie
Arhiva Regională din Chișinău; cele de la corpurile din
Transilvania și Banat la Arhiva Regională din Cluj, iar
cele de la corpurile din Bucovina la Arhiva Regională
Cernăuţi. În adresa de înaintare a inventarelor trebuia
specificat faptul că acestea cuprind întreaga arhivă
mai veche de 30 de ani. Totodată, se solicita Direcţiei
Arhivelor să studieze, să aprecieze importanţa fiecărui
dosar și să indice care dosare trebuiau predate. Dosarele
indicate de direcţiile arhivelor respective, urmau să fie
predate arhivelor regionale după regiunea în care se
găseau. Restul de dosare, care erau selectate de arhivele
Tipuri de dălți și preducele
regionale, urmau să fie triate de corpurile respective,
iar acelea care cuprindeau corespondenţa cu caracter Departe de cerinţele unei restaurări a documentului
confidenţial sau secret urmau să fie distruse prin ardere, de arhivă în accepţiunea noţiunii din zilele noastre,
încheindu-se un proces-verbal. trebuie apreciat efortul făcut, în absenţa unei dotări
Arhiva mai veche de 30 de ani, rămasă în urma corespunzătoare și a unui personal specializat. Foile
acestor operaţiuni, urma să fie predată la Pirotehnia volante, care au fost extrase din arhiva unităţilor,
Armatei, în care scop, comandamentele de corp de au fost constituite în dosare și cusute. Se răspundea
armată urmau să raporteze, Secretariatului General solicitărilor diferitelor unităţi militare, în paralel cu
de executarea întregii operaţiuni, înaintând totodată deservirea ofiţerilor secţiei cu material arhivistic pentru
și tabele, în care se consemna pentru fiecare corp sau studiu. Totodată, au fost inventariate, cusute, etichetate,
serviciu de pe teritoriul acelui comandament, greutatea depozitate la raft, 2.000 de dosare cu arhivă neoperativă,
în kilograme. Această activitate era coordonată numai care urma să fie predată Depozitului Central de Arhivă
de comandamentele de corp de armată pentru toate de la Mogoșoaia82. Această activitate a fost executată
comandamentele, corpurile de trupă, serviciile, școlile, de personalul format din șeful de birou, arhivarul
stabilimentele, depozitele ce se găseau pe teritoriul depozitului și ajutorul arhivarului, funcţie încadrată de
respectivului corp. Ulterior, ordinele de predare a arhivei foarte puţină vreme de plutonierul de administraţie,
se înaintau ministerului79. Petre Ghighiricea83.
Pe de altă parte, Depozitul de Arhivă integrat La 28 octombrie 1927, Marele Stat Major - Secţia
în organigrama Biroului arhivă, cercetări istorice 8 Istoric făcea cunoscut Marelui Stat Major - Secţia
și Muzeul Militar din cadrul Secţiei 8 Istoric80, își Adjutantură că unele comandamente și corpuri de
continua activitatea primind arhiva operativă de la trupă propuneau ca arhiva neoperativă, care încă
corpuri, în paralel cu inventarierea, etichetarea și se afla asupra lor, să fie vândută în comerţ84. Drept
depozitarea acesteia în dulapuri. Se acorda importanţă urmare, în 10 noiembrie 1927, subșeful Marelui Stat
și recondiţionării arhivei, dosarele fiind deteriorate din Major, înainta Ministerului de Război - Secretariatul

12 3 (89) 2020 document


General, Raportul nr. 3473, cerând să clarifice principiul
și intervalul de timp, după care se predau arhivele
neoperative aflate asupra comandamentelor, corpurilor
de trupă și serviciilor. Solicita acest lucru întrucât
Decizia Ministerială nr. 15 din 16 ianuarie 1923 se
referea numai la arhiva direcţiilor și serviciilor din
Ministerul de Război, iar Ordinul Marelui Stat Major
nr. 1406 din 3 octombrie 1925 făcea referire la arhivele
operative aflate asupra unităţilor militare85.
Chestiunea pare să fi fost clarificată, întrucât, în luna
aprilie 1928, subșeful Statului Major aprobă predarea
a 2.861 dosare de arhivă mai veche de 3 ani, creată de
secţiile Marelui Stat Major către Depozitul de Arhivă de
la Mogoșoaia. Dintre acestea, 2.318 dosare aparţinând
unităţilor desfiinţate erau neoperative, create în timpul
Campaniei 1916-1921 și care se găseau la arhiva Serviciului
Istoric. Pentru predarea dosarelor se solicita alocarea sumei
de 18.166 lei din fondul prevăzut special pentru predarea
arhivei și administrat de Direcţia 7 Intendenţă86.
La 18 februarie 1928, Secretariatul General ordonă
Corpurilor 1-7 Armată să soluţioneze problema
păstrării arhivei neoperative până la 30 de ani vechime,
de la comandamente, unităţi și servicii. În acest scop
solicita să i se raporteze cum și unde se păstrează arhiva
fiecărui corp de armată, rezultatul urmând a fi înaintat
până pe data de 15 martie 1928.
Cu Raportul nr. 1813 din 13 martie 1928, întocmit
pentru executarea Ordinului nr. 847/1928, Corpul 1
Armată făcea cunoscut Secretariatul General că arhivele
neoperative ale unităţilor subordonate se păstrau în
condiţii improprii (în lăzi și dulapuri în pivniţe și
subsoluri) din cauza lipsei unei camere speciale destinată
arhivei și a dulapurilor necesare pentru depozitarea ei87.
Crescând anual cantitatea dosarelor care constituiau
arhiva, în special la comandamente și cercuri de
recrutare, aceasta nu mai putea fi depozitată într-o
singură cameră, care asigura condiţii optime de
păstrare. Marea majoritate a arhivei era păstrată în lăzi,
depozitată în subsoluri și pivniţe, fiind expusă igrasiei
și rozătoarelor. Pentru remedierea inconvenientelor
raportate propunea ca la marile unităţi, arhiva să se
păstreze la birourile respective până la 3 ani; pentru
intervalul de la 3-10 ani arhiva să fie depozitată la
comandament într-o cameră separată și în dulapuri
speciale, etichetată pe ani și birouri. La fiecare dulap
să se găsească inventare și registre cu titlul dosarelor
și conţinutul lor. Pentru această organizare propusă
se solicita să fie alocate fonduri pentru confecţionarea
unui anumit tip de dulap, securizat în așa fel ca spatele
și laturile în interior să fie dublate cu tablă pentru ca
arhiva să nu fie distrusă de rozătoare.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Arhivele Comandamentelor între 10-30 ani să
fie predate cu inventare corespunzătoare la Arhivele
Statului, acestea putând vinde sau arde anual arhiva
anului al 31-lea.
Comandamentele teritoriale și cercurile de recrutare
urmau să-și păstreze arhivele până la 30 de ani,
întrucât puteau avea nevoie oricând de eventualele
corespondenţe și foile matricole referitoare la cele
29 contingente, arhiva mai veche de 30 de ani urmând
să fie distrusă prin ardere.
Regimentele și serviciile păstrau asupra lor arhiva
Biroului mobilizare pe numărul de ani corespunzător
numărului de contingente ce mobiliza fiecare unitate
sau serviciu, restul arhivei mai vechi de 10 ani se preda.
Pentru păstrarea corespondenţei rămasă asupra
unităţilor și serviciilor Corpului 1 Armată (10 ani)
se impunea alocarea de fonduri pentru a se putea
confecţiona dulapuri după modelul propus.
Și Corpul 2 Armată solicita de la unităţile subordonate
să răspundă chestionarului ordonat.
Comenduirea Pieţei București raporta că arhiva
acestui comandament fusese distrusă de trupele
inamice, unitatea deţinând arhiva de la 1918, păstrată
într-o cameră, la subsol. Propunea ca în lipsa spaţiului
de depozitare, să predea arhiva la Depozitul de la
Mogoșoaia, o dată la 5 ani.
Regimentul de Artilerie Antiaeriană făcea cunoscut
că, de la înfiinţare, în anul 1916, arhiva deţinută era
păstrată de Biroul mobilizare. Arhiva mai veche de 5
ani se păstra în podul unui pavilion, unitatea neavând
nicio cameră disponibilă. Propuneau să se construiască
lângă magaziile corpului o cameră specială, cu rafturi,
pentru depozitarea arhivei mai vechi de 5 ani.
Având la bază aceste rapoarte, cât și pe cele
primite de la Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”,
Regimentul 9 Roșiori „Principesa Elena”, Brigada de
Căi Ferate, Pirotehnia Armatei, Divizia 9 Infanterie etc.,
Corpul 2 Armată întocmește Raportul nr. 2112 din
15 martie 1928 prin care comunica că marea unitate
și unităţile din subordine nu au arhivă mai veche de
30 de ani, cu excepţia Cercului de Recrutare Brăila,
a cărui arhivă mai veche de 30 de ani a fost predată
Arhivelor Statului București, conform Ordinului
Secretariatului General nr. 171/1926.
Arhiva Corpului 2 Armată, creată între anii 1913-
1928, era păstrată într-un dulap mare, prevăzut cu
rafturi, instalat în camera Registraturii Generale a
comandamentului. Se propunea ca arhiva să se păstreze
la birourile și serviciile respective 2-3 ani, fiind necesar
să fie consultată mai des, urmând ca la expirarea acestei
perioade, să fie depozitată într-o cameră destinată în
13
studii/documente
acest sens. Experienţa demonstrând că nu era necesară
consultarea corespondenţei mai vechi de 10 ani, se
propunea ca arhiva (dosare, registre intrare-ieșire etc.) de
la 10 până la maximum 15 ani, să fie predată la Arhivele
Statului pentru păstrare, din cauza lipsei unei camere în
care să fie depozitată88.
La rândul său, Corpul 3 Armată, cu Raportul nr. 1281
din 14 martie 1928, preciza că unităţile din subordine nu
deţin arhivă mai veche de 30 de ani. Arhiva deţinută pe
ultimii 4-5 ani se păstra în dulapuri și lăzi bine încuiate,
iar arhiva mai veche de 5 ani, se păstra în poduri și
magazii, neavând camere și dulapuri speciale. În acest
sens, propunea ca toată corespondenţa operativă să
fie predată la Marele Stat Major, dând în acest sens
exemplul Regimentului 22 Artilerie, care deţinea asupra
sa acest tip de documente.
Corespondenţa neoperativă, mai nouă de 30 de
ani, să fie păstrată la corpuri sau servicii, împărţită pe
perioade, grupată astfel:
„a) până la 5 ani vechime, să se păstreze de birouri
în dulapuri cu rafturi cât mai solide și încuietori speciale;
b) de la 5-10 ani să se păstreze la Registratura
Generală a comandamentelor, corpurilor și serviciilor, în
dulapuri, cu opise în regulă pentru dosare și inventare
pentru registre;
c) corespondenţa neoperativă de la 10-20 de ani, să fie
păstrată într-o cameră specială la: comandamente, corpuri
și servicii, în condiţiile amintite mai sus, cameră care va
purta denumirea de sală de arhivă și căreia i se va acorda
toată atenţia;
d) corespondenţa neoperativă ordinară, mai veche de 20
de ani, propuneau a fi distrusă. Din această corespondenţă, cea
cu caracter «confidenţial sau secret de o importanţă mai mare»
să se păstreze, în aceleași condiţii ca arhiva de la punctul «c»”89.
Consiliul de Război al Corpului 3 Armată, prin
Raportul nr. 7509 din 13 martie 1928, făcea cunoscut că
în arhiva acestui comandament nu existau dosare care
să depășească vechimea de 30 de ani. Deţinea dosare
din anul 1900, provenite prin predare de la fostele curţi
marţiale și consiliile de război astfel: Curtea Marţială
a Corpului 5 Armată, Curtea Marţială Grup Gl.
Popovici, Curtea Marţială a Corpului 3 Armată, Curtea
Marţială a Diviziei 3 Infanterie, Consiliul de Război al
Comandamentului Teritorial al Basarabiei, Consiliul
de Război al Comandamentului Militar al Basarabiei,
Curtea Marţială a Diviziei 1 Cavalerie, Curtea Marţială
a Diviziei 5, Curtea Marţială a Diviziei 6, Curtea
Marţială a Diviziei 13, Curtea Marţială a Diviziei 12,
Curtea Marţială a Marinei, Curtea Marţială a Marelui
Cartier General, Curtea Marţială a Armatei 1, Curtea
Marţială a Armatei 2, Curtea Marţială a P.S. Botoșani
și Curtea Marţială a P.S. Iași.
14
Toată această cantitate de arhivă se păstra în
2 camere, care nu erau nici încăpătoare și nici proprii
pentru destinaţia dată. De aceea, se propunea ca toată
arhiva provenită de la curţile marţiale ale unităţilor, care
în prezent nu mai făceau parte din Corpul 3 Armată,
să fie predate consiliilor de război ale corpurilor de
armată și diviziilor din organigrama cărora aparţineau
la acea dată90.
Corpul 4 Armată raporta că arhiva neoperativă până
la 30 de ani vechime, aflată la unităţile din subordine,
era păstrată în camere special destinate și amenajate cu
rafturi și dulapuri speciale sau lăzi speciale de arhivă
încuiate în magaziile corpurilor.
Divizia 8 Infanterie își păstra arhiva într-o cameră
special destinată, însă în condiţii improprii, neavând
nici rafturi și nici dulapuri.
La unităţile subordonate acestui corp de armată
se afla arhiva neoperativă începând cu anul 1894
(cea aflată asupra Consiliului de Război al Corpului
4 Armată), din anul 1900 (cea aflată asupra Brigăzii
7 Artilerie), din anul 1910 (cea aflată la Divizia 14
Infanterie și Liceul Militar Iași), din anul 1911 (cea
aflată la Comandamentul Diviziei 7 Infanterie), din
1914 (Regimentul 8 Obuziere) și din anul 1915 (arhiva
aparţinând majorităţii unităţilor subordonate).
Propunerile comandamentului referitoare la
păstrarea arhivei neoperative, mai noi de 30 de ani,
erau următoarele: să nu se păstreze la comandamente, la
corpuri de trupă și la servicii decât arhiva neoperativă pe
cel mult 10 ani, cu începere din anul 1918, luna ianuarie.
Această arhivă să fie depozitată într-o cameră special
amenajată cu rafturi, ca în magaziile de mobilizare,
corespondenţa în dosare să fie catalogată, inventariată
și opisată. Responsabilitatea asupra arhivei, ţinută în
baza unui opis, era atributul ofiţerului cu îmbrăcămintea
de la corpuri sau a șefului Biroului adjutantură de la
comandamente. Modul de păstrare al arhivei urma să
facă obiectul inspecţiilor eșaloanelor superioare. Arhiva
Consiliului de Război al Corpului 4 Armată și al
Diviziei 8 Infanterie să fie predată Arhivelor Statului -
Regiunea Iași, la împlinirea termenului de 30 de ani de la
creare. Predarea ei să continue anual, în baza proceselor
verbale întocmite în dublu exemplar.
Arhiva aflată la Consiliul de Război al Corpului 4
Armată și al Diviziei 8 Infanterie trebuia să-și păstreze
principiul de arhivare dat de creator, pentru a putea face
faţă diferitelor litigii ce ar apărea.
Pentru creșterea fondurilor de întreţinere de la corpuri
să fie vândută o parte din arhivă prin licitaţie publică
conform art. 197, alin. b, din Regulamentul Serviciului
Administrativ și conform Ordinului Ministerului de
Război - Direcţia 7 Intendenţă nr. 15870 din 6 august 1927.
3 (89) 2020 document

Arhiva, a cărei stare de conservare era improprie și nu
se mai putea vinde la licitaţie, să fie arsă în baza unui
proces-verbal în care să se arate greutatea în kilograme.
Restul arhivei neoperative până la 30 de ani vechime, în
special aceea cu caracter general și permanent, precum
și aceea referitoare la trecutul armatei române și al
instituţiilor militare, să fie predată la Arhivele Statului
- Regiunea Iași, prin încheierea unui proces-verbal91.
Cu Raportul nr. 4743 din 7 aprilie 1928, Corpul
5 Armată înainta Secretariatului General rapoartele
comandamentelor, trupelor și serviciilor neindivizionate
din subordinea sa, din care se putea observa modul
cum era păstrată arhiva neoperativă până la 30 de ani
vechime. Potrivit celor raportate, acest comandament
nu avea arhivă mai veche de 1910, aceasta păstrându-se
într-o cameră separată de localul comandamentului,
în dulapuri special amenajate. Arhiva unităţilor
subordonate se afla în următoarea situaţie:
- arhiva cercurilor de recrutare până la 30 ani
vechime, cea mai puţin importantă, se păstra asupra
acestora în dulapuri închise, aranjate pe ani. Cea secretă
și confidenţială, se păstra în case de fier, iar acolo unde
nu erau case, în dulapuri solide și cu bare de fier;
- Divizia 5 Infanter ie rapor ta c ă arhiva
comandamentului se păstra într-o cameră destinată
în acest scop. Arhiva până la anul 1919, în mare parte
fusese distrusă din cauza dislocărilor comandamentului,
ca urmare a războiului din 1916-1918, iar cea începând
cu anul 1920 și până în 1928 se afla clasată pe servicii și
așezată în rafturi, în dulapuri construite din materiale
vechi, astfel că nu se putea păstra în condiţii bune,
rafturile nefiind compartimentate;
- Regimentele 9 și 32 Infanterie păstrau arhiva în
câte o cameră special destinată, fiind inventariată pe ani
și categorii. Opinau că pentru ca această arhivă să poată
fi păstrată 30 de ani, era nevoie de alocarea unor fonduri
necesare pentru construirea unor dulapuri speciale,
prevăzute cu poliţe și compartimentate, în care să se
aranjeze arhiva pe ani și categorii. Propuneau ca dosarele
să fie copertate cu carton gros, pentru a le asigura
durabilitate pe termen lung, scop în care propuneau
alocarea fondurilor necesare cumpărării acestora;
- la rândul său, Comandamentul Diviziei 6 Infanterie,
prin Raportul nr. 3847 din 13 martie 1928, făcea cunoscut
că deţinea arhivă începând cu anul 1919, arhiva anilor
anteriori fiind distrusă de trupele de ocupaţie, iar arhiva
neoperativă din perioada 1916-1919 fiind distrusă prin
ardere, în baza ordinului comandamentului la Raportul
din 25 ianuarie 1925 și art.197 din Regulamentul de
Administraţie. Arhiva creată după 1919 era păstrată în
mansarda comandamentului, unde nu era loc suficient.
document 2020 3 (89)
studii/documente
În baza rapoartelor primite de la unităţile subordonate,
Corpul 5 Armată propunea ca arhiva fiecărei unităţi să
fie păstrată într-o cameră separată, iar acolo unde nu
se putea destina un spaţiu special, să fie alocate fonduri
pentru construirea unor dulapuri solide în care să se
depoziteze arhiva92.
Corpul 6 Armată raporta Secretariatului General că,
din studiul făcut de comandamente, corpuri de trupă și
servicii neindivizionate din subordine, relativ la modul
cum și unde se păstra arhiva neoperativă, au rezultat
următoarele: arhiva neoperativă/ordinară era păstrată în
dulapuri de lemn, de fiecare birou și serviciu sub cheie;
arhiva confidenţială și secretă era depozitată în dulapuri
sau case de fier, nu existau la toate comandamentele și
unităţile corpului de armată camere special amenajate
pentru păstrarea arhivei și nici personal desemnat/numit
prevăzut în tabelele de efectiv.
Ca urmare a situaţiei raportate, propunerile Corpului
6 Armată erau: arhiva corpurilor de trupă până la 10
ani să fie păstrată asupra unităţilor; arhiva mai veche de
10 ani să fie predată eșaloanelor superioare de preferat
comandamentelor teritoriale, unde să fie păstrată până
la împlinirea termenului de 30 de ani.
Arhiva peste 30 de ani, funcţie de importanţa
documentelor, să fie predată Arhivelor Statului sau să
fie distrusă prin ardere, în baza aprobărilor primite,
să fie desemnat personal special prevăzut în tabelele
de efective, care să aibă în atribuţii numai păstrarea,
aranjarea/organizarea arhivei depozitată la acele unităţi.
Trebuiau alocate fonduri necesare pentru amenajarea
camerelor destinate pentru păstrarea arhivei, în condiţii
optime, respectiv podeaua să fie cimentată și rafturile
special construite pentru scopul destinat. Din păcate,
rezoluţia pusă în dreptul ultimelor două propuneri
făcute s-a rezumat la întrebarea „altceva mai bun?” 93.
Prin raportul înaintat Secretariatului General,
Corpul 7 Armată făcea cunoscut că arhiva ce se
păstrează asupra unităţilor din subordinea sa este
depozitată în lăzi și dulapuri bine închise. Propunea să
fie predată Arhivei Statului: toată corespondenţa cu o
vechime mai mare de 30 de ani inclusiv cea secretă, iar
corespondenţa simplă care nu prezenta nicio importanţă
să fie predată o dată la 10 ani.
Pentru a se asigura condiţii optime de păstrare
a arhivei, se solicita alocarea de fonduri necesare
construirii dulapurilor compartimentate, astfel încât
corespondenţa să fie așezată pe categorii și ani94.
Secretariatul General a emis Ordinul Circular nr. 5796
din 29 noiembrie 1928 referitor la predarea arhivei mai
vechi de 3 ani la Arhivele Generale Mogoșoaia, conform
dispoziţiilor din Decizia Ministerială nr. 15/1923.
15
studii/documente

Ordinul a generat inconveniente pentru anumite prezenta astfel: 135 metri liniari de arhivă era depozitată
servicii, care în activitatea desfășurată trebuiau să consulte în 15 dulapuri de stejar, cu rulouri de închidere, de
arhiva pe mai mulţi ani. În această situaţie se afla Secţia dimensiunea 1,70 lăţime, 2,20 înălţime, 0,46 lărgime,
Statistică din cadrul Direcţiei Personal, care raporta așezată pe 5 rânduri. Restul arhivei, 468 metri liniari,
Secretariatului General că „este nevoită să păstreze arhivă se afla depozitată în 17 dulapuri de brad improvizate,
mai veche, deoarece lucrările pe care le face sunt importante și deformate din cauza greutăţii, cu obloane, care nu se
sunt în strânsă legătură cu războiul, iar informaţiile pe care mai puteau închide din această cauză, și pe rafturi de
le furnizează diferitelor autorităţi, se sprijină pe documente scândură, dosarele fiind suprapuse unele peste altele,
care constituie arhivă din anii 1923-1925”95. la limita suportabilităţii greutăţii raftului. Această
Din același considerent, secţia intervenise cu arhivă era expusă prafului, căldurii și luminii, precum
Referatul nr. 12 din 23 mai 1925 și i se aprobase de și rozătoarelor 98. În acest context, se solicita încă
Secretariatul General să păstreze arhiva mai veche 52 dulapuri de stejar de tipul celor existente, 3 dulapuri
decât prevedea Decizia Ministerială nr. 15/1923 până de dimensiuni mari pentru păstrarea planșelor, hărţilor
la finalizarea lucrărilor, predând-o pe măsură ce nu va și registrelor, 40 rafturi pentru hărţi cu lăţimea 55 cm,
mai avea nevoie de această arhivă, rămânând numai cu 40 rafturi cu dimensiunile 1 m lăţime și 65 cm adâncime,
aceea strict necesară terminării lucrărilor în legătură 40 rafturi cu dimensiunea 1 metru lăţime, cu 65 cm
cu războiul. Prin urmare, pentru situaţii justificate erau adâncime, 40 rafturi cu dimensiunea 50 cm lăţime cu
aprobate excepţii de la executarea ordinului. 65 cm adâncime, 4 bucăţi rafturi de fier cu rulouri de
Anul 1928, tablă ondulată și cu
găsește Biroul 2 rafturi orizontale,
arhive din cadrul pentru dosarele
Serviciului Istoric mai importante99.
cu o încadrare Totodată, pentru
compusă din arhiva formată din
5 persoane: un „documente de război
locotenent- care vor constitui cel
colonel - șef mai preţios tezaur
birou, un angajat pentru generaţiile
civil arhivarul u r m ă t o a r e ” 100,
depozitului - șef se propunea,
birou clasa a II-a,un achiziţionarea
ajutor - plutonier, unor dulapuri de
un dactilograf fier, tip fișier, având
ș i u n l e g ă t o r. grosimea între
Avea ca sarcini 2,5 mm și 3 mm, și
adunarea, clasarea o greutate variind
și inventarierea Graficul privind organizarea Secției VIII Istoric din Marele Stat Major între 335-445 kg101.
întregii arhive de
război din perioadele 1877-1878, 1913 și 1916-1920, Pentru achiziţionarea mobilierului solicitat era necesară
adunarea diferitelor documente sau lucrări în legătură cu alocarea unei sume de bani considerabile (1.194.840 lei),
războiul, întocmirea și actualizarea catalogului general al de care ministerul nu dispunea. Înţelegându-se totuși
arhivelor, asigurarea traducerii arhivelor străine aflate la importanţa depozitării în condiţii sigure a arhivei, prin
Secţie, precum și a documentelor sau publicaţiilor necesare Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 622/1929, s-a alocat
întocmirii istoricului96. Atribuţiile complexe, necesitau suma de 604.000 lei. Deși între cele două firme ofertante
pe lângă un personal foarte bine pregătit și stabilitatea - Firma „Fichet” și Firma „Omega” -, Serviciul Istoric
funcţiilor, pentru ca lucrările serviciului să aibă continuitate. optase pentru achiziţionarea dulapurilor furnizate de
Soluţia de compromis, identificată la acea dată, a fost ca Firma „Fichet”, după aprobarea sumei alocate, se hotărăște
secţia să fie încadrată cu ofiţeri invalizi în retragere, plătiţi ca Arsenalul Armatei, să confecţioneze 26 dulapuri
din locurile bugetate, iar doi ofiţeri să fie trimiși în Franţa metalice, din oţel de 3 mm, dublate cu oţel de 1,5 mm,
pentru a se documenta cu privire la organizarea instituţiilor de dimensiunea 1,60 m lungime, cu 5 poliţe de 0,4 m
similare de acolo97. lăţime102. Confecţionarea dulapurilor a fost finalizată la
Depozitul, ce ocupa mansarda localului Marelui 6 martie 1931, dată la care Arsenalul Armatei comunica
Stat Major și două săli lungi necompartimentate, se Divizionului 8 Tren că poate să le ridice103.

16 3 (89) 2020 document


Schița Depozitului de Arhivă
La data de 19 septembrie 1928, prin Referatul nr.
1284, Serviciul Istoric informa că, împreună cu arhiva
sa, urma să se mute în localul Divizionului 8 Tren, a
cărui construcţie debutase în 1923104.
Relocarea arhivei în noul local s-a desfășurat în
intervalul 24 decembrie 1928-19 ianuarie 1929, arhiva
fiind aranjată în dulapuri etichetate, pe unităţi105.
Regulile de folosire și manipulare a materialului
arhivistic erau stabilite de șeful Serviciului Istoric
prin Circulara nr. 801 din 11 mai 1929. Astfel fiecare
ofiţer putea solicita maximum 3 dosare, în baza cererii
aprobate de șeful Biroului I, consemnate în registrul de
cereri aflat asupra arhivarului șef. Puteau fi solicitate
și alte dosare, numai după restituirea celor consultate
anterior. Distribuirea se făcea zilnic, în orele de serviciu.
Tipul documentelor studiate, faptul că ele constituiau
arhivă relativ recentă, a necesitat reglementarea păstrării
secretului în corespondenţă, fapt pentru care a fost emis
Ordinul Circular nr. 2567/1929.
În același sens, o altă reglementare strictă a fost aceea
că ofiţerul de serviciu pe secţie era obligat să verifice
sigilarea caselor de fier, a lăzilor, dulapurilor și camerelor,
la terminarea programului106.
Pe parcursul anului 1929, cantitatea de arhivă
depozitată în noul sediu crește, ajungând la 20.000
dosare. A fost primită arhiva fostului atașat militar la
Viena, care a fost triată și ordonată. Au fost opisate
și legate dosarele neconforme cu regulile stabilite,
inventariate 1.000 registre și verificate 3.000 dosare,
pentru a fi separate cele operative de cele neoperative107.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Aceste activităţi erau extrem de solicitante pentru
personalul existent, motiv pentru care se cerea
completarea cu personal a Biroului studii și arhive,
dat fiind că doar un singur funcţionar civil, cât avea
încadrare la acea dată, nu putea face faţă volumului
de arhivă gestionat. Pe lângă distribuirea și primirea
zilnică a zecilor de dosare la ofiţerii serviciului, pe care
la înapoiere trebuia să le verifice filă cu filă, primea
și verifica arhiva predată de diferite corpuri, cerceta
documentele pentru identificarea datelor solicitate de
diferite structuri108.
Prin Referatul nr. 1070 din 19 iunie 1928, Serviciul
Istoric propunea, privitor la modul de păstrare a arhivei
neoperative, ca orice document în legătură cu campaniile
1877-1878, 1913, 1916-1920, să fie predat Serviciului
Istoric. Arhiva neoperativă din perioada 1913-1921 să
fie păstrată la corpuri, servicii etc., în sala arhivelor, ce
urma să fie înfiinţată la fiecare corp sau după cum se
ordona109.
În paralel, la Arhiva Generală a Ministerului de
Război, volumul de documente primite anual sporea
semnificativ, lucru semnalat și prin Raportul nr. 8 din 9
ianuarie 1929, prin care se făcea cunoscut Secretariatului
General că în ambele clădiri în care se găsea arhiva,
amenajate cu rafturi pentru depozitarea dosarelor, nu
mai există spaţiu, raportând totodată că, în această
situaţie nu mai putea primi arhivă mai veche de 3 ani.
Cu toate aceste neajunsuri, pentru cantităţi mai mici
de arhivă, se găsesc soluţii, astfel că, Marele Stat Major -
Secţia 2 Informaţii înaintează Secretariatului General
17
studii/documente
un inventar cu arhiva creată de atașatul militar de la
Paris, cuprinzând dosare diferite din perioada 1906-
1923 inclusiv110. Aceeași soluţie este adoptată și în cazul
Direcţiei Recrutării care, la 19 martie 1929, înainta
8 inventare de predare a arhivei pe anul 1925111.
În condiţiile în care până la 1 aprilie 1929 Jandarmeria
Rurală depinsese de Ministerul de Război, fiind
numai cu serviciul la dispoziţia Ministerului de
Interne, Inspectoratul General al Jandarmeriei
adresa Secretariatului General Solicitarea nr. 2943 din
5 decembrie 1929, referitoare la predarea la Depozitul
Mogoșoaia a arhivei mai vechi de 3 ani, întrucât deţinea
o arhivă voluminoasă, „fără nicio importanţă!”, după cum
singuri și-o apreciau, provenită de la fostele pretorate
care funcţionaseră în Campania 1916-1920. Arhiva
operativă fusese predată la Marelui Stat Major - Secţia
6 Istoric și Ministerului Afacerilor Interne. Opinau că
în cazul unui refuz din diferite consideraţii, se vor adresa
Ministerului de Interne de care depindeau, să o distrugă
prin ardere, întrucât oricât de lipsită de importanţă
ar fi fost corespondenţa, tot ar fi constituit un prilej
de exploatare informativă de către agenţii de spionaj
inamic, dacă ar fi fost vândută prin licitaţie publică,
pentru ambalaj112. În răspunsul formulat, Secretariatul
General solicită inspectoratului să aștepte amânarea
predării arhivei, întrucât lipsa spaţiului de depozitare,
semnalată încă de la începutul anului 1929, rămâne și
în cursul anului 1930 o problemă cu care Depozitul
de Arhivă se confrunta, comunicându-se, prin Adresa
nr. 324 din 17 ianuarie 1930, că la Fortul Mogoșoaia
nu mai este loc pentru depozitat arhiva, Direcţia
Domeniilor Militare căutând soluţionarea acesteia113.
De altfel, arhiva creată de unităţile de jandarmi a
generat oarecare confuzie în privinţa predării, nu numai
din cauza lipsei spaţiului, dar și datorită subordonării
succesive, între cele două ministere, de Interne și al
Armatei, întrucât se simţea nevoia intervenţiei directe
a Secretariatului General pentru a fi admisă pentru
predare și depozitare arhiva Inspectoratului de Jandarmi
cu unităţile sale subordonate114.
Preocuparea pentru o judicioasă organizare a
arhivelor este concretizată prin elaborarea Ordinului
Circular nr. 854 din 17 mai 1929.
Potrivit acestuia fiecare comandament, corp de trupă,
serviciu sau stabiliment militar numea un ofiţer, care să
cerceteze cu cea mai mare atenţie dosarele și registrele
din arhiva proprie pe perioada 1913-1921, precum și pe
aceea pe care o avea primită de la comandamente sau
unităţi desfiinţate. Acesta trebuia să studieze conţinutul,
perioada de timp la care se referă, asigurându-se că
într-adevăr conţine numai corespondenţă și acte care
18
nu erau de resortul operaţiilor, trecându-le apoi într-un
tabel inventar, în dublu exemplar, în care se specifica
comandamentul, corpul de trupă sau serviciul căruia îi
aparţinea arhiva, unde se afla la momentul cercetării,
apoi numărul curent, numărul dosarului, conţinutul
pe scurt al dosarului și perioada la care face referire,
numărul filelor, la rubrica observaţii specificându-se
dacă e operativ sau neoperativ115.
Scopul principal al emiterii acestui ordin circular
era acela de a ajuta unităţile militare de să încadreze, cu
precizie și exactitate, documentelor în categoria operativ,
respectiv neoperativ.
Tot prin acest ordin circular se preciza cum se
procedează cu dosarele care conţineau documente
referitoare la operaţii. Astfel, dacă erau identificate astfel
de dosare, erau trecute în tabel drept operative, dacă
erau identificate doar documente referitoare la operaţii,
ele erau extrase din dosarul respectiv și se constituiau
noi dosare.
Ofiţerii, care lucrau la cercetarea dosarelor, aveau
misiunea de a întocmi o dare de seamă în care se
prezenta modul cum au îndeplinit acest serviciu,
anexând inventarele care urmau să se păstreze la
comandamentul, corpul de trupă sau serviciul unde se
afla arhiva.
Întreaga operaţiune a inventarierii se făcea sub
directa supraveghere și răspundere a șefului de corp
sau serviciu.
În plus, ofiţerul, care cerceta dosarele, trebuia să
efectueze investigaţii suplimentare pentru a se asigura
că asupra corpului sau a unor ofiţeri nu există arhivă sau
documente disparate referitoare la Campaniile 1913,
1916-1920.
Ofiţerii de stat-major de la corpurile de armată,
divizii și comandamente similare, odată cu inspecţia
lucrărilor de mobilizare, trebuiau să verifice modul
cum au fost selecţionate, clasate, inventariate și predate
la Marele Stat Major, arhivele operative de război și
dacă această clasare se făcuse conform Ordinului nr.
248/1921. Ulterior, cercetau dosarele neoperative din
perioada 1913-1921 rămase la corpuri, inventarele
și dările de seamă întocmite, hotărând dacă clasarea
documentelor în categoria operativ și neoperativ, era
conformă ordinului. În caz contrar, dispuneau să se facă
încadrarea corectă. Completările de rigoare se făceau cu
cerneală roșie, iar în situaţia în care erau foarte multe
corecturi, dispuneau întocmirea unor noi documente de
evidenţă. Erau verificate și dările de seamă întocmite de
către corpuri, specificând dacă acesta mai avea asupra lor
dosare sau documente operative din timpul războiului
și dacă acestea existau, se prezentau detaliat.
3 (89) 2020 document

La finalizarea acestei inspecţii, ofiţerii de stat-major
urmau să raporteze dacă arhiva din anii 1913-1921 este
bine păstrată în camere, pe rafturi sau în lăzi, protejată
de umezeală, de lumina soarelui și de rozătoare116.
În privinţa arhivei cu caracter secret, Marele Stat
Major - Secţia Adjutantură, prin Referatul nr. 4491
înaintat Direcţiei 7 Intendenţă, aprecia că majoritatea
corespondenţei de la comandamentele de corp de
armată și divizii fiind de natură secretă, și întrucât era
veche, propunea să fie arsă, așa după cum se aprobase
și pentru arhiva Marelui Stat Major, potrivit Adresei
nr. 2429 din 16 octombrie 1929117.
Prin Ordinul Circular nr. 1858 din 6 martie 1930
se interzicea cu desăvârșire secţiilor din Marele Stat
Major, inclusiv Secţiei Istoric, lipirea de anunţuri, de
orice natură, pe uși. Prin aceste anunţuri, se putea atrage
atenţia în mod inutil asupra organizării interioare a
Marelui Stat Major și în special asupra birourilor care se
ocupau cu lucrări mai importante118. Marele Stat Major
a acordat o atenţie deosebită și măsurilor destinate
evacuării secţiilor în caz de incendiu. În cazul Serviciului
Istoric, schema de evacuare prevedea următoarea ordine:
Urgenţa 1: camera 12 – arhiva operativă (dulapuri
și rafturi);
Urgenţa 2: camera 13 – mesele și birourile echipei a 3-a;
Urgenţa 3: camera 14 – biroul arhivarului;
Urgenţa 4: camera 15 – desenatori;
Urgenţa 5: camera 11 – rafturi, dulapuri, masa și
lăzile arhivei neoperative și registrele de intrare-ieșire119.
Lipsa spaţiului de depozitare a creat o presiune
constantă și a determinat luarea unor decizii selective și
conjuncturale. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care, în baza
Ordinului nr. 3426 din 6 mai 1930, Secretariatul General
să solicite Arhivei Ministerului de la Mogoșoaia, să
primească și să depoziteze arhiva specială de război a
Serviciului Statistic, formată din fișe ale prizonierilor
și internaţilor civili, acte de deces și tabele de sănătate,
neîndosariată și sigilată120.
Și Direcţia Recrutării solicita Secretariatului General
găsirea unei soluţii privind depozitarea arhivei create,
întrucât spaţiul în care funcţiona registratura acesteia era
aproape în întregime ocupat, motiv pentru care cei 10
funcţionari și dactilografi care lucrau în acea cameră121
nu mai puteau să-și desfășoare activitatea.
Pe de altă parte, prin Raportul nr. 445 din 23 mai
1930, Inspectoratul General de Armată nr. 1 făcea
cunoscut Secretariatului General că a avut asupra sa
întreaga arhivă a fostului Comandament Militar al
Basarabiei (anii 1920-1923), că o parte din această
arhivă a fost predată, restul de 5-6 lăzi, din lipsa spaţiului
de depozitare, nu mai poate fi predată.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Această situaţie, devenită presantă, se soluţionează
de către Secretariatul General prin următoarele măsuri,
ordonate în baza Referatului nr. 585 din 5 mai 1930,
privind situaţia celor 1.982 anuare și 134.600 diplome
de onoare predate de către Depozitul Central de
Imprimate (care le păstrase până în anul 1927) și care
se găseau în magaziile depozitului, dispunând astfel:
- diplomele vor fi trimise la toate corpurile de armată,
pentru a le distribui unităţilor, care le puteau întrebuinţa
în scop propagandistic și motivaţional, afișându-le pe
pereţii camerelor trupei;
- anuarele urmau să fie trimise Pirotehniei Armatei,
care le putea întrebuinţa la împachetatul cartușelor122.
Dacă arhiva Ministerului de Război se confrunta cu
lipsa spaţiului de depozitare, arhiva depozitului Marelui
Stat Major se confrunta cu lipsa personalului, situaţie
raportată încă din 1928. Problema părea a fi rezolvată
prin adăugarea unor funcţii în bugetul anului 1930, ca
urmare a organizării Marelui Stat Major de la 1 aprilie
1930. Dintr-un memoriu justificativ aflăm că se simţea
nevoia încadrării cu personal specializat și instruit
pentru munca de arhivă. Deși arhivarul de la acea dată,
era caracterizat ca o persoană muncitoare, era nepregătit
pentru această atribuţie, avea numai 4 clase, fiind ajutat
de un plutonier, aflat în aceeași situaţie.
De aceea, se propunea angajarea a doi șefi de birou
având studii în specialitatea arhivistică, diplomaţi
ai Școlii de Arhive, care să fie licenţiaţi în litere sau
istorie, care să îndeplinească atribuţii distincte: astfel,
primul să desfășoare activităţile zilnice de primire
a arhivelor, identificare de date, întocmire de tabele
statistice, cercetări, referate, memorii, investigaţii
pentru obţinerea de noi arhive, acte, documente de
interes, iar cel de-al doilea, să se ocupe cu trierea
arhivei, ordonarea, clasificarea, completarea acesteia,
inventarierea diferitelor categorii de dosare, registre,
hărţi și introducerea de noi metode în ordonare și
întreţinere, activitate ce presupunea un timp îndelungat.
Se aducea drept argument în sprijinul acestei
propuneri, faptul că în alte state ale Europei (Franţa,
Italia, Germania, Polonia, Bulgaria) aceste funcţii
erau ocupate de persoane calificate pentru conducerea
acestui serviciu important, profesori/doctori în istorie
și filozofie123. Rezolvarea acestei situaţii propuse, a fost
găsirea unei soluţii de compromis, prin numirea ca șef
al Biroului studii și arhive, a unui ofiţer superior cu
pregătire de specialitate. Atribuţiile acestuia erau de
întocmire a tabelelor și graficelor referitoare la ordinea
de bătaie, de organizare a armatei pe campanii, perioade
și anumite date importante din război, de comunicare
a acestor tabele și a oricăror informaţii noi arhivarului,
19
studii/documente
pentru ca acesta să facă demersul necesar pentru
completarea arhivelor, de colaborare cu ofiţerii Secţiei
Adjutantură, pentru a-i acorda sprijin în completarea
informaţiilor necesare, de stabilire a situaţiei militare
a ofiţerilor și subofiţerilor, în special a acelora ale
căror unităţi au fost desfiinţate la demobilizare, apoi
foști prizonieri, dezertori, dispensaţi, morţi, trimiși în
judecată. În măsura în care era posibilă și reconstituirea
ordinii de bătaie a armatei inamice și aliate, în special
în intervalul 1916-1921, de întocmire a oricărei lucrări
relative la ordinea de bătaie și de coordonare a activităţii
personalului arhivei, aflat în subordine.
Pe lângă stabilirea atribuţiilor funcţionale ale șefului,
au fost stabilite și sarcinile celor doi arhivari – „primul
și al doilea”124.
Arhivarul șef avea următoarele obligaţii profesionale:
îndosaria, opisa și inventaria arhivele ce nu erau
conforme cu ordinele în vigoare; supraveghea legarea și
restaurarea dosarelor; răspundea de aerisirea încăperilor
de arhivă, de curăţenia sălilor de arhivă. Avea grijă
ca nimeni să nu fumeze sau să manipuleze materiale
ușor inflamabile în apropierea arhivei, să se încuie
încăperile la terminarea programului; ţinea evidenţa
„Registrului general de inventare a arhivei”, organizat
pe campanii și inventare parţiale; păstra arhivele și
ţinea evidenţa inventarelor arhivelor armatelor aliate
și inamice; făcea propuneri șefului de birou în legătură
cu ordinele și instrucţiunile ce ar fi necesare pe linie de
arhivă; răspundea de activitatea ajutorului său, care îi era
subordonat. Concluzionând, am putea spune că avea ca
sarcini de lucru, executarea activităţilor de lungă durată
pe linie de arhivă, anume trierea, ordonarea, clasificarea
acesteia, inventarierea diferitelor categorii de dosare.
Ajutorul său, avea următoarele atribuţii: lua
în primire arhivele care erau predate, verificându-le
în detaliu, întocmind și un referat privind modul de
constituire ale acestora, identifica informaţii, întocmea
tabele statistice, cercetări, referate, memorii, căuta
informaţii referitoare la arhive necesare serviciului;
ţinea evidenţa „Registrului unităţilor” la care se găseau
toate arhivele neoperative din timpul războiului;
ţinea evidenţa „Registrului dosarelor date spre studiu”
ofiţerilor, în baza aprobării pentru studiu dată de
șeful de birou; comunica ofiţerilor de la Serviciul
Adjutantură al corpurilor și serviciilor să remedieze
problemele identificate la predarea arhivelor; ţinea
evidenţa săptămânală a arhivelor care urmau să fie
predate; primea, de la ofiţerul superior, tabele și grafice
referitoare la ordinea de bătaie; stabilea situaţia militară
a diferiţilor ofiţeri sau grade inferioare, prizonieri,
dezertori, dispensaţi sau daţi în judecată125.
20
Activităţile specifice fiecăruia dintre ei erau
solicitante, în contextul în care arhiva nu era nici
completă, nici suficient ordonată și nici asigurată. În
fiecare zi, sosea arhivă întârziată, iar cea existentă avea
nevoie de verificare, triere, clasificare, ordonare, corectare
a inventarelor, conservare126.
Situaţia împărţirii arhivei în cele două categorii -
operativă și neoperativă -, genera confuzii de clasificare la
unităţile militare. Acesta este și motivul pentru care au fost
emise numeroase ordine pentru a clarifica faptul că arhiva
operativă din perioada 1913-1921 era în custodia Serviciului
Istoric, că acolo unde situaţia o impunea, se extrăgeau din
dosare documentele care aveau legătură cu operaţiunile și
făceau obiectul dispoziţiilor Ordinului Circular 248/1921,
din care se constituiau noi dosare operative127.
Pentru arhiva neoperativă din perioada 1913-1921,
se făceau următoarele precizări: „arhivele neoperative
din anii 1913-1921 sunt clasificate ca arhive de război” 128.
Prin urmare, acestora li se asigurau condiţii bune de
depozitare, la unităţile unde se aflau. Aceste arhive
neoperative, organizate în conformitate cu prevederile
Ordinului Circular nr. 854 din 7 mai 1929 al Marelui
Stat Major, urmau să fie exclusiv la dispoziţia Marelui
Stat Major - Serviciul Istoric129.
Cu toate acestea, dintr-un Referat al Marelui Stat
Major – Serviciul Istoric, înregistrat cu nr. 789 din 25
aprilie 1931, aflăm că:
„I. Marele Stat Major a dat nenumărate ordine
privitoare la vărsarea arhivelor operative la Serviciul
Istoric, precum și păstrarea arhivei neoperative din perioada
1913-1921, la unităţile unde se găsesc.
Totuși, după o străduinţă de 10 ani, Serviciul Istoric nu
este încă în posesia întregii arhive operative.
Numai de la 17 mai 1929 s-au mai primit 1.549 dosare
operative și se așteaptă înaintarea încă a 2.000 dosare
operative ce sunt cerute și sunt în curs de ordonare.
II. Din corespondenţa primită rezultă că, în același
timp, s-au mai dat ordine privitoare la arhive și de către
alte direcţii și anume:
1. Direcţia 7 Intendenţă a dat Ordinul nr. 15 870 din
6 august 1927, pe baza Jurnalului Consiliului de Miniștri
nr. 1697 din 14 iulie 1927, comunicat Secretariatului
General de către Președinţia Consiliului de Miniștri cu nr.
4721 din aceeași dată, prin care se ordona ca toate resturile
de hârtie, registre, dosare etc. să fie vândute la stat. Serviciul
a luat cunoștinţă de acest ordin la 26 ianuarie 1931, când
s-a primit Raportul nr. 12.010 al Diviziei 8 Infanterie.
2. Inspectoratul Tehnic al Intendenţei a dat Ordinul
nr. 15.566 din 28 iunie 1930 prin care se ordonă arderea
arhivei mai vechi de 10 ani, anterioară anului 1920, în
care intra și arhiva de război.
3 (89) 2020 document

3. Serviciul Istoric sesizându-se de acest din urmă
ordin, a solicitat cu nr. 2276 din 5 noiembrie 1930, iar
Inspectoratul Tehnic al Intendenţei a dat Circulara nr.
30.842 din 7 noiembrie 1930, prin care se ordona să se
păstreze arhiva de război. Ori, acest ordin nu a putut
împiedica arderea arhivei de război. Rezultatul acestor
ordine:
- Brigada 8 Artilerie a ars 79 dosare create în perioada
1913-1921,
- Regimentul 4 Vânători a ars 69 dosare create în
perioada 1901-1919,
- Regimentul 12 Artilerie a vândut la licitaţie, în ziua
de 15 decembrie 1927, cantitatea de 847 kg dosare, create
în perioada 1909-1922.
III. S-a ajuns la această situaţie, deoarece s-au dat
ordine și de către Direcţia și Inspectoratul Intendenţei fără
a se lua avizul Serviciului Istoric, care deși avea nevoie
de toată arhiva din perioada 1913-1921 aflată asupra
comandamentelor, unităţilor și serviciilor armatei, totuși
nu a putut fi adunată în întregime la Marele Stat Major,
din lipsa localului necesar. Din această cauză s-au înfăptuit
erori, care se vor repercuta când se va vedea și mai mult
lipsa unor documente.
IV. Pentru a se împiedica, pe viitor, distrugerea
arhivelor de război, din perioada 1913-1921, Marele Stat
Major – Serviciul Istoric a dat un ordin special tuturor
comandamentelor, unităţilor și serviciilor armatei, cu
următorul conţinut:
- arhivele din perioada 1913-1921 sunt considerate
arhive de război, care trebuie păstrate în bune condiţii,
conform Ordinelor Marelui Stat Major nr. 1406 din 3
octombrie 1925 și nr. 854 din 17 mai 1926.
- aceste arhive urmează a fi ţinute exclusiv la dispoziţia
Serviciului Istoric”130.
Pentru celelalte arhive, Serviciul Istoric opina că
în ceea ce privește documentele create după data de 1
aprilie 1921, nefiind arhive de război, nu făceau obiectul
activităţii Serviciului Istoric. Pentru aceste arhive se
putea aplica Ordinul nr. 15.566 din 28 iunie 1930 al
Inspectoratului Tehnic al Intendenţei131.
În afara acestor grave aspecte sesizate, Serviciul
Istoric, în Ordinul Observator nr. 824 din 30 aprilie
1931 către Corpul 5 Armată, constata că majoritatea
dosarelor predate avea coperţile rupte, de unde rezulta
că era păstrată în condiţii improprii, filele erau defectuos
cusute, desprinzându-se foarte ușor, pe coperţi nu erau
trecute elementele referitoare la cuprins și perioadă, nu
erau opisate, unele dosare nu aveau coperţi132.
Existau însă și în interiorul serviciului, semnalări
privind îngreunarea activităţii ofiţerilor, urmare a
ordinelor date de șeful secţiei, în privinţa reglementărilor
document 2020 3 (89)
studii/documente
consultării și manipulării dosarelor de arhivă. Acest
aspect este relevat prin Raportul din 29 ianuarie 1931
al locotenent-colonelului C. Postelnicescu către șeful
secţiei referitor la refuzul Serviciului Arhivă de a-l
deservi cu dosare, întrucât la acea dată, avea asupra sa,
100 de dosare. Acesta menţiona că avea drept sarcină de
serviciu descrierea operaţiunilor militare de la Mărășești,
argumentând că pentru elaborarea lucrării într-un mod
veridic, pentru o divizie, se verificau ordinele date către
unităţile subordonate și cele primite de la eșaloane.
Aceste ordine se verificau consultând dosarele pe loc.
Cele 3-4 dosare, care reprezentau cantitatea de arhivă
care putea fi solicitată o dată, nu acoperea nici arhiva
unui regiment, astfel că, dacă ar fi respectat ordinul în
litera și spiritul lui, în fiecare zi trebuia cerut inventarul
unităţii respective, studiat ce anume dosar se referă
la perioada cercetată, căutarea respectivei informaţii,
solicitarea dosarului, aducerea lui din arhivă, semnarea
chitanţei de primire, anularea ei, procedură deosebit de
greoaie și care impunea o simplificare133.
Argumentele aduse în sprijinul situaţiei raportată
sunt înţelese și acceptate, întrucât prin Ordinul
Circular nr. 270 din 7 februarie 1928, pct. 1, 2 și 3 se
aduc modificări la modul de consultare și de deservire
cu material arhivistic, astfel că, ofiţerul consemna în
registrul de cereri aflat în arhivă, numărul dosarului
și unitatea care l-a creat. Această măsură de evidenţă
a celor care au consultat dosarele era luată pentru un
control strict asupra persoanelor care au consultat
arhiva respectivă. Pentru inventar sau dosar se elibera
o chitanţă, apoi se consemna în același registru de
cereri, inclusiv numărul de file. La restituire, se verifica
obligatoriu numărul filelor și se restituia chitanţa (care
constituia un buletin de cerere). Ofiţerii, care solicitau
dosare, le puteau păstra asupra lor, dar în mod justificat,
fiind direct răspunzători pentru ele. Era interzisă cu
desăvârșire circulaţia dosarelor între ofiţeri. În cazul
în care un ofiţer avea nevoie de un volum mai mare
de arhivă, 50-100 de dosare, se solicita printr-o notă
arhivarului pentru a le putea pregăti și pune la dispoziţie
din timp, respectându-se aceleași reguli descrise mai
sus134. Măsura luată a eficientizat cu siguranţă procesul
de cercetare, dar a îngreunat îndeplinirea sarcinilor
de serviciu și așa destul de numeroase, cu un personal
insuficient, la Depozitul de Arhivă. Așa se explică
probabil, revenirea la scurt timp, asupra reglementării
statuată prin Ordinul Circular nr. 801 din 11 mai 1929
referitoare la posibilitatea de consultare a maximum 3
dosare. Acestea se transportau numai de către ordonanţe,
însoţiţi de ofiţeri, arhivarului fiindu-i interzis să ajute
sau să transporte arhiva, având alte atribuţii. Totodată,
21
studii/documente
ofiţerii translatori, care consultau documentele, aveau
obligaţia de a le traduce, traducerea fiind tehnoredactată
și predată odată cu dosarul135.
Pe de altă parte, în prima parte a anului 1931
Secretariatul General încearcă să soluţioneze problema
acută a spaţiului de depozitare, atât pentru documentele
curente, cât și pentru Arhiva Generală.
Astfel, prin rezoluţii ministeriale puse pe Referatul
nr. 1099/1931 al Inspectoratului General al Geniului
și nr. 1144/1931 al Direcţiei Personalului se aproba
funcţionarea Arhivei Generale a ministerului, ca Secţie
(Arhive) pe lângă Depozitul Central de Imprimate136.
Prin urmare, în perioada 1 martie -30 mai 1931, Arhiva
Generală de la Mogoșoaia trebuia să fie mutată la Obor,
în subsolul și parterul magaziei mari de zid, în camerele
propuse de Direcţia Construcţiilor și Domeniilor prin
Referatul nr. 1099/1931137.
Toate atribuţiile date șefului Depozitului de Unelte
și Materiale Geniu de la Mogoșoaia, treceau asupra
șefului Depozitului Central de Imprimate, căpitanul
Gheorghe  Licara138.
Impegatul Ștefan Micșunescu și plutonierul de
administraţie Dumitru Măciucă, care erau arhivari, erau
mutaţi, începând cu 1 martie 1931, de la Depozitul de
Geniu la Depozitul Central Imprimate139.
Întreaga arhivă a fost adusă în nouă vagoane
duble și din cauză că nu s-au dat instrucţiuni asupra
modalităţii împachetării sau pentru că lăzile probabil
au lipsit Depozitului de la Mogoșoaia, dosarele au
fost puse direct în vagoane, iar rafturile demontate și
aduse ulterior. Descărcarea și depozitarea s-a făcut prin
punerea dosarelor pe jos, în magazii și săli. Direcţia
Domeniilor a numit doi soldaţi meseriași, care până la
eliberarea contingentului 1931, au lucrat în permanenţă
la remontarea rafturilor. Pe măsură ce rafturile erau gata,
s-a trecut la aranjarea arhivei140.
Între timp arhiva a primit dosare noi de la direcţiile
și serviciile ministerului, fiind nevoie de suplimentarea
cu câteva zeci de rafturi noi, pentru care Direcţia
Domeniilor a dispus trimiterea unui vagon cu material
lemnos din care acestea să fie confecţionate.
Prin Raportul nr. 306 din 12 iunie 1931, depozitul
făcea cunoscut Secretariatului General că, pentru
aranjarea arhivei mutată de la Mogoșoaia, dispunea de
ajutorul a 5 soldaţi: Nicolae Drăghici, Nicolae Dumitru
și Gh. Mantu - detașaţi de la Batalionul Ministerului
Apărării Naţionale și Constantin Constantin și Iosif
Beri detașaţi de la Depozitul Central Subzistenţă
„Obor”, solicitând în acest context încă 6 oameni
pentru a se putea depozita arhiva într-un timp mai
scurt și pentru a putea înainta rezultatul ordinelor
22
primite spre soluţionare de la direcţiile din minister,
lucru ce momentan era imposibil, întrucât arhiva nu
era aranjată141.
Rezoluţia dată pe raport de către locotenent-
colonelul Sion preciza: ,,Nu aprob niciun om în plus.
Cu cei cinci oameni ce are acum și cu mai multă inimă se
poate aranja arhiva. Mulţi oameni când sunt, dorm”142,
prin urmare mutarea arhivei s-a făcut cu cei 5 soldaţi
nominalizaţi mai sus, până la data când și contingentul
lor (1931) a fost trecut în completare.
La data de 20 iunie 1931, conducerea Depozitului
de Imprimate este preluată de căpitanul Mihail Preda,
care a continuat, cu oamenii avuţi în subordine, aranjarea
a două treimi din totalul dosarelor arhivei, precum și
rezolvarea lucrărilor curente ce au constat în solicitarea
zilnică a unor dosare, a unor copii de către direcţiile și
serviciile din minister și Marele Stat Major, toate acestea
în ciuda faptului că cei cinci oameni erau zilnic retrași
de la serviciu de către Depozitul Central de Subzistenţă
pentru alte activităţi143.
Depozitarea arhivei în subsolul magaziei mari
de la Obor avea drept incovenient principal lipsa
luminii naturale, motiv pentru care, prin Raportul
nr. 311/1931, se solicita alocarea unei sume necesare
procurării materialului electric pentru achiziţionarea
mai multor lămpi. La raportul mai sus menţionat,
ministerul răspundea cu Adresa nr. 6896 din 22 iulie 1931,
precizând că din lipsă de fonduri nu se poate aloca suma
necesară. Aceeași recomandare de aplicare a principiului
economisirii resurselor era făcută și în privinţa petrolului
lampant, folosit pentru alimentarea lămpilor existente144.
Odată cu micșorarea numărului de ore de lumină
naturală și începutul frigului, activităţile de depozitare a
arhivei și de rezolvare a solicitărilor primite au cunoscut
o oarecare încetinire, în măsura mijloacelor restrânse
care le-au mai rămas la dispoziţie: atât Batalionul
Trupei Ministerului Apărării Naţionale, cât și Depozitul
Central de Subzistenţă nu au mai alocat niciun om în
locul celor 5 de care arhiva dispunea, situaţie care l-a
determinat pe căpitanul Mihail Preda, să detașeze 3
persoane din cele 10, care erau încadrate la Depozitul
de Imprimate pentru Arhivă.
Cu ocazia inspecţiei făcută la Arhiva Generală,
locotenent-colonelul S ion, șeful S er viciului
Secretariatului General, prezenta în Referatul nr. 2708
din 7 martie 1932, constatările sale și propunerile pentru
remedierea disfuncţiilor constatate.
Depozitul avea următoarea încadrare: șef - administrator
căpitan Preda, care era și șeful Depozitului Central de
Imprimate, un arhivar – impiegat Ștefan Micșunescu, 2
ajutoare – subofiţeri reangajaţi și 2 soldaţi145.
3 (89) 2020 document

Șeful depozitului avea obligaţia de a amenaja
localul pentru păstrarea arhivelor, de a asigura paza și
conservarea arhivei, de a păstra disciplina la locul de
muncă.
Arhivarului îi revenea misiunea de a păstra în bune
condiţii și în ordine dosarele, dispunea manipularea
acestora, avea toată răspunderea morală și materială
pentru conservarea și păstrarea arhivei, raporta
Secretariatului General orice nereguli prin intermediul
șefului depozitului.
Pentru îndeplinirea sarcinilor de mai sus dispunea
de cei 2 subofiţeri reangajaţi.
În raportul de control, locotenent-colonelul Sion
nota: ,,Cu toate că această Decizie Ministerială, fixează
lămurit pentru fiecare atribuţiunile și răspunderile, totuși
întreg personalul aflat astăzi la arhivă este departe de
executarea lor”146, argumentând aceste lucruri prin faptul
că, în ziua inspecţiei, la ora 8.20, în cancelaria arhivei
se găsea un reangajat, administratorul căpitan Preda,
arhivarul Micșunescu, celălalt reangajat fiind lipsă. De
altfel, și locotenent-colonelul intendent Zlătianu, șeful
Depozitului de Subzistenţe Obor, susţinea că „atât
căpitanul, cât și arhivarul, vin la serviciu la ora 11, uneori
deloc […] programul pentru amândoi este o ficţiune – sosirea
și plecarea lor fiind în funcţie de interesele lor personale sau
după bunul plac”147.
În privinţa localului și a camerelor unde era
depozitată arhiva, locotenent-colonelul Sion constata
că acestea sunt spaţioase, betonate, au grinzi solide
de fier și „sunt destul de proprii”148 pentru depozitare și
conservare, mai ales împotriva incendiului.
Era nemulţumit de faptul că arhiva nu era pusă în
ordine, neputând fi consultată rapid, reiterând încă o
dată constatarea că „întregul personal al arhivei, fiind
sub ordinele administratorului căpitan Preda, ofiţer care
vine la program după bunul plac, nu a avut îndrumările
și nici controlul cu privire la aranjarea și punerea în stare
de funcţionare a arhivei”149.
În lipsa ofiţerului, arhivarul Micșunescu rămânând cel
mai mare în grad, era obligat să ia măsuri pentru aranjarea
și funcţionarea arhivei. „Ori din rapoartele Inspectoratului
Tehnic al Intendenţei, din informaţiile date de locotenent-
colonelul de intendenţă Zlătianu și din constatările mele,
rezultă că acest funcţionar este un beţiv vicios, incapabil de
a se achita de însărcinările ce-i incumbă funcţia sa”150.
La inspecţie au fost găsite dosare stivuite, neașezate
pe rafturi, în mijlocul camerelor, din luna mai 1931.
Arhiva Direcţiei Personal era predată fără inventare
la fiecare raft, lucru ce făcea cercetarea dosarelor
imposibilă, necesitând timp îndelungat, pentru „a se
ghici locul dosarului căutat”151.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Era semnalată prezenţa unor acte de importanţă
deosebită în arhivă, care conţineau secrete operative, fapt
ce impunea o grijă deosebită în păstrarea lor, lucru aproape
imposibil din cauza lipsei lacătelor la toate ușile încăperilor.
În ceea ce privește iluminatul depozitului de arhivă,
constata că în fiecare cameră exista un bec, astupat complet
de înălţimea rafturilor și conform raportărilor, prin toate
camerele ,,mișunau“ șobolani care ronţăiau dosarele.
În urma celor constatate, șeful Ser viciului
Secretariatului General formula propuneri pentru
înlăturarea sau remedierea deficienţelor constate, acolo
unde era cazul. Astfel, prin întocmirea unui ordin circular,
să se aducă la cunoștinţa inspectoratelor, direcţiilor și
serviciilor din minister ca, până la data de 1 mai 1932,
să nu mai fie predată arhiva. Fiecare inspectorat, direcţie
sau serviciu din minister care avea depozitată arhiva la
Obor, să desemneze, începând cu 10 martie 1932, câte
un reangajat sau funcţionar civil, care să stea permanent
în arhivă și să selecteze dosarele ce aparţineau serviciului
respectiv, să le aranjeze pe rafturi și să întocmească
inventare. Această activitate trebuia efectuată zilnic și
verificată de un ofiţer de la Batalionul Trupei, în orele de
program, până la punerea definitivă în ordine a arhivei.
Batalionul Trupei trebuia să aloce zilnic 2 soldaţi tâmplari,
pentru a continua confecţionarea rafturilor. De asemenea,
trebuiau să fie detașaţi de la corpurile de trupă din
București, 4 soldaţi cu termen redus clasaţi pentru serviciu
auxiliar, care să lucreze zilnic la arhivă, până la data de
1 mai 1932. Direcţia Sanitară trebuia să pună la dispoziţie
raticide pentru distrugerea șobolanilor, iar Direcţia
Domenii Militare să instaleze lumină în toate camerele
și lacăte solide la uși. Întregul personal al depozitului să
fie schimbat, numindu-se în locul lor, „oameni conștienţi de
atribuţiunile, ce le incumbă funcţia lor”152. Șeful Depozitului
Central de Imprimate, arhivarul și tot personalul arhivei
să fie trecuţi din punct de vedere administrativ în
subordinele șefului Depozitului de Subzistenţe Obor.
Batalionul trebuia să înainteze, săptămânal, stadiul
lucrărilor pe care urmau să le efectueze.
Conform rezoluţiei puse pe referat de generalul
Partenie, toate propunerile au fost aprobate.
La 8 martie 1932, ca răspuns la observaţiile grave
asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu,
căpitanul Mihail Preda întocmește un raport de
activitate de la preluarea funcţiei, justificând lipsurile
constatate cu prilejul inspecţiei:
„Din cauza frigului siberian din magaziile din beton
armat, nu am putut ţine oamenii decât două ore dimineaţa
și o oră după-prânz, aducându-i, între timp, în birou să
se încălzească. Arhivarul s-a îmbolnăvit de reumatism
și pentru ca lucrările să nu fie întrerupte, l-am silit să
23
studii/documente
vie în cârjă zilnic la serviciu, chiar și sărbătorile pentru
a supraveghea clasarea dosarelor în rafturi, extragerea și
trimiterea dosarelor cerute urgent de direcţiile și serviciile
din minister, iar la birou am reţinut numai pe plt. adm.
Măciucă pentru lucrările de registratură și scoaterea copiilor
certificate cerute de direcţiile și serviciile din minister.
Pentru lipsa de lumină în magazii, care a împiedicat
într-o anumită măsură accelerarea lucrărilor, am raportat
cazul Direcţiei Domeniilor, care ne-a răspuns că din lipsă
de fonduri nu se poate face nicio instalaţie de lumină.
Faţă de neajunsurile și greutăţile întâmpinate din caz de
forţă majoră, am făcut faţă tuturor nevoilor, fiind convins
că am corespuns însărcinării ce mi s-a dat și am așteptat
ca, odată cu mărirea zilelor, când este lumină mai multă
și timpul se încălzește, să pot duce la bun sfârșit clasarea
definitivă a arhivei, iar din Depozitul de Imprimate să
fac o adevărată librărie militară. Dacă Depozitul Central
de Subzistenţă nu ne va mai face neajunsuri, de felul celor
pe care le-a adus la cunoștinţă Secretariatului prin diferite
rapoarte, a căror pornire nu ne-o putem explica, întrucât
Depozitul Central de Imprimate [și] Arhiva au o activitate
cu totul distinctă de aceia a Depozitului de Subzistenţă, în
a cărei clădire ne găsim instalaţi incidental și cu care nu
avem nimic în comun”153.
Cu Ordinul nr. 2973 din 15 martie 1932, Secretariatul
General comunica Direcţiei Personal constatările în
urma inspecţiei efectuată de locotenent-colonelul Sion:
atât impiegatul Micșunescu, cât și ajutoarele sale nu au
depus nicio muncă pentru aranjarea și punerea în stare
de funcţionare a arhivei și că având ,,personalul existent
astăzi, nu se întrevede posibilitatea unei îndreptări a
situaţiei deplorabile ce domnește acolo”154.
La 10 martie 1932, se propunea, ca în locul
impiegatului Micșunescu să fie numit funcţionarul
Solomon Popescu, de la Inspectoratul 3 Geniu, însă
propunerea nu s-a materializat. De altfel, din foile
calificative ale memoriului personal întocmite în această
perioadă, rezultă că acesta „e nelipsit de la serviciul său,
muncitor, cu spirit de ordine în aranjarea arhivei (…),
lucrând fără să ţină seama de orele de program, și chiar în
zilele de sărbătoare”155.
Ca urmare a aprobării propunerilor puse pe Referatul
nr. 2708/1932, Secretariatul General elaborează Ordinul
Circular nr. 2969 din 15 martie 1932156, prin care se
făceau cunoscute măsurile ce urmau să fie luate pentru
aranjarea arhivei aflată la Obor și punerea ei în stare
de funcţionare, dispunând ca unităţile, care predaseră
arhiva, să desemneze o persoană care să selecţioneze
dosarele, să le aranjeze pe rafturi și să întocmească
inventare, începând cu 18 martie 1932 și nu cu 10 martie
cum se propusese.
24
Cum Batalionului Trupei îi revenea misiunea
de a controla activităţile zilnice, până la terminarea
aranjării arhivei, cu Raportul nr. 6796 din 6 mai 1932,
comandantul batalionului făcea cunoscut stadiul în care
se găseau lucrările la Arhiva Generală.
Astfel, două camere erau utilate complet, iar în trei
camere se reparaseră și se completaseră o parte din
rafturi. Se instalase lumina electrică, prevăzându-se
și prize pentru 3 lămpi portative în toate camerele.
Inspectoratul Infanteriei, Inspectoratul Muzicilor,
Direcţia Infanteriei, Direcţia Cavaleriei, Inspectoratul
Marinei și Direcţia Marinei, Inspectoratul Tehnic
Sanitar, Serviciul Farmaceutic, Serviciul Veterinar cu
unităţile ce aparţineau de acest serviciu, Inspectoratul
Intendenţei, Inspectoratul și Direcţia Armamentului,
Direcţia Recrutării, Serviciul Remontei, Serviciul
Justiţiei, Intendenţei, Stabilimentelor Centrale, Serviciul
Lichidărilor, precum și direcţiile și serviciile ce ţinuseră
de Marele Cartier General în timpul războiului,
finalizaseră aranjatul arhivei157.
Pentru aranjarea restului de dosare și registre,
care se aflau pe coridoare și în camere, era necesar
material lemnos pentru confecţionarea rafturilor în
camerele unde acestea lipseau, precum și completarea
celor existente. În rezoluţie, se ordona ca, Direcţia 12
Domenii să ia măsuri pentru alocarea, cu celeritate, a
materialului necesar confecţionării rafturilor.
Totodată, s-a hotărât și s-a aprobat ca soldaţii în
termen redus să rămână detașaţi, până la 1 iunie 1932,
pentru continuarea aranjării arhivei și să fie folosiţi și
la cusutul dosarelor158.
Pe de altă parte, pe lângă activităţile administrative
de relocare a arhivei, Secretariatul General, prin
Decizia Ministerială nr. 301 din 3 martie 1932, stabilea
categoriile de documente care alcătuiau arhiva de război.
Astfel, arhivele din perioada 1913-1921, de orice
natură, rapoarte, tabele sau situaţii de efectiv, muniţii,
pierderi, morţi, răniţi, dispăruţi, armament, unelte și
trăsuri, muniţii consumate, referate, studii, acte autentice
sau simple însemnări, corespondenţă diversă, crochiuri,
registre, condici de expediţie, plicuri de campanie, scrisori
de serviciu sau particulare erau considerate arhive de război.
Se stabilea că toate aceste documente, îndosariate
sau foi volante, sub niciun motiv nu se vor distruge,
înstrăina sau preda, ci vor fi păstrate, asigurându-se
toate condiţiile optime, acolo unde se găseau și la
dispoziţia Serviciului Istoric din Marele Stat Major,
considerându-se că îi aparţineau exclusiv. Toate legile,
regulamentele, deciziile ministeriale și ordinele de
birou, anterioare sau ulterioare nu se aplicau arhivei
menţionate159.
3 (89) 2020 document

Pentru aceeași idee, milita Serviciul Istoric în
Referatul nr. 22 din 16 martie 1932, prin care solicita
ca, ţinând seama de lipsa documentelor referitoare
la corespondenţa comandamentului român cu
comandamentele aliate, din care rezulta strategia care
s-a avut în vedere la intrarea în război, urmărindu-se
relaţia între cauză și efect, să se iniţieze demersurile
necesare pentru ca Serviciul Istoric să intre în posesia
documentelor care aveau legătură cu acest subiect.
Extrapolându-se, s-a iniţiat un proiect de lege, cu avize
pozitive ale factorilor implicaţi, în care se propunea ca
documentele oficiale (politice și militare) privitoare la
războaiele României să fie considerate proprietate a
statului și depozitate la Serviciul Istoric160.
1932. Avizul Marelui Stat Major privind păstrarea arhivelor
neoperative până la 30 ani
În luna iunie 1934, se preconiza ca proiectul de lege să
fie depus pentru sesiunea parlamentară din toamna anului
1934, iar în 1935, se preciza, în rezoluţie pe Referatul nr.
2072 din 7 martie, că nu putea fi depus „în actuala sesiune
parlamentară”, rămânând din păcate în acest stadiu161.
Prin Ordinul nr. 10784 din 15 septembrie 1932,
Secretariatul General solicita Marelui Stat Major să
document 2020 3 (89)
studii/documente
propună și să avizeze măsurile pentru păstrarea arhivei
neoperative până la 30 de ani162.
Așa apare Ordinul General nr. 52 din 16 iunie 1932,
prin care se dispunea:
- toate arhivele să fie păstrate la comandamente,
corpurile de trupă și serviciile armatei, timp de 3 ani,
de la data creării lor;
- după acest timp, arhivele să fie împărţite în 3
categorii, astfel:
1. destinate a rămâne la corp, ca fiind necesare (art.
66 și 197 din „Regulamentul Administraţie Armatei” și
art. 7 din „Regulamentul Mobilizării Armatei”);
2. destinate să fie predate depozitelor regionale
de corp de armată, respectiv Ministerului Apărării
Naţionale pentru direcţiile din minister, unde să fie
păstrate până la împlinirea termenului de 30 de ani, după
care să fie predate Arhivelor Statului (Ordinul Circular
al Ministerului Apărării Naţionale - Direcţia Intendenţă
nr. 15566 din 28 iunie 1930 și art. 2 din Legea pentru
organizarea Arhivelor Statului);
3. destinate a fi distruse prin ardere (Ordinul Circular
al Ministerului Apărării Naţionale nr. 15566 din 28 iunie
1930 și art. 7 din „Regulamentul Mobilizării Armatei”).
Fiecare operaţiune urma să fie consemnată într-un
proces-verbal, semnat de ajutorul comandantului și de
registrator și văzut de comandantul de corp, la care să
se anexeze și inventarele respective.
Documentele secrete ca tabelele de efective, ordinele
de operaţii, ordinele de bătaie, ordinele generale de
repartiţie, tabelele de caracterizări, anuarele armatei etc.,
urmau să fie înapoiate comandamentelor de unde au
emanat, de îndată ce erau înlocuite cu altele noi, pentru
a fi distruse prin ardere163.
În completare la Ordinul General nr. 52/1932 relativ
la depozitarea arhivelor comandamentelor, corpurilor de
trupă și serviciilor armatei, este emis Ordinul General
nr. 68 din 7 iulie 1932164 prin care se preciza că ordinul
se aplica numai pentru arhivele din timp de pace, adică
după 1 aprilie 1921; nu se aplica și arhivelor de război
(operative sau neoperative) din perioada 1913-1921, care
urmau a se păstra în bune condiţii la comandamentele,
unităţile și serviciile armatei și la dispoziţia Marelui
Stat Major – Serviciul Istoric, așa cum se ordonase prin
Decizia Ministerială nr. 301 din 3 martie 1932165.
Secţia Adjutantură – Marele Stat Major semnala
Secretariatului General o serie de probleme, care rămăseseră
neclarificate prin ordinul mai sus menţionat, astfel:
- câte categorii de arhive sunt operative/neoperative,
fiecare din acestea divizându-se în arhivă relativ la
recrutare, organizare, mobilizare, informaţii, operaţii,
administraţie, justiţie, secretă;
25
studii/documente
- cât timp urma a fi păstrată fiecare categorie de
arhivă la unităţi;
- unde urma să fie depozitată după împlinirea
termenului respectiv;
- modul de transport de la unităţi la depozitele unde
urma să fie păstrată;
- modul de depozitare și conservare, propunându-se
în acest sens să se înfiinţeze depozite regionale, dotate cu
rafturile necesare, personal de conducere și administrare etc.
Deoarece referitor la păstrarea arhivelor erau diferite
dispoziţii, mai vechi sau mai noi, fiecare tratând o singură
sau mai multe categorii de arhive, iar pe de altă parte, nu
exista o dispoziţie referitoare la depozitele în care trebuie
să fie păstrate, Marele Stat Major opina că ar fi util să
fie numită o comisie, compusă din delegaţi ai direcţiilor
și serviciilor din Ministerul Apărării Naţionale și câte
un delegat din partea fiecărui comandament de corp
de armată, care în urma discuţiilor și propunerilor ce
se vor face, să elaboreze o decizie ministerială sau un
regulament, care să prevadă în mod amănunţit, odată
pentru totdeauna, modul de păstrare și conservare a
Arhivelor armatei166.
Până la luarea unei decizii în privinţa celor semnalate,
se aviza favorabil înfiinţarea, de principiu, a depozitelor
regionale de arhivă, astfel că Secţia Adjutantură,
cu Adresa nr. 4943 din 7 octombrie 1932, înainta
referatul Serviciului Istoric, cu propuneri referitoare
la organizarea și funcţionarea acestor depozite167,
modalitatea de transport a arhivei neoperative de la
Central Archive Repository – A Century of History (II)
Colonel engineer Marius-Marian Olteanu, Adela-Cosmina Lăzărescu, Mariana-Daniela Manaloiu
Abstract: The years of 1920’s mark the concern of the order factors of the army for keeping and preserving the
testimonies written down on paper, by setting up the two archives storehouses: the Historical Service Archives
Storehouse (set up under the Service Note no. 4 from 26th July 1920) and the War Ministry General Archives
Storehouse (set up under the Minister Order no. 15 from 16th January 1923).
Keywords: General Secretariate, General Headquarters, the War Ministry General Archives Storehouse,
Minister Order, the operative archives, the non-operative archives, the peace archives, the war archives.
NOTE
1
Depozitul Central de Arhivă Piteşti.
2
Depozitul Central de Arhivă Piteşti.
3
Depozitul Central de Arhivă Piteşti.
4
Depozitul Central de Arhivă (în continuare Dp.C.A.), Colecţia R.I.J.O. 1,
dosar nr. crt. 2578, f. 296; Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar
nr. crt. 10, f. 447.
5
Comandor dr. Marian Moşneagu, Serviciul Istoric al Armatei – promotorul
istoriografiei militare naţionale, în „Gândirea Militară Românească” nr. 5/
2009, p.112.
6
Dp.C.A., Fond Marele Stat Major - Secţia 6 Istoric, dosar nr. crt. 20, f. 22.
7
Ibidem, ff.1- 2.
8
Sediul acestuia urma sa fie mutat în strada Plevnei nr.50.
9
Gheorghe Nicolescu, Arhivele militare române – 80 de ani de existenţă, în România
în ecuaţia păcii şi Dictatului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2001, p. 7; Dp.C.A. Fond
Marele Stat Major - Secţia 6 Istoric, dosar nr. crt. 6, f.101.
10
Dp.C.A., Fond Marele Stat Major - Secţia 6 Istoric, dosar nr. crt. 20, f. 31.
11
Ibidem, f. 88.
26
comandamente, unităţi și servicii la depozite, alocarea
fondurilor necesare pentru rechizite și material,
construcţia de rafturi.
Cu titlu de informaţie, Serviciul Istoric făcea un
rezumat al ordinelor circulare emise în anii 1925 (nr.
1406), 1929 (nr. 854), 1932 (nr. 1064), al Deciziei
Ministeriale nr. 301 din 1932, al Ordinelor Generale
nr. 52 și 68 din 1932, referitoare la păstrarea în bune
condiţii a arhivelor la comandamente, unităţi și servicii,
concluzionând că în toate ordinele se specifica că
arhivele din perioada 1913-1921, să rămână acolo
unde se găseau, niciodată Serviciul Istoric nefiind de
părere ca arhivele de război să fie mutate din spaţiile
unde erau depozitate168. În privinţa arhivelor de pace,
create după data de 1 aprilie 1921, care urmau să
fie predate depozitelor regionale de corp de armată,
Serviciul Istoric opina ca dosarele să fie opisate, să
fie consemnat conţinutul pe scurt, inventarele să fie
întocmite pe unităţi, arhiva să fie ambalată în lăzi,
greutatea acesteia să fie raportată corpurilor de armată.
Dacă era transportată pe calea ferată, transportul să se
facă în baza ordinului de predare și a foilor de drum.
La rândul lor, corpurile de armată trebuiau să numească
comandantul depozitului de arhivă, din cadrul Biroului
1 sau 4 al corpului, având ajutor un reangajat. Urma să fie
identificat spaţiul de depozitare, în garnizoana corpului
de armată respectiv, să fie întocmite devizele necesare
confecţionării rafturilor, iar în cazul transportării pe
calea ferată, să fie încheiate convenţii în acest sens169.
12
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 29, f. 598.
13
Ibidem, ff. 91, 99, 107.
14
Ibidem, dosar nr. crt. 2, f. 37; Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric,
dosar nr. crt. 20, f. 91.
15
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 1, f. 109.
16
Idem, Colecţia R.I.J.O. -1, dosar nr. crt. 2578, ff. 302-303.
17
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 29, f. 599.
18
Prin act original se înţelegea actul cu semnătura comandantului care elabora
documentul.
19
Dp.C.A., Fond Marele Stat Major - Secţia 6 Istoric, dosar nr. crt. 12, ff. 1-5.
20
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr.crt.996, f.50.
21
Idem, fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt.10, f. 196.
22
Idem, fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 996, f. 50.
23
Idem, fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 29, f. 660.
24
Idem, dosar nr. crt. 10, ff. 99, 107; Fond Marele Stat Major - Secţia 6 Istoric,
dosar nr. crt. 12, f. 10/1.
25
Idem, Colecţia R.I.J.O. -1, dosar nr. crt. 2578, f. 305.
3 (89) 2020 document
 studii/documente
26
Idem, ff. 320-321. 98
Ibidem, dosar nr. crt.1, f. 117.
27
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Adjutantură, dosar nr. crt. 610, f. 6. 99
Ibidem, ff. 117, 263.
28
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 854, f.17. 100
Ibidem, dosar nr. crt. 5, f. 3.
29
Ibidem. 101
Ibidem.
30
Ibidem. 102
Ibidem, f. 10.
31
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 575, f. 1. 103
Ibidem, f. 66.
32
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 446, ff. 104
Ibidem, dosar nr. crt.10, ff. 440-442; dosar nr. crt. 1, f. 117.
38, 6986; Fond Directia Personal, Registre control ofiţeri rezervă administraţie, 105
Ibidem, dosar nr. crt. 1, ff. 1, 13, 223.
vol. II, f.150; Fond Directia Personal, Caziere, legătura 105, dosar nr. crt. 239. 106
Ibidem, dosar nr. crt. 27, f. 606.
33
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 446, 107
Ibidem, dosar nr. crt.1, f. 236.
ff. 56, 88. 108
Ibidem, dosar nr. crt. 29, f. 594.
34
Ibidem. 109
Ibidem, dosar nr. crt. 1, f. 291.
35
Ibidem, f. 140. 110
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 928, f. 14.
36
Ibidem, f. 88. 111
Ibidem, f. 20.
37
Ibidem, f. 418. 112
Ibidem, f. 211 bis.
38
Ibidem, ff. 418-419. 113
Ibidem, dosar nr. crt. 996, f. 3.
39
Ibidem, f. 421; Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 114
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 103, ff 157-158.
575, f. 26. 115
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 996,
40
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 446, f. 508. ff. 48, 51.
41
Ibidem, ff. 506, 508. 116
Ibidem, f. 48.
42
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 575, f. 26. 117
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt.103 , f. 134.
43
Ibidem, f. 57. 118
Ibidem, dosar nr. crt. 37, f. 25.
44
Ibidem, f. 508 v. 119
Ibidem, f.11.
45
Ibidem. 120
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr.crt.996, f. 15.
46
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 446, f. 509. 121
Ibidem, f. 42.
47
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 575, f. 65. 122
Ibidem, f. 38.
48
Ibidem, dosar nr. crt. 3, ff. 317-319. 123
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 40, f. 549.
49
Ibidem, f. 350. 124
Ibidem.
50
Ibidem, ff. 325-356. 125
Ibidem, ff. 551-552.
51
Ibidem, dosar nr. crt. 580, ff. 2, 26, 157. 126
Ibidem, f. 549.
52
Ibidem, f. 126. 127
Ibidem, dosar nr. crt. 76, ff. 83.
53
Ibidem. 128
Ibidem, f. 3.
54
Ibidem, f. 147. 129
Ibidem, f. 10.
55
Idem, Fond Ministerul de Război - Serviciul control, contabilitate, contencios 130
Ibidem, ff. 165-166.
şi pensii, dosar nr. crt. 2455, f. 220. 131
Ibidem, f. 3.
56
Ibidem, f. 219. 132
Ibidem, f. 60.
57
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 3, f. 418. 133
Ibidem, dosar nr. crt. 38 , f. 99.
58
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt.12, f. 12. 134
Ibidem, f. 172.
59
Ibidem, dosar nr. crt.1, f. 109. 135
Ibidem, ff. 174- 175.
60
Ibidem, dosar nr. crt.12, f. 14. 136
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt.
61
Idem, Colectia R.I.J.O.-1, dosar nr. crt. 2578, ff. 358, 402, 403.
1248, f. 33.
62
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 604, ff. 70-71. 137
Ibidem, f. 34.
63
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 575, f. 9. 138
Ibidem, ff. 34, 35.
64
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 604, f. 19. 139
Ibidem, f. 34.
65
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 10, f. 450.
66
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 604, f. 56.
140
Ibidem, f. 33.
67
Ibidem.
141
Ibidem, f. 35.
68
Ibidem, f. 53.
142
Ibidem.
69
Ibidem, f. 57.
143
Ibidem.
70
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 1, f. 109.
144
Ibidem, f. 36.
71
Ibidem, dosar nr. crt. 77, f. 154.
145
Ibidem, f. 37.
72
Idem, Colectia R.I.J.O. - 1, dosar nr. crt. 2578, f. 482.
146
Ibidem.
73
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 854, f. 15.
147
Ibidem.
74
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 12, f. 16.
148
Ibidem.
75
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 626 , f. 40.
149
Ibidem.
76
Ibidem, f. 27.
150
Ibidem.
77
Ibidem, dosar nr. crt. 659, f. 20.
151
Ibidem.
78
Ibidem, dosar nr. crt. 626, f. 206.
152
Ibidem, ff. 37-38.
79
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 854, f. 18.
153
Ibidem, f. 33.
80
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 3, ff. 573-574.
154
Ibidem, f. 5.
81
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 8, f. 9.
155
Idem, Fond Directia Personal, Caziere, legătura 105, dosar nr. crt. 239, ff.17, 34.
82
Ibidem, dosar nr. crt. 10, f. 196.
156
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt.
83
Ibidem, f. 450. 1248, f. 2.
84
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 854,
157
Ibidem, f. 70.
ff. 14, 381.
158
Ibidem.
85
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 691, f. 42.
159
Idem, „Monitorul Oficial” nr. 56 din 7 martie 1932, p. 1414 şi Fond Ministerul
86
Ibidem, dosar nr. crt. 728, f. 6. de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 1364, f. 48v.
87
Idem, Fond Ministerul de Război - Secretariatul General, dosar nr. crt. 854, f. 387.
160
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 96, f. 18.
88
Ibidem, ff. 388-389; 393; 397- 400. 161
Ibidem, ff. 4, 43, 47.
89
Ibidem, f. 410. 162
Ibidem, dosar nr. crt. 103, f. 115.
90
Ibidem, f. 415. 163
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 830, f. 45
91
Ibidem, ff. 415-416. şi Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 103, f. 120.
92
Ibidem, ff. 417-420. 164
Ibidem, f. 138.
93
Ibidem, f. 452. 165
Ibidem, f. 120.
94
Ibidem, f. 454. 166
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Adjutantură, dosar nr. crt. 830, f. 33.
95
Ibidem, f. 513. 167
Ibidem, f. 28.
96
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 18, f. 1. 168
Idem, Fond Marele Stat Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 103, f. 104.
97
Ibidem, dosar nr. crt. 40, f. 526. 169
Ibidem, f. 6.

document 2020 3 (89) 27

studii/documente

EPIDEMIILE CU CARE S-A CONFRUNTAT ARMATA ROMÂNĂ

LA ÎNCEPUT DE SECOL XX – EPIDEMIA DE HOLERĂ
DIN DOBROGEA, DIN TOAMNA ANULUI 1916

Dr. Leontin STOICA1

P
rimele zile ale implicării ruși și sârbi. Situaţia impunea
românești directe în trimiterea în zonă a unui medic
pr ima conflagraţie igienist (bacteriolog) deosebit de
mondială au scos la iveală maxima competent, iar alegerea forurilor
complexitate a situaţiei de pe frontul de decizie a fost dr. Ioan (Ion)
dobrogean, pentru România. Aici Cantacuzino. Același medic mai
se concentrau o serie întreagă de fusese desemnat, la 2 septembrie
vulnerabilităţi ale ţării noastre, 1916, să efectueze o inspecţie de
pentru a căror atenuare guvernul profil pe Valea Prahovei, unde erau
Brătianu conta pe trupele rusești semnalate focare de holeră5. Din
comandate de către generalul cauza propriei stări de sănătate,
Andrei Zaioncikovski, însă prezenţa dr. Ioan Cantacuzino nu a putut
acestor trupe nu făceau decât să pleca în inspecţie, astfel încât
complice și mai mult situaţia. Serviciul Sanitar de pe lângă
Î n s p a ţ i u l d o b ro g e a n s e Marele Cartier General a propus,
concentrau o serie de vulnerabilităţi la 6 septembrie 1916, trimiterea de
ale României, de natură geopolitică urgenţă, în Dobrogea, a profesorului
(poziţia transdanubiană), etnică Proca, igienist consultant la
(numărul mare de etnici bulgari și Comandamentul Armatei 1.
turci) și igienico-sanitară (focare Rezoluţia Comandamentului
epidemiologice), mai prezente în G e n e r a l a l E t a p e l o r, d i n
partea de sud (Cadrilater) . 2
Doctorul Ion Cantacuzino 7 septembrie 1916 (stil vechi), suna
Planul de campanie român astfel: „Se va aștepta însănătoșirea
6
din 1916 a prevăzut ca forţele dispuse pe segmentul dr. Cantacuzino” .
de front cuprins între Dunăre și Marea Neagră să În zilele de 7-9 septembrie 1916, au fost efectuate
protejeze debarcarea și concentrarea trupelor ruse investigaţii în zonă, de către personalul Serviciului
destinate să acţioneze în Dobrogea. În faza a doua, Sanitar al Marelui Cartier General (Nicolae Antoniu).
după zece zile de la declaraţia de război a României Conform lui acestuia „lipsa de direcţiune în Serviciul
împotriva Austro-Ungariei, trupele aliate româno-ruse Sanitar pentru armata din Dobrogea se simte la orice pas”.
urmau să se fixeze pe aliniamentul Rusciuc - Șumno - După ce semnalează o serie de deficienţe în transportul
Varna și să se consolideze pe această linie pentru a și îngrijirea răniţilor, ca și în atitudinea generală a unor
asigura astfel o mai mare libertate de acţiune a trupelor medici, autorul raportului, din 11 septembrie 1916,
ce operau în Transilvania3. identifica mai multe surse de pericol din punct de
Au avut loc lupte crâncene la Silistra, Turtucaia, vedere epidemiologic:
Flămânda, soldate cu victorii ale grupului de armate - îngroparea în condiţii necorespunzătoare a
Mackensen. În timp ce teritoriul dobrogean cădea în cadavrelor de oameni și animale;
mâinile inamicului, cu consecinţă și asupra funcţionării - calitatea apei potabile din Dobrogea - oricum o
Serviciului Sanitar, un nou neajuns s-a ivit pentru trupe, problemă pentru locuitorii provinciei;
și anume apariţia unei epidemii de holeră4. - transportul și spitalizarea răniţilor în condiţii
Încă de la începutul lui septembrie 1916, au necorespunzătoare, fără respectarea unor norme
fost semnalate cazuri de dizenterie și, ceea ce igienico-sanitare de bază și
era mai grav, de tifos exantematic, printre răniţii - nerezolvarea situaţiei suspecţilor de boli contagioase7.

28 3 (89) 2020 document


Alte investigaţii au fost efectuate în zilele de
9-12 septembrie 1916, de către locotenentul medic
D. Mezincescu, igienist la Armata de Sud, ca urmare
a ordinului primit de la comandamentul acestei
armate. Conform lui Mezincescu, starea sanitară
a trupelor era „cât se poate de bună”, în ciuda unui
noian de dificultăţi, de la cele provocate de evoluţia
ostilităţilor, până la deficienţele în aprovizionarea cu
apă. Totuși, în cazul trupelor rusești și sârbești aliate,
lucrurile nu stăteau la fel de bine, printre răniţi fiind
semnalate cazuri de tifos exantematic la Galaţi. În
consecinţă, medicul Mezincescu (fiul său, Eduard, de
asemenea medic, va face carieră politică în România
anilor `50) propunea, pe de o parte, înfiinţarea
sau completarea unor spitale de boli contagioase
în localităţile Cernavodă, Medgidia, Murfatlar și
Constanţa, iar pe de altă parte, luarea unor măsuri
preventive (profilactice) la faţa locului (dezinfecţie,
despăduchere, instalarea de trenuri-băi), întrebuinţarea
permanentă a hipocloritului, retragerea pe rând a
trupelor, tocmai pentru a permite luarea măsurilor
igienico-sanitare corespunzătoare, reaprovizionarea
trupelor cu îmbrăcăminte corespunzătoare, sterilizarea
apei, aprovizionarea cu săpun etc.8.
La 19 septembrie 1916, sunt recunoscute primele
cazuri de holeră și tifos exantematic în rândurile
militarilor aflaţi la Galaţi, pentru ca apoi să apară cazuri
și în rândurile trupelor care luptau în Dobrogea, mai
precis la Divizia 5, care, la 22 septembrie, apăra poziţiile
de la Topraisar9.
Scurtarea perioadei de incubaţie a holerei
(24-48 de ore în caz de epidemii) a făcut ca aceasta să
fie transmisă repede la oamenii Diviziei 19, unde nu
s-au semnalat decât 9 cazuri suspecte, până în ziua de
29 septembrie, întrucât soldaţii diviziei comandate de
colonelul Scărișoreanu fuseseră vaccinaţi10.
La 20 septembrie 1916, la o zi după semnalarea
holerei la Galaţi, Spitalul Regional raporta două cazuri
de holeră la doi soldaţi din Regimentul 29 Infanterie
din Divizia 19 Infanterie11. Aceste două cazuri nu
se regăsesc însă în datele statistice și alte documente
ulterioare.
La 26 septembrie 1916, situaţia epidemică în cadrul
Diviziei 5 Infanterie (care peste puţin timp va fi dusă
pe frontul transilvănean, pentru a contracara ofensiva
Falkenhayn), se prezenta astfel:
- Regimentul 8 Infanterie: 3 holerici + 12 suspecţi;
- Regimentul 9 Infanterie: 6 holerici + 14 suspecţi;
- Regimentul 51 Infanterie: 2 holerici + 10 suspecţi12.
La 27 septembrie 1916, prin Înalt Ordin Regal,
profesorul Ioan Cantacuzino, care între timp se
document 2020 3 (89)
studii/documente
însănătoșise, este însărcinat cu acţiunea de combatere a
bolilor contagioase, primind puteri depline în acest sens,
ceea ce atrăgea după sine și deplina responsabilitate
pentru efectele măsurilor luate13.
La 28 septembrie 1916, șeful Serviciului Sanitar de
la Marele Cartier General propunea Comandamentului
General al Etapelor:
„1. Imprimarea (tipărirea) de urgenţă și distribuirea
instrucţiunilor sanitare, de la 27 august 1916, dar nepuse
în aplicare în mod sistematic, consecvent și satisfăcător;
2. Autorizarea efectuării unor inspecţii de teren, de
către Ioan Cantacuzino, împreună cu I.N. Antoniu;
3. Cedarea urgentă de către CFR a unor vagoane-
cazan, băi, etuve, spălătorii etc., întrucât trenurile sanitare
erau infestate cu păduchi”14.
Rezoluţia înscrisă pe document menționa: „Este
destul medicul maior Cantacuzino”.
În zilele următoare au început să fie semnalate cazuri
de holeră și tifos exantematic în rândurile populaţiei
civile. În ceea ce privește însă armata propriu-zisă, la
data de 19 octombrie 1916, medicul maior Costinescu
semnala pentru trupele din Dobrogea următoarea
situaţie: „Holerici: soldaţi români 35, ruși 64, civili 16.
Bolnavi noi: 1, morţi 4”. La Măcin, 12 cazuri printre
soldaţii ruși15.
Tot la 19 octombrie, încep și inoculările la Măcin,
din cauza existenţei unor cazuri suspecte în rândurile
regimentului de infanterie.
Un plan mai detaliat de luptă cu flagelul biologic,
reprezentat de holeră, a fost adoptat două zile mai
târziu, la 21 octombrie 1916, în urma unor discuţii
dintre profesorul Cantacuzino, Ioan Antoniu și
ministrul Constantin Angelescu. Pentru a preveni
răspândirea bolii, erau organizate 8 centre, și anume:
1. Galaţi, cu zonele Tulcea și Brăila, sub conducerea
dr. Slătineanu, ajutat de căpitanul medic Ciucă
(Laboratorul fix nr. 1) și locotenentul medic Boloni
(Laboratorul fix nr. 3);
2. Slobozia, cu zonele Ciulniţa, Călărași, Ţăndărei
și Valea Ialomiţei, sub conducerea dr. Mărgărit; anexe:
Spitalul de Contagioși și Laboratorul fix nr. 5;
3. Râmnicu-Sărat, cu zonele Buzău și Focșani,
condus de maiorul Popescu – Azuga, anexă:
Laboratorul fix nr. 2, condus de locotenentul medic
Combiescu;
4. Bârlad, cu zonele Buzău și Focșani, sub
conducerea prof. Proca; anexă: Laboratorul fix nr. 4,
sub conducerea locotenentului medic Bălteanu;
5. Iași, cu zonele Botoșani și Dorohoi, sub
conducerea prof. Mezincescu; anexă: laboratorul
Mezincescu din Iași;
29
studii/documente

6. Roman, cu zonele Bacău, vitregiţi de vremurile războiului

Piatra Neamţ și Fălticeni, sub nu au fost uitaţi sau abandonaţi
conducerea dr. Baroncea. Anexe: ci, chiar în condiţiile complexe
Spitalul de Contagioși nr. 4 și din toamna anului 1916, au fost
laboratorul mobil nr. 4, condus de protejaţi de o nenorocire în plus,
dr. Călășescu; aceea a contractării unei boli cu o
7. Ploiești, cu zonele Sinaia rată de morbiditate de 80% și de
și Câmpina, sub conducerea mortalitate de 25-43%.
maiorului medic Iacob; anexă: O altă problemă suplimentară
Laboratorul mobil nr. 2, sub era reprezentată de ostaticii bulgari
conducerea locotenentului medic și turci dobrogeni, aflaţi în curs de
Negriceanu; evacuare spre Moldova. În rândul
8. București, sub conducerea acestora, mai precis al celor 6.700
16
profesorului doctor Victor Babeș . aflaţi la Galaţi (numărul total a
Cu aceeași ocazie, profesorul depășit după câte se pare 20.000),
Cantacuzino dădea și câteva metoda românească de vaccinare
instrucţiuni speciale și anume: antiholerică și-a arătat, în cel mai
- vaccinarea tuturor răniţilor Doctorul Constantin Angelescu convingător mod posibil, eficienţa.
din spitale, a populaţiei refugiate În pr imele zile consecutive
din Dobrogea, a străinilor din lagărele de concentrare, a declanșării epidemiei, aici erau semnalate circa
tuturor celor expuși contactului cu bolnavii, cu excepţia 40-50 de cazuri zilnice de îmbolnăvire, din care 1/4
contraindicaţilor patologice; mortale. Urmează două runde de inoculări (vaccinări)
- efectuarea a două rânduri de vaccinuri cu 2 și 5 cc; la 23-24 septembrie, respectiv 29-30 ale aceleiași luni.
- revaccinarea soldaţilor vaccinaţi cu câteva luni Rezultatul? Scăderea la zero a morbidităţii (implicit
înainte; a mortalităţii) după 2 octombrie 191620. Din păcate,
- responsabilizarea șefilor de regiune cu izolarea pentru ostatici, dar și pentru imaginea României, o
bolnavilor suspecţi și „contacţilor”, în locuri deosebite17. mare parte dintre supravieţuitorii holerei din toamna
Rezultatele măsurilor luate de „celula de criză” anului 1916 avea să cadă victimă tifosului exantematic,
constituită în jurul doctorului Ioan Cantacuzino au la începutul lui 1917, în Moldova.
apărut foarte rapid și pot fi considerate spectaculoase, Revenind la Dobrogea și la toamna anului 1916,
după cum constata, la 3 noiembrie 1916, șeful menţionăm, printre potenţialele focare epidemice și pe
Serviciului Sanitar de pe lângă Marele Cartier General, prizonierii propriu-ziși provenind din armatele turcă
colonelul medic (ulterior general) Ioan N. Antoniu18. și bulgară (din punct de vedere igienico-sanitar, și nu
Au contribuit la acest rezultat, realmente remarcabil, numai, armatele germane și austro-ungare se prezentau
folosirea unor doze mari de germeni și procedeul la un nivel net superior aliaţilor lor oriental-balcanici).
revaccinării după șase luni. O circumstanţă agravantă suplimentară consta în
În lupta purtată finalmente cu succes contra holerei, răspândirea acestor prizonieri într-o mulţime de lagăre.
medicii militari români au avut de înfruntat mai multe Totuși, măsurile profilactice luate de serviciile de resort
obstacole suplimentare. Astfel, evoluţia ostilităţilor ale armatei române au făcut ca un caz de holeră depistat
propriu-zise în spaţiul dobrogean, conduita virtualilor la 2 octombrie 1916, în tabăra de la Anadolchioi21
ocupanţi (în special a bulgarilor) au determinat să rămână, dacă nu singular, cel puţin unul rarisim,
numeroase familii românești să-și părăsească locuinţele fără urmări deosebite pentru ansamblul prizonierilor,
din Dobrogea și să-și caute salvarea în regiunile soldaţilor și al civililor.
din stânga Dunării. Deplasarea unui mare număr Poate cea mai deplorabilă circumstanţă pentru lupta
de dobrogeni spre celelalte provincii ale ţării, încă împotriva holerei a fost reprezentată de colaborarea
neexpuse riscului unei ocupări iminente, a amplificat în multe privinţe defectuoasă, cu armata rusă.
pericolele de ordin epidemiologic, mai ales în zone Ar fi, cel puţin la nivelul datelor actuale, o afirmaţie
precum Ialomiţa, Galaţi, Ilfov și Vlașca. Chiar dacă cu totul și cu totul hazardată, aceea că, în mod
propunerile privind concentrarea și izolarea acestor conștient, premeditat, rușii au urmărit propagarea
refugiaţi într-o singură arie din teritoriul naţional epidemiei de holeră împotriva unui aliat incomod.
neocupat19 nu s-au putut concretiza, nici acești oameni Pe de altă parte însă, în cadrul forţelor militare ale

30 3 (89) 2020 document

 studii/documente

Rusiei, impresionante cantitativ, aspectele calitative O altă măsură

lăsau mult de dorit, inclusiv din punct de vedere al de precauţie din
stării sanitare, iar carenţele de ordin calitativ erau partea autorităţilor
potenţate de numeroase situaţii și gesturi anarhice, care românești a constat
prevesteau agitaţiile revoluţionare din cursul lui 1917, în păstrarea parţială a
și implicit războiul civil din 1918-1921. Un raport materialului sanitar,
telegrafic ne-singular, transmis de Prefectura Tulcea, îndeosebi a lăzilor
la 24 octombrie 1916, către Ministerul de Interne, cu medicamente,
consemna „foarte multe cazuri de holeră printre soldaţii pansamente și
ruși”, situaţie care punea în pericol siguranţa sanitară a instrumente23.
populaţiei civile, ale cărei locuinţe erau ocupate tocmai În pofida
de soldaţii armatei ţariste, care se deplasau continuu tuturor cerinţelor
între frontul și localităţile de încartiruire22. acumulate anterior
Nici starea trenurilor sanitare cu care erau, în și a circumstanţelor
Victor Babeș
mod impropriu, evacuaţi bolnavii contagioși, nici defavorabile din
dezinfectarea caselor unde fuseseră plasaţi soldaţii nu toamna anului 1916, în Dobrogea, putem afirma că
păreau să-i preocupe prea mult pe comandanţii ruși, Serviciul Sanitar al Armatei Române și-a îndeplinit
ceea ce a atras intervenţii repetate și chiar proteste din cu prisosinţă datoria, reușind să depășească rapid
partea românilor, care au trebuit să rezolve problemele disfuncţionalităţile iniţiale (de exemplu: inadecvarea
prin mijloace proprii. Istoria colaborării româno- automobilelor sanitare la condiţiile defavorabile de pe
ruse, în domeniul sanitar, include și predarea unor teren). De altfel, se poate spune, cu egală îndreptăţire,
trenuri sanitare. Este vorba despre trenurile 2 și 22 din că toate circumstanţele defavorabile, pe lângă efectele
Dobrogea, predate încă de la începutul campaniei, cărora lor intrinseci negative, din alt punct de vedere, au pus
le-au succedat, în luna octombrie, trenurile 3, 31, 33 și și mai mult în lumină capacitatea reală de organizare și
35 la Iași, 7, 32, 34, 36, 37; predările-primirile amintite atașamentul personal și profesional al corpului medical
au fost consemnate într-o serie de procese-verbale. pentru cauza naţională.

The Epidemics that the Romanian Army confronted with at the Beginning of the 20th Century
- The Cholera Epidemic from Dobrogea in autumn of 1916
Leontin Stoica, Ph.D.

Abstract: During the 1916 campaign appeared some epidemics of dysentery, exanthemum fever
or cholera among the Romanian and allied troops, and also in prison camps. Doctor Ion Cantacuzino
and the entire medical staff will take firm measures to prevent the spread of cholera among the
servicemen, as well as among the civilian population.
Keywords: 1916, epidemiologists, Ion Cantacuzino, vaccine, eradication.

NOTE
1
Depozitul Central de Arhivă Piteşti. 12
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt. 68, f. 29.
2
Ion Antonescu, Românii – originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, 13
Ibidem.
Ediţie V.F. Dobrinescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 21. 14
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 675, f. 177.
3
*** România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, 15
Idem, Fond Armata de Dobrogea, dosar nr. crt. 18, f. 132.
Bucureşti, 1987, p. 337. 16
Leontin Stoica, Epidemia de holeră în Dobrogea anului 1916 în
4
Depozitul Central de Arhivă (în continuare D.C.A.), Fond Marele Stat prezentarea medicului colonel Săndulescu Constantin, în „Argesis”, XV,
Major - Serviciul Istoric, dosar nr. crt. 68, f. 26. Editura Ordessos, Piteşti, 2006, pp. 371-378.
5
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 660, f. 37. 17
D.C.A., Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 675, ff. 236-238.
6
Ibidem, dosar nr. crt. 675, f. 364. 18
Ibidem, f. 450.
7
Ibidem, dosar nr. crt. 660, ff. 83-86. 19
Ibidem, f. 210.
8
Ibidem, dosar nr. crt. 675, ff. 146-147. 20
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt. 68, f. 42.
9
Idem, Fond Armata de Dobrogea, dosar nr. crt., 51, f. 18. 21
Ibidem, f. 48.
10
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt. 68, f. 51. 22
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 675, f. 331.
11
Idem, Fond Marele Cartier General, dosar nr. crt. 684, f. 107. 23
Idem, Fond Marele Stat Major - Secţia Studii Istorice, dosar nr. crt. 68, f. 58.

document 2020 3 (89) 31

studii/documente
ARMATA ROMÂNĂ
ÎN ANALIZA GENERALULUI ARTHUR HAUFFE (1942)
Dr. Sorin CRISTESCU1
Dr. Alin SPÂNU2
L
a finalul anului 1942, șeful Misiunii Militare
Germane din România, generalul-maior
Arthur Hauffe, a întocmit o analiză pentru
decidenţii politico-militari de la Berlin, intitulată
„România și armata sa” (Anexa), cu privire la potenţialul
organismului militar român, atât cel organizatoric, cât
și cel uman. Generalul, ca șef al Misiunii Militare, era
interesat de eficientizarea armatei române (ceea ce era
sarcina sa), dar era și foarte bine informat cu privire la
plusurile și minusurile existente în această structură.
Până la venirea în România, Hauffe s-a dovedit
un militar de carieră tipic german. S-a născut la
20 decembrie 1892, în Wittgensdorf (Saxonia) și a absolvit
Școala Miliară de Ofiţeri în 1913, fiind avansat la gradul
de locotenent. Participă la Primul Război Mondial cu
Regimentele 171 Infanterie și 29 Infanterie (fiind avansat
locotenent-major în 1917), dar este și ofiţer de ordonanţă
la Statul Major al Comandamentului Trupelor Germane
de pe Frontul de Est (decembrie 1917-februarie 1919).
După război, activează în Regimentele 1 Infanterie (1920-
1921), 1 Munte (1921-1922), 3 Munte (1923-1924),
18 Munte (1925-1926), ofiţer instructor la Universitatea
din Berlin, de unde face stagii și la Exeter (Marea
Britanie, 1926-1930), după care revine la Regimentul 9
Infanterie (1930-1933). Este avansat căpitan (1924) și
maior (1932), fiind numit șef Birou Operaţii în Divizia
2 Infanterie (1933-1935) și la Grupul de Comandă
nr. 3 (1937-1939). În această perioadă mai primește două
grade (locotenent-colonel – 1935 și colonel – 1937), ceea
ce se reflectă și în evoluţia funcţiilor deţinute, cea de șef
de Stat Major la Comandamentul Trupelor de Frontieră
din regiunea Rinul Superior (1939), la Corpul 25 Armată
(septembrie 1939-februarie 1940) și la Corpul 37 Armată
(februarie-septembrie 1940).
Din toamna anului 1940, a făcut cunoștinţă cu spaţiul
românesc, ca șef de Stat Major al Misiunii Militare
Germane (septembrie 1940-iunie 1941) condusă de
generalul Erik Hansen3. Misiunea avea obiectivul de a
instrui și educa militarii români după normele și exigenţele
germane pentru o viitoare confruntare cu URSS. În iunie
1941 Hansen este numit la comanda Corpului 54 Armată
și trimis pe Frontul de Est, iar în locul său este promovat
Hauffe, care primește și gradul de general-maior.
32
De numele său
este legat un acord
semnat la Tighina
(30 august 1941),
în numele armatei
germane cu subșeful
Marelui Stat Major
român, generalul
Nicolae Tătăranu și
intitulat „Convenţie
asupra administraţiei
și exploatării economice
a teritoriilor dintre
Nistru și Bug, respectiv
Bug și Nipru”. Practic,
Generalul Arthur Hauffe
Convenţia Hauffe -
Tătăranu stabilea bazele administraţiei române
în Transnistria și a celei mixte între Bug și Nipru
(exploatarea economică revenea Germaniei, asigurarea
pazei și ordinii României). Un punct aparte prevedea
că deportarea evreilor spre est nu era posibilă din
cauza operaţiunilor militare, așa că, momentan, aceștia
trebuiau adunaţi și întrebuinţaţi la diferite munci în
Transnistria.
Activitatea șefului Misiunii Militare era, din când
în când, diseminată la nivelul structurilor de comandă
române. Astfel, la 29 august 1942, Hauffe a susţinut
o conferinţă în faţa unor comandanţi de unităţi, mari
unităţi și comandamente, unde a prezentat rezultatele
și impresiile despre instruirea militarilor autohtoni. O
sinteză a cuvântării sale a fost prezentată de Cabinetul
Militar al Conducătorului Statului – Biroul 3 direct
mareșalului Ion Antonescu.
Generalul a început cu o axiomă: „Cu cât va fi mai
lungă durata războiului, cu atât mai mult trebuie menţinută
puterea combativă a Armatei; pentru aceasta, frontul de
luptă nu poate fi slăbit prin trupe de rezervă nepregătite.
Armata teritorială trebuie să facă toate sforţările pentru a
trimite pe front soldaţii care să mărească și să întărească
capacitatea și moralul frontului. La sfârșit, victorios va
fi acela care va putea pune în balanţă, ca forţă militară
decisivă, cea mai bună instrucţie și pregătire, cel mai înalt
spirit și cele mai desăvârșite cunoștinţe la ofiţeri și trupă”4.
3 (89) 2020 document

A trecut apoi la concret și, pe baza experienţei, a
constatat că poporul român „are noroc de a găsi în ţăranii
săi oameni care de la origine poartă în sine calităţi ostășești”5.
Baza principală în evoluţia organismului militar
operativ o reprezenta infanteria. Războiul aflat în
derulare a demonstrat că această armă „lipsită de pretenţie
și modestă, sprijinită de pionieri de luptă, este și va rămâne
– atât în atac, cât și în apărare – arma decisivă a bătăliei.
Valoarea celorlalte arme nu este de folos, dacă arma asaltului
nu-și poate îndeplini misiunea”6.
Conferenţiarul a propus ca și în armata română
infanteristul care se distinge pe câmpul de luptă –
„indiferent de origine sau cultură” – să fie trecut în corpul
subofiţerilor sau chiar avansat la gradul de sublocotenent.
Anumite lipsuri constatate la unii comandanţi
au fost menţionate sub formă de recomandări, de „a
debarasa conducerea de metodismul operativ și tactic,
adeseori periculos”7, dar și de a îmbunătăţi sistemul de
reaprovizionare al frontului.
La final, a accentuat că baza întregii instrucţii stă în
„cât mai multă meticulozitate”8 din partea celor instruiţi.
Pe nota de prezentare, mareșalul Antonescu a
adnotat: „Este ceea ce am arătat întotdeauna. Este ceea
ce am cerut de la Conducerea Statului și ce s-a realizat în
ritmul, priceperea și cantitatea impusă de mine. Am făcut
constatări surprinzătoare care mi-au făcut dovada că s-a
pierdut timpul și chiar s-a neglijat problema. Am atras
și atrag atenţia generalilor Șteflea și Pantazi. Pe timpul
absenţei mele pe front să se activeze intens. Generalul Arhip
să nu scape chestiunea din mână. Generalul Pantazi, idem”9.
După un an și jumătate de campanie contra Armatei
Roșii, șeful Misiunii Militare era edificat asupra calităţilor
și defectelor armatei române, de la educaţie, moral și
credinţă, până la instruire, înarmare și spirit și sacrificiu.
Apreciază eroismul aliatului român pe Frontul de Est
(„și-a pecetluit credinţa de aliat în anul de război 1941 cu
grele sacrificii de sânge și a participat cu masa unităţilor sale
la campania împotriva bolșevismului”), dar este conștient că
fundamentul naţional (implicit cel militar) nu are același
numitor comun cu cel din Germania.
Începe de la premisa corectă că alianţa trebuie să se
bazeze pe încrederea reciprocă. Recunoaște că armata
română a suferit din cauza politicienilor care nu au alocat
constant fonduri pentru înzestrare, echipare sau instruire.
Ofiţerii români, în mare parte, din cauza educaţiei, au
fost ostili Germaniei până în 1940. Analiza acestui corp
a evidenţiat aspecte pozitive și negative în egală măsură:
între ofiţerii superiori „se află oameni foarte inteligenţi,
cu o capacitate de înţelegere rapidă și cu o pronunţată
capacitate pentru gândirea operativă”; la ofiţerii inferiori
lipsea „tăria și profunzimea, talentul organizatoric și de
document 2020 3 (89)
studii/documente
multe ori și imaginaţia
de a t ranspune un
ordin în practică”;
stilul balcanic pentru
discuţii nesfârșite
pe subiecte „sterile”
era un alt minus;
deciziile erau luate cu
greutate (după model
francez...), doreau
rezultate pozitive și
sigure, însă „forţa sa de
rezistenţă sufletească
este limitată”. O
concluzie generală
pentr u acest cor p Generalul Erik Hansen
este că ofiţerul român s-a dovedit „mândru, în parte
excesiv de mândru, nu numai pentru persoana sa, ci și
pentru capacităţile și realizările poporului său”. Hauffe
accentuează că trebuie ţinut cont de aceste concepţii
autohtone în discuţiile bilaterale, întrucât vor evita multe
greutăţi în colaborare.
Subofiţerii români... nu existau în armată (sau cel
puţin pe front), așa că abia acum se lucra la formarea
unui corp după model german.
Soldatul a arătat reale calităţi militare („și-a dovedit
vitejia sacrif icându-și inutil viaţa pe toate câmpurile
de bătălie din sudul Rusiei”), însă e marcat, uneori, de
pasivitate și mistică. Pe front s-a dovedit eficient sub
o conducere fermă, dar încă nu avea capacitatea să
gândească soluţii și să acţioneze singur.
Comandanţii erau tributari concepţiilor franceze,
învechite, fără a anticipa evoluţiile din teren, cu comenzi date
exclusiv în scris, din spatele frontului și fără contact cu trupa.
Nici compartimentarea muncii nu era respectată, mai
ales în păstrarea secretului; în statele majore discuţiile
importante se dezbăteau și în faţa celor care nu aveau
atribuţii sau se aflau acolo temporar. Cu toate acestea,
în ansamblu, armata română „a făcut mai mult decât era
de așteptat de la ea”, având contribuţii remarcabile în
bătălii, dar și oferind un considerabil sacrificiu de sânge.
Au fost evaluate și categoriile de arme, ocazie cu care
s-a observat că infanteria „poartă greutatea principală a
luptei”, însă lipsa subofiţerilor pe front și colaborarea cu alte
arme a produs pierderi considerabile. Artileria s-a străduit
să compenseze tehnic ceea ce îi lipsea tactic; cavaleria și-a
dovedit valoarea, iar pionierii, deși dotaţi modest, s-au
comportat „admirabil” la trecerile peste Prut, Nistru și
Nipru și „s-au distins” la Sevastopol. Corijenţi au rămas cei
din domeniul cercetării informative, care nu erau obișnuiţi
să obţină date în războiul de mișcare, și blindatele.
33
studii/documente
Generalul prezintă și tipurile de educaţie militară,
de la Școala Superioară de Război, școlile militare de
ofiţeri și până la centrele de instruire pentru ofiţeri,
subofiţeri și trupă.
Trece apoi la scopul Misiunii Militare pe care o
conduce, instrucţia militarilor români, care trebuie să
înceapă, din partea germană, cu o conduită exemplară
atât la serviciu, cât și în timpul liber. Accentuează că
instructorilor „trebuie să le fie, totuși, clar că nu pot face
dintr-un soldat român un soldat german”; teutonii aveau
sarcina să le insufle românilor calităţile proprii până
la sacrificiul suprem, dar cu păstrarea unei anume
originalităţi etnice. Acest lucru a lipsit în armata română
și tocmai de aceea educaţia trebuia să fie primordială și
bazată pe câteva reguli simple. În cadrul instruirii trebuia
arătat exemplul german din 1940: nu au învins prin
superioritatea armamentului și slaba apărare a inamicului,
ci prin coeziune, camaraderie și spirit de sacrificiu.
La camaraderie se atrăgea atenţia că ofiţerii superiori
români invitau pe instructorii germani în localuri și
plăteau consumaţia, iar aceștia din urmă aveau obligaţia
să se revanșeze în același mod. Cum germanii aveau
420 lei/zi pentru „cheltuieli de întreţinere”, plata notelor
de consum devenea o problemă, fapt pentru care se
recomanda „prudenţă și reticenţă” în activităţile comune
extraprofesionale.
Alianţa militară era una, însă discuţiile de serviciu cu
ofiţerii români trebuiau consemnate în scris (ulterior)
și se interzicea apelarea la structurile autohtone civile
sau militare pentru realizarea unor legături telefonice
sau radio. În relaţiile personale – de serviciu sau în afara
acestuia – trebuiau evitate conflictele „în orice condiţii”.
Indiferent de natura relaţiilor, în discuţii se recomanda
precauţie, iar subiectele politice și militare nu trebuiau
abordate de niciun fel.
Acesta a fost, probabil, unul din ultimele rapoarte
de analiză ale generalului Hauffe în România. Pe front
lucrurile au mers din ce în ce mai prost și au culminat
cu înfrângerea de la Cotul Donului (noiembrie 1942) și
capitularea de la Stalingrad (februarie 1943). Se pare că
în rapoartele către Berlin, acesta a învinovăţit exclusiv
armata română de eșecurile suferite, ceea ce a atras
nemulţumirea Bucureștiului.
În ianuarie 1943, Hitler a convocat liderii politico-
militari aliaţi pentru analiza situaţiei, iar șeful Marelui
Stat Major român, generalul Ilie Șteflea, avea pregătit
un întreg dosar.
Generalul Ion Gheorghe, atașatul militar român
la Berlin, a fost martor la scenă: „Generalul Șteflea a
trebuit să se achite cu acest prilej și de o însărcinare penibilă.
Mareșalul Antonescu îi ordonase să se plângă de atitudinea
34
Generalul Arthur Hauffe și mareșalul Ion Antonescu, pe Dunăre
generalului Hauffe pe care o avusese în cursul evenimentelor
de pe Don. Pentru a rămâne, probabil, basma curată, Hauffe
a făcut aprecieri neprietenoase la adresa trupelor române în
unele rapoarte către conducerea germană. Generalul Șteflea
l-a acuzat de aceea de o atitudine neleală și necolegială faţă
de Armata română, cu care era aliat și de a cărei înzestrare
ineficientă era și el răspunzător. Generalul Hauffe a ascultat
acuzaţiile cu o figură împietrită, fără a replica”10.
Aceeași scenă este prezentată și de generalul
Constantin Pantazi, ministrul Apărării, care, însă, o
situează la 25 noiembrie 1942, la Rostov: „Am asistat
la Rostov, la o execuţie pe care a făcut-o generalul Șteflea
generalului Hauffe, reprezentantul Marelui Cartier
German, prin care îl făcea călăul armatei române și îl acuza
de dezastrul acesteia, pornit fiind numai de la incompetenţa
și superficialitatea acelui general de a aprecia situaţia pe
care Șteflea i-o înfăţișase în mod real de mai multe ori,
arătându-i și consecinţele la care se va ajunge, însă fără
rezultat. Șteflea vorbea românește, iar colonelul român
Tartler traducea în limba germană. Generalul Hauffe n-a
scos un cuvânt”11.
În fine, partea memorialistică germană este reprezentată
de Andreas Hillgruber, care afirmă că, la 21 decembrie
1942, Hitler l-a primit în audienţă pe Hauffe, căruia i-a
transmis două mesaje pentru mareșalul Antonescu: nu se
discută problema vinovăţiilor pentru înfrângeri, respectiv
„acum important este să se ajute frontul”12. Șeful Misiunii
duce mesajele la Predeal (28 decembrie 1942), unde se
afla Conducătorul Statului, „așa încât premisele destinderii
relaţiilor româno-germane au fost asigurate”13.
Dar Hauffe, imediat după ruperea frontului româno-
german, „ordonase, în criza generală de încredere dintre
partenerii coaliţiei, ca relaţiile dintre ofiţerii Statului
său Major din Rostov și ofiţerii români să se limiteze la
probleme legate strict de sfera de activitate”14.
Deși lucrurile s-au calmat, generalul Șteflea, în
ianuarie 1943, „a cerut..., din însărcinarea Conducătorului
Statului Român, revocarea lui Hauffe”15.
3 (89) 2020 document

În ianuarie 1943, este avansat general-locotenent și
lasă conducerea Misiunii generalului... Erik Hansen,
care revenea astfel în România. Hauffe este numit
la comanda Diviziei 46 Infanterie (februarie-august
1943) și Corpului 13 Armată (septembrie 1943-
iulie 1944), pe care le conduce în bătălia pentru Kiev
(3 noiembrie-22 decembrie 1943) și, în defensivă, contra
atacului sovietic pe direcţia Lvov - Sandomierz (iulie-
august 1944). În prima fază a ofensivei (operaţiunea
Lvov, 13-27 iulie 1944), Hauffe a pierdut contactul cu
punctul de comandă în timp ce trupele sale erau pe cale
să fie încercuite.
La 22 iulie 1944, a fost capturat de militari sovietici
și, în timp ce era escortat în spatele frontului, a călcat
pe o mină și a decedat pe loc.
A murit pe front, în luptă, indiferent de calităţile de
lider sau de analist dovedite mai mult sau mai puţin în
funcţiile deţinute. Rămâne întrebarea, în cazul când ar fi
supravieţuit prizonieratului și ar fi pus mâna pe condei,
cum ar fi arătat memoriile sale cu privire la România?
„ROMÂNIA ȘI ARMATA SA
România nu este un «teritoriu ocupat», este un stat
aliat cu Marele Reich german, care, din septembrie
1940, se află sub conducerea conducătorului de stat al
României, mareșalul Antonescu. Din punct de vedere
politic România este încadrată în Pactul Tripartit și în
Pactul Anticomintern. Și-a pecetluit credinţa de aliat
în anul de război 1941, cu grele sacrificii de sânge și a
participat cu masa unităţilor sale la campania împotriva
bolșevismului. Unităţile române stau la Don, în faţa
Stalingradului și în Caucaz. În plus, România livrează
materii prime vitale pentru război pentru ducerea
împreună a războiului.
România se bazează pe alte fundamente etnice,
geografice și istorice decât Germania Mare. Armata
ei nu este comparabilă cu armata germană în privinţa
capacităţii de luptă, a conducerii, educaţiei și instruirii;
orice comparaţii ar duce la concluzii false.
Într-un război de coaliţie contează să cunoști obiectiv
poporul și instrumentul de luptă al aliatului și să creezi
dinainte o bază de încredere. Nu avem voie să cădem în
greșeala pe care am săvârșit-o în anii 1914-1918 faţă de
aliata noastră de atunci, Austro-Ungaria. Cunoașterea
reciprocă și înţelegerea, răbdarea și încrederea, precum
și discuţia deschisă, bărbătească, cu tact, acestea sunt
fundamentele oricărei coaliţii puternice. Pe această
atitudine interioară trebuie lămurit soldatul german.
Armata română – aviaţia și marina de război nu joacă
aici rolul decisiv – a fost până în anul 1940 reflectarea
document 2020 3 (89)
studii/documente
politicii oscilante românești. Organizarea și conducerea,
instruirea, înarmarea și aprovizionarea au fost, din acest
motiv, lipsite de omogenitate, în parte proaste sau
învechite. Lipsurile în educaţie și în orientarea morală
cântăresc deosebit de greu. Fundamentul rasial seamănă
cu cel al armatei italiene. Categoric, masa ofiţerilor
a fost ostilă Wehrmacht-ului până în 1940. Datorită
activităţii Misiunii Militare Germane și a trupelor ei de
instruire din România și în urma victoriilor germane,
dar, mai ales, prin experienţa luptei comune împotriva
Uniunii Sovietice, atitudinea armatei române faţă de
Wehrmacht-ul german s-a schimbat: armata română
a recunoscut necesitatea luptei comune și vede în
Wehrmacht-ul german un aliat exemplar.
Corpul ofiţeresc nu este omogen în structura sa.
O parte valoroasă, deși mică a ofiţerilor, provine din
familiile boierești înstărite; aceștia sunt soldaţi de
vocaţie. Masa ofiţerilor provine din intelectualitatea
orășenească și din ţărănime. În consecinţă, educaţia lor
socială și spirituală prezintă diferenţe frapante. Mai ales
printre ofiţerii superiori se află oameni foarte inteligenţi,
cu o capacitate de înţelegere rapidă și cu o pronunţată
capacitate pentru gândirea operativă. În schimb corpului
ofiţeresc român îi lipsește adesea tăria și profunzimea,
talentul organizatoric și de multe ori și imaginaţia de
a transpune un ordin în practică. O impresie neplăcută
provoacă observatorului plăcerea ofiţerilor pentru
nesfârșite dezbateri sterile. Ofiţerul român se decide
greu; deciziilor sale le lipsește temeritatea; crescut în
concepţiile și metodele franceze, el vrea să meargă la
sigur. Forţa sa de rezistenţă sufletească este limitată. În
vreme ce mulţi căpitani și ofiţeri mai în vârstă fac parţial
o anumită impresie de oameni fataliști, tânărul ofiţer
are elan. Este în mod deosebit deschis îndemnurilor și
luptă și trăiește împreună cu oamenii săi. Tocmai din
rândul unor asemenea ofiţeri, o parte considerabilă au
plătit cu viaţa curajul lor. În privinţa aspectului exterior,
ofiţerul român seamănă în multe privinţe cu cel francez.
Ofiţerul român este un camarad exemplar cu cel german
dacă este tratat politicos. Ospitalitatea și disponibilitatea
de a oferi ajutor ajung adesea la limita posibilităţilor
financiare. În rest, ofiţerul român este mândru, în parte
excesiv de mândru, nu numai pentru persoana sa, ci și
pentru capacităţile și realizările poporului său. Românul
înţelege aproape întotdeauna ceva germană, chiar dacă
nu poate s-o vorbească.
Cine ţine cont de aceste concepţii și pune în prim-plan
conducerea comună a războiului, acela evită multe greutăţi.
Un corp activ de subofiţeri de front nu există în
armata română. Cei 2-3 subofiţeri din fiecare unitate
sunt, de regulă, funcţionari administrativi. O promoţie
35
studii/documente
de subofiţeri lipsește din motive economice. Mareșalul
Antonescu a început să se ocupe de formarea unui corp
de subofiţeri după modelul german. Soldatul român este
vesel, binevoitor, rezistent, gata să dea o mână de ajutor
și fără pretenţii. Și-a dovedit vitejia sacrificându-și inutil
viaţa pe toate câmpurile de bătălie din sudul Rusiei. La
membrii păturilor superioare ale poporului se vădesc
adesea trăsături materialiste, elementul ţărănesc are o
înclinaţie pentru mistică și pasivitate. Această structură
sufletească îi ușurează ce-i drept, omului recunoașterea
autorităţii temporale și spirituale, dar în egală măsură îl
face pasiv și receptiv la excese când în sens bun, când în
sens rău. Predispoziţia sa rasială nu-l face imun la panică.
Per ansamblu, dacă are o conducere bună, românul este
un soldat bun. Instruirea pentru lupta individuală se află
abia la început. Îngrămădirile observate adesea în cursul
atacurilor au condus la pierderi considerabile. În rest,
nivelul de pregătire al masei soldaţilor români adesea
nu este suficient pentru o gândire și o acţiune de sine
stătătoare, mai ales în situaţiile grele.
În campania din Răsărit, armata română a făcut
mai mult decât era de așteptat de la ea. Deși nu fusese
pregătită decât pentru apărare în interiorul ţării și era
insuficient înarmată și aprovizionată, în campaniile
din 1941 și 1942 s-a îndepărtat la sute de kilometri de
frontierele României, s-a luptat suficient în situaţii grele
și a contribuit la reușita operaţiunilor de pe Frontul de
Sud cu preţul unor sacrificii de sânge considerabile.
Cu excepţia câtorva comandanţi remarcabili, în cursul
Campaniei din Răsărit, conducerea operativă s-a putut
elibera doar pe alocuri de principiile învechite bazate
pe siguranţă ale metodelor și principiilor franceze. În
gândirea și în ordinele lor comandanţii nu pot încă să
anticipeze și adesea au prea puţin contact cu trupa.
După modelul francez se comandă de cele mai multe
ori schematic, doar în scris, adesea prea târziu și prea
din spate. Activitatea din statele majore nu este suficient
reglementată, domeniile de activitate nu sunt suficient
delimitate. În aceste condiţii păstrarea secretului are de
suferit prin faptul că la toate statele majore și trupele
chestiunile tactice și deciziile se dezbat adesea în
«Consiliul de Război», la care participă oaspeţii aflaţi
întâmplător acolo și alţi ofiţeri care nu au răspunderi
de comandă.
Și în armata română, infanteria poartă greutatea
principală a luptei. Lipsa unui corp de subofiţeri activi de
front, lipsa unei recunoașteri adecvate și colaborarea încă
insuficient dezvoltată între arme s-a plătit până acum
cu jertfe de sânge considerabile. Artileria s-a străduit
să compenseze printr-o bună tehnică de tragere ceea
ce îi lipsește în materie de capacitate tactică. Cavaleria
36
Feldmareșalul Walter Model și generalul Arthur Hauffe (1944)
și-a dovedit de cele mai multe ori valoarea. Pionierii,
în pofida dotării lor insuficiente, au lucrat admirabil la
traversarea Prutului, a Nistrului și a Niprului; ca trupă
de luptă s-au distins prima oară în faţa Sevastopolului.
Din cauza slăbiciunii lor numerice și a armamentului
insuficient, trupele de informaţii nu au răspuns la
solicitările războiului de mișcare. Din cauza lipsei de
experienţă, a aparatelor necorespunzătoare și a altor
factori, precum condiţiile grele meteo din vara lui 1941,
trupele de blindate nu au putut obţine decât rezultate
modeste.
Mareșalul Antonescu este Comandantul Suprem
al armatei române, căreia i se subordonează aviaţia și
marina. Lui i se subordonează direct Marele Stat Major
și Ministerul Apărării ţării.
Armata română se împarte în armata de operaţiuni
și armata din ţară.
Din armata de operaţiuni fac parte diviziile românești
aflate pe front și câteva unităţi care asigură securitatea
Transnistriei.
Armata din ţară se împarte în părţi sedentare
(bodenständige Teile) și câteva divizii active pentru
scopuri de securitate. Din părţile sedentare fac parte
comandamentele teritoriale și părţile sedentare ale
comandamentelor de divizie, cărora le sunt subordonate
trupele de rezervă.
Instruirea armatei române se execută:
a) Academia de Război:
Doi ani cursuri pentru candidaţii GO
(Generalstaboffiziere – ofiţeri de stat-major).
Obiectiv: instruirea pentru departamentele Ia, Ib,
Ic ale unei divizii.
Un an cursuri pentru ofiţerii de intendenţă.
Obiectiv: instruirea intendenţilor pentru divizii și
brigăzi.
Cursuri de 1-3 luni pentru generali și ofiţerii mai
vechi de stat-major.
3 (89) 2020 document

Obiectiv: instruire pentru funcţia de comandant de
divizie și de brigadă.
b) școlile militare de ofiţeri:
- 2 ani de instruire cu arme pentru ofiţerii activi
și de rezervă.
- 2 ani în cadrul diferitelor arme.
Obiectiv: instruirea pentru funcţia de ofiţer
(comandant de pluton)
c) în centrele de instruire:
Cursuri de instruire ulterioară pentru ofiţeri de
rezervă.
d) în centrele de instruire a subofiţerilor:
Instruirea candidaţilor de subofiţeri la gradul de
subofiţer (comandanţi de grupă).
e) la trupă:
- Instruirea recruţilor – personal de instruire.
- Instruirea recruţilor.
- Instruirea contingentelor mai vechi.
Cursuri pentru comandanţi de companie, pluton
și grupă.
Instruire pentru pansamente.
Misiunea armatei de uscat germane și personalul ei
de instruire
I. Misiunea armatei de uscat germane în România:
este reprezentantă a coaliţiei germano-române.
Misiunea ei principală se desfășoară în cadrul ducerii
comune a războiului, consilierii Marelui Stat Major
român, la instruirea, înarmarea și acţiunea armatei
române și, mai ales, în menţinerea forţei de luptă umane
și materiale. În plus, ea răspunde de toate chestiunile
teritoriale ale trupelor germane din România. Toate
unităţile și serviciile armatei germane din România îi
sunt subordonate.
Personalul de instruire german se subordonează în
toate privinţele șefului Misiunii Militare Germane în
România. Este împărţit în comandamentele de instruire
de armă germane (DAK), în fruntea cărora se află
comandanţii de instruire germani (DAL). DAL exercită
asupra soldaţilor germani din subordine autoritatea
disciplinară a unui comandant de regiment. Avansările
și conferirea de decoraţii sunt rezervate DHM (Misiunii
Armatei de Uscat germane). DAL conduce acţiunea
personalului ei de instruire în strânsă colaborare cu
serviciile românești corespunzătoare.
La instruirea armatei române ofiţerii și subofiţerii
germani sunt instructori și consilieri. Nu au nicio
autoritate de comandă asupra soldaţilor români de
orice grad. Din acest motiv pentru îndeplinirea misiunii
lor de răspundere ofiţerii și subofiţerii germani nu se
document 2020 3 (89)
studii/documente
pot sprijini decât pe personalitatea lor, pe modelul
lor exemplar în serviciu și în afara serviciului și pe
capacitatea și cunoștinţele lor militare. Ofiţerii și
subofiţerii germani desemnaţi sunt faţă de români
reprezentanţii spiritului militar german, care de mai
bine de trei ani a obţinut victoria în faţa inamicului pe
toate fronturile. Indicaţii de serviciu pentru instructorii
germani în Anexa 4 16. Pentru instruirea armatei
române sunt, în general, valabile directivele germane
pentru educaţie și instruire (Partea I. Prescripţii pentru
instruirea infanteriei, artileriei etc.).
Ofiţerilor și subofiţerilor germani trebuie să le fie
totuși clar că nu pot face dintr-un soldat român un soldat
german. Se pune mai curând problema ca prin educaţie
și instruire – mai ales a comandanţilor și subofiţerilor
români – să le fie transmise calităţile militare soldaţilor
români prin păstrarea calităţilor etnice specifice.
Soldatul român nu trebuie să devină o imitaţie a celui
german (de pildă prin falsa înţelegere a însușirii pasului
de defilare). Noi vrem ca prin exemplul și consilierea
noastră să ajutăm la educaţia și instruirea unui luptător
român simplu, dispus să-și asume responsabilităţi,
conștient de datoria sa până la sacrificiul suprem.
Din educaţia și instruirea soldatului face parte
„instrucţia” raţională, dar nu șicanele, ca să nu mai
vorbim de maltratare. Avem nevoie de instruire și
exerciţii de luptă, ca element esenţial de pregătire
pentru luptă. „Instrucţia” este doar etapa cea mai de jos
a instruirii menită să asigure stăpânirea în egală măsură
a calităţilor soldăţești de toate felurile. În etapa cea mai
înaltă, „instrucţia” este educaţia tuturor pentru asumarea
acelor răspunderi, care permit ca în luptă fiecare – cu
sau fără comandant – să-și facă datoria de soldat până
la ultima consecinţă, ca fiecare comandant și camarad
fără deosebire, în luptă să se poată baza pe împlinirea
datoriei de către toţi, fără să poarte de grijă de ce se
întâmplă pe flancuri sau în spate.
Educaţia menită să formeze un soldat și un
comandant aprig, bun de luptă, a fost până acum prea
puţin cultivată în armata română. Acestei educaţii
trebuie să i se acorde o atenţie deosebită.
Pentru a îndepărta greșelile comune proprii tuturor
armelor, la instruirea de luptă din toate armele trebuie
avute în vedere următoarele:
Mai multă practică și mai puţină teorie!
Mai multă instruire pe teren și nu mereu pe câmpul
de exerciţii!
Nu vorbe, ci acţiuni! Iniţiativă și nu așteptări
zadarnice! Unul singur poartă răspunderea; fără consilii
de război!
Decizii clare, fără compromisuri!
37
studii/documente
O rdine scur te și
simple (ordine date de
pe șa) și nu dizertaţii
teoretice! Nu se pune
problema de a ordona
ceva raţional, ci ca ordinul
să fie executat până la
ultima posibilitate și
această executare trebuie
să fie supravegheată
de superiori cu toată
stricteţea (instruirea de
luptă și obedienţa în
luptă)!
Aspecte esenţiale ale
Generalul Ilie Șteflea
instruirii: infanteria nu
are voie să se îngrămădească și să deschidă foc cu toate
armele în toate direcţiile, ci infanteria trebuie să se răsfire
și să concentreze eficient tirul armelor!
Lămurire permanentă, la timp, pentru toate armele,
recunoaștere la timp!
Introducerea unui sistem clar de siguranţă cu comandanţi
responsabili și care să poată fi schimbaţi! Pentru așa ceva
trebuie să se înceapă cu „serviciul de gardă”!
Legături stabilite cu toţi vecinii!
Rezolvarea rapidă a crizelor prin acţiunea
comandanţilor de la nivelul cel mai de jos. Trupele
educate pentru a face faţă crizelor (Instruirea de luptă).
Nu se abandonează camarazii, armele și materialele!
Educaţie în vederea unei raportări frecvente și care
să reflecte realitatea!
Întărirea disciplinei și a educaţiei bărbătești!
Grija și îndrumarea trupei; mai întâi se poartă de
grijă trupei și apoi comandantul își poartă de grijă!
La educaţia și instruirea comandanţilor și subofiţerilor
trebuie promovat sentimentul de devotament pentru
trupă, pentru serviciu și în afara serviciului al ofiţerilor
și pentru consolidarea unei adevărate comunităţi
camaraderești.
Unii ofiţeri români cred că succesele Wehrmacht-
ului german se bazează – mai ales în Campania din
Vest – în principal pe superioritatea armamentului
și echipamentului german și pe capacitatea de atac și
apărare aparent redusă pe atunci a forţelor olandezo-
belgiano-franco-engleze; această concepţie trebuie
temeinic combătută. La fel trebuie combătută concepţia
conform căreia faţă de dotarea neomogenă și în parte
învechită a românilor o instruire eficientă nu este cu
putinţă. Armata germană de 100.000 de oameni17 a
dovedit că armamentul și echiparea nu sunt factorii
decisivi pentru educaţia și instruirea luptătorilor. Toate
campaniile din anii de război 1939-1941 au arătat în
continuare că diviziile de infanterie germane obișnuite
38
– fără tancuri, fără artilerie grea, fără aruncătoare de
rachete multiple (Nebelwerfer) – au rezolvat cele mai
dificile și mai complexe misiuni. Decisiv este, așadar,
să se întărească voinţa luptătorilor.
II. Aprovizionarea personalului de instruire al DHM
1. Muniţia. Lipsa de armături, aparatură și muniţie
la DHM (OQu) trebuie remediată.
2. Sistemul administrativ:
a) indemnizaţii:
DAL și DAK primesc drepturile bănești personale
(solda și costul echipamentului, bani pentru îngrijire)
numai de la oficiile germane stabilite prin ordinul
DHM pentru DAL și DAK. Acceptarea oricăror alte
compensaţii bănești prin alte servicii, mai cu seamă
românești, este interzisă.
b) îngrijire:
Personalul de instruire din DHM primește
compensaţii bănești pentru îngrijirea proprie (420 de
lei zilnic). Experienţa ne-a învăţat că invitarea DAK
de către comandanţii români în restaurantele ofiţerești
pe durata activităţii lor ca instructori poate fi acceptată,
dar mai târziu DAK va trebui să le plătească tovarășilor
lor mâncăruri și băuturi. Acest lucru i-a pus pe membri
DAK în faţa unor cheltuieli neprevăzute la un nivel înalt,
la care nu puteau să facă faţă și a provocat greutăţi. De
aceea se cere prudenţă și reticenţă faţă de invitaţiile
repetate în restaurantele ofiţerești românești – sau o
convenţie clară pentru plata celor consumate.
c) îmbrăcămintea:
Personalul de instruire este repartizat din punctul
de vedere al gospodăririi DHM H. Qu., (București,
cazarma Mihail). Solicitările legate de îmbrăcăminte
și echipament trebuie adresate DHM (H. Qu.).
Necesităţile proprii legate de confecţionarea și retușarea
uniformelor de serviciu și repararea încălţămintei de
serviciu pot fi executate în atelierele DHM (H. Qu.)
contra cost (mai ieftin decât la meșteșugarii români).
d) cazarea și necesităţile de cazare:
Încartiruirea și facilităţile de cazare revin și vor fi
rambursate de către armata română (conform înţelegerii
cu Marele Stat Major Regal român, trupa care activează
ca instructor, va fi încartiruită în locuinţe particulare și nu
în cazărmi românești). Eventualele facilităţi de cazare vor
fi solicitate la administraţiile de încartiruire. Procurarea
pe cont propriu (închiriere sau cumpărare) este interzisă.
e) echipamentele de birou pot fi solicitate la DHM
(Biroul principal) și vor fi trimise prin curier.
3) Sistemul sanitar
a) îngrijirea medicală este preluată la faţa locului de
către medicii trupelor germane. În locurile în care nu se
află medici militari germani, trebuie solicitaţi medicii
militari români, iar în anumite condiţii și medicii civili.
Cei grav bolnavi vor fi trimiși în lazarete germane, la
3 (89) 2020 document
 studii/documente

nevoie în lazarete sau spitale românești după raportarea c) telegramele de

imediată către DHM (IVb). Onorariile medicale sau serviciu sunt expediate
spitalicești românești vor fi trimise la DHM (IVb) gratis pe ter itor iul
pentru a li se verifica corectitudinea și vor fi achitate statului român. Ele vor fi
de către oficiile competente; expediate către coman-
b) tratamentul stomatologic se poate face în cabinetele damentele românești.
dentare militare germane, iar în cazurile de urgenţă (dar 8) Altele
nu înlocuire de dinţi) se poate face la medicii stomatologi Tr e b u i e u r m ă r i t
români. Onorariile vor fi achitate ulterior de către ca fricţiunile care pot
Misiunea Militară Germană a Armatei de Uscat (IVb). apărea, din când în când,
4) Vehiculele motorizate în relaţiile cu românii
Automobilele și aparatura pentru automobile în serviciu și în afara
(inclusiv depanarea automobilelor, carburantul și serviciului, să fie rezolvate
aprovizionarea cu cauciucuri) vor fi în mică măsură printr-o conlucrare Generalul Constantin Pantazi
asigurate de armata română. Automobilele vor fi folosite bazată pe încredere.
numai pentru deplasări în interes de serviciu. Conflictele cu românii trebuie evitate în orice condiţii.
5) Poșta militară Personalului de instruire îi sunt interzise orice relaţii
Comandamentele de instruire au numărul poștal de serviciu cu reprezentanţele germane sau străine
10.900 K., poșta destinată personalului de instruire va (ambasade, legaţii, consulate, atașaţi etc.)
fi expediată prin DHM cu poșta de serviciu prin curier. Relaţii personale, în afară de cele cu germani și
6) Extrase din dispoziţiile speciale privind români, se supun aprobării șefilor DHM. În toate
aprovizionarea (Vezi Anexa 218). discuţiile trebuie neapărat manifestată reticenţă.
7) Legăturile de informaţii Discuţiile cu subiect militar sau politic trebuie evitate.
a) personalul DAL și DAK sunt, principial vorbind, Personalul DAK va face rapoarte, la fiecare 15 ale
legate de serviciile românești și de comunicările acestora lunii, pe cale oficială de serviciu, în două exemplare
și pot purta cu ele discuţii legate de problemele de conform Anexei 319 către DHM Id (un exemplar
serviciu. Fiecare discuţie trebuie consemnată; pentru DAL). Evenimentele deosebite trebuie imediat
b) se interzice adresarea personală către serviciile raportate prin radio pe cale oficială către DHM (IIa).
românești în scopul preluării de către acestea a unor discuţii /ss/ General-maior Hauffe,
telefonice sau radio; Șef al Misiunii Germane a Armatei de Uscat în România”20.
Romanian Army in the Analysis of General Arthur Hauffe (1942)
Sorin Cristescu, Ph.D., Alin Spânu, Ph.D.
Abstract: In August 1942, Major-general Arthur Hauffe held a conference, where he presented the results and
impressions about the training of the Romanian servicemen. A summary of his speech was presented to Marshal
Ion Antonescu. At the end of the year, the chief of the German Military Mission in Romania prepared an analysis
for political-military decision-makers in Berlin, entitled “Romania and its army”, on the potential of the Romanian
military troops, both the organizational and the human. The General was interested in the efficiency of the Romanian
army (which was his task), being very well informed about the pluses and minuses in this structure.
Keywords: 1942, Major-general Arthur Hauffe, German Military Mission in Romania, analysis, Romanian army.

NOTE
1
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. României spre Statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe,
2
Universitatea Bucureşti. Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 260.
3
Generalul Erik Hansen (n. 1881 – d. 1969) a participat la Primul Război 11
General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte, text
Mondial, a devenit profesor de tactică la Academia Militară, a lucrat în Statul stabilit, ediţie de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de Adrian Pandea,
Major General, apoi a fost numit şef al Misiunii Militare Germane în România cuvânt înainte de Dan Pantea, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, pp. 213-214.
pentru Armata de Uscat (octombrie 1940 -mai 1941), comandant al Corpului 12
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile
54 Armată (1941-1943) şi ofiţer de legătură pe lângă mareşalul Antonescu germano-române 1938-1944, ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe,
(1943-1944). Luat prizonier de sovietici, a fost eliberat în 1955. Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 189.
4
Valeriu Florin Dobrinescu, Gheorghe Nicolescu, Ion Pătroiu, Cornel Carp 13
Ibidem, p. 190.
(coordonatori), Relaţii militare româno-germane 1940-1944 – documente – 14
Ibidem.
volumul II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2005 p. 133. 15
Ibidem.
5
Ibidem. 16
Nu se publică.
6
Ibidem, p. 134. 17
Referire la limitarea impusă efectivelor armatei germane prin prevederile
7
Ibidem. Tratatului de Pace de la Versailles din 28 iunie 1919.
8
Ibidem, p. 135. 18
Nu se publică.
9
Ibidem. 19
Nu se publică.
10
Generalul Ion Gheorghe, Un dictator nefericit Mareşalul Antonescu (Calea 20
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond ISISP-XIV, dosar nr. crt. 10, ff. 3 -11.

document 2020 3 (89) 39

studii/documente

RAPOARTELE OPERATIVE ALE ARMATEI 3 ROMÂNE

ÎN PRIMELE ZILE ALE BĂTĂLIEI DE LA STALINGRAD –
MARELE COT AL DONULUI
General-maior (r) Ion CERĂCEANU

Câteva concluzii preliminare Preliminarii la bătălia de la Stalingrad (21 august

1942-2 februarie 1943)

C
onsecvenţi obiectivelor editoriale ale revistei
„Document. Buletinul Arhivelor Militare Frontul de Est s-a deschis la 22 iunie 1941, când
Române”, propunem publicarea unui număr Germania și aliaţii săi din Axă (România, Italia, Ungaria,
de nouă „Rapoarte operative” emise la Punctul de Slovacia și detașamente de voluntari din Spania) au
Comandă [P.C.] al Armatei [A.] 3 române, instalat la invadat teritoriul Uniunii Sovietice.
Morozovska, în preziua și în primele trei zile ale marii În anul 1941, acţiunile de luptă la nivel strategic s-au
ofensive sovietice din Cotul Donului (18-21 noiembrie derulat net în favoarea Axei pe toate fronturile, forţele
1942). Întocmite de Secţia 3 din Statul Major al sovietice suferind înfrângere după înfrângere, atât în vara,
Armatei 3 române, „Rapoartele operative” au fost trimise cât și în toamna acestui an.
atât la corpurile de armată, cât și la Comandamentul Forţele germane au cucerit relativ repede teritoriul
Transmisiunilor Armatei, sub semnătura șefului de stat- Ucrainei, ajungând la începutul iernii la porţile Moscovei.
major, generalul [gl.] Ioan Arbore. Forţele române au trecut Prutul și până la 26 iulie
Analiza acestor documente operative este extrem de 1941 și-au atins obiectivul politico-militar pentru care
interesantă prin aceea că ne prezintă situaţia frontului intraseră în război, recuperând cele două provincii
și a forţelor, acţiunile de luptă, consecinţele acestora, istorice, Basarabia și nordul Bucovinei.
intenţiile comandamentului armatei, pierderile suferite, Prima mare înfrângere a armatei germane s-a
măsurile ce trebuiesc luate etc., la momentul rapoartelor, produs în Bătălia pentru Moscova (5 decembrie 1941-
în dinamica luptei. 7 ianuarie 1942), când Blitzkrieg-ul german a sucombat,
Se poate constata cu ușurinţă că la nivelul împotmolindu-se în câmpia rusească. În pofida unor
Comandamentului A. 3 române situaţia, deși gravă,
este analizată cu luciditate, fără să inducă panică în
rândul subordonaţilor. Competenţa cu care gl. Petre
Dumitrescu a exercitat actul de comandă, experienţa
și pregătirea operativă a ofiţerilor din statul major au
asigurat interpretarea corectă a datelor și informaţiilor,
analiza realistă a situaţiilor și informarea oportună a
subordonaţilor.
Pe această bază, comandantul transmisiunilor A.
3 române, locotenent-colonelul Carol Etschberger, a
putut să ia măsuri în timp oportun pentru restructurarea
sistemului de transmisiuni al armatei și asigurarea
continuităţii legăturilor concomitent cu retragerea pe
alte aliniamente și schimbarea locurilor de instalare ale
P.C. ale corpurilor de armată [C.A.] și diviziilor [D.] din
subordinea acestora.
Pentru o mai bună înţelegere a participării Armatei
Române la Marea Bătălie de la Stalingrad am apreciat ca
fiind utilă prezentarea măsurilor întreprinse de Marele
Cartier General [M.C.G.] - Eșalonul I [Eș. I] pentru
realizarea dispozitivului de luptă al celor două armate în
Cotul Donului (A. 3 română) și în Stepa Calmucă (A. 4
română), situaţia forţelor, dispozitivul de luptă adoptat și
principalele măsuri pe linie de transmisiuni. 1941. Centrală telefonică mobilă

40 3 (89) 2020 document

 studii/documente

succese de mai mică anvergură în Caucaz și la sud de Situaţia forţelor române

Harkov, procesul entropic avea să continue cu Bătălia
de la Stalingrad și să devină ireversibil după Bătălia de
la Kursk (4 iulie-23 august 1943).
Epuizaţi, neechipaţi corespunzător pentru iarnă și cu
liniile de aprovizionare suprasolicitate, germanii au reușit
totuși o stabilizare a frontului până în primăvara anului
1942, au abandonat planurile unui atac asupra Moscovei.
Pentru anul 1942, Wehrmachtul a planificat operaţiunea
de vară („Fall Blau”): Grupul de Armate Centru, epuizat
deja, s-a divizat în două ramuri:
- Grupul de Armate Sud („A”), sub comanda
gl. Erich von Manstein și Ewald von Kleist, trebuia să
continue atacul spre sud, prin stepele rusești, așa cum
fusese planificat iniţial, și să cucerească zona petrolieră
din Caucaz;
- Grupul de Armate Sud („B”) compus din A. 6
germană comandată de gl. Friedrich Paulus și A. 4 Panzer
comandată de gl. Hermann Hoth trebuia să atace spre
est, către râul Volga și orașul Stalingrad;
- A. 3 și 4 române au participat, înainte de
marea ofensivă din vara anului 1942, la operaţiunile
desfășurate de armata germană pentru cucerirea
peninsulei Kerci (operaţiunea „Vânătoarea de dropii“,
8-19 mai 1942), a portului Sevastopol (operaţiunea
„Prinderea Nisetrului”, 1 iunie - 4 iulie 1942), la
marea ofensivă de la Harkov (17-28 mai 1942), la
curăţarea litoralului de est al Mării Negre și Mării
de Azov și la cucerirea peninsulei Taman (august-
septembrie 1942).
Succesele din primăvara și vara anului 1942 au fost
încurajatoare pentru forţele Axei și s-a sperat că au slăbit
decisiv capacitatea de ripostă a Armatei Roșii (numai
în Bătălia de la Harkov au fost luaţi prizonieri peste
200.000 de militari sovietici).
În acest context operativ-strategic, cele două
armate române primesc ordinul de la M.C.G. - Eș. I
dislocat la Rostov, pe Don, să se deplaseze pe frontul
de la Stalingrad, A. 3 română, comandată de gl. Petre
Dumitrescu în marele Cot al Donului, cu misiunea de a
prelua de la trupele germane și italiene apărarea pe Donul
mijlociu (2 divizii germane și 5 divizii italiene), iar A. 4
română, comandată de gl. Constantin Constantinescu-
Claps să apere un front larg, la sud de Stalingrad, în
Stepa Calmucă.
Concomitent, Eș. II, pentru completarea celor două
armate, a plecat din ţară ajungând în teatrul de operaţii
la 8 august – D. 13 Infanterie [I.] și, la 2 octombrie,
D. 7 I. (în zona Stalina – Volnovoho – Mariupol).
Deși nu au făcut parte din organica celor două armate
române, au acţionat în fâșiile acestora și D. 20 I. alocată
C. 6 A. și D. 1 Blindată în subordinea C. 48 Blindate
german, în fâșia A. 3 române ca rezervă a Grupului de
Armate [Gp. A.] german (B).
Conform documentelor de stat-major, la 15 noiembrie
1942, România avea sub arme un total de 841.133 de
militari, din care circa 30% pe frontul de la Stalingrad.
Cu un efectiv de peste un sfert de milion de militari
pe front, România era principalul partener de alianţă
al Germaniei (253.957 România, 220.000 Italia,
200.000 Ungaria, unităţi, subunităţi și detașamente
slovace și voluntari spanioli), care era angajată pe Frontul
de Est cu peste 400.000 de militari.
Schematic, situaţia forţelor române, la 19 noiembrie
1942, se prezenta în felul următor:
Lărgimea
Elemente de dispozitiv Efective fâșiei frontului
alocat
A. 3 română
143.336 148 km
C.1, 2, 4, 5 A., D.7 Cv.
A. 4 Română
68.958 270-300 km
C. 6 și 7 A.
D. 20 I.
11.292 -
alocată C. 6 A.
D.1 Blindate
12.196 -
Rz. Gp. A. „B”
M.C.G., C.Aer. + U.A.A. 18.175 -
TOTAL 253.957 450 km
Cu toate că succesele/victoriile din anii 1941-
1942 au fost de natură să contribuie la ridicarea/
menţinerea moralului militarilor români, situaţia forţelor
române în ajunul Bătăliei de la Stalingrad nu era cea
corespunzătoare pentru a se angaja într-o confruntare
de asemenea anvergură.
Dotarea precară a unităţilor și marilor unităţi române
și deficitele mari, în special în tancuri, piese de artilerie
grea și mijloace de luptă antitanc, au contribuit decisiv
la această stare.
Capacitatea combativă redusă a celor două armate,
subordonarea operativă a comandamentelor române
Gp. A. „B” (trebuia să aprobe orice acţiune de luptă în
care se angajau forţe mai mari de o companie – n.n.),
disfuncţiile în colaborarea pe linie de comandament,
chiar ignorarea punctelor de vedere ale comandamentelor
A. 3 și 4 Române, dependenţa excesivă a trupelor române
de sistemul german de transport, aprovizionare și
mentenanţă, precum și proasta organizare și funcţionare a
serviciilor proprii sunt doar câteva din cauzele dezastrului
de la Stalingrad.
Într-o anchetă internă efectuată după înfrângerea
suferită la Cotul Donului se arăta: „Soldaţii au fost lipsiţi de
echipament complet de iarnă. Nu au avut șube, îmbrăcăminte
și mănuși. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”.

document 2020 3 (89) 41

studii/documente
Cât privește asigurarea legăturilor de transmisiuni și
colaborarea româno-germană la nivelul comandamentelor
se poate spune că, în pofida disfuncţionalităţilor, nu s-au
pus probleme care să afecteze actul de comandă/control
în cadrul alianţei.
O analiză detaliată a acestor aspecte poate fi găsită
în lucrarea Transmisiunile Armatei Române în Campania
din Est, București, Editura Militară, 2013, autori Ion
Cerăceanu și Vasile Popa.
Dispozitivul de luptă
Cele două armate române au intrat în dispozitivul de
luptă de la Stalingrad treptat, până la 1 noiembrie 1942,
în flancul stâng, respectiv drept al A. 6 germane.
A. 3 română, comandată de gl. Petre Dumitrescu, a
fost dispusă în Marele Cot al Donului într-o fâșie de
148 km între Kleţkaia și Suhai Doneţk, la sud de Don,
cu excepţia a două capete de pod deţinute de sovietici
(Kleţkaia și Serafimovici), având la dreapta D. 376 I/A.
6 germană, iar la stânga A. 8 I.
A. 3 română avea în compunere patru comandamente
de C. A. (C. 1, 2, 4 și 5 A.), opt divizii de infanterie (5,
6, 7, 9, 11, 13, 14 și 15), două divizii de cavalerie (1 și 7).
În fâșia armatei a mai fost dispus C. 48 Blindate german
(D. 22 Tancuri [Tc.] germană și D. 1 Blindată română),
dar care era subordonat Gp. A „B”.
A. 3 Română a adoptat un dispozitiv operativ pe un
eșalon cu o rezervă constituită din D. 15 I. (5 batalioane)
și D. 7 Cavalerie [Cv.]; P.C. al A. 3 române era în
localitatea Morozovskaia.
A. 4 Română, comandată de gl. Constantin
Constantinescu-Claps, a fost subordonată A. 4 Tc.
germană, comandată de gl. Hermann Hoth. A fost
dispusă la sud de Stalingrad, la flancul drept al A. 6
germane, între Beketovka și Kegulta (pe un front de
aproximativ 300 km), având ca vecini la stânga C. 4 A.
german și la dreapta, la o distanţă apreciabilă, D. 16 I.
germană.
A. 4 română avea în compunere două comandamente
de C.A. (6 și 7), cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18 și
20) și două divizii de cavalerie (5 și 8), cu un efectiv
total de 75.250 militari.
A. 4 română a adoptat un dispozitiv de luptă pe un
eșalon, având în vedere lărgimea foarte mare a fâșiilor de
apărare (C. 6 A., comandat de gl. Corneliu Dragalina,
avea de apărat cu 3 divizii o fâșie de 100 km). P.C. al A.
4 române era în localitatea Kotelnicovo.
P.C. al M.C.G. – Eșalonul I era la Rostov, pe Don.
Epilog la Stalingrad
Bătălia de la Stalingrad a reprezentat un important
punct de cotitură în desfășurarea celui de-Al Doilea
Război Mondial, fiind considerată cea mai mare și mai
42
sângeroasă din istoria
omenirii - numărul total
al pierderilor de vieţi
omenești este aproximat
la 3 milioane.
În desfășurarea
acţiunilor în teatrul
de operaţiuni din Est,
bătălia a început pe
21 august 1941, atunci
c ând A. 6 germană
a ajuns la est și nord
de Stalingrad. Până
la declanșarea
ofensivei sovietice de Generalul Petre Dumitrescu
la 19 noiembrie 1941,
trupele germane au executat bombardamente aeriene
și trageri de artilerie asupra orașului, distrugându-l în
proporţie de 80%, precum și lupte de stradă (gherilă) în
localitate, pe malul drept al Volgăi și în împrejurimile
acesteia, fără să reușească să obţină capitularea trupelor
sovietice. Acest război urban nemaiîntâlnit, care s-a dus
pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol și scară de bloc, a
fost numit de germani „Rattenkrieg” („Război de șobolani”).
Planul strategic, întocmit de gl. Ghiorghi Jukov
(Înaltul Comandament Sovietic), încă din luna
septembrie 1942, a fost cunoscut sub denumirea de
„Operaţiunea Uranus”. În principal, planul prevedea
executarea a două puternice lovituri în sectoare situate
la mare distanţă unul de altul și încercuirea A. 6
germane printr-o manevră dublă învăluitoare de mari
proporţii a celor trei fronturi sovietice („Sud-Vest”,
„Don” și „Stalingrad”). Acţiunea trebuia declanșată pe
13 noiembrie și a fost amânată de Stalin pentru 19 și
20 noiembrie 1942.
Despre acest plan, istoricul Petre Otu face următoarea
precizare: „planul contraofensivei sovietice a fost stabilit
înainte ca Armatele 3 și 4 române să intre în dispozitiv.
Această subliniere este necesară, deoarece s-a afirmat că
Înaltul Comandament Sovietic și-a f ixat principalele
coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor
române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută.
Hotărâtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost,
nu dispunerea forţelor române, care nici nu se găseau în
regiune la acea dată, ci conformaţia dispozitivului german,
flancurile acestuia fiind slab apărate”.
Ofensiva a fost declanșată în dimineaţa zilei de
19 noiembrie, ora 05.30, în sectorul A. 3 române, pe cele
două fronturi, „Sud-Vest” și „Don” și a doua zi, 20 noiembrie,
în sectorul A. 4 române de către frontul „Stalingrad”.
Dispozitivul celor două armate române a fost
străpuns cu ușurinţă, unele unităţi reușind să menţină
aliniamentele iniţiale câteva ore sau zile.
Cele două lovituri s-au finalizat cu atingerea
aliniamentului localităţii Kalaci (22 noiembrie).
3 (89) 2020 document

Confruntările disperate, din perioada 20-26 noiembrie,
nu au reușit oprirea ofensivei sovietice, dimpotrivă s-au
finalizat cu episodul tragic al încercuirii „Grupului
Lascăr” compus din resturile D. 6 I. comandată de gl.
Mihail Lascăr, D. 5 I. și părţi ale D. 13, 14 și 15 I.
Începând cu 27 noiembrie, forţele rămase în
dispozitivul A. 3 române au trecut la apărare pe râul Cir.
Între 17-27 decembrie 1942, trupele sovietice au trecut la
ofensivă. La începutul lunii ianuarie 1943, A. 3 română a
încetat să mai aibă misiuni operative, rămășiţele ei fiind
retrase în ţară.
La sud, în fâșia A. 4 române, lovitura principală a
suportat-o C. 6 A. Frontul a fost străpuns la joncţiunile
dintre D. 1 și 18 I. și D. 2 și 20 I.
Joncţiunea forţelor sovietice, în zona Kalaci (22
noiembrie 1942), a desăvârșit încercuirea forţelor A. 6
germane. Au rămas în încercuire două divizii românești
(D. 1 Cv. și D. 20 I.) și Detașamentul „Voicu” cu un efectiv
total de 12.607 militari.
Încercarea germanilor de a redresa situaţia, prin
constituirea Gp. A „Don”, sub comanda feldmareșalului
von Manstein, nu a dus la străpungerea încercuirii.
La sfârșitul anului 1942, marile unităţi ale A. 4
române au fost scoase de pe front și dispuse în zonele
de refacere.
Pentru Armata Română, Bătălia de la Stalingrad
a început la 19 noiembrie 1942 și s-a finalizat la
2 februarie 1943, prin cel mai mare dezastru militar din
istoria sa: din cei 253.957 de militari angajaţi în luptă,
pierderile s-au ridicat la 158.854 militari (morţi, răniţi și
dispăruţi), iar cele materiale la circa 50% din armamentul
de infanterie, tunuri și mitraliere antiaeriene, tunuri de
câmp și aruncătoare Brandt.
Bătălia de la Stalingrad a durat 199 de zile și a fost
cea mai sângeroasă și cu cele mai mari pierderi într-o
singură bătălie.
Pierderile în oameni din rândul forţelor Axei au fost
de circa 850.000 (400.000 germani, 200.000 români
(inclusiv prizonierii din cele două încercuiri – Cotul
Donului și Stepa Calmucă), 130.000 italieni și 120.000
unguri). Dacă la acestea adăugăm și pierderile din rândul
armatei sovietice și al civililor, avem imaginea unui
dezastru total din punct de vedere umanitar.
Transmisiunile la Stalingrad
O analiză completă a măsurilor luate pe linie
de transmisiuni de noul înfiinţat Comandament al
Transmisiunilor (1 iulie 1942) pentru afluirea spre frontul
de la Stalingrad și realizarea dispozitivului de luptă o
găsim în lucrarea amintită anterior - „Transmisiunile
Armatei Române în Campania din Est”.
Pentru mai buna înţelegere a problemelor operative
care fac obiectul acestui studiu, voi prezenta doar câteva
aspecte, la nivel strategic.
document 2020 3 (89)
studii/documente
6 octombrie 1942. Post românesc de radiotelegrafie în tranșeele de la Stalingrad
Prin Ordinul Marelui Stat Major [M.St.M.] nr. 310316
din 19 august 1942 s-a înfiinţat M.C.G. – Eș. I (înaintat), ce
avea să se instaleze la Rostov, pe Don (iniţial la Zaporoje),
condus de gl. Ilie Șteflea, pentru a fi cât mai aproape de front
și a conduce cele două armate pe timpul acţiunilor de luptă
din Crimeea, Caucaz și zona Harkov, afluirii spre Cotul
Donului și Stepa Calmucă și intrării în dispozitiv de luptă.
Comandantul Transmisiunilor M.C.G. – Eș. I a fost
numit colonelul [col.] Nicolae Constantinescu, cel care
asigura comanda Regimentului [R.] 4 Transmisiuni
[Trs.], înfiinţat la 10 ianuarie 1942. Acesta a avut la
dispoziţie pentru instalarea C.T. al M.C.G. la Zaporoje,
ulterior la Rostov, Batalionul [B.] 20 Trs., B. 50 Trs.,
Compania [Cp.] 4/B. 22 C.L.P., Atelierul [At.] nr. 3 de
Reparaţii și un depozit.
Iniţial, principalele nevoi de legătură ale M.C.G. –
Eș. I au fost: cu M.St.M. în ţară, A. 3 română, A.11
germană, Gp. A. „A” – grupa de legătură condusă de col.
Titus Gîrbea (dispusă la Stalino) și Gp. A. „B” – grupa
de legătură condusă de col. Ion Dicu (dispusă la Poltova).
Pe data de 22 decembrie 1942, C.T. al M.C.G. – Eș. I
a fost predat C. 2 A. iar pe 15 ianuarie 1943 și-a încetat
activitatea M.C.G. – Eș. I, aflat la Rostov, care ulterior
s-a deplasat în ţară și s-a contopit cu M.St.M.
În prima decadă a lunii decembrie, pe Frontul de Est
erau angajate următoarele unităţi de transmisiuni:
- la C. 1 A.: B. 1 Trs. (mr. Constantin Fruman), Cp. 7
Trs. (cpt. Boris Alexa), Cp. 11 Trs. (cpt. Tănase Dudnic),
Cp. 14 Trs. a B. 14 Pionieri (cpt. Matei Stegaru);
- la C. 2 armată: B. 2 Trs./R.1 Trs. (cpt. Ioan
Cristescu), Cp.13 Trs. a B.13 Pi. (cpt. Adrian Popescu),
Cp.15 Trs. a B.15 Pi. (slt. rez. Victor Ariciuc);
- la C. 5 A.: B. 5 Trs. (cpt. Haralambie Marinescu);
- la C. 4 A.: B. 4 Trs. (mr. Iulian Ionescu), Coloana
4 Mat. de Trs. (lt. Petre Aramă), Cp. 9 Trs. (cpt. Marcu
Panaitescu) la B. 9 Pi.;
- B. 54 Trs. (mr. Ioan Micu) cu: Cp.1 Trs., Cp. 2 Rd.,
Cp. 3 și 4 Construcţii Linii, tren batalion și
- B. 10 Trs. cu: Cp. 1 și 2 Trs., Cp. 3 Rd., Cp. 4 Trs.,
tren batalion.
43
studii/documente

Se poate aprecia că sistemul de transmisiuni al Pentru a ușura analiza acestor rapoarte, în sensul urmăririi
M.C.G. – Eș. I, condus de comandantul transmisiunilor modificărilor survenite în situaţia și dispunerea unităţilor
acestui cartier col. Nicolae Constantinescu, cu cele două și marilor unităţi pe aliniamente ulterioare ca urmare
armate, A. 3 română (comandant al transmisiunilor, lt. a ducerii acţiunilor de luptă și extraordinarei presiuni a
col. Carol Etschberger) și A. 4 română (comandant al forţelor sovietice, prezentăm ceva mai în detaliu compunerea
transmisiunilor, col. Eftimiu Constantin) a funcţionat dispozitivului de luptă al A. 3 române cu precizarea locului
continuu, la parametrii tehnici planificaţi. de dispunere a P.C. (elemente de dispozitiv vitale pentru
De asemenea, legătura cu ţara și spatele frontului exercitarea actului de comandă/conducere).
a funcţionat în bune condiţii, chiar dacă s-a recurs Dispusă în Marele Cot al Donului, între Kleţkaia și
la centralele și circuitele armatei germane sau la căi Suhoi Doneţk, într-o fâșie largă de 148 km, A. 3 română
ocolitoare. avea misiunea să apere aliniamentul la sud de Don, cu
Datorită competenţei profesionale și experienţei excepţia celor două capete de pod deţinute de sovietici
acumulate precum și bunei colaborări cu structurile de (Kleţkaia și Serafimovici). Dispozitivul de luptă pe un
transmisiuni ale armatei germane, Comandamentul eșalon, cu o rezervă alcătuită din două divizii (D. 15 I. și
Transmisiunilor a reușit să asigure restructurarea D. 7 Cv.) era următorul:
sistemului de transmisiuni concomitent cu evoluţia - la flancul drept (est) era C. 4 A. cu centrul pe
situaţiei operative, modificarea dispozitivului de luptă, intrândul Kleţkaia, lăţimea frontului fiind de 33 km; la
reorganizarea și restructurarea marilor unităţi, atât pe dreapta era dispusă D. 1 Cv. pe un front de 15 km, iar
timpul retragerii pe aliniamente succesive, cât și pe timpul la stânga D. 13 I. pe un front de 18 km. În rezervă erau
acţiunilor de luptă locale, de apărare. grupul de cercetare și batalionul de pioneri al corpului,
Trebuie să recunoaștem că acest lucru nu a fost al cărui punct de comandă era stabilit la Kalmukov;
deloc ușor de realizat dacă avem în vedere dimensiunea - la centru: C. 5 A., care trebuia să apere un front
dezastrului la nivel operativ-strategic, pierderile colosale de 37 km, situat între Raspopinskaia și creasta de vest
în oameni, armament, tehnică, materiale și echipamente. Valea Țariţa, cu D. 6 I. în dreapta, pe un front de 15 km
O situaţie a pierderilor la principalele mijloace și D. 5 I. la stânga pe un front de 20 km. În rezervă ţinea
de transmisiuni este cât se poate de relevantă pentru grupul de cercetare, batalionul de pionieri și 2 batalioane
perioada Bătăliei de la Stalingrad: din Regimentul 155 al D. 6 I. Punctul de comandă era
la Perelazovski;
Existente la 01.11.1942 Pierderi - C. 2 A. avea de apărat frontul
Denumirea situat în faţa intrândului de la
materialelor M.U. M.U. Bolșoi, cu centrul pe valea Țuţcan,
A. 3 A. 4 A. 3 A. 4
Caucaz Caucaz cu o lăţime de 35 km. La dreapta
era D. 14 I. pe un front de 17 km
Cablu telefonic 15.482 6.869 4.043 14.075 6.104 2.467 și la stânga D. 9 I. pe un front de
18 km. Rezerva era constituită din
Centrale 1.195 561 397 1.041 450 222 grupul de cercetare și batalionul de
Telefoane 4.151 2.248 1.304 3.674 1.776 739 pionieri din organica sa, întărită
Ap. telegrafice 57 34 15 44 26 6 cu câte un batalion de la cele două
divizii. Punctul de comandă era la
Ap. radio 434 188 144 375 136 89 Cistiakovo;
- la flancul stâng (vest) era
dispus C. 1 A, care apăra un
Rapoartele operative ale Armatei 3 române front de 39 de km, cu centrul pe Valea Kriușa. Avea în
în primele zile ale Bătăliei de la Cotul Donului dreapta D. 11 I. cu un front de 17 km și la stânga D. 7
(18-21 noiembrie 1942) I. cu un front de 22 km. Punctul de comandă era stabilit
la Bokovskaia, iar rezerva era alcătuită din grupul de
Așa cum am arătat și în partea introductivă a acestui cercetare și batalionul de pionieri din organică, întărite
studiu, „Rapoartele operative” surprind situaţia din preziua cu câte un batalion de la propriile divizii.
declanșării ofensivei sovietice și în următoarele trei zile, Rezerva A. 3 române era alcătuită din D. 15 I. și D. 7
care au fost de fapt și decisive pentru că, la 22 noiembrie, Cv., cu un total de 7-8 batalioane, pe un front însumând
cele trei fronturi sovietice vor face joncţiunea în zona 160 km lăţime. În zona armatei române trebuiau să
Kalaci, desăvârșind încercuirea A. 6 germane. mai fie dispuse, în rezerva OKH și a Gp. A. „B”, două

44 3 (89) 2020 document


divizii de infanterie
motorizate și două
divizii mecanizate
germane, care nu au
mai ajuns.
P. C . a l e c e l o r
două armate erau
la Morozovska
(A. 3 română) și
Kotelnikovo (A. 4
română).
P.C. al M.C.G. –
Eș. I era la Rostov, pe
Don.
Cele nouă
„Rapoarte operative”
Generalul
Constantin Constantinescu-Claps au fost emise la: 18
noiembrie, ora 20.00;
19 noiembrie, orele 06.00, 16.00 și 20.00; 20 noiembrie,
orele 15.00 și 20.00 și la 21 noiembrie, orele 06.00 și
20.00.
Este prezentată succesiunea acţiunilor și evenimentelor
în dinamica luptelor fără să anticipeze dezastrul general.
Nici nu era posibil!
Câteva concluzii finale
Despre Campania din Est a Armatei Române s-a
scris mult în ultimele decenii, s-a publicat mult și s-au
redat circuitului publicistic și istoriografic o seamă
de documente de arhivă la care accesul fusese mult
restricţionat până în 1990.
Cât privește istoriografia armei transmisiuni, se poate
constata o preocupare constantă pentru realizarea unor
lucrări de sinteză, cu un mai mare grad de generalitate,
în special la nivel operativ și strategic. La nivel tactic,
problematica organizării transmisiunilor a făcut obiectul
unor cercetări arhivistice limitate (Comandamentul
Transmisiunilor, R.1, 2, 3 și 4 Trs., C.T. al M.C.G. -
Eș. I ș.a.).
Pe de altă parte, fondurile de arhivă constituite
la eșaloanele mici sunt incomplete, iar la eșaloanele
mari sunt ceva mai generale; procesul de digitalizare a
arhivelor este în curs și, de ce să nu o spunem, interesul
pentru această îndeletnicire se manifestă mai mult la
nivel individual sau la nivelul unor asociaţii ale cadrelor
în rezervă și în retragere. În ultimii ani, Asociaţia
„Pro-Muzeum” și Muzeul Comunicaţiilor și Informaticii,
precum și publicaţia „Transmisiuni” – revistă de istorie
și cultură militară, se străduiesc să constituie un fond
arhivistic și documentar propriu, să stimuleze și
coroboreze toate iniţiativele și energiile creatoare pe
tărâm istoriografic.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Bibliografie selectivă
- Col. Ion Cerăceanu, Documentar istoric.
Comandamentul Comunicaţiilor 70 de ani de istorie,
București, Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, 2012;
- Gl. bg. Ion Cerăceanu, Transmisiunile Armatei
Române (1873-2016), București, Editura Militară,
2016;
- Ion Cerăceanu, Vasile Popa, Transmisiunile Armatei
Române în Campania din Est, București, Editura
Militară, 2013;
- Gl. bg. dr. Cristea Dumitru, col. dr. Alexandru
Oșca, Transmisiunile – suport pentru conducerea militară
(1877-1947), București, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, 2003;
- Gl. bg. Gheorghe Enciu, Eroi uitaţi, București,
Editura Militară, 1995;
- Otu Petre, Bătălia de la Stalingrad, studiu, 2020, pe
https://www.historia.ro
- Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război,
Armata Română în vâltoarea războiului, București,
Editura V. Cârlova, 2002.
HUGHES
Nr. 74790
19 nov. 1942
SECRET
CANTEMIR
către
Cmdt. Tr ansmisiunilor
[Comandamentul Tr ansmisiunilor – n.n.]
RAPORT OPERATIV PENTRU ZIUA DE
18 NOIEMBRIE 1942, ORA 20
1) În general, operaţiunile s-au desfășurat ca în
raportul operativ intermediar, în plus, în sectorul
Corpului 4 Armată a fost respinsă o incursiune în
regiunea 2 km Sud Melo Logowskij.
În sectorul Corpului 2 Armată:
La Divizia 9, inamicul, pătruns în partea de Nord
Bolschoj, a fost zvârlit prin contraatac, capturându-se
38 prizonieri.
La Divizia 14, inamicul a reluat atacurile, în după-
amiaza zilei, la centrul și stânga diviziei cu forţe a câte
2-3 batalioane; atacurile au fost sfărâmate cu pierderi
mari pentru inamic. La dreapta diviziei a fost respins un
atac dat de circa 2 companii. Legătura între Divizia 9 și
14, în curs de restabilire.
45
studii/documente

Detașamentul Colonel Golgoteanu (Grupul 61

Cercetare + Grupul 9 Cercetare + Batalionul 9 Pionieri +
Reg. 5 Art. Călăreaţă), pe marginea Nord și Est Bolschoj
și înălţimea cu cota 166,2, cu misiunea de a restabili
legătura între Diviziile 9 și 14 și a opri o pătrundere a
inamicului pe valea Zuzkan; acest detașament se găsește
sub ordinele Diviziei 9 Infanterie.
Aprecierea situaţiei: ca în raportul intermediar.
7) Intenţiuni:
a) Corpul 2 Armată: realizarea legăturii între Diviziile
9 și 14 în cursul nopţii; contraatacă, în cursul dimineţii,
pentru restabilirea situaţiei, în raport de desfășurarea
evenimentelor din cursul nopţii.
b) Armata: neschimbate.
8) Dimineaţă nor, după-amiază senin, moină,
comunicaţiile practicabile.
9) Pierderi la 17 noiembrie 1942:
Divizia 7 Infanterie: răniţi 1 trupă.
Divizia 11 Infanterie: morţi 3 trupă, răniţi 9 trupă.
Divizia 9 Infanterie la 18 noiembrie 1942: răniţi 9
ofiţeri și 175 trupă.
Divizia 14 Infanterie la 17 noiembrie 1942 și 18
noiembrie 1942: morţi 6 ofiţeri și 38 trupă, răniţi 9 ofiţeri
și 182 trupă.
Divizia 5 Infanterie: morţi 1 trupă, răniţi 11 trupă,
bolnavi 18 trupă.
Divizia 6 Infanterie: morţi 1 trupă, răniţi 18 trupă,
dispăruţi 1 trupă, bolnavi 14 trupă.
Divizia 13 Infanterie: morţi 2 ofiţeri și 7 trupă, răniţi
19 trupă.
Divizia 1 Cavalerie: răniţi 5 trupă.
Divizia 15 Infanterie: răniţi 5 trupă.
Batalionul 992 Inf. independent: morţi 1 trupă, răniţi
11 trupă.
Capturi la 15 noiembrie 1942:
prizonieri 3 ofiţeri și 125 trupă
(1 dezertor); armament: 1 tun
75 mm cu atelajul, 1 aruncător,
5 mitraliere, 7 pistoale automate,
8 puști mitraliere, 2 puști anticar,
35 arme și alt material în curs de
inventariere.
10) Detașamentul trimis în
urmărirea parașutiștilor lansaţi
în zona Est Osinowskij a găsit
încă 2 parașute și a arestat 11
suspecţi.

A.322 V./Nr. 300.520 din 18

noiembrie 1942

Secţia 3
6 octombrie 1942, Caucaz. Transmisionist la Novorosiisk Pentru conformitate
Căpitan G. Rizeanu

46 3 (89) 2020 document

 studii/documente

HUGHES
Nr. 74791
19 nov. 1942
SECRET
CANTEMIR
către
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
RAPORT OPERATIV PENTRU ZIUA
DE 19 NOIEMBRIE 1942, ORA 6
În cursul nopţii, trageri de artilerie și
aruncătoare.
Zgomote de motoare în sectoarele
Diviziilor 13, 5 și 14 Infanterie.
Legătura între Diviziile 9 și 14 Inf. a fost
restabilită.
La ora 5.20, inamicul a început pregătirea
de artilerie pe tot frontul Armatei, iar la ora
5.30, inamicul a atacat pe tot frontul Diviziei
14 Infanterie. La centrul Diviziei s-a atacat
și cu care de luptă.
A.322 V./Nr. 300.525 din 19 noiembrie 1942
Secţia 3
Pentru conformitate
Căpitan G. Rizeanu

HUGHES Pe restul frontului Corpului 4 Armată, toate atacurile

Nr. 74791 bis
19 nov. 1942
SECRET
CANTEMIR
către
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
RAPORT OPERATIV INTERMEDIAR DIN
ZIUA DE 19 NOIEMBRIE 1942, ORA 16
1) La ora 5.25, inamicul a început o pregătire de
artilerie de toate calibrele și katiușa, pe întreg frontul
Armatei.
La ora 5.50, inamicul, sprijinit de puternice forţe
blindate, a trecut la atac pe aproape întreg frontul
Armatei, presând mai puternic în sectoarele Corpurilor
4 și 2 Armată.
La Corpul 4 Armată, inamicul, sprijinit cu care de
luptă (circa 2 brigăzi), a atacat puternic în regiunea Nord-
Vest Kletskaja, reușind să străpungă apărarea și să ajungă,
până la ora 12, pe linia 2 km Est Kletskaja – 2 km Nord
cota 218,8 – Est cota 196,7 500 m Sud-Vest cota 186,0;
de aici spre Nord-Est până la cota 115,2.
În cursul luptei, Reg. 2 Dorobanţi și Batal. 13 Inf.
Ușoară au fost încercuite și cu greu au reușit să se
despresoare și să ajungă în spatele frontului nostru.
inamice au fost respinse. Între cotele 196,7 și 186,0 există
un gol; s-au luat măsuri pentru umplerea lui.
De la cota 186,0 spre Nord, situaţia este confuză.
La Corpul 2 Armată, inamicul, sprijinit de care de
luptă (circa o brigadă), a atacat pe tot frontul, reușind să
sfărâme rezistenţa trupelor noastre în sectorul Diviziei
14 Inf., care au fost copleșite de numărul mare de care
de luptă, contra cărora tragerile cu tunurile anticar de 37
și 47 mm au fost fără efect.
La Divizia 9 Inf. inamicul a reușit ca să respingă
dreapta diviziei și să pătrundă puţin între cotele 226,7
și 228,0.
Până la ora 12, inamicul a atins linia: 3 km Nord-Vest
de cota 220, cota 223,0 – Ferma Nr. 2 – Sud Klinowoy
– cota 166,2 – cota 176,8.
Elemente răzleţe ale Diviziei 14 Inf., rezistă încă cu
greu pe șeaua Est cota 220 – înălţimea cu cota 223 – Sud
Ferma Nr. 2 – și la cota 166,2, având mari goluri între ele.
Un grup de care de luptă inamic a ajuns până la liziera
Nord Blinowskij.
Aviaţia proprie nu a putut acţiona din cauza
condiţiunilor atmosferice (ceaţă).
Aprecierea situaţiei: inamicul caută a rupe dreapta și
centrul Armatei, pentru a produce prăbușirea frontului
între Kletskaja și valea Zuzkan.
2) Divizia 1 Cavalerie, dreapta și centru, neschimbată
până la 2 km Vest Melo Kletskaja, apoi 2km Nord cota 218,8.

document 2020 3 (89) 47

studii/documente
Detașamentul Colonel Voicu pe linia 2 km Nord cota
218,8 – cota 196,7.
Divizia 15 pe linia 500 m Sud-Vest cota 186,0 –
mamelonul curbă închisă 140 (4 km Nord, 186,0), în
lupte cu inamicul numai în regiunea Sud-Vest cota 186,0.
Divizia 13 Inf.: pe linia Nord cota 186,0 – cota 115,2
apoi vechea linie.
Divizia 14 Inf.: 3 km Nord-Est cota 220 – cota 223,0 –
Sud Ferma Nr. 2 – Sud Klinowoy.
Divizia 9 Inf.: cota 166,2 – 176,8 apoi vechiul front.
Restul frontului Armatei neschimbat.
3) Corpului 48 Blindat i s-a subordonat Corpul 2
Armată cu Diviziile 9 și 14 Inf. și 7 Cavalerie.
Corpului 4 Armată i s-a subordonat Div. 14 Blindată
germană.
7) Intenţiuni: păstrarea actualului front; contraatac
cu Corpul 48 Blindat pentru restabilirea situaţiei din
Sectorul Corpului 2 Armată.
A.322 V./Nr. 300.572 din 19 noiembrie 1942.
Pentru conformitate
Lt. colonel T. Tomescu
48
HUGHES
Nr. 74840
20 nov. 1942
CANTEMIR
către
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
RAPORT OPERATIV AL ZILEI DE 19
NOIEMBRIE 1942, ORA 20
1) În general, ziua s-a petrecut așa cum s-a raportat
prin raportul intermediar.
În cursul după-amiezii, inamicul a continuat atacul
cu care de luptă în sectorul C. 4 A. și la C. 2 A.
La C. 4 A.: inamicul a ajuns pe linia Melo Kletskaja –
186,7 – 2 km Nord cota 218,8 – 196,7 – Gromki – cota
115,2 (2 km Sud-Vest Staro Kletskaja).
La C.5 A.: a fost respins la aripa stângă a Diviziei
5, trei acţiuni inamice sprijinite cu care de luptă; la
dreapta Diviziei 6, 11 care de luptă venind din sectorul
Diviziei 13 au intrat în Raspopinskaja; 6 care de luptă
au fost distruse, iar restul de 5 care de luptă s-au retras în
Raspopinskaja, constituind puncte de sprijin. S-au luat
măsuri pentru distrugerea lor.
La C. 2 A. inamicul a ajuns pe linia 3 km Nord-Est
cota 220 – Pesstschanj Blinowskij – înălţimile Vest valea
Zuzkan până la cota 153 – cota 176,8; între cota 223,9
și Pesstschanj (Est Bedwedizkij); nu se cunoaște situaţia
inamicului și nici a trupelor proprii.
La C. 1 A.: a respins un atac inamic în regiunea Vest
valea Krisaia.
Aprecierea situaţiei: inamicul a izbutit să facă 2 breșe
la centru, între valea Zuzkan și Nord-Est cota 220,
pătrunzând pe un front de 4 km și o adâncime de 10 km,
la dreapta pe un front de 18 km și o adâncime de 7-8 km.
Care de luptă izolate au depășit o adâncime de 20 km.
Armata a intervenit cu rezervele sale pentru
menţinerea flancului Vestic de pe valea Zuzkan și pentru
limitarea pătrunderii în direcţia Gromki. Prin aceasta
s-au asigurat condiţiunile de intervenţia la centru a
C. 48 Blindat, în ziua de 20.XI.
Armata nu va putea asigura oprirea grupului principal
inamic ce înaintează de la Kletskaja spre Sud-Vest decât
foarte greu, mai ales dacă aviaţia proprie nu va putea
interveni nici la 20.XI.
2) Divizia 1 Cavalerie: vechiul front până la Melo
Kletskaja – cota 186,7 – 2 km Nord cota 218,8.
Detașamentul Voicu pe linia2 km Nord cota 218,8 –
197,7.
Divizia 15 pe linia Vest Gramki – mamelonul 140
(5 km Nord cota 186,1).
Divizia 13: cota 186,0 – cota 115,2.
3 (89) 2020 document
 studii/documente

Divizia 6 și 5:
neschimbate.
Divizia 14:
Gruparea tactică nr.
1, 3 km Nord-Est
cota 220 – cota 223.
De restul diviziei nu
se știe nimic; probabil
că între cota 223,0
și Pesstschanj să fi
rămas oarecare insule
de rezistenţă.
Divizia 7
Cavalerie: liziera Sud
Blinowskij cota 175,7. 20 ianuarie 1943.
Divizia 9 Liniori pe un aerodrom de campanie de lângă Don
Infanterie: cota 176,9;
restul neschimbat. Generalul Corneliu Dragalina
Restul frontului neschimbat. 3) Reg. 12 Roșiori a fost subordonat C. 11 A.
german. Reg. 16 Dorobanţi a fost subordonat C. 2 A.
(Div. 9).
Corpul 4 Armată dispune de Divizia 14 Blindată
având sub ordine Div. 1 Cav. (mai puţin Reg. 12 Roșiori
la aripa dreaptă).
Div. 13 Inf. + Detaș. Col. Voicu + Detaș.
S i m o n s , l a c e n t r u : D i v. 1 5 I n f. , l a s t â n g a ;
Reg. 22 Dorobanţi + părţi din Reg. 7 Dorobanţi (Div.
13) au intrat sub ordinele Div. 6.
Gruparea tactică nr. 1 a Div. 14 a intrat sub ordinele
Div. 5.
Linia de despărţire între C. 4 și 5 Armată:
mamelonul curbat închis 140 (7 km Est
Raspopinskaja) cota 184,7 (3.500 m Sud Est
Golowslij). Corpul 48 Blindat căruia i s-a subordonat
C. 2 A., cu Div. 14 (resturile), Divizia 7 Cav. și
Div. 9 Inf.
7) Intenţiuni: păstrarea poziţiei de rezistenţă în părţile
care nu au fost pătrunse. Contraatac cu C. 48 Blindat
pentru distrugerea inamicului pătruns la centru. Oprirea
inamicului cu forţele încă disponibile de la C. 5 și 4 A.
(întărite cu Div. 14 Blindată).
8) Nori și ceaţă, comunicaţiile practicabile.
9) Pierderile nu se cunosc.
Capturi: 14 care de luptă distruse.

A.322 V./Nr. 300.588 din 19 noiembrie 1942.

Secţia 3
SS indescifrabil

document 2020 3 (89) 49

studii/documente

Corpul 48
Blindat în contra-
HUGHES atac în fostul
Nr. 74842 sector al Diviziei
20 nov. 1942 14. Situaţia nu se
cunoaște.
Situaţia la C.
CANTEMIR 5 A. și A. 4 nu se
către cunoaște.
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r La ora 7,
dreapta Diviziei
RAPORT OPERATIV INTERMEDIAR DIN 15 este învăluită
ZIUA DE 20 NOIEMBRIE 1942, ORA 15 de o coloană de
blindate inamice,
1) În sectorul C. 1 A. trageri de artilerie și aruncătoare.
care a pătruns
În sectorul C. 2 A.: Div. 3 se menţine încă pe poziţie, prin golul dintre
cu stânga și centru, iar dreapta se găsește refuzată pe ea și Armata 6,
înălţimile Nord Vest Blinowskij. Generalul Mihail Lascăr
capul coloanei la
Div. 7 Cav. pe liziera Nord Sarlanof, unde se menţine Paranuskij și se îndreaptă spre Nord.
cu greutate. De la ora 7, legăturile C. 5 A. cu Diviziile 5, 6 Inf.
au fost rupte.
La ora 8, care de luptă inamice au intrat în Perelasowskij.
Comandanţii C. 4 și 5 A., cu o parte din ofiţerii
comandamentului, au putut scăpa și au sosit la Petrowka,
de restul ofiţerilor nu se știe nimic.
Aprecierea situaţiei: frontul Armatei a fost rupt în
două; cu aripa dreaptă (Div. 5, 6 și 15 nu mai putem avea
legătură directă).
Acest Grup de forţe nu dispune decât de foarte puţină
muniţie și nu are hrană.
Aripa stângă a Armatei rezistă încă pe poziţie.
7) Intenţiuni: continuarea rezistenţei actualelor grupe
până la declanșarea reacţiunilor organizate de Grupul
de Armate.

A.322 V./Nr. 37.555 din 20 noiembrie 1942.

Terminat transmiterea la ora...

Secţia 3
D.O. ȘEFUL DE STAT-MAJOR
General I. Arbore

Șeful Secţiei 3
Colonel P. Leonida

50 3 (89) 2020 document


HUGHES
Nr. 74850
21 nov. 1942
CANTEMIR
către
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
RAPORT OPERATIV AL ZILEI DE 20
NOIEMBRIE 1942, ORA 20
1) Corpul 1 Armată menţine vechea poziţie.
Divizia 1 a respins un atac inamic la extrema sa
dreaptă.
În sectorul Diviziei 7 Inf. s-au observat mișcări
inamice în zona Erd (2 km Nord cota 204,8).
Corpul de Armată a luat măsuri să se asigure spatele
pe înălţimile 8 km Est și Sud Est Bokoffskaja printr-un
Detașament compus din Bat. 11 Inf. Ușoară, Bat. 11 Pionieri,
Grupul 51 Cerc., Divizionul 41 Art. Grea, Divizionul III/
Reg. 64 Art. și Btr. (bateria – n.n.) 7 Anticar 75.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Corpul 2 Armată
Divizia 9 Inf. menţine stânga pe vechea poziţie în
legătură cu Div. 11 Inf. Centrul și dreapta ameninţate cu
învăluirea pe la Sud, au fost repliate pe linia (de la Nord
la Sud): cota 228,6 – mamelonul curba 200 (7 km Vest
Bolschoj) – cota 204,4 (4 km Nord-Vest Blinowskij).
Divizia 7 Cav. (valoare 4-5 companii, 1 btr. art. căl.
(artilerie călăreaţă – n.n.) cu 3 piese și 1 btr. art. grea
105) pe înălţimile imediat Est și Vest Warlamow, barează
valea Zuzkan.
Divizia are ordin să ia legătura cu Div. 22 Bl. germană
spre Swch. 86 (7 km Sud Est Pronia). Divizia 22 Bl. se
găsește în zona 6 km Nord Medwedskij.
Corpul 2 Armată se leagă cu Divizia 9 prin C. 1 A.
Corpurile 5 (Div. 5, 6 și 15) și 4 Armată (Div. 13 și
14) au fost puse sub ordinele Corpului 48 Blindat.
Situaţia diviziilor respective nu se cunoaște.
Corpul 5 Armată a primit ordin să organizeze câte un
baraj la Pitschugin, Tachestjkowka și Tachernischewskaja,
iar Corpul 4 Armată la Petrowka, Kalatschew și
Solbinskij, pentru strângerea pe linia Tachir-ului a
fugarilor și rătăciţilor.
Despre Divizia Blindată română nu există știri asupra
situaţiei sale.
Corpul 48 Blindat va ataca mâine, cu Divizia
22 Blindată, spre Perelasowskij pentru a deschide
comunicaţiile și, apoi spre Nord, pentru a lua legătură
cu Divizia Blindată română și a o despresura în cazul că
este încercuită.
Aprecierea situaţiei: inamicul a atacat pe frontul
Corpului 4 Armată cu 2-3 brig[ăzi] blindate și M.U.
motorizate pe frontul Corpului 2 Armată (Div. 14) cu 3-4
brig[ăzi] blindate și M.U. motorizate. El a reușit să rupă
frontul în ambele părţi și probabil că a încercuit Corpul
5 Armată. Care de luptă inamice ajunseseră azi, la ora
8, la Warlamow, Pastschany, Perelasowskij și Kalarykow.
Stânga Armatei menţine vechea poziţie.
Este de așteptat că inamicul va relua mâine înaintarea;
mai multe M.U. de infanterie au fost semnalate înapoia
carelor de luptă și M.U. motorizate.
3) Reorganizarea Comandamentului
a) Grupul General Rolid cu C. 1 A. român (Div. 7 și 11),
Div. 294 germană și Div. 6 Blindată.
b) Grupul General Reim cu C. 2 A. român (Div. 9 și Div.
7 Cav.), C. 5 A. (Div. 5, 6 și 15) și C. 4 A. (Div. 13 și 14).
c) Div. 1 Cav. Cu Div. 14 Blindată la C.1 1 A. german.
7) Intenţiuni: toate M.U. vor apăra poziţiile actuale
pentru a permite Grupului de Armate să organizeze
reacţiunea.
A.322 V./Nr. 37.563 din 20 noiembrie 1942.
p. ȘEFUL DE STAT-MAJOR
Colonel Chirnoagă P.
p. Șeful Secţiei 3
Lt. colonel Tomescu T.
51
studii/documente

HUGHES HUGHES
Nr. 74849 Nr. 74865
21 nov. 1942 21 nov. 1942
CANTEMIR
către
C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r CANTEMIR
către
RAPORT OPERATIV DIN DIMINEAȚA ZILEI C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
DE 21 NOIEMBRIE 1942, ORA 6
1) Corpul 1 Armată se menţine pe vechiul front. RAPORT OPERATIV INTERMEDIAR DIN
Situaţia Diviziei 9 nu se cunoaște. ZIUA DE 21.XI.1942, ORA 16
Divizia 7 Cavalerie, la Chochlatschew, a primit ordin de
a deplasa la Gussynka, pentru a lua legătura cu Div. 9 Inf. 1) În sectorul C. 1 A.:
Divizia Blindată română se găsea, aseară, pe frontul - la Diviziile 7 și 11, situaţia neschimbată.
cota 204,6 (6 km Vest Korotkowskij) – lacul Teich (6 km - la Divizia 9-a inamicul a atacat puternic pe tot
Vest Karagitschew) are legătura la dreapta cu Divizia 5. frontul obligând replierea întregii divizii.
Nu are legătura cu D. 22 Bl. [adnotare ulterioară – n.n.] De unităţile aflate la Sud de Movila + 5,0 (11 km Est
Diviziile 5, 6 și 15 se găsesc pe linia Werchne Gorbatowskij) nu se mai știe nimic, ele fiind încercuite.
Fominskij – Baskowslij – Raspopinskaja – mamelonul Divizia nu are muniţii. Reg.18 Artilerie a distrus
curba închisă 140 (3 km Nord Vest Staro Kletskij) – cota materialul. P.C. Divizia 9 la Gorbatowskij.
193,7 (3 km Vest Gromki). Divizia 7 Cavalerie: nu se cunoaște situaţia.
În spatele lor sunt care de luptă. Corpul 48 Blindat
Intenţionează a replia dreapta spre cota 194,5 (4 km
Sud-Vest Iabuschenskij).
Nu se cunoaște situaţia între noi și Armata 6 germană.
A.322 V./Nr. 37.573 din 21 noiembrie 1942.
Secţia 3
D.O. ȘEFUL DE STAT-MAJOR
General I. Arbore
Șeful Secţiei 3
Colonel P. Leonida

52 3 (89) 2020 document

 studii/documente

Divizia 22 Blindată duce lupte grele defensive HUGHES

pe linia cota 192,4 (10 km Sud Petschany) – Nr. 74876
Bol. Donschtskin. 22 nov. 1942
Divizia 1 Blindată română, în atac de la Nord spre
Sud, a ajuns cu primele elemente la 2 km Est cota 218,4 CANTEMIR
(6 km Sud-Vest Shirkowschij). către
Grupul Lascăr rezistă încă cu mare greutate C m d t . Tr a n s m i s i u n i l o r
pe linia Werch Fomichinskij – Boskowskij –
Raspopinskaja – cota 163,3 – cota 193,7 (2 km Vest RAPORT OPERATIV
Gromski). DIN ZIUA DE 21.XI.1942, ORA 20
Generalul Lascăr intenţionează a replia dreapta
1) Inamicul a continuat să preseze puternic cu tancuri
pe linia Boskowskij – cota 194,5 (5 km Nord-Est și infanterie pe tot frontul.
Golowskij). Nu are muniţie și hrană. Grupul General Lascăr fiind puternic presat de
Comandamentele Corpurilor 2, 4 și 5 în curs de a inamic și-a regrupat forţele, de la dreapta și stânga, pentru
aduna și a reorganiza, la Vest de valea Ischirului, unităţi a face faţă în toate direcţiile.
și formaţiuni de serviciu. Divizia 1 Blindată: lupte grele de apărare pe înălţimile
Aprecierea situaţiei: prin retragerea Diviziei Blindate, 4 km Vest Valea Zariza (Korotowskij – Nischno
Fominskij).
flancul stâng al Grupului Lascăr se găsește într-o situaţie
Divizia 22 Blindată: lupte grele de apărare pe linia
foarte gravă. Sowhoz 86 – Bol. Donschtschinka.
Este ultimul moment când s-ar putea încă retrage
aceste M.U. cu concursul Diviziei 1 Blindate.
Are nevoie însă de benzină și muniţie.
Între C. 1 și C. 48 Blindat golul s-a lărgit și Armata
nu dispune de forţe pentru a-l ocupa.
Nu se poate aștepta rezultate satisfăcătoare de la
fracţiunile răzleţe, fără artilerie, pe care se străduiește
să le organizeze pe Tachir.
Este necesar să se urgenteze sosirea a noi forţe.
7) Intenţiuni: Corpul 48 Blindat a ordonat
ca Divizia 1 Blindată să înainteze în noaptea de
21/22.XI. pe direcţia Wiasowskoj – Perelasowskij
– Golbinskij pentru a forma un front defensiv pe
creasta cu cota 172,0 (5 km Sud Vest Perelasowskij).
Armata: să limiteze înaintarea inamicului până pe
linia Tachirului.
9) Pierderile în oameni și material foarte mare.

A.322 V./Nr. 37.595 din 21 noiembrie 1942.

D.O. ȘEFUL DE STAT-MAJOR

General I. Arbore

Șeful Secţiei 3
Colonel P. Leonida

document 2020 3 (89) 53

studii/documente

La Corpul 1 Armată, inamicul a presat puternic cu
care de luptă, care au ajuns până la P.C. al Diviziei 9 –
forţând Divizia să se retragă. C. 1 A. și-a dispus rezerva
pe pantele Vest valea Krisaja, ca să primească trupele în
retragere ale Diviziei 9. Din cauza replierii Diviziei 9, a
fost nevoie să se replieze și dreapta Diviziei 11 pe valea
Krisaja.
Tancuri ruse au ajuns la Nord Kalatzchow. S-au luat
măsuri de apărare.
Resturile C. 2 și 4 Armată în curs de instalare pe
valea râului Tachir.
Aprecierea situaţiei: situaţia se menţine gravă,
Armata nedispunând de elemente cu care să poată opri
pătrunderea inamicului spre Sud și Vest de Tachir.
2) Grupul Lascăr, stânga și centrul Diviziei 6
neschimbat, apoi creasta Sud Raspopinskaja – Nord
193,7 – Sud 184,7 – Korotkowskij – înălţimile Est
Zariza – cota 207,9 – Baskowskij.
- Divizia 7 Cavalerie pe Tachir, între confluenţa
Zusken și Ryabutkin.
- E.N.I. C. 5 A. barează valea Kurtlak pe înălţimile
Nord-Vest și Sud sat Lipowskij.
- Elemente din Corpul 4 Armată pe Tachir, la Sud
de Ryabutkin până la Oblinskaja.
5) Corpul 2 Armată, Alexejew (30 km Sud-Vest
Bokowskaja).
- Corpul 4 Armată, Tschikoff (12 km Nord
Norosowskaja).
- Corpul 5 Armată, Kalatschew.
- Corpul 48 Blindat, Ryabutkin.
- Grupul Lascăr, Balonemachin.
6) Diviziile 14, 13, 9 Infanterie și Div. 7 Cavalerie au
pierderi foarte mari în oameni și material.
7) Intenţiuni: să limiteze pătrunderea inamicului pe
văile Krishaja și Tachir.
După întrunirea Corpului Blindat, să acţioneze
ofensiv spre Nord.
8) Frig, cerul acoperit. Comunicaţiile practicabile.
A.322 V./Nr. 37.616 din 21.XI.1942.
D.O. ȘEFUL DE STAT-MAJOR
General I. Arbore
Șeful Secţiei 3
Colonel P. Leonida

ARMATA 3
STAT-MAJOR
Secţia 3
Nr. 37.757
SECRET

P.C. Morosowskaja
25 noiembrie 1942, ora 19

INTRARE
Nr. 74916
6 nov.1942

ORDIN SPECIAL NR. 132

pentru Corpurile 1 și 2 Armată
Harta 1:300.000

1) Comandamentele Corpurilor 1
și 2 Armată, împreună cu toate M.U. și
elementele române aflate în zona de la
Nord de linia: Osserskij – Pokrowskij –
Scharapajewskij – podul c.f. Kamensk
intră din punct de vedere tactic sub
ordinele Grupului General Holidt (P.C. N. Stachoff ).
COMANDANTUL ARMATEI 3
General de Armată P. Dumitrescu Transmis:
Șeful de stat-major - C.1 și 2 A. - pt. executare;
General I. Arbore - Grupul de Armate B și M.C. General – ca raport

54 3 (89) 2020 document

 studii/documente

The Operative Reports of the Romanian Army 3 in the first Days of the Stalingrad Battle –
The Great Bend of Don
Major-general (r) Ion Cerăceanu

Abstract: The battle of Stalingrad lasted 199 days and was the bloodiest and with the greatest losses
in a single battle. For the Romanian army, it began on November 19, 1942 and ended on February 2,
1943, with the greatest military disaster in its history: of the 253.957 servicemen engaged in combat,
the losses amounted to 158.854 servicemen (dead, wounded and disappeared), and the material ones
at about 50% of the infantry armament, anti-aircraft guns and machine guns, field cannons and Brandt
launchers. The loss of people among the Axis forces, to which are added those of the Soviet army and
civilians, paint a picture of a total humanitarian disaster.

Keywords: Stalingrad, 1942, 1943, Romanian Army 3, Romanian Army 4, defeat.

document 2020 3 (89) 55

studii/documente
COLONELUL MIRCEA ELEFTERESCU,
ŞEFUL CABINETULUI MILITAR AL MAREŞALULUI ANTONESCU,
INTEROGAT LA MOSCOVA:
„DVS. SUNTEŢI AGRESORUL NU NOI, DVS. AŢI TRECUT
NISTRUL, AŢI FORŢAT ARMATA ROMÂNĂ SĂ SE RETRAGĂ
(…) BASARABIA A FOST TOTDEAUNA A NOASTRĂ”
Conferenţiar universitar Dr. Florian BICHIR1
M
ircea Elefterescu (1893-1953), colonel, șeful
Cabinetului Militar (1940-1941) și prieten
personal al mareșalului Ion Antonescu, a ajuns
cunoscut marelui public prin studiile regretatului profesor
Gheorghe Buzatu2. Conform relatărilor lui Gh. Magherescu,
„pentru Mircea Elefterescu, generalul Antonescu reprezenta
perfecţiunea încarnată și el era menit să îndrepte starea de
lucruri din Ţară”3. Responsabilitatea Cabinetului Militar
era uriașă. Cabinetul Militar a fost condus, pentru început,
de colonelul Polifron Dumitrescu, succedat rapid de colonelul
Mircea Elefterescu, pentru ca la conducerea organismului să
se impună, din octombrie 1941, colonelul Radu Davidescu,
care s-a confundat, pentru toată perioada Războiului din
Est, cu activitatea extrem de laborioasă și eficientă, chiar cu
faima echipei situate la dispoziţia exclusivă a mareșalului4.
Mircea Scarlat Elefterescu s-a născut la 24 decembrie
1893, în orașul Râmnicu Sărat, jud. Buzău. Colonel de
cavalerie. Șef de cabinet al mareșalului Antonescu
(5 septembrie 1940-1 decembrie 1941), comandant
al Regimentului de Gardă Călare, prefectul Poliţiei
Capitalei (15 martie 1944-23 august 1944). După
arestarea mareșalului Antonescu a fost chemat la Palatul
Regal, arestat (ora 18, 23 august 1944). După lovitura
de stat de la 23 august 1944, colonelul Elefterescu a
fost trecut pe lista „criminalilor de război” la nr. 6, după
Ion și Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Gheorghe
Alexianu și Eugen Cristescu5.
Arestarea este relatată de Anton Dumitrescu, ofiţer
în cadrul Batalionului de Gardă de la Palatul Regal:
„A urmat Mircea Elefterescu. Ăsta venise cu o întreagă
hărmălaie de câini după el. Teodorescu i-a spus: «Domnule
colonel, n-aveţi voie să intraţi cu câinii în palat. Lăsaţi
câinii cu cine aveţi aici și veniţi dumneavoastră!» Și,
într-adevăr, a venit, și cum a ajuns în faţa casei i-am
spus: «Domnule colonel, din Înalt Ordin sunteţi arestat!»
Începe să vocifereze...După fiecare copac era câte un ostaș.
56
L-au încadrat. N-a mai avut ce să facă. L-am dus și pe el
la Cazinoul Ofiţerilor”6.
După arestare este transportat, în timpul nopţii,
în cartierul Vatra Luminoasă, strada Sighișoara. De
aici, a fost preluat de sovietici și dus, cu tot grupul
mareșalului Antonescu, în URSS, la Moscova, pentru
anchetă. În timpul anchetei a avut curajul să afirme că
Basarabia este pământ românesc, iar agresor este statul
sovietic. Revenit în ţară, la 9 aprilie 1946, i s-a fixat
domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc în Harghita.
Rearestat la 26 februarie 1951. Condamnat la 10 ani
muncă silnică (sentinţa nr. 1.483/10 noiembrie 1952),
pentru crime contra umanităţii. La 22 iunie 1953 i-a
fost respins recursul, iar la 24 decembrie 1953 a murit
în Penitenciarul Aiud7.
Mai multe date biografice aflăm din interogatoriul
SMERȘ8 numai de două ori, la 23 și 26 iunie 1945. El a
prezentat un interes redus pentru anchetatorii SMERȘ.
Arestarea lui în România a fost o prioritate, deoarece
toţi cei care pregăteau lovitura de stat ce a avut loc la
23 august 1944 cunoșteau fidelitatea absolută a lui
Elefterescu fată de Ion Antonescu9. Se poate presupune
că, dacă Mircea Elefterescu nu ar fi fost deţinut în casa
conspirativă din Vatra Luminoasă imediat după lovitura
de stat, el nu ar fi fost transportat în URSS.
Interogatoriul său de la 23 iunie 1945 este
predominant legat de cariera militară a lui Elefterescu.
În interogatoriul din 23 iunie, Elefterescu menţionează
un episod din viaţa lui care arată într-adevăr încrederea
pe care Ion Antonescu o avea în el: „Din însărcinarea
lui [a lui Ion Antonescu - n.n.] la 5 septembrie 1940, eu
am înmânat ultimatumul regelui de atunci al României,
Carol al II-lea. În acel ultimatum Antonescu cerea de la
rege transmiterea lui Antonescu, a întregii puteri de stat și
declararea lui, «Conducător al statului român». Regele a fost
nevoit să primească acest ultimatum și Antonescu în felul
acesta a devenit «conducător al statului»”10.
3 (89) 2020 document

„Proces-verbal
al arestatului
Elefterescu Mircea
de la 23 iunie 1945
Elefterescu M.,
născut în anul 1893,
în orașul Râmnicu
Sărat, român, studii
mijlocii, nu face parte
din partid, fost prefect
al poliţiei or[așului]
Generalul Nicolae Petala
București, colonel al
armatei române. Interogatoriul început la ora 12.
Întrebare: D-voastră sunteţi colonel al armatei
române. Când aţi intrat d-voastră în serviciul armatei?
Răspuns: În serviciul armatei române, eu am fost
mobilizat în anul 1914, în București. După mobilizare
eu am fost trimis pentru studii la Școala Militară de
Cavalerie,în or[așul] Târgoviște. Terminând școala
militară, eu am căpătat gradul de sublocotenent.
Întrebare: Unde aţi făcut serviciul după terminarea
școlii militare?
Răspuns: După terminarea școlii militare, eu am fost
trimis pentru a face serviciul în Regimentul 4 Cavalerie,
unde am fost până în anul 1921, întâi comandant de
pluton, iar mai târziu comandant de escadron. În anul
1921, eu am fost trecut, în or[așul] Sibiu, la Școala de
Ofiţeri de Cavalerie. Aici, eu am fost trei ani și 6 luni
în calitate de instructor, iar în anul 1924, am fost trecut
în Școala Militară de Cavalerie,în or[așul] Târgoviște,
la postul de comandant de escadron. În acest post, am
fost până în anul 1926, după ce am fost trecut în același
post la Regimentul 9 Husari din or[așul] Giurgiu, unde
am fost până în anul 1927.
Întrebare: În ce unităţi ale armatei române aţi fost
după anul 1927?
Răspuns: În anul 1927, eu am fost numit aghiotant la
generalul Petala, care atunci era comandantul Armatei
2. În anul 1931, generalul Petala a trecut în rezervă, în
legătură cu aceasta, eu am fost numit în postul de șef
de stat-major la Brigada 2 Cavalerie. Acest post, eu
l-am ocupat numai câteva luni și, în același an 1931,
eu am fost trecut în Regimentul 3 Cavalerie, în postul
de comandant de divizion. Comandant de divizion
eu am fost până în anul 1933, după ce am fost numit
aghiotant la șeful Marelui Stat Major al armatei române,
generalul Antonescu Ion. În anul 1934, Antonescu a fost
concediat dela postul de șef al Marelui Stat Major și în
urma acestui lucru, eu am fost trecut în Regimentul 5
document 2020 3 (89)
studii/documente
Cavalerie, din nou în postul de comandant de divizion.
În Regimentul 5 Cavalerie, eu am fost până în anul
1936. În anul 1936, în timpul curselor de cai eu mi-am
vătămat mâna și piciorul, în urma căruia am fost trecut
la Ministerul de Război,la postul de șef al Biroului
cavaleriei, însă în acest post eu am fost numai câteva luni,
iar după aceea Antonescu, numit în acest timp ministru
de război, m-a luat la el ca aghiotant personal. Aghiotant
la Antonescu, eu am fost numai câteva luni, după aceea
am fost trimis în Regimentul 4 Cavalerie, în postul
de ajutor al comandantului de regiment. Ajutor de
comandant de regiment, eu am fost până la instaurarea
dictaturii lui Antonescu, adică până la 5 septembrie
1940. De la 5 septembrie 1940 până în decembrie 1941,
eu am fost aghiotant personal al mareșalului Antonescu.
Întrebare: Ce rol aţi jucat d-voastră în instaurarea
dictaturii lui Antonescu?
Răspuns: Eu nu am jucat niciun rol în instaurarea
dictaturii lui Antonescu.
Întrebare: În cazul acesta explicaţi, de ce mareșalul
Antonescu a avut o atât de mare încredere în d-voastră
și v-a numit aghiotant al lui?
Răspuns: Antonescu mă cunoștea din anul 1914.
Eu am învăţat la el în Școala Militară din Târgoviște,
iar în anul 1938, când el a fost ministru de răsboi, eu
am fost la el aghiotant. Este posibil ca Antonescu, din
această cauză, după ce a devenit conducător al statului
m-a numit aghiotant al său.
Întrebare: Nu este adevărat. Antonescu v-a numit
aghiotant al său pentru că d-voastră l-aţi ajutat activ să
vină la putere. Recunoașteţi aceasta?
Răspuns: Trebuie să recunosc că Antonescu nu m-a
numit întâmplător aghiotant al lui. Eu într-adevăr am
luat parte în răsturnarea de guvern a lui Antonescu. Din
însărcinarea lui, la 5 septembrie 1940, eu am înmânat
ultimatumul regelui de atunci al României, Carol
al II-lea. În acel ultimatum Antonescu cerea regelui
transmiterea - lui Antonescu - a întregei puteri de stat
și declararea lui „conducător al statului român”. Regele a
fost nevoit să primească acest ultimatum și Antonescu,
în felul acesta, a devenit „conducătorul statului”.
Întrebare: Participarea d-voastă în instaurarea
dictaturii lui Antonescu s-a arătat nu numai în aceasta.
Vorbiţi adevărul până la sfârșit?
Răspuns: Afirm că participarea mea în răsturnarea
de „stat” a lui Antonescu s-a arătat numai în aceea că eu
am înmânat ultimatumul regelui. Alt rol eu nu am jucat.
Întrebare: Dar de ce ascundeţi că aţi promis lui
Antonescu să-l susţineţi pe cale armată?
Răspuns: Până în momentul venirii la putere a
lui Antonescu, eu am fost ajutorul comandantului
57
studii/documente
Regimentului 4 Cavalerie, care în acel timp se afla
în București. Însă între Antonescu și mine nu a fost
niciodată discuţie, că eu, în caz de necesitate, îl voi
susţine prin cale armată.
Interogatoriul este întrerupt la ora 18.00.
Procesul-verbal este înscris din cuvintele mele
adevărat, citit mie în limba germană, drept care mă
iscălesc,
Col[onel] M. Elefterescu
A interogat: instructor-șef de la Secţia de Instrucţie al
Dir[recţiunii] Gen[erale]„SMERȘ” - căpitanul Grișaev.
A tradus: translatorul Dir. Gen. „SMERȘ”-căpitan
de gardă Kalinin [Calinin].
Proces-verbal al arestatului Elefterescu Mircea
de la 26 iunie 1945
Elefterescu M., născut în anul 1893 în orașul
Râmnicu Sărat, român, fiu de colonel al armatei române,
studii mijlocii, nu face parte din partid. Înainte de
arestare a fost prefect de poliţie al orașului București,
colonel al armatei române.
Întrebare: În perioada anilor 1940-1941, d-voastră aţi
fost aghiotant al mareșalului Antonescu. De ce anume
pe d-voastră el v-a numit aghiotant?
Răspuns: Antonescu m-a numit pe mine aghiotant al
său, pentru că eu i-am ajutat lui activ pentru ca să vină
la guvernare. În persoană, din ordinul lui Antonescu
la 5 septembrie 1940, eu am înmânat un ultimatum
fostului rege Carol al II-lea, pe atunci rege al României.
În acest ultimatum, Antonescu cerea de la rege ca el
să-i transmită toată puterea de stat și anunţarea că el
este conducătorul statului român. În puterea situaţiei
create, regele a fost nevoit să primească ultimatumul lui
Antonescu și el, în felul acesta, a devenit conducătorul
statului român.
Întrebare: Ce știţi d-voastră în ceea ce privește
pregătirea României de răsboi contra Uniunii Sovietice
după venirea lui Antonescu la guvern?
Răspuns: Venind la guvernare în luna septembrie
1940, Antonescu împreună cu guvernul Gărzii de
Fier a lui Horia Sima a început intens să fascizeze
România. În primul rând, aceasta se exprima în aceea,
că la sfârșitul anului 1940, în România a fost publicat
un rând de legi discriminante, scopul principal al cărora
era să se distrugă complet persoanele de naţionalitate
ne-română, adică evrei. Făcând această lege, guvernul
Antonescu căuta în toate felurile să propagande între
poporul român ideea teoriei raselor și cu aceasta să-l
pregătească ideologic pentru răsboi. Tot în această
perioadă de timp, din iniţiativa lui Antonescu, a început
58
în ţară o propagandă intensă contra Uniunii Sovietice,
îndreptată înspre acea ca să stârnească la popor o
atitudine dușmănoasă URSS-ului și politicii sale. Pentru
acest scop Antonescu a întrebuinţat faptul cedării (Notă:
cuvântul „transmiterii” șters, înlocuit cu „cedării”.)
Uniunii Sovietice teritoriile Basarabiei și Bucovinei de
Nord, tălmăcind acest act drept ca un act de agresiune
din partea Uniunii Sovietice. Trebuie să spun că, în urma
propagandei intense pe care o făcea guvernul român
din ordinul lui Antonescu contra Uniunii Sovietice,
i-a reușit ca o parte din populaţia română să o acordeze
împotriva Uniunii Sovietice și în totalul de la urmă să
atragă România într-un război de ocupare contra URSS,
de partea Germaniei. Paralel cu politica de fascizare a
României, Antonescu chiar din primele zile de la venirea
lui la guvernare, se orienta după Germania, uitându-se
la ea ca la unicul aliat în război contra Uniunii Sovietice.
Orientându-se în războiul care trebuia să fie pe alianţa
Germaniei, Antonescu, în anul 1940, în timpul călătoriei
la Berlin, s-a hotărât cu Hitler ca să înceapă reînarmarea
armatei române după cum era armata germană. Hitler
a fost de acord și a ordonat să facă acest lucru Misiunea
Militară Germană, care se afla în România, care era
condusă la început de generalul Gaube [Hauffe], iar
după acea de generalul Gansen [Hansen]. Pe baza
aceasta, Misiunea Militară Germană a trimis pe oamenii
săi în toate unităţile și școlile românești ale armatei, ca
instructori, care, până la începerea războiului contra
Uniunii Sovietice, s-au ocupat numai cu re-înarmarea
și re-instruirea armatei române, iar după acea, împreună
cu Marele Stat Major roman, pregăteau și rezerve pentru
completarea unităţilor armatei române, care acţiona pe
frontul germano-sovietic. Ceva mai amănunţit despre
activitatea Misiunii Militare Germane în România eu
nu pot să comunic, pentru că nu am avut întâlniri cu
lucrul ei.
Întrebare: Când a hotărât Antonescu cu Hitler să
atace împreună Uniunea Sovietică?
Răspuns: În toamna anului 1940 sau în luna ianuarie
1941, precis nu știu, eu fiind aghiotantul lui Antonescu,
l-am condus pe el în Austria, unde a fost el pentru ca să
se întâlnească cu Hitler. La discuţia lui Antonescu cu
Hitler, eu nu am fost și despre ce concret ei au discutat,
eu nu știu. Însă cred că anume la această ședinţă ei au
hotărât să iasă contra Uniunii Sovietice. Eu cred așa,
pentru că în curând după aceasta, în orașul Viena a fost
a doua ședinţă, la care au fost Antonescu, Gőering și
ministrul economiei române Poponacia [Potopeanu].
Afară de aceștia, la această ședinţă au fost, în calitate de
consilieri,câţiva mari specialiști petroliferi. Eu am aflat
de la ei că la ședinţă a fost încheiat un acord ca România
să dea pentru armata germană petrol și benzină, iar
3 (89) 2020 document

Germania armament și muniţiuni pentru armata
română. Despre discuţiile lui Antonescu cu Hitler
în ceea ce privește ieșirea contra Uniunii Sovietice,
împreună, eu nu știu nimic.
Întrebare: Ce participare aţi avut d-voastră în
pregătirea României de război contra URSS?
Răspuns: Eu sunt vinovat în aceea că, știind de
caracterul de ocupaţie al acestui război, am fost de acord
(Notă: cuvintele „fost de acord” cu în loc de „susţinut
pe”) cu Antonescu și socoteam de bune măsurile luate
de el în pregătirea atacării URSS.
Întrebare: Povestiţi cum autorităţile de ocupaţie
românești prădau întreprinderile de stat sovietice?
Răspuns: Eu cunosc că din ordinul lui Antonescu și
al guvernului român, din regiunile sovietice ocupate, se
trimetea în România grâu, vite, mașini agricole, instalaţii
de fabrici și lucruri de artă. Eu personal cunosc că în
timpul ocupaţiei Odessei de români, a fost ridicată
scena și alte instalaţii teatrale din teatrul de operă și
balet din oraș. Afară de aceasta, din Odessa au fost duse
în Constanţa linii de tramvai, traverse, vagoane și alte
instalaţii ale depoului de tramvai. Cu scopul organizării
prădării de guvernul român, a fost formată o specială,
așa numită „comanda de capturi”, în frunte cu generalul
[Dumitru] Vasiliu, șeful Direcţiei de Geniu la Ministerul
de Război, care împreună cu Alexianu – guvernatorul
teritoriului sovietic ocupat, numit Transnistria, se
ocupau cu trimiterea bunurilor prădate de pe teritoriul
Uniunii Sovietice. În urma lucrului acestei comande, la
București, în anul 1943, a fost organizată o expoziţie de
bunuri aduse din Transnistria.
Întrebare: Vorbiţi despre activitatea d-voastră
criminală, pe care o făceaţi, d-voastră fiind prefectul
poliţiei din București?
Răspuns: Fiind numit, la sfârșitul lunii martie 1944,
prefect al poliţiei din București, eu am depus toate
sforţările pentru ca să arăt că încrederea pe care mi-a
acordat-o Antonescu nu a fost degeaba. Chiar din
primele zile după numirea mea în acest post, eu am
completat, într-un număr însemnat, garnizoana de
poliţie din București, cu poliţiștii care au făcut serviciul
înainte în Basarabia și Bucovina și s-au evacuat de acolo
împreună cu armata română în retragere. Eu am executat
hotărârile (Notă: cuvântul „hotărât” [indescifrabil])
Marelui Stat Major român ca acești oameni să rămână
sub ordinele mele și să meargă pentru întărirea poliţiei
orașului București. Recunosc, că fiind un convins adept
al regimului lui Antonescu, eu vroiam să întrebuinţez
aceste forţe poliţienești pentru apărarea guvernului
lui Antonescu de atentatele persoanelor dușmănoase
lui. Înainte de numirea mea la postul prefectului de
poliţie, din cauza nereușitelor pe front, în România, și
document 2020 3 (89)
studii/documente
1941, Basarabia. Ion Antonescu alături de colonelul Mircea Scarlat Elefterescu
(honoretpatria.wordpress)
anume în București, a început să crească vizibil numărul
dușmanilor regimului lui Antonescu. Mai cu seamă, au
început să activeze comuniștii.În legătură cu aceasta eu
trebuie să recunosc că împreună cu generalul [Constantin
Z.] Vasiliu - șeful Jandarmeriei din România, am dus
lupta fără cruţare cu dușmanii lui Antonescu și, până în
ultimul timp, am rămas apărătorul lui credincios.
Interogatoriul este întrerupt la ora 18.00.
Procesul-verbal este înscris din cuvintele mele
adevărat, citit mie și tradus în limba rusească.
Col. M. Elefterescu
A interogat: instructor operator al Secţiei de
Instrucţie din Direcţiunea Generală „SMERȘ”-
căpitanul Grișaev.
A tradus: interpretul Direcţiunii Generale SMERȘ-
căpitanul Calinin”11.
„Cum se poate să mă ia cineva drept prizonier
după semnarea Armistiţiului?”
Dincolo de excepţionalele documente publicate
prin osârdia lui Radu Ioanid, documente aflate în
custodie în Arhiva Centrală a Serviciului Federal de
Securitate al Federaţiei Ruse (Federalnaya Sluzhba
Bezopasnosti-FSB) 12 , am descoperit în Arhiva
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii un alt interogatoriu al lui Mircea Scarlat
Elefterescu din 14 aprilie 194613, spunem noi de o
excepţională importanţă. Îl redăm integral:
„14 aprilie 1946
(Elefterescu)
- Nic.: Ce funcţie aţi avut dvs. în ţară începând din
iunie 1941?
59
studii/documente
- El.: Mă găseam în Reg[imentul] 4 Călărași în
1940, când în septembrie 1940, am primit ordinul
Ministerului de Război, prin care eram mutat în
Regimentul 4 Vânători Câmpina, regiment ce urma să
ia fiinţă. Comandantul diviziei era numit dl. general
Pantazi, care mi-a dat ordin să mă prezint la el, la Turda.
Am luat trenul și m-am prezentat la d-sa, ca să iau
comanda Regimentului 4 Vânători Munte.
De aici a început ancheta și în Rusia, pentru că
organele rusești erau curioase să știe. Informaţiile
mele n-au durat decât 12 ședinţe, iar procesele verbale
n-am semnat decât două protocoale. Primul protocol
conţinea cinci puncte, iar al doilea 3 puncte. S-a spus
că [sic!] colonelul Elefterescu n-a fost amestecat în
guvernarea mareșalului Antonescu, vor veni acte și se
va vedea justeţea celor confirmate de mine. N-am fost
un element al Guvernului, ci am fost surprins și am fost
dat pe mâini rusești.
Am cerut explicaţii pentru această arestare și
col[onelul]rus, care era ajutorul d-lui ministru general
Abakumov, mi-a spus: «D-le colonel am vrut să vă
apărăm contra comuniștilor din ţară, este mai bine să
vă găsiţi aici decât dacă aţi fi în ţară, Rusia este mare
și puternică».
Am spus:«Cum se poate? România este o ţară liberă
și independentă, cum se poate să mă ia cineva drept
prizonier după semnarea Armistiţiului?»
Pe ziua de 21 august, am iscălit al doilea protocol
în limba română, primul protocol prezenta mai multe
ștersături, fiindcă n-am vrut să iscălesc ceea ce dânșii
au scris. Mi-au dat un răgaz 3 zile pentru a fi semnat.
Am spus că niciodată nu voi semna ceva care este contra
conștiinţei mele.
În ziua de 2 iulie, s-a făcut semnarea acestui protocol
și am fost chemat, la ora 12 dim[ineaţa], pentru că
ultima ședinţă am avut-o în ziua de 30 iunie.
În ziua de 30, mi s-a citit protocolul și am refuzat să
iscălesc, iar în ziua de 2 iulie m-a chemat maiorul rus.
Maiorul m-a întrebat românește:«Domnule colonel de
ce refuzi d-ta să iscălești?» și atunci i-am spus:«nu refuz
să iscălesc, dar nu înţeleg să iscălesc minciuni».
Ce anume lucruri inexacte erau în protocol? Prima
întrebare era: «Mareșalul Antonescu te-a recompensat
pe d-ta luându-te ca adjutant, pentru că a fost purtătorul
scrisorii de ultimatum a regelui Carol al II-lea?» și am
răspuns:«Nu cred să fie adevărat că dl. mareșal m-a
recompensat. Dl. mareșal s-a obișnuit să lucreze cu mine,
pentru că și în trecut, când eram comandant al brigăzii
și când era șeful Marelui Stat Major, am fost aghiotant,
iar când era ministru de războiu, am fost aghiotant și,
astăzi, când a fost Conducătorul Statului, m-a luat din
nou aghiotant. Că nu se precupeţesc serviciile. N-am
60
putut să spun d-lui mareșal: «Eu duc scrisoarea, dar
ce-mi dai în schimb». Am declarat că numai dl. mareșal
este în măsură să spună de ce m-a numit.
Sunt vinovat - mi s-a spus - că am susţinut pe
mareșalul Antonescu în alianţa cu germanii. Am răspuns
că n-am putut să-l susţin, pentru că nu aveam cu ce să-l
susţin. Cu ce era să-l susţin când domnul mareșal avea
un Consiliu de Miniștri. «Păi d-ta nu erai aghiotantul
dânsului?».«Păi dvs. credeţi că un general consultă un
aghiotant într-un act politic sau mi-am permis vreodată,
în calitatea mea, să-l întreb ceva, de ce nu face cutare
lucru? Trebuie că nu-l cunoașteţi pe mareșal ca să puteţi
face o asemenea întrebare. Poate să cad de acord, dar nu
să-l susţin. Am fost de acord cu mareșalul Antonescu
și atunci când am substituit cuvântul «susţinut» cu «am
fost de acord», deși și aceasta am făcut-o ca să le fac
plăcerile, pentru că de acord a fost întreaga ţară să se facă
alianţa cu Germania. Pentru că mareșalul a consultat
printr-un plebiscit populaţia Ţării Românești, unde a
avut 3 milioane de voturi pentru.
Mi s-a spus:«ce reprezintă 3 milioane faţă de
15 milioane locuitori?». Și am răspuns:«că se greșește.
15 milioane locuitori era cu întreaga Transilvanie
și Basarabie. Scăzându-se Basarabia și Nordul
Transilvaniei nu mai rămâneau decât 10-11 milioane
și din aceștia nu au dreptul la vot decât cei majori, afară
de aceasta femeile nu votează, astfel că 3 milioane de
voturi este maximul ce s-a putut obţine vreodată într-o
alegere oarecare». S-au convins că este drept. Ca probă
că în al doilea protocol n-a mai apărut această întrebare.
O altă chestiune:«că mareșalul Antonescu s-a făcut
vinovat de crime și tâlhării în Transnistria». Am spus
că:«nu pot să spun că mareșalul Antonescu a fost tâlhar
și criminal». Mi s-a spus:«ce d-ta nu știi ce s-a petrecut
la Odessa?». Am spus că:«nu știu, deoarece, în 1941, la
1 decembrie, am fost numit comandant al Regimentului
de Gardă Călare și am plecat din funcţia de aghiotant al
mareșalului prin cererea mea, n-am vrut să rămân fără
stagiu prevăzut de lege de a comanda reg[imentul] 2 ani
de zile și, în același timp, ţineam să-mi fac datoria pe
front, cum mi-am făcut și în războiul trecut. Să nu uitaţi
că fac parte dintr-o familie de militari. Am pierdut un
frate pe front în 1917, iar un alt frate este colonel și este
infirm, tot după urma războiului din 1916. N-am vrut
să pătez numele tatălui meu stând deoparte. Am cerut
d-lui mareșal și d-lui general Pantazi, care era ministru
de război, să-mi dea posibilitatea să plec pe front cu
Regimentul de Gardă Călare. Se dăduse chiar ordin
de plecare pentru care echipasem regimentul, când am
primit alt ordin să nu mai plec. La explicaţiile cerute,
mi s-a spus că este nevoie de regiment în București și
văzând că [sic!], cu toate încercările mele, nu pot să plec
3 (89) 2020 document

să-mi fac datoria
pe front, am
cerut să fiu dat la
un alt regiment
care se găsește
pe front ca [sic!]
comandant
de regiment,
iar dl. general
Pantazi,ministru
de război, îmi
va da această
însărcinare.
Dar tocmai
se întâmplase
Regele Carol al II-lea
dezastrul din
Crimeea și mi-a spus să mai aștept. În loc să fiu
numit comandant de regiment pe front, am fost numit
Prefectul Poliţiei Capitalei. Aceasta se petrecea în
21 martie 1944, după ce am fost întrebat dacă consimt
să fiu numit. Și când a venit dl. general Vasiliu, cu o lună
înainte, ca să mă întrebe dacă consimt să fiu Prefect, am
spus: «Sunt militar, dacă mă numiţi e un lucru, dacă mă
întrebaţi, vă răspund, ce i-am răspuns și d-lui Mihai
Antonescu, că prefer să rămân comandant de regiment».
Dl.general Vasiliu mi-a răspuns că:«are însărcinarea din
partea mareșalului să primesc să fiu Prefect». I-am spus:
«dacă mi se dă ordin trebuie să execut, dacă sunt întrebat
răspund că prefer să rămân comandantul regimentului».
Aceasta se petrecea cu o lună înainte de martie 1944.
În ziua de 21 martie, am luat conducerea Prefecturii
Poliţiei Capitalei și, de acolo, am făcut un nou raport,
și Ministerului de Război și mareșalului, să plec pe
front. Am primit un ordin scris prin secretariatul d-lui
general Vasiliu, iscălit de col. Mădârjac, în care se spunea
că mareșalul a hotărât să rămân mai departe în funcţia
ordonată. Deci mi s-a închis și această poartă. Am rămas
și mi-a fost fatal.
Am fost întrebat: «Cum d-ta susţii că ești străin de
crimele de la Odessa, când d-ta ai însoţit pe dl. mareșal
la Odessa?». Eu am răspuns că:«aș fi fost bucuros să văd
Odessa, dar n-am văzut-o». «Cum d-le colonel n-ai
văzut Odessa, când noi avem fotografii alături de dl.
mareșal Antonescu». Am răspuns:«d-ta arată fotografia
și atunci pune mâna pe revolver și împușcă-mă. În ceea
ce privește hoţiile, nu știu la ceea ce vă referiţi».
Mi s-a răspuns: «D-ta nu știi că armata română
a omorât 200.000 de ruși în Transnistria?».«Nu știu,
am zis eu, n-am fost pe front. Eu m-am ocupat de
regimentul meu, nu luam cunoștinţă decât din ziare ca
toată lumea, fiindcă nu aveam contact cu nimeni. Din
ziua când am plecat de la dl. mareșal, nu l-am mai văzut
document 2020 3 (89)
studii/documente
decât de două ori, odată la un dejun la Crăciun și-o altă
dată la Predeal, la masă, când era invitat și ministrul
Killinger».
«D-ta nu știi că s-au luat tractoarele și s-au adus în
ţară?».«Știu, am zis, din auzite, dar aceasta nu constituie
o hoţie pentru că Transnistria ne aparţinea nouă. Noi
am luat, adică Armata Română cu Armata Germană
la un loc. Când s-au ridicat tractoarele a fost ţinut
românesc». «Bine, dar tractoarele nu erau rusești?».«Dar
avutul, când dvs. aţi venit în Basarabia de-aţi ocupat-o,
nu era românesc și dvs. l-aţi luat? Nu era același lucru?
De ce pentru noi nu era permis și constituie o tâlhărie și
pentru dvs. nu? Oare dvs. n-aţi făcut tot o hoţie? Acestea
sunt capturi de război și atunci am substituit cuvântul
«hoţie», prin cuvântul «ridicat».
Un alt punct din protocol a fost că eu în calitate
de Prefect am organizat Poliţia și am apărat guvernul.
Am spus că aceasta nu este o noutate. Sigur că Poliţia
apără Capitala și implicit guvernul, aceasta nu este o
învinuire. Dacă dvs. scrieţi că eu sunt vinovat că am
apărat guvernul, eu iscălesc dar aceasta nu constituie o
vinovăţie, deoarece este atribuţia Prefecturii de a asigura
liniștea Capitalei. Ar fi vrut să obţină de la mine că am
făcut paza mareșalului și am spus că n-am fost însărcinat
cu paza mareșalului, ci Jandarmii și Batalionul de Pază
al Conducătorului.
Cu aceste rectificări și modificări am iscălit acest
protocol.
În ziua de 3 iulie, am fost chemat din nou și căpitanul
meu judecător a insistat să dau altă declaraţie că Basarabia
nu este a noastră. «1. Cine a fost agresorul, Rusia sau
România? 2. Că Basarabia nu este românească».
Am răspuns următorul lucru și am susţinut acest
lucru cu înverșunare, spunând că:«îmi este indiferent
rezultatul, dar le-am oferit tot ce am avut, viaţa mea,
mai mult n-am ce să ofer, dar nu pot să cad de acord
și să scriu lucruri prin care s-ar constata că am făcut o
încălcare de conștiinţă».
La primul punct «Cine este agresorul?», am răspuns
«Sunteţi dvs.». «Cine a trecut Nistrul și a ocupat
Basarabia?».«Mai întâi, Basarabia ne aparţine nouă
în urma războiului din 1916, când amicii dvs. de
azi,englezi, americani, francezi, și cu românii au încheiat
tratatul prin care Basarabia se anexează României.
Deci aliaţii dvs. de azi au convenit printr-un act oficial
că Basarabia aparţine României și dumneata vii să mă
întrebi pe mine a cui este Basarabia și vrei să obţii de
la mine că nu ne aparţine? Este o imposibilitate». Dar
mi-a răspuns: «Basarabia a fost totdeauna a noastră».«A
fost totdeauna a dvs., tot așa cum a fost și în 1940, când
ne-aţi luat-o. Ce vreţi să facă o populaţie de 15 milioane
faţă de 220 milioane câtă aveţi dvs. Ce vreţi să facă un
61
studii/documente
milion și jumătate de soldaţi contra unui efectiv de 22
milioane?».
«De ce Regele Carol II a intrat în dizgraţia poporului
român?”. «Din cauză că a cedat Basarabia».
«De ce șeful Marelui Stat Major, generalul Țenescu,
a fost destituit și a sfârșit printr-o moarte crudă?».
«Pentru că a cedat Basarabia. Și azi, eu să spun că acest
ţinut, care a fost stropit cu sângele soldatului român,
să spun, ca un trădător, că Basarabia este a dvs.? Nu,
este o imposibilitate. Dvs. sunteţi agresorul nu noi.
Dvs. aţi trecut Nistrul, aţi forţat armata română să
se retragă și camarazii mei au fost revoltaţi când au
primit ordin din partea Guvernului să nu tragă în
dvs. și să cedeze pas cu pas terenul, supunându-se la
batjocurile dvs. fără să se poată manifesta cu nimic. Va
să zică cine este agresorul, noi sau dvs.? Că Basarabia
este românească vorbește istoria, nu trebuie să fac eu
această mărturisire, ci istoria, din școală am învăţat că
Basarabia și Transilvania ne aparţin nouă și în toate
cântecele vei găsi că Basarabia și Bucovina este a
noastră și nu a dvs.».
Am lăsat ca într-o ședinţă viitoare să discutăm
această chestiune cu privire la Basarabia, care rămăsese
neclarificată. La 4 dim[ineaţa],m-am dus în celulă și
m-am culcat, iar la 4½ am fost chemat din nou, fiind
întrebat: «Cui aparţine Basarabia?». Am răspuns că:«Aţi
uitat? Zic, nouă, românilor. Dvs. sunteţi agresorii și să
nu îmi mai puneţi din nou această întrebare» și am
plecat să mă culc.
Am fost chemat a doua zi, noaptea, 4 iulie, găsind
pe căpitan împreună cu maiorul care știa românește. A
început să spună că «Rusia este o ţară mare și puternică,
că până azi, pământul se învârtea într-un sens și că de
azi încolo, se va învârti în alt sens, că dumneata nu ești
însurat și nu cunoști greutăţile vieţii și că rău ai făcut că
nu te-ai însurat». La ei există această jenă dacă nu ești
însurat și atunci am răspuns că:«nu m-a cerut nimeni
în căsătorie și că am pasiunea cailor și a câinilor». «Că
d-ta te vei înapoia în ţară, d-ta nu ești vinovat. D-ta vei
juca încă un rol mare în ţară, d-ta vei continua activitatea
pe care ai avut-o în noul guvern». Atunci i-am răspuns:
«D-le maior n-am ţinut la viaţă niciodată, am ţinut
însă foarte mult la cariera mea și tatăl meu, ca ofiţer de
cavalerie, mi-a spus: «nu-ţi las avere, însă îţi las un nume
nepătat, te rog să nu-l pătezi!».
Mă văd în situaţia tristă, că nu m-am putut ţine de
cuvânt și am pătat numele familiei mele, fiindcă mă
simt dezonorat când regele ţării, după ce am fost 2
ani și jumătate comandant al regimentului său, când
am condus regimentul în condiţii atât de bune, fiind
citat pe armată din punct de vedere al gospodăriei,
62
al administraţiei
și instrucţiei,când
ministrul Killinger
a ve n i t s ă v a d ă
acest regiment
î n a m ă n u n ţ i m e,
aproape 3 ore -un
om destul de închis
și aspru și care nu
era obișnuit să facă
complimente- a
adunat ofiţerii și le-a
spus: «Mulţumesc
comandantului dvs.
de regiment că mi-a
dat ocazia să văd azi Generalul Florea Ţenescu
un regiment cam cum avem noi în Germania»,regele
ţării să mă cheme la Palat și, în loc să mă primească,
să-mi supună o cerere, mă dă pe mâna unor civili și
mă consideră arestat, iar la urmă sunt dat în primirea
dvs., care mă aduceţi în Rusia, unde mă ţineţi de 9
luni și jumătate fără motiv, spunându-mi că Rusia
e mare și puternică. Acesta este singurul motiv care
mi-l aduceţi».
Atunci mi-a răspuns astfel: «D-le colonel îţi dau
un exemplu pe care dumneata l-ai trăit, d-ta nu ești
dezonorat».Am răspuns:«Ba da, sunt dezonorat. Când
am fost pus sub paza soldatului da, sub paza soldatului
rus nu sunt dezonorat. În România, un ofiţer când
este pus sub paza unui soldat, acela nu mai poate
să păstreze tresa de ofiţer, fiindcă înseamnă a terfeli
galonul». Mi s-a răspuns că: «Generalul Antonescu a
fost închis de Carol al II-lea la Bistriţa și după aceea
a fost făcut mareșal și numit Conducător al Statului.
Mai ai ceva de zis? D-ta vei merge în ţară și vei avea
situaţia dumitale clară». Am răspuns:«D-le maior o iau
sub titlu informativ. Dvs. nu sunteţi persoană oficială
să-mi promiteţi acest lucru (aci s-a cam supărat), totuși
mă mulţumește părerea avută despre mine». Și zice:
«Dar acum revenim iar la chestiunea Basarabiei, este
a noastră?».«D-le maior aţi uitat din ziua de 2 până
azi că Basarabia este românească și că agresorii sunteţi
dvs.».«D-le colonel ce te costă pe d-ta să dai această
declaraţie? Nu te privește nimic, nu pierzi nimic, noi
avem nevoie să arătăm lumii că agresorul aţi fost dvs.
pentru un ţinut ce nu vă aparţine» și atunci îmi spune
supărat: «Se poate d-le colonel, insist de atâta timp și
dvs. să nu cedaţi?» (și mă înjură pe rusește), atunci am
răspuns:«D-le maior nenorocirea face că, în timp de 9
luni și jum[ătate]cât am stat în Rusia, cunosc ceva din
limba rusă și din înjurăturile dvs. La înjurătura adresată
3 (89) 2020 document

de dvs., ca unui câine legat de lanţ, zic să îmi dai voi să
o repet și eu pe românește» și am plecat.
În ziua de 5, am fost întrebat: «Cum s-a făcut
abdicarea regelui Carol al II-lea? Zice că este o chestiune
foarte interesantă și unică în istorie, când un om singur
face detronarea unui rege, fără să aibă în spate armata sau
pe cineva?». Atunci i-am spus: «Greșiţi dvs. când faceţi
această afirmaţie, dl. mareșal n-a avut armata în spatele
dânsului, fiindcă fusese scos din cadrele armatei de regele
Carol, însă era susţinut de poporul român, fiindcă poporul
a fost acela care a manifestat la Prefectura Poliţiei și a vrut
să omoare pe regele Carol al II-lea».
«Ne-ar interesa acest lucru d-le colonel și te rugăm
să faci o expunere, dar să fie mai mulţi dintre noi, fiindcă
interesează pe toţi acest lucru». Am spus:«Bine. Dar
nu toţi știu românește» și mi s-a răspuns că «pot vorbi
nemţește». Am arătat chestiunea cum s-a întâmplat, că
fusesem comandantul Regimentului 4 Roșiori Turda și
Colonel Mircea Elefterescu, the Chief of the military Cabinet of Marshal Antonescu, interrogated
in Moscow: “You are the aggressor not us, you crossed the Nistru, you forced the Romanian Army
to withdraw (...) Basarabia has always been ours”
Associate professor Florian Bichir, Ph.D.
Abstract: Mircea Scarlat Elefterescu (1893-1953), was the chief of cabinet of Marshal Antonescu
(September 5, 1940-December 1, 1941), commandant of the Mounted Guard Regiment, the prefect of the
Capital Police (March 15, 1944-August 23, 1944). Arrested on August 23, 1944, Colonel Elefterescu was
placed on the list of war criminals. Information about his activity can be found in SMERȘ (Moscow) and
CNSAS (Bucharest) documents.
Keywords: Mircea Scarlat Elefterescu, chief of cabinet, prefect of the Capital Police, interrogation, war
criminal, Aiud.
NOTE
1
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”; cercetător ştiinţific al Academiei
Române - Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană Iaşi; membru al Comisiei
Române de Istorie Militară.
2
Gheorghe Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, volumul I, Ploieşti, Editura
Societăţii Culturale Ploieşti-Mileniul III, 2005; volumul II, Piteşti, Editura
Rottarymond, 2007; volumul III, Iaşi, Grupul Editorial Demiurg, 2008;
Gheorghe Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea (editori), Jurnalul Mareşalului
Ion Antonescu (comentarii, anexe, cronologie), Iaşi, Casa Editorială Demiurg,
2008; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Corneliu M. Lungu (editori),
Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, Casa
Editorială Demiurg, 2010.
3
J.C. Drăgan, Mihai Pelin, eds., Antonescu, I, pp. 151-152.
4
Cf. Gheorghe Buzatu, a fost emis Ordinul generalului Antonescu privind
înfiinţarea, pe lângă Conducătorul Statului, a unui Cabinet Militar (compus
iniţial din 2 birouri - Biroul de studii şi Biroul central), care şi-a început
neîntârziat activitatea, chiar în sediul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, ca
o probă a subordonării legale dictate, fiind alcătuit din ofiţeri detaşaţi de la
Ministerul Apărării Naţionale sau de la Marele Stat Major (ANIC, Fond PCM -
CM, dosar 69/1940, f. 10). Totodată s-au stabilit Instrucţiunile în temeiul cărora
funcţiona Cabinetul Militar (ibidem, f. 11) şi componenţa iniţială (ibidem, f. 27)
a noului organism, care avea să aibă un rol decisiv în România anilor 1940-1944.
5
„Jurnalul” nr. 188 din 29 ianuarie 1945 al guvernului N. Rădescu (Florica
Dobre, Alesandru Duţu, Distrugerea elitei militare, I, p. 74).
6
[R 202/Arhiva de Istorie orală - Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu
realizat de Muzeul de Artă şi Istorie al Municipiului Bucureşti, 28 martie 1974].
7
Cicerone Ioniţoiu, Victimele terorii comuniste. Arestaţi, torturaţi, întemniţaţi,
document 2020 3 (89)
studii/documente
venisem la București și am rugat pe generalul Pantazi
să-mi dea voie să rămân câteva zile în București. Nu
mă găseam acasă, când, înapoindu-mă, îmi spune
ordonanţa:«D-le colonel sunteţi chemat de dl. general
Antonescu la Președinţia Consiliului de Miniștri».
Ţin să spun, că eu nu mai văzusem pe dl. mareșal
Antonescu demult, nici în lunile de la Bistriţa și nici
anterior, căci fusesem comandantul Corpului 3 Armată
Chișinău. Eu, în acel moment, mă găseam comandantul
unui regiment fictiv la Câmpina, a cărei comandă n-o
luasem, pentru că la un moment dat rușii m-au învinuit:
«Păi d-ta l-ai susţinut pe mareșal ca să detroneze pe
rege, prin comanda regimentului ce deţineai». Eu am
răspuns:«Eu lăsasem comanda regimentului de câtva
timp, eram la Turda și fusesem comandantul unui
regiment fictiv, a cărui comandă n-o luasem. Când am
venit la Președinţie,dl. mareșal mi-a spus să rămân acolo
și că voi primi o însărcinare”.
ucişi. Dicţionar, coordonator Domniţa Ştefănescu, Bucureşti, Editura Maşina
de Scris, 2000, p. 209.
8
SMERŞ (Смертьшпионам de la Smert’ spionam - Moarte spionilor), a fost
numele departamentelor sovietice de contraspionaj formate în timpul Marelui
Război pentru Apărarea Patriei, care aveau ca sarcină securizarea spatelui Armatei
Roşii şi arestarea „trădătorilor, dezertorilor, spionilor şi elementelor criminale”.
9
Evident au existat şi certuri: „Mareşalul s-a certat cu colonelul Elefterescu
fără de care, până acum câteva luni, nu putea trăi o clipă... Dar colonelul
Elefterescu a comis păcatul să se certe cu d-na Rica şi cu Veturiile... O chestiune
de automobile... Numit în fruntea Regimentului de Escortă, ca să-şi facă stagiul,
Elefterescu a cerut sa fie trimis pe front cu unitatea lui, să-şi câştige şi el «Mihai
Viteazul». Chestiunea a ajuns până la Mareşal... «Escorta? Să rămâie la Bucureşti
să păzească sacalele Primăriei!...» a hotărât tăios Antonescu Maţe-Pestriţe... Spre
bucuria ofiţerilor rezervişti concentraţi la regiment!” (Constantin Argetoianu,
Însemnari zilnice, volumul X, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti,
Editura Machiavelli, 2009, p. 308.
10
***Lotul Antonescu în ancheta SMERŞ, Moscova, 1944-1946, Documente
din arhiva FSB, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Radu Ioanid. Traducerea
documentelor din limba rusă de Radu Părpăuţă, Editura POLIROM, 2006, pp. 75-78.
11
Ibidem, pp. 395-400.
12
Este vorba de dosarul cu numărul H-18767 (volumele I, II şi II), care se
găseşte în Arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite ale
Americii, Washington DC (Record Group 06.025 - Selected Records from the
Central FSB Archives in Moscow, Russian Federation, rola 43).
13
Arhiva CNSAS, Dosar I 049671, vol. II – ELEFTERESCU Scarlat-Mircea,
ff. 25-32.
63
studii/documente
ZORII EREI REACTIVE
(Partea a V-a)
Locotenent-comandor aviator (r) Gheorghe-Ion VAIDA
Parada de la 23 august 1951
Î
n vederea „aniversării a 7 ani de la eliberarea
patriei noastre de sub jugul fascist de către
glorioasa armată sovietică”, Ministrul Forţelor
Armate ale Republicii Populare Române [R.P.R.],
prin Ordinul nr. M. 2.330 din data de 11 iunie 1951 a
ordonat organizarea unei parade militare la București1.
Pentru defilarea aeriană s-a ordonat ca să ia parte
următoarele unităţi2:
1. Divizia 1 Aviaţie Vânătoare [Av. Vt.] cu:
- două escadrile a 9 avioane Me-109 G, plus două
avioane de rezervă;
- o escadrilă a 6 avioane La-9 plus 1 avion de rezervă.
2. Divizia 97 Aviaţie Vânătoare a participat la
defilarea aeriană cu următoarele forţe și mijloace3:
- o escadrilă a 9 avioane IAK-11 plus 1 avion de
rezervă;
- două escadrile a 9 avioane reactive IAK-23 plus
două avioane de rezervă.
3. Școala Ofiţeri Naviganţi Aviaţie nr. 2 de la Tecuci
cu:
- o escadrilă a 9 avioane IAK-11 plus 1 avion de
rezervă.
Escadrila de IAK-11 din cadrul Diviziei 97 Av. Vt.
a format împreună cu o escadrilă din Școala de Ofiţeri
Naviganţi Aviaţie nr. 2 de la Tecuci, un regiment de
avioane IAK-11.
Formaţia de avioane IAK-11 a fost încolonată pe
escadrile, escadrilele în formaţie de triunghi cu vârful
înainte, pe câte 3 patrule a 3 avioane fiecare.
Formaţia de avioane IAK-23 avea dispozitivul în
coloană de patrule, patrulele a 3 avioane fiecare.
Decolarea și aterizarea avioanelor s-au executat de
pe următoarele aerodroame:
- avioanele IAK-11: Roșiori de Vede și aerodrom
eventual de aterizare Târgșor;
- avioanele Me-109 G: Roșiori de Vede și aerodrom
eventual de aterizare Clinceni;
- avioanele La-9: Târgșor și aerodrom eventual de
aterizare Clinceni;
- avioanele IAK-23: Otopeni și aerodrom eventual
de aterizare Ianca.
64
Aerodromuri de ajutor pe care se putea ateriza în
cazuri de forţă majoră au fost: Pipera, Băneasa, Clinceni
și Popești-Leordeni.
Grupele de avioane erau prevăzute a defila numai în
următoarele condiţii meteorologice:
1. Pentru avioanele cu piston: plafonul norilor peste
400 metri; nebulozitatea 10/10; vizibilitatea: 5-6 km;
viteza vântului: sub 50 km/oră.
2. Pentru avioanele reactive: plafonul norilor peste
600 metri; nebulozitatea sub 5/10; vizibilitatea peste 10
km; viteza vântului sub 60 km/oră.
Responsabilii cu verificarea piloţilor și a tehnicienilor,
care au luat parte la defilare, din cadrul Diviziei 97 Av. Vt.,
au fost: comandantul Diviziei 3 Aviaţie, locţiitorul politic,
inginerul diviziei și șeful Serviciului Contrainformaţii.
Pregătirea în zbor a celor din Divizia 97 Av. Vt.
pentru defilarea aeriană a început imediat după primirea
ordinului, iar planificarea pregătirii a fost următoarea:
1. Pentru escadrila de avioane IAK-11:
- școala patrulei pe 3 avioane a fost planificată a fi
terminată până la data de 28 iulie 1951;
- școala escadrilei pe 3 patrule (9 avioane) a fost
planificată a fi terminată până la data de 4 august 1951;
- școala regimentului pe două escadrile (18 avioane)
a fost planificată a fi terminată până la data de 8 august
1951 și școala regimentului pe un traiect asemănător
ca timp și itinerar (viraje) ca cel din ziua de 23 august
1951, a fost planificată a fi terminată până la data de
11 august 1951; pentru școala regimentului, escadrila
formată din cadrul Diviziei s-a deplasat pe aerodromul
Focșani, numai pentru exerciţiu.
2. Pentru escadrila de avioane IAK-23:
- școala patrulei a 3 avioane a fost planificată a fi
terminată până la data de 4 august 1951;
- școala escadrilei pe 3 patrule a fost planificată a fi
terminată până pe data de 8 august 1951;
- școala escadrilei pe 3 patrule, pe un traiect
asemănător ca timp și itinerar (viraje) ca cel urmat în
ziua de 23 august 1951, a fost planificată a fi terminată
până pe data de 16 august 1951.
Aerodroamele unde s-au executat antrenamentele au fost:
- aerodromul Ianca, atât pentru avioanele IAK-11,
cât și pentru IAK-23;
3 (89) 2020 document

- aerodromul Focșani pentru escadrila de avioane
IAK-11, atunci când s-a aterizat pe acesta;
- aerodromul Clinceni pentru escadrila de avioane
IAK-11, după data de 14 august 1951.
Responsabili pentru conducerea pregătirii în aer a
piloţilor și a asistenţei tehnice au fost:
1. Pentru fiecare formaţie de avioane IAK-23 și IAK-11,
comandanţii de regimente cărora le aparţinea personalul și
materialul, locţiitorul politic și inginerul unităţii.
2. Pentru conducerea pregătirii în aer a piloţilor
pe aerodromul Ianca, atât pentru avioanele IAK-11 și
IAK-23: comandantul Diviziei 3 AV. Vt., locţiitorul
politic și inginerul diviziei.
3. Pentru conducerea pregătirii în aer a escadrilelor
de IAK-11, atunci când ea s-a executat întrunit
pe aerodromul Focșani, a fost numit responsabil
comandantul Diviziei 1 Av. Vt., locotenent-colonelul
Constantin Șendrea.
4. Pentru conducerea tuturor formaţiilor de avioane.
care au defilat în ziua de 23 august 1951, a fost numit
responsabil locotenent-colonelul Constantin Șendrea.
În ceea ce privește avioanele care au luat parte la
defilare, s-au luat măsuri ca acestea să fie vopsite și cu
cocardele regulamentar aranjate.
Deoarece termenul de 28 iulie 1951, la care trebuia
terminată școala patrulei pe avionul IAK-11 nu a fost
respectat, pentru pregătirea paradei Comandamentul
Forţelor Aeriene Militare [C.F.A.M.], a hotărât
următoarele4:
- antrenamentul piloţilor, în vederea defilării aeriene
de la 23 august 1951, să primeze oricărei activităţi;
- antrenamentul să fie executat în fiecare zi;
- comandantul diviziei să controleze personal, în
ziua de 4 august 1951, orele 08.00, modul cum sunt
pregătiţi piloţii pentru defilare, întreaga escadrilă de
avioane ce a zburat cu avioanele IAK-11 întrunit și
fiecare patrulă de IAK-23 din cele ordonate.
Prin Ordinul C.F.A.M. - Stat Major, către
comandantul Diviziei 97 Av. Vt.5, s-a dispus ca, în
ziua de 7 august 1951, orele 20.00, să se prezinte,
personal de către comandantul diviziei, însoţit de
consilier (consilierul sovietic - n.n.), locţiitorul politic și
locotenent-colonelul Petre Agheici, Planul desfășurării
pregătirii celor două escadrile IAK-23, în vederea
defilării din ziua de 23 august 1951, respectiv executarea
exerciţiilor pentru fiecare zi, respectiv:
- recunoașterile traseului cu toţi piloţii participanţi,
cu avionul Ju-52;
- recunoașterea traseului cu comandanţii de patrule
eșalonaţi la distanţele respective, avându-l cap de
formaţie pe locotenent-colonelul Petre Agheici;
document 2020 3 (89)
studii/documente
Avion ME 109
- recunoașterea traseului cu cele două escadrile
întrunit.
Pentru fiecare exerciţiu în parte s-a ordonat
pregătirea unei hărţi, cu un plan-anexă care cuprindea:
- ora și minutul la fiecare reper;
- înălţimea pe traseu și la fiecare reper;
- viteza pe traseu și la fiecare reper;
- cât combustibil trebuie să fie la bord la fiecare
reper;
- cu ce viteză se va survola tribuna oficială.
De asemenea, prin același ordin se prevedeau
următoarele:
- executarea de zboruri de câte 40 de minute
cu patrulele în jurul aerodromului Ianca, pentru a se
observa cât combustibil se consumă și cât mai rămâne
în rezervoare;
- întocmirea unui plan cu variantele aterizării pe
aerodromul Otopeni cu una sau cu ambele escadrile;
acest plan a fost întocmit în două variante, cu o
escadrilă sau cu ambele escadrile, indicându-se: cum
se va recunoaște aerodromul cu piloţii și data când
se va executa recunoașterea; cum se va transporta
combustibilul și data la care se va transporta; ce
tehnicieni vor merge pe aerodromul Otopeni, trierea
și cazarea lor;
- prevederea, pe hartă și în plan, a traseului de urmat,
virajelor pentru aterizare, înălţimii, combustibilului
rămas și combustibilului de completat;
- în toate planurile și pe toate hărţile consemnarea:
când decolează rezervele; unde zboară rezervele faţă
de formaţie; cum intră rezervele în formaţie dacă va fi
cazul; până unde însoţesc rezervele formaţia.
Se stabilea că în cazul în care un avion dintr-o patrulă
părăsește formaţia și avionul rezervă nu i-a luat locul
în timpul ordonat și prevăzut în plan, întreaga patrulă
se retrage și merge să aterizeze acolo unde era indicat
în plan, în funcţie de distanţa la care se afla faţă de
aerodromul Ianca.
65
studii/documente

- inginerul [ing.] escadrilei: lt. maj. Constantin Sârbu;

- ing. patrulei I-a: sergent-major [serg. maj.] Stănel Borș;
- avion IAK-11 nr. 36: mecanic - serg. maj. Ioan Vârlan;
motorist – soldat fruntaș [sold. frt.] Gheorghe Dragomir;
- avion IAK-11 nr. 38: mecanic - serg. maj. Nicolae
Spătaru; motorist - sold. frt. Emil Teslaru;
- avion IAK-11 nr. 39: mecanic - serg. maj. Nicolae
Trifescu; motorist - sold. frt. Ioan Nistorescu;
- avion IAK-11 nr. 40: mecanic - serg. maj. M.
Frâncu; motorist - caporal [cap.] Dumitru Stratulat;
- avion IAK-11 nr. 3: mecanic - serg. maj. N. Ciocoi;
Avion IAK 11 motorist - cap. M. Coșarcă;
- ing. patrulei a II-a: slt. Victor Mailat;
Astfel, comandantul Diviziei 97 Av. Vt., a stabilit
- avion IAK-11 nr. 10: mecanic - slt. Dumitru Caţă;
programul de antrenament al piloţilor pe aerodromul
motorist - serg. Constantin Mache;
Ianca și pe traiect, în vederea defilării din ziua de 23
- avion IAK-11 nr. 11: mecanic - plutonier [plt.]
august 19516.
Florea Galea; motorist - sold. frt. M. Dudeanu;
Formaţiile de avioane participante la parada militară,
- avion IAK-11 nr. 22: mecanic - serg. maj. Adalbert
în cadrul defilării aeriene, au avut următoarea compunere7:
Farcaș; motorist - sold. frt. Nicolae Cocian;
1. Formaţia avioanelor IAK-23:
- avion IAK-11 nr. 30: mecanic - serg. maj. Grigore
Patrula I-a: Grigoraș;
- locotenent-colonel [lt. col.] Petre Agheici, cu - avion IAK-11 nr. 33: mecanic - serg. maj. N.
avionul IAK-23 nr. 35; Costache;
- locotenent-major [lt. maj.] Dumitru Cristea; - avion IAK-11 nr.37: mecanic - serg.maj.A.Chicioreanu.
- lt. maj. Dumitru Balaur, cu avionul IAK-23 nr. 11. Personalul tehnic și navigant participant la
Patrula a II-a: parada aeriană de la 23 august 1951, din partea
- lt. col. Aurel Răican, cu avionul nr. 07; Regimentului 172 Av. Vt. a fost următorul9:
- lt. maj. Petre Coroianu, cu avionul nr. 38; - ing. regimentului: cpt. Dumitru Grabcev;
- lt. maj. Gheorghe Ancuţa, cu avionul nr. 40. - ing. escadrilei a 2-a: lt. Niculae Moise;
Patrula a III-a: - ing. patrulei 1-a: lt. maj. Dumitru Iancu;
- maior [mr.] Ștefan Gheorghiu; - ing. patrula a 2-a: lt. Dumitru Copăceanu;
- căpitan [cpt.] Ioan Tâu; - ing. patrulei a 3-a: slt. Constantin Măiescu.
- lt. maj. Gheorghe Mihăiţă. Echipajul avionului IAK-23 nr. 07:
Rezervă: sublocotenent [slt.] Virgil Mândruţiu. - pilot: lt. col. Aurel Răican;
2. Formaţia avioanelor IAK-11 (din cadrul - ofiţer tehnic : slt. Teodor Mihalache;
Regimentului 135 Av. Vt.)8: - mecanic avion: serg. Stan Petrișor;
Patrula I-a: - motorist: sold. frt. Alexandru Grama.
- cpt. Ioan Deac; Echipajul avionului IAK-23 nr. 35:
- slt. Petre Ungureanu; - pilot: lt. col. Petre Agheici;
- locotenent [lt.] Ioan Năstase. - ofiţer tehnic: slt. Rababoc Grigore;
Patrula a II-a: - mecanic avion: sold. frt. Marin D. Marin;
- lt. Ioan Ghinea; - motorist: sold. frt. Ștefan Frăţilă.
- lt. Nicolae Lazăr; Echipajul avionului IAK-23 nr. 11:
- slt. Petre Brumă. - pilot: cpt. Dumitru Balaur;
Patrula a III-a: - ofiţer tehnic: slt. Gheorghe Lipoviceanu;
- slt. Dumitru Magda; - mecanic avion: sold. frt. Vasile Bucur;
- slt. Petre Orha; - motorist: sold. frt. Constantin Zaharia.
- slt. Ștefan Stepan. Echipajul avionului IAK-23 nr. 40:
Rezervă: lt. Constantin Păun. - pilot: lt. maj. Gheorghe Ancuţa;
Personalul tehnic participant la parada aeriană de la - ofiţer tehnic: serg. maj. Constantin Ghenescu;
23 august 1951 (din cadrul Regimentului 135 Av. Vt.) - mecanic avion: sold. frt. Ioan Moţoc;
a fost următorul: - motorist: sold. frt. Nicolae Cocean.

66 3 (89) 2020 document


Echipajul avionului IAK-23 nr. 38:
- pilot: lt. maj. Petre Coroianu;
- ofiţer tehnic: slt. Dumitru Bălăceanu;
- mecanic avion: serg. maj. Andrei Drăgan;
- motorist: serg. maj. Ioan Bălan.
Echipajul avionului IAK-23 nr. 33:
- pilot: lt. maj. Gheorghe Păduraru;
- ofiţer tehnic: slt. Gheorghe Militaru;
- mecanic avion: ofiţer elev Mihai Binţea;
- motorist: serg. Vasile Dinu.
Echipajul avionului IAK-23 nr. 04:
- pilot: lt. Ion Clenciu;
- ofiţer tehnic: slt. Ioan Petrescu;
- mecanic avion: elev Stelian Tudor;
- motorist: serg. maj. Gheorghe Mărăcineanu.
Echipajul avionului IAK-23 nr. 06:
- pilot: lt. Constantin Cârjan;
- ofiţer tehnic: slt. Vlase Stoica;
- mecanic avion: elev Anghel Filimpea;
- motorist: sold. frt. Răducan Niţu.
Echipajul avionului IAK-23 nr. 21:
- pilot: lt. Dumitru Enache;
- ofiţer tehnic: serg. maj. Gheorghe Cârstea;
- mecanic avion: sold. frt. Gheorghe Ivan;
- motorist: sold. frt. Dumitru Molea.
Echipajul avionului IAK-23 nr. 48:
- pilot: slt. Gheorghe Petca;
- ofiţer tehnic: slt. Ioan Banea;
- mecanic avion: ofiţer elev Iosif Vessa;
- motorist: cap. Dumitru Ghera.
Echipa de electricieni: lt. maj. Andrei Petrescu; lt.
Dumitru Ciurean; plt. Ioan Vechiu; serg. maj. Gheorghe
Băcanu.
Echipa de specialiști radio: slt. Ioan Bărbulescu; serg.
maj. Ioachim Lucian.
În ceea ce privește personalul tehnic și navigant care a
participat la parada aeriană din data de 23 august 1951 din
partea Regimentului 294 Av. Vt., acesta a fost următorul10:
- inginer regiment: lt. teh. av. Eugen Moghiori;
- inginer escadrilă: lt. maj. Ilie Falcă;
- inginer escadrilă radio: serg. maj. Mircea Filoti;
- inginer escadrilă aparate de bord și electricitatea:
serg. maj. Tiberiu Pasăre;
- inginer escadrilă armament: serg. maj. Ștefan
Zantea.
Patrula I-a:
- inginer patrulă: slt. Ioachim Glăjan;
- pilot: mr. Ștefan Ghiorghiu;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de înma-
triculare 29: slt. Laurenţiu Vârlan;
- mecanic avion: serg. maj. Ioan Culda;
- motorist avion: sold. frt. Ioan Mancu;
document 2020 3 (89)
studii/documente
Avion IAK 23 intrat în dotarea aviației militare române în anul 1951
- pilot : lt. Nicolae Belu;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 06: serg. maj. Vasile Dancea;
- mecanic avion: serg. maj. Ioan Sandru;
- motorist: sold. frt. Ioan Doroftei;
- pilot: lt. Teodor Trifan;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 14: slt. Traian Sturza;
- mecanic avion: serg. Vasile Florea;
- motorist: sold. frt. Dumitru Mol.
Patrula a II-a:
- inginer patrulă: slt. Petru Moraru;
- pilot: lt. maj. Vasile Mihăiţă;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 28: slt. Bela Barkotzy;
- mecanic avion: sold. frt. Vasile Tigudeanu;
- motorist: sold. frt.: Francisk Pop;
- pilot: slt. Nicolae Ivan;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 17: serg. maj. Dumitru Pungă;
- mecanic avion: sold. Frt. Dumitru Izvoreanu;
- pilot: lt. Anton Gângeoveanu;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 43: slt. Aurel Duţu;
- mecanic avion: serg. Ioan Colţea;
- motorist: sold. frt. Iosif Canţăr.
Patrula a III-a:
- inginer patrulă: Ioan Gândac;
- pilot: cpt. Dumitru Cristea;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 39: plt. Francisk Bendeac;
- mecanic avion: sold. frt. Miloș Zoltan;
- motorist: sold. frt.: Costică Pop;
- pilot: lt. Constantin Orhei;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 28: plt. Gheorghe Măniţă;
- mecanic avion: sold. frt. Bucur Brânză;
- motorist: sold. frt. Emeric Suciu;
67
studii/documente
- pilot: lt. Ghiţă Brujan;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de înma-
triculare 20: slt. Dumitru Caţă;
- mecanic avion: serg. maj. Florian Olălău;
- motorist: sold. frt. Ioan Brebeanu.
Rezervă:
- pilot: cpt. Ioan Tâu;
- ofiţer tehnic la avionul IAK-23 cu nr. de
înmatriculare 48: serg. maj. Dumitru Sabadoș;
- mecanic avion: sold. frt. Constantin Biforeanu;
- motorist: sold. frt. Vasile Lazăr.
Echipa de depanare:
- lt. Dumitru Ciuhulescu;
- serg. maj. Vasile Nae;
- serg. maj. Gheorghe Nichita;
- sold. frt. Ludovic Pisok;
- sold. frt. Ladislau Matefiu;
- sold. frt. Ioan Nederea;
- sold. frt. Vasile Balea.
Echipa Otopeni:
- lt. maj. Vasile Steţcu;
- slt. Miron Mitruș;
- slt. Dumitru Drăghici;
- plt. Dumitru Vechiu;
- plt. Ilie Ușurelu;
- serg. maj. termen Constantin Mache;
- sold. frt. Ioan Nuţă.
Responsabil cu alimentarea avioanelor: lt. Virgil Chirică.
Schimbările în seriile avioanelor și în personalul de
încadrare a fost permis numai prin ordin de zi, prin
raportare prealabilă la Divizia 97 Av. Vt.
În perioada 14-18 august 1951, personalul navigant
și tehnic încadrat în unităţile de paradă a urmat cursuri
tehnice de cunoașterea materialului potrivit unui program
special întocmit în acest sens, cursuri finalizate cu examen11.
În ziua de 23 august 1951 s-au întâmplat și două
evenimente de zbor în care au fost implicate avioane și
piloţi participanţi la parada aeriană, astfel12:
1. În timp ce escadrilele din cadrul Regimentului 135
Av. Vt. erau pe punctul de a decola de pe aerodromul
Roșiori de Vede, avionul IAK-23, pilotat de lt.
Constantin Păun (rezervă) a ciocnit avionul IAK-11
nr. 33, reformându-i fuzelajul. Evenimentul de zbor s-a
produs din următoarele cauze:
- comandantul formaţiei, mr. Ioan Deac, depășindu-și
atribuţiunile, a dat ordin rezervei, prin radio, să ia locul
unui avion indisponibil, în ultimul moment al decolării.
Acest ordin nu-l putea da decât conducătorul de zbor,
lt. col. Constantin Șendrea;
- pilotul de rezervă, lt. Constantin Păun, nu a
respectat instrucţiunile și ordinele primite anterior, a
rulat printre avioane fără om la plan și a ciocnit avionul
pe care nu l-a văzut;
68
- pregătirea la sol nu s-a executat temeinic, ceea ce
a avut ca rezultat manevra de luare a locului avionului
indisponibil în dispozitiv pe teren, de către avionul de
rezervă, lucru interzis categoric;
- conducerea zborului nu a executat în amănunt
decolarea formaţiilor și nu a stat la staţia radio, de
unde ar fi putut interveni la timp să-l oprească pe lt.
Constantin Păun de a rula printre avioane.
2. La escadrila Școlii de Ofiţeri Naviganţi de Aviaţie
nr. 2, avionul IAK-11 nr. 9, pilotat de slt. Constantin
Nicoară, a aterizat forţat la sud de București, în pană de
motor cu trenul escamotat. Pana de motor s-a produs din
cauza neglijenţei și a lipsei de control tehnic din partea
mecanicului de avion, plt. Ioan Agafiţei și a ofiţerului tehnic
de patrulă, plt. Mihai Marica. Articulaţia tijei de comandă
a carburatorului s-a desfăcut prin deșurubarea piuliţei, care
nu avea șplintul pus, fapt ce a făcut ca motorul să rămână
la ralanti, fără ca pilotul să mai poată acţiona.
The Beginning of the Reactive Era (Part V) -
Lieutenant-commander pilot (r)
Gheorghe-Ion Vaida
Abstract: The Ministry of the Armed Forces ordered
the organization on August 23, 1951, of a military parade
in Bucharest. At the activity participated Division 1 Air
Combat Aviation, Division 97 Air Combat Aviation and
Navigating Officers School Aviation 2 from Tecuci. Two
flight events also took place that day that had as a result
the damage of the planes.
Keywords: August 23, 1951, parade, Division 1 Air
Combat Aviation, Division 97 Air Combat Aviation,
Navigating Officers School Aviation 2 from Tecuci.
NOTE
1
Instrucţiuni ale ministrului Forţelor Armate ale R.P.R. nr. 00162247 din 22
iunie 1951 pentru pregătirea paradei de la 23 august 1951, Depozitul Central de
Arhivă (în continuare D.C.A.), Fond Comandamentul Forţelor Aeriene Militare
(în continuare C.F.A.M.), dosar nr. 988/1951, f. 218.
2
Ordinul C.F.A.M. - Stat Major nr. 002074 din 21 august 1951, adresat Diviziei
97 Av. Vt.; Idem, Fond Divizia 97 (3, 34) Aviaţie, dosar nr. 1/1951, f. 129.
3
Adresa C.F.A.M. nr. 001853 din 17 iulie 1951 către comandantul Diviziei 3
Av. Vt.; Ibidem, ff. 98-99.
4
Adresa C.F.A.M. nr. 001937 din 2 august 1951 către Divizia 97 Av. Vt.
„Gheorghe Gheorghiu-Dej; Ibidem, f. 117.
5
Adresa C.F.A.M. - Stat Major nr. 001962 din 4 august 1951 către Divizia
97 Av. Vt.; Ibidem, f. 124.
6
Adresa Diviziei 97 Av. Vt. - Stat Major nr. 00908 din 10 august 1951 către cele trei
regimente subordonate, respectiv Regimentele 11, 12 şi 14 Aviaţie; Ibidem, f. 118.
7
Ibidem, f. 261.
8
Ibidem; a se vedea şi adresa Diviziei 3 Av. Vt. nr. 0778 din 20 iulie1951 către
Regimentul 11 Aviaţie (Idem, Fond Regimentul 135 Aviaţie Vânătoare, dosar
nr. 10/1951, f. 24), precum şi adresa Diviziei 97 Av. Vt. - inginer nr. 00980 din
14 august 1951 către Regimentul 135 Av. Vt. (Idem, ff. 110 -111).
9
Ordinul de Zi pe Unitate nr. 69 din 20 august 1951 al Regimentului 172 Av.
Vt.; Idem, Fond Regimentul 172 Aviaţie Vânătoare, dosar nr. 14/1951, ff. 32-33.
10
Ordinul de Zi pe Unitate al Regimentului 12 Av. Vt. nr. 85 din18 august 1951;
Idem, Fond Regimentul 294 Aviaţie Vânătoare, dosar nr. 9/1951, ff. 50-51.
11
Adresa Diviziei 97 Av. Vt. - inginer nr. 00980 din 14 august 1951 către
Regimentul 135 Av. Vt.; Idem, Fond Regimentul 135 Aviaţie Vânătoare, dosar
nr. 10/1951, ff. 111-112.
12
Adresa C.F.A.M. nr. 030572 din 8 octombrie 1951 către Regimentul 135
Aviaţie Vânătoare; Ibidem, f. 126.
3 (89) 2020 document

UN ARTILERIST... ASUL AVIAŢIEI DE VÂNĂTOARE ROMÂNEŞTI –
MAIORUL ÎN REZERVĂ CONSTANTIN BÂZU CANTACUZINO
C
el ce va deveni Asul Aviaţiei de Vânătoare
Române din toate timpurile, a văzut lumina
zilei la 11 noiembrie 1905, în București,
plasa Băneasa, regiunea Ilfov, conform Certificatului de
naștere nr. 749/1905 și a Certificatului de naţionalitate
nr. 241/1905, emise de Primăria Municipiului București.
S-a născut într-o familie boierească extrem de bogată,
implicată activ în viaţa politică și socială a României2.
Era fiul lui Mihai Cantacuzino (1867-1928), deputat
al Partidului Conservator, primar al Bucureștiului și
ministru de Justiţie, și Maria (Maruca) Rosetti-Tescani
(1878-1969), provenită dintr-o familie boierească din
zona Moldovei3. A avut o soră, Alice (1899-1979).
Copilăria și-a petrecut-o la casa părinţilor din
București, la conacul familiei de la Jegălia (Ialomiţa) sau
la Tescani (Bacău), la conacul mamei sale. A beneficiat
încă din copilărie de o educaţie aleasă, șlefuită mai
apoi în școlile din străinătate. Cunoștea foarte bine
limbile franceză, germană, italiană, engleză. După
studiile gimnaziale făcute la București, a urmat cursurile
Liceului de Stat din Geneva - Secţia reală, luându-și
bacalaureatul în anul 1923.
Ca un român adevărat, a revenit în ţară pentru a-și
îndeplini obligaţiile militare. Astfel, la 1 noiembrie
1923, a fost înscris ca soldat t.r. [termen redus – n.n.]
în cadrul Regimentului de Artilerie Antiaeriană. A
fost avansat la gradele de caporal t.r. la 1 martie 1924
și sergent t.r. la 1 iulie 1924. La 1 septembrie 1924
este trimis la Regimentul de Artilerie Antiaeriană
pentru stagiu, iar la 1 octombrie 1924 este detașat la
Școala Militară de Artilerie din Timișoara, în aceeași
zi încetându-i detașarea, fiind lăsat la vatră anticipat.
După îndeplinirea obligaţiilor militare, a plecat din
nou în străinătate pentru continuarea studiilor. A urmat,
în perioada 1924-1927, cursurile Institutului Comercial
din Strasbourg, ulterior cursurile Facultăţii de Drept din
cadrul Universităţii din Paris. Nu le-a absolvit, deoarece
după moartea tatălui, în 1928, a revenit în ţară pentru
a se ocupa de administrarea averii familiei.
În același an, se va căsători cu Georgeta-Ana
Diamandi, de care va divorţa în anul 1933, pentru ca,
în anul următor, să se căsătorească cu sora acesteia,
document 2020 3 (89)
studii/documente
Plutonier adjutant Eugen-Dorin SPĂTARU1
Anca Diamandi.
Din această căsătorie
se va naște unicul
său copil, Mar ia-
Ioana Cantacuzino
(Mariana)4.
Î n t r e t i m p, î n
conformitate cu
Înaltul Decret Regal
[Î.D.R.] nr. 745 din
26 februarie 1925,
este avansat la gradul
de sublocotenent de
rezervă, pe data de
1 febr uar ie 1925,
Constantin Bâzu Cantacuzino
cu vechimea în
grad 15 octombrie 19245 și repartizat la dispoziţia
Inspectoratului General al Aeronauticii. Ulterior, prin
Decizia Ministerială nr. 947 din 7 noiembrie 1925, este
pus la dispoziţia Inspectoratului General al Aeronauticii
și repartizat Regimentului de Artilerie Antiaeriană din
garnizoana București.
Prin ordinul comandantului Diviziei 1 Aviaţie nr.
552 din 5 noiembrie 1928 este chemat la concentrare
în cadrul unităţii. La 23 aprilie 1929, prin Ordinul
Inspectoratului General al Aeronauticii nr. 561 și
Ordinul Diviziei 1 Aeriană nr. 1135 este șters din
controalele Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană
din București și mutat ca ofiţer de rezervă în cadrul
Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană, nou înfiinţat
în garnizoana Iași. La 1 septembrie 1929, este
chemat la concentrare, dar la 11 septembrie 1929,
neprezentându-se la unitate, este dat nesupus la
concentrare.
În tot acest răstimp a dus o viaţă sportivă de excepţie,
fiind un sportiv polivalent. Încă din tinereţe a cunoscut
o mare aplecare spre acest domeniu. A practicat
numeroase sporturi, cu talent, cu pasiune, dar și cu
rezultate remarcabile. A început cu hocheiul, încă din
timpul studiilor liceale făcute în Elveţia, continuându-l
după întoarcerea în ţară, la echipele „Tenis Club Român”
și „Bragadiru București”, cu care a câștigat campionatul
69
studii/documente
naţional între 1930-1936. A fost și căpitanul echipei
naţionale de hochei, cu care a participat la campionatele
mondiale de la Praga (1933), Milano (1934) și Davos
(1935), cu foarte bune rezultate. A fost practicant al
tenisului de câmp, devenind campion al României
în anul 1932. De asemenea, a practicat motocrosul și
automobilismul stabilind un record de distanţă în anul
1930 pe ruta București-Paris6.
După 1933 este atras de microbul aviaţiei, foarte
la modă în perioada interbelică. A fost o alegere care
îl va consacra definitiv în lumea sportivă. A urmat
rând pe rând cursurile Școlii de Pilotaj Civil „Mircea
Cantacuzino”, unde a obţinut Brevetul de pilot sportiv
gradul I nr. 55 din 28 iulie 1933, iar în luna august
Brevetul de pilot gradul II. În calitate de ofiţer de
rezervă a urmat cursurile Școlii de Pilotaj Militar și ale
Școlii de Zbor Fără Vizibilitate (1934).
În anul 1934, participă alături de alte 14 echipaje la
Cupa „Ionel Ghica”, pe ruta București – Constanţa –
Galaţi – Iași – Cernăuţi – Cluj – Arad – Turnu Severin
– București, pentru ca, la sfârșitul celor 1.500 km, să
fie declarat câștigător al cupei, stârnind admiraţia lumii
aviatice și sportive românești și internaţionale.
Cu ajutorul primit de la statul român, prin Fondul
Naţional Aviatic, achiziţionează un avion Fleet F-10
G, care va fi înmatriculat YR-ABI.
În acest an va executa un raid pe ruta București –
Belgrad – Veneţia – Roma – Napoli – Nisa – Lyon
– Paris și retur prin Italia și Iugoslavia, aterizând pe
aerodromul Băneasa, pe timp de noapte și pe timp
nefavorabil, demonstrând calităţi de pilot excepţionale.
În ziua de 15 iunie 1934, pe timpul unui zbor
demonstrativ prezentat în faţa autorităţilor poloneze,
avionul Fleet pus la dispoziţie de către Firma
„FleetAircraft”, și care avea la bord o pasageră poloneză,
are o pană de motor. Deși Bâzu Cantacuzino reușește
să aterizeze forţat pe o insulă de pe râul Vistula,
avionul capotează. În urma accidentului, pasagera este
accidentată mortal, iar pilotul român scapă cu câteva
răni ușoare, revenindu-și după câteva zile.
În perioada iunie-iulie 1935, a urmat cu rezultate
foarte bune cursurile Școlii de Perfecţionare a Aviaţiei.
Comandantul școlii, căpitan-comandorul aviator[av.]
Teodor Mândrescu și șeful de pilotaj al școlii, căpitanul
av. Niculescu, consemnează în Fișa de zbor a elevului
pilot Constantin Cantacuzino: „Astăzi, 24 iulie 1935,
[a] trecut probele de brevetare ca pilot de vânătoare pe
avionul Gourdou”7.
La 11 iunie 1935, a zburat pe avionul M.S.-230,
executând 2 zboruri în dublă comandă tur de pistă,
70
3 zboruri simplă comandă tur de pistă și un zbor
acrobatic, iar la 12 iunie încă 2 zboruri acrobatice.
A zburat pe avionul Gourdou executând, la
15 iulie, un număr de 5 tururi de pistă, la 16 iulie
2 zboruri acrobatice, iar la 17 iulie un zbor la înălţimea
de 5.000 m. În total, a executat 2 zboruri în D.C. pe
avionul M.S.-230 cu un total de 20`, 6 zboruri în S.C.
cu 2 h, 8 zboruri pe avionul Gourdou cu durata de 2h
15`, precum și un zbor de brevetare de 20`, totalizând
17 zboruri (aterizări) cu un total de 4h 55` ore de zbor8.
Aprecierile instructorului de zbor despre calităţile de
zburător sunt mai mult decât elocvente. Referitor al
zborul pe avionul M.S.-230 stă consemnat: „Am executat
numai două zboruri de probă în dublă comandă. Zboară
foarte frumos și cu foarte multă precizie. Nu are de învăţat
nimic în materie de pilotaj”9.
Referitor la zborul pe avionul Gourdou stă
consemnat: „Deși avionul Gourdou este dificil în acrobaţie,
a zburat de la început cu mult talent. În rezumat, este un
desăvârșit pilot de vânătoare”10.
În Certificatul de Aptitudini stau consemnate
următoarele:
„1. Aprecieri de ansamblu asupra valorii ca pilot:
bun pilot și cu frumoase calităţi. Bine antrenat în zborul
acrobatic. Menţinându-i-se antrenamentul pe avioanele
de vânătoare din serviciu, va fi în permanenţă un foarte
bun pilot de vânătoare.
2. Precizie și fineţe la aterizaj: priza bună și constantă.
Aterizajul confirmat.
3. Precizie, fineţă, regularitate, supleţe în mișcări:
foarte fin și precis în aer. Are mișcări corecte, pe care le
execută cu multă regularitate. Acrobaţia o execută în foarte
bune condiţii și cu foarte mult calm.
4. Proba de înălţime și aterizaj la punct fix: a executat
o urcare la 5.000 m cu barograf unde a stat 30`. Aterizează
constant la punct”11.
În vara anului 1935, pilotând avionul Potez-56,
avându-l la bord pe comandorul av. (r) George-
Valentin Bibescu, președintele Federaţiei Aeronautice
Internaţionale, a executat în premieră un raid pe ruta
București – Kiev – Moscova, în urma căruia URSS a
fost primită în FAI.
În același an, participă la Cupa „Bibescu”, stabilind
un record de viteză pe ruta București – Paris, de 6h 24`,
la bordul unui avion Caudron C-430 „Rafale”, pentru ca
la puţin timp, participând la Cupa „Ionel Ghica”, să se
claseze al doilea, după locotenentul Alexandru Papană.
În baza Deciziei Ministeriale nr. 1023, la 10
decembrie 1935 este mutat ca ofiţer de rezervă la
Flotila de Aviaţie de Luptă. Dovedind calităţi deosebite
3 (89) 2020 document

în arta pilotajului va obţine Brevetul de pilot de
transport public nr. 9 din 31 iulie 1935, și Brevetul de
radiotelegrafist aerian nr. 1 din 1936.
Începând cu anul 1935 a iniţiat o campanie în
vederea strângerii de fonduri pentru achiziţionarea
unui avion, în vederea executării unui raid aerian
în jurul lumii. La această idee, pe lângă Aeroclubul
Regal Român, s-au raliat, pe lângă regele Carol al
II-lea, numeroși oameni politici, industriași, oameni
din presă și bancheri ai vremii. Avionul, un bimotor
Caudron C-640 „Typhon” a fost terminat de-abia
la finele anului 1936, dar din păcate, avionul avea
multe probleme tehnice, care trebuiau rezolvate.
După mai multe zboruri desfășurate pe parcursul
anilor 1936-1937, din păcate soldate cu eșecuri,
defecţiunile tehnice repetate ale avionului, coroborate
cu înrăutăţirea vremii, au făcut ca raidul preconizat să
nu mai aibă loc12.
În martie 1936, cu George Valentin Bibescu, la
bordul unui Potez-56, a executat un zbor pe ruta
București – Paris – Marsilia – Tunis – Tripoli – Cairo
– Atena – București.
Bâzu Cantacuzino, a avut și preocupări știinţifice, el
fiind inventatorul unui „Dispozitiv ce arată simultan ora
în unităţi uzuale de măsurare a timpului și în unităţi uzuale
de măsurare a arcului”, cu titlul depus cu nr. 409.041 la 19
decembrie 1936, la Direcţia de Proprietate Industrială
din cadrul Ministerului Comerţului și Industriei
din Franţa și acceptat la 5 aprilie 1937, pentru care
a primit Brevetul de invenţie nr. 815.211 din 8 iulie
193713. De asemenea, a fost identificat și „Brevet de
invenţie acordat lui Constantin M. Cantacuzino pentru
cronometru-cronograf; descrierea și modul de întrebuinţare
a cronometrului; schiţa cronometrului”14.
Prin Decizia Ministerului Aerului și Marinei
nr. 246, la 1 aprilie 1937 este mutat ca ofiţer de rezervă în
Flotila 1 Vânătoare, nou înfiinţată.
La 1 iunie 1938 se angajează ca pilot secund la
LARES. Avea o vastă experienţă de zbor, concretizată
în 2.000 ore de zbor și peste două milioane de km
parcurși. În această calitate va executa numeroase
curse spre Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Turcia,
Italia, acumulând o vastă experienţă de zbor ca pilot
de transport public. Tot în acest an, ocupă locul al
doilea la concursul de acrobaţie aeriană desfășurat pe
aerodromul Băneasa.
Anul următor, la bordul unui avion Bűcker Bű-133
„Jungmeister”, nou achiziţionat, la concursul de
acrobaţie aeriană desfășurat la 16 iulie, pe aerodromul
Băneasa, devine campion naţional de acrobaţie aeriană.
document 2020 3 (89)
studii/documente
În perioada 5-27 martie 1939 a fost concentrat
în cadrul Flotilei 1 Bombardament, iar în perioada
29 martie -15 aprilie 1939 este concentrat pentru
instrucţie în cadrul Escadrilei 8 Vânătoare.
În urma concentrărilor efectuate și profesionalismului
de care a dat dovadă în calitate de ofiţer în rezerva
Aeronauticii, în conformitate cu Î.D.R. nr. 2320 din
5 iunie 1939 este avansat, la 6 iunie, la gradul de
locotenent de rezervă (Artilerie)15.
După începerea celui de-Al Doilea Război
Mondial, la sfârșitul lunii septembrie 1939, alături de
alţi piloţi face deplasarea în Franţa, pentru a aduce pe
calea aerului, 20 avioane bimotoare Potez-63 pentru
recunoaștere îndepărtată și bombardament ușor16.
Prin Decizia Ministerului Aerului și Marinei
nr. 821 din 7 martie 1940, începând de la 1 martie, este
numit pilot de aeronavă șef în Direcţia Aeronauticii
Comerciale din Ministerul Aerului și Marinei17. În
conformitate cu Ordinul Secretariatului General al
Ministerului Apărării Naţionale [MApN] nr. 5670
din 1940 este scutit de concentrare în calitatea sa de
pilot la LARES.
În acest an, va divorţa și de cea de-a doua soţie. În
această perioadă o cunoaște și va începe o relaţie cu
Nadia Kujnir (căsătorită Herescu), de origine evreiască,
provenită dintr-un tată rus și o mamă basarabeancă.
Această legătură îi va aduce lui Bâzu Cantacuzino și
numeroase probleme pe plan profesional în perioada
războiului, dar care nu îl vor face să renunţe la această
relaţie.
A fost mobilizat în baza Î.D.R. nr. 2135 din 27
iunie 194018, prezentându-se ca mobilizat la Flotila 1
Vânătoare. În conformitate cu Ordinul Ministerului
Aerului și Marinei nr. 3 din 26 iunie 1940 a fost
scutit de mobilizare. Prin Ordinul Marelui Stat Major
[MStM] nr. 28.339 din 4 februarie 1941, a fost
menţinut dispensat de mobilizare până la 31 martie
1941. Prin Ordinul Statul Major al Aerului nr. 5308
din 23 iunie 1941 i s-a anulat ordinul de mobilizare. În
cadrul LARES îndeplinea funcţia de șef al Aerobazei
Băneasa și șef al traficului aerian al societăţii, fiind de
asemenea și comandant al Escadrilei de Transport
Militar, constituită din avioanele rechiziţionate.
A fost mobilizat în zona de operaţii în baza Î.D.R.
nr. 1798 din 21 iunie 194119. Prin Ordinul Statului
Major al Aerului nr. 2238 din 25 iunie 1941 i s-a anulat
ordinul de mobilizare și a rămas la dispoziţia Direcţia
Generală a Aeronauticii Comerciale. De remarcat
și apreciat caracterul acestui mare om și pilot care a
fost Constantin Bâzu Cantacuzino. Deși era ofiţer
71
studii/documente
de rezervă și putea, pe baza poziţiei sale sociale și a
relaţiilor pe care le avea, să se eschiveze de o participare
pe front, nu a făcut acest lucru, cerând cu insistenţă
participarea la operaţiunile militare.
Prin Ordinul Statului Major al Aerului nr. 1829
din 5 iulie 1941 a fost repartizat pentru mobilizare
ca pilot pe un avion HawkerHurricane, în calitate de
comandant de patrulă în cadrul Escadrilei 53 Vânătoare
din Flotila 1 Vânătoare, comandată de căpitanul
av. Emil Georgescu. Escadrila era subordonată
Comandamentului Aero „Dobrogea”.
La 10 iulie 1941, a obţinut prima sa victorie aeriană,
doborând un avion sovietic de bombardament SB-2.
Până la sfârșitul prezenţei sale pe front, palmaresul
victoriilor aeriene se va ridica la 6 avioane doborâte
confirmate și 2 avioane neconfirmate. Fire altruistă, nu
a ezitat să pună la dispoziţia camarazilor săi de zbor
avionul personal Fleet, pe care-l adusese pe front.
În baza Ordinului Statului Major al Aerului
nr. 135 din 19 august 1941 a fost demobilizat, în plină
ofensivă asupra Odessei. A fost din nou mobilizat
în conformitate cu Ordinul Secretariatului de Stat
al Aerului nr. 511 din 19 septembrie 1941. După
cucerirea Odessei, a fost demobilizat și lăsat la vatră la
1 noiembrie 1941, revenind ca pilot șef în cadrul LARES.
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1940-31 octombrie 1941, comandantul Flotilei
1 Vânătoare, comandorul av. Mihail Romanescu,
consemnează: „Concentrat în unitate de la 5.VII.1941
până la 31.X.1941. Pedepse nu are. Aptitudini fizice foarte
bune. Practică toate sporturile. Aptitudini militare foarte
bune. Disciplinat și f[oarte] bine educat ostășește. Foarte
frumoase cunoștinţe de specialitate. Este un excelent pilot pe
toate tipurile de avion. Pilot șef de patrulă în Esc[adrila] 53
V[ână]toare. În campania contra URSS a executat 99h10¢
zbor în 74 misiuni cu 20 lupte aeriene. A doborât 4 avioane
sigure și 2 probabile. Mult curaj în lupta aeriană. Pentru
faptele sale de arme a fost decorat cu: Virtutea Aeronautică
Crucea de Aur cu 2 barete, Coroana României cl. a V-a
cu spade și panglică de Virtute Militară, Crucea de Fier
cl. a II-a. Este un foarte bun ofiţer de rezervă și merită
a fi socotit ca un frumos exemplu în rândul piloţilor de
vânătoare”20.
Prin Ordinul MStM-Secţia I nr. 34.008 din
27 aprilie 1942 i s-a aprobat plecarea în străinătate
pe timp de un an (afară de Rusia). În perioada 20-30
mai același an, a fost concentrat timp de 10 zile pentru
trageri la Centrul de Trageri și Bombardament Aerian
de la Mamaia, totodată făcând trecerea pe avionul de
vânătoare Me-109.
72
În „Foaia calificativă” pentru perioada 1 noiembrie
1941-31 octombrie 1942, comandorul Romanescu,
consemnează: „Concentrat în unitate de la 20.V.1942
la 30.V.1942. Menţin în totul aprecierile din nota
anterioară. În timpul acestui an, pe timpul concentrării, a
făcut trecerea pe avionul M-109, executând tot programul
de pregătire în f. bune condiţii. Este un eminent pilot
de vânătoare. Pentru calităţile sale excepţionale, pentru
activitatea din campania anului trecut, îl apreciez ca un
foarte bun ofiţer de rezervă, care merită a fi înaintat «la
alegere»”21. Comandantul Regiunii 3 Aeriană, generalul
de escadră av. Gheorghe Vasiliu, concluzionează „De
acord. Un element de mare valoare ca pilot de vânătoare.
Merită a înainta la alegere”22. Și comandantul Forţelor
Aeriene, generalul de escadră av. Constantin Celăreanu
decide: „Distins pilot de vânătoare. Merită a înainta la
gradul de cpt. av. în rezervă la alegere”23.
În conformitate cu Ordinul Secretariatului de Stat
al Aerului-Secţia Personal nr. 2710 din 20 iunie 1942 a
fost detașat, în vederea mutării, la Grupul Aerotransport
Militar, iar în baza Deciziei Ministeriale nr. 405 din
3 octombrie 1942 a fost mutat la acest grup.
Aterizarea, la 18 martie 1942, pe aerodromul din
Melitopol, a unui avion sovietic MiG-3, a suscitat
un interes deosebit atât pentru aviatorii români,
cât și pentru cei germani. Au avut loc numeroase și
lungi discuţii contradictorii referitoare la predarea
aparatului specialiștilor germani, dar și multe
încercări repetate, toate eșuate, de a transporta
avionul în ţară, pe calea aerului. Epuizându-se toate
posibilităţile, Statul Major al Aerului a apelat la Bâzu
Cantacuzino, pilot al LARES pentru a aduce avionul
în ţară. Acesta s-a deplasat la Melitopol, și, la bordul
aparatului sovietic, a decolat ajungând la Tiraspol, la
20 iulie, iar a doua zi, ajungând la București și apoi
la Brașov24.
La 27 decembrie 1942, tot de la Melitopol, va
aduce în ţară, în condiţii extrem de grele, un avion de
transport Lockheed L-14 avariat. Era încă o confirmare
a calităţilor excepţionale de pilot.
Pentru perioada 1 noiembrie 1942-1 octombrie
1943, comandantul Escadrilei 58 Vânătoare, căpitanul
av. Dan Scurtu, consemnează: „Sănătos, sportiv apreciat,
fizic foarte plăcut și atrăgător, extrem de robust și rezistent,
a suportat campania ușor, făcând eforturi suplimentare în
zboruri de noapte și în tendinţa de a-și egala camarazii în
număr de ieșiri la inamic.
Animat de un splendid avânt de luptător și patriot, după
insistente și repetate cereri de a pleca pe front, sosește pe
câmpul de luptă în urma camarazilor de escadră - 4.V.943,
3 (89) 2020 document

izbutind totuși, printr-o tenace perseverenţă, să-i egaleze
și chiar să-i întreacă în număr de ieșiri.
Se caracterizează cu foarte bune aptitudini fizice.
- Foarte inteligent, excelent camarad, animat de spirit
de dreptate și loialitate, de o ţinută distinsă și educaţie
aleasă, este foarte iubit de camarazi și subalterni.
- Prin funcţia ce ocupă ca șef de pilotaj al Soc[ietăţii]
LARES, prin studiile efectuate și completate de o vastă
experienţă practică, cpt. Cantacuzino posedă cunoștinţe de
specialitate inegalate.
- Pilot excelent, acrobat și luptător aerian excepţional,
ofiţerul depășește 300 ieșiri la inamic și nenumărate lupte
aeriene, în care doboară 34 avioane inamice, dintre care
24 omologate și 10 probabile.
Formaţiunile de bombardament, recunoaștere și asalt
germane și române au adus în repetate rânduri mulţumiri
cpt. Cantacuzino și formaţiilor sale, pentru conștiinciozitatea
și spiritul de sacrificiu arătat în apărarea lor.
Deși are o activitate de zi excepţională, în fiecare noapte,
și toată noaptea, de la 24.VI.1943 și până la plecarea de
pe front, cpt. Cantacuzino a asigurat protecţia C[orpului]
Aerian în regiunea Krasmatorskaia și Maritopol, efectuând
alarmă și zboruri de noapte precum și trei misiuni de
convoiere nocturnă pe mare.
De notat că este primul și singurul român care a efectuat
misiuni reale, în zbor de vânătoare de noapte pe front.
Graţie strălucitelor fapte de arme a fost decorat cu:
- Ordinul «Mihai Viteazul» cl. a III-a
- Virtutea Aeronautică Crucea de Aur cu 2 barete
- Coroana României cl. a V-a
- Crucea de Fier cl. I-a și a II-a.
Plin de iniţiativă, foarte disciplinat, educaţie militară
formată și de o moralitate perfectă, are mult prestigiu în
faţa frontului.
A comandat Esc[adrila] 58 V[ână]toare de la 4.V.943-
12.IX.943, făcând faţă îndatoririlor de comandant.
În concluzie, cpt. Cantacuzino este un zburător
și luptător consacrat și, prin calităţile, cunoștinţele și
experienţa sa, este un element de mare valoare pt. arma
aeronautică. Se califică drept un f. bun ofiţer și pt. exemplu
camarazilor și al viitorilor luptători aerieni, propun ca prin
raport oficial să fie avansat în mod excepţional la gradul
de lt. cdor. rez.”25.
Comandantul Grupului 7 Vânătoare, căpitanul av.
Ion Ignat, consemnează la fel de laudativ: „De acord cu
totul cu nota comandantului de escadrilă.
Cpt. av. rez. Cantacuzino este un excepţional pilot
de vânătoare și prin neobosita activitate, entuziasmul și
spiritul de abnegaţie ce a dovedit în tot timpul, pe front, a
fost admirabil, exemplu pentru ceilalţi piloţi.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Rezultatele obţinute sunt mai elocvente decât orice
elogiu.
Cunoștinţele, elanul și calităţile de zburător îi atribuie
categoric unul din primele locuri, printre piloţii aviaţiei
românești.
Este, în concluzie, un excepţional ofiţer, pilot și luptător.
Merită a fi excepţional avansat”26.
Comandorul av. Mihail Romanescu, comandantul
Flotilei 1 Vânătoare, consemnează: „Cpt. av. rez.
Cantacuzino C. este un pilot de vânătoare cu aptitudini
excepţionale și un luptător neînfricat. Pentru faptele de
arme a fost decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul» cl. a III-a.
Nu face obiectul unei propuneri la înaintare”27.
Pentru perioada 6 mai-15 septembrie 1943,
comandantul Corpului Aerian, generalul de escadră
aeriană Ermil Gheorghiu, notează: „De acord cu toate
aprecierile care pun în evidenţă calităţile excepţionale pe
care le are cpt. Cantacuzino ca pilot și luptător.
S-a remarcat prin curaj, tenacitate și prin dorinţa de
a-și servi în cele mai deosebite condiţii unitatea, în care
a fost singurul pilot ce a executat misiuni vânătoare de
noapte”28.
Considerându-se nedreptăţit de faptul că nu era
trimis într-o unitate din zona de operaţii, a adresat
cereri repetate, în acest sens, conducerii Aviaţiei
Române și chiar Conducătorului Statului, mareșalul
Ion Antonescu. În urma acestora, dar cu siguranţă
și din cauza pierderilor suferite de aviaţia română, în
baza Ordinului Statului Major al Aerului nr. 30/I din
29 aprilie 1943, de la 1 mai, a fost concentrat și încadrat
în Grupul 7 Vânătoare. După căderea eroică în luptă
aeriană a cpt. av. (r) Nicolae Polizu-Micșunești, la
6 mai 1943, Constantin Cantacuzino a preluat comanda
Escadrilei 58 Vânătoare. Deși era ofiţer de rezervă, i
se recunoștea valoarea profesională, inclusiv pe cea de
luptător aerian.
Prin Î.D.R. nr. 1726 din 21 iunie 1943, a fost avansat
la gradul de căpitan aviator de rezervă, pe data de
21 iunie, cu vechimea 20 martie 194329.
La puţin timp, în ziua de 29 iunie 1943, după
ce doborâse 2 avioane de vânătoare IAK, Bâzu
Cantacuzino este doborât la rându-i. Pilotul a reușit să
aterizeze „pe burtă” în rândul trupelor proprii.
Palmaresul victoriilor aeriene va crește încontinuu:
la 17 iulie va doborî 3 avioane IL-2 și LaGG-3
(2 confirmate), ulterior, până la sfârșitul lunii, va mai
înregistra 8 victorii aeriene (4 confirmate). Începutul
lunii august îi va mai aduce 8 victorii aeriene
(1 neconfirmată), la 16 august obţine nu mai puţin de
3 victorii aeriene, iar până la sfârșitul lunii încă 4 victorii
73
studii/documente
(2 probabile). Devenise unul din așii Aviaţiei Române,
cu 24 de victorii aeriene omologate și 10 probabile30. În
cursul anului 1943, a executat 18 misiuni de vânătoare
de noapte, pentru prima dată în istoria aviaţiei române.
A fost desconcentrat la 16 septembrie 1943, iar la
12 noiembrie a fost concentrat și repartizat la Grupul
9 Vânătoare, în baza Ordinului Statului Major al
Aerului nr. 2835/I din 5 noiembrie 1943 și încadrat la
Armata de Operaţii. Din nefericire, se îmbolnăvește
de scarlatină, acest lucru ţinându-l departe de aviaţie
aproape trei luni.
La 10 februarie 1944, va reveni la activitatea de
zbor, fiind repartizat la Escadrila 57 Vânătoare de la
Pipera. Din 20 aprilie participă pe front, în calitate
de ofiţer cu operaţiile în Grupul 9 Vânătoare, dislocat
pe aerodromul din Gherăiești. Are o activitate aeriană
prodigioasă: între 28 aprilie și 11 mai obţine 4 victorii
aeriene sigure și 2 probabile. La 6 iunie doboară un
P-51 Mustang american, în zona Tighina. La 24 iunie,
în celulă cu adj. av. Constantin Lungulescu, doboară un
bombardier B-24 „Liberator”, la nord de Alexandria,
pentru ca la 23 iulie, aflându-se în misiune de însoţire
a bombardierelor proprii, a doborât un YAK sovietic
în zona Dubăsari-Transnistria. La 4 august, doboară 2
avioane P-38 „Lightning”31.
După căderea eroică în luptă aeriană a căpitanului
av. Alexandru Șerbănescu, la 18 august 1944, căpitanul
av. (r) Constantin Cantacuzino a fost numit în funcţia
de comandant al Grupului 9 Vânătoare.
Odată cu declanșarea Operaţiei Iași-Chișinău,
situaţia pe frontul din Moldova a devenit extrem de
critică. În ultimele lupte cu aviaţia sovietică, Bâzu
Cantacuzino a reușit să mai doboare 3 avioane, la
Târgu Frumos și Podul Iloaiei, în zilele de 20 și
21 august 1944.
Ziua de 23 august 1944, îl găsește cu resturile
Grupului 9 Vânătoare pe aerodromul Cioara Doicești
(azi Bărăganul, jud. Brăila), alături de unităţi ale
aviaţiei germane. Reușește să ridice toate avioanele și să
aterizeze pe aerodromul Popești-Leordeni, participând
ulterior la apărarea aeriană a capitalei de atacurile
foștilor aliaţi. Dovedindu-și calităţile extraordinare
de pilot și luptător aerian doboară 2 He-111 în zona
Fierbinţi, la 25 august, și un He-111 în zona Nord
Urziceni-Cașota, la 26 august.
La 27 august, din ordinul Statului Major al Aerului,
execută, la bordul unui avion de vânătoare Me-109 G,
o misiune diplomatico-militară la Foggia, în Italia,
în condiţii extrem de grele, existând pericolul de a fi
doborât de aviaţia germană sau chiar de noii aliaţi.
74
Î l a ve a î n f u z e l a j p e l o c o t e n e n t - c o l o n e l u l
James Gunn III, pilotul cu cel mai mare grad din
aviaţia SUA și care se afla prizonier în România.
Scopul misiunii era informarea despre noua realitate
politică și militară din România și stabilirea detaliilor
privind repatrierea prizonierilor de război aliaţi aflaţi
în România. Se va înapoia la bordul unui avion de
vânătoare american P-51 Mustang, la 29 august,
aterizând la Popești-Leordeni.
În zilele de 3-4 septembrie, Bâzu Cantacuzino va
mai executa o misiune în Italia. Pe timpul șederii sale în
Italia, a stârnit admiraţia și aprecierea foștilor inamici,
deveniţi aliaţi.
Pentru perioada 9 septembrie-31 octombrie 1944,
comandantul Aviaţiei de Vânătoare, notează: „În acest
interval de timp cpt. av. rez. Cantacuzino lipsește foarte
mult de la unitate, fiind plecat sau chemat la București.
În scurtul timp cât a fost prezent încredinţându-i-se
de către SSA comanda Grupului 9 Vânătoare, nu am avut
posibilitatea să-l cunosc mai amănunţit în funcţia ce ocupă.
Totuși precizez:
-Foarte sănătos și robust, suportă ușor greutăţile
campaniei. Sportiv. Cultură generală aleasă. Cea de
specialitate bogată în compartimentultehnic. Fiind de
rezervă, nu cunoaște bine regulamentele militare și ale
armei.
-Inteligent, dar cu judecată subiectivă. Nu are simţul
realităţii. Este întotdeauna gata să răspundă pentru a-și
consuma energia.
-Refractar și totdeauna „contra”. Simţul de deferenţă
nu este cunoscut decât în slabă nuanţă.
-Dispune de foarte multă energie, dar și de o mare
doză de spirit de comoditate.
-Temperament impulsiv.
-Foarte manierat. Egoist. Face multă paradă de eroism
și posibilităţile sale.
-Educaţie militară în formaţie. Disciplinat ca
formă, nu însă ca fond. Discută ordinele. Se înarmează cu
documente și documente pentru a fugi de răspundere.
-Nu are noţiunea precisă despre obligaţiile și drepturile
unui comandant de grup.
-Spirit de independenţă, nu-i convine încadrarea în
altă unitate superioară, de ordine și control.
Împlinirea serviciului:
- ofiţerul, privit separat ca zburător, este din toate
punctele de vedere ireproșabil;
-aptitudini de zbor excepţionale, înglobând și calităţile
de luptător uman;
-ca [sic!] comandant de grup are un categoric și
marcant ascendent profesional asupra subalternilor;
3 (89) 2020 document

-are lipsuri mari în exercitarea comenzii, în
comportamentul gospodăresc, administrativ și instrucţie,
lipsuri inerente situaţiei sale de rezervist și, mai cu seamă,
lipsei unei filiere normale de trecere la comanda grupului.
Ofiţerul are însă foarte multă voinţă și ambiţie de a
comanda grupul.
A fost pedepsit cu 6 zile arest pentru că, prin lipsă de
la organizarea serviciului și inerţie, a întârziat cu 1,30
ore plecarea unei celule într-o misiune foarte importantă
și extrem de urgentă.
A executat de la 9.IX. la 31.X.944 numai 2 misiuni,
din cauza absenţei îndelungate.
Îl calif ic: foarte bun zburător; foarte bun of iţer de
rezervă, dar nu cu o pregătire temeinică de a comanda un
grup de război și în bune condiţii”32.
Pentru perioada 1 noiembrie 1944-23 ianuarie
1945, același comandant al Aviaţiei de Vânătoare
consemnează: „Reînnoiesc aprecierile din trecut asupra
aptitudinilor fizice, intelectuale, morale și militare și mai
adaug:
- despre cpt. Cantacuzino zburătorul nu am decât
cuvinte de laudă. Este una dintre puţinele și cele mai
proeminente figuri de zburător și luptător aerian pe care
l-a avut ţara;
- privit ca simplu ofiţer aviator de rezervă i se poate
deasemenea atribui calificativul de foarte bun;
- privit însă în calitatea ce i s-a încredinţat, de
comandant al Grupului 9 Vânătoare, nu găsesc prilej de
laudă decât tot în compartimentul zborului. În restul
atribuţiilor sale are lipsuri foarte mari, care nu pot fi
suplinite numai prin misiuni bine executate și multe”33.
Generalul comandant av. Emanoil Ionescu aprecia:
„Ca ofiţer de rezervă se înţelege că în mod curent are o serie de
lipsuri în ceia ce privește comportare sa ca [sic!]comandant
al unui grup de vânătoare în toate compartimentele sale,
ce răspunde și, mai ales, în condiţii foarte grele de front, în
care se găsește în prezent. Pentru meritele sale a fost distins
cu Ordinul «Virtutea Aeronautică» cu spade în grad de
Ofiţer. Menţin calificativul «Foarte bun» ofiţer de rezervă,
excepţional pilot de vânătoare pe front”34.
La 25 februarie 1945, aflat pe frontul din
Cehoslovacia, cpt. av. (r) Constantin Bâzu Cantacuzino
va obţine ultima victorie aeriană a carierei, doborând
un FW-190 german. Va fi la rându-i lovit și obligat să
aterizeze forţat în liniile proprii.
Pentru perioada 24 ianuarie-1 iunie 1945,
comandorul av. Anton Mărășescu, comandantul
Aviaţiei de Vânătoare din Corpul Aerian Român îl
prezintă astfel:
„Prezentabil, sănătos, rezistent. Sportiv desăvârșit.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Are excepţionale aptitudini în aer. Energic, temperament
vioi, muncitor, perseverent, bun caracter.
Inteligent, cu un dezvoltat spirit de observaţie și cu o
cultură generală și profesională bine pusă la punct.
Disciplinat, cu mult prestigiu printre zburători, foarte
curajos, devotat. Integru, leal, manierat.
La unitate a îndeplinit funcţia de comandant al
Grupului 9 Vânătoare. În această calitate, s-a distins ca un
excepţional comandant, fiind mereu în fruntea grupului în
cele mai grele misiuni, insuflând subalternilor săi un elan
vânătoresc remarcabil.
Astfel:
- la 24 august 1944, cu toate încercările germanilor de
a captura grupul, reușește să-l salveze de la Cioara Doicești
și să-l transporte la Popești-Leordeni;
- în zilele de 25 și 26 august 1944, doboară 3 avioane
germane H-111, ce atacau capitala;
- în ziua de 27 august, cpt. Cantacuzino, ales ca cel mai
abil pilot, pleacă în Italia ducând la bordul unui avion
monoloc Me-109 G pe colonelul american Gunn, ghemuit
în fuzelaj, în locul aparatului de radio. Acest raid s-a
efectuat în condiţii extrem de grele, pe o distanţă de 900
km, la limită de benzină deasupra Mării Adriatice;la 30
august se înapoiază din Italia, cu un avion de vânătoare
Mustang;
- la 3 septembrie, din ordin, se înapoiază din nou în
Italia pentru a comunica principalele obiective pentru
aviaţia de bombardament aliată, întrucât legătura radio
nu funcţiona;se înapoiază în ziua de 4 sept. după executarea
misiunii;
- în Ungaria, la 12 dec., pe terenul Túrkeve, capotează
și rămâne sub avion. Este scos și urcă în alt avion și-și
continuă misiunea. Pentru misiunile din zilele de 12,
13 și 14 dec. a fost citat pe Corpul Aerian. În zilele de 22,
23, 24 și 25 dec., în misiune de protecţie a bombardierelor
și aviaţiei de asalt în zonele Lučenec-Fil¢akovo-Nitra-
Slatina(?)-Zvolen, cpt. Cantacuzino, cu Grupul 9
Vânătoare,a marcat cel mai mare efort de iarnă în lupte
contra Germaniei.
- în ziua de 25 dec.[corect februarie -n.n.] doboară
un avion de vânătoare FW-190. Este copleșit și doborât
de inamic în număr prea mare. Căzut în liniile noastre,
împreună cu coechipierul său, cpt. Cantacuzino este ușor
rănit, iar coechipierul mort [adjutantul stagiar av. Traian
Dârjan-n.n.].Revine în aceeași zi la unitate unde continuă
zborul cu același elan.
În paralel cu strălucitele sale misiuni în aer
s-a ocupat la teren de buna întreţinere a personalului,
trupei, precum și de îngrijirea materialului volant
și rulant.
75
studii/documente
Activitatea de război totală:
- 608 misiuni la inamic;
- 210 lupte aeriene;
- 28 misiuni de noapte;
- 63 victorii aeriene din care 49 omologate, 14 în curs
de omologare și 10 neomologate.
Are stagiul pe front de la începutul campaniei.
Concluzie: pilot de vânătoare excepţional.
Propunere: pentru faptele sale de arme și activitatea de
război eu îl propun a fi avansat la gradul de lt. cdor. av. rez.
conform D.L. nr. 397/1945 art. 1 [la excepţional-n.n.]”35.
Comandantul Corpului Aerian Român, generalul
de escadră aeriană Traian Burduloiu, consemnează:
Menţin aprecierea comandantului Vânătorii.
Căpitanul Cantacuzino este un exemplar minunat
pentru aviaţia noastră de vânătoare.
Temerar, cu o activitate prodigioasă de zbor la inamic
și cu un frumos număr de victorii aeriene.
Zburător desăvârșit din toate punctele de vedere cu o
înșiruire de fapte de arme excepţionale:
- 608 misiuni de vânătoare;
- 63 victorii aeriene.
Este cea mai frumoasă activitate de război a vânătorilor
noștri.
Merită a înainta la gradul de lt. comandor în rezervă
conform Decretului Lege nr. 397/1945, art. 1, îndeplinind
condiţiile”36.
Șeful Statului Major al Aerului, generalul comandant
av. Ermil Gheorghiu, apreciază la rându-i: „Excepţional
luptător, prodigioasă activitate de război.
- 600 misiuni la inamic;
- 28 misiuni vânătoare de noapte;
- 64 victorii aeriene.
Are raportul special nr. 467 pentru înaintare în cadrul
D.L. nr. 397, art. 1”37.
Și Subsecretarul de Stat al Aerului, generalul
comandant av. Emanoil Ionescu, consemnează: „De
acord. Excepţional of iţer. Merită a înainta în mod
excepţional la gradul de lt. cdor. av. în rezervă conform
art. 1 din D.L. nr. 397/1945”38.
La 5 mai 1945, a fost pedepsit cu 6 zile arest de
către comandantul Corpului Aerian Român, generalul
de escadră aeriană Traian Burduloiu, pentru faptul că
„a lipsit nemotivat de la serviciu în după amiaza zilei de
4 mai 1945, când avea de executat cu escadrila misiune la
inamic”39.
Sfârșitul războiului l-a găsit în fruntea listei așilor
aviaţiei de vânătoare române. În decursul participării
sale pe front40, a obţinut un palmares impresionant:
608 misiuni de luptă din care 28 misiuni de noapte,
76
210 lupte aeriene, 63 victorii aeriene din care
49 omologate, 14 în curs de omologare și
10 neomologate41. Se luptase cu cele mai bune aviaţii
din lume- sovietică, americană și germană- și își
dovedise înalta clasă de luptător aerian.
În aprilie 1945, se căsătorește pentru a treia oară, cu
Nadia Kujnir-Herescu, o actriţă în devenire pe scena
Teatrului de Comedie.
După demobilizare, și-a reluat activitatea de pilot
inspector la LARES și ulterior la TARS, în perioada 27
octombrie 1945-22 ianuarie 1948. Va executa zboruri în
continuare, inclusiv pe cursele externe, din ce în ce mai
puţine. Va transporta chiar și delegaţiile guvernamentale
participante la lucrările de deschidere a Conferinţei de
Pace de la Paris.
După demobilizare, a fost trecut în controalele
armei de bază (Artileria -n.n.), dar având în vedere
propunerile șefilor ierarhici din perioada războiului,
prin Î.D.R. nr. 1555 din 8 mai 194642, căpitanul de
rezervă (Artilerie) Constantin M. Cantacuzino a fost
avansat, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 397 din
1 aprilie 194543, la gradul de maior de rezervă (Artilerie),
pe data de 8 mai 1946.
De-a lungul frumoasei sale cariere ca pilot sportiv,
de transport și, mai ales, ca pilot de vânătoare, a fost
decorat cu numeroase ordine și medalii românești,
germane și sovietice:
- Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade clasa
Crucea de Aur, „pentru avântul, destoinicia și curajul ce a
dovedit câștigând cupa «Ionel Ghica» pe anul 1934, numai
la 8 luni de la data obţinerii brevetului de pilot”(Î.D.R.
nr. 1701 din 26 iunie 1935)44;
- Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu baretă clasa
Crucea de Aur, „pentru ultimele sale raiduri în cuprinsul
Europei și Africii, care îl consacră drept unul dintre cei mai
valoroși piloţi ai lumii, făcând cinste ţării noastre” (Î.D.R.
nr. 2486 din 7 iunie 1937)45;
- Ordinul „Virtutea Aeronautică”clasa Crucea de Aur
cu două barete, „pilot de vânătoare, care a dovedit un elan
excepţional în îndeplinirea misiunilor. A executat 56 misiuni
de război și 89 ore de zbor dela începutul operaţiunilor. A
doborât patru avioane inamice de bombardament” (Î.D.R.
nr. 3274 din 28 noiembrie 1941)46;
- Ordinul „Coroana României” cu spade în grad
de Cavaler cu panglică de „Virtute Militară” (1941)47;
- Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, „pentru
curajul, energia și priceperea cu care a executat peste 240
misiuni la inamic, realizând 18 victorii aeriene sigure și
8 probabile, în lupte aeriene cu un inamic de o covârșitoare
superioritate numerică. Afară de activitatea sa de zi, a mai
3 (89) 2020 document

executat și 18 misiuni de vânătoare de noapte, primele
de acest gen în aviaţia noastră” (Î.D.R. nr. 3266 din
20 decembrie 1943)48;
- Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade, prima
și a doua baretă la clasa Cavaler și clasa Ofiţer (Î.D.R.
nr. 2060 din 31 octombrie 1944, în care nu se specifică
pentru ce fapte de arme)49;
- Ordinul „Virtutea Aeronautică” în clasa Comandor
(Î.D.R. nr. 1158 din 11 apr. 1945, în care nu se specifică
pentru ce fapte de arme)50 și
- Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade,
„pentru curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă
în calitate de comandant al Grup[ului] 9 Vânătoare, cu
ocazia evenimentelor de la 23 august 1944, aducând
preţioase informaţii asupra mișcărilor de trupe germane
pe șosele și pe Dunăre. În ziua de 25 august 1944, doboară
3 avioane dintr-o formaţie de 6 bombardiere He. 111 ce
atacau Capitala. În ziua de 26 august, atacă singur o
formaţie de 6 bombardiere însoţite de vânătoarea inamică,
reușind să doboare în flăcări un bombardier He. 111. În
zilele de 27-28 august 1944, stabilește, pe calea aerului,
prima legătură între ţara noastră și Comandamentul
Aliat, în condiţii foarte grele, ducând la bord, ca pasager pe
colonelul Gunn, din aviaţia americană, în fuzelaj, în locul
aparatului de radio”(Î.D.R. nr. 3233 din 11 nov. 1946)51.
De asemenea, pentru faptele sale de arme a fost
decorat cu „Crucea de Fier” clasa a II-a (26 octombrie
1941), „Crucea de Fier” clasa I (20 august 1943), dar și
cu Medalia sovietică „Victoria” (9 mai 1946).
În urma schimbării regimului politic din România
a hotărât să părăsească ţara. La 4 octombrie 1947
a divorţat de Nadia Kujnir-Herescu, iar aceasta a
părăsit ţara, stabilindu-se la Paris. Avea probleme cu
pașaportul, cu obţinerea vizelor, dar și cu anularea unor
zboruri. Reușea să zboare, datorită încrederii pe care
unii factori de conducere o aveau în el, dar și datorită
faptului că TARS ducea lipsă de personal pregătit
pentru zborurile internaţionale, de altfel tot mai puţine.
Simţea primejdia care va veni curând.
La 21 ianuarie 1948, părăsește România, la bordul
unui avion al TARS, în cursa de Milano, pentru ca,
odată ajuns la destinaţie, să-și trimită demisia printr-o
telegramă, cerând azil politic în Italia.
Ulterior, în 1949, a cerut azil politic în Franţa,
locuind, pentru o scurtă perioadă, la Paris, pentru ca la
scurt timp să se stabilească în Spania. S-a întreţinut,
iniţial, din executarea unor zboruri în folosul agriculturii,
pentru ca, din anul 1951, odată cu procurarea unui avion
Bűcker Bű-133 Jungmeister și din reprezentaţii și
acrobaţii aeriene în mai multe ţări din Europa.
document 2020 3 (89)
studii/documente
Între timp, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri
nr. 165 din 20 februarie 1948, i s-a retras cetăţenia
română, confisc ându-i-se și toate bunur ile
mobile și imobile 52. Era într-o companie selectă,
alături de„Carol Hohenzollern de Zigmaringen
(fostul rege Carol al II-lea), Gafencu Grigore,
Niculescu Grigore Buzești, Vișoianu Constantin,
Creţeanu Alexandru, Rădescu Nicolae, Irimescu Radu,
Davilla Carol-Citta, Georgescu Rică, Brutus Costea,
Ionescu Petre, Tillea V. Viorel, Franasovici Richard,
Cămărășescu Mihail, Ing. Caranf il Nicolae, Diaconu
Nicolae, Constantinescu Costel, Max Manolescu,
Ghilezan Emil, Cantacuzino Ghica-Matei, Stănculescu
F. Ion, Stratilescu Mircea, Abeles Constantin, Miron
Ștefănescu, Ștefănescu Romeo, Bălteanu Zef ir, Dobrea
Aurel, Cantacuzino Constantin Bâzu, Pamf il Șeicaru,
Racotă Nicolae, Chirnoagă Platon, Dimitriu Sergiu,
Sturza Alice, Brătianu V.V. Vintilă”.
De asemenea, prin Decizia Consiliului de Miniștri
nr. 670 din 12 aprilie 1948 i s-au confiscat cele două
aparate de zbor personale53. În acest document se arăta:
„Art. I. Avioanele IR-BIZ și BűckerJunghmanIR-
BAZ, foste proprietatea pilotului Constantin Cantacuzino,
confiscate și intrate în patrimoniul Statului, trec în folosinţa
Ministerului Comunicaţiilor, care, prin Direcţiunea
Generală a Aviaţiei Civile, le va afecta scopurilor
învăţământului aviatic”.
Dosarul personal al aviatorului, acum maior în
rezervă, mai cuprinde o informaţie căreia nu i-am putut
găsi o explicaţie: „31.XII.1950. Comisariatul Militar
Sibiu: șters din controale și trimis formele la comis[ariatul-
n.n.] de origine în poziţia de neclar”54.
Din păcate, problemele apărute în ultima perioadă,
pe fondul unor afecţiuni mai vechi, grijile cotidiene
și-au pus amprenta asupra stării sale de sănătate.
În luna mai 1958, a fost internat într-o clinică din
Madrid, fiind operat de ulcer perforat. A beneficiat
de transfuzii de sânge, numeroși prieteni și cunoscuţi
mobilizându-se exemplar pentru a dona. Cu toate
eforturile, starea sănătăţii i s-a agravat în mod
ireversibil. În dimineaţa zilei de 26 mai 1958, asul
Aviaţiei de Vânătoare românești din toate timpurile,
va deceda departe de Patria pentru care și-a pus
viaţa în primejdie de atâtea ori și care nu i-a acordat
recunoștinţa binemeritată55.
Va fi înmormântat, la 28 mai 1958, în Cimitirul
„Nuestra Señora de la Almudena” din Madrid, fiind
însoţit pe ultimul drum, de membrii familiei, de un
mare număr de cunoscuţi, prieteni, de foarte mulţi
români stabiliţi pe meleagurile străine.
77
studii/documente

An Artilleryman ... the Ace of the Romanian Air Combat Aviation

– Major (r) Constantin Bâzu Cantacuzino –
Warrant officer adjutant Eugen-Dorin Spătaru

Abstract: Being a member of a famous family, Constantin Bâzu Cantacuzino (1905-1958) distinguished
himself as one of the best Romanian pilots, being nicknamed „the ace of air combat aviation“. He was
the first air combat fighter to perform night missions. His record is impressive: 608 combat missions,
of which 28 night missions, 210 air fights, 63 air victories, of which 49 approved, 14 in the process of
approval and 10 unapproved, being rewarded with Romanian and foreign high orders and medals.
Keywords: Constantin Bâzu Cantacuzino, pilot, air combat fighter, World War II, record.

NOTE

1
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Arad. 28
Ibidem.
2
Printre înaintaşii săi se numără domnitorii Şerban (1678-1688) şi 29
„Monitorul Oficial” nr. 143 din 23 iunie 1943.
Ştefan Cantacuzino (1714-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino, 30
Pe larg în Alexandru Armă, Dan Antoniu, Op. cit., p. 20.
marele spătar Mihai Cantacuzino. De asemenea, bunicul său, Gheorghe 31
Vezi şi Tudor Nicola, Ion Marin, Zburătorii Grupului Şerbănescu,
Grigore Cantacuzino „Nababul” a îndeplinit funcţiile de ministru şi de Editura Modelism, Bucureşti, 2000, pp. 212-223.
prim-ministru (1899-1900 şi 1904-1907). 32
Memoriu..., f. 20.
3
În anul 1936, mama aviatorului s-a recăsătorit cu marele compozitor 33
Ibidem, f. 21.
George Enescu. 34
Ibidem, f. 20.
4
S-a născut la 21 aprilie 1936, la Bucureşti. A fost internată de 35
Ibidem, ff. 21-22.
autorităţile comuniste în perioada 11 iunie 1952-11 iunie 1956. În anul 36
Ibidem, f. 21.
1980 s-a stabilit în Franţa, dedicându-se scrisului şi devenind cunoscută 37
Ibidem, f. 22.
sub pseudonimul literar, Oana Orlea. A decedat la 23 iulie 2014. 38
Ibidem.
5
„Monitorul Oficial” nr. 67 din 24 martie 1925. 39
Ibidem, f. 8.
6
Pe larg, în Alexandru Armă, Dan Antoniu, Constantin Bâzu 40
5 iulie-9 noiembrie 1941, ofiţer în Escadrila 53 Vânătoare (4
Cantacuzino, prinţul înălţimilor, Editura Vremea, Bucureşti, 2017, luni şi 4 zile), 5 mai-15 septembrie 1943, comandant Escadrila
pp. 6-7. 58 Vânătoare (4 luni şi 10 zile), 20 aprilie-19 august 1944, ofiţer
7
Arhivele Militare Române (în continuare AMR), Fond nr. 1348, cu operaţiile în Grupul 9 Vânătoare (4 luni), 19-23 august 1944,
Comisariatul Militar Oraş Bucureşti, dosar nr. 220, Memoriul personal comandantul Grupului 9 Vânătoare, şi 23 august 1944-10 mai 1945,
Constantin Cantacuzino, f. 14 (în continuare, Memoriu...) ajutorul comandantului Grupului 9 vânătoare (8 luni şi 16 zile),
8
Ibidem. conform Memoriu, f. 24.
9
Ibidem. 41
Numărul de victorii aeriene diferă în funcţie de surse. Am considerat
10
Ibidem. că numărul de victorii aeriene consemnat în Memoriul ofiţerului ca
11
Ibidem, f. 16. fiind cel mai corect.
12
Pe larg, în Alexandru Armă, Dan Antoniu, Op. cit., pp. 11-15. 42
„Monitorul Oficial” nr. 116 din 21 mai 1946.
13
http://www.ceasuripentruromania.ro/ceasuri.php?id_article=23, 43
Promulgată prin Decretul-lege nr. 1620 din 19 mai 1945 şi publicată
accesat la 25 noiembrie 2019. în „Monitorul Oficial„ nr. 112 din 21 mai 1945, prevedea la Art. 1
14
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), Fond nr. „Pentru fapte excepţionale de arme săvârşite pe câmpul de luptă, după
1045 „C.M. (Bâzu) Cantacuzino”, Dosarul nr.50/1936, Apud Alexandru data de 23 august 1944, ofiţerii pot fi înaintaţi, fără a se ţine seamă
Armă, Dan Antoniu, Op. cit., pp. 203-204. de condiţia de vechime în grad, dacă îndeplinesc şi condiţiile de a
15
„Monitorul Oficial” nr. 128 din 6 iunie 1939. comanda unitate superioară. Înaintările se fac pe baza propunerilor
16
Acestea vor intra în înzestrarea Escadrilelor 74 şi 75 şefilor ierarhici şi a hotărârii Consiliului Superior al Oştirii, în orice
Bombardament. timp al anului, prin Înalt Decret”.
17
„Monitorul Oficial” nr. 63 din 14 martie 1940. 44
„Monitorul Oficial” nr. 158 din 13 iulie 1935.
18
„Monitorul Oficial” nr. 147 bis din 28 iunie 1940. 45
„Monitorul Oficial” nr. 137 din 18 iunie 1937.
19
„Monitorul Oficial” nr. 145 din 22 iunie 1941. 46
„Monitorul Oficial” nr. 291 din 8 decembrie 1941.
20
Memoriu..., f. 17. 47
Consemnat în Memoriul personal, neidentificat într-un document
21
Ibidem, f. 18. oficial.
22
Ibidem. 48
„Monitorul Oficial” nr. 301 din 28 decembrie 1943.
23
Ibidem. 49
„Monitorul Oficial” nr. 258 din 6 noiembrie 1944.
24
Pe larg vezi Vasile Tudor, Avioanele MiG-3 în România, în volumul 50
„Monitorul Oficial” nr. 110 din 18 mai 1945.
Amintiri şi însemnări despre căpitanul aviatorBâzu Cantacuzino, 51
„Monitorul Oficial” nr. 277 din 29 noiembrie 1946.
Editura Star Tipp, Slobozia, 2008, pp. 35-37. 52
„Monitorul Oficial” nr. 44 din 23 februarie 1948.
25
Memoriu..., f. 19. 53
„Monitorul Oficial” nr. 93 din 20 aprilie 1948.
26
Ibidem. 54
Memoriu..., f. 4.
27
Ibidem. 55
Pe larg în Alexandru Armă, Dan Antoniu, Op. cit., p. 29.

78 3 (89) 2020 document


GENERALUL DE DIVIZIE GHEORGHE POTOPEANU −
UN TITRAT ARTILERIST
General de brigadă (r) prof. univ. Dr. Adrian STROEA
Motto:
„General cărturar și cult din timp de pace, Gheorghe
Potopeanu a dovedit prin faptele sale de arme pe câmpul
de luptă că este un mare și brav general de război” –
General Vasile Atanasiu, sfârșitul anului 19411
G
heorghe Potopeanu s-a născut la 15 aprilie
1889, la Târgoviște, judeţul Dâmboviţa.
Trepte în carieră
A urmat anul I la Școala de Ofiţeri de Artilerie
(1908-1909) și apoi a continuat studiile artileristice
la Școala Militară de la Kassel, la Academia Tehnică
Militară de la Charlottenburg și la Școala de Tragere a
Artileriei de la Juterborg (1909-1914).
În perioada 1919-1921, a urmat cursurile Școlii
Superioare de Război din Paris. Dacă ar fi terminat
Școala de Artilerie din București și nu pe cea din
Germania ar fi fost coleg de promoţie (oricum au
fost colegi în anul I) cu viitorii generali Alexandru
Ioaniţiu, Nicolae Sc. Stoenescu, Carol Schmidt, Nicolae
Ghineraru, Nicolae Mazarini, Constantin S. Constantin,
Octavian L. Georgescu, Petre I. Vasilescu. Școala
Superioară de Război din București l-a considerat ca
făcând parte din promoţia a 27-a, alături de viitorii
generali artileriști Dumitru Carlaonţ, Constantin
Constantin, Corneliu Dragalina, Ioan Glogojanu,
Alexandru Ioaniţiu, Costin Ionașcu, Andrei Nasta,
Dobre Paraschiv (șeful promoţiei), Mihail Voicu, dar și
de generalii infanteriști Radu Băldescu, Petre Cameniţă,
Ioan Dumitrache, Mihail Lascăr, Ioan Negulescu,
Nicolae Pălăngeanu, Olimp Stavrat, Nicolae Șova, Ilie
Șteflea și de generalul Mihail Racoviţă din Cavalerie.
Grade militare: sublocotenent - 1 iulie 1910,
locotenent - 1 octombrie 1913, căpitan - 1 noiembrie
1916, maior - 1 septembrie 1917, locotenent-colonel - 1
iulie 1927, colonel - 15 aprilie 1933, general de brigadă
- 1939 și general de divizie - 1942.
Funcţii militare: comandant de subunitate în Regimentul
11 Artilerie Focșani (1914-1918); profesor la Școala
de Aplicaţie a Artileriei (1927-1928); comandant al
Școlii Pregătitoare de Ofiţeri Activi de Artilerie „Regele
Carol I” (1928-1931); șeful Secţiei Operaţii din Marele
document 2020 3 (89)
studii/documente
Colonel (r) Marin GHINOIU
Stat Major (1931-
1934); comandant al
Regimentului 2 Artilerie
(1934-1936); atașat
militar în Franţa, acreditat
și în Belgia (15 octombrie
1936-septembrie 1938);
comandant al Brigăzii 5
Artilerie (1938-1939); șef
de stat-major al Armatei
2 (1940); comandant
al Diviziei 1 Grăniceri
Generalul Gheorghe Potopeanu
(27 mai 1941-20 martie
1943); comandant al Corpului 2 Armată Teritorial
(20 martie 1943-1 februarie 1944) și comandant al
Corpului 7 Artilerie (1 aprilie-23 august 1944).
De asemenea, a mai îndeplinit următoarele funcţii:
ministru al Economiei Naţionale (27 ianuarie-26 mai
1941); comandant militar al teritoriului dintre Bug
și Nistru (1 februarie-15 martie 1944); ministru al
Economiei și Finanţelor (23 august-11 octombrie 1944).
Datorită temeinicii pregătiri, generalul Gheorghe
Potopeanu a fost membru al Academiei de Știinţe din
România, membru corespondent din 21 decembrie 1935
și membru titular din data de 20 decembrie 1936. De
reţinut că a fost președinte al Secţiei Geniu Militar, unde,
alături de alţi militari, a desfășurat „o activitate deosebită”2.
Se impune a menţiona faptul că a fost președintele
Filialei Timișoara a Ateneului Român, ales în ședinţa
din 18 decembrie 1942.
A fost decorat cu numeroase ordine și medalii,
românești și străine între care menţionăm Ordinul
„Mihai Viteazul” cls. a III-a (1941), „«Legiunea de
Onoare», «Crucea de Război» franceză și cehoslovacă, «Leul
Alb», «Sfântul Sava», «Vulturul Alb», «Polonia Restituta»,
Medalia «Meritul Cultural» pentru școală”3.
A decedat în anul 1966, la București.
79
studii/documente

Generalul Gheorghe Potopeanu – un fin tactician ÎNLESNI intrarea în

acţiune, punându-le în
Generalul Potopeanu a avut o consistentă contribuţie măsură să-și instaleze –
la dezvoltarea artei militare românești. Dintre lucrările LA TIMP și în modul
sale de referinţă menţionăm: Situaţia strategică a teatrelor cel mai JUDICIOS – în
războinice europene de est și vest (1914); Contribuţia teren diferitele lor organe;
Armatei Române la actualul război (1943); Despre observatoarele, tunurile,
organizarea cercetării știinţifice (1943); Comemorarea unui antetrenurile, trenurile
veac de la renașterea artileriei române (1943); Iniţiere în de luptă, sistemele de
tactica artileriei (1927); Capitole răzleţe de tactică generală legătură și transmisiuni,
în lumina istoriei și a regulamentelor (1929) sau Zece etc. etc.” 4 - așa începe
aplicaţiuni de recunoașterea și ocuparea poziţiilor (1930, lucrarea Zece aplicaţiuni
împreună cu căpitanul Iosif Butoi). Ultimele trei lucrări de recunoașterea și
sunt din domeniul tacticii, au fost publicate pe timpul ocuparea poziţiilor.
cât a activat în campusul artileristic de la Timișoara, Este evident că și acest
ca profesor la Școala de Aplicaţie a Artileriei și, apoi, început subliniază
comandant al Școlii Pregătitoare de Ofiţeri Activi de necesitatea apariţiei Coperta „Zece aplicațiuni de
Artilerie „Regele Carol I”. Din studiul acestora, tragem unei asemenea lucrări, recunoaşterea şi aplicarea poziţiilor”
concluzia că acolo se făcea un învăţământ riguros și o
pregătire de specialitate temeinică.
O lucrare extrem
de apreciată la
acea vreme a fost
Capitole răzleţe de
tactică generală în
lumina istoriei și
a r e g u l a m e n te l o r
(române și străine),
structurată pe
următoarele capitole:
I. Acoperirea; II.
Marșuri. Organizarea
circulaţiei; III. Marșul
de apropiere; IV.
Perdelele de foc; V.
Lupta în păduri; VI. de altfel, cerută de ofiţerii din unităţile de artilerie.
Coperta Lucrarea conţine 4 teme pentru eșalonul divizion și 6
Teme de divizie și
„Capitole răslețe de tactică generală”
corp de cavalerie; VII. teme pentru baterii, toate lucrate la manevrele școlilor de
Manevra. În inedita sa abordare, autorul a pornit de la un artilerie (pregătitoare și speciale), din perioada mai-iunie
caz concret pe care l-a considerat o „exagerare”, a analizat 1929, de la Lipova și arată cum trebuie rezolvate, pas
inspirat „de unde pornesc exagerările”, relevând prevederile cu pas, regulamentar, temele respective, documentele
regulamentare și arătând „cum trebuie să procedăm” și și rapoartele ce trebuie întocmite, prezentând modele
ce „concluziuni” rezultă. Este o lucrare instructivă, care ale acestora. Mai subliniem două aspecte despre
îndeamnă ofiţerul, tânăr sau cu mai multă experienţă, această lucrare, pe care le considerăm importante,
la reflecţii, la analiză riguroasă și la curaj în asumarea pentru perceperea corectă a locului său în teoria
răspunderii. artileristică autohtonă: a apărut în „BIBLIOTECA
„Unicul mijloc de acţiune al artileriei fiind focul, iar Școalei Pregătitoare de Ofiţeri Activi de Artilerie
acesta neputând să fie asigurat decât dintr-o bună poziţiune «Regele Carol I», fondată în anul 1929, de locotenent-
de tragere, se înţelege de la sine ce loc de frunte trebuie aibă în colonel Potopeanu G.” și a fost acceptată fără rezerve
pregătirea de război a unităţilor de artilerie recunoașterile și autorizată de Inspectoratul General al Artileriei cu
și ocupările de poziţii, al căror rost este tocmai de a le nr. 1496/1930.

80 3 (89) 2020 document


Cursul Iniţiere în
tactica artileriei predat
la Școala Specială a
Artileriei Timișoara,
ne demonstrează
calităţile de fin
tactician de artilerie
ale maior ului, de
atunci, Potopeanu, dar
și calităţile de profesor,
de didactician rafinat
în transmiterea
cunoștinţelor și
formării dragostei de
tactica artileriei. De Coperta „Inițiere în Tactica Artileriei”
fapt, acest curs a fost
publicat la cererea artileriștilor și a fost aprobat de
Inspectoratul General al Artileriei (cu nr. 684 din
14 martie 1927), fiind o necesitate în lipsa unui
regulament de întrebuinţare a artileriei în luptă.
Nu vom face o analiză a acestui curs, vom prezenta,
totuși, „Tabla de materii” a acestuia, pentru a putea
percepe cât mai corect importanţa problemelor tratate.
Astfel, în „Partea I. Mijloace” 5 sunt analizate
„Posibilităţile artileriei” rezultate din „Studiul traiectoriei;
Studiul proiectilului; Pregătirea tragerii; Tragerea de
eficacitate”, toate având impact asupra „Tragerilor de
război: Trageri contra personalului; Trageri contra-baterie;
Distrugerea organizaţiilor inamice (reţele de sârmă; tranșee;
adăpostiri diferite, observatoare; care de luptă; baloane
captive; lucrări de artă; localităţi); Trageri de sprijin direct
(barajul rulant; trageri prin concentrări succesive; trageri
de curăţire; trageri de sprijin direct al artileriei grele);
Trageri de oprire; Trageri de contrapreparaţie; Trageri
de interdicţie; Trageri de hărţuială”. În titlul următor,
„Proprietăţile caracteristice ale artileriei”, sunt analizate
caracteristicele ce dau substanţă artileriei pe câmpul de
luptă: „balistice: bătaia; preciziunea;” și „tactice: câmpul
de tragere; debitul; efectele artileriei: morale și materiale;
mobilitatea: strategică și tactică; vulnerabilitatea; uzura;
disponibilitatea”. Concluzia autorului este că „însumând
proprietăţile de mai sus, se conchide în mod aproape unanim,
că: artileria realizează masa și surprinderea” (p. 35), dar
pentru realizarea surprinderii se impune „regulare mută,
pregătire știinţifică a tragerii. Graţie ei artileria poate
deschide instantaneu focul, oriunde îi cere infanteria” (p.
37), iar pentru a nu avea consumuri mari de muniţii se
impune cu necesitate „controlul înălţătorului iniţial, care
nu ar periclita surprinderea” (p. 39); „surprinderea e treaba
căpitanului” (p. 39), adică a comandantului de baterie.
În ultimul titlu din această primă parte este analizată
document 2020 3 (89)
studii/documente
„Organizarea artileriei”, sugerându-se optimul pentru
realizarea eficacităţii pe câmpul de luptă.
„Partea II: Întrebuinţare”6 are cea mai mare întindere
și constituie esenţa acestui curs. În primul titlu sunt
analizate „Fazele luptei: Lupta defensivă: Siguranţa
sistemului defensiv; Apărarea poziţiunei de rezistenţă;
Retragerea – manevra de retragere; Lupta ofensivă: Atacul
grosului inamic; Preliminariile luptei ofensive; Exploatarea
succesului - urmărirea”. Titlul al II-lea prezintă „Noţiuni
introductive la tactica artileriei: Recunoașterile de artilerie;
Desfășurarea artileriei; Manevra focurilor; Controlul
focului; Deplasarea artileriei; Artileria de întărire”.
Următoarele două titluri ale acestei părţi analizează rolul
artileriei în cele două forme de bază ale luptei: ofensiva
și atacul. Analizând rolul „Artileriei în ofensivă” sunt
prezentate principii privind „1. Artileria în atac (Misiunile
artileriei în atac; Planul de întărire; Desfășurarea artileriei;
Repartizarea misiunilor între diferitele artilerii; Pregătirea
de artilerie; Executarea misiunilor; Deplasarea artileriei),
2. Artileria în preliminariile atacului (Marșul de apropiere;
Luarea contactului; Angajarea); 3. Artileria în exploatarea
succesului; 4. Artileria de însoţire imediată; 5. Legătura cu
infanteria”.
Pentru frumuseţea redării și a explicitării acţiunilor
artileriei în ofensivă vom cita din autorul acestui curs:
„Cum să luăm inamicului libertatea de a dispune de focurile
sale în momentul atacului nostru? 1. reducând la tăcere
artileria sa: misiune de contra-baterie; 2. distrugând,
înainte de atac, cât mai multe din armele pe care le va
fi adunat în organizaţiile sale: misiune de distrugere; 3.
Împiedicându-l de a pune în acţiune, în momentul atacului,
armamentul pe care nu-l vom fi distrus înainte: misiune de
sprijin direct și misiune de protecţie. Iată primul grup de
misiuni, deduse din necesitatea de a lua inamicului libera
dispoziţie a focurilor. Dar, atacul va avea să treacă prin
obstacolele apărării. Pentru a o putea face, va trebui să le
distrugi în parte, deci, iar: misiune de distrugere. În fine, va
trebui să împiedicăm sosirea rezervelor care, contra-atacând
trupele de asalt obosite, ar putea să limiteze succesul sau
chiar să-l transforme în nereușită: misiune de interdicţie.
Misiunile de contra-baterie, distrugere și interdicţie încep
odată cu pregătirea de artilerie. În momentul atacului:
misiunea de distrugere încetează; misiunile de sprijin
direct și de protecţie încep și vor dura până la finele luptei;
misiunile de contra-baterie și de interdicţie continuă și vor
dura până la finele atacului” (p. 104).
Analizând rolul „Artileriei în defensivă“ sunt
prezentate „1. Generalităţi” privind „Condiţiuni de
reușită; Misiunile artileriei în defensivă; Organizarea
comandamentului; Desfășurarea artileriei; Aprovizionarea
cu muniţiuni; 2. Executarea misiunilor: Misiunea de
81
studii/documente
distrugere și contra-baterie; Misiunea de interdicţie;
Misiunea de contra-preparaţie; Misiunea de oprire;
Apărarea contra carelor de luptă; 3. Contra-atacuri;
Artileria în manevra de retragere”.
Și la titlul de apărare vom apela la autor pentru
înţelegerea misiunilor artileriei: „Instrucţiunea provizorie
asupra întrebuinţării tactice a M.U. împarte acţiunea
artileriei în 3 faze: interdicţie, contra-preparaţie și oprire,
corespunzând respectiv: preparativelor de atac, pregătirii de
artilerie și dezlănţuirii atacului inamic. Interdicţia tinde să
împiedice pe inamic de a-și lua dispozitivul de atac; contra-
preparaţia vizează dislocarea acestui dispozitiv (înainte ca
infanteria să părăsească baza de plecare); oprirea urmărește
înmormântarea eșaloanelor de asalt. Interdicţia se face
contra unui inamic care se adună; contra-preparaţia, contra
inamicului adunat; oprirea, contra revărsării lui” (p. 139).
„Partea III. Aplicaţiuni”7 debutează cu un îndemn de
suflet: „Războiul se desfășoară pe câmp, «într-o atmosferă
de necunoscut, de neprevăzut, de pericol și de neliniște,
atmosferă în care surprinderea, forţa, violenţa și brutalitatea
sunt deopotrivă întrebuinţate pentru a crea teroarea».
Studiul se face în școală sau acasă, într-o atmosferă de calm,
metodă, reflecţiune, raţionament, raţiune. Pentru a nu cădea
într-un simplu joc de șah, trebuie să ne forţăm a trăi situaţia
– a trăi cel puţin ceea ce se poate… Ca încheiere: orice soluţie
tactică este copilul cuiva. Aplicaţi soluţiunile dvs., izvorâte
din temperamentul și din caracterul dvs.; le veţi executa
cu mai mult suflet, căci fiecare iubește mai mult proprii lui
copii decât pe ai altuia.” (p. 176). Această parte cuprinde
„Tema și ce se cere; Soluţia și justificarea” pentru cinci
teme: „1. Detașament tactic de legătură; 2.Închiderea unui
defileu; 3. Flancgarda în retragere; 4. Organizarea apărării
unei poziţiuni de rezistenţă; 5. Artileria divizionară în
preliminariile luptei ofensive”.
Generalul Gheorghe Potopeanu – diplomat militar
În perioada 15 octombrie 1936-septembrie 1938,
generalul Potopeanu a fost atașatul militar al României
la Paris. „Calităţile sale de diplomat fuseseră remarcate de
șefii săi ierarhici încă din timpul Primului Război Mondial.
Acestea au determinat numirea sa ca ofiţer de legătură al
Marelui Cartier General cu Comandamentul Armatei
Germane de Ocupaţie (Mackensen) în aprilie-noiembrie
1919; of iţer de legătură pe lângă Misiunea Militară
Interaliată de la Budapesta (21 ianuarie 1919-30 martie
1919); ofiţer de legătură al Marelui Cartier General pe
lângă Comandamentul Armatelor Aliate din Orient
(4 mai 1919-august 1919)”8.
Revenind la perioada cât s-a aflat la Paris ca atașat
militar, când prioritatea relaţiilor militare româno-
franceze era înzestrarea armatei române cu material
82
modern și sprijinul acordat alianţei tripartite „Mica
Înţelegere”, subliniem faptul că generalul Potopeanu
„a făcut o radiografiere deosebit de aprofundată asupra
unor aspecte majore ale relaţiilor militare româno-franceze,
prin prisma convorbirilor avute cu generalii Petin,
Schweissguth, Gerodias (unul din subșefii Marelui Stat
Major), cu locotenent-colonelul Buisson (șeful Biroului
3), cu locotenent-colonelul Gauche (șeful Biroului 2) și cu
generalul Mittelhauser”9. […] „Din conversaţiile cu Petain,
Gamelin, Mittelhauser și Schweissguth atașatul militar
roman a desprins ideea creării în cadrul cooperării Franţa
- Mica Înţelegere «a unei mentalităţi colective, printr-o
metodă de lucru comună»”, iar după misiunea generalului
Mittelhauser în România [că] „Franţa va ajuta în mod
considerabil opera noastră de înarmare”10.
Generalul Gheorghe Potopeanu a activat, tot în
plan diplomatic, „în calitate de consilier militar în cadrul
delegaţiei române la tratativele cu Bulgaria în problema
Cadrilaterului din 1940 și de președinte al Comisiei române
pentru schimbul de populaţie”11. În cadrul discuţiilor cu
generalul bulgar Popov, generalul Potopeanu, la fel de
glacial ca și șeful delegaţiei, Alexandru Cretzianu, cum
de altfel recomandase ministrul de Externe, a solicitat ca
discuţiile să fie încheiate operativ: „La ce bun să ascundem
că fiecare dintre noi avem și alte probleme de rezolvat,
poate mult mai importante? Avem deci un egal interes de
a termina repede. Dar repede nu va să zică precipitat. Și
apoi esenţialul este de a încheia repede textele, nu de a da
peste cap execuţia”12.
Privind mișcările de populaţie și materiale, generalul
Potopeanu „a propus să se ia ca bază de discutat că erau de
transferat 50.000 de români și 50.000 de bulgari, dispuși
pe o suprafaţă de circa 1.500.000 ha […] precizând că
«în timp ce bulgarii din nordul Dobrogei puteau fi aduși
direct în Cadrilater, unde se găseau disponibile gospodăriile
românilor transferaţi, aceștia din urmă trebuiau duși iniţial
într-o zonă de primă destinaţie la vest de Dunăre și apoi
sa li se repartizeze noi așezări»”13.
Referindu-se la viitorul traseu al frontierei, generalul
Potopeanu „a precizat că graniţa din 1913 prezenta două
intrânduri (în sectoarele Cranova și Pădureni), de unde se
putea controla extrem de ușor un spaţiu mare din teritoriul
românesc. Ca urmare, a sugerat, «din proprie iniţiativă», ca
guvernul bulgar să aibă iniţiativa fixării viitoarei frontiere
la sud de aceste intrânduri, care cuprindeau 6-7 sate.
[…] Generalul Potopeanu a mai rugat delegaţia bulgară
să intervină pentru a se pune capăt atacurilor bandelor
înarmate de comitagii din sudul Dobrogei, precizând că
altfel, declaraţiile de bună vecinătate «sună fals»”14.
Comisia mixtă româno-bulgară pentru transferul
de populaţie, condusă de generalii Potopeanu și
3 (89) 2020 document

Gilkof, și-a desfășurat activitatea la Bazargic, între
13 septembrie și 1 octombrie 1940, când „la ora 9,
după terminarea lucrărilor, delegaţia română din Comisia
mixtă a părăsit Cadrilaterul, fiind condusă până la noua
frontieră de delegaţia bulgară”15. […] „După propunerea
generalului Potopeanu, teritoriul Cadrilaterului a fost
împărţit, în vederea evacuării, în patru zone, de forma
unor fâșii paralele cu vechea frontieră, a căror predare și
primire se făcea succesiv, în deplină regulă”16. Generalul
Gheorghe Potopeanu a fost înlocuit în Comisia mixtă
româno-bulgară pentru transferul de populaţie cu un alt
artilerist, generalul (r) Traian Grigorescu, fost rezident
al Ținutului Marea, fiul bravului erou de la Mărășești,
generalul Eremia Teofil Grigorescu.
Generalul Gheorghe Potopeanu pe front
În timpul Războiului de (Re)Întregire a participat
cu subunitatea sa, în cadrul Regimentului 11 Artilerie,
din Brigada 6 Artilerie, la sprijinul acţiunilor Diviziei
6 Infanterie în luptele ofensive din Transilvania până
în zona Poligonului Cincu de azi și apoi în retragere
până în Munţii Vrancei. A participat la crâncenele lupte
de la Tabla Buţii și de pe valea Buzăului, pentru ca la
stabilizarea frontului să se afle în rezerva Armatei 2, la
Căiuţi. În Campania din 1917 va participa la bătălia
ofensivă de la Mărăști, acţionând în sectorul ofensiv al
Armatei 2.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
generalul Gheorghe Potopeanu a condus, pe Frontul din
Est, Divizia 1 Grăniceri și Corpul 7 Armată. Astfel, cu
Divizia 1 Grăniceri a acţionat, în perioada 22 iunie-20
octombrie 1941, în subordinea Armatei 4 române, în
luptele pentru eliberarea părţii de sud a Basarabiei și
în bătălia Odessei. A comandat Corpul 7 Armată în
luptele de apărare din zona Târgu Neamţ, din perioada
10 mai-23 august 1944.
Cu Divizia 1 Grăniceri a acţionat, iniţial la flancul
drept al Armatei 4, „într-o fâșie de teren, cuprinsă între
gura Siretului, la sud și până la Foltești, Vadul lui Isac, la
nord”17, în apărare pe râul Prut (22 iunie-1 iulie 1941),
unde „nu a participat la operaţiuni, dar au fost folosite
regimentele de artilerie ale diviziei (1 și 2) ca artilerie de
întărire”18.
La începerea ofensivei în Basarabia, divizia se afla
în rezerva Armatei, la nord-est de Bârlad, în spatele
Corpului 3 Armată, de unde „a intervenit prin foc de
artilerie în sprijinul Diviziei 1 Gardă în capul de pod de
la Țiganca”19.
Regrupată mai la nord, în zona Huși și subordonată
Corpului 3 Armată (General de divizie Vasile Atanasiu),
document 2020 3 (89)
studii/documente
în zilele de 9-10
iulie, a trecut Prutul
„pe un pod de vase
la Albiţa și, printr-o
deplasare rapidă,
a căzut în spatele
trupelor inamice ce
luptau la Țiganca”20,
participând, în zilele
de 13-15 iulie, la
luptele din zona
Voiniceni, Sărăţeni.
„La 20 iulie,
după ce inamicul a
rupt lupta, generalul
Gheorghe Potopeanu, Generalul Vasile Atanasiu
comandantul Diviziei
1 Grăniceri, a constituit un detașament înaintat, format
din Regimentul 5 Grăniceri, Divizionul 41 Artilerie
Moto, Compania 2 Care de Luptă și Grupul 36 Cercetare,
care, trecând la urmărire, a înfrânt trupele sovietice de la
Berezina și Bairamcea, ajungând (24 iulie) pe aliniamentul
Bairamcea, chiar, la 20 km vest de Nistru. Începând cu
24 iulie, Divizia 1 Grăniceri a atacat trupele sovietice de
la nord de orașul Cetatea Albă, pe care l-a eliberat la 26
iulie, după care a trecut la apărare în zona Purcari”21. […]
„Ultima încercare de puternică rezistenţă a inamicului a
fost Plahtaevka, în faţa Cetăţii Albe; era, desigur, o acţiune
de întârziere pentru a da timp operaţiilor de evacuare de la
Cetatea Albă. Generalul Potopeanu formase un detașament
motorizat de avangardă, sub comanda căpitanului Moga,
din Biroul de operaţii al diviziei, alcătuit dintr-o companie
de infanterie în camioane auto, un pluton mitraliere moto,
întărit cu branduri și două tunuri de 105 mm moto.
Detașamentul, care pătrunsese adânc în dispozitivul
inamic, după un marș de 40 km, s-a văzut atacat violent
de inamic lângă cimitirul din Plahtaevka. Primind
mesajul căpitanului Moga, Divizia de Grăniceri, care
era în dispozitivul de urmărire, a manevrat cu energie și
abilitate, atacând cu Regimentul 1 Grăniceri în frunte, din
front și dinspre vest cu Regimentul 1 Artilerie Grea – al
cărui comandant, locotenent-colonelul Gh. Ștefănescu, a fost
grav rănit la cap. Acţiunea s-a întins și asupra bandelor
de partizani care operau în spate. Atacate din toate părţile,
trupele ruse au intrat în debandadă, au rupt lupta și au
început retragerea spre Bairâmeea, urmărite de aproape de
grăniceri, pe drumuri noroioase și anevoioase. Regimentul 2
Grăniceri (Colonel Oncică), care luase conducerea urmăririi,
a pătruns, la 26 iulie, în Cetatea Albă. Izbânda a fost
câștigată cu pierderi puţine, atât în oameni, cât și în ceea
ce privește consumul de material”22.
83
studii/documente
Trecută la est de Nistru, în noaptea de 13/14 august,
Divizia 1 Grăniceri, resubordonată Corpului 1 Armată,
a acţionat ofensiv pe direcţia Văcărjani spre Odessa. „La
21 august a ajuns pe aliniamentul Dubinovo - Văcărjani,
unde a respins toate contraatacurile executate de trupele
sovietice”23.
Resubordonată Corpului 11 Armată, în noaptea
de 31 august/1 septembrie a înlocuit trupele Diviziei
21 Infanterie, „între Văcărjani și Krasni Pereseleneţ,
Divizia 1 Grăniceri a atacat (12 septembrie, ora 5.30)
la sud de șoseaua Văcărjani - Dalnic spre liziera situată
la vest de Dalnic. […] La 21 septembrie, după lupte
grele, în care a înregistrat mari pierderi, a primit ordin
să treacă la apărare, la nord-vest de Dalnic” 24. […]
„Atacul frontal nef iind posibil, comandantul Diviziei
de Grăniceri, generalul Potopeanu, a conceput o operaţie
interesantă, care consta dintr-o manevră temerară. A
dispus unităţile diviziei astfel ca dreapta și centrul său să
rămână mai slabe; în schimb a masat la stânga, în punctul
de efort, majoritatea batalioanelor diviziei – 5 din cele 9,
eșalonându-le în adâncime și punându-le la dispoziţie și
artileria corespunzătoare. […] Atacul a fost dat cu multă
energie la aripa stângă”25.
La 2 octombrie, Divizia 1 Grăniceri a suportat
contraatacul inamic de pe direcţia Dalnic – Freudental,
care a reușit „să înainteze circa 7 km, pătrunzând până în
dispozitivul artileriei. Contraatacul executat, la 6 octombrie,
cu sprijinul Diviziei 21 Infanterie, a dus la recucerirea
poziţiei și respingerea inamicului (8 octombrie) peste șanţul
anticar situate la sud-vest de Tatarka”26Regrupată, Divizia
1 Grăniceri „a fost trecută la vest de Nistru, la nord de
Cetatea Albă, ajungând la București (20 oct. 1941), unde
a fost desconcentrată, cu excepţia Regimentului 1 Artilerie
Grăniceri”27.
La 8 noiembrie 1941, la București, în urma cuceririi
Odessei, a fost sărbătorită Ziua Victoriei Românești
prin parade, la care a participat și Divizia 1 Grăniceri,
iar generalul Gheorghe Potopeanu a fost decorat cu
Ordinul „Mihai Viteazul”28.
Generalul Gheorghe Potopeanu a luat comanda
Corpului 7 Armată, la 1 aprilie 1944, când acesta se
afla în ţară, la Timișoara, de circa un an de zile. „La 17
aprilie 1944, a fost dirijat de la Timișoara spre frontul din
Moldova , ajungând la Tecuci (25 aprilie), unde a intrat în
rezerva Marelui Cartier General, până la 10 mai, când a
fost deplasat în zona Piatra Neamţ, acţionând în sectorul
fortificat din masivul Blebea, Târgu Neamţ și în masivul
păduros dintre Târgu Neamţ și Boroaia. Între 12 și 30 mai
a continuat acţiunea începută de Corpul 1 Armată și de
Corpul 17Armată german pentru lichidarea pătrunderii
inamice în masivul păduros de la N-V de Târgu Neamţ,
84
apoi a respins (până la 20 aug.) atacurile locale executate
de trupele sovietice. În perioada 20-23 aug., și-a apărat
dispozitivul de luptă atacat de trupele sovietice în cadrul
Operaţiunii «Iași-Chișinău»”29.
De subliniat faptul că, după prima ofensivă sovietică
din 9-15 aprilie, respinsă de trupele româno-germane,
„s-a încredinţat generalului Gh. Potopeanu, comandantul
Corpului 7 de la Timișoara, comanda celor două divizii
de la extrema stângă a frontului român”, iar „generalul
Potopeanu a reorganizat unitatea sa – Corpul 7 armată
– reconstituind grupările tactice cu mare eșalonare în
adâncime, potrivit războiului în munte; frontul forma, la
această aripă, o linie oblică spre nord-vest, acoperind Târgu
Neamţ, care era la noi, și Cetatea Neamţului. În această
poziţie stabilizată, frontul s-a menţinut de la 9 mai 1944
și până în luna august”30.
Coorganizator al manifestărilor omagiale dedicate
Centenarului Artileriei
În anul 1943,
generalul Gheorghe
Po t o p e a n u s - a
implicat în
organizarea și
desfășurarea
activităţilor prilejuite
de Centenarul
Renașterii Artileriei
Române, fiind alături
de Inspectorul
General al Artileriei,
g e n e r a l u l Va s i l e
Atanasiu, fostul său
șef în luptele din
Basarabia de sud
Coperta „Comemorarea unui veac
din anul 1941, unul de la renaşterea artileriei române”
dintre cei mai activi
membri ai comitetului de organizare.
Astfel, a susţinut conferinţa radio: „Trăsăturile
caracteristice ale artileriei noastre în prima sută de ani a
existenţei sale”; la ședinţa festivă a Academiei de Știinţe
din România, ţinută la 14 noiembrie 1943, ora 11, în
Amfiteatrul „Negreanu” al Facultăţii de Știinţe, a vorbit,
în calitatea sa de președinte al Secţiunii Geniu Militar,
despre „Trăsăturile caracteristice ale artileriei noastre în
prima sută de ani a existenţei sale”, iar în numărul festiv
al „Revistei Artileriei” a publicat articolul „Evoluţia
întrebuinţării tactice a artileriei”.
În comunicarea sa ţinută în cadrul ședinţei festive a
Academiei de Știinţe din România, generalul Gheorghe
Potopeanu arată că artileria este rodul efortului naţional:
3 (89) 2020 document

„În acest prim secol, artileria română a realizat – atât
în privinţa cantităţii și calităţii materialului, cât și în
privinţa întrebuinţării lui tactice – progrese, pe care nu le
egalează decât epocalele înfăptuiri ale Naţiunii, din același
veac. Între artileria, numeroasă, modernă, bine instruită,
comandată de șefi pricepuţi și viteji, care a înfruntat, în
1941, cel mai uriaș adversar apărut până atunci și «cele 2
sau 3 tunuri domnești, puse pe fălcele fără roate, ce serveau
numai la petrecerile Curţii», există aceeași diferenţă ca între
anii de strălucire ai Reîntregirii și întunericul din vremea
domniei fanarioţilor. […] România Mare nu a fost creată
printr-un fel de «generaţie spontană» și, cu atât mai puţin,
din simpatia sau mila cuiva, ci a fost rodul unor îndelungate
lupte și a unor susţinute străduinţe. […] Iar artileria cu
care «s-a făcut visul fapt» nu a fost – nici ea – comandată
în preajma războiului pentru reîntregirea neamului, ci cu
greu agonisită de pomeniţii făurari ai României moderne”31.
După ce a evidenţiat rolul lui Cuza, Carol I și
Ferdinand în dezvoltarea artileriei române, generalul
Potopeanu a concluzionat că: „Se poate preţui capul și
căpeteniile responsabile ale unei oștiri după atenţia pe care
o acordă artileriei în organizarea și pregătirea de război a
forţelor ei armate. Aserţiune, la prima vedere, prezumpţioasă
și, în gura unui artilerist interesată, dar pe care – tocmai pentru
a preîntâmpina atare obiecţiuni – am și evidenţiat-o atât prin
argumentele, pe care le-am putea denumi pozitive, enumerate
mai sus: importanţa dată artileriei de Marii Căpitani, cât
și printr-unul de sens contrar: confiscarea întregii artilerii
române, în 1854, de către ruși. Să aducem, totuși, pentru
a închide discuţia încă o dovadă, tot negativă; iat-o: Prin
«Regulamentul Organic» rușii au îngăduit în Principatele
Române numai infanterie și cavalerie. Au știut ei ce fac
când nu le-au îngăduit să aibă și artilerie, care constituia
și a constituit, cum constituie și azi și cum va constitui
întotdeauna, coloana vertebrală a Corpului de Bătălie!”32.
Generalul Potopeanu a criticat o trăsătură
caracteristică negativă a artileriei noastre, și anume
„marea varietate de modele și calibre a gurilor sale de foc.
Explicaţia acestei slăbiciuni – căci slăbiciune este să ai,
pentru una și aceeași nevoie a câmpului de luptă, mai multe
modele sau calibre –, explicaţia acestei slăbiciuni o găsim la
început în vitregia vremurilor, iar mai târziu în faptul că
România votului universal – ţară bogată cu buget sărac – a
ţinut întotdeauna faimosul «Sistem D» (Debrouillez-vous!
- Descurcaţi-vă prin improvizaţii!), în mai mare stimă
decât chiar ţara lui de origină”33.
Și, în strânsă legătură cu această caracteristică, este
criticată o alta, din păcate tot negativă: „proporţia prea
mică de guri de foc cu tragere curbă și, mai ales, lipsa cvasi
totală a artileriei grele”, deși, în ultima vreme, „artileria
divizionară a fost unificată la calibrele de 75 și 100 mm,
document 2020 3 (89)
studii/documente
iar artileria de corp de armată la calibrele de 105 și 150
mm – toate la înălţimea cerinţelor vremii”34.
În acest context, generalul critică și pe „acei oameni
cu pretenţii și răspundere care s-au opus, acum 14-15 ani,
la sporirea bătăii tunului de câmp […] până când a fost
precipitat în mormânt unul din cei mai iluminaţi artileriști
ai epocii noastre: generalul Dumitru Popescu”35 (referire la
afacerea «Skoda» - n.n.).
Un alt aspect al artileriei noastre, reliefat de generalul
Potopeanu, asupra căruia „tratatele de tactică nu prea
insistă, dar care are în luptă cel puţin aceeași importanţă,
ca proprietăţile caracteristice ale materialului. Este vorba
de pregătirea cadrelor și de spiritul de sacrificiu al artileriei,
în privinţa cărora puţine armate străine se pot lăuda că
ne-au depășit. […] Nu este deloc exagerat a spune că a
doua, a treia și a patra lovitură trasă de artileria română
au fost lovituri «în ţintă», tot așa cum nu este exagerat
a spune că eroismul și precizia sunt intrate în tradiţia
artileriei române. Cine, dar, pe viitor, din ignoranţă sau
gelozie va încerca din nou să coboare nivelul știinţific al
învăţământului în școlile de artilerie, va jigni pe nedrept
trecutul armei și va greși faţă de Țară”36.
În încheierea comunicării sale, referindu-se la doctrină,
generalul Potopeanu a evidenţiat faptele artileristice din
trecut, pe baza cărora s-a putut construi doctrina artileriei.
„ În Războiul din 1877, artileria română – instruită în
timp de pace și călăuzită în luptă de un emerit om de război
(Domnitorul Carol I) – a pregătit, sprijinit și protejat eficace
toate atacurile infanteriei și a executat judicios orice misiune
de contrabaterie, interdicţie și hărţuială ce i s-a prescris; iar
pentru a realiza o cât mai bună legătură cu infanteria a
ocupat poziţiuni în imediata ei apropiere, însoţind-o, apoi, în
înaintare nu numai cu foc, dar și cu material. Un mai stilat
și devotat servitor cu greu poate găsi Infanteria - Regina
Bătăliilor. Toată această înţeleaptă procedare a fost cu grijă
consemnată în regulamentele apărute după război, care, cu
egală grijă și litere groase, au înscris și marele învăţământ
tactic al operaţiunilor: importanţa focului și a concentrării
mijloacelor”37.
De aceea, titratul general a considerat că „se impune –
cel puţin după acest război - […] a ne cufunda în studiul
regulamentelor – scoase în timpul sau imediat după război
– și în studiul – fără idei preconcepute – al trecutului nostru.
[…] Concomitent, să urmărim – obiectiv, dar cu ardoare
- ce se pune la cale în celelalte ţări și, mai ales, în cele care ne
interesează direct; numai astfel vom ţine pasul cu vremea,
evitând în același timp și fatala greșeală de a întocmi
armata și tactica ei bazaţi numai pe mijloacele existente în
acel moment «la noi», mijloace și tactică, în faţa cărora nu
i-ar rămâne inamicului altceva de făcut decât să se declare
de la început învins!”38.
85
studii/documente
[…] „Concluzia este că organizatorii de oști trebuie să
alunge de la ei răii sfătuitori (intuiţia, pripeala…) și când
– ca tacticieni – «dau tehnicii ordine», să o întrebe și pe ea
asupra reacţiunilor posibile ale inamicului. […] Regele
Carol I – marele artilerist al primului secol de artilerie
românească – a pus armata pe drumul cel bun și cu ajutorul
ei, a dat ţării independenţa politică”39.
La 23 august 1944, generalul Potopeanu a fost cooptat,
alături de alţi militari, în guvernul prezidat de generalul
Constantin Sănătescu, fiind numit, prin Decretul nr.
1620, ministru al Economiei Naţionale și al Finanţelor.
„Generalii și ofiţerii superiori incluși în guvernul de
uniune naţională îndepliniseră înainte de 23 August 1944
funcţii de conducere în armată, însă se desolidarizaseră de
regimul antonescian, acţionând pentru scoaterea României
din războiul hitlerist ce-i fusese impus”40. […] „În vara
anului 1944, s-a situat printre generalii care au acţionat
pentru trecerea României de partea Naţiunilor Unite,
bucurându-se de încrederea regelui Mihai I și a generalului
Constantin Sănătescu. Activitatea pe care a desfășurat-o
în acest sens era cunoscută și de către Iuliu Maniu, C.I.C.
Brătianu, Barbu Știrbei, Grigore Niculescu-Buzești.
Conform penultimului plan întocmit de opoziţie în
vederea deplasării generalului de artilerie Aurel Aldea la
Moscova, pentru stabilirea legăturilor cu sovieticii, acesta
urma să treacă linia frontului, în zona Târgu Neamţ, prin
dispozitivul Corpului 7 Armată, comandat de generalul
Gheorghe Potopeanu. Ca urmare, numirea sa, la 23 august
1944, în funcţia de ministru al Economiei Naţionale
și Finanţelor, pe care o îndeplinise și în timpul lui Ion
Antonescu, nu a surprins pe nimeni”41.
Gheorghe Potopeanu – un general controversat
Nu vom emite judecăţi, nu vom face aprecieri, vom
evidenţia doar câteva aspecte care ne fac să vedem și
alte faţete ale personalităţii generalului Potopeanu, și
care ne ridica unele întrebări nerostite și rămase fără
răspuns. În guvernul generalului Antonescu instalat la
27 ianuarie 1941, după rebeliunea legionară, generalul
Potopeanu a fost desemnat ministrul Economiei
Naţionale, din care avea să demisioneze după numai
patru luni. „Dând glas nemulţumirii cercurilor burgheze
lovite de întărirea poziţiilor capitalului german în
economia românească, și-a dat demisia din guvern, când
Ion Antonescu a aprobat arendarea Uzinelor Malaxa
Trustului Herman Goering. De altminteri, reprezentantul
economic al Germaniei, Neubacher, a exercitat presiuni
pentru demiterea lui Potopeanu, apreciind atitudinea lui
ca fiind «obstrucţionistă»”42.
În condiţiile în care germanii au început să acapareze
industria ţării, generalul Potopeanu și-a arătat adevărata
dimensiune patriotică a personalităţii sale.
86
„Împotriva acestei campanii de absorbire a industriei
românești în concernele germane s-au ridicat și obiecţiuni
ori proteste. Una din cele mai autoritare a fost aceea a
ministrului Economiei Naţionale, generalul Potopeanu, care
nu s-a crezut în măsură de a semna contractele oneroase ce i
se impuneau și a demisionat. Așa a fost, de pildă, în afacerea
cedării Întreprinderilor Malaxa-Rogifer către Concernul
Hermann Gőring Werke. Urmarea a fost că direcţia, care se
ocupa de tratativele economice, a fost luată de la ministerul
respectiv și trecută la Ministerul Afacerilor Străine, unde
chestiunile de acest fel erau privite în lumina raporturilor
politice și tratate cu mai multă «supleţe»”43.
Și în guvernul Sănătescu, instaurat la 23 august
1944, generalul Potopeanu, ca ministru al Economiei și
Finanţelor, a avut de gestionat o situaţie deosebită, așa
cum avea să declare delegaţiei Comitetului Ateneului
Român (generalul fiind președintele filialei Timișoara –
n.n.), care îi solicita fonduri pentru repararea Ateneului
Român, ruinat de bombardamentele aeriene: „Trebuie
să administrăm finanţele ţării, având un război la hotare,
o revoluţie înăuntru, trei monede în circulaţie (leul
românesc, leul sovietic – emis în nordul Moldovei – și
rubla). Aș prefera să majorăm indemnizaţia de război de
la 300.000.000 de dolari la un miliard, dar să avem o
singură monedă spre a putea controla circulaţia”. De aceea
„Se încearcă a se împiedica prăbușirea leului prin Decretul
din 2 octombrie, ce stabilește că singura monedă cu putere
de circulaţie e leul românesc”44.
După moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, șeful
Marelui Stat Major, generalul Constantin Pantazi,
ministrul apărării naţionale, la întrebarea generalului
Ion Antonescu pe cine recomandă ca succesor, a propus,
printre alţii, și pe generalul Gheorghe Potopeanu.
Atunci, conducătorul statului a replicat: „Potopeanu este
foarte inteligent, foarte bun, însă nu cred că s-ar acomoda
caracterelor noastre”45.
De reţinut și faptul că „în martie 1944, I. Maniu
anunţa, la Cairo, că pentru eventualitatea unei lovituri
militare împotriva guvernului Antonescu se bazează pe
sprijinul generalilor C. Niculescu și Gh. Potopeanu”46.
În prima ședinţă a noului guvern, generalul
Potopeanu a propus arestarea fostului primar al Odessei,
Gherman Pântea, „invocând faptul că din informaţiile sale
acesta vrea să părăsească în mod clandestine ţara, pentru a
«scăpa de răspunderea administrării Odessei»”47.
Gherman Pântea vedea două motive ale urii
generalului Potopeanu împotriva sa. Primul -
neacceptarea cumpărării de către administraţia Odessei
a unei mașini personale ofertată de generalul Potopeanu
la 2 milioane lei, dar preţuită de administraţie la doar
500.000 lei (oferta a fost făcută cu prilejul sfinţirii unei
troiţe și comemorării a 2 ani de la luptele de la Văcărjani
ale Diviziei 1 Grăniceri)48 și al doilea - conflictul
3 (89) 2020 document

dintre cei doi (după numirea generalului Potopeanu
ca guvernator militar) privind modalitatea de predare
a bunurilor și instituţiilor la părăsirea Transnistriei.
Pântea susţinea că „deși, de acord cu fostul guvernator al
Transnistriei (Gheorghe Alexianu – n.n.), se hotărâse
ca, la retragerea armatei și administraţiei românești din
Odessa, toate bunurile și instituţiile rusești să fie predate
cu procese-verbale în regulă unui comitet din localnici,
compus din 5-10 persoane, care ar fi urmat să răspundă,
astfel, în faţa autorităţilor sovietice pentru bunurile
primite, Potopeanu a modificat acest plan, ordonând ca toate
bunurile rusești să se predea armatei germane”49. De notat
că Gherman Pântea nu a fost judecat pentru activitatea
de primar al Odessei, pentru el intervenind mareșalul
Tolbuhin, deoarece pentru sora sa bolnavă, intervenise
primarul Odessei.
„La 13 octombrie 1944, în urma intervenţiei Comisiei
Aliate de Control, generalul Gh. Potopeanu a demisionat
și a doua zi a fost trecut pe lista celor ce aveau a fi daţi în
judecată pentru crime de război și arestat”50.
Drama generalului Gheorghe Potopeanu
La 11 octombrie 1944, făcând parte ca ministru
al Economiei Naţionale și al Finanţelor din guvernul
instalat la 23 august 1944, generalul Gheorghe
Potopeanu după ce „și-a văzut numele pe lista persoanelor
ce urmau să fie arestate sub învinuirea de «criminali de
război»,[…] își înainta, în mod firesc și cu demnitate,
demisia, motivându-și demersul prin «dorinţa de a evita
guvernului orice dificultăţi în desfășurarea unor raporturi
cât mai armonioase cu Înaltul Comandament Aliat»”51.
În demisia adresată primului ministru, generalul
Potopeanu arăta că prin aceasta „nu înţeleg, în niciun
fel, să mă recunosc culpabil de vreun fapt ce mi-ar putea fi
imputat chiar dacă s-ar da noţiunii de «criminal de război»
o interpretare exagerată”52. Apoi subliniază că „în perioada
extrem de scurtă în care, contrar dorinţei mele, am condus
Administraţia Militară a Teritoriului dintre Nistru și Bug,
s-a făcut acolo […] o administraţie civilizată, care, fie-mi
îngăduit să adaug, constituie un punct luminos în cariera
mea de militar. Sunt sigur că cercetările ulterioare, asupra
obiectivităţii cărora nu pot avea vreo îndoială, vor restabili
faptele în adevărata lor lumină”53.
Așa cum arăta în memoriul său, prin această numire,
generalul Potopeau a văzut „posibilitatea de a face un
serviciu ţării mele, desfiinţând, cu o clipă mai devreme,
Guvernământul civil al Transnistriei. Doi ani în șir
susţinusem această teză pe lângă domnul vicepreședinte al
Consiliului de Miniștri, care – cel puţin în aparenţă – o
susţinea […] Oameni de seamă – care au jucat în trecut un
rol politic și care cunoșteau atât motivele ce m-au făcut să
demisionez la 27 mai 1941 din Guvernul Antonescu, cât și
document 2020 3 (89)
studii/documente
atitudinea mea dârză din acel moment – mi-au reproșat că am
acceptat să colaborez din nou cu mareșalul; pe toţi i-am rugat,
însă, să nu vadă aici satisfacerea vreunei vanităţi personale,
ci numai hotărârea mea fermă de a lichida cât mai curând
administraţia română a teritoriului dintre Nistru și Bug”54.
Cu toate acestea, la 14 octombrie, generalul
Potopeanu a fost arestat și depus la închisoarea Curţii
Marţiale a Comandamentului Militar al Capitalei, fără
a fi acuzat sau interogat. Deși a cerut să fie trimis pe
front, a fost scos din închisoare, stabilindu-i-se domiciliu
forţat în locuinţa sa din Str. Dr. Lister nr. 5.
În aceiași cauză, a criminalilor de război, a fost din
nou arestat, la 7 februarie 1945, și deferit Tribunalului
Poporului. La 31 august, acuzatorul public Ion Raiciu
a concluzionat, prin ordonanţă definitivă, că „nu se află
întrunite elementele vreuneia din infracţiunile prevăzute
și pedepsite de Legea nr. 312/1945 și calificate drept crime
de dezastrul ţării și crime de război”55.
După aprobarea ordonanţei prin Jurnalul Consiliului
de Miniștri, generalul Potopeanu a fost eliberat. Dar
calvarul generalului nu a luat sfârșit.
La 21 august 1948, a fost din nou arestat și anchetat
în lotul „criminalilor de război”, foști miniștri în
guvernele antonesciene, fiind acuzat că „în calitate de
ministru în timpul guvernării Antonescu, a participat la
mai multe ședinţe ale Consiliului de Miniștri «în care s-a
decis definitiv aservirea vieţii economice a ţării noastre
pentru realizarea scopurilor economice ale hitlerismului»,
făcându-se vinovat de «participarea la săvârșirea crimei
contra păcii»”56.
Pe timpul procesului, generalul Potopeanu a avut o
ţinută demnă, la 12 ianuarie 1949, probabil în ultimul
cuvânt, declarând: „în ce mă privește personal și lăsând
la o parte orice falsă modestie, aștept verdictul istoriei cu
conștiinţa împăcată că am închinat ţării mele, fără rezerve,
puterea mea de iubire și că m-am străduit să o servesc cu
toată eficienţa de care am fost capabil”57.
La 19 ianuarie, a fost condamnat la 5 ani de
închisoare. Deoarece recursul i-a fost respins, generalul
Potopeanu a executat pedeapsa în întregime, fiind
eliberat la 19 august 1953.
Drama generalului Potopeanu a cunoscut un nou
episod trist după eliberare, pentru că, la 16 ianuarie 1957,
a fost din nou arestat, interogat și acuzat de spionaj, fiind
condamnat, la 22 august 1957, „la 15 ani temniţă grea
pentru crimă de «înaltă trădare», considerându-se că, în
1953, transmisese agenţilor «unei puteri străine informaţii
secrete privind ţara noastră»”58.
După respingerea recursului, a urmat calvarul
închisorilor Jilava, Pitești, Dej și Gherla, fiind eliberat
la 19 decembrie 1963, prin graţierea pedepsei conform
Decretului nr. 767/1967, pentru că era un „deţinut
disciplinat și corect al penitenciarului Gherla”59.
87
studii/documente

În loc de concluzie
„Notările înserate în memoriul generalului Gh. Potopeanu «oglindesc în mod elogios aptitudinile, însușirile și strălucitele
daruri cu care e înzestrat de la natură. Ofiţer superior de elită, sensibil conferenţiar, fin tactician, mânuitor de suflete fără
pereche, în concluzie un artilerist rutinat, dublat de un stat-majorist fără egal»”60.

Division General Gheorghe Potopeanu – A Great Artilleryman

Brigade General (r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu

Abstract: Commandant of units and great units at peace and war, distinguished theorist and professor,
military diplomat, minister of Economy and Finance, military commandant of Transnistria - these
are some landmarks of General Gheorghe Potopeanu’s career (1889-1966). He was a member of the
Academy of Sciences and president of the Military Engineering Section, but also president of the
Timişoara Branch of the Romanian Athenaeum. He was involved in organizing the festivities related
to the Centenary of Artillery. Although he participated at August 23, 1944 moment he was tried and
convicted of war crimes.
Keywords: General Gheorghe Potopeanu, artilleryman, military theorist, military diplomat, minister.

NOTE

1
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea 26
Alesandru Duţu, Armata Română în război…, p. 99.
Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, 27
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 158.
Bucureşti, 1999, p. 327. 28
Cf. revista „Grănicerul”, an X, nr. 11/noiembrie 1943, pp. 145-148.
2
***Istoria militară a poporului român, coordonator principal general- 29
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Op. cit., p. 122.
locotenent dr. Ilie Ceauşescu, vol. VI, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 249. 30
Constantin I. Kiriţescu, Op. cit., vol. II, p. 170.
3
Florica Dobre, Memoriul generalului Gh. Potopeanu. Administraţia militară 31
Dr. C. Angelescu, General V. Atanasiu, General Gh. Potopeanu, Maior Ed.
a Transnistriei, în revista „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, Dragomirescu-Buzne, Comemorarea unui veac de la Renaşterea Artileriei
nr. 2-3/1998, p. 79. Române, Bucureşti, Tipografia Casei Oştirii, Str. Cobălcescu, nr. 28, 1943, p. 3.
4
Lt. colonel G. Potopeanu, căpitan Iosif Butoi, Zece aplicaţiuni de recunoaşterea 32
Ibidem, p. 6.
şi ocuparea poziţiilor, Timişoara, Tipografia Şcoalei Pregătitoare de Ofiţeri 33
Ibidem.
Activi de Artilerie „Regele Carol I”, 1930, p. 7. 34
Ibidem, p. 7.
5
Vezi pe larg, Maior Gh. Potopeanu, Iniţiere în Tactica Artileriei, Timişoara, 35
Ibidem, p. 8.
Tipografia Şcoalei Speciale a Artileriei, 1927, pp. 3-50. 36
Ibidem, pp. 8-9.
6
Ibidem, pp. 51-173. 37
Ibidem, pp. 12-13.
7
Ibidem, pp. 174-210. 38
Ibidem, pp. 13-14.
8
Andrei Nicolescu, Contribuţii ale ataşaţilor militari români la dezvoltarea 39
Ibidem, pp. 15-17.
relaţiilor româno-franceze (1930-1936), în „Studia Universitatis Moldaviae”, 40
***Istoria militară a poporului..., p. 80.
nr. 4(64)/2013, p. 81. 41
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964),
9
Ibidem, p. 84. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 221-222.
10
Alvina Lazea, Probleme ale cooperării militare româno-franceze în anul 42
Vasile Liveanu, Primele decrete ale insurecţiei naţionale armate antifasciste
1936, în „Studii. Revista de istorie”, tom 22/1969, nr. 1, p. 125. şi antiimperialiste. Despre guvernul de la 23 August 1944, în „Studii. Revista
11
Andrei Nicolescu, Op. cit., p. 81. de istorie”, tom 29, nr. 10/octombrie 1976, p. 1509.
12
Cf. Col. (r) prof. univ. dr. Alesandru Duţu, Ocuparea Cadrilaterului de către 43
Constantin I. Kiriţescu, Op. cit., vol. I, p. 194.
Bulgaria (2), în revista on line art-emis.ro. 44
Constantin I. Kiriţescu, Op. cit., vol. II, pp. 314-315.
13
Ibidem. 45
General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte,
14
Ibidem. Editura Publiferom, 1999, p. 141.
15
Ibidem. 46
Vasile Liveanu, Op. cit., pp. 1509-1510.
16
Constantin I. Kiriţescu, România în al Doilea Război Mondial, vol. I, Editura 47
Ion Constantin, Gherman Pântea – între mit şi realitate, Editura Biblioteca
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 142. Bucureştilor, Bucureşti, 2010, p. 136.
17
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Veteranii pe drumul onoarei 48
Ibidem.
şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, Bucureşti, Editura Vasile 49
Ibidem, p. 131.
Cârlova, 1996, p. 367. 50
Vasile Liveanu, Op. cit., p. 1510.
18
Ibidem, p. 368. 51
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor..., p. 218.
19
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea 52
Florica Dobre, Op. cit., p. 82.
Război Mondial…, p. 158. 53
Ibidem.
20
Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Op. cit., p. 370. 54
Ibidem, p. 80.
21
Alesandru Duţu, Armata Română în război (1941-1945), Bucureşti, 55
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor..., p. 222.
Editura Enciclopedică, 2016, p. 62. 56
Ibidem.
22
Constantin I. Kiriţescu, Op. cit., p. 264. 57
Ibidem.
23
Alesandru Duţu, Armata Română în război…, p. 93. 58
Ibidem.
24
Ibidem, p. 96; 59
Ibidem, p. 223.
25
Constantin I. Kiriţescu, Op. cit., vol. II, p. 38. 60
Florica Dobre, Op. cit., p. 79.

88 3 (89) 2020 document


ESPERANTISTUL CEZAR APREOTESEI –
COMBATANT ÎN MARINA REGALĂ
Î
nainte de a
deveni un
e m i n e n t
mentor universitar și
om de cultură, Cezar
Apreotesei a fost ofiţer
de marină, cu un început
de carieră promiţător. Cu
toate că a făcut școala în
vremuri de restriște și
și-a început activitatea
în plin război, a făcut o
impresie deosebită și, în
Profesorul universitar dr. Cezar egală măsură, a păstrat o
Apreotesei (Colecția Doina Apreotesei)
amintire vie acelor ani de
răscruce din istoria României.
S-a născut la 20 ianuarie 1922, în comuna Străoane
de Jos, raionul Panciu, regiunea Galaţi, astăzi judeţul
Vrancea.
15 august 1941. Cezar Apreotesei, cu camarazii, la pupa distrugătorului„Mărăști”
(Colecția Doina Apreotesei)
document 2020 3 (89)
studii/documente
Comandor (r) Dr. Marian MOŞNEAGU1
„Părinţii mei au fost ţărani mijlocași, posedând 5,75 hectare
de pământ arabil, vie și fâneaţă – avea să consemneze viitorul
profesor universitar. Ei au dus o viaţă deosebit de grea și plină
de lipsuri pentru a întreţine familia numeroasă, compusă din
14 membri, dintre care astăzi mai trăiesc 8. Tata (Ioan) a
decedat în anul 1950, iar mama (Maria – n.n.) în 1955. Doi
fraţi și două surori au murit de tuberculoză și tifos”2.
Iniţial a urmat cursurile Liceului „Unirea” din
Focșani (1932-1933) și, ulterior, ale Liceului Militar
„Mihai Viteazul” din Târgu Mureș (1933-1940).
În vara anului 1938, a urmat un curs de iniţiere
marinărească la Școala Navală din Constanţa, iar după
un an a efectuat o croazieră cu actuala navă-școală
„Mircea” pe Mediterana, între 3 iulie și 3 septembrie
1939, în primul voiaj de instrucţie al acesteia.
În anul 1940, după bacalaureat, a fost admis prin
concurs la Școala Navală din Constanţa. În anul
următor, după izbucnirea războiului, a fost ambarcat,
ca elev-plutonier, pe distrugătorul „Mărăști” și pe
monitorul „Lascăr Catargiu” (iunie-septembrie 1941).
89
studii/documente

În timpul campaniei, a executat numeroase misiuni

de luptă, remarcându-se în anul 1944, în două episoade
memorabile. Astfel, ajuns întâmplător la bordul
distrugătorului „Regele Ferdinand”, a fost trimis
să participe la salvarea navei „Alba Iulia”. În aceste
împrejurări, la ordinul comandorului Titus Samson a
condus grenadarea unui submarin sovietic aflat în drum
spre nava avariată, silindu-l să rămână în imersiune4.
În luna august, a escortat cu nava sa un barcaz5 cu
emigranţi evrei, care ieșea pe la Midia, în afara barajului
de mine.
A făcut un curs de specializare în lupta împotriva
submarinelor la Bergen, în Germania, fiind cotat printre
cei mai buni specialiști ai Marinei Regale Române.
După 23 august 1944, a participat la acţiuni
operaţionale împotriva submarinelor germane. Ulterior,
în perioada 22 noiembrie 1944-1 martie 1946, a făcut
parte din Regimentul Artilerie Marină (RAM), la
bateriile de coastă din Mangalia și de la Midia.
August 1944. Aspirantul Cezar Apreotesei pe mare În perioada 1945-1946, a urmat cursurile Școlii de
(Colecția Doina Apreotesei) Aplicaţie a Marinei, dislocată temporar la Turnu Măgurele.
Între 1 martie și 9 august 1946 a fost profesor la
Cinci ani în Marina Regală
Școala Navală, de unde a fost trecut din oficiu în cadrul
Înaintat în gradul de aspirant la 10 mai 1942, a fost disponibil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 433/
repartizat la Comandamentul Portului și Zonei Constanţa 1946 privind crearea cadrului disponibil al Armatei.
(CPZC) unde, în perioada 25 mai 1942-1 mai 1943, a Începând cu 9 august 1947, la împlinirea unui an
fost ambarcat pe remorcherul „Vârtosu”, iar între 1 mai de cadru disponibil, a fost trecut din oficiu în rezervă.
și 20 octombrie
1943, a activat Pe valurile
la Secţia Șalupe vieţii
d e Pa t r u l a r e
Constanţa, În numai
u n i t a t e un deceniu,
operativă. între anii 1942
și 1952, Cezar
Între 31
A p re o t e s e i a
octombrie 1943
absolvit patru
și 18 aprilie 1944
facultăţi – Litere
a fost ambarcat
și Filosofie la
pe remorcherul Universitatea
„Haralambos”. din București,
În perioada cu licenţa în
18 aprilie-5 Psihologie,
septembrie 1944 sociologie,
a fost ambarcat estetică și
în calitate de critică literară
comandant al (1947), Știinţe
vânătorului de Juridice (1948),
submarine nr. 3 Cezar Apreotesei pe „Panoplia veteranilor de război ai Timișoarei” Institutul
3
(V.S. 3) . (Colecția Doina Apreotesei) de Știinţe

90 3 (89) 2020 document


Economice și Planificare (1948) și Facultatea de Limba
și Literatura Rusă a Institutului Pedagogic „Maxim
Gorki” (1952), cu diplomă de merit.
La 1 septembrie 1952, a fost repartizat ca profesor de
limba rusă la Școala Medie nr. 1 din Timișoara, Secţia
germană și la cursurile serale.
În vara anului 1953, a fost numit lector la cursurile
Institutului de Perfecţionare a Cadrelor Didactice,
organizat la Lugoj, iar la consfătuirile cadrelor didactice
din anii 1953 și 1954 a prezentat referatul Cercului
pedagogic și a condus dezbaterile pe secţii.
La 1 octombrie 1954, a fost numit lector la Institutul
Agronomic din Timișoara, iar în anul următor șef al
Catedrei de limba rusă, ulterior devenind șeful Catedrei
de limbi străine și de pedagogie (1970).
În această perioadă, a mai predat Cursul de fonetică
a limbii ruse la Institutul Pedagogic de 5 ani (1958),
Cursul de introducere în filologia rusă și un Curs practic
de limba rusă la Institutul Pedagogic de 3 ani, precum și
un Curs facultativ de pedagogie la Institutul Agronomic.
În anul 1962, a fost numit lector cu cumul la
Facultatea de Filologie a Universităţii din Timișoara,
unde a predat Cursurile de „Istoria literaturii
ruse (secolul XX)”, „Istoria literaturii sovietice” și
„Introducere în filologia rusă”. Pentru a ușura predarea
și însușirea gramaticii, a elaborat un material sinoptic
intitulat „Scheme gramaticale din morfologia limbii
ruse”6 și a realizat mai multe lucrări orientative menite
să contribuie la îmbunătăţirea metodicii predării
limbilor moderne.
De asemenea, a condus activitatea Cercului știinţific
studenţesc.
În luna martie 1963, s-a înscris la doctorat și a
susţinut toate examenele până în februarie 1964. În
același an, a devenit membru al Asociaţiei Slaviștilor,
fiind ales conducător al filialei din Timișoara și membru
supleant al Comitetului de Conducere a Asociaţiei
Slaviștilor din RSR. În această calitate, în septembrie
1963, a participat la lucrările celui de-al V-lea Congres
Internaţional al Slaviștilor de la Sofia.
În perioada 2 octombrie-6 decembrie 1965, a
efectuat un stagiu de documentare știinţifică în URSS,
unde a prezentat un capitol din teza de doctorat,
în curs de pregătire, la Facultăţile de Filologie ale
Universităţilor din Moscova, Leningrad și Chișinău,
precum și la Institutul de Lingvistică al Academiei de
Știinţe al RSS Moldovenești.
În 1962, a făcut parte din colectivul de elaborare a
programei de limbi străine pentru institutele tehnice de
învăţământ superior.
document 2020 3 (89)
studii/documente
A f o s t c o re s -
pondent al „Revistei
Învăţământului
Superior” și
colaborator la revista
„Orizont”7, „Analele
Universităţii
d i n T i m i ș o a r a” ,
„ B a n a t s k e
Novine”, „Noesis”,
„România literară”,
„Convorbiri literare”,
„Contemporanul”,
„ R o m a n o -
slavica”, „Familia”,
„Contemporanul”, Dr. Cezar Apreotesei la una dintre
„Tribuna”, „Astra”, manifestările științifice onorate
(Colecția Doina Apreotesei)
„Almanahul
părinţilor”, „Neue Banater Zeitung”, „Scrisul bănăţean”,
„Veac Nou”, „Drapelul Roșu”, „Viaţa militară”, „Lupta
întregului popor”, „Kniževni Zigot”, „Tezisy i doklady”
și altele, unde a publicat peste 100 de articole, recenzii,
studii și comunicări din domeniul filologiei, lingvisticii,
slavisticii, istoriografiei literare, istoriei, știinţei
interlingvisticii, pedagogiei, ciberneticii etc.
A fost membru în Consiliul artistic al Teatrului de
Stat „Matei Millo” din Timișoara și director al Casei
Prieteniei Româno-sovietice.
A prezentat referate și comunicări la numeroase
manifestări știinţifice organizate de filiala timișoreană a
Asociaţiei Slaviștilor din România, Societatea de Știinţe
Filologice și de Universitatea din Timișoara.
În anii 1955 și 1956, a elaborat „Culegeri de texte
de specialitate” în limba rusă pentru studenţi, prima de
acest gen din centrul universitar de pe Bega, iar în anul
1966, a colaborat la întocmirea „Manualului de limba
rusă pentru facultăţile institutelor agronomice”8.
În anul 1956, după mutarea Facultăţii de Zootehnie
din Arad la Timișoara, în cadrul aceluiași institut, a
elaborat un manual pe bază de texte agrozootehnice, pe
care l-a multiplicat pentru uzul studenţilor.
De asemenea, a întocmit referate asupra unor
manuale predate la editură, precum și pe marginea
rezumatelor unor teze de doctorat.
A susţinut numeroase conferinţe la simpozioane
pentru studenţi.
A participat la numeroase sesiuni știinţifice
și la 23 de congrese și simpozioane internaţionale,
printre care Congresele Internaţionale ale Slaviștilor
– al V-lea (Sofia, 1963), al VI-lea (Praga, 1968), al
91
studii/documente
VII-lea (Varșovia, 1973), al IX-lea (Kiev, 1983), al
X-lea Congres Internaţional al Lingviștilor, organizat
la București în perioada august-septembrie 1967,
al XVIII-lea Congres Internaţional de Tracologie
(București, 1976), al XV-lea Congres Internaţional de
Știinţe Istorice (București, 1980), al XVI-lea Congres
de Istoria Știinţelor (București, 1981).
De asemenea, a fost prezent la lucrările celui
de-al XIV-lea Congres Internaţional de Lingvistică
și Filologie Romanică de la București (aprilie
1968), ale primei Sesiuni Știinţifi ce Republicane
de Pedagogie de la Iași(1969), precum și la șase
simpozioane dedicate relaţiilor sârbo-române - Vîrșeţ
(1970), Pancevo (1972), Zrenjanin (1974), Belgrad
(1978), București (1976 și 1980) și două simpozioane
româno-bulgare.
La primul Congres Mondial al Asociaţiei
Educatorilor pentru Pacea Lumii, desfășurat la București
în luna august 1974, a prezentat comunicarea „Limbile
naţionale și înţelegerea internaţională”, iar la cel de-al
IV-lea Congres Internaţional MAPRIAL, desfășurat la
Berlin, în august 1979, a susţinut comunicarea cu tema
„Predarea și asimilarea terminologiei tehnico-știinţifice în
învăţământul superior”.
A participat la numeroase simpozioane naţionale și
internaţionale aniversare și comemorative consacrate lui
Mihai Eminescu, Gala Galaction, Lev Tolstoi, Vladimir
Maiakovski, Ivan S. Turgheniev ș.a.
A colaborat la elaborarea unui „Dicţionar poliglot de
genetică”.
A fost preocupat de traduceri beletristice și de
specialitate încă din anii studenţiei. În anul 1951-1952,
a fost secretarul a două comisii de traducere: a operei
lui Ivan Turgheniev (responsabil N. Pascu, prorectorul
Institutului „Maxim Gorki”, membri – Mihail
Sadoveanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, Alexandru
Cazaban, din partea Uniunii Scriitorilor și Tamara
Gane, Val Gordun ș.a., din partea Editurii „Cartea
Rusă”) și a antologiei poeziei sovietice. A publicat 23
de traduceri beletristice9, printre care o piesă sovietică
pentru Teatrul Naţional, traduceri de arhivistică, două
reviste de lingvistică (integral) ș.a.
La 1 martie 1968, a fost numit președinte al
Comitetului pentru Cultură și Artă al municipiului
Timișoara, membru în Comitetul Executiv și în Biroul
Consiliului Municipal al Frontului Unităţii Socialiste
și ales, la 18 mai 1970, deputat municipal. În această
calitate, a iniţiat câteva acţiuni culturale de ţinută,
precum Expoziţia-concurs de „Manuscrise și cărţi vechi
din colecţii particulare”, înfiinţarea Ansamblului Folcloric
92
„Timișul” (pe care l-a condus în turneul efectuat între
13 august și 18 septembrie 1969 în Elveţia și Franţa,
dar și în Ungaria și Grecia).
A fost un inspirat și prolific îndrumător al Universităţii
Populare și al cursurilor de limbi străine, fiind distins
cu „Meritul Cultural” clasa I (Decretul nr. 632 din 17
septembrie 1969).
În luna septembrie 1969 a susţinut la Universitatea
din București teza de doctorat cu tema „Contacte
lingvistice româno-est-slave” (2 volume, 730 pagini), la
care a lucrat cu intermitenţe peste un deceniu, obţinând
titlul de doctor în filologie.
A fost membru al Asociaţiei Oamenilor de
Știinţă din RSR, membru al Societăţii de Știinţe
Filologice din RSR (1953), membru fondator al filialei
Timișoara a Asociaţiei Slaviștilor din RSR (1963) și al
Comitetului de conducere pe ţară, membru fondator al
Societăţii Române de Bibliofilie (Târgoviște, 1972) și
vicepreședinte al Cercului de Bibliofilie din Timișoara,
membru al Comitetului Român de Istoria și Filosofia
Știinţei al Academiei RSR (1975), membru de
onoare al Societăţii de Limba Română din Iugoslavia
(1972), membru fondator al Comisiei de Lexicologie-
lexicografie a Comitetului Internaţional al Slaviștilor
(1973).
Împreună cu alţi doi profesori universitari din
București și Timișoara, a făcut demersuri pentru
înfiinţarea unei Societăţi Române de Interlingvistică
și Esperantologie și a susţinut 12 comunicări pe teme
de interlingvistică.
Ca recunoaștere a contribuţiei sale remarcabile
în acest domeniu, a fost membru al Comitetului de
Conducere a Uniunii Internaţionale a Filologilor
Esperantiști (1978), șef-adjunct al Colectivului
Esperanto-interlingvistică din cadrul Centrului de
Știinţe Sociale din Timișoara al Academiei de Știinţe
Sociale și Politice (1978).
În anul 1982, a devenit membru fondator al Asociaţiei
Internaţionale - Academia de Cibernetică Generală
„Ștefan Odobleja”, cu sediul la Lugano - Elveţia și
membru în Comisia republicană de valorificare a operei
lui Ștefan Odobleja.
În 1983, a devenit membru fondator al Asociaţiei
Mondiale de Cibernetică, Informatică și Teoria
Sistemelor – TAKIS, cu sediul la Namur - Belgia, iar
în 1984, membru fondator al Academiei Internaţionale
de Știinţe de la San Marino.
A colaborat cu studii și documente la masiva
ediţie critică Liviu Rebreanu, „Opere”, vol. 5, „Pădurea
spânzuraţilor”, întreaga ediţie, coordonată de Niculae
3 (89) 2020 document
 studii/documente

Gheran, fiind distinsă, în 1981, cu Premiul „Perpessicius”,

acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române. De
asemenea, a efectuat o amplă documentare știinţifică la
arhivele din Viena și Budapesta în vederea elaborării
lucrării istoriografico-literare „Romanul unui erou de
roman. Sublocotenentul erou Emil Rebreanu”, inclusă în
planul editorial al Editurii Militare.
A adus contribuţii valoroase în domeniul istoriei
pedagogiei, printr-o serie de studii, articole și comunicări,
publicate, în calitate de coautor, în lucrarea în două
volume „Primul compendiu de pedagogie și metodică în
limba română”10.
După un șir consistent de studii și comunicări
publicate, a pregătit pentru tipar, în ediţie bibliofilă,
lucrarea „Traian Vuia. Scrieri”, propusă spre publicare
Editurii „Facla” din Timișoara, din colegiul căreia a
făcut parte.
Este autorul cântecului ostășesc „Vrem Ardealul”,
care a devenit, conform mărturiei căpitanului I port
Octavian Sved, „Marșul Secţiei Ofiţeri Fluviali” din
cadrul Școlii de Specialităţi a Marinei, dar și al altor
instituţii militare:
„I. Ne-au lăsat strămoșii-o mândră ţară, Marinar de veghe în prova vânătorului
de submarine (Colecția Doina Apreotesei)
Rupt din cer, un colţișor de rai,
Dar vecini haini ne-o sfâșiară,
Misiuni umanitare ale Marinei Române în vara
Cotropind frumosul nostru plai.
anului 1944. Escorta navelor cu emigranţi evrei
Refren: Am răbdat destul, am tăcut destul,
Ardealul sfânt, Ardeal, Cu această comunicare, Cezar Apreotesei a participat
Ardealul robit ne cheamă, români la Sesiunea de referate şi comunicări pe tema „Dunărea şi
Vrem Ardealul, Marea în istoria poporului român”, organizată de Muzeul
Vrem Ardealul, Marinei Române din Constanţa, în perioada 28-30
Vrem Ardealul, septembrie 1987.
Dușman nesătul. Întrucât prezentarea a fost făcută în rezumat, doi ani
II. Fraţii noștri gem azi în robie, mai târziu publică, în revista „Astra”, la rubrica „Semnul
Sângerează ţara spre Apus, întrebării?”, o variantă extinsă şi mult mai temeinic
Nu uităm cimitirele din glie, documentată, pe care o reproducem în continuare,
Mai avem și noi ceva de spus. păstrând sublinierile autorului şi introducerea redacţiei:
III. Fericit, mai ieri, ne-ai jucat festa „Impresionaţi de mărturiile unor supravieţuitori (cf.
Dar să nu uiţi tu, vecin maghiar, „România – pământ al speranţei. Fascism şi antifascism
C-am mai fost cândva la Budapesta pe meleaguri transilvane. Reţeaua omeniei”, în Almanahul
Și-am putea să ne mai ducem iar”. „Luceafărul” – 1986, „Din vâltoarea unor ani dramatici”,
La 7 noiembrie 1984, a primit carnetul și insigna de în Almanahul „Flacăra” – 1989 ş.a.), mai mulţi cititori
veteran din Războiul Împotriva Fascismului. ne-au solicitat date suplimentare despre acţiunile umaniste,
A mai fost distins cu Medalia „Eliberarea de sub săvârşite acum 45 de ani, de către marinarii români.
jugul fascist” (Decretul Prezidiului Marii Adunări Pentru precizări asupra împrejurărilor în care se remarcă
Naţionale nr. 325/1954), Medalia „A XXV-a aniversare epopeea vasului turcesc „Kazbek”, care a transportat un grup
a eliberării Patriei” (Decretul nr. 560/1969) și Medalia de evrei din România către Palestina, pentru a-i salva de
„25 de ani de la proclamarea Republicii” (Decretul pericolul exterminării care-i pândea în condiţiile ocupării
Consiliului de Stat nr. 480/1972). ţării noastre de trupele hitleriste și hortiste, ne-am adresat
S-a stins din viaţă la 19 iulie 1989. profesorului dr. Cezar Apreotesei, participant la această

document 2020 3 (89) 93

studii/documente

acţiune umanitară, autor al articolului „Martie – august memorialistice, răscolind propriile-mi amintiri dintr-o
1944. Nave românești escortează nave cu emigranţi evrei” perioadă de mult revolută și am purtat o asiduă corespondenţă
(apărut în „Lupta întregului popor” nr. 3/1988). Redăm cu iniţiatorul lucrării. I-am comunicat că V.S. 1 nu
mai jos detaliile pe care le-a comunicat redacţiei”11. a participat la această acţiune, ci V.S. 2, comandat de
locotenentul Adrian Gheorghiu și, eventual, ulterior V.S. 3.
Printr-o epistolă datată la 15 iunie 1985, colegul
cercetător m-a înștiinţat:„«Kazbek», pe care l-ai escortat, a
În urma unei menţiuni în presă despre „Vânătoarele de ajuns în Bosfor, la 9 iulie, cu 758 de emigranţi” (cu două luni
submarine”12 („Tomis” nr. 9/1984), istoricul naval Nicolae înainte, o sursă străină relatase inexact că vasul „Kazbek”
Koslinski13, coleg de promoţie, mi-a adresat, la 11 septembrie ar fi fost scufundat în dreptul portului Varna).
1984, o scrisoare în care reproducea, în traducere proprie, un Investigaţiile istoriografice trebuiau deci continuate. O
extras din cartea lui Jürgen Rohwer și dr. G. Hummelchen sugestie preţioasă ne-a orientat cercetările spre publicaţiile și
,,Cronologia războiului naval (1939-1945)”14 și-mi cerea mărturiile supravieţuitorilor. Dar cele mai surprinzătoare
o clarificare: „3-5 august 1944. Micile veliere turcești date ne-au fost oferite cu prilejul emoţionantei întâlniri
„Morina”, „Bülbül ” și „Mefkure”15 ies din Constanţa – prima după 45 de ani – a promoţiei 1942 a Școlii
pentru a trece prin Bosfor cu 913 (după alte izvoare 1.016) Navale din Constanţa (București, 17 mai 1987), la care
refugiaţi evrei”. au participat și colegi mai mari sau mai mici, comandanţi
Menţiona apoi că ele erau escortate de două vânătoare de și profesori.
submarine (tip KFK – Kriegsfishkutter) românești. Cu această ocazie, locotenent-comandorul (rtr.) Răzvan
În dreptul frontierei bulgare, vânătoarele de submarine Mircea Bolintineanu ne-a evocat împrejurările escortării
(V.S.) se întorc și velierele își continuă drumul singure”. vaselor „Milka”, cu circa 360 emigranţi și „Mariţa”, cu
În noaptea de 4-5 august, în zona operaţională Burgas, circa 200 emigranţi, în aprilie și mai 1944, într-o vreme
„Mefkure” este scufundat. „Din cei aproximativ 320 când formaţii hitleristo-hortiste îi masacrau pe evrei ori
refugiaţi, numai 5 împreună cu echipajul turcesc sunt salvaţi îi mânau ca pe vite spre camerele de gazare și crematoriile
de „Bülbül” în după amiaza zilei următoare. „Morina” lagărelor de exterminare, ca acea macabră „fabrică a morţii”
sosește în Bosfor în dimineaţa de 5 august, iar „Bülbül” va de la Auschwitz.
intra în Igneada”. În a doua jumătate a lunii mai 1944, au fost trimise
Întrebarea ce se punea era: „Cine comanda cele două la Constanţa, pentru a transporta emigranţi evrei, patru
vânătoare de submarine românești?”. vase turcești „Kazbek”, „Morina”, „Bülbül” și „Mefkure”16.
M-am implicat în realizarea acestui studiu de istorie Despre peripeţiile legate de ambarcarea pe „Kazbek”
militară, cercetând izvoare documentare, bibliografice, povestește, peste ani, pictorul Raoul Șorban17, fost secretar
general de redacţie al
„Tribunei Ardealului”, fiu
al compozitorului Guilelm
Șorban, care debutase la
„Musa Română” a lui Iacob
Mureșianu și compusese
„Mai am un singur dor”
(așa cum se cântă și astăzi)
în casa lui Gheorghe
Pop de Băsești. (Ultima
lui compoziţie, scrisă în
decembrie 1918, fusese
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie”).
Urmărit de agenturile
germane pentru sprijinul
acordat evreilor, Raoul
Șorban a reușit să fie scutit.
„M-au luat sub protecţia
1944. Vânătoare de submarine în portul Constanța (Colecția Doina Apreotesei) organizaţiei lor și au

94 3 (89) 2020 document


hotărât să mă trimită în Palestina pe vaporul «Kazbek»,
pe care urma să plece și Weinberger. Mi s-au făcut acte
pe numele Robert Șmilovici (pentru ca eventualele
monograme să coincidă). Cu o zi înainte de plecare, am
primit însă un bilet de la o bună prietenă, Eva Semlyen.
„Dacă mai crezi în ceva, salvează-mă. Bugnariu te va
pune în legătură cu mine”.
Pateticul apel n-a putut fi împlinit. Tudor Bugnariu
s-a dus s-o caute pe Eva, dar ea nu mai era la adresa
știută. Pornise pe drumul fără întoarcere, al exterminării.
„Așa se face că n-am mai plecat în Palestina – continuă
confesiunea Raoul Șorban. M-am ascuns până la 23
august în Apuseni, pe la Baia Sprie, pe la Iara, hăituit
tot timpul...”.
Într-o alocuţiune rostită ulterior el declară: „De altfel,
este un lucru bine cunoscut că România a fost singura
ţară care în timpul războiului a oferit – tot mai ferm –
siguranţă, documente de identitate și posibilitatea de a
tranzita spre Turcia și Palestina atât evreilor refugiaţi
din Ungaria, Polonia, Iugoslavia și Germania, cât și
francezilor evadaţi din lagărele germane”.
Dacă Raoul Șorban nu s-a mai ambarcat pe „Kazbek”,
deși avea toate documentele pregătite, în schimb Weinberger
a reușit să plece cu acest vas sub numele Gottesman. Din
peripeţiile sale în drumul spre Palestina, unde își avea sediul
Centrala Comitetului de Salvare, reţinem că, întrucât acest
teritoriu se afla sub mandat britanic, toţi refugiaţii sosiţi
din România cu vasul „Kazbek” au fost trataţi ca imigranţi
ilegali și internaţi în lagărul Ateis lângă Haifa.
Aflând ulterior de exterminarea evreilor, în semn de
revoltă și durere, el a refuzat orice contact cu lumea și,
ocupând timp de doi ani postul de director al unei școli din
Afula, nu a mai citit niciun ziar, nu a mai ascultat vreun
post de radio și nu a mai mers la niciun spectacol.
Mai târziu, el a fost chemat în diplomaţie și, în 1956,
a ajuns profesor la Yeshiva University din New York, de
unde s-a pensionat în 1976. A scris numeroase cărţi, unele
memorialistice.
Revenit în România după 44 de ani, el a evocat atât
sprijinul populaţiei românești, cât și al altor luptători
progresiști de diferite naţionalităţi și din diferite straturi
sociale. Întrebat, la o conferinţă de presă (Cluj-Napoca, 18
mai 1988) dacă s-a scris istoria acelor zile, luni și chiar
ani dramatici, el a răspuns: „Acest capitol nu s-a scris; se
știe încă foarte puţin despre acţiunile de salvare de pe
teritoriul României (...). Acest capitol eroic își așteaptă
cronicarul autorizat”.
Tot pe vasul „Kazbek” s-a ambarcat o altă personalitate
a vieţii social-politice evreiești, viitorul ambasador în
SUA al viitorului stat Israel (fondat în 1948), Maie Rose.
Într-un interviu transmis la emisiunea pentru România a
document 2020 3 (89)
studii/documente
postului oficial de radio Washington, în 3 iunie 1987, după
încheierea mandatului său, fostul ambasador a amintit
călătoria de emigrare din ţara noastră, plecând cu trenul la
5 iulie 1944, din Iași spre Constanţa, ambarcându-se apoi,
la 7 iulie, pe vasul „Kazbek”. În Bosfor a ajuns în dimineaţa
zilei de 9 iulie, dar din cauza condiţiilor sanitare jalnice
de la bord, emigranţii aveau să fie debarcaţi sub escortă
turcească și trimiși la carantina Haydar Pașa.
Într-adevăr, condiţiile de navigaţie au fost extrem de
grele. Vasul turcesc „Kazbek”, de 180 tone, avea o capacitate
de încărcare ce nu depășea 300 de oameni. Or, situaţia
excepţională, disperată a determinat supraîncărcarea lui cu
758 refugiaţi, bărbaţi și femei, de toate vârstele (la care se
adăuga o mare cantitate de bagaje). Între ei se aflau și 256
copii, mulţi orfani.
Este lesne de înţeles că o astfel de misiune impunea
măsuri speciale de siguranţă, atât pentru păstrarea strictă a
secretului trecerii prin poarta barajului de mine de la Midia,
cât și pentru asigurarea ordinii pe vas, intervenind în
cazuri grave, ce ar fi deplasat centrul de greutate al vasului,
periclitându-i stabilitatea ș.a.; în acest scop, se afla pe vas
un „detașament de priză și control”, alcătuit din vreo 6
marinari (comandat de căpitanul D. Trandafirescu).
Ieșirea din barajul nostru de mine era prevăzută spre
lăsarea întunericului, din convoi făcând parte și remorcherul
antisubmarin „Basarabia”, comandat de colegul meu de
promoţie, aspirantul Ion Fulgeanu.
Remorcherul s-a oprit în zona Midia, spre a face veghe
antisubmarin până a doua zi dimineaţa, în timp ce V.S. 3,
pe care-l comandam, s-a îndreptat spre larg, escortând pe
„Kazbek”, în limita vizibilităţii și ţinând legătura verbal,
prin portavoce. Întrucât vântul dinspre Est se înteţise și mă
temeam să nu fim împinși spre coastă sau pe barajul nostru
de mine, am căutat să mă îndepărtez cât mai mult de ele,
orientându-mă pe hartă după busolă și după viteza lui
„Kazbek” (4-5 noduri), ţinând totodată seama de efectul
derivei provocate de vânt și curenţi.
Conform ordinului, trebuia să escortez vasul spre
sud, până în dreptul frontierei româno-bulgare, de unde
drumul continua prin larg, urmând meridianul 29008',
până în apele turcești. Noi asiguram escorta împotriva
atacurilor unor nave de suprafaţă, antiaeriană, dar mai
cu seamă antisubmarin (V.S. 3 dispunea de două tunuri
semiautomate de 37 mm și 20 mm, o pușcă mitralieră, două
aruncătoare de grenade antisubmarin în borduri și câte două
șine de lansare a bombelor antisubmarin în extrema pupa;
lungimea navei – 24 m; lăţimea – 6 m, motor Diesel, viteză –
12 noduri, iar pentru detectarea submarinelor și stabilirea
continuă a poziţiei lor poseda un modern sonar, baleind
circular, 3600, pe o rază de circa 4 mile marine. Întrucât
frecvenţa undelor emise era, de fapt, la limita dintre sonor
95
studii/documente

și ultrasonor (15.000 Hz), impulsurile erau auzite ca niște
lovituri metalice în carcasa submarinului, a cărui tactică
obligată era imersiunea maximă și evitarea zonei).
Așa am navigat toată noaptea spre sud, între cerul
întunecat și marea agitată, cu crestele albe ale valurilor
sfârtecate de etravă, ridicaţi și prăvăliţi de stihiile mării,
în mișcări oscilatorii de ruliu și tangaj, ca o coajă de nucă
(chiar aceasta era forma vânătorului de submarine).
Nu este greu de imaginat chinul, spaimele, noaptea de
coșmar a celor neobișnuiţi cu marea, înghesuiţi ca sardelele
sub puntea vasului de care își legaseră toate speranţele:
„Kazbek”.
A doua zi, în 8 iulie 1944, furtuna se mai domolise, dar,
cum e și firesc, persista hula. Din această pricină, recuperarea
„detașamentului de priză și control” s-a dovedit a fi o
operaţie destul de anevoioasă, care a durat mai mult decât
în mod obișnuit. Dar primejdia cea mare trecuse.
Poate că unii supravieţuitori au evocat sau își vor
mai aminti calvarul, odiseea trăită. Dar, pe lângă
aceste dureroase amintiri personale, stăruie o concluzie
semnificativă și actuală: în împrejurările holocaustului
antisemit „România a constituit un liman, o oază pentru
evrei” (Randolph Braham18).
Acţiunile umanitare ale echipajelor noastre din Flotila
de Siguranţă Antisubmarin și Grupul Vânătoarelor
de Submarine (V.S.) din cadrul Comandamentului
Portului și Zonei Constanţa (CPZC), dirijate de forurile
superioare de resort, ilustrează concret atitudinea
îngăduitoare, tolerantă și plină de omenie a poporului
român19.

The Esperantist Cezar Apreotesei – Combatant in the Royal Navy

Captain (N, r) Marian Moşneagu, Ph.D.

Abstract: Navy officer with a meritorious activity during the Second World War, Cezar Apreotesei
(1922-1989) graduated, in just one decade (1942-1952), four faculties - Letters and Philosophy at the
University of Bucharest, with a degree in psychology, sociology, aesthetics and literary criticism (1947),
Legal Sciences (1948), the Institute of Economic Sciences and Planning (1948) and the Faculty of
Russian Language and Literature of the “Maxim Gorky” Pedagogical Institute (1952).
He has worked as a professor of Russian language, philosophy, philology, history of Russian literature
and pedagogy at the Institute for Teacher Training, Agronomic Institute, Pedagogical Institute and the
University of Timişoara.
He was noted for a prestigious activity of scientific research and journalism, translations from Russian
and intense collaborations nationally and internationally within Slavic, interlinguistic and esperantological
associations.
Keywords: Cezar Apreotesei (1922-1989), Romanian Royal Navy officer, university professor, doctor
in philology, researcher and translator.

NOTE

1
Centrul de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata
României „General Paul Teodorescu”.
2
Autobiografie, pusă la dispoziţie cu generozitate de fiica domniei
sale, doamna ing. Doina Apreotesei, căruia îi mulţumesc respectuos
şi pe această cale.
3
Certificat nr. 5607 din 29 august 1995, eliberat de U.M. 02405 Piteşti.
4
Comandor (rtr.) Anton Bejan, contraamiral (rtr.) Raymond Stănescu,
comandor (rtr.) Neculai Pădurariu, comandor dr. Marian Moşneagu,
dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (rtr.)
Paul Ionescu, Dicţionar enciclopedic de marină, ediţia a II-a revăzută
şi adăugită, incluzând DEM-I/2006 şi DEM-II/2008, Coordonator:
comandor (rtr.) Anton Bejan, Editura Semne, Bucureşti, 2010, p. 45.
5
Barcaz era considerată orice şalupă mai mare, puntată, cu motor,
capabilă să transporte o anumită încărcătură.
6
Editura Litera Învăţământului, 1956.
7
Săptămânal social-politic şi literar-artistic editat de Uniunea
Scriitorilor din R.S.R. şi Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie
Socialistă Timiş.
8
T. Maliţa, Cezar Apreotesei, I. Jurconi, T. Vîrlan, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, 470 pagini. Lucrarea a fost reeditată
în anul 1971.
9
Sfârşitul cuibului de viespi, roman de S. Brinaţev, Ei au luptat
pentru patrie, roman de M. Şolohov, Soldatul din Kazahstan,
roman, Credinţa. Povestiri, Şeful de echipaj de pe „Tuman“,

96 3 (89) 2020 document


roman de Nicolai Panov, Cavalerii Ordinului „Slava”. Povestiri,
La graniţă, roman, Misiunea secretă, La postul de luptă. Povestiri,
Afasionata, poem de Ludmila Popova, Mesteacănul, Fapta măreaţă
de D. Bednîi, Gamele, schiţă de Al. Potkov, Pe Neva de N. Kutov,
Judecata memoriei de Egor Isaev, Sufletul tău de E. Evtuşenko,
Carnetul de partid de N. Suslovici, Fraţi între stele de Ludmila
Popova, Şi nimeni nu ştia de D. Bednîi, Măreţul zbor, Eroismul şi
Dragoste de Angara de Anatol Pristavkin, Drumul florilor, comedie
de V. Kataev.
10
Studiu introductiv, note şi glosar de P. Radu, D. Onciulescu, Casa
Corpului Didactic, Timişoara, 1979-1980.
11
Cezar Apreotesei, Misiunea Kazbek, în „Astra”, august 1989, p. 13.
12
Vânătoare de submarine – nave amenajate pentru îndeplinirea
misiunilor antisubmarin în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Cele trei nave – V.S. 1, V.S. 2 şi V.S. 3, achiziţionate
de Marina Regală Română, în martie 1944, au constituit
Gruparea Vânătoarelor de Submarine de la Constanţa, sub
comanda locotenentului Vlad Popescu-Greaca, subordonată
Comandamentului Portului şi Zonei Constanţa. La origine, barcaze
pescăreşti de tip norvegian, aveau motoare Diesel şi o viteză de 11
Nd. Erau armate cu câte un tun antiaerian de 37 mm, amplasat în
prova, un tun antiaerian de 20 mm pe comandă, câte un lansator de
grenade antisubmarin în fiecare bord şi o instalaţie pentru lansarea
bombelor antisubmarin, situată la pupa navei. La 5 septembrie
1944, au fost sechestrate şi preluate de flota sovietică drept captură
de război. Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moşneagu, Noi
contribuţii la istoria Marinei Militare Române, Editura Muntenia
& Leda, Constanţa, 2001, pp. 229-230.
13
Nicolae Koslinski (n. 19 octombrie 1921, Bucureşti – d. 24
noiembrie 2002, Bucureşti). Fiul Mariei-Simona şi al viceamiralului
Gheorghe Koslinski, a absolvit Liceul „Spiru Haret”, Şcoala
Navală din Constanţa, Secţia Punte (10 mai 1942, al treilea în
promoţie), Şcoala de Aplicaţie (1 martie1946) şi Facultatea de
Istorie a Universităţii din Bucureşti. A activat la Centrul de Instrucţie
Submarine şi Vedete Torpiloare (1942), secund pe vedeta torpiloare
nr. 9 „Vulcanul” din cadrul Escadrilei de Vedete Torpiloare (1942-
1944), Comandamentul Apărării Litoralului Maritim (1944-1945),
la Biroul Adjutanturii Statului Major al Marinei (1945), Flotila de
Dragaj Fluvial (1945), distrugătorul „Mărăşti” (1946-1947), Serviciul
de Pilotaj Militar Constanţa (1947), ofiţer instructor pe nava-şcoală
„Mircea” (1947-1948), Depozitele Maritime Constanţa (1948), şef
al Biroului Pregătire de luptă la Regimentul 1 Artilerie de Coastă
(1948-1949)şi la Apărarea Litoralului (1949-1951). Scos din cadrele
active din motive de „origine socială”, în 1951, în viaţa civilă a
lucrat ca operator topometru şi geodez la un institut de cercetări
din Bucureşti. Diplomat în istorie navală, a publicat numeroase
articole de specialitate în periodicele „Revista de Istorie Militară”,
„Magazin Istoric”, „Modelism”, „Flacăra”, „Ştiinţă şi Tehnică”,
„Lumea”, „Viaţa Militară”, „Marina Română”, „Marea Noastră”,
„Marea Noastră pentru Tineret”, „Almanahul Oştirii”, „Almanahul
Mării”, „România Liberă”, „Observatorul Militar” ş.a., lucrarea
memorialistică Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, precum şi câteva
cărţi de istorie: Războaie navale în veacul al XVI-lea. Preveza şi
Lepanto, Editura Militară Bucureşti, 1991, Războiul naval de-a lungul
veacurilor, vol. II: Epoca navelor cu vele şi a artileriei cu ghiulele.
Partea I (până în anul 1713), Editura Ara, Bucureşti, 1996, Marina
Română în al Doilea Război Mondial (1939-1945), trei volume, în
colaborare cu Raymond Stănescu, Editura Făt-Frumos, 1996, 1997
şi „Modelism Internaţional”, Bucureşti, 1998.
document 2020 3 (89)
studii/documente
14
Vezi şi articolul lui Jürgen Rohwer, Nave de refugiaţi evrei în Marea
Neagră 1934-1944, în „Magazin istoric”, serie nouă, Anul XXVII,
nr. 10(319) octombrie 1993, pp. 19-22.
15
Petah Tikva, Comemorarea victimelor de pe vasul „Mefkure” de
către H.O.R. (Asociaţia Evreilor Originari din România), în Album
editat la iniţiativa Comitetului Executiv – partea a treia, Supliment
2019, pp. 18-28.
16
Personal am studiat şi publicat această problematică în Emigrarea
evreilor prin portul Constanţa. 1940-1944, în „Revista de Istorie
Militară”, nr. 1-2 (75-76)/2003 şi Institute for Political Studies of
Defense and Military History, „Goldstein Goren” Diaspora Research
Center, Tel Aviv University, „Goldstein Goren” Center for Hebrew
Studies of Bucharest Iniversity, „Jewish Emigration through the
Port of Constanţa, 1940-1944”, în „The Holocaust and Romania.
History and Contemporany Significance”, Bucharest, 2003,
pp. 42-54.
17
Raoul Şorban (n. 4 septembrie 1912, Dej – d. 18 iulie 2006,
Cluj-Napoca),critic de artă, pictor, scriitor, eseist şi memorialist.
Studii gimnaziale şi liceale la Blaj şi Cluj (1923-1927). Debutează
în jurnalistică în 1930 la ziarul „Patria”. Studiază pictura şi muzica
în Italia, Germania şi Austria; la Milano urmează Conservatorul
„Giuseppe Verdi” (1930-1934). Se afirmă în pictură cu expoziţii la
Baia Mare şi Cluj (1935), urmate de alte „personale” la Botoşani
(1936), Bucureşti, Baia Mare (1938), Cluj (1939, 1942, 1943) şi
de participări la expoziţii colective: Cluj (1942, 1943), Bucureşti
(1939, 1956). Între 1935 şi 1939, studiază Dreptul la Cluj, iar
în 1938 devine director al Cabinetului Rezidentului Regal al
Ţinutului Someş, prof. dr. Coriolan Tătaru şi preparator la Catedra
de Istoria Artei a Universităţii din Cluj. Până în 1944, lucrează la
Departamentul de Presă din Ministerul Afacerilor Străine. După
ocuparea Ardealului de Nord, devine una din figurile importante
ale rezistenţei intelectualităţii, fiind şi secretar de redacţie la
„Tribuna Ardealului” şi, din 1943, fondator al ERAN - Editura
Românească din Ardealul de Nord. Arestat de autorităţile ungare
(martie-noiembrie1942), din 1944, se află printre organizatorii
acţiunii de salvare a evreilor din Transilvania de Nord. Între 1946
şi 1948 conduce Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din
Cluj, iar între 1948 şi 1949 conduce, ca rector, Institutul de Arte
din Cluj. Exclus în 1949 din învăţământ şi din viaţa socială, devine
zugrav la o cooperativă, înainte de a fi arestat, în 1952. Datorită
ministrului Ilie Murgulescu, în 1963 este reabilitat şi profesează
la Universitatea din Bucureşti, iar în perioada 1965-1978 la
Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Capitală. La
7 aprilie 1987, Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor
Holocaustului „Yad Vashem” din Ierusalim îi conferă titlul de
„Drept între popoare”, primit de „neevreii” care au salvat evrei
de la moarte, iar la 5 decembrie 1990 primeşte titlul de Cetăţean
de Onoare al Statului Israel. După Revoluţia din Decembrie 1989
publică Fantasma imperiului maghiar şi Casa Europei (1990),
Chestiunea maghiară (2001), (Postfaţa de Adrian Riza), o carte
„arestată” şi „făcută dispărută”, Invazia de stafii (2004), cu o
Prefaţă de Adrian Păunescu ş.a.
18
Randolph Lewis Braham (n. 20 decembrie 1922, Bucureşti –
d. 25 noiembrie 2018, New York), istoric american de origine română,
fost profesor emerit la City University din New York. Cunoscut
pentru cercetările sale în domeniul politicii comparative şi al istoriei
Holocaustului în estul Europei.
19
Cezar Apreotesei, Misiunea Kazbek, în „Astra”, august 1989,
p. 13.
97
studii/documente

IMPLICAREA MILITARĂ A ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL

DIN VIETNAM (MARTIE 1967)

Locotenent-colonel (r) Dr. Petre OPRIŞ

Î
n istoriografia acesta o efectuase recent
românească există la Moscova, autorităţile
mai multe cărţi și sovietice nu au organizat
studii în care se prezintă o primire fastuoasă – așa
în termeni superlativi cum s-a întâmplat ulterior
vizita neoficială efectuată la București2.
în România de Richard La întâlnirea lor din
Nixon (fost vicepreședinte 22 martie 1967, Nicolae
al SUA și senator în Ceaușescu și Richard
Congresul SUA, în acel Nixon au discutat despre
moment) și întâlnirea sa chestiunile de securitate
cu Nicolae Ceaușescu (22 care vizau Europa, cu
martie 1967, București). accentul pe găsirea unor
Războiul din Vietnam soluţii viabile de rezolvare
crea deja foarte multe a problemei germane,
probleme autorităţilor de despre stadiul relaţiilor
la Casa Albă și politicienii 1967. Richard Nixon și Nicolae Ceaușescu româno-vest-germane și
americani încercau să româno-sovietice, despre
găsească soluţii pentru încetarea bombardamentelor problema armelor nucleare și poziţia Chinei în această
efectuate de aviaţia americană împotriva unor obiective chestiune, precum și despre modul de soluţionare a
militare din Republica Democrată Vietnam și, în același conflictului militar din Vietnam3.
timp, retragerea tuturor forţelor nord-vietnameze din Doi ani mai târziu,
Vietnamul de Sud. în cursul următoarei
Î n t r - u n u l d i n t re vizite a lui Richard
volumele sale de memorii, Nixon în România,
liderul comunist Paul Nicolae Ceaușescu și
Niculescu-Mizil a pus Ion Gheorghe Maurer
pe seama unei posibile au reluat discuţia
premoniţii invitaţia pe d e s p r e p r o b l e m a
care Nicolae Ceaușescu securităţii europene.
i-a trimis-o lui Richard Președintele SUA a
Nixon pentru a efectua primit în mod oficial
o vizită în România, în i n f o r m a ţ i i d e s p re
anul 19671. poziţia României
Doar întâmplarea în acea chestiune –
a făcut ca invitatul chiar dacă iniţiativa Ion Gheorghe Maurer
de atunci al liderului românească nu era
Paul Niculescu-Mizil suprem al PCR să fie acceptată de către autorităţile de la Moscova.
ales președinte al SUA, în noiembrie 1968. Impresiile Prin dezvăluirea respectivă, autorităţile sovietice și-au
pozitive acumulate în cursul vizitei sale din martie 1967, văzut afectat planul propriu de negocieri. Acestea se
în România au influenţat, probabil, decizia lui Richard desfășurau prin tratative directe între reprezentanţii ambelor
Nixon de a reveni la București într-o vizită oficială (2-3 superputeri, precum și prin discuţii purtate cu reprezentanţii
august 1969). tuturor statelor interesate de problema securităţii europene.
Termeni superlativi privind vizita din martie 1967 pot În consecinţă, putem presupune faptul că marja de manevră a
fi regăsiţi în relatarea lui Paul Niculescu-Mizil. Acesta diplomaţilor sovietici a fost afectată de iniţiativa românească
a menţionat că pentru oaspetele lui Nicolae Ceaușescu din luna august 1969, iar nemulţumirea liderilor politici și
a fost organizată o primire protocolară la nivel de șef militari de la Kremlin, faţă de acţiunile de politică externă
de stat, deși Richard Nixon a venit la București în promovate în mod independent de Nicolae Ceaușescu, a
calitate de persoană particulară, iar pentru vizita pe care avut o motivaţie puternică.

98 3 (89) 2020 document


Paul Niculescu-Mizil
a amintit în memoriile
sale și despre sprijinul
militar pe care autorităţile
comuniste de la București
l-au acordat, în anul 1967,
Republicii Democrate
V ietnam, însă nu a
precizat deloc tipurile
de produse speciale și
cantităţile expediate de
statul român guvernului
de la Hanoi4. Acel sprijin
a fost oferit la cererea
a u t o r i t ă ţ i l o r n o rd -
Generalul Ion Ioniță
vietnameze și politicienii
americani știau, probabil, despre existenţa sa de la serviciile
proprii de informaţii. Cu toate acestea, jocul diplomatic a
fost continuat de către ambele părţi, americană și română
– politicienii comuniști de la București fiind consultaţi, din
când în când, de administraţia de la Casa Albă în legătură
cu modul de rezolvare a conflictului militar din Vietnam
și Kampuchia.
Pentru a rezolva o mică parte din enigma lăsată de
Paul Niculescu-Mizil se poate apela, în prezent, la arhiva
Comitetului Central al PCR. În aceasta există un raport
întocmit, la 28 martie 1967, de generalul-colonel Ion
Ioniţă – după șase zile de la întâlnirea de la București
dintre Nicolae Ceaușescu și Richard Nixon. Documentul
în cauză – pe care îl prezentăm în continuare, în întregime –
oferă o imagine despre solicitările militare suplimentare
ale autorităţilor de la Hanoi și posibilităţile foarte limitate
ale României de a acorda un ajutor consistent și valoros
din punct de vedere militar.
Precizăm faptul că distrugătoarele menţionate în
raportul semnat de ministrul român al Forţelor Armate
erau D. 21 (ex- „Ferdinand”) și D. 22 (ex- „Regina
Maria”). Acestea au fost restituite României de autorităţile
sovietice în zilele de 21 și 23 iunie 1951, împreună cu
cinci monitoare fluviale, submarinul „Delfinul”, cinci
șalupe de serviciu și o șalupă de dragaj. Toate vasele
respective fuseseră rechiziţionate și transportate în URSS
la câteva zile după lovitura de stat de la 23 august 1944
și au reintrat în compunerea Marinei Militare române
la 16 iunie 1951. Navele au fost retrocedate în stare de
funcţionare, cu excepţia monitoarelor, care se aflau la
acea dată în stare de conservare. În anul următor, Forţele
Marinei Militare române au primit în înzestrare șase
vedete blindate sovietice (probabil, în conformitate cu
hotărârea adoptată la Consfătuirea de la Moscova din
ianuarie 1951), iar trei ani mai târziu s-au primit din
URSS trei nave de vânătoare de submarine5.
Cele două distrugătoare (D. 21 și D. 22) au fost scoase
definitiv din înzestrarea Marinei Militare române în
1961 și casate în același an, însă au rămas de la acestea,
în depozitele armatei, 42 de torpile, care au fost oferite, la
sfârșitul lunii martie 1967, autorităţilor nord-vietnameze.
document 2020 3 (89)
studii/documente
În ședinţa lor din 4 aprilie 1967, membrii Prezidiului
Permanent al CC al PCR au aprobat „propunerile
Ministerului Forţelor Armate de a se acorda R.D. Vietnam
– la cerere – un ajutor militar suplimentar pe anul 1967.
(se anexează)”6.
„Propunerile făcute la 28 martie 1967 de general-
colonelul Ion Ioniţă, ministrul Forţelor Armate, referitoare
la acordarea unui ajutor militar suplimentar Republicii
Democrate Vietnam în cursul anului 1967
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA STRICT SECRET
MINISTERUL FORŢELOR ARMATE Exemplarul nr. 1
Nr. M. 001060 din 28.03.[19]67 S.C. 1
[Consemnare manu:] Pr[otocolul]. 18 P[rezidiul]
P[ermanent]/1967
[Consemnare manu:]331/28.3.1967
Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.
Nr. 761 / 17.04.1967
Tovarășului NICOLAE CEAUȘESCU
SECRETAR GENERAL AL COMITETULUI
CENTRAL
al
PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN
La data de 18.03.1967, adjunctul ministrului Armatei
Vietnameze – generalul maior Tranc Sam (corect:
Trần Sâm – n.n.) a adresat atașaţilor militari din ţările
socialiste rugămintea de a transmite conducătorilor
ministerelor forţelor armate, cererea acordării unui ajutor
militar suplimentar pe anul 1967.
Ajutorul solicitat se referă la mijloace pentru apărarea
litoralului și anume: staţii de radiolocaţie pentru
descoperirea navelor inamice și pentru conducerea
focului artileriei de coastă, armament de artilerie cu
bătaie lungă, torpile, mijloace de descoperire și distrugere
a minelor acustice și grupuri electrogene.
Ministerul Forţelor Armate a analizat posibilităţile
de asigurare a tehnicii de luptă solicitate și propune
a se oferi 42 torpile clasice 530 mm. Aceste torpile
au fost aprovizionate din URSS, în anul 1952, pentru
distrugătoare, care au fost scoase din înzestrare și casate
în anul 1961; fiind oferite la export, ţările cărora li s-au
transmis ofertele au refuzat importarea lor.
Celelalte tipuri de tehnică militară solicitate nu se
fabrică în ţara noastră, fiind asigurate din import pentru
nevoile forţelor armate, iar acordarea de ajutor cu astfel
de materiale din existentul marilor unităţi și unităţilor,
nu este indicată deoarece:
99
studii/documente

- staţiile și autostaţiile de radiolocaţie sunt în cantităţi mici cu

care se asigură nevoile minime ale Marinei Militare;
- tunurile existente la trupele de uscat au bătaie sub 20 km.
În cadrul ajutorului aprobat pentru anul 1967 se vor da 30 grupuri
electrogene pe roţi de 30 kw.

MINISTRUL FORŢELOR ARMATE

ale
REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA
General-colonel
(ss.) Ion Ioniţă

[Pe verso:] Nr. 585/M din 25.03.1967”7.

Romania’s Military Involvement in the Vietnam War

(March 1967) - Lieutenant-colonel (r) Petre Opriș, Ph.D.
Abstract: In the former archive of the Central Committee of
the Romanian Communist Party there is a report drawn up on
March 28, 1967 by General-colonel Ion Ioniţă – six days after the
meeting in Bucharest between Nicolae Ceauşescu and Richard
Nixon. The document which we present provides an overview
of the additional military demands of the Hanoi authorities and
Romania’s very limited possibilities to provide consistent and
valuable military assistance.
Keywords: Romanian Communist Party, 1967, Ion Ioniţă,
Nicolae Ceauşescu, Richard Nixon.

NOTE
1
Paul Niculescu-Mizil, România şi Războiul americano-vietnamez, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 2008, p. 127.
2
Ibidem, pp. 128-129.
3
Vezi stenograma convorbirii dintre Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon (Bucureşti, 22 martie 1967), în România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie
în anii Războiului Rece, vol. 5, Trei decenii de relaţii de relaţii româno-americane, 1955-1985, Documente I, 1955-1972, editori Nicolae Ecobescu, Constantin
Moraru, Nicolae Ropotean, Editura Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2015, pp. 324-338.
4
Paul Niculescu-Mizil, Op. cit., pp. 50-51.
5
Arhivele Militare Naţionale Române, Fond 467, dosar nr. 885, ff. 203; 272.
6
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 48/1967, f. 3.
7
Ibidem, dosar nr. 48/1967, ff. 30-31.

CONTENTS

Anniversary message ♦ Central Archive Repository – A Century of History (II) - Colonel engineer Marius-Marian
Olteanu, Adela-Cosmina Lăzărescu, Mariana-Daniela Manaloiu ♦The Epidemics that the Romanian Army confronted
with at the Beginning of the 20th Century - The Cholera Epidemic from Dobrogea in autumn of 1916 - Leontin
Stoica, Ph.D. ♦ Romanian Army in the Analysis of General Arthur Hauffe (1942) - Sorin Cristescu, Ph.D., Alin
Spânu, Ph.D. ♦ The Operative Reports of the Romanian Army 3 in the first Days of the Stalingrad Battle - The Great
Bend of Don – Major-general (r) Ion Cerăceanu ♦ Colonel Mircea Elefterescu, the Chief of the military Cabinet of
Marshal Antonescu, interrogated in Moscow: “You are the aggressor not us, you crossed the Nistru, you forced the
Romanian Army to withdraw (...) Basarabia has always been ours” - Associate professor Florian Bichir, Ph.D. ♦ The
Beginning of the Reactive Era (Part V) - Lieutenant-commander pilot (r) Gheorghe-Ion Vaida ♦ An Artilleryman
... the Ace of the Romanian Air Combat Aviation - Major (r) Constantin Bâzu Cantacuzino - Warrant officer
adjutant Eugen-Dorin Spătaru ♦ Division General Gheorghe Potopeanu – A Great Artilleryman - Brigade General
(r) prof. univ. Adrian Stroea Ph.D., Colonel (r) Marin Ghinoiu ♦ The Esperantist Cezar Apreotesei – Combatant in
the Royal Navy - Captain (N, r) Marian Moșneagu, Ph.D. ♦ Romania’s Military Involvement in the Vietnam War
(March 1967) - Lieutenant-colonel (r) Petre Opriș, Ph.D.

100 3 (89) 2020 document