Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro 07/20/18
Linişte aparentă.
Revenit acasă, la Sibiu, în august 1971, Lucky își reia traiul obișnuit, împărțindu-și timpul între
partide de poker și întâlniri cu prietenii prin baruri. Securitatea din Sibiu, informată despre cazul de
la Oradea, se adresează la rândul ei Miliției cu precizarea: „În prezent nu s-a încadrat în câmpul
muncii, își consumă timpul prin cofetării, joacă cărți de unde realizează diverse sume de bani.
Familia lui este îngrijorată de faptul că fiul lor, deși a avut o condamnare pentru furt, este pasibil de
a mai comite alte acte iresponsabile și antisociale. în scopul prevenirii sale de la săvârșirea unor
infracțiuni sau contravenții, vă rugăm ca cel în cauză să fie în preocuparea organelor de miliție” . În
ianuarie 1972, Miliția municipiului Sibiu confirmă că Lucky „a fost luat în supraveghere generală” .
Apoi, liniște și pace. Sau?
Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic timp de mai mulți ani. Abia după cinci ani, în 1977,
apar documente din care se pot reconstitui, destul de sumar, anii precedenți. Aflăm că, la un
moment dat, Lucky și-a găsit o slujbă oarecare la întreprinderea Vinalcool Sibiu. Apoi s-a căsătorit
cu o sibiancă de origine etnică germană, să-i spunem Inge, cu care are un copil. Cei care i-au
cunoscut soția spun că era o adevărată frumusețe. Inge era profesoară de engleză și germană la o
școală din Sibiu. În vacanțele de vară, începând din 1975, Lucky și soția sa lucrează pe litoral la
așa-numitele Free Shop-uri. Unii dintre noi își mai amintesc aceste magazine speciale. Puteai să
cumperi de acolo, și numai de acolo, o mulțime de lucruri imposibil de găsit în comerțul socialist.
Cu o condiție: să ai valută forte – dolari, mărci vest-germane, franci, lire etc. Și cu încă o condiție:
să fii cetățean occidental, căci un român nu avea voie să dețină valută forte. Să ajungi vânzător într-
un asemenea Free Shop era extrem de tentant. Și greu de obținut. Pe lângă cerința de a cunoaște
niște limbi străine (Inge vorbea germana și engleza, Lucky, franceza), mai trebuia să treci de filtrul
selecției Securității. Căci nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a fi lăsat să umble cu valută
și, mai ales, să aibă contact cu străinii. Apoi, se știa prea bine că activitatea într-un Free Shop era o
sursă certă de învârteli de tot felul, dar în special de procurare de dolari prin schimbul „la negru”
sau prin vânzarea de obiecte introduse în magazin pe lângă gestiunea oficială. Cum spuneam, nu
oricine prezenta suficientă încredere pentru a lucra într-un Free Shop. Și totuși, în pofida biografiei
sale cu pete, Lucky nu avea nici o problemă. În fiecare vară, el lucra la câte un Free Shop de pe
litoral.
O inspecţie – şi un potop de „reclamaţii-sesizări”. Inge, soția lui Lucky, are rude în Germania
occidentală. În 1975, aceste rude îi trimit o invitație, așa cum cereau atunci formalitățile pentru
obținerea unui pașaport turistic. Inge urma să plece singură în Germania, fără soț și fără copil.
Totuși, cererea ei de pașaport este respinsă. Lucky și soția sa par resemnați, nu reacționează în
niciun fel.
Cu atât mai surprinzătoare este brusca vehemență cu care se manifestă Lucky doi ani mai târziu, în
toamna lui 1977, când năpădește autoritățile cu „reclamații-sesizări” și memorii de protest. Motivul
pare să fie un incident din vara aceluiași an, când Lucky, soția sa și tot grupul lor de prieteni sibieni,
nouă în total, luaseră în primire Free Shop-ul de pe aeroportul „Mihail Kogălniceanu”, de lângă
Constanța. Un magazin important, probabil cel mai mare de pe litoral, cu un dever deosebit, căci
prin acest aeroport treceau toți turiștii străini, la sosire, cât și la plecare. Ar fi fost un sezon de
excepție pentru Lucky și ceilalți dacă n-ar fi fost echipa de milițieni care, ca din senin, le-a căzut pe
cap în inspecție. Inventarul scoate la iveală un plus nejustificat în gestiune în raport cu vânzările și
încasările. Raportul constată, de pildă: „S-a mai găsit la articolul «Casete» pentru radiocasetofoane,
intrate 150 bucăți și stoc faptic la predare 192 bucăți, în afară de ceea ce s-a vândut”. Cu alte
cuvinte, trupa lui Lucky practica sistemul vânzării de articole introduse în Free Shop pe cont
propriu, dolarii astfel obținuți intrând în buzunarele lor. Situația este cât se poate de penală.
Urmarea? Niciuna. Ba tot trupa lui Lucky este cea care face scandal, cum reiese din raporul Miliției:
„Cu ocazia inventarului, H. Alexandru, fratele său Andrei, V. Corneliu [Lucky], B. Constantin au
jignit lucrătorii de miliție, făcând afirmația că sunt niște hoți și pungași și că ei prin relațiile ce le au
vor interveni să fie dați afară toți cei ce au contribuit la schimbarea lor. H. Alexandru [șeful
gestiunii, prieten al lui Lucky] a vorbit la telefon cu un general cu numele de Marinescu Petrică care
i-ar fi spus motivul schimbării și al cărui informator spunea că este”. (Raport al Miliției județului
Constanța din 13 iulie 1977)
Foarte interesant ce descoperă, deci, Miliția, dincolo de inventarul cu probleme: că trupa lui Lucky
avea acoperire. Drept pentru care toți cei nouă sibieni se întorc acasă fără să suporte niciun fel de
consecințe, oricât de penali ar fi fost. Mai mult chiar, incidentul îi servește lui Lucky ca pretext
pentru a deveni brusc un foarte vocal și hotărât protestatar în numele unor principii ca libertatea,
echitatea sau dreptul la realizarea personală în alt loc decât România, adică dreptul de a emigra.
„Atunci ne-am întrebat care este rațiunea de a mai sta în această țară” , scrie Lucky referindu-se la
incidentul cu Free Shop-ul și milițienii, incident pe care îl califică drept „abuziv, neîntemeiat,
nejustificat și acivic”. Cu un tupeu desăvârșit, Lucky declară: „La inventarul făcut în prezența
securiștilor, am ieșit perfect, nu ni s-a putut reproșa nimic sub nici un aspect, doar afirmația
HILARĂ că vrem să fugim din țară” .
Memoriul, trufia. Nu, fugitul din țară nu era soluția optimă pentru Lucky, ci plecatul legal. Ca atare,
el depune, împreună cu soția, actele de plecare definitivă din România. Într-un memoriu din 6
ianuarie 1978, Lucky scrie, cu accente de trufie cabotină:
„Boala mea «de plecare» este incurabilă, nesuportând nici un amendament. Cu riscul existenței,
merg până la capăt în a realiza acest mobil!! Nu nutresc nici un resentiment față de nimenea și am
certitudinea că «dincolo» pot fi cu mai mult folositor țării decât în existența larvară pe care o duc
aici. Nu mă aștept la un El Dorado, dar sper ca entitatea mea civică să fie respectată. Îmi susțin
cauza cu o voință inexorabilă. […] Totdeauna și oriunde voi fi un bun patriot. […] În ideea în care
circumstanțe nefaste mă vor obliga să scriu la Europa Liberă, cuprinsul scrisorii va respecta
întocmai schema acestei depoziții”.
Ce ne văd ochii? Lucky sfidează Securitatea, amenințând, în scris, că va informa Radio Europa
Liberă despre cazul său de „drepturile omului” dacă nu i se aprobă emigrarea. Securitatea
reacționează la 18 ianuarie 1978 prin deschiderea Dosarului de Urmărire Informativă nr. 1103
privind „Bubu” (numele de cod dat lui Lucky în acest dosar). Lucky este „avertizat”, asta
însemnând că trebuie să suporte discuții cu diverși securiști, între care și colonelul Ioan Poiană. Cu
toate acestea, securiștii sunt luați prin surprindere aflând, tardiv, că Lucky – cu o „voință
inexorabilă”, nu-i așa – chiar trimisese o scrisoare la Radio Europa Liberă. Scrisoarea, în care
Lucky își revendică imperativ dreptul de emigrare în RFG, i-a fost citită într-o emisiune difuzată pe
4 martie 1978. Prompt, el este amendat cu 500 de lei în baza Legii 23/1971. Este vorba despre
faimoasa „Lege privind apărarea secretului de stat în R.S.R.”, al cărei articol 14 spunea așa: „Se
interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu posturile de radio și televiziune ori cu
organele de presă din străinătate, care, prin acțiunile lor, desfășoară o activitate de defăimare sau
contrară intereselor statului român”.
Deși declară la Securitate că „în perspectivă nu mă voi antrena în nici un fel de discuții sau aprecieri
de natură politică”, Lucky face exact invers, și asta cât se poate de ostentativ și de public. Adică,
face caz permanent de actul său de mare curaj de a scrie la Europa Liberă, „aduce injurii
regimului”, cum precizează notele informative, ba se declară chiar „disident” în gura mare – în
barul plin de lume de la „Împăratul Romanilor”, desigur. Așa se face că, la un moment dat,
Securitatea pare să cedeze. Un raport din iulie 1978 propune închiderea dosarului nr. 1103, respectiv
abandonarea cazului lui Lucky, pentru că „s-au făcut intervenții și s-a dat aviz pozitiv de către
comisie ptr a primi aprobare de plecare”. Culmea, chiar șeful Securității județului Sibiu cere la
București, în octombrie 1978, să se urgenteze aprobarea emigrării lui Lucky „în vederea prevenirii
săvârșirii de către acesta a unor eventuale acțiuni fățișe”.
Plecarea. Lucky a învins. S-a luat de piept cu Securitatea și a dovedit-o. Bravo lui, am putea zice. În
februarie 1979, Lucky și familia sa pleacă în Germania Occidentală și se stabilesc în orașul
Nürnberg din Bavaria, la nord de München. Datorită originii etnice germane a soției, beneficiază
imediat de ajutoare speciale pentru integrarea în societate, inclusiv cetățenia germană.
Ce am putea spune, în acest punct al poveștii, despre Lucky? Ce fel de om este el? Un temerar? Un
șmecher? Un luptător, un semi-interlop, un zănatec sau un cabotin băftos? Poate ne ajută această
autocaracterizare dintr-o declarație dată la Securitate:
„Favorizat de fizic și dotat cu o inteligență speculativă, marcat de neșansa debutului meu în viață
[condamnarea din 1967], lipsit de capacitate volitivă, am ajuns să mă ancorez într-un mediu abject,
vizând confortul material, urmărind doar plăceri primare care nu reclamau nici un efort. Dar,
această existență cu tentă parazitară venea în contradicție cu idealul meu existențialist, cu educația
primită”.
Chestia cu idealul lui existențialist e nostimă, dar… nu, nu cred că ne ajută să ne lămurim asupra lui
Lucky. Ne-ar ajuta însă deslușirea episodului mai de la început, când Lucky scapă de procuratura
militară și de închisoare pe motiv de „psihopatie impulsivă cu mitomanie”. Deși anchetatorii știu că
simulează. Deși fapta este deosebit de gravă. Deși are antecedente penale. De neînțeles, spuneam.
S-ar înțelege însă foarte ușor dacă am accepta ideea că pe Lucky îl scapă nu „psihopatia”, ci
Securitatea. Nu Securitatea aia banală, ca să-i zic așa. Nu cea cu care se războiește el mai târziu
pentru un pașaport. Ci o parte mai specială a Securității, să-i spunem DIE (de la Direcția de
Informații Externe, ulterior CIE), și care vede „potențialul” lui Lucky de aventurier, cinic,
inteligent, prefăcut și lipsit de scrupule – taman bun pentru un anumit gen de misiuni dubioase și
„deplin conspirate”.
Și ce altceva ne-ar mai putea ajuta? Păi, ne-ar ajuta să aflăm, de pildă, deși niciun document
(disponibil) nu consemnează asta, că în 1972-1973, Lucky era din nou la armată. Ciudat, doar
fusese clasat inapt cu doar un an înainte. Și totuși, era la armată. Mai rău chiar, la un batalion
disciplinar. Batalion de pedeapsă, cum i se mai spunea, deoarece acolo ajungeau soldații pedepsiți
pentru diverse delicte sau cei cu cazier. Și pentru ce fusese pedepsit, chipurile, Lucky? Dacă-l
întrebai, îți povestea că, pe când făcea armata la Oradea, fusese implicat în deturnarea unui avion.
Aici ar trebui precizat că, atunci când îi construiești unui agent o „legendă”, e bine să incluzi în
biografia măsluită cât mai multe elemente reale, verificabile. Deturnarea unui avion românesc de la
Oradea, în mai 1971, era un element real. Deși presa comunistă nu a scris, evident, nimic, despre
asta, mai toată lumea, cel puțin din zona Oradea, știa despre cei șase români (de naționalitate
maghiară) care deturnaseră cursa Oradea-București și fugiseră în Austria . Iar Lucky chiar s-a aflat
la Oradea în acel moment – alt element real. Doar că furierul Lucky, militar în termen la UM 01731,
nu avea nici o legătură cu cei șase. El zicea însă că da, avea, și că detesta regimul comunist fiind un
legionar înflăcărat din tată în fiu. Și iată încă un element real și verificabil – cel cu tatăl legionar. Și
uite așa – o invenție ici, un element real colo – se construiește biografia falsă a agentului care, mai
târziu, în misiune undeva într-o țară din vest, va câștiga încrederea oamenilor afirmând, credibil și
pe alocuri chiar verificabil, că familia sa a avut de suferit din cauza comuniștilor, că el a fost urmărit
și persecutat de Securitate, că a fost năpăstuit de autorități din fragedă tinerețe, că – ce mai – chiar și
Europa Liberă s-a ridicat în apărarea sa. Să nu-l crezi că-i băiat bun?
O soție moartă la 34 de ani, un copil rămas în grija bunicilor, și foarte multe resentimente. Cam asta
lăsa în urmă Lucky în Germania. Pentru un tablou complet, ar mai trebui să adăugăm niște interlopi
furioși ca urmare a unor combinații cu marfă de contrabandă și mașini furate, oameni tapați de bani,
o serie de jucători de poker care se consideră înșelați. Și câteva eșecuri pentru Securitate. Căci
eșecul din 1981 în cazul lui Emil Georgescu nu a fost singurul. Lucky n-a rămas atunci la Sibiu. S-a
întors după un timp în Germania, unde a mai făcut una, alta. De pildă, a primit comanda să-l
„recupereze” pe fostul ofițer de miliție Ion Popa (fost comandant al miliției din Agnita), fugit în
Germania și stabilit la Ingolstadt, unde conducea o bandă de hoți. Lucky l-a sedat cu somnifere, l-a
pus într-o mașină și s-a dus cu el spre patrie. La graniță, totul era pregătit. O „Notă-Consemn” din
aprilie 1983 spune așa:
„Va suna la tatăl său și va comunica «transmite Dr. Helmuth că-i trimit mâine medicamentele». Asta
înseamnă că «mâine» să fim la frontieră pentru a-i întâmpina. Va veni prin vama Borș, întrucât
P.C.T.F. este comun cu al maghiarilor și dacă aceștia vor face greutăți să putem interveni”.
Toate bune și frumoase. Doar că, într-o parcare din Ungaria, Popa s-a trezit. S-a bătut cu Lucky, a
luat și o sticlă în cap, dar tot a reușit să fugă. Te pui cu miliția?
După ratarea ridicolă cu milițianul Popa (ca dintr-un „film cu proști”, cum se spune), Lucky nu s-a
mai arătat la Nürnberg. Îl regăsim ca „Helmut” la Sibiu unde, în 1984, dă câteva note la Securitate
despre… Inge, venită în concediu în România. Notele lui „Helmut”, în care el se auto-numește
„sursa”, redau cele relatate de soția sa despre situația ei de la Nürnberg, unde este asaltată de lumea
care îl caută pe soțul ei Lucky și se interesează de el, inclusiv poliția germană. Iată câteva pasaje :
„Sursa a fost pusă în temă cu unele evenimente care s-au petrecut în absență. Soția sursei este
epuizată fizic și psihic, trăind într-o permanentă tensiune, stare paroxistică de nervi, teamă și
neliniște. Este persecutată psihic de telefoane anonime care în majoritate «tac», sau exersează
diverse afirmații de amenințare surdă. […] A fost căutată de 4-5 ori de poliție […] în urma unor
denunțuri […] s-a efectuat în prezența a patru polițai o amplă percheziție la domiciliul sursei. […]”
Joc la două mese: CIE şi USLA. „Helmut” își trădează adevărata identitate și în momentul în care
vine vorba despre fiica lui Inge și a lui Lucky, și îi scapă formularea „fiica noastră”. Ceea ce este
corect, pentru că sursa „Helmut” și Lucky sunt, într-adevăr, una și aceeași persoană. Confirmarea
suplimentară o dă faptul că notele lui „Helmut” sunt scrise de mână, iar la dosar există o serie
întreagă de declarații olografe ale lui Lucky: scrisul este același. Dar… același scris îl găsim și la
„Adolf”. Căci Lucky, supraestimându-se, juca la două mese, ambele ale Securității: cea internă (UM
0620 – USLA), și cea externă (UM 0544 – CIE). Lucky va naviga permanent între cele două mese,
când ca „Adolf”, când ca „Helmut”. Un joc complicat, cu avantaje și dezavantaje. Lucky mizează,
desigur, pe avantaje, și întinde coarda, cum îi stă în obicei. Asta îl va costa, în 1987, o condamnare
la închisoare. Pentru că mai existau și alte compartimente ale Securității, cum ar fi puternica
Direcție a III-a (UM 0625 – Contraspionaj). Aceasta nu cunoștea „secretele” celorlalte unități, nu
știa cine este agent și pentru cine anume lucrează respectivul. Pentru Direcția a III-a, oricine putea fi
suspect, inclusiv Lucky – sau mai ales un personaj atât de pestriț ca el. Dar să nu anticipăm.
Prieteni „speciali”.
Fapt este că lui Lucky îi mergea foarte bine în România. Era plin de bani și avea relații peste tot – în
rândurile nomenclaturii de la București, în lumea fotbaliștilor. În vara lui 1986, petrecută pe litoral,
a cheltuit 100.000 de lei, spune informatorul „Albotă”, care adaugă : „A câștigat mulți bani
achiziționând bunuri aduse de fotbaliștii români din străinătate (Gino Iorgulescu, Relu Munteanu),
pe care le-a vândut apoi la prețuri mai mari (aparate video, casete, blue-jeans)”. La sfârșitul lui
octombrie, Lucky își serbează cu fast ziua de naștere. El închiriază o vilă „de protocol” din Păltiniș
și își invită prietenii, circa 30 de persoane, pentru o petrecere de două zile, asigurându-le și cazarea
pe banii lui. Masa e „bogată și rafinată”, ne spune o notă a aceluiași informator „Albotă”: curcan
umplut, specialități în sosuri de vin, ciorbă de potroace, grătar pe cărbuni, coniac franțuzesc,
whisky, gin. Se trăia bine în România… Printre prietenii „speciali” ai lui Lucky, nota îi menționează
pe:
„Aurel Munteanu, fotbalist la Petrolul Ploiești, ex. Sportul Studențesc, însoțit de un manechin;
Călin Andrei, student, fiul lui Stefan Andrei, secretar C.C. în tovărășia unei puștoaice, din auzite
fiica unui anume ministru Petrescu; Serghei Mizil, fiul lui Niculescu Mizil, ministru Centrocoop,
împreună cu soția”.
Despre aceștia, informatorul „Albotă” își permite să remarce că, deși bine îmbrăcați și parfumați,
sunt totuși „mobilați intelectual mediocru”. Asta cu siguranță, dar, pentru Lucky, aceste contacte
spre vârfurile conducerii de partid și de stat aveau utilitatea lor specială.
„Toţi colaborăm un pic”. Mai zăbovim puțin în 1986 pentru că, în toamna acelui an, informatoarea
„Alina” furnizează Securității o Notă deosebit de interesantă. „Alina” a fost amanta lui Lucky în
vara acelui an, petrecută, cum altfel, pe litoral. Cunoscându-l îndeaproape timp de câteva luni,
„Alina” este în măsură să afle numeroase detalii despre Lucky. Că, de pildă, în afara pașaportului de
cetățean vest-german, Lucky mai poseda și un pașaport de serviciu românesc, deși el nu mai era,
oficial, cetățean român. Pe lângă aceste două documente, Lucky mai avea și o legitimație Agerpres.
În hotelurile de pe litoral, chiar și în cele mai aglomerate perioade, Lucky avea camere rezervate
prin Consiliul Culturii sau Agerpres. Între altele, Lucky păstorea delegații de scriitori occidentali, și
avea la dispoziție o mașină cu șofer:
„Era un tip foarte plăcut, volubil, cult, care putea întreține o societate la modul cel mai plăcut, un
patriot care nu pierdea nici o ocazie de a blama persoanele care vor să plece neapărat din România
[…] Am observat pe corpul lui o serie de cicatrici dintre care unele păreau a fi prin împușcare, și
când l-am întrebat, a evitat să-mi răspundă […] mi-a spus să nu-mi fac nici un fel de griji, că el este
un bun român […] și cât timp voi fi cu el nu voi fi atinsă decât eventual cu flori. […] M-a întrebat
dacă eu nu colaborez cu organele de securitate, eu i-am răspuns categoric că nu, și el mi-a pus că
toți colaborăm un pic și găsește că este un lucru foarte normal, de ce privim cu teamă această
problemă”.
Pe ultima pagină a notei informative, un locotenet colonel indescifrabil scrie de mână:
„Care este totuși adevărul în legătură cu acest om? Cum poate să lucreze la Agerpres, să stea la
Sibiu și să umble prin țară cu diveriși străini? De unde are bani pentru mesele, deplasările și cazările
la diverse hoteluri din țară? Anturajul pe care-l are trebuie deasemenea să dea de gândit – Serviciul
de linie din Direcție are cazul în control?”
După cum vedem, Direcția a III-a a Securității era intrigată la culme: cine este, de fapt, acest
Lucky? Alte compartimente ale Securității – USLA, CIE – știu răspunsul, dar îl păstrează pentru
ele. Principiul „compartimentării” funcționează. Căci, dincolo de rivalitățile dintre servicii,
departamente și șefii acestora, a-i informa pe alții despre cine sau ce este Lucky ar fi însemnat
automat deconspirarea sa. Așa că, lăsată să bâjbâie, Direcția a III-a face și ea ce știe mai bine și
deschide un Dosar de Urmărire Informativă (DUI), indicativ 310/VP, împotriva lui Lucky,
considerat extrem de suspect. Avea, la prima vedere, toate motivele. Iar concluzia reflex a Direcției
a III-a este de a-l suspecta că „în R.F. Germania a fost racolat de C.I.A. și angrenat la activitate
ostilă statului nostru”. Jonglând între USLA și CIE, și ducând o viață de mare bișnițar, Lucky se
încurcă în ițele propriilor sale sforării.
Un sfârșit
La începutul lui martie 1987, Lucky este luat de miliție direct de pe stradă. Într-o primă fază, îl
scapă o convorbire telefonică cu un „general” din București. Totuși, el este arestat și condamnat
rapid (în aceeași lună) la patru ani de închisoare pentru trafic de influență. Consternarea prietenilor
lui Lucky se sintetizează în formula „a luat Securitatea mâna de pe el, și l-au și înhățat milițienii”,
cum apare într-o notă informativă a Direcției a III-a. Mai curând, Lucky a căzut victimă propriei
sale lăcomii și apetențe pentru escrocherii: 21.000 de mărci era suma primită de Lucky de la o
familie de sași din Germania pentru a facilita emigrarea rudelor lor din România – escrocherie pe
care, cum știm, o practicase în Germania la începutul anilor ’80, și pe care a continuat s-o practice
și în România. Numai că, spre deosebire de ceilalți păgubiți, acești sași din Germania au avut
îndrăzneala să-l denunțe pe Lucky miliției din România. Iar Direcția a III-a a Securității, care îi
purta sâmbetele, a știut să „îndrume” ancheta astfel încât „obiectivul” să primească o lecție.
Totuși, Lucky scapă, din nou, foarte ieftin. Deși condamnat la patru ani de închisoare, după o
jumătate de an este din nou liber și prosper la locuința sa din Sibiu. Îi spune avocatului său că nu a
stat în închisoare decât o singură zi, restul „detenției” petrecându-l într-o unitate militară din
București unde „a avut sarcini pe linie de Securitate”. „Și în prezent lucrează pentru Securitatea
statului”, notează avocatul spusele lui Lucky. În același timp, acesta îi cere avocatului o copie după
sentința de condamnare, cu care vrea să facă dovada în Germania că nu este omul Securității, ci –
fără glumă – crescător de pești exotici. Lucky, după cum se vede, joacă în continuare cu nonșalanță
la toate capetele posibile. „A afirmat că a făcut mari servicii statului român, pe care eu nu le
cunosc”, scrie avocatul lui Lucky în nota sa informativă. Mai știi?
Poate vom afla, cândva, mai multe. Deocamdată, povestea aceasta se apropie de sfârșit odată cu
anul 1989. An în care Lucky pare a se dedica prioritar evenimentelor fotbalistice. În luna mai, el își
permite luxul de a se deplasa la Barcelona pentru a vedea pe stadion finala Cupei Campionilor
Europeni: Steaua-A.C. Milan. La întoarcere, face o vizită unui prieten din Franța, și ajunge în
România cu un Mercedes la mâna a doua cu numere de Germania. Apoi, mai face o tură prin Turcia,
tot la un meci de fotbal – ca tot românul microbist. Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic
special. El se încheie însă, chiar în decembrie 1989, cu un text remarcabil . Îl datorăm, iarăși,
Direcției a III-a, respectiv informatorului „Matei”, un vechi amic al lui Lucky. Să-l ascultăm:
„În legătură cu numitul [Lucky] pe care îl cunosc de aproximativ 7-8 ani, având posibilitatea să-l
observ sub diverse împrejurări, informez următoarele: […] La suprafață este un tip grandoman, se
crede boier, el are lucruri scumpe, bune, numai lui accesibile, călătorește în străinătate (Barcelona,
Istanbul), este prieten cu sus-puși, crema societății (Eugen Barbu, șeful Agerpresului etc.), este citit,
cultivat, rafinat, un adevărat mare senior.
Sub această mască, eu cred a observa alte trăsături: superficialitate, escrocherie intelectuală, lipsă
crasă de cultură, o sensibilitate aproape bolnăvicioasă, feminină, o intuiție foarte fină a psihicului
interlocutorului.
Cred că există un sentiment profund al propriei sale inadecvări, un sentiment de inferioritate și de
dependență, o sete de poziție socială, recunoaștere și putere.
Situația lui, cel puțin privită din exterior, este cea a unui tip cu resurse materiale foarte serioase și cu
acces la mărfuri și bunuri excepționale. Deși îi face o plăcere aproape copilărească să se laude cu
ceea ce are, este extrem de reținut în a dezvălui sursele, atât ale venitului, cât și a mărfurilor cu care
epatează lumea.
Este un om cu relații și legături întinse și obscure. Primește telefoane la care răspunde criptic,
stabilește rendevuuri, face călătorii dese în țară, dar este extrem de vag în ceea ce spune, nu dă
detalii sau ceea ce spune este în mod clar doar spumă.
Își folosește poziția materială pentru a câștiga influență și putere de dirijare asupra oamenilor.
Manipulează oamenii aproape în mod instinctiv, are obsesia păpușarului și toți sunt păpușile lui.
Este extrem de neîncrezător și bănuitor, nu-și revelează fața adevărată. în legătură cu atitudinea lui
politică, ideologică, observ o ambiguitate: pe de-o parte este disprețuitor, incisiv, face pe superiorul
pe care-l dezgustă realitatea din jur. Pe de altă parte, foarte frecvent comentează și judecă lucrurile
din punctul de vedere al puterii constituite, fără a spune ceva concret (nume, organe), dar tot
comentariul lasă de înțeles că el este un criteriu al puterii, are acces, este ascultat și lucrurile ar
merge minunat dacă i s-ar accepta sfaturile și ideile.
Legăturile sale cu străinătatea sînt misterioase. Face călătorii, sau spune că face, vizitează foști
prieteni stabiliți în străinătate, dar nu l-am văzut niciodată cu un străin, și niciodată nu a vorbit ceva,
cât de cât banal, despre o persoană sau instituție occidentală sau de altundeva. […]
Țin să menționez că folosește cu deosebită predilecție și dibăcie filiera influenței feminine. Face
cunoștință cu o femeie, o orbește cu situația materială (mașină, călătorii, belșug), o descoase despre
tot ce poate spune ea, prietene, prieteni, și o folosește în continuare ca sursă de informații, influență,
relații etc.
Are un efect considerabil asupra femeilor, care-l servesc cu bucurie și fidelitate. Cunosc cele de mai
sus din relatările unei prietene care a fost dezamăgită pe planul relațiilor intime avute și, probabil ca
reacție, l-a demascat puțin. La aceasta se adaugă observațiile personale care confirmă”.
Pe ultima pagină, la N(ota) O(fițerului), locul unde ofițerul de caz își trece observațiile, acesta
scoate în evidență, aparent impresionat, „profunzimea și obiectivitatea” caracterizării de mai sus.
Așa o fi.
Față în față
Ce a urmat? Cum s-a descurcat Lucky cu „tranziția”, cum s-a integrat el în democrația originală
post-decembristă din România? Binișor, am putea spune. Nu avea decât 41 de ani în 1989, greu de
crezut că s-ar fi „călugărit” brusc după deranjul din acel decembrie. „Împăratul Romanilor”,
evident, a rămas în centrul atenției sale în perioada privatizărilor pe sprânceană. Până la urmă, nu a
ieșit chiar cum ar fi vrut el, dar… de câte ori merge ulciorul la apă?!
Am fost curios să-l cunosc pe Lucky, să-l „simt”. Ne-am întâlnit la Sibiu, într-o seară de toamnă. Nu
mă așteptam la cine știe ce confesiune. Știa că știu, era în gardă. Nu, dom’le, sunt vorbe. Impresii.
Păreri. Coincidențe. M-am făcut că… Negare totală, seacă. La ce-i mai folosește oare? Poate la
rolul de „grand seigneur” local pe care se căznește să-l mai joace, cu indulgența unora. Consecvența
imposturii?
Securitatea, desființată de ochii lumii în decembrie 1989, a continuat să funcționeze ani buni practic
neschimbată. În anii ’90, agenții acoperiți au fost de o utilitate deosebită în metamorfozarea și
„privatizarea” Securității sub cele mai diverse înfățișări. Au existat zeci și zeci, băieți descurcăreți
ca Lucky sau alții și mai abili decât el, trimiși de Securitate în Occident, cu misiuni „speciale”, în
anii ’70 și ’80. Cu mâna făcută acolo, s-au întors în România, protejați de vechile complicități sau
chiar profitând de ele. S-au orientat către pozițiile generatoare de bani și influență, adică putere. Au
prosperat și sunt încă printre noi, mai mult sau mai puțin discreți: avocați, consultanți, patroni,
bancheri, oameni cu vile în Floreasca, la Snagov, Corbu sau Cheia... Numele unora dintre ei au
apărut în presă în legătură cu stilul lor de viață, cu afacerile pe care le învârt, cu impresionantele lor
posesiuni. Mai nou, aflăm despre ei din împrejurări mai puțin faste: cu „brățări” de la DNA sau,
ghinion suprem, din anunțuri de deces. În cele din urmă, moartea bate și gradul, și funcția.