Iancu Bâţă

BASTIONUL
Din amintirile unui fost ofiţer de miliţie
 BASTIONUL
Din amintirile unui fost ofiţer de miliţie

2018
Coperta: Lucian Irimescu

Machetare grafică: Mihai Băileşteanu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BÂŢĂ, IANCU
Bastionul : din amintirile unui fost ofiţer de miliţie /
Iancu Bâţă. - Craiova : Editura M.J.M., 2018
ISBN 978-973-680-500-4

821.135.1
Centenarului Marii Uniri şi Memoriei
străbunicului meu, Dumitru Bâţă,
care a luptat şi a pierit în Războiul
pentru Reîntregirea Neamului.
 PREFAȚĂ

AMINTIRI FRUGALE

Cine n-are amintiri? Cine n-are viaţa lui la fel de roman

ca a altuia care chiar spune că viaţa sa e o asemenea... operă
literară? Cine n-a trăit epic, n-a suferit dramatic şi nu s-a
emoţionat liric? Mai ales în ţara unde... tot românul s-a născut
poet!
Toţi, mai mult sau mai puţin, am vieţuit ca-ntr-o
poveste. Cine, mai ales dintre trăitorii din mediul rural,
dinaintea informatizării galopante care pune stăpânire pe
comportamentul nostru comunicaţional, nu a încercat să-şi
identifice aducerile aminte din pruncie cu „Amintirile” lui
Creangă?
Substanţa acestui conviviu există peste tot, dar măiestria,
meşteşugul şi, mai ales, curajul de a aşterne pe hârtie faptele de
viaţă, de la banalitate la senzaţional, de la realism la incredibil,
de la individualitatea behaviorismului la pluralitatea
convieţuirii, nu sunt la îndemâna oricui.
Un asemenea talentat şi curajos al faptei epice
memorialistice, care transformă aparentul fapt divers al unei
vieţi specifice în operă literară este şi Iancu Bâţă, un poliţist
oltean de profesie, vocaţie şi vechime, care, iată, la vremea
rememorărilor, se-ncumetă să aştearnă pe hârtie (mai întâi pe
postaţe de pixeli!) decupaje din viaţa sa de o frumuseţe
dramatică şi un curs năvalnic, dimpreună cu vieţile
camarazilor apt combatanţi pe frontul nevăzut al fărădelegii,

7
dar şi laolaltă cu majoritatea cetăţenilor în slujba cărora se află
omul legii. Locotenentul de poliţie din anii ’70 când a absolvit
actuala Academie de Poliţie când arma respectivă nu se
demilitarizase, a devenit ofiţer operativ în domeniul economico-
financiar în Craiova, de unde a început urcuşul pe treptele
carierei astfel că palmaresul de acumulări avea să fie unul
complex şi dinamic, pe diferite linii de muncă în poliţia
doljeană. Personal, l-am cunoscut foarte bine atunci când
manageria cabinetul şefului inspectoratului de poliţie al
judeţului Dolj, una dintre atribuţii fiind relaţiile publice, cu
precădere cele cu presa, structură din care făceam parte.
Dar nu acest aspect este primordial, ci existenţa între
pasiunile colonelului (între timp, comisar-şef) Bâţă, ci acea
îndeletnicire mirabilă a scrisului evocativ, a naraţiunii
întâmplărilor, ca o prelungire a profesiei de comunicator
profesionist, de ins relaţional, de om mereu între oameni.
Neastâmpărul dialogic a făcut să recurgă la o reţea de socializare
(unde suntem friendşi de multicel poveste) şi să-şi cheme foştii
camarazi la lupta de idei, la cercetarea la locul faptelor trecute a
cuvintelor ce mustesc de adevăr, magnetism, viaţă, factologie. A
existat şi un ferment, un îndrumător, încurajator, om de bine care
se numeşte chestorul Constantin Codiţă, fost şef de Inspectorat
doljean al Internelor, dar şi fost lider al structurii de educaţie,
tradiţii, cultură şi sport a MAI, un om de mare sprijin şi
prietenie, pe care autorul îl evocă, iar eu, ca beneficiar la rându-
mi, de umărul de ajutor al acestui Om, o confirm.
Minereul aurifer existând, circumstanţele temporale
devenind propice, harul de povestitor existând nu mai trebuia
decât declanşarea uriaşului travaliu al extragerii pepitelor din

8
uriaşul munte de steril. Aurar al limbii şi înzestrării artistice,
Iancu Bâţă s-a înarmat cu laptop, răbdare, ajutor camaraderesc
şi a scos la iveală, una câte una, bijuterii de toată nostimada
sau de incredibil tragism, povestiri şi schiţe dospind de adevăr
şi atractivitate, de substanţă epică şi imprevizibilitate
descriptivă. (Într-o notă explicativă autorul aduce unele
precizări de bucătărie a elaborării acestui manuscris, luându-şi
şi unele precauţii de ordin repercutiv uman.)
Fapt e că, per ansamblu, cartea este un angrenaj ca de
ceasornic, ale cărui rotiţe dinţate le reprezintă textele aşa zis
autobiografice. Citesc şi parcă mă citesc (suntem colegi de
generaţie, deşi Iancu Bâţă n-a avut prilejul să plângă la
moartea lui Stalin, ca mine, copilul de trei ani pălmuit de tata
ca să vadă şeful de post suferinţa tuturor din familie, fiindcă
s-a născut în chiar acel 1953 al dispariţiei Tătucului), citesc şi
constat că multe fapte sunt interferente, canalizate de aceleaşi
vremuri de dictatură ceauşistă de inspiraţie sovietică, ce au
curs până la marea cotitură democratică de provenienţă euro-
atlantică din decembrie 1989. Îmi dau seama că „Amintirile
unui terorist” de care m-am învrednicit au în cartea lui Bâţă
un frate geamăn, aproape siamez, dar pe cât de asemănător ca
izvor de inspiraţie, pe atât de diferit ca abordare şi cazuistică!
Urmărite acum, după ce s-au sedimentat amintirile, s-au
clasat dosarele, s-au epuizat efectele, faptele devenirii de la elev
de şcoală militară la ofiţer al orelor exacte obligatorii şi al
zilelor-lumină petrecute în câmpul infracţional, au savoare şi
percutanţă literară, stârnesc nostalgii şi trăiri de cititor (cu
atât mai mult pentru categoria „părtaşilor” cum sunt eu sau
colegii de uniformă şi jurământ militar) relevând un sediment

9
de bună factură narativă care vădeşte un talent indubitabil şi
plenar, tot timpul capabil de recidivă beletristică.
Să faci din cazurile rezolvate, bucăţi epice, ori din păţaniile
din carieră, povestiri atractive nu e la îndemâna oricui. Iancu
Bâţă reuşeşte cu asupra de măsură şi într-un stil inconfundabil,
textele fiind caracterizate de ritm şi vigoare, de inedit şi
originalitate, fiind capabile să menţină cititorul în priza directă a
lecturii reconfortante şi, de ce nu, informativ-educative.
Unele povestiri, prin titlurile lor sprinţare (Dinozaurii,
Inspecţia de dimineaţă, Tunul de la Ciobănaşul, Cizmele lui
Viloiu, Ofiţerul de serviciu, Boss-ul de la minister, Generalul
Şosetă) sau explicite (Colonelul Nicolae Langa, Nea Marius,
Şicane rutiere, Comisia de cadre, Ancheta de la Platformă, Ceiştii,
Furtul de la Prefabricate) vorbesc de la sine şi atrag în mreaja
lecturii. Eterogenitatea bucăţilor de dimensiuni diferite şi
inspirate din etape eşalonate în timp este catalizată de unitatea
bazinului tematic şi de măiestria modulatoare a autorului.
Este o reală delectare să parcurgi aceste amintiri frugale,
traversate de dialoguri mustoase, potenţate de descrieri şi
portretizări reuşite, şi să te-ndestulezi cu atâtea bucurii de
lectură, încât să îndemni pe harnicul (cu trimitere şi la zel, şi
la har!) orfevru să nu-şi tempereze curajul şi să revină la
întâlnirea cu beneficiarii cât de curând. Personal, pariez pe
valetul de caro doljean care ne-a făcut aceaste bucurii, urându-i
să recidiveze cu aceeaşi graţie şi densitate tematică.

21.10.2018
NICOLAE ROTARU

10
 NOTA AUTORULUI

În urmă cu vreo doi ani şi jumătate am creat un grup de

socializare pe Facebook (pe care l-am numit ,,Poliţişti doljeni”)
în care i-am invitat pe toţi cei care lucrau ori lucraseră cândva
în structurile cu atribuţii de combatere a criminalităţii şi de
asigurare a ordinii şi siguranţei publice pe teritoriul judeţului
Dolj şi care apăreau activi în această reţea publică. Grup care
s-a tot mărit ajungând la peste 300 de membri.
Prin luna noiembrie 2016, într-o discuţie în grup, unul
dintre participanţi, fost lucrător de circulaţie într-unul dintre
orăşelele judeţului, m-a luat peste picior lăsând să se înţeleagă
că nu prea aş avea habar de munca de poliţie întrucât am
desfăşurat mai mult muncă de birou, lucrând la cabinetul
şefului inspectoratului.
Că lucrasem acolo era adevărat, în ultimii ani ai
activităţii mele fiind şeful de cabinet al chestorului Constantin
Codiţă, comandantul poliţiştilor doljeni. Şef de cabinet în
sensul de şef al unui serviciu de management operaţional, care
asigura şi relaţionarea comenzii inspectoratului, o structură
asemănătoare statului major dintr-o unitate militară, nu şef de
cabinet în sensul de a fi cel din anticamera comandantului.
Fusesem şeful serviciului cabinet, într-adevăr, perceput de
mulţi poliţişti ca un birocrat nu ca un poliţist veritabil, dar nu
ajunsesem acolo venind din afara instituţiei şi nici la
recomandarea cuiva. Pentru a-i arăta lui şi celorlalţi membri ai
grupului care nu mă cunoşteau suficient că nu-i chiar aşa, am
rememorat şi publicat în reţea câteva dintre cazurile pe care le
rezolvasem sau la soluţionarea cărora participasem în anii de
început ai carierei mele, dintre care unele mă propulsaseră în
atenţia şefilor din comanda instituţiei, care hotărâseră că am

11
aptitudinile şi experienţa necesară pentru a lucra în preajma
domniilor lor.
Rememorând acele cazuri şi aşternându-le pe hârtie
(vorba vine pentru că foloseam un laptop) am descoperit că
retrăiam stările şi emoţiile din momentele prin care trecusem
odinioară, lucru care m-a captivat iar scrisul a început să-mi
placă, mă făcea să-mi retrăiesc tinereţea. Este drept că unele
dintre amintiri se mai estompaseră, doar trecuseră decenii de
atunci, dar multe altele, pe care credeam că le uitasem, ţâşneau
din străfundurile memoriei, unele în detaliu chiar. Cazurilor
rezolvate le-am adăugat şi unele întâmplări hazlii precum şi
amintiri despre câţiva colegi ori şefi. Şi uite aşa, încet-încet, s-a
adunat destul material să umple spaţiul dintre coperţile unei
cărţi, urmând îndemnul unora dintre cei cărora le căzuseră sub
ochi povestirile mele şi care au considerat că, plăcându-le
domniilor lor, s-ar putea să le placă şi altora. M-am hotărât să
le urmez îndemnul nu înainte însă de a face câteva precizări.
Cele povestite sunt reale, nu sunt rodul imaginaţiei mele.
Le-am prezentat, însă aşa cum le-am perceput eu, de la nivelul
cunoştinţelor, funcţiilor şi atribuţiilor pe care le aveam în
momentele respective. Alţii, aflaţi la alte niveluri ierarhice sau
care aveau o altă perspectivă, s-ar putea să le fi perceput puţin
diferit. Nu am pretenţia că-s deţinătorul adevărului absolut. Acest
lucru este valabil şi în legătură cu cele spuse despre unele dintre
persoanele cu funcţii de conducere. Nu le contest calităţile şi
profesionalismul care, cert, au existat altfel nu ar fi putut accede la
acele funcţii. Însă aşa-i vedeam atunci eu şi mulţi dintre cei
asemenea mie, poate influenţaţi şi de chestiuni subiective. Nu
înseamnă că aşa şi erau, cum se văd din cele povestite de mine.
Sau, poate, aşa erau în momentul povestit dar, pe parcurs,
lucrurile au evoluat, situaţiile, oamenii sau mai schimbat.
Unul dintre foştii mei şefi, de exemplu, venit pe funcţie
în urma altuia care fusese un tip mai îngăduitor, datorită
exigenţei sale nu prea era înghiţit de mulţi dintre noi, obişnuiţi

12
cu o atmosferă mai laxă. Acest lucru ne-a influenţat
relaţionarea, mai ales că eu, deşi eram bine cotat profesional,
eram un spirit mai libertin, ca să zic aşa! Ulterior relaţia a
evoluat, am început să ne înţelegem şi să ne apreciem reciproc,
i-am fost chiar locţiitor în perioada de după 1990, când era
şeful poliţiei craiovene. M-a ajutat mult şi în plan personal,
a intervenit şi a insistat pe lîngă primarul de atunci al Craiovei,
profesorul Buşoi, să-mi repartizeze un apartament în centrul
municipiului, mai târziu a aranjat ca un membru al familiei
mele, bolnav fiind, să fie operat de un reputat profesor
universitar doctor din capitală, la care eu n-aş fi putut ajunge
altfel. În carte l-am prezentat, însă aşa cum era atunci, la
începutul relaţiei noastre, deoarece, după cum am arătat mai
sus, scriind retrăiam stările şi emoţiile din momentele prin care
trecusem cândva. Sper să mă înţeleagă şi să nu se supere!
Am scris povestirile şi cu speranţa ca unii poliţişti mai
tineri să găsească în ele, poate, idei şi soluţii pentru aspecte cu
care se confruntă în activitatea curentă. Ori să înveţe din
greşelile mele. Am dorit, de asemenea, să-i fac să înţeleagă, pe
cât posibil, atmosfera din instituţia poliţienească a acelor ani.
Pentru că, în ceea ce mă priveşte, am ieşit la pensie dintr-o cu
totul altă instituţie decât cea în care am intrat ca tânăr
locotenent. Mult schimbată şi, din păcate, nu doar în bine!
Sper, de asemenea, ca şi cititorii din afara instituţiei să
înţeleagă, pe cât posibil, atmosfera din miliţia ceauşistă. Care
poate fi şi o explicaţie a unor lucruri care nu erau chiar aşa cum
ar fi trebuit să fie!
Povestirile fiind scrise într-o perioadă ce s-a întins pe
parcursul a circa doi ani, uneori la intervale mari de timp una
de alta, nerespectând o ordine strict cronologică a faptelor
expuse ci după cum mi le-am reamintit, anumite lucruri se
repetă, vrând-nevrând. Dacă reproducerea lor este deranjantă,
cer scuze cititorilor.

13
 În ceea ce priveşte numele personajelor menţionez că
cele mai multe dintre ele, în special ale colegilor, sunt reale.
Atunci însă când situaţia prezentată le-ar fi putut afecta
imaginea, am folosit nume inventate. Dacă numele folosite
coincid cumva cu cele ale unor persoane reale, precizez că este
doar o coincidenţă nedorită.

14
 PREDOSLOVIE
(DESPRE MOTIVAŢIE ŞI LACRIMI DE CĂINŢĂ)

În primele zile de după evenimentele din decembrie

1989, renumitul actor Victor Rebengiuc a apărut la televiziune
cu un sul de hârtie igienică recomandând scriitorilor şi
publiciştilor care au făcut apologia fostului regim comunist să-l
folosească pentru a-şi şterge gurile îmbăloşate de laude. A fost
unul dintre puţinele gesturi publice de condamnare a membrilor
acestei bresle care au avut un rol esenţial în îndoctrinarea
cetăţenilor simpli ai României acelor timpuri, a acelora care,
născuţi după instaurarea comunismului, nu au avut cunoştinţă
despre timpurile trecute decât din relatările celor mai în vârstă,
care nu prea aveau curaj să vorbească, şi din cărţile şi
manualele aflate în circulaţie. Cel puţin din câte cunosc eu.
M-am născut în anul în care Stalin a scutit lumea de
prezenţa sa, 1953, pe când regimul comunist era deja instalat
solid în România. Am mers la şcoală la vârsta de şapte ani, în
1960. Am învăţat destul de bine şi, la sfârşitul anului şcolar, am
luat premiul întâi, care mi s-a acordat în faţa părinţilor şi a
consătenilor mei, în cadrul unei unei serbări la care am recitat
mândru o poezie pe care nu o alesesem eu sau cineva dintre ai
mei ci distinsa mea învăţătoare. O ţin minte şi acum:
,,Ştiti ce e Partidul? Ştiţi?
El e cel ce ne păzeşte
Anii tineri, fericiţi,
Şi cu dragoste ne creşte...”
Şi tot aşa, până la plecăciunea finală!
Am crescut apoi mai mare şi am început să citesc şi alte
cărţi decât manualele şcolare. Cărţi pe care le împrumutam de
15
la biblioteca din sat, pentru că acasă nici eu şi nici colegii mei,
fii de ţărani ca şi mine, nu aveam aşa ceva. Cărţi în care citeam
despre Pavel Korceaghin, luptător CEKA (precursoarea
NKVD-lui şi a KGB-ului de mai târziu), Alexandru Matrozov
sau divizia generalului Panfilov. Sau despre cum…”Un chiabur
la arie / A lovit cu toporaşu‟n activistu‟ Darie”...
Degeaba îmi spuneau bunicii mei că în timpul războiului
nemţii, cantonaţi într-o tabără pe tabonul cailor, la marginea
satului, erau politicoşi, civilizaţi şi că nu luau nimic fără să
plătească (fapt despre care stătea mărturie şi un cântar pe care-l
aveam în gospodărie, primit de la un soldat neamţ în schimbul a
zece ouă) în timp ce ruşii luau cu japca găinile şi porcii
oamenilor din bătătură. Nu-i credeam pentru că în cărţile pe care
le citeam scria altfel iar la şcoală ni se spunea că adevărul e în
acele cărţi. Acolo ruşii erau cei buni iar nemţii cei răi, duşmanii.
Degeaba l-am cunoscut apoi pe activistul Antonise, care venise
la noi în sat să bage lumea la colectiv, şi vedeam că tata şi
bunicul se ascundeau când acesta apărea pe uliţă; iar odată, fiind
doar cu mama şi cu bunica acasă, ne-am urcat în pod şi am tras
scara după noi, uitând oala cu mâncare fierbând pe plită; iar în
timp ce Antonise striga pe la geam ,,…băi, nea Mărine, ieşi, băi,
de unde te-ai ascuns că dă laptele-n foc…”, noi tăceam chitic şi
nici nu respiram de frică, eu tot ce scria in cărţile pe care le
citeam cu nesaţ, credeam. Antonise şi alții ca el erau cei buni,
eroii pozitivi, iar bunicul meu, Marin Bâţă, fost liberal, şi
unchiul meu, Floricel Cărnuţă, fratele mamei, aflat în închisoare
pentru că, chipurile, vroia să strice proaspăt înfiinţata gospodărie
colectivă, erau reacţionari, chiaburi. Dacă nu în fapt, că nu aveau
prea mult pământ, în mentalităţi: erau uneltele acestora.
Câţiva ani mai târziu, i-am descoperit pe căpitanii
Frunză, Lucian şi Roman, ofiţeri de securitate şi miliţie, din
cărţile lui Haralamb Zincă. Iar în sufletul meu simplu de ţăran,
educat în spiritul cinstei şi dreptăţii, a început să încolţească
dorinţa de a fi asemenea lor. Poate la asta a contribuit un pic şi

16
faptul că pe vremea aia eram cam firav şi o mai încasam pe
izlazul dintre Olturi de la băieţii mai mari, care mă trimiteau să
le aduc înapoi oile, gata să intre în porumb, în timp ce ei jucau
şeptica la răcoare, pe malul Oltului mic. Mă simţeam
persecutat iar sufletul meu tânjea după dreptate. Dar hotărârea
de a mă face poliţist, miliţian cum se spunea pe atunci, am
luat-o într-o zi din vara anului 1971 când, aflându-mă cu tata şi
ceapiştii din brigada lui la recoltatul grâului, pentru că în
vacanţele din anii liceului lucram la C.A.P. să am toamna bani
de pantofi, caiete şi ce-mi mai trebuia la şcoală, am fost vizitaţi
de tovarăşul Popa, primul secretar al comitetului municipal de
partid, care ne-a oprit din treabă, ne-a adunat în jurul lui şi ne-a
întrebat dacă suntem la curent cu importantele hotărâri luate de
tovarăşul Nicolae Ceauşescu în acea memorabilă zi. Fiind cam
obraznic de felul meu, şi nu prea la curent cu modul de
organizare al societăţii acelei vremi, nepăsându-mi prea mult
de funcţia sa (ce vreţi, inconştienţa şi teribilismul, specifice
acelei vârste!), l-am întrebat că de unde să ştim? Oarecum
mirat, mi-a răspuns că s-au transmis la radiojurnalul de la ora
şapte. La care eu, pe un ton didactic, l-am întrebat dacă ştie că
ţăranii sunt în câmp încă de la ora cinci dimineaţa, pentru a
putea să facă ceva treabă până nu se pune căldura şi nu încep să
se scuture boabele, aşa că n-au avut cum să asculte ştirile de la
ora şapte că ei erau de mult în lan. Iritat, m-a întrebat cine sunt
şi ce caut acolo. I-am explicat, la care s-a interesat în ce clasă
sunt şi pe cine am diriginte. După ce i-am dat şi aceste lămuriri,
m-a întrebat dacă sunt conştient că poate interveni la liceu
pentru a aranja să rămân chiar repetent. La care eu i-am
replicat, întrebându-l dacă atitudinea sa e conformă cu etica şi
echitatea propovăduite prin profesorii mei de filosofie marxistă
şi de socialism ştiinţific de către partidul pe care-l reprezintă,
pentru că nu mi se pare corect ca eu să rămân repetent chiar
dacă învăţ bine, în timp ce fiul său, care era elev într-o clasă
paralelă a liceului pe care-l urmam, să absolve doar pentru că-i

17
băiatul primului secretar. S-a enervat şi a plecat fără să ne mai
prelucreze ce venise să ne prelucreze. Era vorba despre
celebrele măsuri luate în domeniul culturii şi artei după vizita
lui Ceaşescu în Coreea. Mica mea dispută nu a rămas fără
urmări, mai ales că până seara vuia tot satul că băiatul lui
Marin Bâţă l-a pus l-a punct pe primul secretar. Cert e că în
perioada care a urmat, ultimul an de liceu, am avut atâtea necazuri
câte nu avusesem în toţi ceilalţi ani de şcoală. Inclusiv alte
două-trei întâlniri cu tovarăşul prim, din care una după ce fusesem
săltat de viitorii mei colegi de minister din bancă şi ţinut în
anchetă multe ore. Dar nu intru în amănunte aici. Cert e că în
naivitatea mea, lipsit de cunoştinţe despre cum funcţiona în
realitate acea societate, convins că ea este aşa cum era prezentată
în manualele şcolare şi în literatura acelor vremuri, am luat
hotărârea să dau examen la şcoala de ofiţeri de miliţie, crezând
sincer că, după absolvire, o să pun capăt tuturor nedreptăţilor pe
care le voi întâlni sau despre care voi lua cunoştinţă.
Am ajuns deci ofiţer de miliţie influenţat puternic şi
format în mare măsură de breasla scriitorilor şi jurnaliştilor
acelor timpuri, din care mulţi trăiesc şi scriu şi astăzi. Servind o
altă ideologie, bineînţeles. Am ajuns ofiţer crezând că slujesc
un ţel nobil, că sunt în slujba celor mulţi şi că, chiar dacă
faptele mele provoacă uneori suferinţă, sunt asemenea unui
chirurg care, extirpând răul, provoacă implicit durere, ca
inexorabil preţ al însănătoşirii organismului în ansamblul său.
Am crezut asta până în ultimele zile ale lui decembrie 1989.
Când brusc, eu şi colegii mei am început să fim catalogaţi drept
terorişti, torţionari, sadici, şobolani împuţiţi, caracterizaţi cu
zeci de epitete de acelaşi gen, ostracizaţi şi blamaţi, în mare
parte pentru faptele unora care practicaseră aceeaşi meserie cu
ani mulţi în urmă, pe vremea când eu eram învaţat să recit:
,,Ştiti ce e Partidul? Ştiţi?
El e cel ce ne păzeşte
Anii tineri, fericiţi

18
 Şi cu dragoste ne creşte…‟‟
Şi, culmea, eram astfel catalogaţi chiar de către cei care
scriseseră acele versuri, chiar de către cei care care plăsmuiseră
eroii despre care citisem în anii formării caracterului meu, eroi
care deveniseră modelele mele. Aceia care nu se folosiseră de
sulul de hârtie igienică, pus cu generozitate la dispoziţie de
către maestrul Victor Rebengiuc!
Oare când aveau dreptate? Când scriau despre eroi ca
Frunză, Lucian şi Roman, sau acum când scriau despre
torţionari şi terorişti? Iar noi, noi cei de acum, ce eram oare?
Ba mai mult de atât, confuzia era sporită de faptul că
mulţi dintre cei care făcuseră legile pe care le aplicasem până
în acele zile, când am înţeles pe pieile noastre ce înseamnă cu
adevărat sindromul Vietnam, au făcut şi după aceea şi poate fac
şi astăzi legi şi ne conduc destinele. Doar că acum erau
îmbrăcaţi în blană de oaie!
Dar nu pentru a-i acuza pe scriitorii sau politicienii
acelei epoci am scris aceste rânduri. Oameni sunt şi ei, iar
oamenii sunt sub vremuri, nu vremurile sub oameni, cum bine
zicea cineva.
Le-am scris doar pentru a încerca să răspund, şi să-mi
răspund, unor întrebări, pentru a mă explica într-un fel, pentru
ca cei la a căror părere ţin foarte mult, pentru ca oamenii pentru
care am făcut această hulită şi ingrată meserie, pe care am fost
convins că-i slujesc din toate puterile mele, chiar dacă nu
întotdeauna am reuşit, să înţeleagă de ce am devenit ceea ce am
devenit şi de ce am făcut ceea ce am făcut.
Şi, sperând la înţelegerea lor, să îndrăznesc să-i rog să mă
ierte, dacă pot, pe cei faţă de care am greşit, nedreptăţindu-i sau
abuzându-i, poate, prin faptele mele sau măsurile dispuse în
exercitarea atribuţiilor pe care le-am avut.
Cu umilinţă şi regret, mă plec în faţa domniilor voastre
şi vă rog să mă iertaţi!
Colonel (r.) Bâţă M. Iancu

19
 EVANGELINE

Activitatea structurilor de miliţie economică se desfăşura

pe principiul muncii în obiective şi al liniilor de muncă! Timp
de câţiva ani din perioada în care am fost ofiţer de economic,
am lucrat pe linia de muncă C.A.V., ori A.V.C. I se spunea şi
aşa şi aşa! Tradus, însemna “combaterea infracţiunilor pe linie
de aur, valută, speculă şi contrabandă”. Linie de muncă pe care
ne doream să lucrăm toţi elevii şcolii militare de la Băneasa,
care urmam profilul economic. Avea o aură de romantism,
mister şi aventură! Să lucrezi pe linie de aur şi valută era
idealul nostru! În şcoală! În activitatea practică însă, era altfel.
Nasol de tot! Care era treaba? Cei care aveau în supraveghere
obiective sau sectoare economice, primeau spre rezolvare, de
regulă, dosare întocmite de organele de revizie şi control
financiar intern care funcţionau, pe atunci, în fiecare
întreprindere sau sector economic. Fac o paranteză pentru a
explica ce înseamna a avea în supraveghere obiective sau
sectoare economice. Cei care aveau în responsabilitate una,
două ori mai multe unităţi economice mari, cum ar fi fost
Combinatul Chimic, de exemplu, lucrau în obiectiv. Cei care
aveau mai multe unităţi mici, dar care aveau acelaşi obiect de
activitate, aveau în responsabilitate ori în supraveghere, cum
preferaţi, un sector economic. Buşe Ion, de exemplu, avea
sectorul agricol, în care intrau unităţile agricole de stat (I.A.S.–
urile cu trustul aferent) şi cele cooperatiste (C.A.P.-urile). La
astea se adăugau bazele de recepţie, baza de aprovizionare pt
agricultură, staţiuni de maşini şi tractoare (S.M.T.), şi ce unităţi
cu profil agricol mai era prin Craiova şi comunele arondate.
Idem, sectorul sanitar, de exemplu!
20
 Ei, şi spuneam că ofiţerii de obiectiv primeau spre
rezolvare dosarele de revizie contabilă întocmite de
compartimentele de profil ale unităţilor economice ori
sectoarelor supravegheate, mai exact dosarele în care se
constataseră prejudicii, lipsuri în gestiune. Acestea se
înregistrau la penal, apoi ofiţerii efectuau cercetări în urma
cărora propuneau soluţii. Din acestea rezultau, de regulă,
infracţiuni de delapidare ori, dacă nu rezultau elemente de
însuşire a banilor, materialelor ori produselor, ceva elemente de
neglijenţă în serviciu tot rezultau că, altfel, de unde paguba? Şi,
în acest fel, ofiţerii de obiectiv aveau constatările asigurate!
Pe când nouă, celor de la linia de muncă, nu ne dădea
nimeni nimic, mură-n gură! Cel mult sesizări şi reclamaţii
făcute din invidie, duşmănie ori alte sentimente de-astea
nobile! Ori denunţuri sau autodenunţuri făcute de unii care se
plictisiseră prin puşcării, sperând că vor fi aduşi la anchetă,
regimul din arestul miliţiei fiind mai blând decât cel din
penitenciar. Muncă în zadar, tone de maculatură (declaraţii,
rapoarte de investigaţii, procese verbale de percheziţii, etc.,
etc.…), zile şi nopţi pierdute din care nu-mi amintesc să fi ieşit
vreodată ceva. Baza activităţii noastre, însă, era munca
informativă care trebuia să fie făcută ca la carte, dacă voiam să
obţinem ceva rezultate. Cu atât mai mult, cu cât activitatea
noastră se cântărea la propriu, fiind cotaţi şi analizaţi prin
bilanţuri nu atât după numărul de infracţiuni constatate, cât
după cantităţile de aur pe care le ridicam spre confiscare şi pe
care le predam la camera de corpuri delicte ori la Banca
Naţională! Aşa că, ceea ce făceam efectiv noi, cei care lucram
pe CAV, faţă de ceea ce crezusem ori visasem în şcoala de
ofiţeri, era la fel de departe ca griva de iepure!
Prin 1984 lucram pe această linie împreună cu
locotenentul Ilie Vilău, venit de-un an, doi din şcoala militară.
Ne înţelegeam foarte bine, prieteni la toartă, burlaci amândoi.
L-avusesem învăţăcel în toate stagiile de practică pe care le

21
făcuse în timp ce era elev al şcolii militare, iar după absolvirea
acesteia şi repartizarea sa la Miliţia municipiului Craiova, şefii
hotărâseră să lucrăm împreună! Printre altele, aveam în lucru,
în dosar de urmărire informativă, o tânără studentă la Ştiinţe
Economice, Evangeline. Era prietenă cu un grec, Akis, ai cărui
părinţi erau refugiaţi politici, comunişti fugiţi din Grecia
datorită persecuţiilor la care erau supuşi de regimul coloneilor,
care o aproviziona periodic cu obiecte din aur aduse din
străinătate! Grecii locuiau într-o casă mare, boierească, de pe
strada Alexandru Macedonski, colţ cu Bujorului, iar
Evangeline într-o casă tot aşa mare, dacă nu şi mai mare, vis-à-
vis de fostul restaurant Bănăţeana. Pe vremuri, în această casă
funcţionase o secţie de miliţie, una dintre cele trei care existau
atunci în Craiova. Tatăl Evangelinei, mare mahăr comunist,
prieten de vânătoare şi agape cu Ceauşescu, pusese ochii pe
clădirea secţiei şi a dorit să se mute acolo. Din câte povesteau
ofiţerii mai vechi, şeful secţiei, Florescu Netu, a primit ordin
într-o zi ca în maximum 24 de ore să evacueze clădirea, pentru
a-i face loc noului locatar. Miliţienii au fost nevoiţi să scoată
mobilierul secţiei şi fişetele cu documente în stradă, unde au
rămas timp de două săptămâni, până s-a găsit un alt spaţiu în
care să fie mutată circa de miliţie. Mahărul, poreclit Matrix,
după eroul unui film din deceniul şase, decăzuse între timp din
funcţie şi din graţiile Secretarului General în urma unui
scandal, dar ocupa totuşi o funcţie importantă în judeţul vecin,
Olt.
Şi tocmai de fiica lui Matrix, găsisem noi să ne luăm!
Evangelina şi Akis umpluseră facultatea de bijuterii din aur,
lucru ilegal pe vremea aia. Îi lucrăm noi ce-i lucrăm,
documentăm ca lumea activitatea acestora şi hai să trecem la
realizarea materialului informativ (termen profesional care
desemnează un complex de activităţi prin care informaţiile sunt
convertite în material probator). Întocmim planul de acţiune,
necesarul de forţe şi mijloace şi, împreună cu şeful de birou,

22
mergem la şeful militiei pentru aprobare. Acesta, venit în
Craiova de la Olt, ne spune: ,,Bă, voi ştiţi cine e ăsta? Vă daţi
seama cu cine ne punem şi ce aprobări ne trebuie?” În anii
regimului comunist pentru a lucra informativ sau cerceta
persoane cu funcţii de conducere trebuia să ceri şi să primesti
aprobarea secretarului organizaţiei de partid în a cărui
nomenclatură se afla respectivul. Aprobarea primului secretar
al judeţenei de partid, de regulă! ,,Ştim, tovarăşe colonel, i-am
răspuns, dar noi avem treabă cu fiică-sa, nu cu el! Ea nu e în
nici o nomenclatură!” ,,Bine, a zis şeful, dar pe mine să nu
contaţi! Eu şi Matrix ne cunoaştem bine, ne întâlneam pe la
şedinţe în Slatina, am fost şi la protocoale împreună, la şpriţuri,
aşa că eu nu o să fiu în Craiova mâine! Să nu mă găsească
nimeni!”
Fac o paranteză pentru a vă spune că mi-am reamintit
această fază pe vremea regimului Basescu, în momentul în care
un politician important a fost arestat chiar în timp ce
preşedintele lipsea din ţară pentru o zi! ,,Ptiu drace!, mi-am zis.
Parc-ar fi fost elevul lui nea Balaci! Să nu fie găsit pentru
explicaţii sau pile!” Procedeul era probabil de mult cunoscut şi
uzitat în sferele puterii, la niveluri mai mari ori mai mărunte!
Revin şi continui povestirea. După aprobarea planului, şeful de
birou i-a contactat pe cei implicaţi pentru asigurarea cooperării
şi dotării cu mjloace. Ofiţer de cercetare penală a fost desemnat
Dan Viloiu, iar pentru percheziţia ce urma a fi efectuată la
domiciliul Evangelinei s-a asigurat şi participarea domnului
locotenent-colonel Florescu Netu, şeful biroului de ordine
publică, întrucât cunoştea foarte bine topografia clădirii ce
servise cândva ca sediu al circumscripţiei de miliţie pe care o
comandase. Lucru ce şi-a dovedit importanţa lui. A fost
asigurată inclusiv prezenţa autobuzului inspectoratului pentru
necesităţi de transport.
A doua zi, 13 iunie, dată pe care mi-o amintesc întrucât
era aniversarea zilei de naştere a lui Ilie Vilău, am mers încă de
la prima oră la procuratură pentru a obţine autorizaţii de
23
percheziţie. Canci! Când a aflat despre cine este vorba, unul
dintre procurorii cu care lucram ne-a spus ritos că nu ne dă nici
o autorizaţie. Noroc cu răposatul procuror Manole Ciontu, un
om deosebit, cu care am colaborat excelent, nu doar eu ci
întregul birou economic. Proaspăt venit în Craiova de la Gorj,
acesta s-a lăsat înduplecat de insistenţele noastre. ,,Vă dau eu,
măi băieţi, că dacă se ia cineva de mine o să spun că, fiind de
puţin timp în Craiova, nu am ştiut despre cine este vorba!” La
care am plusat şi eu şi i-am zis ,,Domnule procuror dacă se ia
cineva de dumneavoastră, daţi-o pe mine, spuneţi că v-am
păcălit, că v-am spus că-i vorba de Dragavei!” Era pe-atunci un
cetăţean de etnie rromă, poreclit Dragavei, mare cartofor, care
avea o prăvălie de flori artificiale pe România muncitoare.
Coincidenţa făcea să aibă acelaşi nume şi prenume cu
potentatul nostru.
Am înhăţat autorizaţiile, ţuşti în maşină şi fuga la sediu,
unde efectivele pentru acţiune se adunaseră deja. După
instructaj, am plecat la facultate unde ştiam că, la ora
respectivă, grupele din anul Evangelinei aveau curs în
amfiteatrul mare. Am intrat în sala de curs cu Vilău, ne-am dus
la profesor, ne-am legitimat, ne-am cerut scuze şi i-am spus ce
dorim să facem. Am scos apoi o listă şi am citit numele a vreo
treizeci de studente, pe care le-am rugat sa iasă din bănci şi să
vină în faţă. După care le-am condus la autobuzul
inspectoratului, ce ne aştepta afară, şi direcţia miliţia
municipiului unde, sub coordonarea lui Dan Viloiu, ofiţerul de
cercetare penală, s-a trecut la audierea lor şi la ridicarea în
vederea confiscării a bijuteriilor cumpărate de la Evangeline.
Printre studentele care au rămas atunci fără podoabe s-a
numărat şi cea care, câţiva ani mai târziu, avea să devină
doamna Ilie Vilău, Mirela, precum şi alta, nu-i dau numele,
care avea să ne devină colegă de instituţie, lucrând la
compartimentul financiar al inspectoratului.
În timp ce studentele erau audiate, eu împreună cu Vilău,
Florescu Netu şi încă un coleg am plecat să facem percheziţie
la domiciliul Evangelinei, iar o altă echipă la cel al grecului, la

24
Akis. Pe Evangeline o luasem cu noi. Casa mare, întortocheată,
încăperi numeroase. La un moment dat, Evangeline ne cere
permisiunea să meargă la toaletă, pretextand anumite nevoi. Am
lăsat-o să meargă, ce era să facem! Florescu Netu, care cunoştea
topografia locuinţei, cum am spus mai înainte, o ia repede pe un
hol, apoi coteşte pe un hol mai mic, tocmai la timp să o prindă în
braţe pe Evangeline care, dorind să ne fenteze, ieşise pe o altă uşă
a camerei de toaletă, uşă de care noi n-aveam habar. În încăperea
unde voia să se ducă am găsit apoi o sumă importantă în acei ani,
peste 80 000 de lei, precum şi înscrisuri în care avea evidenţiate
nume de persoane, bijuterii vândute, sume primite, sume datorate,
etc., hârtii pe care Evangeline intenţionase să le distrugă, dar care
au constituit apoi mijloace de probă!
În afara acelor înscrisuri şi a banilor, în alte încăperi ale
casei au fost identificate şi cantităţi însemnate de bijuterii,
pregătite de vânzare, iar într-un hol o ladă frigorifică
orizontală, destul de mare, obiect din care nu mai văzusem
până atunci decât în magazinele alimentare şi în restaurante. În
ladă se aflau congelate diverse sortimente din carne, muşchi de
porc, vânat, miei, etc., totalizând peste o sută de kilograme,
cantitate importantă în acele vremuri caracterizate prin lipsuri,
prin penurie de alimente şi mărfuri. În bar, bibliotecă şi cămară
au fost găsite şi peste 220 de sticle de whisky, coniac Metaxa şi
alte băuturi fine, care de-abia au încăput într-un autoturism
ARO, iar în biroul lui Matrix o geantă diplomat cu cifru.
Doamna casei, soţia lui Matrix, ne-a spus că nu cunoaşte
combinaţia cifrului. Am riscat şi i-am forţat încuietorile. Şi
bine am făcut! Înăuntru se aflau fotografii, inclusiv ale
proprietarului, pozat împreună cu şeful statului, şi niste
scrisori. Din unele fotografii şi scrisori rezulta o situaţie de fapt
cu privire la care Matrix îi făcuse o promisiune cândva marelui
său prieten că va înceta, promisiune pe care însă nu şi-o
onorase, după cum se vedea! Am păstrat mult timp în fişetul
meu acele fotografii şi scrisori, înscrisuri care, cred eu, ne-au
scăpat de reclamaţii şi alte eventuale consecinţe neplăcute ale
acţiunii noastre!

25
 Evangeline a fost cercetată în stare de arest şi
condamnată la câţiva ani de închisoare. Din care a executat
circa un an, întrucât a beneficiat de prevederile unui decret
prezidenţial de graţiere.
Pe Akis n-am reuşit atunci să punem mâna! În cursul
nopţii dinaintea acţiunii noastre plecase, fără ca noi să aflăm, la
Constanţa de unde, auzind de arestarea iubitei sale, a tulit-o în
Grecia şi dus a fost! A fost judecat şi condamnat în lipsă la
închisoare şi la plata unei sume de peste 500 000 lei,
reprezentând contravaloarea despăgubirilor civile. A scăpat de
închisoare cu decretul de graţiere şi, crezându-se exonerat,
peste circa doi ani a încercat să vină în România, neştiind că
este dat în consemn la frontieră pentru despăgubirile civile. A
fost reţinut de grăniceri în punctul de trecere Stamora
Moraviţa, de unde, împreună cu Ilie Vilău, l-am ridicat şi l-am
adus la Craiova, într-o zi de Sfântu‟ Gheorghe, zi în care
naţionala noastră a jucat un meci amical de fotbal cu o echipă
străină la Timişoara, cu ruşii parcă, golurile echipei noastre
fiind marcate de Cămătaru şi Hagi! Iar datorită momentului
ales de Akis să revină în ţara adoptivă, am văzut şi noi meciul!
A doua zi după arestarea Evanghelinei, colonelul Balaci
Paulin, şeful miliţiei, a fost chemat la primul secretar, în cabinetul
căruia se afla şi Matrix. Primul secretar l-a întrebat pe şeful nostru
dacă se mai poate face ceva, iar acesta i-a raspuns că nimic, dosarul
este beton!
Nu am primit aprobare să continuăm ancheta şi să
efectuăm cercetări cu privire la cantităţile de alimente şi
băuturi, despre care credeam şi cred şi acum, că făceau obiectul
unor primiri de mită ori foloase necuvenite.
Întreaga actiune, de la declanşare până la introducerea
Evangelinei în arest s-a desfăşurat rapid, pe parcursul a doar
patru-cinci ore. Eforturile au fost planificate şi conjugate astfel,
pentru a nu-i permite lui Matrix să reuşească blocarea anchetei!

26
 MEGADOSARUL DE LA PANIFICAŢIE

Şi pentru că un fost coleg de-al meu mă tot persiflează

prin comentarii că aş fi fost doar un birocrat de pe la cabinetul
şefului inspectoratului, în timp ce alţii (printre care şi el,
desigur) duceau greul, identificând infractori şi trimiţându-i
după gratii, o să povestesc aici un caz pe care aş fi vrut să-l las
mai pe la urmă, fiind printre ultimele pe care le-am rezolvat în
calitatea mea de ofiţer operativ.
În acea perioadă, a anilor 1986-1987, eram locotenent
major şi lucram la Biroul economic al Poliţiei municipiului
Craiova, având în responsabilitate, împreună cu locotenentul
Ilie Vilău, Combinatul chimic precum şi unităţile de construcţii
ce-şi desfăsurau activitatea pe platforma de vest deservind,
într-un fel, combinatul: TCMRIC (Trustul Construcţii Montaj
si Reparaţii pentru Industria Chimică), TMUCB (Trustul
Montaj Utilaj Chimic Bucureşti), Şantierul 1 al ACM
(Antrepriza Construcţii-Montaj) şi alte câteva asemenea. În
mare, aveam aceste obiective împreună cu Vilău dar, pentru că
nu lucram chiar în devălmăşie, din combinat eu asiguram
informativ compartimentele funcţionale şi secţiile de chimie
anorganică, precum şi o parte din şantiere, iar Ilie partea
organică şi restul de şantiere! Aceste responsabilităţi le aveam
în activitatea curentă, de rutină, ca să zic aşa. Pentru că în stilul
de muncă imprimat de regretatul locotenent-colonel Toma
Marghescu, şeful biroului economic, la acţiunile de amploare
precum şi la anchetarea unor cazuri complexe şi dificile
participau toţi ofiţerii structurii ori, după caz, ofiţerii
desemnaţi, în funcţie de experienţă şi calităţi, indiferent de
obiectivele ori sectoarele de responsabilitate.
27
 Într-o sâmbătă dimineaţa (pe-atunci sâmbăta nu era zi
liberă), la prima oră, şeful ne adună în biroul său şi ne anunţă
că în cursul nopţii precedente o patrulă auto a biroului de
ordine publică identificase în trafic o maşină aparţinând
Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie, care transporta peste
două mii de pâini, ale cărei documente de însoţire a mărfii
păreau a nu fi în regulă. Maiorul Şuto, şeful de la ordine
publică, raportase cazul comenzii miliţiei municipale, care
dispusese continuarea cercetărilor de către biroul economic,
conform competenţelor!
După ce ne-a prezentat, pe scurt, cazul, şeful biroului
economic a dispus primele măsuri. A desemnat o echipă care
să-i cerceteze pe conducătorul auto, care era delegatul mărfii, şi
pe manipulantul care-l însoţea, şi a constituit echipe pentru
efectuarea unor controale economice la unităţile de desfacere
de pe traseul în care cei în cauză livraseră pâine în acea noapte.
În funcţie de rezultatul controalelor, urmau a fi dispuse şi alte
măsuri.
Întrucât ofiţerul care avea în responsabilitate
Întreprinderea de Morărit şi Panificaţie, locotenentul Adrian
Beică, era lipsit de experienţă, venit din şcoala militară doar de
câteva luni, iar cel care-l precedase nu mai lucra la biroul
economic, fiind mutat disciplinar la o subunitate orăşenească
de miliţie deoarece deconspirase un informator, am fost
desemnat ca, împreună cu nea Ion Buşe, să mergem la Fabrica
de pâine de pe Calea Bucureşti, de unde fusese încărcată marfa,
şi să facem situaţia gestiunii de produse finite.
Am ajuns la fabrică, ne-am prezentat la conducere, am
explicat despre ce este vorba şi, împreună cu un revizor
desemnat de cei în drept, ne-am prezentat la magazia de unde
fuseseră livrate produsele. Acolo, în prezenţa gestionarului din
tura de zi (cel din tura de noapte fusese deja ridicat de alţi doi
colegi şi condus la sediul biroului pentru cercetări), am
procedat la inventarierea mărfii aflate în stoc şi la verificarea

28
situaţiei de gestiune. Totul a ieşit în regulă! Marfa aflată în stoc
bătea perfect cu raportul de gestiune şi documentele de
intrare - ieşire!
– Măi să fie! – mi-am zis. Şi-atunci de unde sunt cele
două mii de pâini găsite în maşina fără acte? Înseamnă că au
avut un plus în magazie care nu a fost înregistrat în documente.
Timpul fugise, inventarul şi confruntarea documentelor
duraseră ceva. Trecuse de ora două. Am sunat la birou, am
raportat că totul ieşise în regulă, iar şeful ne-a zis că ne putem
retrage. Cazul era rotund, se lega, gestionarul din tura de
noapte, şoferul delegat, manipulantul şi o vânzătoare de la
magazinul unde trebuia livrată pâinea fuseseră deja prezentaţi
procurorului, care emisese mandate de arestare. ,,Cas closed”,
cum ar fi zis comisarul Şoric! Documentele privind situaţia
gestiunii magaziei, ne-a zis şeful, putem să le predăm direct
biroului cercetări penale, care preluase deja dosarul. Pe atunci
biroul economic documenta informativ cauzele şi efectua acte
premergătoare şi cercetări doar până la începerea urmăririi
penale, după care dosarul se reînregistra la evidenţa operativă,
unde primea număr din ăla lung, de vreo 16 cifre, şi trecea la
cercetări penale. Ofiţerii acestui birou continuau ancheta şi
efectuau, după caz, propuneri de punere în mişcare a acţiunii
penale şi propuneri de trimitere în judecată, propuneri ce
trebuiau aprobate de procuror. In cazul în care documentaţia
întocmită de economic nu se susţinea, se făceau propuneri de
scoatere de sub urmărire penală, cazuri rar întâlnite întrucât
pentru începerea urmăririi penale era necesar şi avizul
ofiţerului de cercetare penală.
Revin la povestirea mea unde rămăsesem la momentul în
care am terminat controlul la magazia de produse finite şi am
raportat rezultatul. Când a auzit că ceilalţi terminaseră deja şi
plecaseră acasă, nea Neluţu Buşe, care deja ţăcănea, să turbeze,
nu alta! ,,Hai mai repede, să mergem şi noi.‟‟ Îl înţelegeam,
avea familie, copii, a doua zi era duminică, avea de făcut

29
cumpărături. Eu, burlac înrăit fiind, nu-mi păsa, mâncam ce se
găsea, pe unde se găsea. Nu voiam să plecăm încă, mă rodea
faptul că nu înţelesesem de unde era plusul valorificat,
mecanismul de producere al acestuia. Şi m-am gândit că ar
putea proveni din rebuturi. Pâinile care ieşeau din cuptor
deformate, rupte, arse, erau înregistrate ca rebut. Şi-atunci
mi-am zis: „măi, ăştia, probabil au înregistrat câteva mii de
pâini bune ca rebuturi şi le-au trimis spre vânzare; ăsta cred
că-i plusul, de-aici e! Bine, şi-n cazul ăsta, cantitatea de
rebuturi aflată în fabrică, trebuie să fie mai mică decât cea din
acte!‟‟
– Unde-s rebuturile? - îl întreb pe revizor.
– La cuptorul de rebuturi, undeva în spatele fabricii!
– Hai să mergem acolo! - zic, spre disperarea lui nea
Neluţu.
Şi-am plecat acolo, fără a ţine cont de mârâielile lui
Buşe.
Ajunşi la cuptor, nu am putut să facem nimic. Acesta
duduia din plin, rebuturile se transformau în pesmeţi, fusese
pornit încă de dimineaţă. De-abia te puteai apropia de el,
dar‟mite să inventariezi rebuturile!
– Şi dacă oprim cuptorul, când o să se răceasca? – am
întrebat.
– Marţi, mi-a răspuns cel de la cuptor.
– Bun, am zis, opriţi cuptorul, asiguraţi-l să nu se
întâmple ceva, ieşim toţi afară şi sigilăm încăperea. Marţi, când
s-o răci cuptorul, facem situaţia rebuturilor.
Zis și făcut! După ce am încuiat şi am aplicat sigiliul cu
ceară roşie, pe care ofiţerii de economic o aveam în permanenţă
la noi, am plecat iarăşi la magazie, să redactăm procesul verbal
de aplicare a sigiliului. Furios și nemulţumit, nea Neluţu a
insistat să scrie el procesul verbal. I se părea că eu scriu prea
încet!

30
 – O să mă omoare Mariana, nevastă-mea!, făcea nea
Neluţu. Mâine avem şi invitaţi la masă iar eu încă n-am
cumpărat nimic.
În timp ce nea Buşe scria procesul verbal, eu iau
registrul de rapoarte de gestiune şi reîncep să mă uit prin el.
Ipoteza cu rebuturile nu mă mulţumea pe deplin, cu atât mai
mult cu cât trebuia să aştept câteva zile confirmarea ori
infirmarea ei. Raportul de gestiune era un formular tipizat, ce
se întocmea pentru fiecare tură de seviciu. Formularele se
găseau într-un registru, înalt cam cât o jumătate de coală A4, şi
puţin mai lat. Formularele erau legate în partea stângă, ca o
carte, iar pentru întărirea legăturii cotorul era şi capsat cu nişte
capse mari, în două locuri. Ei, şi studiind eu ultimul raport, cel
al turei precedente, am inspiraţia să casc registrul la cotor,
forţându-l peste deschiderea normală! Şi ce să vezi? Căscând
cotorul, observ în jurul uneia dintre capse o rămăşiţă mică,
mică de hârtie. „Hopaaaa! mi-am zis. Aici a mai fost un raport
de gestiune, care nu mai este. Şi întrucât nu l-am găsit,
înseamnă că a fost distrus. Şi a fost întocmit alt raport, care să-l
înlocuiască. Şi că raportul ăsta, pe baza căruia gestiunea
magaziei a ieşit bine, este un fals! Iar raportul în fals este
întocmit de gestionarul din tura de zi, care e aici, cu mine!
Înseamnă că este şi el implicat.”
– Nea Neluţule, cu părere de rău, dar trebuie să mai
întârziem puţin.
I-am arătat ce-am descoperit, şi n-a mai avut nimic de
obiectat. I-am cerut revizorului să ia legătura cu cine trebuie
pentru înlocuirea magazionerului, iar după ce acest lucru s-a
realizat, pe gestionar l-am luat cu noi, la miliţie. Între timp,
până a venit înlocuitorul şi s-au întocmit formalităţile de
predare - primire, am mai întocmit un proces verbal, ridicând
pe baza acestuia (şi în cea a prevederilor codului de procedură
penală, bineînteles, articolul 97, parcă era), toate documentele
aflate în magazie. Era o ladă de pâine într-un colţ, în care se

31
găseau rapoarte de gestiune mai vechi, carnete cu avize de
expediţie şi alte asemenea, care nu erau de uz curent. Am avut
inspiraţia să le ridic, deşi nu păreau să aibă legatură cu cazul în
speţă. Am ridicat, deci, şi documentele împreună cu gestionarul
şi am plecat la sediu, chemasem maşina de serviciu. Nea
Neluţu nu a mai mers la birou, şi-aşa o păţise destul, între timp
se făcuse în jur de cinci după amiaza.
La miliţie nu mai era nimeni! La şefi, mă refer! Erau
doar cei din serviciul de zi şi cei din echipa de cercetare. Spre
norocul meu, erau şi doi tineri locotenenţi din ultima promoţie,
care stăteau de drag pe-acolo. Cred c-aţi trecut prin faza asta,
cei care simt chemare pentru profesie, vreau să spun. Stai pe la
poliţie şi-n timpul liber, să vezi ce se mai întâmplă, ce cazuri
apar, ce măsuri se iau... Eşti dornic să înveţi cât mai repede
meserie, cu alte cuvinte! Dacă n-ai chemare, degeaba, o-ntinzi
cum se termină programul şi-ţi găseşti altceva mai bun de
făcut!
Luasem hotărârea să stau peste noapte şi să-l cercetez pe
gestionar. Nu aveam nevoie de nici o aprobare. Vremea
abuzurilor comuniste, ce mai încoace şi-ncolo! Peste puţin
timp, domnul colonel Langa, şeful miliţiei judeţene, avea să
dea ordin ca nici o persoană să nu fie reţinută în sediu pe
timpul nopţii, fără a se raporta la dispecerat, în scris, ca
eveniment! Adică să întocmeşti raport de eveniment, să mergi
la şeful politiei municipale să ţi-l semneze, iar ofiţerul de
serviciu să-l transmită la dispeceratul unităţii.
Dar la momentul respectiv nu era aşa. N-am raportat
nimănui, că tot nu erau şefii acolo. I-am chemat pe cei doi
boboci, ce-ardeau gazul pe acolo, şi li l-am dat în primire, să
aibă grijă de el până mă întorc. Iar eu am plecat să mănânc, să
fac un duş, şi să mă odihnesc puţin, dacă va fi posibil. M-am
dus acasă, în garsoniera mea din Brazdă, am făcut duş şi-am
mâncat ceva! De odihnit, nici pomeneală, intrasem în priză şi
eram excitat, nerăbdător. M-am înapoiat la sediu, pe Libertăţii,

32
economicul avea birourile la etajul doi, şi ce credeţi că mi-e dat
să văd. Cum urci scările la etajul doi, în dreapta e un hol mic,
unde era sala de şedinţe, iar in stânga un hol mai mare, unde
erau birourile, de o parte şi de alta a holului. Ei, şi pe holul
ăsta, cei doi boboci, unul la un capăt, al doilea la celălalt capăt!
Iar între ei, făcând mersul piticului, cu mâinile la ceafă,
magazionerul nostru, de la Panificaţie!
– Ce faceţi, măi, aici? i-am întrebat.
– Îl pregătim pentru anchetă, şefu‟! mi-a răspuns unul
dintre ei. Nu eram şef, nu sânt nici acum, dar aşa-mi zicea
ofiţerul respectiv, eu având o vechime de şapte-opt ani în
meserie faţă de el, care era boboc. Şi aşa-mi zice şi-acum, când
este colonel, la rândul său, având functii destul de mari, chiar
mai mari, poate, decât am avut eu cândva. E drept, mai târziu,
de-a lungul anilor, am fost, pe rând, şeful a vreo trei structuri în
care bobocul de atunci lucra.
– Bine măi, eu v-am lăsat să staţi cu el, să nu facă vreo
prostie până vin eu, nu „să-l pregătiţi”!
– Eeeee, lăsaţi că nu sântem nici noi aşa...
Cum o fi vrut sa spună că nu sunt, n-am aflat şi nici
n-am insistat. Am lăsat-o aşa, ce era să fac, le-am spus să plece
iar pe sportivul de nevoie l-am invitat în birou. I-am spus să ia
loc şi să mănânce mai întâi, i-adusesem un mic pacheţel. Pâine,
brânză, mezeluri, ce-avusesem şi eu, vă spusei că eram burlac.
După ce-a mâncat şi s-a liniştit, am început să discutăm.
A fost o noapte lungă şi rodnică, din punctul meu de vedere!
Nu ştiu, ori „pregătirea” bobocilor, urmată de atitudinea mea
binevoitoare (aplicasem, fără a ne înţelege în prealabil, tactica
poliţistului bun şi a poliţistului rău), ori insistenţa şi talentul
meu de anchetator, ori fondul bun, în substrat, al suspectului...
În zorii zilei aveam o declaraţie scrisă de nu mai puţin de 27 de
pagini, în care îmi releva apartenenţa sa la un grup infracţional
care acţiona de mai multă vreme în Panificaţie, date despre
membrii grupului, legăturile dintre ei, metodele de comitere a

33
infracţiunilor... În plus, dintre documentele ridicate din
magazie, alesesem o serie de avize anulate în mod fictiv, dar
care fuseseră folosite în realitate. Se diferenţiau de cele anulate
pe bune, întrucât aveau urme de folosire, îndoituri, pete de praf
întins, murdărie!
În esenţă, din declaraţia acestuia şi cercetările ulterioare a
rezultat că în moară existau plusuri de grâu şi făină care se
valorificau prin intermediul fabricii de pâine. Din plusuri se
fabricau produse de panificaţie care nu se înregistrau ca produs
finit ci se valorificau prin intermediul unor unităţi de desfacere,
care aparţineau de o altă întreprindere comercială, ICS
Alimentara, sumele obţinute fiind împărţite între participanţi şi
însuşite. Pentru a nu fi depistaţi pe timpul transportului de la
fabrică la unităţile de desfacere, gestionarii magaziei de
produse finite întocmeau documente de livrare care, în cazul în
care totul era în regulă, erau restituite magazionerului, care
apoi le anula. Anularea acestora era justificată, de regulă, prin
existenţa unui număr mare de mijloace de transport în parcul
întreprinderii de panificaţie. Dacă-i întreba cineva de ce au
anulat avizele de expediţie, gestionarii pretextau că la unitatea
de desfacere ajunsese între timp altă maşină, cea de-a doua
întorcându-se cu marfa înapoi. Avizul pentru acea unitate a fost
anulat, iar marfa a fost redirijată către altă unitate,
întocmindu-se alt documente de livrare.
Duminică dimineaţa, în jurul orei opt, au sosit în unitate
şeful biroului, Toma Marghescu şi şeful Miliţiei municipale,
colonelul Paulin Balaci Le-am raportat situaţia şi, la o cafea
oferită de regretatul meu şef, am discutat măsurile ce se
impuneau. Avea un obicei domnul Marghescu, îi spun domn
deşi nu mai este demult printre noi, pentru că era un Domn în
adevaratul înţeles al cuvântului, avea un obicei, ziceam! Când
la birou erau ofiţeri care stătuseră în anchetă peste noapte
venea la serviciu în zorii zilei cu un pachet de gustări pregătite
de doamna Lenţi, soţia domniei sale. Punea apoi de cafea, el

34
însuşi, nu o dădea vreunei secretare s-o pregătească. Făcea
cafeaua, o turna în ceşti pe care le aşeza pe măsuţa rotundă din
faţa biroului său, apoi ne chema să discutăm cazul, ce am făcut,
ce-a rezultat, ce se impune? Puteai să nu iubeşti un astfel de
om?
Deci, după ce am discutat în linişte, duminică dimineaţa
fiind, fără agitaţie pe holuri, domnul colonel Balaci l-a sunat pe
domnul procuror Badea, care emisese mandatele în ziua
precedentă, şi l-a invitat la un whisky. În jurul orei nouă, nouă
şi ceva a sosit şi domnul procuror. După salut şi banalităţile de
rigoare, eu, încercând să termin mai repede şi să plec la
culcare, pentru că mă ajunsese oboseala, dar şi să mă dau puţin
mare, i-am zis;
– Cred că avem un caz barosan, domnule procuror!
– Ei, a zis domnia sa, temperându-mă, o să vedem! Tot
ţiganu–şi laudă ciocanu‟!
Am râs cu toţii, am ciocnit şi-am sorbit o gură de
whisky, oferit tot de nea Toma, apoi l-am lăsat pe procuror să
studieze în linişte declaraţia. După ce a terminat a întrebat dacă
magazionerul este acolo, manifestându-şi dorinţa de a sta de
vorbă cu el. L-am condus la mine în birou, unde acesta fusese
lăsat în grija colegului care era de serviciu în echipa de
evenimente, i-a pus câteva întrebări şi ne-am întors la şeful în
birou. A spus că e lămurit în legătură cu partea asta a cazului,
ofiţerul de cercetare penală să întocmească actele necesare că-i
va da şi magazionerului mandat iar mai târziu vom vedea ce va
mai fi. După care eu, cu aprobarea şefilor, am plecat să mă
odihnesc.
A doua zi, luni, şeful de birou mi-a comunicat că, de
comun acord cu şeful miliţiei, au hotărât ca eu să mă ocup în
continuare de caz, având în vedere lipsa de experienţă a
ofiţerului de obiectiv. Întrucât se preconizează a fi o cauză
complexă, până la definitivarea cercetărilor voi fi degrevat de
activitatea de la combinat, urmând ca doar Vilău să se ocupe de

35
problemele curente ale acestui obiectiv. Mi-a cerut să mă
documentez, să extrag datele esenţiale din mărturia
gestionarului şi din documentele ridicate în vederea
cercetărilor, astfel încât, peste câteva zile, să-i prezint un plan
de acţiune pentru valorificarea aspectelor rezultate. Menţionez
că locţiitorul şefului poliţiei municipale, care coordona
activitatea de economic, era in concediu de odihnă, aspect ce,
pentru mine cel puţin, se va dovedi nefast!
Precizez că la un moment dat, în cursul nopţii de
sâmbătă petrecute în compania magazionerului, acesta mi s-a
confesat, mărturisindu-mi că fusese informatorul vechiului
ofiţer de obiectiv, cel mutat disciplinar la o poliţie orăşenească.
În ultimii doi-trei ani îi furnizase acestuia o sumedenie de
materiale informative referitoare la grupul infracţional şi
metodele folosite de membrii acestuia pentru sustragerea
repetată de produse din cadrul fabricii. Văzând că nu se ia nici
o măsură, a crezut că ofiţerul e de conivenţă cu aceştia şi
protejează activitatea grupului. Şi-atunci şi-a zis c-ar fi prost
dacă n-ar profita şi el, achiesând la acţiunile ilicite ale grupului
infracţional.
Specific acest lucru pentru a releva poliţiştilor tineri
importanţa verificării în timp util si cu scrupulozitate a
materialelor furnizate de agentură, precum şi a luării măsurilor
ce se impun pentru valorificarea în mod operativ a
informaţiilor.
În baza acestei confidenţe a învinuitului, am solicitat
şefilor să-mi permită accesul la materialele furnizate de reţeaua
informativă şi la baza de lucru din obiectiv, cerere ce mi-a fost
aprobată. Din studiul acelor documente operative am constatat
că existau o multitudine de date care, exploatate la timp, ar fi
permis anihilarea activităţii grupului, încă din faza iniţială, si
contracararea extinderii ariei infracţionale. Ofiţerul de obiectiv,
însă, fusese un individ comod, slab pregătit profesional,
mulţumindu-se cu întocmirea unor dosare penale simpliste,

36
ciugulind beţe, cum le spuneam noi, cei de la economic,
constatărilor de mici infracţiuni, realizate în principal pe
spatele paznicilor fabricii care, la ieşirea personalului din tură,
mai găseau câte o pâine - două ascunse prin hainele salariaţilor.
În urma analizării tuturor materialelor informative de la
reţea şi din mapele persoanelor din baza de lucru, precum şi din
studierea şi trierea documentelor ridicate din magazia de
produse finite, am conceput un amplu plan de acţiune.
Prezentat comenzii acesta a fost aprobat şi exact în zorii zilei în
care se împlineau două săptămâni şi-o zi de la arestarea
gestionarului–informator ofiţerii biroului economic efectuau o
vastă descindere la fabrica de pâine de pe Calea Bucureşti şi la
domiciliile unor suspecţi. Controale concomitente la mai multe
gestiuni, ridicări de documente, verificări încrucişate,
identificări de persoane şi conduceri la sediul din Libertăţii,
percheziţii. Audieri şi cercetări în forţă la sediu, cu sprijinul
ofiţerilor de cercetare penală. Bilanţul la sfârşitul zilei? Zece
persoane inculpate şi cercetate în stare de arest. Din anchetarea
acestora şi studiul documentelor ridicate a rezultat că hora se
întindea! Şi se intindea bine!
Întrucât se prefigura clar extinderea în progresie
geometrică, ca să zic aşa, a cercetărilor, au fost luate apoi
anumite măsuri organizatorice. Pentru a nu ne mai plimba toată
ziua cu duba de la arest la Procuratură, domnul procuror Badea
şi-a stabilit sediul la Miliţia judeteană, unde i s-a pus la
dispoziţie un birou. Domnul locotenent-colonel Gică Creţan şi
locotenentul Marian Cioroianu, de la biroul cercetări penale, au
fost desemnaţi să se ocupe doar de acest caz, mutându-şi şi ei
catrafusele în apropierea arestului de la judeţeană. În biroul
meu de la municipiu unde, cu sprijinul unui proiectant de
încredere de la Combinatul Chimic, făcusem un crochiu mare,
pe un întreg peretele, în care evidenţiam legăturile infracţionale
şi permutările intervenite în situaţia membrilor grupării, nu mai
avea acces nimeni altcineva. Pe baza datelor rezultate din

37
anchetă şi a informaţiilor obţinute din studiul documentelor
ridicate şi prin mijloace specifice, întocmeam note cu
persoanele care trebuiau identificate şi aduse pentru cercetări,
problemele ce necesitau a fi lămurite cu privire la fiecare în
parte, legăturile acestora, complicii cu care nu au voie să ia
legătura. Aceste note le predam zilnic, la prima oră, şefului de
birou pentru a desemna ofiţerii care trebuiau să le pună în
execuţie. Adeseori zilnic, uneori la două sau trei zile, în curtea
fabricii de pe Calea Bucuresti, aflată în locul în care astăzi este
supermarketul Lidl, apăreau echipe de ofiţeri, salariaţii
întrebându-se: „oare, astăzi pe cine-or mai lua?” Pentru că, fără
răgaz, erau aduse la anchetă persoane, îndeosebi din rândul
şoferilor delegaţi, dar şi gestionari, maiştri, vânzătoare din
unităţi de desfacere. Un şef de secţie, cumnatul unui ofiţer
superior din biroul cercetări penale, identificat ca fiind unul
dintre capii şi iniţiatorii grupării, a trebuit să fie adus din
Bucureşti, unde era de mai mult timp la un curs de
perfecţionare profesională. Vă închipuiţi ce-i învăţa pe-ăia,
pe-acolo!
Ei, şi una peste alta, în acest dosar au fost inculpate şi
trimise în judecată 52 de persoane, din care 48 în stare de arest.
Una dintre cauzele deosebit de complexe ale acelor vremuri,
despre care s-a vorbit mult în Craiova. Vă imaginaţi, cred, ce
probleme s-au putut ridica doar în ceea ce priveşte repartizarea
inculpaţilor pe camerele arestului, de exemplu. Iar la proces, în
sala de şedinţe a instanţei de la Judecătoria Craiova, în afara
inculpaţilor şi a membrilor escortei, nu prea mai încăpeau şi
alte persoane!
După terminarea anchetei, Marian Cioroianu a fost
promovat de la birou la Serviciul Cercetări Penale din cadrul
Miliţiei Judeţene. Eu însă, la prima şedintă periodică de analiză
a activităţii profesionale, am fost pedepsit cu zece zile de arest
cu executarea serviciului pentru că, în cele treizeci şi ceva de
zile cât durase ancheta, nu mai contactasem reţeaua cu care

38
asiguram acoperirea informativă a Combinatului Chimic,
neputând să prezint note sau rapoarte informative datate în luna
respectivă. Cine mi-a aplicat sancţiunea? Locţiitorul de profil,
cel aflat în concediu în perioada anchetei. Gurile rele vorbeau
că gestionara unuia dintre cele cinci magazine prin care se
valorificau produsele sustrase, arestată în cauză, i-ar fi fost
rudă. Aşa o fi fost, cine ştie? Eu însă cred, mai degrabă, că
fiind un individ extrem de ambiţios, orgolios şi dornic de
afirmare cu orice preţ, a fost deranjat de ,,lovitura de imagine”,
ca să-i zic aşa, dată în lipsa sa. Ar fi dorit să-l aşteptăm, să fie
prezent, să-şi aroge merite, să meargă să se fălească prin faţa
şefilor de la inspectorat! Îl gelozea teribil pe Marghescu şi-l
bănuia că-l lucrează pe la spate, să-i ia locul. N-avea dreptate,
nea Toma era un băiat cumsecade, la locul său, mulţumit de
poziţia pe care o avea şi nu şi-ar fi dorit mai mult. Loial şi
ascultător, avea alte satisfacţii pe care nu le-ar fi schimbat
pentru responsabilităţile şi neplăcerile unei funcţii mai mari!
Lovind în mine, cred că Micuţu‟, cum îi spuneam între noi, a
vrut să lovească în el, ori, cine ştie, văzând în mine o stea care
începea să se ridice, a vrut să-mi lege o piatră de dosar, care să
mă ţină la locul meu. O sancţiune însemna automat un
calificativ anual mai slab în foaia de notare, anulând totodată
posibilităţile de promovare şi avansare pentru minimum doi
ani.
Presupuneri, presupuneri! Cert este că această sancţiune
m-a durut, m-am simţit nedreptăţit, frustrat. Proaspăt absolvent
de facultate, făcută integral, pe spezele mele, în anii aceia în
care nu mai beneficiam de echivalarea şcolii de ofiţeri cu trei
ani de Drept, am făcut imediat raport prin care solicitam
trecerea în rezervă! Peste două zile colonelul Paulin Balaci m-a
chemat la el şi mi-a zis:
– Ai făcut raport de trecere în rezervă? Uite ce fac cu el!
L-a rupt si l-a aruncat la coş! Am insistat, "o să revin cu un alt
raport", i-am zis, domnia sa continuînd să încerce să mă

39
convingă să renunţ. În final, după câteva zile, am renunţat,
după ce-i raportase telefonic situaţia colonelului Langa care a
promis c-o să-mi anuleze sancţiunea. Şi s-a ţinut de cuvânt!
Cert este că situaţia, în ansamblul ei, adică atât contribuţia mea
la iniţierea şi rezolvarea cazului cât şi micul scandal generat de
sancţiunea ce-mi fusese aplicată, m-a readus în atenţia
comenzii inspectoratului, care deja mă remarcase într-o altă
împrejurare, despre care voi povesti, poate, cu altă ocazie.
Peste puţină vreme s-a eliberat o funcţie de ofiţer specialist unu
la judeţ (funcţie de colonel plin), cea de ofiţer cu învăţământul,
responsabil de coordonarea activităţilor de perfecţionare a
pregătirii cadrelor, iar domnul colonel Langa m-a promovat pe
acest post, în subordinea directă a domniei sale, deşi aveam
doar gradul de locotenent major! Regula era, pe-atunci, că
pentru a lucra ca ofiţer în structurile miliţiei judeţene să ai
gradul de căpitan, cel puţin, şi o vechime în aparat de minimum
nouă ani!

40
 DINOZAURII

Încă din 1945, după accederea la putere, comuniştii şi-au

infiltrat, mai mult sau mai puţin oficial, oameni în structurile
Poliţiei din acea vreme. Amintiţi-vă de comisarul Roman, de
exemplu, din filmul lui Sergiu Nicolaescu ,,Cu mâinile
curate”!
De menţionat că poliţistii vechii instituţii, ai Poliţiei
regale cum se numea, fuseseră oameni bine pregătiţi,
majoritatea licenţiaţi şi chiar doctori în drept! Constantin Ţurai,
criminalist şi medic legist (pe atunci medicina legală funcţiona
în cadrul Ministerului de Interne), scria la pagina 129 a cărţii
sale ,,Enigmele unor amprente” (Editura Albatros, Iaşi, 1984),
în legătură cu înfiinţarea, în luna iulie 1931, a primului
laborator de criminalistică la Prefectura Poliţiei Capitalei, cum
candidaţii trebuiseră, în prealabil, să frecventeze cursurile unei
şcoli elementare de poliţie ştiinţifică, ce funcţiona în
amfiteatrul “Bertillon” (sper că măcar criminaliştii să ştie cine
a fost acesta) al Institutului de Medicină Legală, sub
îndrumarea profesorului Mina Minovici şi cu sprijinul Direcţiei
Generale a Poliţiei:
,,Pentru ocuparea prin concurs a celor cinci posturi de
comisari se prezentaseră să urmeze şcoala peste 40 de
candidaţi, licenţiaţi in drept; primul reuşit la concurs urma să
ocupe postul în Prefectura poliţiei Capitalei, ceilalţi în ţară, în
diverse oraşe, pentru unităţi din cadrul Direcţiei Generale a
Poliţiei. Este bine să precizăm că un post de comisar, sau chiar
comisar ajutor în Prefectura poliţiei Capitalei era foarte greu
de obţinut, transferarea unui comisar sau comisar ajutor din
ţară în Capitală era de neconceput, dat fiind faptul că atunci
41
când se ivea un asemenea post vacant existau zeci de poliţisti
în Capitală, cu state de serviciu excepţionale, care să
candideze pentru ocuparea lui.”
Iată deci că acei poliţisti erau extrem de bine pregătiţi, pe
atunci Facultatea de Drept era Facultate de Drept, nu exista nici
Spiru Haret, ca instituţie de învăţământ, nici facultăţi de drept
pe la Alexandria ori Caracal.
Vorbeam deci de infiltrarea comuniştilor în structurile
poliţiei după instaurarea guvernului Petru Groza, la 6 martie
1945. În noaptea de 11-12 martie 1945 au fost arestaţi toţi
ofiţerii superiori de Poliţie din Bucureşti, prin ordinul lui
Teohari Georgescu, ministru de interne. Şefii inspectoratelor şi
chesturilor au fost înlocuiţi cu membri de partid needucaţi,
proveniţi de obicei din pături defavorizate, muncitori
necalificaţi, etc. Aceştia au asigurat aplicarea unor măsuri prin
care s-a urmărit şi reuşit în primul rând îndepărtarea din
aparatul Poliţiei a persoanelor încadrate înainte de 23 august
1944, considerate de către liderii comunişti o ameninţare reală
sau potenţială pentru existenţa noului regim. 1284 de cadre au
fost îndepărtate „disciplinar”, în timp ce alţi 2347 de angajaţi,
îndepărtaţi înainte de 23 august 1944, au fost rechemaţi în
activitate fiind consideraţi elemente democrate şi de bună
credinţă. După ce aceştia s-au împiciorogat, iniţiindu-se în
culisele muncii de poliţie, prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie
1949 au fost desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria, ca fiind instituţii
burgheze, ale vechiului regim, abrogându-se şi legile care le
reglementau activitatea, înfiinţându-se în schimb Miliţia, care
avea drept scop „menţinerea ordinii pe teritoriul Republicii
Populare Române, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
şi a securităţii personale a acestora.”
Încă înainte de transformarea Poliţiei în Miliţie,
personalul fusese supus la mai multe valuri de epurări. Direcţia
Siguranţei Statului emitea la 15 iulie 1948 ordinul nr. 26500
Cabinet privind „identificarea tuturor ofiţerilor şi agenţilor de

42
poliţie care au lucrat efectiv în munca de Siguranţă până la
data de 6 martie 1945, precum şi a celorlalte grade
administrative şi tehnice (… cu excepţia celor care „în prezent
sunt informatori de valoare, care au dosare formate de
informatori şi care au dovedit că îşi îndeplinesc cu
conştiinciozitate misiunea încredinţată)”. În noaptea de 26/27
iulie 1948, orele două, peste o mie de salariaţi excluşi din
poliţie şi jandarmerie, de la inspectori generali, chestori şi
ofiţeri la agenţi şi gardieni, au fost arestaţi şi încarceraţi la
Piteşti, apoi dispersaţi la Târgşor şi Craiova, iar începând din
septembrie 1950 la închisoarea special amenajată în cetatea
medievală a Făgăraşului. Foştii poliţişti au rămas închişi fără
judecată până în 1955, când au fost condamnaţi în bloc la 8 ani
închisoare, pe baza unui articol secret, special inventat (193/1),
din Codul Penal, cu caracter retroactiv, definind „activitatea
contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”. Poliţiştii
epuraţi au fost înlocuiţi cu cvasi-analfabeţi „scoşi din
producţie”, care urmau la început o „şcoală profesională” timp
de două luni. Treptat timpul de şcolarizare a crescut la 6 luni, la
1 an, apoi la doi ani. Nu doar poliţiştii făceau astfel de şcoli,
erau şi şcoli profesionale de procurori sau judecători!
Dacă, aşa cum arătam la început, vechii poliţişti aveau
studii temeinice, dintre cei 35 000 încadraţi in Miliţie doar 161
absolviseră o facultate. Din rest, 7800 absolviseră şase – şapte
clase iar 9600, 4 clase ori mai puţin. Am văzut că din vechii
poliţişti rămăseseră în Miliţie doar cei care fuseseră
informatorii organelor de siguranţă, ai C.I.–ştilor de mai târziu.
Pentru completarea efectivelor se aduceau oameni ca în poezia
lui Alecsandri, „din câmp, de-acasă, de la plug...”, ori se
recrutau tineri isteţi dintre militarii în termen. Nu contau
studiile, ci apartenenţa de clasă, ca o garanţie a loialităţii faţă
de noul regim. Pentru ca Miliţia să se poată naşte, a trebuit să
fie distrusă vechea Poliţie, între 1949 şi 1951 fiind înlocuite
98% dintre cadrele sale.

43
 Ulterior cei angajaţi fără studii şi le-au completat
târâş-grăpiş, mai pe la seral, mai prin comasare, sau cum să le
numesc, cursuri intensive. Urmai timp de două săptămâni nişte
cursuri din astea intensive şi, dacă avuseseşi 4 clase, obţineai
diploma de 7 sau 8 clase. Unii dintre ei, au fost trimişi la
Moscova, pentru studii si specializare!
Când s-au mai aşezat lucrurile, după vreo
cinşpe-douăzeci de ani aşa, s-a pus accentul pe pregătirea
cadrelor. Îmi amintesc că pe când eram în liceu veneau cei de
la cadre să convingă elevii cu rezultate bune la învăţătură să
accepte să dea examen la şcoala de ofiţeri de miliţie sau
securitate. Cei din promoţia domnului chestor Codiţă, de
exemplu, care a absolvit şcoala de ofiţeri în 1972, recrutaţi în
acest mod au confirmat, ajungând majoritatea chestori sau
generali, şefi de inspectorate, de unităţi centrale, ori chiar ai
Poliţiei (generalii Pavel Abraham, Sorescu, Sandu).
Din păcate, calitatea selecţiei a scăzut după ce, începând cu
promoţia 1979, nu s-au mai echivalat cei trei ani de şcoală
militară cu primii trei ani ai facultăţii de drept!
Dar să revenim la dinozauri, la cei încadraţi fără studii.
I-am numit dinozauri pentru că unii dintre ei au rezistat în
instituţie până prin anii ‟80, prinzând şi eu câţiva în activitate.
Unul chiar dintre cei care-şi făcuse studiile la Moscova, la
Academia Frundze. Era locotenent-colonel la Serviciul
Cercetări Penale, apoi la Inspectoratul Poliţiei Transporturi
Craiova, unde lucra tot pe linie de cercetări penale. Unii
ocupau chiar funcţii de conducere, îşi însuşiseră bine meseria şi
confirmaseră, avuseseră rezultate, bănuiesc, altfel n-ar fi fost
numiţi în astfel de funcţii. Se cunoşteau însă, erau tributari la
capitolul cultură generală şi aveau anumite mentalităţi, ca să
folosesc un termen mai îngăduitor.
O să redau două mici întâmplări, pentru a vă face o
părere!

44
 În primul an de activitate, era un locotenent-colonel la
Biroul Economic, Ciolpanu. Arăta destul de bine, înalt,
prezentabil, cu un păr alb, strălucitor, ce-i conferea distincţie.
Părea un adevărat domn. Până deschidea gura. Nu numai că
avea toţi dinţii îmbrăcaţi în viplă, materialul ăla cu aspect de
oţel inoxidabil, ceea ce crea o impresie oribilă, dar şi prin ceea
ce emitea folosindu-şi organul vorbirii! Nu excela nici in
meserie, n-am avut ce învăţa de la el. Într-una din zile, mă
nominalizează şeful de birou să merg cu Ciolpanu, să facem o
percheziţie. Am plecat, am ajuns la domiciliul persoanei în
cauză cu maşina de serviciu, care ne-a lăsat acolo şi-a plecat la
alte treburi. N-aş putea să vă spun exact unde am fost, eram
nou în Craiova, nu-i cunoşteam topografia. Cred că eram
undeva în partea dreapta a canalului colector, a străzii Râului,
în zona situată între Brestei şi Bucovăţului. Ei, şi cetăţeanul
ăsta la care am fost avea reclamaţie la Legea 18, legea averilor
ilicite, cum era pe-atunci. Iar noi, cu ocazia percheziţiei, trebuia
să-i inventariem practic bunurile din locuintă, urmând ca apoi
acesta să justifice achiziţionarea lor din sumele câştigate în
mod licit, din salariu, mai exact, că nu prea erau alte
posibilităţi, în acei ani. Percheziţionatul avea o căsoaie mare,
cu încăperi numeroase. Intram într-o cameră, lent-colonelul
dicta iar eu scriam. Când treceam în altă cameră, militari fiind,
trebuia, conform prevederilor regulamentelor militare, să-i
cedez întâietatea colonelului, ca fiind mai mare în grad. Aşa şi
era politicos, de altfel, fiind mai în vârstă decât mine!
Colonelul dicta cam repede, se grăbea probabil să nu ne-apuce
sfârşitul programului pe-acolo, iar eu abia mă ţineam de el,
dată fiind şi poziţia incomodă. Scriam în picioare, într-un caiet,
fără nici un suport. La un moment dat, grăbit să scriu, să nu
pierd frazele Ciolpanului, n-am fost atent şi-am intrat în camera
următoare înaintea sa! Uaaaau! Atât i-a trebuit colonelului. A
întrerupt orice activitate şi mi-a tras un perdaf acolo, în fata
asistenţei uluite! Era un mic alai după noi, percheziţionatul, cei

45
ai casei (nu-i lăsam singuri, să nu dosească ceva), plus doi
martori asistenţi!
– Drepţi, locotenent! Aşa v-a învăţat pe voi la şcoala
militară? Neruşinatule! Cum îndrăzneşti, măgarule, să-i tai
calea unui ofiţer superior? Cum îţi permiţi să intri înaintea mea
în cameră?
Eu, în faţa lui, înlemnit în poziţie de drepţi, cum îmi
ceruse, mă treceau toate apele! Percheziţionatul, martorii
asistenţi şi ceilalţi, înlemniseră şi ei, nu îndrăzneau nici să
răsufle! Asistau uluiţi la ieşirea neaşteptată a colonelului!
Săracii, cred că nici nu pricepeau ce-are cu mine!
– Pleci imediat şi te prezinţi la tovaraşul maior
Marghescu (şeful de birou, maior, pe-atunci)! Raportezi ce-ai
făcut, de ce te-am trimis la dânsul, şi-i ceri să te pedepsească cu
trei zile de arest. Şi-acum, marş afară şi direcţia Miliţia
municipală, înainte marş!
Am salutat (Să trăiţi!), am făcut stânga-mprejur, şi-am
ieşit afară! Ajuns în stradă, nu ştiam nici încotro s-o iau!
,,Unde-oi fi, Doamne, aici? Încotro o fi Miliţia?” Îmi aminteam
totuşi direcţia din care venisem cu maşina şi-am luat-o
într-acolo! Mai întrebând, mai recunoscând ce văzusem pe
geam, încet, încet, m-am apropiat de sediul de pe Libertăţii! Pe
jos, ce era să fac, pe unde fusesem nu circula nici un mijloc de
transport în comun. Îmi convenea însă pe jos, c-aş fi vrut să
amân cât mai mult clipa întâlnirii cu şeful! Ce era în sufletul
meu… numai eu ştiam! ,,Dacă Ciolpan mi-a făcut aşa, ce-o
să-mi facă şeful?‟‟ – îmi spuneam.
Târâş-grăpiş, am ajuns la Miliţie! Cu inima cât un purice,
intru in biroul şefului!
– Ce-i, măi? Aţi şi terminat? – mă întreabă acesta.
– Nuuu, dar să vedeţi ce s-a întâmplat! Permiteţi să
raportez! – mi-aduc eu aminte de regulament! Şi dă-i, şi
raportează fapta gravă ce-o comisesem, inclusiv cele trei zile
de arest care mi se cuveneau!

46
 La care şeful:
– Dă-l mă-n pizda mă-sii, nu e-ntreg la minte? Lasă că
mai e puţin şi-o să scăpăm de el, o să iasă la pensie!
Aveam un şef a-ntâia, ce mai încoace şi-ncolo! În schimb,
cei de la judiciar aveau unul cam după modelul lui Ciolpanu,
Danciu! Nae Segărceanu, un coleg de promoţie, mi-a povestit
că a mers la el cu unul dintre primele dosare ce-i fuseseră
repartizate, pentru a-i cere niste îndrumări.
– Cum îndrăzneşti să vii cu-aşa ceva la mine, locotenent?
Ţara te-a făcut ofiţer, te-a înarmat cu toate cunoştinţele
necesare rezolvării dosarului. Marş afară!
Într-una din zile eram ofiţer de serviciu. În camera de
gardă era şi staţia radio fixă, prin care ţineam legătura cu
dispeceratul Miliţiei judeţene şi echipajele din teren. La staţie
se vorbea codificat, un amestec de cuvinte în clar cu expresii
prestabilite şi grupuri de câte patru cifre, ce aveau anumite
semnificaţii. Era interzisă folosirea gradului militar şi a funcţiei
(cei cu funcţii mari având indicative), precum şi a formulei
,,ordonaţi” pentru a nu dezvălui celor care, eventual, ar
intercepta convorbirea, raporturile dintre corespondenţi.
Intră Danciu, se duce la staţie si apasă pe butonul
emiţătorului:
– Pionul Lungu! - zice, Lungu fiind subofiţerul
conducător-auto care deservea biroul judiciar.
– Comunicaţi! - răspunde Lungu.
– Poziţia? - întreabă Danciu (adică, Unde se află?).
– Faţa Luncii! - răspunde Lungu. (Faţa Luncii este un
cartier mai deocheat al Craiovei, ce era locuit de numeroase
elemente infractoare)
– Vino urgent la bază! - ordonă Danciu.
– Opt mii şaişpe! - răspunde Lungu (8016 = Am înţeles,
conform tabelei de codificare).
La care Danciu se întoarce, contrariat, la mine,
luându-mă de martor:
– Auzi, măi Bâţă, ce-a dracu‟ e pielea pe el? Io-i spun să
vină urgent la sediu şi el îmi zice că vine la ora 16!

47
 OFIŢERUL DE SERVICIU

Prin anii ‟85-‟86 la Biroul Economic al Miliţiei

municipiului Craiova începuse să crească numărul ofiţerilor
tineri, locotenenţi şi locotenenţi majori, din promoţiile de după
anul 1978. Ion Maria, Bebe (Constantin) Ene, Stancu Lică şi
Costică Stoiculescu (1978), eu şi Costică Stanciu (1979),
Costică Stemate (1980), Ilie Vilău şi Emilian Gâtiţă (1982),
mai târziu Marin Enea, Gigi Perişoreanu, Mircea Buşe (Buşe-ăl
mic, că mai era şi nea Ion Buşe, mai vechi, economist de
meserie, încadrat direct). Tineri fiind, cu mintea mai pe
coclauri, ca la acea vârstă, ne ţineam de şotii şi farse,
distrându-ne uneori copios unul pe seama altuia.
Şeful biroului era Toma Marghescu, maior la data sosirii
mele în colectiv, locotenent-colonel mai apoi, un ofiţer bine
pregătit profesional, de la care am avut ce învăţa, cu un suflet
pâinea lui Dumnezeu, diplomat, ataşat foarte mult de oamenii săi.
A ştiut să ne apropie pe toţi, cei tineri, şi să sudeze un colectiv
care nu a mai fost la fel după plecarea sa! Îl evoc cu drag si
nostalgie, mi-a fost ca un părinte! În primăvara lui 1987 când,
având un accident la Combinatul Chimic soldat cu fisurarea unor
vertebre zăceam imobilizat în spital, a organizat activitatea
biroului astfel încât în rezerva în care eram internat să se afle în
permanenţă un coleg. Care venea acolo cu cafea, pepsi, ţigări,
ciocolată şi tot ce mai era necesar pentru ca personalul medical să-
mi acorde cu mai mult drag toată atenţia, în vederea restabilirii cât
mai urgente a stării mele de sănătate! Un om deosebit!
În anul precedent accidentării mele, venise în colectivul
nostru un alt tânăr ofiţer. Din necesităţi conspirative, să le zic
aşa, să-i spunem Lincă! Îl chema altfel, dar în povestirea
48
noastră să-i spunem Lincă! Boboc fiind in colectiv, ca toţi
bobocii era ţinta glumelor şi farselor noastre, a celor ce
adunasem niţică vechime.
După circa o jumătate de an de activitate, perioada
necesară câştigării unei minime experienţe, Lincă este planificat
să execute primul său serviciu de zi pe unitate! Ofiţerii de la
reşedinţa Miliţiei municipiului executau serviciul de zi, prin
rotaţie, venindu-le rândul cam o dată pe lună. Camera ofiţerului
de serviciu era la parterul clădirii din strada Libertăţii, actualul
sediu al Secţiei 1 Poliţie, în stânga intrării. Erau practic două
încăperi, în prima se găsea ajutorul ofiţerului de serviciu, un
subofiţer, care asigura şi accesul, iar în spatele acesteia o altă
încăpere unde se aflau mijloacele de comunicaţii, documentele,
rastelul cu armament şi alte obiecte necesare executării în bune
condiţiuni a serviciului. Ca mijloace de comunicaţii aveam o
staţie radio fixă, un telefon BC (firul scurt), un telefon direct cu
oraşul, un telefon interior, ce asigura legătura cu încăperile din
sediu, precum şi un telefon conectat în centrala inspectoratului,
ce avea numărul de apel 371. Pe acesta-l consideram cel mai
important pentru că atunci când suna, la capătul firului putea fi
unul dintre şefii de la judeţ.
Ei, şi vine şi ziua când Lincă trebuia să facă pentru prima
dată ofiţer de serviciu. Deşi fusese instruit temeinic cu o zi
înainte de către şeful de birou, Toma Marghescu, bobocul era
destul de timorat, chiar speriat de-a binelea, pentru că noi,
gaşca de care vorbeam la început, încercasem susţinut să-i
băgăm tot felul de morcovi. Că sânt multe evenimente, că dacă
nu ştie ce măsuri să ia o să-l trimită şefii la bulău (pe-atunci
încă se dădeau pedepse cu arest, care se executau la
comenduirea garnizoanei, în unitatea militară de pe Frunze,
actuala stradă General Dragalina) şi alte chestii de-astea, care
mai de care mai plăcute! Nea Tomiţă, şeful nostru, încercase
să-l liniştească, spunându-i că n-o să fie singur, că dânsul este
de permanenţă la comandă şi o să fie tot timpul în sediu,

49
asistându-l dacă nu se descurcă şi are nevoie de sprijin! Dar, te
puneai cu noi, care băgam strâmbe pe parte-ailaltă?
Cam după prânz aşa, la terminarea programului, eu şi
Vilău, cu care lucram împreună, ne întâlnim cu Bebe Ene, Emil
Gâtiţă şi încă vreo doi, la un şpriţ la Rotonda, pe Calea
Bucureşti. În clădirea în care este acum sediul Băncii
Comerciale prin anii ăia funcţiona un restaurant. Întrucât pe
atunci eram încorsetaţi de o serie de reguli şi constrângeri, când
mergeam la un şpriţ nu stăteam şi noi în local, ca oamenii, ci ne
pitulam prin separeuri, magazia de mărfuri sau biroul şefului de
unitate, după cum era topografia localului şi relaţiile pe care le
avea vreunul dintre noi cu responsabilul. De data asta eram în
biroul şefei de unitate, o doamnă drăguţă, cu al cărei soţ, Vasi
Costeşin, eram mai toţi prieteni. Şi cum stam noi la şpriţ, bine
dispuşi, vorbind câte-n lună şi-n stele, Gâtiţă zice:
– Băi, săracu‟ Lincă! Noi la şpriţ şi el ofiţer de serviciu!
Cum s-o descurca?
La care mie, ce-mi trăzneşte prin cap?
– Aflăm acum, zic!
Şi pun mâna pe telefon, formez numărul centralei
inspectoraratului iar când răspunde centralista-i cer să-mi dea
legătura la 371, ofiţerul de serviciu de la municipiu. Ţârrr, ţârrr,
în receptor şi când aud că s-a realizat legătura, îmi îngroş vocea
şi zic:
– Langa sunt!
La care Lincă, precipitat, răspunde ca la regulament:
– Să trăiţi! Sunt locotenentul Lincă, ofiţer de serviciu la
Miliţia municipiului Craiova, ordonaţi!
Eu, tranc, telefonul! Îl închid! Ceilalţi, pe jos! Ha!Ha!
Ha! ,,Băi, face unul, cred că s-a ridicat şi în picioare!” Veselie
mare, ce mai încoa şi-ncolo!
Precizez că domnul colonel Langa, şeful Miliţiei
judeţene, era un ardelean sobru, taciturn, sever, căruia nu prea-i
sufla nimeni în ciorbă! Nu vorbea decât când şi cât era nevoie,

50
nu stătea la taclale cu nimeni. Vă închipuiţi ce-o fi fost în
sufletul lui Lincă, auzind cu cine stă de vorbă!
După ce ne amuzăm copios, mai conversăm noi cu şpriţul
ce mai conversăm, dezbătând diverse subiecte. Trece un timp şi
Vilău zice:
– Ia mai dă-i, Iancule, o sârmă, de vezi ce mai face Lincă!
Mă execut, iau telefonul, formez numărul centralei
inspectoratului şi rog să-mi facă legatura la 371. Aştept puţin,
ţârrr, ţârrr, aud in receptor, îmi îngroş vocea şi zic:
– Langa sunt!
– Să trăiţi! Sunt locotenentul Lincă, ofiţer de serviciu la
MIliţia municipiuluiCraiova, ordonaţi!
Tranc, telefonul, eu! Ha! Ha! Ha!, fac ceilalţi, iar a luat-o
fraierul! Să vezi ce-o să mai râdem mâine! Îi dăm înainte cu
şpriţul, mai glumim, mai vorbim. La un moment dat, Bebe Ene,
care avea o mutră aşa mai încruntată şi era de felul lui sobru,
tăcut, aşa cam ca şeful cel mare, îmi zice cam răstit:
– Ia vezi mă, ce mai face Lincă?
Procedura obişnuită,ţârrr, ţârrr!
– Langa sunt!
– Să trăiţi! Sunt locotenentul Lincă, ofiţer de serviciu la
Miliţia municipiuluiCraiova, ordonaţi!
Tranc! Haaaa! Haaaaa! Haaaaa! Râsete, urlete, bătăi în
masă, dezlănţuire totală, ce mai!
Peste încă puţin timp, în camera ofiţerului de serviciu de
la Miliţia municipiului sună telefonul, ţârrr, ţârrr!
– Langa sunt!
– Auzi, bă!!! - zice Lincă! Te bag în pizda mă-tii!!! Şi închide.
După un minut sună telefonul în biroul şefului de
economic, care asigura permanenţa la comandă.
– Măi, Marghescule, pe cine ai măi, acolo, ofiţer de serviciu?
– Pe locotenentul Lincă, tovarăşe comandant!
– Mâine dimineată, la prima oră, vă prezentaţi amândoi la
mine!

51
 PILOTUL, BASARABENCELE ŞI CEFERIŞTII

Lucram la Biroul economic, pe linia de muncă CAV

(contrabandă, aur, valută), împreună cu Ilie Vilău. Într-o vreme
primeam frecvent informaţii referitoare la un bărbat în vârstă,
atletic, înalt, care oferea spre vânzare bijuterii şi alte obiecte
din aur personalului unităţilor comerciale de pe Calea
Bucureşti. Îşi căuta clientela în rândul comercianţilor pentru că
aceştia dispuneau totdeauna de bani cash, băgând, la nevoie,
chiar mâna în tejghea pentru a nu pierde un chilipir. Bătrânul
spunea că a fost pilot la viaţa lui şi că îl cheamă Vernescu.
Investigaţiile noastre pentru identificarea lui Vernescu nu s-au
soldat cu nici un rezultat. La evidenţa populaţiei nu am găsit
nici un Vernescu, ale cărui date de stare civilă (sex, nume,
vârstă aproximativă, etc.) să bată cu ale suspectului nostru, iar
la aeroport, Centrul Militar, unităţile militare de profil ori prin
blocurile de la ieşirea spre Balş, locuite preponderent de cei din
aviaţie, nu auzise nimeni de un fost pilot Vernescu. Am realizat
că lucra ,,sub acoperire”, folosind o falsă identitate.
Cum să facem totuşi să-l identificăm? Am apelat la o
persoană de sprijin dintr-o unitate comercială din zonă, care ne
spusese că-l ştie din vedere pe falsul pilot, înţelegându-ne ca
atunci când îl va vedea pe acesta în magazin, să-i facă un semn
discret lui Ilie, amestecat printre clienţi. Ne-am gândit că Ilie
Vilău, care avea o figură adolescentină, n-o să-i atragă atenţia
suspectului, făcându-l să intre la bănuieli. Lui Ilie, cu figura lui
imberbă, nici acum când a sărit binişor de 50, nu-i dai anii pe
care-i are, dar acum vreo trei decenii? Părea doar un
adolescent! După ce timp de aproape o săptămână a petrecut
câteva ore zilnic în magazinul respectiv, Ilie a reuşit să-l vadă
52
pe suspect şi să şi-l întipărească pe retină. Magazinul fiind
frecventat de un mare număr de persoane, care afluiau în
permanenţă, prezenţa lui Ilie în unitate pentru o perioadă mai
mare de timp, n-a trezit suspiciunile nimănui.
Am apelat apoi la serviciile grupei de filaj şi investigaţii
care, de puţină vreme, funcţiona conspirat în structura Miliţiei
judeţene. Acesta a fost, din câte ştiu, unul dintre primele cazuri
ale proaspetei structuri, dacă nu chiar primul. După o zi-două
Ilie a reuşit, în acelaşi magazin dacă nu mă înşel, să-l predea
filajului pe suspect care, în scurtă vreme, a fost plasat la
domiciliu, identificarea fiind apoi floare la ureche.
Investigat de grupa de profil, falsul pilot s-a dovedit a fi
basarabean de origine. Născut şi crescut într-o familie înstărită
(tatăl său fusese, înainte de război, prefectul unui judeţ din
Moldova de peste Prut) Izbiceanu, cum se numea suspectul
nostru, nu fusese nicicând angajat undeva, trăind din rezerve şi
diverse expediente. Informativ stabilisem încă dinainte de
identificarea traficantului suficienţi clienţi care dăduseră curs
ofertelor acestuia, astfel încât am fi putut trece direct la
anchetă. De amorul artei însă, precum şi pentru rodarea
proaspetei structuri, s-a hotărât punerea în filaj a traficantului.
Folosirea acestui mijloc a permis lărgirea cercului de clienţi
identificaţi, conducându-ne totodată la concluzia că suspectul
dispune la domiciliu de o cantitate de bijuterii pretabilă a fi
oferită spre vânzare. Era deci momentul să trecem la realizarea
materialului informativ!
Cu aprobările de rigoare am hotărât ca trecerea la
realizare să fie făcută printr-o prindere în flagrant. Un flagrant
reuşit ne-ar fi betonat, practic, probatoriul. În ziua stabilită, cei
din echipa de prindere ne-am amplasat în zona barului Select
de pe Calea Bucureşti, ţinând legătura în permanenţă cu echipa
de filaj. În jurul prânzului, la semnalul şi indicaţiile şefului
filajului, am pătruns în restaurantul Rotonda, unde, pe o masă
amplasată strategic în dosul a două coloane masive, Izbiceanu

53
etalase o serie de bijuterii, admirate şi probate de câteva fete
din personalul unităţii.
Flash-uri! ,,Miliţia! Staţi pe loc! Nu mişcă nimeni!” Şi
alte amabilităţi obişnuite în ocazii de-astea! După ce ne-am
legitimat, am procedat la identificarea persoanelor prezente,
audierea lor sumară, redactarea procesului verbal de prindere în
flagrant şi al celui de ridicare a bijuteriilor, atât cele etalate cât
şi altele, ce fuseseră găsite asupra lui Izbiceanu. După care
ne-am strâns jucăriile şi-am plecat acasă la traficant, care nu
locuia prea departe, pentru efectuarea perchezitiei domiciliare.
Iniţial părea că percheziţia nu ne oferă nimic în plus.
Oare Izbiceanu să fi purtat asupra sa tot aurul disponibil? Ori
nu alesesem noi bine momentul acţiunii? Adevărul este că în
timpul documentării informative nu reuşisem să stabilim sursa
de aprovizionare a suspectului şi nici alte date legate de
periodicitatea livrărilor, să zicem, ceea ce ne-ar fi permis să
lovim la momentul oportun! Părea că totul e gata, nu ne
rămânea decât să plecăm la sediu cu suspectul şi să începem
ancheta. La un moment dat, însă, am observat că Izbiceanu
devine agitat cănd ajungeam într-un anume loc al locuinţei.
Devenea volubil, încerca să ne canalizeze atenţia spre diverse
aspecte. Treceam în altă cameră, se liniştea. Ne-am întors,
iarăşi agitaţie. Măi, în camera asta trebuie să fie ceva. Şi-am
luat-o metodic, circular, de-a lungul pereţilor! Hopa!
Frigiderul! Aici trebuie să fie! Când ajungeam lângă frigider,
Izbiceanu doar că nu se isteriza. Am deschis frigiderul, era un
Arctic de-ăla înalt. Nu părea să fie nimic deosebit. Nişte oale
cu mâncare gătită, legume, câteva fructe. În partea de sus,
frigiderul avea congelatorul, ca o cutie separată, cu capac, aşa!
Cei mai în vârstă, poate vă amintiţi modelul!
Deschid congelatorul, acesta tixit până sus cu pachete de
unt. De-ăla de opt lei bucata, dacă v-amintiţi! Dezamăgit, îl
închid la loc şi dau să plec. Uşurare vizibilă pe faţa lui
Izbiceanu! Deschid iarăşi frigiderul! Deschid congelatorul! Măi

54
ce-o face ăsta cu atâta unt? Criză, criză, dar n-o mânca doar
unt? Pun mâna pe-un pachet şi-l scot afară. Izbiceanu, să
leşine! Cer lui Ilie să-mi dea un cuţit. Iau cuţitul, dau ambalajul
din partea de deasupra pachetului deoparte şi înfig încet cuţitul.
Intră puţin şi poc, dau de ceva tare! Desfac alt pachet! Bag
cuţitul! Poc!
Ce mai încoace şi-ncolo, toate pachetele erau burduşite
de bijuterii! Moşul cumpărase untul, îl lăsase la căldură să se
înmoaie, împinsese bijuteriile în unt până nu se mai vedeau,
una lângă alta, metodic, îl netezise apoi frumos pe deasupra, îl
pusese la răcoare, pachetul se întărise şi nici nu se cunoştea că
umblase cineva acolo! Aproape un chil de aur am scos din
frigiderul moşului!
Fac o paranteză pentru tinerii poliţişti! Manualele de
tactică criminalistică specifică în ceea ce priveşte efectuarea
percheziţiilor, necesitatea desemnării unui lucrător care să aibă
drept sarcină observarea comportamentului persoanei
perchezitionate. S-a văzut, în cazul prezentat, importanţa
respectării acestei reguli. E adevărat, în practică e mai greu
uneori, datorită lipsei de efective, dar măcar în cazurile
importante se impune acest lucru.
Am redactat documentele de rigoare, am ridicat obiectele
,,din metal galben ce pare a fi aur‟‟ (pentru că aşa le
menţionam în documente, până ce expertiza Băncii Naţionale
le confirma ca fiind metale nobile) precum şi pe falsul pilot
şi-am plecat la sediu. Audiat cu privire la sursa sa de
aprovizionare, Izbiceanu ne-a declarat că le procura de la un
student străin cu care se întâlnea în cafeneaua Aroma, situată
peste drum de Facultatea de Mecanică, a cărui identitate nu o
cunoaşte. Gogoşi! Era greu de crezut că cineva cunoscut doar
din vedere, despre care nu ştia unde locuieşte, ce telefon are,
cum să-l găsească la o adică, cu care se întâlnea doar
întâmplător după spusele sale, să-l fi aprovizionat, regulat şi
consistent, cu obiecte din aur. Luând însă în considerare vârsta

55
sa, precum şi eventualitatea ca, liber fiind, să ne pună pe
urmele furnizorului, nu am solicitat mandat pentru arestarea sa.
Între timp, până la finalizarea cazului, au intervenit unele
mutaţii în structura profesională. Pensionarea lent-colonelului Stan,
care împreună cu căpitanul Victor Cherbel, asigura linia de muncă
CAV la serviciul economic de la judeţ, precum si a locotenent
colonelului Poenaru de la biroul economic, care avea în
responsabilitate Combinatul Chimic, au determinat comanda
Miliţiei judeţene să hotărască desfiinţarea CAV-ului de la
municipiu şi trecerea lui Vilău la combinat, iar eu, cu toată
hârţogăraia liniei de muncă, să mă mut la judeţ, pentru a lucra
împreună cu Cherbel. În plus, pentru creşterea eficienţei activităţii
de combatere a traficului ilicit de metale preţioase, a fost întărită
echipa prin desemnarea căpitanului Ion Ion, de la Serviciul
Cercetări Penale, să lucreze împreună cu noi, pe profilul său,
bineînţeles, şi afectarea unui subofiţer operativ şi conducător auto,
Gigel Smarandache, cu maşina de serviciu aferentă! Altă viaţă!
Analizănd împreună cu Cherbel dosarul Izbiceanu şi
coroborând datele din dosar cu unele informaţii furnizate de
agentura căpitanului, am formulat ipoteza că sursa de
aprovizionare a falsului pilot ar putea fi o femeie, tot
basarabeancă de origine, Jana, care fusese cândva depistată şi
anchetată de acesta. Profitând de ascendentul moral avut astfel
asupra ei de cel ce-o cercetase anterior, am hotărât s-o aducem
la audieri.
– De ce nu te potoleşti, măi, Jana? - a luat-o la sigur
căpitanul. Ce mi-ai promis când ne-am întâlnit ultima oară?
Nu-mi promiseseşi că te laşi de prostii?
– Aşa e, domnule căpitan, promisesem! Dar vedeţi, viaţa
e grea pentru o femeie singură. Nu mă mai ajung cu banii şi-am
zis şi eu să mai fac un leuţ în plus!
– Ei, ai făcut-o, ai făcut-o, gata, ce să mai vorbim! Mai
bine spune-mi iute cum a fost, că mai avem şi alte treburi, nu
stăm numai de tine!

56
 – Vă, spun, vă spun, că ştiu că de dumneavoastră nu scap
până nu vă spun, s-a spart Jana din prima.
De fapt cu infractorii primari era mai dificil de lucrat, cu
cei care mai trecuseră prin anchete era mai simplu, ştiau cum
stă treaba şi preferau să obţină ceva circumstanţe atenuante, ca
urmare a colaborării sincere, decât să suporte stressul şi
oboseala unor cercetări prelungite.
Şi ne-a spus Jana destule! De unde-l cunoştea pe
Izbiceanu, cum au ajuns să conlucreze, cum luau legătura, de
câte ori şi cu ce cantităţi l-a aprovizionat. Dar, ce era şi mai
important, ne-a divulgat sursa sa de aprovizionare. Jana era
angrosistă, ca să zic aşa, nu vindea cu amănuntul. De aceea
sursa sa prezenta mare interes.
Pentru a prinde peştele cel mare, nu am arestat-o nici pe
Jana. Ne-am înţeles cu ea să nu facă vâlvă, să nu spună
nimănui scopul real al aducerii sale la poliţie, care se făcuse
legendat, sub pretextul expirării buletinului de identitate, sediul
unde funcţiona evidenţa populaţiei fiind şi locul abordării
Janei.
Când am verificat sursa Janei în evidenţele operative, am
avut o mare surpriză! Nu numai eu, care aveam doar vreo
cinci-şase ani vechime, dar nici Cherbel, care terminase şcoala
de ofiţeri cu zece ani înaintea mea, nu mai văzuse aşa
palmares! Cazierul său nu încăpea pe formularul tip ci avea
ataşate încă două coli A4! Pentru a cuprinde toate cele 18
condamnări pe care instanţele i le pronunţaseră de-a lungul
vremii. Pentru infracţiuni de natură judiciară! Îmbătrânind, ne-
am zis noi, a trecut la cele de natură economică, mai puţin
solicitante fizic!
Din investigaţiile efectuate asupra sursei Janei de către
grupa specializată, a rezultat că Rafira, cum se numea şi care
era tot basarabeancă, fusese în tinereţe o vestită hoaţă de
buzunare. Pentru a nu stârni bănuielile păgubaşilor, acţiona
deghizată în călugăriţă. Mai târziu, în timp ce-o anchetam, am

57
întrebat-o, din curiozitate, acum nemaiavând relevanţă, dacă
acest episod din aventuroasa sa viaţă este real! Mi-a confirmat,
mărturisindu-mi totodată că a fost nevoită să renunţe la acest
deghizaj întrucât, din respect, oamenii se fereau din calea ei,
pentru a-i face loc se treacă. Ori, pentru hoţii de buzunare,
aglomeraţia e o condiţie sine qua non. Manifestările de respect
îi stânjeneau activitatea infracţională şi a renunţat la a se
pretinde călugăriţă.
Dar să revenim! Odată identificată sursa Janei, ne-am dat
seama că nu ştiam prea multe despre ea şi nu aveam nici
posibilităţi informative în jurul ei. Investigaţiile, în afara
poveştilor alea vechi, nu ne relevaseră mare lucru. Ştiam însă,
că are o relaţie barosană în Timişoara, unde merge periodic şi
de unde aduce aurul pe care-l dădea Janei spre valorificare.
Cum în afara declaraţiei Janei alte probe nu aveam împotriva
ei, nu ne rămânea decât să aflăm când v-a mai pleca la
Timişoara după marfă şi să încercăm să interceptăm
transportul!
Uşor de zis, greu de făcut! Nu găseam pe nimeni pe care
să-l infiltrăm în anturajul ei, iar chiar dacă am fi găsit ar fi
durat o veşnicie până i-ar fi câştigat încrederea. Jana ne spusese
că nici ei, pe care o cunoştea de ceva vreme, nu-i destăinuia
Rafira momentul în care pleacă după marfă! O posibilă soluţie
ar fi fost punerea telefonului traficantei sub supraveghere.
Soluţie nu prea la îndemână însă, întrucât inspectorul şef rar
aproba cererile de folosire a tehnicii operative formulate de
ofiţerii de miliţie, pretextând că folosirea excesivă a acestui
mijloc ar fi condus la deconspirarea sa. Căpitanul Cherbel a
profitat însă de buna relaţie pe care o avea cu şeful serviciului
de profil de la vecinii noştri, securiştii, pe care l-a convins să-i
pună neoficial o sârmă Rafirei, spunându-i că n-avem nevoie
de note de transcriere ori alt document scris, ci doar să ne
semnaleze momentul operativ propice interceptării
transportului. Peste un timp, nea Ion D. l-a sunat pe Cherbel şi

58
i-a zis ,,Victore, fiţi pe fază, că la noapte pleacă la Timişoara”.
Suficient pentru noi. Nu ştiam când se întoarce, însă speram că
nu va întârzia mult la furnizorul ei, pentru a nu le atrage atenţia
colegilor noştri bănăţeni, în cazul în care corespondentul
Rafirei era cunoscut ca traficant.
În după amiaza acelei zile am făcut o recunoaştere în gară
iar a doua zi dimineaţa am redactat un plan de acţiune pentru
identificarea şi reţinerea Rafirei pe peronul staţiei din Craiova.
Pentru a elimina posibilitatea ca aceasta să ne scape printre
degete, prevăzusem echipe de poliţişti la toate ieşirile din gară,
la capetele peronului, la domiciliul Rafirei precum şi la cel al
fiului său, care locuia separat de ea, undeva prin Craioviţa. Am
bătut planul la maşină, l-am completat şi ne-am prezentat cu el
pentru aprobare, la domnul locotenent-colonel Paul Turturică,
locţiitor al şefului Miliţiei, care coordona şi activitatea de
economic. Acesta a studiat planul, s-a uitat la noi şi ne-a dat o
lecţie de profesionalism pe care n-am uitat-o şi pe care-o admir
şi astăzi:
– Sunteţi conştienţi câţi oameni trebuiesc pentru
realizarea acestei acţiuni?
– Am scris în plan! Zece ofiţeri plus conducătorul auto!
– Păi şi de unde să vă dau eu atâţia oameni? Mai sunt şi
alte probleme de rezolvat! N-ar fi mai bine să vă urcaţi voi doi
frumuşel în tren şi să vă duceţi până la Severin? Acolo aşteptaţi
trenul ce vine de la Timişoara, vă urcaţi în el şi până la Craiova
aveţi tot timpul s-o căutaţi şi s-o găsiţi pe Rafira!
N-am rămas chiar cu gura căscată, dar nici mult nu mai
aveam! Avea dreptate şeful! Noi de ce nu ne gândisem la asta?
Experienţa îşi spunea cuvântul!
Ne-am dus la noi în birou şi-am început să dezbatem
sugestia şefului. Am întors-o şi pe-o parte şi pe alta iar în final
am îmbunătăţit ideea locţiitorului. De la Severin la Craiova e
ceva drum! Dacă acţionăm imediat ce dăm de ea, iar până la
Craiova mai e destul drum, s-ar putea să facă scandal iar

59
lumea, cum se-ntâmplă de obicei, i-ar ţine parte şi ne-ar
scoate-o din mâini! Dacă după ce-o găsim o lăsăm în pace,
supraveghind-o discret, şi-o înhăţăm doar când o intra trenul în
gara Craiova, s-ar putea să se prindă şi să ne să ne fenteze
cumva. În cele din urmă am hotărât să acţionăm deghizaţi. Şi
cum ne puteam deghiza mai bine într-un tren?
Am luat legătura cu domnul maior Popa, ori lent-colonel,
ce era pe-atunci, şeful structurii de poliţie transporturi, i-am
explicat despre ce era vorba şi l-am rugat să ne procure şi să ne
pună la dispoziţie două uniforme de ceferist. A fost de acord şi
ne-a invitat la dânsul la birou peste vreo jumătate de oră.
Extrem de operativ, domnul Popa! Avea, de altfel, să ajungă
general spre sfârşitul carierei!
Ne-am dus la dânsul, ne-a pus la dispoziţie uniformele,
le-am îmbrăcat. Era iarnă, aveam şi şube. A mea avea gaica de
la guler, cu care se agaţă în cuier, ruptă. Amănunt extrem de
important pentru că o să vedeţi cum o chestiune minoră, în
aparenţă, poate da peste cap un plan pe care-l crezi imbatabil!
Ne-am dus la tren, ne-am îmbarcat, am ajuns la Severin,
am coborât şi-am aşteptat trenul care venea de la Timişoara.
Domnul Popa, cunoscător în ale Căilor Ferate, ne dotase cu
uniforme de ceferişti aşa, mai mari în grad, nu orice frânar! Cu
petliţe verzi, îmi amintesc, şi-o stea mai mare, ca cea de maior,
la guler! Nu le-am ştiut şi nu le ştiu nici astăzi semnificaţia
acelor însemne dar în orice caz ceferiştii de pe peron ne cam
salutau. Când a sosit trenul de Timişoara ne-am prezentat la
şeful de tren (cel cu geantă roşie), ne-am legitimat şi i-am
explicat ce dorim. Unul cu şeful, al doilea cu celălalt controlor,
să luăm trenul la picior, solicitând din nou biletele. Eu şi
Cherbel fiind, chipurile, supracontrolul de la Bucureşti! O
metodă practicată pe trenuri, supracontrolul, în anii ăia. Acum,
nu mai ştiu, n-am mai mers demult cu trenul. În cazul în care o
găseam pe suspectă, urma să-i atenţionăm pe adevăraţii
ceferişti, cu un semn discret, prestabilit, iar aceştia, sub

60
pretextul unei nereguli legată de biletul de călătorie, să o invite
pe Rafira la compartimentul de serviciu pentru clarificarea
situaţiei.
Pentru cei care nu ştiu, în fiecare tren exista un
compartiment de serviciu, folosit doar de personalul trenului
precum şi de echipa poliţiei transporturi care patrulează unele
trenuri. Pentru a-şi ţine bagajele personale ori pentru a fi folosit
la rezolvarea unor situaţii operative. De regulă, primul
compartiment al primului vagon de după locomotivă. Lângă el
se afla compartimentul folosit de curierii militari ai poştei
speciale.
Eeeei, şi-a plecat un tren din gară! L-am periat de la un
capăt la altul, însoţiţi de cei doi ceferişti. Nici urmă de Rafira!
Începusem să ne facem probleme, nici eu nici Cherbel nu o
cunoşteam, nu o văzusem niciodată. Cei de la Criminalistică ne
făcuseră nişte fotografii, reproduceri ale pozei ăleia mici de pe
F.A.L.-ul de la Evidenţa Populaţiei. Poză mică, de buletin,
veche de-aproape zece ani. Dacă între timp fizionomia i se
schimbase într-atât încât să n-o recunoaştem? Mai ales că,
ne-am reamintit noi, o fi şi maestră în deghizări! Ori, dacă
socotelile noastre or fi fiind greşite şi s-o întoarce mâine,
poimâine sau cine ştie când?
Cu inima strânsă, la Craiova am coborât din tren. Ne-am
interesat când este următoarea cursă spre Drobeta-Turnu
Severin. Din fericire, n-aveam prea mult de asteptat. Între timp,
se înserase deja. Am ajuns la Severin noaptea. Aşteaptă trenul
de la Timişoara. Când vine, aceeaşi procedură! Naşul!
Legitimare! Explicaţii! Instruire! Ia-o prin tren, unii de la un
cap, alţii de la capul celălat! Mie şi însoţitorului meu ne
revenise partea dinspre locomotivă. N-am avut prea mult de
mers. În al treilea vagon, cam pe la mijloc, hop, Rafira! Am
recunoscut-o imediat! Nu se schimbase prea mult, semăna cu
cea din fotografie. O doamnă roşcată, înaltă, suplă, distinsă! Ca

61
înfăţişare, vreau să spun! Am înteles de ce se dădeau oamenii
la o parte din faţa ei când făcea pe călugăriţa!
L-am strâns de cot pe ceferist. Semnalul convenit! Ăsta,
s-a fleşcăit tot. Mă privea năuc, cred că nici nu mai putea să
vorbească. Am luat eu iniţiativa.
– Supracontrolul, - am spus! Vă rog să prezentaţi biletele,
chiar dacă aţi mai fost controlaţi odată.
Am controlat biletele celor opt pasageri din
compartiment. Rafirei, i l-am mai cerut o dată.
– Biletul dumneavoastră nu este în regulă, doamnă!
Adică biletul este, dar suplimentul nu-i valabil pentru acest
tren.
– Dar l-am luat din gară, face Rafira.
– Ei, se mai produc încurcături, fac eu împăciuitor. Nu-i
un capăt de ţară. Mergem până colea, la compartimentul de
serviciu, unde, contra unei mici taxe, o să primiti un supliment
în regulă. Vi l-am da pe loc, dar noi nu avem documentele
necesare. Sunt la şeful de tren.
A ţinut! Fără a protesta, Rafira s-a ridicat şi ne-a însoţit la
compartimentul de serviciu. Compartimentul era gol. L-am
lăsat pe ceferist să-şi vadă de treaba lui, rugându-l însă ca în
prealabil să-l anunţe pe Cherbel că treaba s-a rezolvat. După ce
a sosit Cherbel, eu m-am întors în compartimentul Rafirei,
mi-am declinat calitatea oficială şi am cerut ca fiecare călător
să-şi ia bagajele în braţe pentru a le identifica pe ale Rafirei,
căreia îi spusesem că plec după şeful de tren. Le-am identificat
şi asigurat, după care m-am întors în compartimentul de
serviciu. I-am spus Rafirei că şeful de tren nu poate veni
momentan, are încă probleme cu călătorii, dar nu-i nici un bai,
trenul merge înainte, iar în compartimentul de serviciu e chiar
mai comod, nefiind aşa aglomerat ca cel în care îşi avea locul.
Nici o problemă, face Rafira, aşteptăm. Nu bănuia nimic.
Pentru a o menţine în această stare a trebuit să improvizăm o
conversaţie axată pe subiecte ceferiste, să le zic aşa. În care

62
eram cam afoni, de ce să nu recunosc! Dar ne-am descurcat!
M-am plâns de exemplu, că sunt obosit, că dimineaţa fusesem
pe o rută spre Braşov-Sibiu, şi-acum ar fi trebuit să fiu liber,
dar am un şef al dracului, care trage de mine precum câinele
din hoit. Şi-alte de-astea! Vrăjeli! La un moment dat însă, cum
în compartiment se făcuse cam cald, îmi scot şuba şi dau s-o
agăţ in cuier. Gaica ruptă însă, cum vă spusei mai înainte.
Şi-atunci mă întind, s-o aşez în plasa de bagaje. Ghinion însă,
vorba preşedintelui Johannis! Pe-atunci era o modă, să porţi
cheile agăţate de gaica de la curea, în dreptul buzunarului de la
pantaloni, prinse de un breloc cu carabinieră. Ei, şi când m-am
întins să ajung la plasa de bagaje mi s-a ridicat haina iar Rafira
mi-a văzut brelocul cu chei, breloc în care aveam prins şi
sigiliul. Un obiect mic, metalic, auriu, rotund, ce avea
imprimată sigla M.I. şi un număr, aflat în dotarea fiecărui cadru
de miliţie. S-a fript, sigiliul ne deconspirase! Chestia aia
măruntă de care vorbeam, gaica ruptă, era să dea totul peste
cap!
Pe moment, Rafira n-a zis nimic, A tăcut chitic, în colţul
ei. Peste vreo cinci minute însă, s-a ridicat şi a spus că merge la
toaletă. Nouă, care nu ştiam dacă aurul este în bagaje ori asupra
ei, nu ne convenea să meargă la w.c., unde, singură fiind, putea
să-l arunce pe geam ori prin gaura din podea, scăpând astfel de
corpul delict, în cazul în care teatrul jucat de noi n-o
convinsese şi se prinsese care este adevărata noastră identitate.
Nu ştiam că deja ne deconspirasem, nu ne prinsesem de chestia
cu sigiliul! Aşa că ne-am opus, rugând-o să mai aştepte puţin,
şeful de tren trebuie să sosească din moment în moment, o să
rezolve urgent problema, apoi o să fie liberă să meargă unde o
vrea. Încercam să amânăm pe cât se poate momentul
adevărului, să întârziem cât mai mult o eventuală scenă astfel
încât, dacă aceasta nu putea fi evitată, să se producă totuşi cât
mai aproape de Craiova.

63
 – Ce şef de tren, dom‟le, ce şef de tren?, a început să
ridice tonul Rafira. Ce şef de tren? Nu întelegeţi că am nevoie
la toaletă? Ce, vreţi să fac pe mine? Sunt femeie, vreţi să încep
să ţip acum că v-aţi luat de mine, să se adune tot trenul aici?
O credeam în stare! Se prefigura un dezastru, scandalul
de care ne temeam cel mai mult. Mai impulsiv de felul meu,
am trecut peste Cherbel, care era mai mare în grad, şi m-am
răţoit la ea:
– Ascultă, fă, potoleşte-te! Hai să lăsăm teatrul cu
ceferiştii! Nu e nici un ceferist aici! Eu sunt locotenentul major
Bâţă, iar dânsul e domnul căpitan Cherbel, de la Miliţia
judeţeană!
Spre surprinderea mea s-a potolit imediat!
– Gata! Ştiu cine sunteţi! Am auzit de dumneavoastră!
– Unde-i marfa?
– E la mine, v-o dau când ajungem la Craiova. Sau, dacă
vreţi, mergem la WC şi v-o dau!
– Ei, mergem la WC! Cum să mergem noi cu tine la WC?
– Câtă marfă ai, Rafira, a intervenit Cherbel pe un ton
blând, de om pâinea lui Dumnezeu.
– Un chil trei sute, domnule căpitan a spus Rafira.
M-am bucurat! O lovitură frumuşică, mi-am zis! Rafira a
stat cuminte până am ajuns la Craiova. Din gară am sunat la
ofiţerul de serviciu, pe care l-am rugat să ne trimită maşina şi
să o sune pe Marieta, secretara serviciului, să se îmbrace şi să
coboare pentru a veni la sediu. Aveam nevoie de ea pentru a o
percheziţiona pe Rafira, pe-atunci nu prea lucrau femei in
poliţie, secretarele şi câteva pe la cazier şi evidenţa populaţiei.
A venit maşina de serviciu, în drum am luat-o şi pe
Marieta, şi-am ajuns la inspectorat. La percheziţie s-a găsit
aurul, cusut într-un săculeţ confecţionat dintr-un maieu, în
forma unor bikini mai grosieri aşa, pe care Rafira şi-l legase de
mijloc şi-ntre picioare.

64
 A doua zi, la percheziţia efectuată la domiciliul Rafirei,
am găsit o serie de înscrisuri, evidenţe privind persoane care
cumpăraseră aur de la ea, sume datorate, etc., care s-au
constitut în mijloace de probă. Rafira a colaborat cu noi în
anchetă, n-a facut nazuri, nu s-a ascuns după deget. A contat
foarte mult renumele lui Cherbel, faima lui de poliţist versat şi
integru! Am întrebat-o de unde s-a prins, la un moment dat, că
nu suntem ceferişti şi mi-a spus că mi-a văzut sigiliul, când
m-am întins să pun şuba în plasa de bagaje. De la ea ştiu, eu
nu-mi dădusem seama!
În afara aurului găsit asupra Rafirei, s-a mai strâns destul
şi de la clienţii acesteia! Oameni de vază, nu ca ai lui
Izbiceanu, doctori, avocaţi, profesori universitari. Plus aurul
pilotului şi-al clienţilor acestuia! Una peste alta, un caz frumos,
zic eu!
În încheiere, aş dori să fac câteva precizări. În perioada în
care am lucrat pe linie de CAV, mi-a trecut mult aur prin mână.
Aurul se ridica pe baza unui proces verbal întocmit în patru
exemplare. Primul exemplar mergea la dosarul cauzei, al doilea
rămânea la urma dosarului, al treilea însoţea obiectele ridicate
la Banca Naţională, unde ajungea în final aurul, iar al patrulea
îi rămânea persoanei de la care se ridica metalul preţios. Noua
putere instalată după evenimentele din decembrie 1989, a emis
în 1990 un decret prin care s-a dispus restituirea întregii
cantităţi de aur ridicată de fostele organe ale Miliţiei,
persoanelor păgubite. Cei care lucrau la reşedinţa
inspectoratului în acel an, cred că-şi amintesc sutele de
persoane care asediau, practic, poarta instituţiei, pentru a-şi
recupera aurul. Au venit cetăţeni care au prezentat procese
verbale de ridicare întocmite şi în anii „50, când eu nici nu
eram născut. Aceste procese verbale, evidenţele întocmite de
ofiţerii care au lucrat la Dolj pe această linie, păstrarea unor
documente în arhiva unităţii peste termenul legal de păstrare,
precum şi, îndeosebi, faptul că Banca Naţională a depozitat

65
toate obiectele din aur predate de Miliţie în tezaur, individual,
pe persoană, fără a dispune topirea acestora, a permis ca marea
majoritate a cererilor celor care au solicitat restituirea
obiectelor din aur confiscate, monezi, lingouri sau bijuterii, să
fie satisfăcute. La Dolj, cel puţin! Aş putea spune toate, însă nu
vreau să mă hazardez, nu eu am răspuns de această problemă, a
restituirii, şi nu aş vrea să greşesc, cumva!
În orice caz, în ceea ce mă priveşte, nu am avut nici o
problemă din acest punct de vedere. Tot aurul ridicat de mine a
fost găsit în bancă şi restituit persoanelor de la care a fost ridicat.
Nu mi-a reproşat nimeni nimic, astea au fost legile iar eu am
acţionat în baza actelor normative în vigoare la acea dată.
Fac însă aceste precizări întrucât multe persoane, inclusiv
unii colegi de-ai noştri, au crezut, şi poate încă mai cred, că
noi, cei care am lucrat pe această linie, suntem plini de aur.
Aceste persoane, cu suflet strâmb, cred eu, proiectează asupra
noastră imaginea a ceea ce ar fi făcut ele dacă ar fi fost în locul
nostru! Dacă ar fi lucrat pe aur, asemenea persoane ar fi pus
sigur ceva deoparte pentru sufleţelul lor, şi dacă ele ar fi fost în
stare de aşa ceva, nu pot concepe că noi, cei care am avut
pâinea şi cuţitul, să n-o fi făcut! Nu zic că n-ar fi fost posibil!
În acei ani nimeni nu se gândea că Ceauşescu o să cadă, părea
eternizat în funcţie, iar oamenii de rând nu prea îndrăzneau să
cârtească, să reclame. Aşa că era posibil ca şarpele lăcomiei
să-ţi muşte inima iar tu, având sentimentul impunităţii, să
cedezi tentaţiei! Dar n-am făcut-o! De aceea, pentru noi, cei
care-am lucrat pe acestă linie la Dolj, acel decret a fost
binevenit, întrucât a fost în măsură să evidenţieze, precum
hârtia de turnesol acidul, integritatea noastră.

66
 BOSS-UL DE LA MINISTER

Din noiembrie 1987 şi până în aprilie 1990 am îndeplinit

atribuţiile funcţiei de ofiţer cu învăţământul. Întrucât pe atunci
Serviciul Cadre şi Învăţământ, actualul Management Resurse
Umane, era un compartiment comun în cadrul Inspectoratului
judeţean al Ministerului de Interne (adică asigura atribuţiile
specifice acestui serviciu şi pentru miliţie, şi pentru securitate,
şi pentru pompieri, cu alte cuvinte pentru tot ce funcţiona
atunci sub umbrela Inspectoratului Ministerului de Interne,
fiind încadrat cu ofiţeri de securitate), eram subordonat direct
şefului Miliţiei Judeţene, colonelul Nicolae Langa! General,
mai apoi, şi ministru secretar de stat, pe vremea preşedintelui
Constantinescu. Cel mai mare poliţist pe care l-am cunoscut!
Nu în grad, am cunoscut şi alţii, cu grade mai mari, chiar! În
profesie! Şi în actul de comandă! Un superpoliţist, indiferent
ce-ar spune unii, care nu l-au agreat din diverse motive. L-am
cunoscut destul de bine, ca şi pe alţii din comanda miliţiei şi
inspectoratului acelor vremi, întrucât neexistând pe atunci
Serviciul Cabinet, în afara atribuţiilor ce-mi reveneau pe linia
pregătirii cadrelor, îndeplineam şi multe dintre cele ce revin
astăzi Cabinetului şefului inspectoratului. Raportate la cerinţele
acelor ani, evident, Pe atunci nu aveam nevoie de relaţii cu
presa, de exemplu, deci nu aveam atribuţii pe această linie.
Ei, şi fiind subordonat direct şefului miliţiei judeţene,
l-am cunoscut foarte bine şi pe şoferul domniei sale, regretatul
Remus Căldare! Mai ales că domnul colonel Langa mă lua cu
domnia sa la toate controalele şi la toate analizele pe care le
efectua pe la subunităţi, deoarece voia să mă pregătească
pentru o funcţie de comandă (sic!). Când conducea pe un traseu
67
mai lung, Remus avea un tic. Pentru a se dezmorţi, probabil,
ori pentru că avea cumva spondiloză cervicală, din când în
când îşi răsucea capul într-o parte, ridicând bărbia în sus, gest
însoţit şi de o grimasă, care-i trăgea colţul gurii în aceeaşi
direcţie!
Într-o zi din vara lui ‟88 mă cheamă şeful la dânsul şi-mi
zice:
– Măi, vezi că e în unitate un locotenent-colonel de la
şcoala de subofiţeri venit cu elevii în practică. Ieri a primit
banii pentru bursele acestora şi trebuie să plece în teren să le
achite. Mie, profesorul ăsta sau ce-o fi el pe la şcoală, mi se
pare cam pămpălău. Să nu-l lăsăm să plece singur cu banii, să
nu ne pricopsim cu vreo tâlhărie, să alergăm pe urmă să
recuperăm banii. Vorbeşte cu Bică (pe atunci şeful Miliţiei
Calafat) să adune pentru mâine la sediu toţi elevii din comunele
arondate Calafatului şi Băileştiului, iar mâine la prima oră îl iei
pe Căldare şi pleci cu colonelul acolo, să împartă bursele!
– Am înteles, i-am zis, şi am plecat să vorbesc cu
delegatul şcolii de subofiţeri şi cu Remus Caldare.
A doua zi dimineaţa, când ieşeam cu colonelul, care avea
o servietă de piele mai jerpelită aşa, plină cu bani, mă
interpelează nea Sandu Bălan, locotenent-colonel (comisar, în
gradele de astăzi), şeful biroului Arme şi Munitii!
– Nea Iancule (era mai în vârstă ca mine, dar aşa îmi
zicea el, din simpatie, nea Iancule!), am auzit că mergi la
Calafat! Mă iei şi pe mine, că am o lucrare acolo?
– Te iau, nea Sandule, ca doar e maşina unităţii, nu-i
maşina mea! Te-aş fi luat şi cu a mea, dac-aş avea, dar n-am!
Plecăm noi la Calafat, colonelul de la şcoală în faţă, cu
Remus, (era musafir, de!) iar eu cu nea Sandu Bălan, în spate!
Drumul până la Calafat, ca şi astăzi, destul de lung! Mai bine
de-o oră! Pe drum am încercat să leg o conversaţie cu nea
Sandu... Eşec total! Nea Bălan tăcea ca peştele, iar eu, de câte
ori încercam să zic câte ceva, eram lovit cu cotul în coastă,

68
şeful armelor făcându-mi, totodată, semn din sprâncene către
ofiţerul de la şcoală! În cele de urmă am renunţat şi eu,
moţăind tăcut în colţul meu din spate.
Ajunşi la Calafat, după ce am coborât din maşină, nea
Sandu mă trage într-un colt şi, cu un aer conspirativ, mă
întreabă:
– Cine e barosanul ăsta care a venit cu noi, nea Iancule?
De la IGM sau de la minister?
– Nici de colo, nici de colo-i zic! Da' de ce mă-ntrebi?
– Nuuuuu se poateee!, face nea Bălan. Nu văzuşi că de
câte ori încercai să zici câte ceva, Căldare-ţi făcea semn din cap
către el?!?
Săracul nea Sandu! Nu mai circulase cu maşina şefului
poliţiei şi habar n-avea de ticul lui Remus!

69
 DOI BRUNEŢI

Prin anul 1988 la Miliţia judeţului Dolj a fost numit în

funcţie un nou locţiitor al şefului miliţiei. Aşa cum era practica
pe atunci, nu a fost promovat unul dintre ofiţerii unităţii, ci a
fost adus unul dintr-un alt judeţ. Lucru normal, noul venit, cu
gradul de maior, nu-i cunoştea pe ofiţerii şi subofiţerii care
lucrau la Dolj, cu excepţia unora cu care fusese, poate, coleg în
şcoala militară ori pe la diverse cursuri.
Miliţia judeţeană îşi avea pe atunci sediul în imobilul de
pe strada Amaradiei, unde este în prezent sediul Poliţiei
municipiului Craiova. Birourile şefului miliţiei şi ale celor doi
locţiitori se aflau la etajul doi, pe holul dinspre sud, cel dinspre
strada Amaradia, hol pe care se găseau şi birourile celor de la
serviciul economic. Astfel încât noul locţiitor se întâlnea
frecvent, când ieşea din birou, cu ofiţerii acestui serviciu.
La economic lucrau, pe atunci, doi tineri ofiţeri, Gae Ion
şi Gâtiţă Emilian. Amândoi aveau cam aceeaşi statură şi o
constituţie astenică, erau slăbuţi adică, aşa cam la şaizeci şi
ceva de kilograme. În plus, amândoi erau bruneţi, dar ce spun
eu bruneţi, erau bruneţi tăciune, ţigănoşi chiar. Ei şi noul
locţiitor, datorită asemănării lor fizice, nu prea-i putea deosebi
unul de altul. Într-o zi, sătul să tot audă mereu, când i se adresa
unuia dintre ei, “nu sunt Gae, sunt Gâtiţă”, ori „nu sunt Gâtiţă,
sunt Gae”, a tranşat problema într-un mod specific!
Văzându-l pe unul dintre ei pe hol l-a chemat la el şi i-a
spus răspicat, cu toată autoritatea funcţiei sale:
– Măi, tovarăşe Gaiţă, mergi, te rog, până la Cherbel şi
spune-i să vină până la mine!

70
 O CURSĂ CU PERIPEŢII

Din spectrul infracţiunilor de domeniul liniei de muncă

CAV (contrabandă, aur, valută) făcea parte şi cea de speculă.
Nu o să intru acum în definirea, din punct de vedere juridic, şi
prezentarea acestei infracţiuni, dezincriminată după 1990.
Specific doar că, în esenţă, consta în cumpărarea de produse în
scop de revînzare, implicând realizarea unui profit. Una dintre
formele de realizare, doar, pentru că în codul penal din 1969
erau incriminate patru variante ale infracţiunii de speculă, plus
altele în legi speciale, precum stocarea de mărfuri alimentare
(zahăr, făină, mălai, orez, cafea) în cantităţi ce depăşeau
nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună de zile,
prevăzută de Decretul 306 din 9 octombrie 1981.
Ei, şi la linia de muncă CAV, pe când eram încă la
municipiu, eu şi Vilău primisem unele informaţii referitoare la
un căruţaş, Vică Zară, care era semnalat că, având relaţii la
depozitul de combustibil Cernele, cumpăra de acolo lemne de
foc pe care le revindea la preţ de speculă (cu suprapreţ adică)
cetăţenilor din cartierele mărginaşe, în care predominau casele
încălzite cu sobe. Precizez că în acei ani ai deceniului opt
infracţiunile de speculă erau determinate şi favorizate de lipsa
de pe piaţă a bunurilor de strictă necesitate pentru traiul zilnic,
iar factorii responsabili, în loc să acţioneze pentru eradicarea
cauzelor, adică pentru îndestularea pieţei cu mărfuri, preferau
paliative pentru înlăturarea efectelor, precum adoptarea unor
acte normative care să sancţioneze comerţul neautorizat, ilicit.
Dar oamenii aveau nevoie de produse, iar specula înflorea,
speculanţii asumându-şi riscurile de dragul unor câştiguri
substanţiale!
71
 L-am luat în lucru pe Zară, reuşind să stabilim destule
persoane care beneficiaseră de serviciile sale! Independent de
noi, şeful biroului economic, locotenent-colonel Toma
Marghescu, obţinuse informaţii despre presupuse acte de
corupţie ale căruţaşului, în sensul că, profitând de relaţiile pe
care le avea la depozit, Zară pretindea diverse sume de bani în
scopul facilitării obţinerii unor cantităţi de lemne. Discutabil,
întrucât Zară nu avea calitatea de funcţionar ori alt salariat, deci
nu ar fi subzistat infracţiunea de luare de mită, am opinat noi
cu ocazia şedinţei de analiză a lucrării informative ce-l avea ca
subiect, prilej cu care coroborasem informaţiile noastre cu ale
şefului. Oricum, am ajuns la concluzia că suspectul făcea bani
frumoşi din activităţile sale ilicite, găsind suficienţi amatori
care preferau să apeleze la serviciile sale, în loc să piardă zile
întregi pe la depozit până obţineau aprobare pentru
o căruţă - două de lemne.
Cazul avea potenţial, iar şeful biroului a decis să se
implice în realizarea materialului informativ printr-o sursă a sa,
care avea posibilitatea identificării şi influenţării unui posibil
denunţător care să colaboreze cu noi la organizarea unei
prinderi în flagrant. Pe atunci nu exista instituţia ofiţerului
acoperit, iar pentru îndeplinirea misiunilor ce vor reveni peste
ani acestuia trebuia să recurgi la tot felul de combinaţii, uneori
dificil de realizat, îndeosebi în ceea ce privea scoaterea din
cauză a persoanelor implicate în activiţi la marginea legii,
dirijate de organele de miliţie pentru înfăptuirea unor sarcini ce
le reveneau!
Până la găsirea persoanei dispusă la colaborare am mai
aprofundat unele verificări în legătură cu suspectul. A rezultat
că acesta avea, cumva, o acoperire legală pentru activităţile
sale, lucrând în baza unei convenţii de prestări servicii
încheiate cu Intreprinderea Comercială de Stat Metalo-Chimice
(I.C.S.M. Craiova), forul tutelar al Depozitului de combustibil
Cernele. Existenţa acestei convenţii îl punea într-o altă poziţie

72
din punct de vedere juridic pe Zară, care putea fi astfel asimilat
categoriei de „alt salariat” din legea penală, fiind deci
prezumtiv subiect al infracţiunii de luare de mită.
În scurt timp şi Toma Marghescu a găsit persoana
dispusă să colaboreze la realizarea prinderii în flagrant a
căruţaşului, în timp ce primea o sumă de bani ca urmare a
procurării unei cantităţi de lemne. Marfa a fost livrată la
domiciliul denunţătorului, Zară fiind rugat, la indicaţia noastră,
să vină să-şi ia banii de la un magazin din pasajul Buzeşti, unde
lucra clientul căruia-i dusese lemnele şi unde existau condiţii
mai bune pentru realizarea flagrantului!
În ziua respectivă, cu vreo jumătate de oră înaintea celei
convenită pentru întâlnirea dintre denunţător şi căruţaş, eu
împreună cu Ilie Vilău şi un elev de anul trei al scolii de ofiţeri,
care era în stagiu de practică la biroul economic, ne-am
amplasat într-o tutungerie de pe strada Fraţii Buzeşti, prin
vitrina căreia supravegheam magazinul din pasaj, unde lucra
denunţătorul. În prealabil acesta primise de la noi suma de
şapte mii de lei (echivalentul salariului meu pe vreo trei luni şi
jumătate), în bancnote de câte o sută de lei, marcate cu creion
galben fluorescent şi prăfuite cu o substanţă invizibilă la
lumină naturală, dar care, sub lampa cu ultraviolete, devenea de
asemenea fluorescentă. În plus, seriile bancnotelor fuseseră
înregistrate într-un proces verbal încheiat după tot tipicul, în
prezenţa unor martori asistenţi.
Supravegherea din tutungerie era destul de dificilă
deoarece circulaţia intensă de pe strada Fraţii Buzeşti, cu sens
unic ca şi acum, nu permitea o vizibilitate perfectă a unităţii
comerciale. Noi eram destul de surescitaţi şi emoţionaţi, cei
care aţi trecut prin astfel de momente cunoaşteţi senzaţiile.
Treceam printr-o gamă de sentimente, de la speranţă la teamă.
Teamă să nu înşelăm încrederea şefului, care ne lăsase pe
noi, nişte puştani în fond, să punem mâna pe un individ versat
şi periculos. Cazierul său, destul de stufos, abunda în

73
infracţiuni de natură judiciară, constatate şi instrumentate de
ofiţeri din Inspectoratul General al Miliţiei în cadrul vestitelor
acţiuni cu nume de cod Dunărea!
Teamă că, datorită circulatiei intense, fluxului de maşini
adăugându-i-se numărul mare de persoane care frecventau
pasajul, precum şi vremii mohorâte de toamnă, cu niţică ceaţă
şi luminozitate scăzută, n-o să-l vedem pe suspect ori nu vom
sesiza semnalul stabilit cu denunţătorul şi vom rata acţiunea....
Teamă, teamă, teamă! Urmată de un strop de speranţă!
„Hai, băi, că nu sântem chiar nişte novici, nu ne-ar fi lăsat şeful
doar pe noi...” Iaraşi teamă apoi... Şi tot aşa!
Nici n-aş putea spune cât timp a trecut, clipele având alte
dimensiuni în astfel de momente, când am văzut un bărbat
înalt, brunet, vânjos, intrând în magazin.
– Ilie, puiule, fiţi pe fază! Cred că ăsta-i omul nostru!
După vreo cinci minute brunetul a ieşit pe uşa
magazinului, însoţit de denunţător. Noi, care între timp ieşisem
din tutungerie, traversasem şi ne plasasem strategic în
apropierea uşii, eram cu ochii cât sarmalele! În timp ce-şi lua la
revedere de la căruţaş, omul nostru şi-a trecut de două ori mâna
stângă prin păr! Semnalul! Ăsta e! Ne-am năpustit şi l-am prins
pe brunet de deasupra coatelor!
– Miliţia! Nici o mişcare! Stai potolit, că avem o vorbă
cu tine, doar!
Nu s-a opus, nu a vociferat! Ne-a însoţit liniştit, peste
stradă, în tutungeria de unde supravegheasem magazinul. Aici,
în prezenţa vânzătoarei şi a doi clienţi, l-am legitimat şi i-am
făcut percheziţie corporală! La percheziţie, să leşinăm nu alta!
Când au început, măi fraţilor, să curgă la sute din toate
buzunarele lui Vică Zară….Dar ce zic eu sute….Maldăre de
sute! Maldăre! Maldăre! Când am terminat, le-am numărat şi
am făcut monetarul, a rezultat că Zară avea asupra lui peste
58 000 de lei! Cincizeci şi opt! Ca să realizaţi dimensiunea
sumei, gândiţi-vă că pe atunci o maşină Dacia, că altele nu se

74
prea găseau, costa în magazin, nou-nouţă, 65 000 de lei. Sumă
pe care de-abia o încropeai după ani lungi de economii! Mă
refer la oamenii corecţi, evident, şi cu salarii medii! Deci
căruţaşul nostru avea asupra sa aproape întreaga sumă necesară
achiziţionării unui autoturism, realizată, probabil, în acea zi!
Şi-acuma apuca-ţi-vă, Iancule, Ilie şi elevule (nu-i dau
numele, o să vedeţi mai încolo de ce!) şi căutaţi şi găsiţi între
cele aproape 600 de bancnote din buzunarele lui Zară, pe cele
70 ale tale, cele înseriate şi marcate! Nu era chiar căutarea
acului în carul cu fân, dar nici prea departe, bancnotele,
identice în aparenţă, nefiind diferenţiate decât de seriile şi
numerele înscrise pe ele. Şi nu nişte numere simple, ci unele
din şase cifre! Nu era o treabă simplă, n-aveam cum să le
găsim! Cel puţin nu acolo, la faţa locului! N-aveam decât să ne
apucăm de redactarea procesului verbal de constatare, în care
să menţionăm toate, dar absolute toate, seriile şi numerele
bancnotelor găsite asupra lui Gică Zară!
Am început să redactăm procesul verbal, în prezenţa
martorilor asistenţi. Ilie Vilău scria, avea un scris frumos, citeţ,
uşor lizibil, eu dictam, elevul, aşezat în dreptul uşii, având
misiunea să nu-l scape din ochi pe căruţaş. A scris Ilie şi-a tot
scris, numai menţionarea seriilor şi numerelor celor peste 580
de bancnote întinzându-se pe câteva pagini bune! Au fost
menţionate şi diverse înscrisuri găsite în buzunarele lui Zară,
hârtiuţe de tot felul, pe care erau nume de persoane, adrese,
cifre. ,,Clienţi de-ai săi, sume datorate”, ne-am zis! Probe
pentru dosar!
Redactarea procesului verbal durase ceva vreme, timpul
zburase! Când venisem la tutungerie era în jurul prânzului
şi-acum, când ne-am aruncat ochii pe geam, era seară de-a
binelea. Ne-am strâns hârtiile şi le-am pus, împreună cu banii
lui Zară, în geanta lui Ilie, o gentuţă maronie, mai mult un plic
din piele, de fapt. Am ieşit din tutungerie, mai întâi eu, să văd
care-i atmosfera, să nu ne trezim înconjuraţi de tot neamul lui

75
Zară, când ieşeam. Tutungeria n-avea telefon, de telefoane
mobile nici n-aflasem că există pe-atunci, alte unităţi cu telefon
nu erau prin jur, aşa că nu mai luasem legătura cu baza şi nici
nu aveam cum s-o luăm pentru a cere să ne trimită o maşină de
serviciu. Am ieşit deci afară, m-am benoclat, mi s-a părut că
totul e-n regulă, şi le-am făcut celor doi semn să iasă cu
făptaşul. Au ieşit ţinându-l între ei, unul de-un cot, celălalt de
altul. Am luat-o la stânga, spre restaurantul Craiova, având
maşina lui Ilie Vilău parcatâ pe Kogălniceanu, puţin mai încolo
de colţul intersecţiei, spre Minerva! N-o ţinusem în apropiere,
să nu fie recunoscută cumva, şi să gonească pasărea din
colivie!
Mergeam, deci, spre locul în care aveam maşina parcată.
Zară, cuminţel, cuminţel, de când începuse totul, nu s-a opus,
n-a vociferat, n-a făcut nazuri! Ne cam adormise vigilenţa, ce
mai! Cum s-a vazut afară însă, la întuneric, şi cum a zărit un
spaţiu liber printre maşinile care curgeau şuvoi pe Fraţii
Buzeşti, zbrrrrr! Ca pupăza lui Creangă! S-a smuls din braţele
lui Ilie şi-ale elevului, şi-a tulit-o iepureşte, traversând printre
maşinile în mers, pe trotuarul celălalt! Ilie, după el, a ochit un
loc liber printre maşini şi a apucat să traverseze, ţinând-o destul
de aproape de fugar! Eu şi elevul fugeam pe partea cealaltă a
străzii, partea cu tutungeria, cu ochii şi după fugar, şi după altă
fereastră în trafic, să putem traversa şi noi!
Norocul nostru, am gândit eu, că fuge spre locul în care
aveam maşina, iar dacă-l prindem o să ne fie mai uşor! Dac-o
lua-n cealaltă parte, dus era!
Am reuşit şi eu să traversez şi să mă apropii cumva.
Elevul, l-am pierdut pe drum! La intersecţia Fraţilor Buzeşti cu
Kogălniceanu, vis-a-vis de restaurantul Craiova, era pe atunci
Trustul de Construcţii, care avea o curticică în fundul căreia era
o antenă din aia mare, pe un schelet din ţevi groase, cu o bază
de câţiva metri pătraţi. Cred că există şi acum! Ei, şi Zară a
intrat în fugă, în curtea asta. Eu cu Ilie, după el! Simţindu-ne

76
aproape, a fugit cu noi pe urmele lui, spre antena aia unde a
reuşit să ne fenteze, ocolindu-i baza şi luând-o din nou către
ieşirea spre Kogălniceanu! Realizând că dacă apucă să iasă în
stradă, dus este, am avut o inspiraţie subită şi-am strigat, din
rărunchi:
– Trageee, Ilie! Trageee, că suntem singuri, şi nu-i putem
lovi pe alţii! Foc! Foc!
Auzind comanda ,,Foc!‟‟, Zară, care avusese de-a face cu
cei de la judiciar şi ştia el ce ştia, s-a oprit şi a ridicat mâinile!
Nu umblam înarmaţi, noi, cei de la economic, având de regulă
de-a face cu persoane mai puţin predispuse spre violenţă, dar
căruţaşul n-avea de unde să ştie asta! Pe asta şi mizasem, de
fapt!
M-am apropiat şi, pentru a-i lua maul, i-am tras un pumn
în tâmplă, năucindu-l! Gest lipsit de eleganţă, recunosc, mai
ales că se predase, ridicase mâinile! Dar eram surescitat, pe
de-o parte, pe de alta mă temeam să nu fie doar o stratagemă şi
să ne fenteze iar!
Nu aveam nici cătuşe! Aşa că am scos cureaua de la
pantaloni şi i-am legat mâinile strâns la spate! După care l-am
dus la maşină, parcată în apropiere. Aici şi voisem, de fapt, să
ajungem, doar că mai încet, nu aşa repede!
La maşină a apărut şi elevul. Nu l-am întrebat nimic, nici
nu mă gândeam pe unde fusese! L-am băgat pe Zară în maşină,
în spate cu elevul, când observ, deodată, că Ilie are mâinile
goale!
– Ilieeee! Unde-i geanta, Ilie?
– Geanta?- face bulversat Ilie. C-C-Care geantă?
– Geanta cu actele şi banii!
– A-A-Am aruncat-o să alerg mai repede!
Am simţit că mor! Simţeam că mă topeeeesc, aşa, şi mă
scuuurg în pământ!

77
 ,,Nu mai avem nici o probă, gândeam! Şi să vezi că Zară,
căruia trebuie să-i dăm drumu‟ acum, vine mâine şi ne cere
banii! Doar are martori că i-am luat banii!”
Mi se învârtea capul! Şi-mi vâjâia, vâjâiiiiaaaa!
,,De unde să scoatem noi acuma 58 000 de lei? Ne v-a
crede cineva pe noi, doi ofiţeri tineri, că i-am pierdut şi că nu ni
i-am însuşit? Or să creadă că n-am rezistat tentaţiei unei sume
aşa de mari!”, gândeam! Băiat sărac, de altfel, nu eram obişnuit
să văd prea des sume aşa de mari!
– Elevul rămâne cu suspectul şi noi mergem după geantă,
Ilie! Încuie-i în maşină!
Şi-am plecat după bani. Şi-am avut noroc! Doamne, ce
noroc am avut! Pe Fraţii Buzeşti, nu departe de locul pe unde
traversaseră Zară şi Ilie, când se smulsese din mâinile lor, am
găsit geanta! Pe jos, lângă peretele unei clădiri. Se înserase,
v-am spus! Strada nu era prea bine luminată, doar razele ce
răzbăteau prin vitrinele magazinelor mai împrăştiau puţin
negura! Culoarea maronie, pământie, a genţii o camuflase
cumva, nu o lăsase să iasă în evidenţă! Noi am gasit-o că ne
uitam după ea, cu ochii cât cepele! A fost prima şi singura oară,
cred, când l-am binecuvântat pe Ceauşescu pentru economiile
lui de energie electrică! Dacă ar fi funcţionat iluminatul stradal,
adio geantă, adio bani, adio epoleţi!
Ne-am întors la maşină, ne-am îmbarcat şi hai la
prăvălie, cum ziceam noi! La miliţie, de! Aici, nici pui de
maică! În afara celor din serviciul de zi! Şeful cred că se
plictisese să ne-aştepte, datorită chestiei cu seriile celor peste
580 de bancnote întârziasem peste orice limită presupusă de
timp. Se gândise, ne-a mărturisit a doua zi, că ratasem şi nu ne
mai trăsese inima să venim la birou. Amânam praftura pe-a
doua zi, când ne-ar mai fi trecut din ciudă. Aşa că plecase
acasă, nelăsând pe nimeni să ne aştepte. „Şi-apoi, am gândit eu,
răutăcios, nici n-ar fost cine ştie ce captură impresionantă, să

78
facă vâlvă-n oraş! Un căruţaş, acolo! Eeeeei, ia să fi fost vreun
mare director, să fi văzut cum ne-aştepta!”
Nici ofiţerul nostru de economic din echipa de cercetare
nu era acolo. Era plecat la un eveniment. Aşa că a trebuit să ne
organizăm noi. Trebuia să rămânem cu Zară, să-l cercetăm
peste noapte, să rezolvăm cu criminaliştii, cu ultravioletele!
Aveam destulă treabă! Ne-am înţeles ca Ilie să plece după
mâncare, iar eu, împreună cu elevul să începem anchetarea
celui în cauză.
Ilie a plecat iar eu şi elevul ne apucăm de treabă. Eram la
camera numărul 30, de la etajul doi, etajul miliţiei economice.
Eu stăteam în spatele biroului, Zară pe scaunul din faţa
biroului, iar în spatele acestuia, la celălalt birou, elevul. Pentru
a-l supraveghea pe suspect şi pentru a învăţa cum decurge
ascultarea făptuitorului.
În sertarul biroului aveam un minicasetofon! Să nu vă
inchipuiţi cine ştie ce minune a tehnicii, era aşa cam cât o carte
mai groşcioară, ce cât o carte, era cam cât cele trei volume
împreună ale Dreptului Penal al lui C. Bulai, dacă vi
le-amintiţi. Producţie românească!
Zară începuse să facă fiţe! Refuza să răspundă la întrebări
şi să scrie. Întrebările alea simple de început, pentru
identificare, nume, prenume, data naşterii...
– Cine eşti tu, băi să mă anchetezi pe mine? Nici nu ţi s-a
uscat cerneala pe legitimaţie şi vrei să mă anchetezi pe mine,
băi? Păi, ştii tu cine sunt eu? Pe mine m-au anchetat oameni
grei din poliţie, băi, nu de-alde tine! Colonelul Alfloarei
împreună cu echipa sa de la Ighemeu! Dar tu? Tu cine eşti să ai
pretenţia să-ţi răspund la întrebări? Nici măcar n-am auzit de
tine!
În timp ce el îşi susţinea peroraţia, gioarsa mea din sertar
a început să fâşâie. Mai păţisem asta, aşa că ştiam că i s-au dus
bateriile. M-am ridicat şi am ieşit din spatele biroului, cu
gândul să mă duc la fişet, unde aveam baterii de rezervă.

79
Interpretând probabil gestul meu drept o intenţie de a-i
sancţiona impertinenţa, ori amintirea pumnului pe care i-l
trăsesem în curtea Trustului de Construcţii, l-a făcut să-şi iasă
din minţi pe Zară! S-a ridicat fulgerător şi a sărit la mine,
prinzându-mă de gât cu amândouă mâinile. Am căutat să scap
din strânsoare, să-i descleştez mâinile, dar nu puteam, era un
tip vânjos, mai înalt ca mine, iar antrenamentul zilnic cu
încărcatul şi descărcatul lemnelor din căruţă îşi spunea
cuvântul. Când a văzut că sare la mine şi mă apucă de gât,
elevul în loc să sară în ajutorul meu, a zbughit-o pe uşă. Mi-a
trecut prin cap că fuge la ofiţerul de serviciu, să-i cheme în
ajutor pe cei din serviciul de zi. Ajutoarele însă întârziau să
apară! Ne hâţâiam încolo şi-ncoace prin încăpere, răsturnasem
scaunele, rupsesem harta de pe perete. Nu reuşeam să scap din
strânsoarea lui Zară, gâfâiam, nu mai aveam aer, mi se beliseră
ochii în cap, începuse să mi se întunece vederea! Dumnezeu
însă ţinea cu mine în ziua aia. Cu ultima fărâmă de luciditate
cred, împingându-ne încolo şi-ncoace prin birou, am observant
că Zară avea picioarele desfăcute şi l-am lovit puternic cu
genunchiul în testicule! S-a muiat, mi-a dat drumul din
strânsoare şi s-a chircit pe jos, cu mâinile între picioare. Cu
ultimele puteri am deschis sertarul biroului, am scos de acolo
cătuşele şi m-am prăbuşit, la rândul meu, peste Zară, unde am
reuşit să-i pun o brăţară pe o mână iar pe cealaltă să o prind de
ţeava de lângă podea a caloriferului. Am stat destul prăbuşit
acolo, peste egiptean, până mi-au revenit cât de cât puterile.
Întrebându-mă în tot acest timp de ce nu vine ofiţerul de
serviciu! M-am sculat şi, cu picioarele tremurânde, am ieşit pe
hol şi-am mers până la casa scării. Nu prea departe, camera 30
fiind prima pe stânga, având perete comun cu casa scării.
M-am sprijinit de balustradă si-am strigat în jos, spre ofiţerul
de serviciu. Eram atât de bulversat, încât uitasem de telefon,
uitasem că am telefon în birou, de unde puteam vorbi cu cei din

80
camera de serviciu. Mi-a răspuns şi l-am rugat să-l trimită sus
pe elevul de la economic!
– Ce elev, care elev, nu-i nici-un elev aici! Sunt doar eu,
cu ajutorul şi şoferul de serviciu!
– Poate a ieşit afară, am zis.
– N-a ieşit nimeni afară. Doar Ilie Vilău!
M-am întors pe holul de la economic. Am deschis uşa
biroului nostru. Era doar Zară, prăbuşit lângă calorifer. Uşile
celorlalte birouri erau încuiate. Mai rămăsese doar WC-ul de pe
etaj. Am intrat acolo şi am deschis, pe rând, uşile celor trei
cabine! În ultima dintre ele l-am găsit, ghemuit, pe domnul
elev. Nu i-am reproşat nimic, l-am privit doar cu dispreţ şi-am
ieşit afară!
A fost repartizat la Dolj, unde-a lucrat până a ieşit la
pensie. A lucrat şi el pe la Poliţie, vorba domnului chestor
Berechet, fost şef al Poliţiei Române, care îşi clasifica
subordonaţii în oameni care lucrează în Poliţie şi oameni care
lucrează şi ei pe la Poliţie! Oi greşi, influenţat de întâmplarea
de-atunci. Însă, pân-am ieşit la pensie, n-am auzit de vreun caz
mai de Doamne-ajută rezolvat de fostul elev! De câte ori îl
întâlneam, pe holuri ori pe la şedinţe, îmi aminteam cum zăcea
acolo, ghemuit în WC-ul de la etajul doi. Ce gândeam, vă las să
presupuneţi! Sper că va citi cândva aceste rânduri. Şi sper ca
măcar atunci să-i fie ruşine şi să-şi regrete laşitatea. Măcar
atunci, pentru că, în activitate fiind, n-a regretat-o niciodată,
cred. Pentru că dac-ar fi regretat-o şi-ar fi cerut măcar o dată
scuze. Prilejuri a avut, dar n-a facut-o. Ori, cine ştie? Laşitatea
o face parte din structura sa intimă şi i s-o părea o chestiune
absolut normală!
Dar să revenim la Zară. Nu mai sunt multe de spus! A
fost cercetat, toaletat, trimis în judecată în stare de arest. În
rechizitoriu i s-au reţinut în sarcină şi infracţiuni de speculă şi
infracţiuni de luare de mită. Instanţa a desfiinţat însă multe
dintre ele, întrucât căruţaşul a beneficiat de serviciile unui

81
apărator excelent. La banii lui îşi putea permite, nu? Găselniţa
apărării a constat în aceea că, în convenţia încheiată cu ICSM
Craiova, se stipula ca lemnele să fie transportate până la
domicilul clientului, locul livrării, interpretat de apărător, fiind
la poarta locuinţei. Nu se stipula nicăieri că lemnele trebuie
duse în curte, într-un anumit loc. Ori faptul că Zară nu lăsa
lemnele la poartă, ci le arunca peste gard, a fost considerată o
prestaţie suplimentară, de natură să justifice sumele în plus
încasate de Zară, care depăşeau preţul legal al lemnelor, datorat
depozitului.
Pe lângă dosarul penal întocmit lui Zară, am vrut să
sesizăm şi comisia constituită pe lângă Judecătoria Craiova
conform Legii 18/1968 pentru verificarea provenienţei licite
bunurilor. Nu a ţinut, căruţaşul şi fiii săi având împreună opt
cai, de pe urma cărora Zară încasa lunar peste 18 000 lei,
contravaloarea prestaţiilor efectuate. Legal, pe statul de plată!
Ori, cel mai mare salariu dintr-un judeţ în vremurile acelea era
cel al primului secretar, în cuantum de 12 000 lei. Tare Zară,
nu? Sumele totale rezultate ar fi acoperit lejer contravaloarea
bunurilor deţinute de familia căruţaşului!
Peste ani, în vremurile democraţiei noastre originale,
clientul meu avea să ajungă unul dintre liderii lumii interlope
din Craiova, şeful clanului Zară, curtat de politicieni pentru
voturile pe care le putea aduce! Independent de asta, mica
noastră aventură mi-a adus respectul acestuia, pe care nu l-a
mai interesat nicicând cerneala de pe legitimaţia mea. Mi-a
arătat întotdeauna consideraţie şi respect, în toate ocaziile în
care drumurile noastre s-au intersectat, respect pe care l-a
pretins şi din partea alor săi faţă de mine. După obiceiul lor,
m-a rugat în mai multe rânduri să-i cunun ori să-i botez fii ori
nepoţi. L-am refuzat politicos, codul meu etic neacceptând
nicicând astfel de compromisuri.
Acum câţiva ani am avut satisfacţia să citesc într-un
articol scris de publicistul Costică Preda, cunoscut pentru

82
incisivitatea sa faţă de poliţiştii doljeni, că aş fi fost singurul
poliţist din Craiova care a reuşit vreodată să-l aresteze pe Vică
Zară! Nu ştiu de unde ştia, eu nu am discutat niciodată cu
ziariştii despre acest caz. Nu ştiu nici dac-o fi adevărat ce-a
scris, însă, de ce să n-o recunosc, afirmaţia ziaristului m-a
flatat, mi-a făcut plăcere!

83
 FEBRA LUI DORU

În ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu conducerea

Miliţiei emitea în serie tot mai multe ordine şi dispunea tot mai
multe măsuri care reglementau strict diversele aspecte ale
activităţii, îngrădind la maximum libera iniţiativă şi
creativitatea cadrelor. Unele dintre acestea frizau chiar
absurdul. Generalii Nuţă, şeful suprem al Miliţiei şi Mihalea,
adjunctul său, poreclit Omul Negru, deveniseră spaima
ofiţerilor şi subofiţerilor de miliţie, orice contact cu aceştia
putându-se solda cu măsuri disciplinare, de la zile de arest, în
cele mai fericite cazuri, la mutarea într-un judeţ îndepărtat de
locul de domiciliu (foarte frecventă) ori trecerea în rezervă. Nu
era exclusă nici arestarea şi trimiterea în judecată cum a fost
cazul unor ofiţeri de economic de la Prahova, parcă, pentru că
într-unul dintre obiectivele aflate în responsabilitate se
produsese o explozie soldată cu victime. Ofiţerilor li s-a
imputat neglijenţa în serviciu deoarece nu luaseră măsurile
necesare pentru prevenirea acelui eveniment. Sau cazul lui
Fănică Băcănoiu de la Serviciul Economic din Dolj care nu s-a
prezentat la Şcoala de subofiţeri Slatina unde fusese mutat fără
acordul său. Cu toate că acesta făcuse raport în care explica
motivele de ordin familial care impuneau prezenţa sa în
Craiova, datorită cărora nu se putea prezenta la noua unitate,
raportul nu a fost luat în considerare iar ofiţerul a fost trecut în
rezervă, trimis în judecată şi condamnat la închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de insubordonare.
Popa Vişinel de la Serviciul Circulaţie al miliţiei doljene,
căpitan sau maior pe atunci, în timp ce era ofiţer de serviciu pe
unitate a fost sunat de generalul Nuţă şi întrebat unde este
84
colonelul Langa, şeful Miliţiei judeţene, deoarece l-a sunat în
birou şi nu răspunde. Popa Vişinel a răspuns că este plecat în
teren, cu probleme de agricultură. Pe atunci, camera ofiţerului
de serviciu era şi anticameră a cabinetului şefului miliţiei.
Cabinetul mai avea însă o intrare, din hol, printr-o cameră de
odihnă, amplasată în spatele acestuia, prevăzută cu toaletă
proprie. Uşa spre hol era de regulă încuiată, cheia fiind la şeful
miliţiei. Când Popa Vişinel a vorbit cu generalul Nuţă,
spunându-i că şeful miliţiei e în teren, Langa era în cabinet,
unde intrase prin spate, fără a trece prin camera ofiţerului de
serviciu, aşa că Vişinel nu ştia că se întorsese. La câteva
minute de la convorbire, colonelul Langa a ieşit din cabinet şi
l-a întrebat ce s-a întâmplat în lipsa lui. Popa Vişinel a răspuns
că l-a căutat generalul Nuţă, omiţând să-i raporteze unde i-a
spus că se află. Şeful s-a întors în cabinet şi l-a sunat pe general
care l-a întrebat unde a fost în urmă cu câteva minute.
– Am fost până la popotă, i-a răspuns colonelul Langa.
– Cum? - a izbucnit Nuţă. Un simplu căpitan îşi bate joc
de mine? Îşi permite să mă mintă?
Până seara, un colectiv de ofiţeri de la IGM a sosit în
unitate, l-au scos pe Vişinel din serviciu şi i-au efectuat control
de fond. Verificând la cadre, au constatat că în urmă cu vreo
zece ani, pe când era prospăt ofiţer, Popa Vişinel fusese
sancţionat cu mustrare. Element necorespunzător, au
concluzionat bucureştenii, iar a doua zi ofiţerul a primit ordinul
de mutare la Miliţia judeţului Botoşani!
Ofiţerii cu funcţii de conducere (comandanţi, locţiitori,
şefi de servicii) care participau la convocări de analiză ori de
pregătire profesională la Bucureşti nu erau siguri, la plecare, că
se vor mai întoarce la unităţile de care aparţineau. Pentru
neajunsuri relevate în materialele de analiză şi bilanţ, ori chiar
pentru motive minore uneori, Mihalea dispunea de la prezidiu,
unde era flancat de şeful cadrelor, mutarea celui considerat
vinovat la o unitate din cealaltă parte a ţării. A doua zi, cel

85
nominalizat trebuia să se prezinte mai întâi la noul loc de
muncă, de unde trebuia să se învoiască pentru a se întoarce în
localitatea de domiciliu, să-şi predea lucrările şi cazarmamentul
şi să-şi rezolve problemele legate de mutarea familiei. Vă daţi
seama ce complicaţii se iveau. Altă locuinţă, mutat mobile,
găseşte alt serviciu pentru soţie, alte şcoli, alţi colegi, alţi
prieteni pentru copii. O neasemuită distracţie.
Aflat la o convocare, maiorul Gheorghe Boabă, şeful
Serviciului Cazier şi evidenţă operativă de la Dolj, a fost
chemat cu agenda la prezidiu, pentru că generalul Mihalea a
avut impresia că nu este atent la ce spunea el. Întrucât în
agendă nu era consemnată ultima sa frază, generalul a ordonat
mutarea ofiţerului într-un alt judeţ. Tot din nordul ţării!
Maiorul Mihai Tâmburescu, şeful Serviciului Cercetări
Penale, un excelent profesionist, a fost promovat în funcţia de
adjunct al şefului Miliţiei judeţului Alba. Pentru că a refuzat
numirea, dorind să rămână în Craiova unde doar ce-şi renovase
cu eforturi financiare apartamentul, pe care, plecând, ar fi fost
nevoit să-l predea altcuiva, a fost trecut imediat în rezervă.
Pe stadionul 23 August, cel mai mare stadion al tării
(80 000 de locuri), unde se desfăşurau cele mai importante
competiţii, precum şi manifestările finale ale Daciadei
(competiţie ce reunea tineri sportivi din toate localităţile
patriei) şi Cântării României (competiţie artistică
asemănătoare, ca amploare) la care participau conducerea de
partid şi de stat, în frunte cu nepreţuita familie, generalul
Mihalea ordonase să i se amenajeze o cabină asemănătoare cu
turnul de control al unui aeroport. De aici urmărea şi conducea
personal măsurile de ordine la cele mai importante manifestări
cultural-sportive. Cadrele din dispozitivul de pe gazon aveau
ordin să stea cu spatele la teren, pentru a supraveghea publicul.
Din turnul său de control, dotat cu o puternică lunetă, Omul
Negru îşi supraveghea dispozitivele. Când sesiza o neregulă, un
nasture descheiat la veston, o cravată strâmbă, o caschetă mai

86
pe ceafă ori o atitudine necorespunzătoare, recte unul care
trăgea cu ochiul şi la ce se întâmpla pe teren, Omul Negru îi
ordona lucrătorului de criminalistică ce-l însoţea, să-l filmeze
şi fotografieze prin teleobiectiv pe cel în cauză. A doua zi, la
analiza măsurilor de ordine la care participau cadrele cu funcţii
de conducere din capitală, pe un ecran erau proiectate imaginile
respective. Şefii lucrătorilor imortalizaţi se ridicau şi raportau
cine sunt aceştia, gradul, numele, prenumele şi locul lor de
muncă, iar Mihalea ordona măsuri disciplinare. Cei de la cadre
le notau conştiincios şi le puneau în aplicare. Vremuri de
teroare, pur şi simplu.
Multitudinea de ordine şi dispoziţii emise, de care
vorbeam la începutul articolului, îţi lăsau extrem de puţină
libertate de mişcare întrucât, încorsetat practic, puteai greşi
frecvent, încălcând prevederile vreunui articol dintre
numeroasele şi atotprezentele reglementări. Deoarece comanda
I.G.M.-ului constatase că unele cadre fuseseră implicate în
accidente de circulaţie conducând autoturisme care nu le
aparţineau, a fost emis un ordin potrivit căruia personalul
Miliţiei nu avea voie să conducă alte autoturisme în afara celor
proprietate personală, înmatriculate pe numele lor. Cu excepţia
celor încadraţi pe funcţii de conducător auto, bineînteles, care
conduceau autoturisme de serviciu.
De menţionat că ofiţerii şi subofiţerii de miliţie aveau toţi
permis de conducere auto, obţinut în şcoala militară, a cărei
curriculă prevedea acest lucru. Întrucât, pe atunci încadrările
din sursă externă erau extrem de rare, limitându-se practic la
specialişti a căror pregătire nu era asigurată de şcolile MAI
(doctori, economişti, ingineri mecanici, etc.) putem spune că
toţi miliţienii erau şi conducători auto. Problema însă era
procurarea autoturismelor care, pe lângă faptul că erau extrem
de scumpe pentru buzunarul unora ca noi (peste 70 000 lei la
un salariu de circa 2 000 lei tinerii ofiţeri) erau şi foarte rare,
achiziţionarea unuia presupunând plata unui avans substanţial,

87
urmată de înscrierea pe o lungă listă de aşteptare, aşteptare care
putea dura ani de zile. Se vindeau doar autoturisme româneşti,
puţine faţă de cerere, prioritatea producătorilor fiind exportul!
Ei, şi în aceste condiţii, cei care aveau posibilitatea, mai
conduceau autoturismul socrilor, părinţilor, iubitei, ori al
vreunui prieten. Bine ales şi verificat, să nu aibă cumva
probleme cu organele ori să se afle în evidenţele operative ale
acestora. În bazele de date referitoare la persoanele pretabile
ori suspecte de comiterea unor fapte de competenţa organelor,
mai exact.
Văzând generalii de la Bucureşti că şi după emiterea
acestui ordin încă se produc evenimente în care sunt implicaţi
ofiţeri şi subofiţeri de miliţie aflaţi la volanul unor autoturisme
împrumutate, au strâns şi mai mult şurubul, emiţând un alt
ordin care impunea ridicarea permiselor de conducere ale
cadrelor care nu au autoturisme proprietate personală, până la
un anumit termen, urmând ca acestea să fie păstrate în fişetele
şefilor ierarhici de un anumit nivel. Să nu aibă împricinaţii ce
prezenta la un eventual control.
Într-una din zilele premergătoare termenului de finalizare
a acestei măsuri, ofiţer cu învăţământul fiind, deci om bun la
toate, un fel de moaşă comunală a comenzii unităţii, mă aflam
în biroul locţiitorului şefului milţiei, care avea în coordonare şi
problematica siguranţei rutiere. Cel despre care am mai vorbit
în articolele precedente, venit de la alt judeţ. Lucram împreună
la un material de analiză, când intră în birou maiorul Fulger,
şeful Serviciului Criminalistic.
– Ce-i, George, care este problema? – îl întreabă
locţiitorul.
– Am venit să vă aduc permisele de conducere ale
cadrelor serviciului care n-au maşină personală.
– Aha! Şi sunt toate, le-ai adus pe toate?
– Lipseşte doar al lui Florescu Dumitru, care este în
concediu medical.

88
 – Cheamă-l la servici, şi spune-i să-ţi aducă permisul.
Trebuie să executăm ordinul în termen!
– Dar este bolnav, tovarăşe locotenent-colonel, e în
concediu medical!
– Şi ce dacă! Suntem militari! Cheamă-l la serviciu!
Apoi, pe un ton părintesc:
– Băi, George, nu trebuie să ai încredere în subordonaţi!
Ţi-o spun ca un frate mai mare, că eşti mai nou în funcţii de
conducere. Subordonatul e parşiiiv, e în stare de orice pentru a
trage chiulul şi a nu executa ordinul.
Revenind apoi la tonul de dinainte:
– Spune-i că are o jumătate de oră să se prezinte cu
permisul!
– Am înţeles, spune Fulger şi iese din birou.
După un timp se deschide iarăşi uşa şi intră George
Fulger cu Doru Florescu. Acesta din urmă nu arăta deloc bine,
era răvăşit, transpirat, cu ochii injectaţi, nasul roşu, sufla greu,
sacadat… Absorbiţi de lucru, nu observasem dacă se
încadraseră în jumătatea aia de oră!
– Ei, tinere, ai adus permisul? - îl întreabă locţiitorul.
– Nu l-am adus, tovarăşe comandant! Permisul nu este la
mine, este în torpedoul maşinii socrului meu.
Doru era unul dintre indisciplinaţii vizaţi de ordin,
conducea frecvent maşina socrului său, cu care locuia practic
împreună, având apartamente învecinate, cu un perete comun,
pe acelaşi palier.
– Păi şi de ce-ai venit fără el? Trebuia să te duci la el la
servici şi să-ţi iei permisul. Să vii cu el aici!
Apoi, către Fulger:
– Vezi, George, se confirmă, conduce maşina altuia!
Altfel, ce-ar căuta permisul lui în torpedoul lui socru-său?
Ehei, nu de fraieri dau cei de la Bucureşti ordinele astea!
Apoi, din nou, către Florescu:

89
 – Mergi imediat la socru-tău la servici sau, dă-i mai bine
telefon să vină aici cu permisul!
– Nu poate să vină, tovarăşe locotenent-colonel. Socru-
meu nu este în oraş! Este în staţiune, la Herculane!
– Vezi, George, ce ţi-am spus eu? Subordonatul e parşiv,
încearcă să ne ducă cu preşul!
Apoi, către Florescu:
– Şi la ce hotel stă în Herculane? Că verific, să ştii, nu ne
duci tu pe noi!
– Nu ştiu, că abia azi dimineaţă a plecat!
– A-ha-haaaaa, vezi, George? Lasă, puiule (către
Florescu), că aflăm noi! Acuşi aflăm, ce crezi tu?
Şi pune mâna pe telefonul scurt iar când răspunde
operatoarea cere să-i facă legătura cu şeful miliţiei din
Herculane. Şeful din Herculane era un băiat tânăr, de treabă,
căpitanul Călina, îl cunoşteam de când eram ofiţer operativ,
colaborasem la soluţionarea unui caz. După ce îi răspunde
Călina, locţiitorul, care în prealabil îl întrebase pe Doru
Florescu cum îl cheamă pe socru-său apoi îi ceruse datele de
stare civilă de la evidenţa populaţiei, îi spune:
– Tovarăşe comandant, sunt cutare şi cutare, locţiitorul
şefului Miliţiei judeţului Dolj. Avem şi noi o rugăminte la
dumneavoastră. Să verificaţi dacă pe raza de competenţă se
află..., şi-i dă datele de stare civilă ale domnului Buzatu, socrul
lui Florescu. Iar dacă se află, să ne spuneţi şi nouă la ce hotel
este cazat.
După care închide. În timpul ăsta, George Fulger şi Doru
Florescu stăteau în picioare, lângă uşă, nu fuseseră invitaţi să ia
loc, deşi în faţa biroului, lângă perete erau câteva scaune ori
nişte fotolii de pluş albastre, nu mai reţin exact. Locţiitorul era
la biroul său, iar eu în faţa biroului, la o măsuţă rotundă. Nu
mai ştiu dacă fotoliile de pluş erau la măsuţă iar scaunele lângă
perete, ori invers, scaunele la măsuţă şi fotoliile la perete. În

90
sfârşit, n-are importanţă, esenţial este că ar fi avut unde să stea,
dacă ar fi fost invitaţi.
După vreo zece minute, sună scurtul. Era Călina, care a
confirmat că cel în cauză este pe raza staţiunii, comunicând şi
hotelul la care este cazat. La care locţiitorul:
– În cazul ăsta, rugămintea noastră, domnule comandant,
ar fi să trimiteţi un băiat de-al dumneavoastră la hotel, să ia
legătura cu omul nostru şi să vadă dacă are în torpedoul maşinii
un permis de conducere pe numele Florescu Dumitru. În caz
afirmativ, să i-l ridice şi vă rog să-l puneţi într-un plic şi să mi-l
trimiteţi urgent, mie personal, prin poşta specială!
– În regulă, aşa o să facem, i-a răspuns Călina. S-ar putea
însă să mai dureze. Prima treabă a mers repede, că am verificat
telefonic la biroul de cazare al staţiunii, dar ceea ce-mi cereţi
acum s-ar putea să dureze, poate nu-l găsim la hotel, poate e la
proceduri, poate în baie, ori la plimbare, prin staţiune.
– Nu-i nimic, aşteptăm oricât, numai să se rezolve astăzi.
Vă rog însă să-mi confirmaţi şi să-mi comunicaţi imediat ce
permisul ajunge în mâna dumneavoastră.
După care închide şi se întoarce către Fulger şi Florescu:
– Puilor, puilor, o să mai dureze ceva, dar o lămurim noi,
nici o grijă!
– Domnule colonel, îi spune Florescu care era epuizat, se
vedea pe el, se clătina pe picioare. Acum, dacă v-aţi convins că
socrul meu e în Herculane, vă rog să-mi permiteţi să plec.
Permisul e în torpedou, o să-l găsească, vă asigur. Eu sunt însă
bolnav, am febră, de-abia mă ţin pe picioare!
– Nu pleci nicăieri până ce permisul nu e-n mâna şefului
miliţiei din Herculane, să fie clar!
– Dar am 40 de grade, domnule colonel, insistă Florescu!
– Ce 40 de grade, băi? Care 40 de grade? Obraznicule!
N-ai nici un grad, înţelegi? Nici un grad! Stai acolo!

91
 GENERALUL ŞOSETĂ

Motto:
„Ioan Ciocea - Am trăit şi eu teroarea acestor
conducători, Nuţă şi Mihalea. În plus vă reamintesc că
alături de ei mai era şi col.Câmpeanu, al doilea locţiitor al
lui Nuţă. D-l. Bâţă nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte dar
am avut o şedinţă de bilanţ la municipiu la care a participat
col. Câmpeanu şi col. Langa... Fiecare şef de formaţiune am
raportat modul de realizare a unor indicatori. Pe fiecare col.
Câmpeanu ne verifica pe loc dacă datele pe care le raportam
corespundeau realităţii. A fost prima dată şi ultima când am
transpirat în palme.”

Am ales ca motto pentru această amintire comentariul

domnului Ioan Ciocea la articolul Febra lui Doru, postat zilele
trecute. Fost şef al birourilor circulaţie, mai întâi, evidenţa
populaţiei, mai apoi, pe vremea când eu eram tânăr ofiţer la
Miliţia municipiului Craiova, domnul Ciocea este astăzi un
prosper om de afaceri.
Într-adevăr, în afara generalului Mihalea, generalul Nuţă,
şeful Inspectoratului General al Miliţiei, deci al Miliţiei din
întreaga ţară, mai avea alţi doi locţiitori, generalul Câmpeanu şi
colonelul Moraru. Am vorbit doar despre Mihalea întrucât el
era mai pregnant, mai cunoscut, şi extrem de dur. Ceilalţi doi
erau mai şterşi, ca să zic aşa. În sensul că nu se vorbea aşa mult
despre ei prin unităţi, în comparaţie cu ceilalţi doi. Dacă aveai
însă de-a face cu ei, nu se ştie cum picai nici cu aceştia.
Nu contest calităţile şi valoarea profesională a celor în
cauză care, indubitabil, au existat, alfel nu ar fi accedat la astfel
de înalte funcţii. Înainte de a fi şeful Miliţiei, de exemplu,
92
genaralul Nuţă fusese şeful Contrainformaţiilor militare. După
revoluţie am citit că, în această calitate, acorda consiliere unui
şef de stat din America Latină, oficial care îl remunera în aur
pentru această activitate. Nu ştiu dacă-i adevărat ori doar o
legendă, însă, presupunând că aşa a fost, nu de fraier îl alesese
acel preşedinte consilier.
Spuneam, deci, că au avut şi calităţi indubitabile făcând
şi lucruri bune la viaţa lor. Eu prezint însă aici modul în care
erau percepute la nivelul de jos anumite trăsături negative ale
lor. Îngroşate probabil, fiind cunoscut fenomenul de distorsiune
a zvonurilor. Nu am lucrat direct cu domniile lor, nu i-am
cunoscut direct, aşa cum l-am cunoscut pe domnul Langa, de
exemplu. Iar în ocaziile, rare ce-i drept, în care am avut ocazia
să-i întâlnesc, percepţia era deformată inevitabil de poveştile
care circulau despre ei.
Trei dintre cei patru corifei ai Miliţiei au avut un sfârşit
tragic. Elicopterul, care se deplasa pe un traseu prestabilit şi în
care se aflau încătuşaţi de scaune generalii Nuţă şi Mihalea,
arestaţi în trenul în care se întorceau de la Arad în capitală după
căderea lui Ceauşescu, a fost doborât deasupra unei unităţi
militare din judeţul Alba, toţi cei aflaţi la bord pierind în
flăcări. Colonelul Moraru, arestat, s-a sinucis în celulă, zice-se.
Cred însă că îţi trebuie multă determinare să te spânzuri de
calorifer, picioarele aflându-se pe podea.Să stai pe podea şi să
tragi atât de puternic, încât să-ţi învingi instinctul de
conservare... determinare, nu glumă! Cine ştie ce s-o fi
întâmplat acolo! În sfârşit! Judiciariştii şi criminaliştii ştiu mai
bine dacă e posibil aşa ceva!
Spuneam că chiar dacă nu erau aşa cunoscuţi ca Nuţă şi
Mihalea, nu ştiai cum iese nici dacă te intersectai cu ceilalţi doi
locţiitori! În toamna lui ‟84 am fost trimis la un curs de
reciclare, la şcoala de pe Olteniţei. Pe linie economică. Din
Dolj a mai mers Tudor Jean, pe linie judiciară şi Ţacu Ionel,
care era şeful miliţiei din Filiaşi, în seria respectivă fiind şi un

93
curs la care participau şefi de organe municipale şi orăşeneşti
de miliţie. Cursul avea o durată de 45 de zile, deci cam şase
săptămâni. Ne aşteptam la o viaţă dulce, după cum spuneau cei
care mai fuseseră pe acolo. De sâmbătă de la prânz până luni
dimineaţa eram liberi, putând veni deci acasă! În condiţiile în
care, la serviciu fiind, abia dacă aveam o jumătate de zi liberă,
duminica după amiază! Ori, la reciclare fiind, ce însemna un
drum de trei ore cu trenul, până la Craiova? De-abia aveai timp
să mănânci o friptură la vagonul restaurant! Până îţi aducea
comanda, până mâncai, până tăinuiai ceva cu colegii din
judeţele de pe traseul acceleratului la şpriţul de după, odată
auzeai pe geam „M-a făcut mama oltean” în difuzoarele de pe
peron!
Numai că, din păcate, doar o singură dată am apucat să
venim acasă. Pe la mijlocul celei de-a doua săptămâni, în
şcoală a descins un numeros colectiv de ofiţeri de la I.G.M.,
condus de generalul Câmpeanu! Percheziţii în sălile de curs, în
dormitoare, în birourile cadrelor şcolii, apelul ofiţerilor aflaţi la
reciclare... Din câte aveam să aflăm ulterior, la urechile înaltei
comenzi a miliţiei ajunseseră ceva zvonuri despre viaţa dulce
din şcoală. Se spunea că cei din judeţele mai binecuvântate în
podgorii, peşte şi alte bunătăţi gastronomice veneau cu
portbagajele pline, în schimbul cărora erau scutiţi cu
săptămânile de prezenţa la cursuri. C-o fi fost aşa, că n-o fi
fost, nu ştiu, cert este că după masa de seară ajunşi la
dormitoare ardelenii scoteau slana şi sticla de pălincă,
moldovenii sticlele de Odobeşti, Panciu, Cotnari, care de pe
unde erau, cei de pe la Tulcea tot felul de peşte afumat, batog şi
alte specialităţi din Deltă, apoi pune-te, neică, pe poveşti până
spre dimineaţă! Trai nineacă!
După percheziţii s-au confiscat toate alimentele, sticlele
şi bidoanele ce s-au găsit pe la dormitoare. Unii dintre cei care
s-au prins din vreme ce se întâmplă, au reuşit să salveze câte
ceva, transferând bunătăţile în portbagajele autoturismelor

94
parcate pe străzile din preajma şcolii! A doua zi, la prima oră,
am fost adunaţi pe platou iar generalul Câmpeanu ne-a
comunicat concluziile controlului şi măsurile dispuse. S-au
suspendat toate învoirile şi permisiile, cu excepţia unei singure
învoiri pe toată durata cursului, într-o duminică de la jumătatea
acestuia, între orele 14 - 19. Pentru a nu ne plictisi în şcoală pe
timpul celorlalte weekend-uri, urma să fim duşi la munci
agricole. În şcoală, program strict, la paletă, ca în primul an de
la Băneasa! Nasol, ce mai! Ce-a fost mai rău, şi nu ne-a fost
comunicat atunci dar aveam să aflăm peste doar câteva zile, a
fost măsura contactării, instruirii şi dirijării reţelei informative
a celor de la contrainformaţii, ce funcţiona în rândul nostru
după buna practică a acelor vremuri. Negândindu-ne la asta,
mulţi au călcat pe bec! Peste câteva zile generalul a apărut din
nou, şi după efectuarea unor verificări sumare a informaţiilor
ce-i fuseseră puse la dispoziţie, ne-a adunat pe platou şi a
comunicat măsuri disciplinare. Şeful formaţiunii de evidenţa
populaţiei de la Giurgiu a fost mutat disciplinar la Suceava
pentru că într-o seară, după stingere, a ieşit din şcoală în stradă
şi a mers la autoturism să mănânce ceva din portbagaj deoarece
macaroanele şi ceaiul servite la sala de mese nu-i potoliseră
foamea! Exmatriculat de la curs, a doua zi trebuia deja să se
prezinte la noua unitate. La fel şi ajutorul ofiţerului de serviciu,
un şef de circă din Bucureşti aflat şi el la curs care, răspunzând
de punctul de control, permisese giurgiuveanului ieşirea pe
poartă! Mutat şi el la dracu‟ cu cărţi! Câţiva ardeleni, care
salvaseră o şuncă şi o rudă de cârnaţi ascunzându-le pe undeva,
văzând că zilnic se fac controale prin dulapuri şi prin pupitrele
băncilor, merseseră în pauza mare la dormitor, le scoseseră din
ascunziş şi le mâncaseră pentru a nu fi confiscate. Fiind văzuţi
şi daţi în primire de o sursă. ardelenii au fost exmatriculaţi şi
trimişi la unităţile de care aparţineau, unde urmau să execute şi
câte 10 zile de arest la garnizoană.

95
 Generalul venea aproape zilnic în şcoală, participând
uneori şi la inspecţia de dimineaţă. Pentru că la o astfel de
inspecţie, asemenea unui căprar din armată, i-a pus pe unii să
se descalţe pentru a se asigura că aveau ciorapi curaţi, unul
dintre cursanţi l-a potcovit cu porecla de „generalul Şosetă!”
În prima duminică de după descinderea colectivului de
control, am fost duşi la munci agricole, pe terenul unei C.A.P.
din jurul capitalei. Terenul era cultivat cu sfeclă furajeră. Am
fost repartizaţi pe rânduri, şi am primit ordin să recoltăm sfecla,
fără a ni se pune la dispoziţie vreun hârleţ (aşa i se spune în
zona mea furcii ăleia mici, cu doi colţi îndoiţi, destinată special
dezgropării sfeclei) ori vreo altă unealtă! Eram în uniformă
de-aia de şcoală, ca de militar în termen, încălţaţi cu bocanci
militari. Loveam sfecla cu bocancii până se dezgrădina din
pământ, apoi o trăgeam cu mâinile! Mergea extrem de greu! La
un moment dat, Tudor Jean, care se căznea pe rândul alăturat,
îmi zice:
– Băi, Iancule, norocoşi mai sântem!
– De ce, Jane, unde vezi tu noroc?
– Sântem norocoşi, face Jean, că nu este şi domnul
colonel Balaci la cursul ăsta de şefi de miliţie! Că, dacă era,
trebuia să-i scoatem şi lui rândul la capăt!
Colonelul Balaci era şeful miliţiei craiovene, şeful nostru
comun! Am râs mânzeşte şi am acceptat că aşa este, dacă
privim problema aşa. Suntem norocoşi!
Următoarele două duminici le-am petrecut tot pe câmpul
ăla de sfeclă. Pe atunci, fiind doar o zi liberă pe săptămână,
sâmbăta aveam cursuri! A venit apoi duminica destinată
învoirii generale! Ne-am ferchezuit şi, după masa de prânz,
îmbrăcaţi civil, am plecat în oraş! Unde să te duci când, cu
mijloacele de transport de atunci, până în centru făceai o oră?
O oră dus, o oră întors, îţi mai rămâneau trei ore mari şi late!
Puteai urmări un film dacă aveai noroc să găseşti bilet şi dacă
orele spectacolului băteau cu orele rămase la dispoziţie. Aşa că

96
cei mai mulţi s-au înfundat La Geamuri, cum i se spunea unui
restaurant aflat pe Şoseaua Olteniţei, la doar o staţie de tramvai
de şcoală, ori prin bodegile din preajma Pieţei Sudului, vechea
Mandravelă din romanele lui Eugen Barbu! Norocul meu a
fost că nu ieşisem bine din şcoală când am văzut doi copii
frumoşi, un băieţel şi o fetiţă, care îmi zîmbeau cu toată lumina
sufletului lor frumos de prunci nevinovaţi întipărită pe chip!
Erau copii unui prieten din copilărie, Nicu Croitoru, care mă
cunoşteau de la ţară şi despre care nici nu ştiam că locuiesc în
apropiere. M-au luat pe sus şi m-au dus ca pe un trofeu acasă,
la părinţii lor! Am petrecut o după amiază plăcută, încălzită de
flacăra amintirilor comune.
La ora apelului am fost pe platou! Nimic deosebit, unii
doar păreau mai guralivi, mai veseli. A doua zi, însă, aveam să
aflăm cu stupoare că într-un alt pavilion decât cel în care
dormeam noi a fost ceva agitaţie, unii s-au luat la harţă, ba vreo
doi îşi împărţiseră chiar şi niscaiva pumni! Principiale,
conştiincioase şi, mai ales, dornice de a parveni, sursele
ceiştilor şi-au făcut mintenaş datoria. Până în prânz generalul
Şosetă şi-a făcut apariţia însoţit de cei de la cadre! Anchetă la
cataramă!
A doua zi, adunaţi în sala de festivităţi a şcolii, aveam să
aflăm din surse autorizate ce se întâmplase! Sub influenţa unor
pahare în plus, între unii cursanţi se încinsese o dispută.
Nefiind clarificată până la ora întoarcerii, disputa a continuat
după apel, în dormitor, soldându-se, după cum am spus, şi cu
doi-trei pumni! Ar fi rămas doar o ceartă între colegi, cred,
dacă nu i s-ar fi dat atâta importanţă!
După ce a prezentat starea de fapt şi a înfierat cu mânie
proletară faptele celor în cauză, generalul a dat citire măsurilor
dispuse! Extrem de dure! Nu le reţin exact, au trecut atâţia ani!
În orice caz, protagoniştii scandalului şi cei care au stat cu ei la
masă, în restaurant, au fost trecuţi în rezervă! Imediat după
şedinţă şi-au făcut bagajele, supravegheaţi, apoi au fost duşi la

97
gară sub escortă, care a rămas în staţie până trenurile celor în
cauză s-au îndepărtat, probabil pentru ca şefii să fie siguri că
foştii ofiţeri nu se vor duce cu jalba-n proţap la conducerea
ministerului ori pe la Comitetul Central, Doamne fereşte! Zic şi
eu că doar nu ştiu ce-o fi fost în capul lor!
Revin în sala de festivităţi! Aşa se numea, că doar numai
festivitate nu putea fi măcelul de acolo! În afara celor trecuţi în
rezervă, s-au mai pronunţat şi alte sancţiuni! Printre care, am
auzit:
– Locotenent major Ţacu Ionel, de la Miliţia judeţului
Dolj, exmatriculat de la curs şi zece zile de arest pe care-l va
executa la prezentarea în unitate!
După ce a prezentat toate măsurile disciplinare dispuse,
generalul Câmpeanu a întrebat dacă are cineva ceva de
raportat! Se ridică Ţacu şi se prezintă regulamentar:
– Tovarăşe general maior, sunt locotenentul major Ţacu
Ionel de la Miliţia judeţului Dolj, vă rog să-mi permiteţi să
raportez! Aş dori să ştiu de ce am fost pedepsit, eu sunt cazat în
alt dormitor decât cel în care a fost scandalul, dormeam la acea
oră, nici măcar nu am auzit nimic, sunt şi în altă clasă, iar în
oraş am fost singur, m-am înapoiat la timp, nu am avut nici o
implicare în eveniment!
– E adevărat, raspunde generalul, dar s-a stabilit
informativ că aţi servit masa în acelaşi restaurant în care s-au
aflat cei implicaţi în eveniment! E adevărat, nu la aceeaşi masă
cu ei, dar aţi fi avut posibilitatea să observaţi că aceştia
consumă băuturi alcoolice în cantităţi mai mari decât se cuvine
şi să interveniţi pentru a-i opri!
– În ce calitate, tovarăşe general maior?
– În calitate de coleg, tovarăşe ofiţer! Staţi jos!
Pedeapsa rămâne!
„Şi - mi-a povestit după un timp, la un şpriţ la Negraia,
Ţacu, cu care fusesem coleg de promoţie, am plecat din şcoală
cu o săptămână înainte de a termina cursul, cu o inimă aşa de

98
grea... Cu cât se apropia trenul de Craiova, cu atât mi se făcea
inima şi mai grea... Cum să mă prezint eu acuma la tovarăşul
colonel Langa să-i spun că am fost pedepsit? – îmi spuneam;
mai ales când ştiam cât este de aspru, de sever! Îmi venea să
intru în pământ! Am ajuns în Craiova şi m-am prezentat la
inspectorat, la cabinetul domniei sale!
– Ce-i măi! Ai terminat, gata? Te-ai prezentat la serviciu?
– Nu am terminat, tovarăşe colonel! Am venit mai
repede că am intrat într-o belea!
I-am raportat totul şi i-am întins nota de arest, întocmită
de cei din şcoală! A luat nota de arest, s-a uitat la ea, şi a zis
apăsat, cu accentual ăla al lui de ardelean:
– Dă-i, măi, în pizdă la mumă-sa! Ce voiau să facă
ofiţerii în doar patru oare de învoire, după o lună de cazarmă?
Să se ducă la teatru? Aveau timp? Şi pentru ce aveau timp?
Şi-atunci, unde puteau să se ducă, decât la cârciumă?
A pus apoi mâna pe telefon şi a cerut Comenduirea
garnizoanei (pedepsele cu arest se executau la Comenduirea
garnizoanei, pe strada Frunze, General Dragalina astăzi, sub
paza celor de la armată).
– Tovarăşe maior Ionele, i-a spus apoi şefului
comenduirii, vezi că vine un băiat de-al meu la dumneata, cu o
notă de arest! Îi faci formele, te rog, apoi îi dai drumul să vină
la mine, la serviciu! Am nevoie de el aici, să rezolve
AN-uri, să-mi prindă infractori, nu să stea la dumneata să
citească regulamente militare. Pe-astea le ştie el, exact atât cât
este nevoie!”
Şi aşa am făcut! N-am executat o zi de arest! Parcă
zburam, când am plecat de la tovarăşul colonel Langa, aşa
uşurat mă simţeam!”şi-a încheiat Ţacu povestirea!

99
 VIS FRÂNT

În povestirile întitulate Febra lui Doru şi Generalul

Şosetă v-am prezentat unele dintre aberaţiile actului de
comandă din Miliţia ceauşistă. Vă mai prezint una, într-un text
substanţial mai scurt de această dată!
Nu doar ofiţerul sau subofiţerul de miliţie trebuia să aibă
un comportament ireproşabil, conform normelor acelei epoci,
ci întreaga sa familie! Familie în sens larg, adică toţi cei incluşi
în tabelul de rude apropiate pe care-l depuneau la cadre în
momentul în care li se constituia dosarul necesar accederii în
instituţie şi care erau drastic verificaţi: părinţi, fraţi şi surori,
cumnaţi şi cumnate, fraţii şi surorile părinţilor, cumnaţii şi
cumnatele părinţilor. Simplificând, părinţi, fraţi şi surori, unchi
şi mătuşi plus soţii şi soţiile acestora! Nu doar rude ci şi afini!
Un bagaj cam greu de dus în spate nu? Cum ar fi putut controla
şi influenţa poliţistul toată această încrengătură de rude şi
afini?
În primii doi ani de şcoală militară am avut un coleg de
promoţie, Nelu Vlad, din Brăila. Băiat simpatic, nedespărţit de
chitară, cu care ne delecta în momentele de repaos. Bun şi la
învăţătură, fusese numit încheietor de pluton, şef de clasă
adică, pe înţelesul celor care n-au urmat cursurile unei şcoli
militare!
Comandantul şcolii de ofiţeri era generalul Vlad Iulian.
În timp ce eram în anul doi, nu mai reţin data exactă, generalul
a fost promovat în minister iar la comanda şcolii, până la
numirea noului comandant, care avea să fie generalul Pleşiţă, a
fost împuternicit şeful de stat major, colonelul Burghelea!

100
 Într-una din zile colonelul Burghelea îl convoacă în
cabinetul său, prin comantantul de batalion, pe elevul caporal
Nelu Vlad! Unde îi comunică faptul că a fost exmatriculat din
şcoală, întrucât o rudă a soţiei sale şi-a provocat un avort!
Pentru cei mai tineri, pe atunci avortul era interzis şi era
incriminat ca infracţiune!
Cu ochii în lacrimi, Nelu Vlad a părăsit şcoala de la
Băneasa! A luat-o de la capăt, şi-a fructificat pasiunea, a pus
bazele formaţiei Azur şi a devenit celebru printre iubitorii unui
anumit gen de muzică! În ultimii ani ai regimului Ceauşescu,
casetele cu inregistrările cântecelor sale aveau o largă
circulaţie!
Totuşi un vis frânt din tinereţe lasă urme! Într-o emisiune
TV, difuzată anii trecuţi, l-am văzut pe Nelu Vlad
exprimându-şi regretul că nu a reuşit să ajungă ofiţer de poliţie!
„Aş fi fost şi eu un membru de vază al comunităţii”, a spus cu
regret artistul! Ceea ce înseamnă, cred eu, că deşi a atins
celebritatea şi e mai mult decât realizat din punct de vedere
material, visul său din tinereţe a însemnat mai mult, pentru el!

101
 FURTUL DE LA PREFABRICATE

O caracteristică a situaţiei operative din perioada în care

am lucrat pe CAV (combarea traficului cu metale preţioase şi
valută, precum şi a speculei) a constituit-o traficul cu pastile de
argint industrial numit şi traficul de contactori. Pastilele erau
nişte discuri din argint de diferite dimensiuni, cele cu diametrul
de circa doi centimetri fiind cele mai întâlnite, uşor bombate la
mijloc, cu grosimi variind între unul şi câţiva milimetri. Se
găseau fie individual, ca atare, fie montate în nişte carcase de
ebonită (contactori), fiind folosite pentru cuplarea-decuplarea
contactelor releelor electrice ce se găseau în componenţa
diverselor aparate şi utilaje, ce funcţionau pe baza curentului
electric. Destul de răspândite, deci, găsindu-se atât în
componenţa macaralelor ce străjuiau şantierele de locuinţe
aflate în toate cartierele Craiovei cât şi în cea a utilajelor şi
agregatelor din majoritatea unităţilor industriale de pe
platformele de est şi de vest.
Pastilele de argint se traficau la preţuri considerabile
pentru acea vreme, între 18 000 şi 20 000 de lei kilogramul, cu
banii câştigaţi pe trei-patru kile putând astfel să-ţi procuri un
autoturism, bunul cel mai de preţ de care puteai beneficia în
epocă. În urmă cu câţiva ani l-am văzut la televizor pe Sorin
Ovidiu Vântu, cel care a nenorocit peste un milion de persoane
punând pe roate excrocheria numitâ Fondul Naţional de
Investiţii (FNI), lăudându-se că bazele fabuloasei sale averi a
constituit-o traficul cu pastile de argint, pe care l-ar fi organizat
şi dirijat la nivel naţional în vremea defunctului regim. Aşa o fi
fost, cine ştie, dar dacă aşa a fost, Miliţia nu a reuşit să ajungă
până la el, fiind arestat şi condamnat pentru infracţiuni
102
economice săvârşite prin metode şi mijloace de natură
contabilă. Ca şi Al Capone, de altfel!
Principala problemă, în domeniu, a organelor de miliţie
era, însă, nu atât traficul, care şi el trebuia combătut fiind
incriminat de lege, cât prevenirea şi combaterea furturilor de
componente ce conţineau pastile din argint, care constituiau
principala cale de procurare a bunurilor ce făceau obiectul
traficului. Date fiind câştigurile ce se puteau realiza, numărul
furturilor crescuse îngrijorător, ridicând infracţiunile de acest
gen la rang de fenomen, pot spune. Pentru identificarea
autorilor acestui gen de fapte se efectuau nenumărate pânde,
îndeosebi la macaralele de pe şantierele de construcţii civile din
oraş, care nu erau asigurate cu pază. Pot zice chiar că mi-am
început cariera cu asfel de activităţi, primele misiuni primite la
prezentarea mea ca tânăr locotenent la Miliţia municipiului
Craiova fiind efectuarea de pânde pe timp de noapte la
macaralele dintre blocurile de locuinţe ce se înălţau în cartierul
Craioviţa Nouă. Era o vreme câinoasă de noiembrie iar eu,
nefiind craiovean de origine ci de undeva din Teleorman, încă
nu reuşisem să-mi aduc îmbrăcămintea necesară anotimpului
friguros. Venisem doar cu ce era pe mine şi cu ce încăpuse
într-un mic geamantan, nu cel mare cu care ne înzestrase şcoala
la absolvire. Pe atunci, la absolvirea şcolii de ofiţeri, comuniştii
ăia răi îţi dădeau, pe lângă uniformele complete de vară şi iarnă
şi un geamantan enorm, în care găseai de toate, de la rufărie de
corp până la cearşafuri de pat, pernă şi o pătură groasă de lână.
Plus zece mii de lei, primă de instalare. Cam patru salarii şi
ceva! Ei, dar să lăsăm asta! Spuneam că încă nu îmi adusesem
haine de iarnă, nu că nu m-aş fi putut repezi până acasă, dar
nici nu aş fi avut unde să le pun, locuinţă încă nu-mi fusese
repartizată, gazdă nu-mi găsisem, dormeam la inspectorat, erau
nişte camere la etajul trei, dotate însă doar cu minimum necesar
de mobilier. Două paturi, un cuier pom şi o masă! Dormeam în
cameră cu un pacepist, adică un ofiţer retras de la post, din

103
străinătate, după defectarea lui Pacepa, şi el mai dezbrăcat ca
mine. Lucra la staţia radio! Cred că scăpase după unde fusese
doar cu ce era pe el! Ei, şi fiind aşa sărăcuţ îmbrăcat,
confirmam pe deplin zicerea aia cu cel îmbrăcat subţire care le
tremură din gros. Într-o seară făceam echipă în pândă cu un
subofiţer sectorist mai în vârstă, nea Ghicioiu. Văzându-mă că
tremur ca un câine la vaccin, vorba aia, nea Ghicioiu, care ca
poliţist bătrân îl durea undeva de ce pot zice unii şefi, a strâns
nişte scânduri de prin şantier şi-a făcut un foc, să ne încălzim,
fără a mai ţine cont că astfel ne deconspirăm poziţia şi ratăm
orice şansă de a pune mâna pe hoţi!
– Lasă, măi, copile, mi-a zis, şefii stau la căldură, nu
pătimesc ca noi! Iar dacă hoţii se duc mai încolo, ce? Mai bine
ducă-se, decât să stai prin spitale! Iar dacă stai în frig şi-i
prinzi, crezi c-o să-ti facă cineva statuie? Nu-ţi face, băi
băiatule, n-ai grijă! Alţii o să ia caimacul! Ascultă la mine, că-s
poliţist bătrân, şi ţine minte! În poliţie boii trag şi caii
mănâncă!
Văzând focul, dintre blocuri au început să apară
încet-încet, ca nişte fantome, şi alţi colegi, aflaţi în pândă ca şi
noi! Vă spusei, era o vreme cîinoasă! Printre ei şi Stoica
Marian, colegul meu de promoţie, care văzându-mă aşa
dezbrăcat, m-a întrebat ce-i cu mine. I-am explicat iar a doua zi
m-am pomenit cu el cu un pulovăr gros din lână, împletit
manual, pe care mi l-a dat să-l folosesc până îmi voi aduce
haine. Marian fiind mai înalt ca mine, pulovărul îmi venea mai
pînă aproape de genunchi, dar ce bine mi-a prins... Deşi au
trecut patruzeci de ani de atunci, n-am uitat gestul tău,
Mariane! Îţi mulţumesc încă o dată, sper că vei citi aceste
rânduri. Îţi mulţumesc şi sper că Domnul ţi-a trecut gestul tău
prietenesc în catastiful faptelor tale bune şi ţi-l va răsplăti pe
măsură!
Ei, după această lungă paranteză, să revin la subiectul
povestirii. O altă măsură dispusă pentru facilitarea prinderii

104
autorilor şi a probării faptelor acestora, a fost aplicarea de
capcane chimice în locurile în care se aflau contactori şi pastile
din argint industrial. Eficientă în prima fază, măsura a devenit
ineficace în scurt timp. Aplicată fără discernământ, la ordin, în
toate locurile în care se aflau astfel de componente, s-a umplut
oraşul de substanţe invizibil-fluorescente, astfel încât, dacă
puneai lampa cu ultraviolete pe orice şantierist, era practic
imposibil să nu găseşti urme de substanţă. Unii şi-au tras-o
chiar nevinovaţi din această cauză. Am să povestesc, cu altă
ocazie, un caz soldat cu trecerea în rezervă şi arestarea a doi
ofiţeri de la biroul Platformă industrială!
În acest context, într-una din zile, este sesizată Poliţiei
municipiului Craiova spargerea magaziei de materiale electrice
a Întreprinderii de Prefabricate din Beton, situată aproape de
ieşirea din oraş, spre Severin. Menţionez că trecuseră deja
câţiva ani de la pândele mele la macarele. Cazul a fost
repartizat spre soluţionare Biroului Economic, furturile
săvârşite de autori necunoscuţi în incinta unităţilor economice
asigurate cu pază fiind de competenţa acestei formaţiuni.
Întrucât la cercetarea locului faptei, gestionarul a sesizat că
lipsesc pastile de argint, prin compararea fişelor de magazie cu
stocul s-a stabilit lipsa unei cantităţi de circa douăzeci de
kilograme. Cantitate apreciabilă, cel mai mare prejudiciu de
acest gen înregistrat până atunci la Craiova!
Se ridicau însă nişte întrebări! Autorul ori autorii
spargerii sustrăseseră toată această cantitate? Exista cumva o
lipsă anterioară în gestiune iar cantitatea sustrasă este mai
mică? Spargerea este reală ori este simulată pentru a acoperi o
lipsă în gestiune? Pentru a găsi răspuns acestor întrebări, după
cercetarea locului faptei şi investigaţiile preliminare s-a dispus
inventarierea gestiunii magaziei, operaţiune care avea să
permită şi cuantificarea exactă a prejudiciului.
Cu ocazia cercetării locului faptei fuseseră relevate mai
multe impresiuni digitale despre care, după eliminarea

105
gestionarului şi a celor a căror prezenţă în magazie era
justificată, s-a presupus a fi ale autorului infracţiunii. Din
păcate însă, aceste impresiuni nu figurau în cartotecile
criminalistice, deci nu se cunoştea cui aparţin. A fost întocmit
un plan de măsuri informativ-operative, au fost formulate
ipoteze, au fost stabilite cercuri de suspecţi, s-a procedat la
verificarea acestora... Nici un rezultat palpabil, beznă totală!
Activităţile în cauză se desfăşurau sub o mare presiune!
Interpelat într-o şedinţă a comitetului judeţean de partid pentru
că era în urmă cu realizarea indicatorilor de plan, directorul de
la Prefabricate a dat vina pe organele de miliţie. Nu poate
realiza planul de producţie întrucât utilajele nu funcţionează la
capacitate datorită lipsei contactorilor de schimb, care i-au fost
furaţi iar miliţia nu-i în stare să-i recupereze... Primul secretar
i-a chemat la ordin pe inspectorul şef şi pe şeful miliţiei, iar
aceştia ne călăreau şi ne dădeau pinteni, interesându-se zilnic
de mersul cercetărilor.
Nici verificările efectuate în legătură cu gestionarul
magaziei nu s-au soldat cu vreun rezultat. Valorificarea
inventaruluii a confirmat cuantumul iniţial al prejudiciului şi nu
a furnizat indicii referitoare la o eventuală delapidare. În
disperare de cauză, şefii au dispus amprentarea tuturor celor
peste o mie de angajaţi ai Întreprinderii de Prefabricate din
Beton, sperând ca astfel să fie identificat cel ale cărui
impresiuni digitale fuseseră relevate şi ridicate la cercetarea
locului faptei. Totodată s-au gândit, pe bună dreptate, că
pastilele trebuie să apară pe undeva, prin mediul traficanţilor de
metale preţioase şi au dispus cooptarea în colectivul de anchetă
a ofiţerului care avea ca sarcină de serviciu supravegherea
informativă a acestui mediu, respectiv a subsemnatului. Sigur,
exista riscul ca autorul sau autorii să aibe legături în vestul
ţării, spre care se scurgeau astfel de produse, ceea ce ar fi
însemnat ca pastilele să fie valorificate direct acolo, făcând

106
inutile eforturile noastre în acest sens, Dar, încercarea moarte
n-are!
Amprentarea angajaţilor de la Prefabricate mergea greoi,
datorită numărului considerabil al acestora. Doru Florescu şi
ceilalţi criminalişti se deplasau zilnic acolo pentru a colecta şi
compara impresiunile digitale ale acestora. Între timp, eu am
procedat la instruirea agenturii cu datele cazului şi
caracteristicile pastilelor furate. O călăream la maxim,
intensificând numărul întâlnirilor şi solicitând continuu date
despre traficanţii cunoscuţi, sperând ca de undeva, cumva, să
apară un fir călăuzitor. Şi speranţa nu a fost, din fericire,
zadarnică, într-una din zile o sursă aducând la întâlnire o
pastilă de argint, o singură pastilă, despre care a spus că a
gasit-o pe scara unui bloc în care a mers să-şi viziteze un
prieten. Norocul, dar şi calităţile deosebite ale informatorului,
care nu a trecut peste un fapt mărunt căruia altul, poate, nu i-ar
fi dat importanţă. De altfel, acest om la care astăzi mă gândesc
cu respect şi recunoştinţă, a mai avut contribuţii substanţiale la
clarificarea unor cazuri deosebite, printre care furtul unor plăci
masive din argint, de peste un kilogram bucata, de la o fabrică
din Băileşti (autorii fiind condamnaţi la câte nouă ani de
închisoare) şi furtul sitelor de platină din magazia
Combinatului chimic. Peste douăsprezece kilograme de platină
pură, furate la puţin timp după evenimentele din decembrie
1989.
După identificarea blocului de locuinţe şi a scării pe care
fusese găsită pastila, am procedat la identificarea şi verificarea
tuturor celor care locuiau pe scara respectivă. Identificarea a
mers repede, pe atunci toţi locatarii fiind înscrişi în cartea de
imobil, aflată la responsabilul de scară. La formaţiunea de
evidenţă a populaţiei de la miliţiile municipale şi orăşeneşti se
găseau dublurile tuturor cărţilor de imobil, evidenţă introdusă
după cutremurul din 1977, când miliţia a întâmpinat dificultăţi
în identificarea cadavrelor descoperite sub ruinele clădirilor

107
prăbuşite în Bucureşti. Aceasţă evidenţă ne era extrem de utilă
nouă, ofiţerilor operativi, întrucât ne permitea să aflăm rapid
identitatea unor persoane despre care aveam doar date sumare,
fără a risca deconspirarea interesului manifestat faţă de acestea,
cum s-ar fi putut întâmpla dacă am fi investigat în blocul de
locuinţe. Din pâcate, domnul Ciocea, şeful de la evidenţa
populaţiei, din considerente doar de dânsul ştiute, nu prea ne
permitea accesul la această evidenţă. Mi-a spus că această
evidenţă are alt scop, referindu-se probabil, la ceea ce-am spus
înainte, la victimele unui eventual cutremur. Eu eram însă de
părere că evidenţele muncii de miliţie fuseseră create pentru a
uşura această muncă... În sfârşit! Din fericire, subordonaţii
domnului Ciocea, care ţineau în ordine dublurile, Scrieciu
Casian, căruia-i spuneam Ciocel, cu referire la faptul că era,
cumva, favoritul şefului, Şişu, Unianu şi un domn mai în
vârstă, Petrescu, căruia, având o figură mai specifică, aşa, îi
spuneam Kunta Kinte, după eroul unui serial tv din acea
perioadă, erau nişte oameni de înţeles şi ne permiteau, pe şest,
să facem verificări în această evidenţă. Ca un element de
amuzament, reamintesc celor care au trăit acele vremuri că
domnul Ciocea blocase accesul pe coridorul în care dădeau
uşile birourilor de la evidenţa populaţiei cu un lanţ, legat
dintr-un perete în altul. Era însă foarte uşor să te apleci şi să
treci pe sub lanţ, mai ales că atunci eram tineri, supli, fără
burţile cu care ne-am pricopsit unii dintre noi mai târziu. E
adevărat, avea şi domnul Ciocea motivele sale, mergând tot
timpul la fetele de la evidenţa populaţiei le ţineam, poate, din
lucru. Voia să şi evite tot felul de intervenţii, cred, atunci, ca şi
acum de altfel, era tot timpul coadă la ghişee iar cei care aveau
cunoştinţe printre poliţişti încercau să eludeze cozile. E
adevărat şi faptul că dacă mergeam la dânsul şi-i ceream
aprobare, domnul Ciocea nu ne refuza! Pe mine, cel puţin!
Cred şi că mă simpatiza, mi-a făcut odată cunoştinţă cu o

108
tânără profesoară, frumoasă şi aranjată de ziceai că-i actriţă, nu
alta!
După identificarea tuturor celor care locuiau pe acea
scară am mers cu datele de stare civilă la judeţ şi le-am
verificat la evidenţa operativă. Bingo! Unul care locuia la
ultimul etaj mai fusese cercetat şi condamnat, în urmă cu mai
mulţi ani, pentru trafic de metale preţioase. Cuminţindu-se
după executarea pedepsei, după un timp fusese scos din baza
activă de date.
A doua zi dimineaţa, ora şase ne-a gasit la uşa celui în
cauză. Imediat ce ora ne-a permis, l-am şi luat din scutece.
Percheziţionându-i apartamentul am găsit circa un kilogram de
pastile. Zorii apăruseră şi pe strada noastră, ce mai! Deoarece
mai avusese de-a face cu miliţia, cel în cauză a colaborat şi
ne-a dezvăluit sursa pastilelor. Cumnatul său, Smarandache S.,
care lucra ca strungar la Prefabricate. L-am ridicat de la
serviciu şi am avut surpriza să observăm că strungul la care
lucra era doar la câţiva paşi de uşa magaziei devalizate. Poziţia
în care lucra îi permitea să aibă în permanenţă uşa magaziei sub
ochi! Era şi mai brunet aşa, de etnie! Cei care lucraseră de la
început la caz, se ofticau acum că nu se gândiseră de loc să-l
includă în cercul de suspecţi. E adevărat, nu avea antecedente
şi nici nu fusese semnalat vreodată cu preocupări de natură
infracţională. De la Prefabricate, ne-am dus direct la el acasă,
într-un apartament din Craioviţa, de pe actualul bulevard al
Tineretului, între Poştă şi Severinului. La percheziţie am găsit
trei kilograme de argint industrial şi nişte monezi de aur
ascunse în saltea. Era omul nostru, ce mai. Ajunşi la miliţie
convingerea noastră s-a întărit! Comparând impresiunile fişate
la sediu de criminalişti cu cele ridicate de la faţa locului,
acestea au coincis. El era autorul, fără nici un dubiu! Veselie
mare, cazul era ca şi rezolvat. Mai rămâneau câteva formalităţi,
credeam noi. Criminaliştii să ne dea raportul de expertiză cât
mai repede, audierea învinuitului, ne spune unde sunt pastilele,

109
le ridicăm, şi gata. Pac cu dosarul la cercetări penale! E
adevărat, ne gândeam că s-ar putea să alergăm ceva să
recuperăm pastilele, aveam doar patru kilograme din douăzeci,
dar credeam că asta ţine de rutină, de-acum. Depinde unde le-a
vândut şi pe unde trebuie să mergem după ele, dar asta ţinea de
rutină, de-acum, ce fusese greu trecuse!
După toaletarea strungarului (fotografii faţă-profil,
amprentare, fişare, pentru cei care nu ştiu), împreună cu
locotenent-colonelul Lătăreţu, cel care coordona ancheta, unul
dintre ofiţerii specialişti ai Biroului Economic, am trecut la
audierea sa.
– Ia zi-i, măi Ţmarandache, începe nea Costică Lătăreţu
(parcă-l aud, vorbea puţin peltic) cum a fost cu pastilele-aţtea
de le găsirăm la tine?
– Păi, să vă zic, dom‟le colonel! Sâmbătă seara eram cu
nevasta şi copii la masă. Când, ţârrr, ţârrr, soneria. Mă ridic,
mă duc la uşă... Când colo, cumnată-mi-o! „Bă, zice, ia repede
astea de-aici şi-ascunde-le că pe mine m-au căutat gaborii
p-acas‟! Nu m-au găsit, da‟ nu mai pot să le ţin la mine! Mi-e
că mă cată iar, tu ştii că eu am făcut suferinţă pentru d-ale
d-astea!” Şi le-am luat, ce era să fac, e fratele nevestei, de!
– Păi, măi, Ţmarandache, cumnatul tău ziţe că tu i le-ai
dat lui, nu el sie!
– Minte, domnule colonel, asta mi-e crucea! - Şi începe
să-i tragă nişte cruci mari, mânăstireşti! Cum o să fie aşa?
– Măi, Ţmarandache, unde lucreasă cumnatu-tău, măi?
– La Abator, la Podari!
– Păi vesi? La Abator nu ţunt pastile! În timp ţe la
Prefabricate, unde lucresi tu, la doar trei metri de strungul tău,
este o magaţie plină de pastile! Hai, lasă vrăzeala si spune unde
sunt restul de pastile! Am găsit un kil la cumnatul tău, trei la
tine, unde-s restul de saispe kile?

110
 – Păi de unde să ştiu eu, dom‟le colonel? face
Smarandache cu o mutră aşa nevinovată şi mirată, în acelaşi
timp. Întrebaţi-l pe cumnată-mi-o!
– Băi Ţmarandache, esti nebun la cap? Stii să ţitesti?
– Ştiu!
– Ia si ţiteste aiţi. Nu tot ţe scrie, doar aiţi, la ţfârsit! – şi-i
dă să citească din raportul de expertiză pe care doar ce-l
aduseseră cei de la criminalistică!
– Vesi ţe scrie acolo? Că din compararea urmelor ridicate
din magaţie cu impresiunile din fisa dactiloscopică a lui
Ţmarandache S., întocmită în ziua de....la sediul Miliţiei
muniţipiului Craiova rezultă că aţestea îi aparţin! Nu înţeleţi?
Ţi-am găţit amprentele în magazie! Ţe căutau acolo? Ştii ţe-s
alea amprente?
– Ştiu, domnule colonel! Am auzit şi eu!
– Si-atunţi? Ţe caută amprentele tale în magazie?
– Nu se poate, E greşit raportu‟ ăla! Nu-s ampretele
mele!
– Ţmarandache, fii atent la mine! Te-am găsit cu corp
delict, ţi-am găţit amprentele, avem si alte elemente, sunt probe
sufiţiente să te băgăm la arest si să înfunţi puscăria! Dacă însă
colaborezi cu noi si ne dai pastilele, o ţă ai o ţituaţie mai
usoară! Hai, spune-ne cum a fost! O luăm de la înţeput, si ne
spui cum ai făcut! E-n regulă?
– E-n regulă, dom‟le colonel!
– Hai, ţpune, atunci...
– Păi, să vedeţi! Sâmbătă seara eram cu nevasta şi copii
la masă! Când, ţârrr, ţârrr, soneria!...
Şi-i dă iarăşi înainte cu aceeaşi poveste! N-am reuşit să-l
convingem cu argumente logice! Era opac la orice argument!
Aveam tot ce trebuie, îl puteam introduce în arest şi să predăm
dosarul pentru a-şi urma calea! Aveam tot ce trebuie din punct
de vedere procedural, dar nu aveam pastilele şi astea interesau
mai mult decât arestarea autorului! Dar nu voia să colaboreze şi

111
pace! Şefii nu au fost de acord cu arestarea şi au ordonat
cercetarea sa în ture! Adică, preluarea pe timpul nopţii şi
cercetarea de către o altă echipă de ofiţeri. Apoi, dimineaţa,
reveneam noi! Şi tot aşa... Procedeu permis pe vremea aceea,
deşi punea presiune psihologică pe cei cercetaţi, prin privarea
de unele condiţii minime de confort şi reducerea timpului de
somn. Adică de dormit dormea, dar nu în pat, cum ar fi dormit
la arest, chiar, şi nici un somn odihnitor de şapte-opt ore,
neîntrerupt.
Nici un rezultat. Cel mai rezistent infractor cu care am
avut de-a face! Cinci zile şi cinci nopţi l-am ţinut în anchetă, şi
nimic! Noi ne schimbam, dar el nu, vă daţi seama? Îi aduceam
cafele, mâncare de la Izvorul Rece, un local din apropierea
sediului asemănător cu ceea ce ar fi azi o pizzărie, îi
argumentam, îi explicam cum e cu circumstanţele atenuante şi
cooperarea cu organele de anchetă... Şi când credeam bine-bine
că l-am convins şi va mărturisi, Smarandache începea:
– Sâmbătă seara stăteam cu nevasta şi copii la masă!
Când, ţârrr, ţârrr, soneria....
Şefii cei mari de la judeţ sunau şi de câte două-trei ori pe
zi şi ne întrebau de restul de pastille! Şefii noştri de la
municipiu făceau ce făceau şi hop, la noi în birou! Ajunsesem
noi, ofiţerii, mai stresaţi decât Smarandache! Smarandache
râdea! Ne venea să ne urcăm pe pereţi! Cred că mai aveam
puţin şi-o luam razna!
În cele din urmă am cedat! Noi, nu Smarandache! Noi şi
şefii! Joi seara, era într-o joi, am renunţat, i-am făcut formele
lui Smarandache, l-am introdus în arest şi-am plecat acasă!
A doua zi, vineri, era vinerea aia, ultima din lună când
aveam zi de pregătire militară, că de-aia şi reţin că am capitulat
joi seara în faţa lui Smarandache. Activităţile de pregătire
militară, la care participau toţi ofiţerii şi subofiţerii miliţiei
municipale, în frunte cu şefii, tragerile şi ce mai executam noi,
se desfăşurau în poligon la Podari, în spatele abatorului. Pe

112
atunci, ne-având mijloacele de comunicaţii de astăzi, şefii
ţineau legătura cu cei din personalul de serviciu de la sediu, în
caz că se ivea vreun eveniment, ceva, prin staţia radio de pe
maşina comandantului. În jurul orei unsprezece, Tincu, şoferul,
se apropie de colonelul Balaci, şeful nostru ăl mare, care
conducea şedinţa de tragere, şi-i spune ceva! Balaci se uită
după noi, şi ne cheamă la el pe mine şi pe nea Costică Lătăreţu!
– Auziţi măi băieţi, luaţi repede o maşină şi mergeţi la
sediu! Vă solicită Smarandache din arest, vrea să iasă la raport!
Am plecat repede la municipiu, pe atunci şi la municipiu
era un spaţiu de detenţie, şi am coborât în arest! Am solicitat
celor care erau în tură să-l scoată pe Smarandache din cameră
şi să ni-l aducă.
– Ţe-i Ţmarandache, ţi s-a făcut dor de noi? l-a întrebat
Lătăreţu cînd ne-a fost adus. Te-ai învăsat cu noi si-acum ne
ţimţi lipsa?
– Nu domnule colonel, v-am chemat să să mergem să
luăm pastilele!
Nu ne venea să credem!
– Băi, băga-te-as în piţda mă-tii, de Ţmarandache! – a
izbucnit nea Costică. - Îţi basi zoc de noi? Nu puteai, mă, să ne
spui de la înţeput, în loc să ne fierbi ţinci zile si ţinci nopţi?
– Am crezut că n-aveţi probe, dom‟le colonel! Am crezut
că n-aveţi probe şi d‟aia mă ţineţi în birou, în loc să mă duceţi
în arest!
Avea şi el logica lui, trebuie să recunosc! Ne-a spus unde
sunt pastilele, toate, nu înstrăinase nimic din ele, în afara celor
pe care i le dăduse cumnatului, Sincer, mă gândisem că
monezile alea din aur de le găsisem la percheziţie erau preţul a
niscaiva pastile! N-o nimerisem, din fericire!
L-am scos pe Smarandache din arest, am luat o cazma şi
o lopată de la pichetul de incendiu şi am plecat să recuperăm
pastilele. Erau îngropate într-un crâng de salcâmi ce se găsea
pe atunci la intersecţia Bulevardului Tineretului cu Calea

113
Severinului, cam prin spatele bisericii Sfântul Nicodim de
astăzi, pe unde începe strada Toporaşi. Cam în spatele caselor
alea de lângă Penny Market!
Am ajuns în acel crâng, Smarandache ne-a indicat un loc
la rădăcina unui salcâm, i-am scos cătuşele şi l-am pus să sape!
Fiind veniţi direct din poligon, nemaitrecând pe acasă să ne
schimbăm, atât eu cât şi nea Costică, criminalistul şi şoferul,
eram în uniforme! Veston, pantalon bufant, cizme, caschetă şi
centură cu diagonală! Văzând patru miliţieni în uniforme care
coboară un om încătuşat din maşină, imagine destul de inedită
pe atunci, trecătorii neobişnuiţi cu astfel de spectacol precum
admiratorii de azi ai DNA-ului, au renunţat la treburile lor şi au
început să se adune în jurul nostru! S-au strâns destui, până la
sfârşit! Smarandache săpa, iar spectatorii se îmbulzeau pe
marginea gropii, împingându-se unii în alţii, să vadă mai bine!
Drăcos, Smarandache îi incita:
– E un mort aici, să vedeţi!
Din când în când în când, se oprea din săpat, îşî rânjea
dinţii, şi se făcea cu cazmaua spre cei care se înghesuiau,
făcând totodată ,,Mârrrrr‟‟, din gură! Cei din faţa lui se speriau,
şi dădeau să fugă, împingându-i şi călcându-i în picioare pe cei
din spate! Smarandache se punea pe râs! Săpa ce săpa şi iarăşi,
,,Mârrrrr,” repeta figura!
– Potoleste-te, Ţmarandache, făcea nea Costică, dar
Smarandache, neam! Se distra teribil, ştia că n-avem ce-i face!
În cele din urmă, groapa s-a adâncit iar cazmaua a lovit
pachetul cu pastile. Criminalistul a venit pe marginea gropii şi
l-a fotografiat. A scos apoi pachetul, l-a desfăcut şi a tras
căteva flash-ri. Văzând însă pastilele, unii dintre spectatori,
care lucrau la Prefabricate, aflată în cartier, ştiau de furt şi
auziseră zvonul că n-o să-şi ia salariile întregi pentru că nu s-a
făcut planul, au început să huiduie şi să se apropie ameninţători
de Smarandache! Unii au aruncat chiar cu bulgări de pământ!
Temându-ne de un linşaj, ne depăşeau cu mult ca număr, se

114
adunaseră peste cincizeci de oameni, dacă nu chiar mai mulţi,
am scos pistoalele din toc şi le-am armat demonstrativ. Gestul
nostru hotărât i-a potolit pe turbulenţi şi aceştia au dat înapoi.
Am luat pastilele şi autorul, ne-am urcat în maşină şi am
demarat spre poliţie, în huiduielile mulţimii, la care
Smarandache se strâmba, pe geam, şi căreia-i făcea semne
obscene cu măinile încătuşate!
Nu mai reţin la câţi ani de închisoare a fost condamnat
Smarandache! Sub cinci, în orice caz, nu avea antecedente, era
încadrat în producţie, element de care se ţinea seama pe atunci,
şi avea familie numeroasă. În orice caz, peste vreo doi ani a dat
Ceauşescu un decret de graţiere, era un act de clemenţă
frecvent uzitat, iar eu am fost numit în comisia de stabilire a
beneficiarilor, formată la penitenciar. Aşa era practica, se
constituiau astfel de comisii la locurile de detenţie, din care
făceau parte reprezentanţi ai instanţelor, procuraturilor,
organelor de miliţie, penitenciarelor precum şi ai oficiilor
forţelor de muncă. La punerea în libertate, foştii deţinuţi
primeau şi repartiţia pentru un loc de muncă, în speranţa că,
având un venit asigurat, vor renunţa la eventuale intenţii
infracţionale. Ei, şi participând eu la lucrările comisiei, când se
deschidea uşa să intre ori să iasă unul dintre cei prezentaţi în
faţa noastră văd că cineva, dintre cei care-şi aşteptau rândul pe
hol, îmi făcea semne disperate, încercând să-mi capteze atenţia.
M-am scuzat şi am ieşit pe hol. Când colo, Smarandache!
– Ce-i, Smarandache, te bucuri că ieşi?
– Ei, cum să nu mă bucur, mânca-ţi-aş, da‟ am şi eu o
rugăminte, că d-aia-ţi tot făceam semne!
– Ce rugăminte, Smarandache?
– Păi să-mi dai şi mie repartiţie la Abator, să pot să vin şi
eu de la servici cu o bucată-două de carne, pentru copii!
– Măi, Smarandache, nici nu te văzuşi ieşit bine şi deja te
gândeşti cum să ajungi înapoi? Dar pe la Salubritate, nu ti-ar
sta ţie bine?

115
 Nu imi mai amintesc unde a fost repartizat. La Abator, în
nici un caz! Şi acum mă gândesc uneori, dacă opacitatea lui
Smarandache la argumente logice precum şi labilitatea sa,
uşurinţa cu care trecea de la o stare de spirit la alta, nepăsarea
faţa de soarta sa, se datorau unui deficit de intelect, unei
inteligenţe precare, ori ascundeau o formă mai uşoară şi greu
detectabilă a unei afecţiuni psihice. Ori dacă noi, cei care am
insistat cinci zile şi cinci nopţi să obţinem o informaţie, când
acelaşi rezultat l-am fi obţinut, poate, dacă l-am fi încarcerat în
momentul în care am avut certitudinea că amprentele din
magazie îi aparţin, aveam doagele întregi la mansardă?

116
 CIZMELE LUI VILOIU

Uniformele ofiţerilor de miliţie, ca şi ale celor de la

armată, de altfel, spre deosebire de cele ale poliţiştilor (cele
care se purtau pe timpul cât am fost activ, vreau să spun), erau
confecţionate din materiale de calitate! Din camgarn, o stofă de
calitate superioră din lână fină, ori din păr de cămilă, cele de
iarnă, şi din fresco, un fel de tergal subţire, cele de vară! Aveau
două perechi de pantaloni. Un pantalon larg, la care se purtau
pantofi din piele, cu talpă de talpă, adică din piele groasă,
specială, în anotimpurile răcoroase, ori pantofi mai uşori, cu
feţe perforate şi talpă tot din talpă, vara. Comozi şi în care
piciorul nu-ţi transpira, nu ca cei din înlocuitori sintetici de
piele de astăzi. Celălalt pantalon, bufant, se purta cu cizmă,
o încălţăminte durabilă, pentru condiţii climatice mai
nefavorabile, dar mai incomodă decât pantoful.
Ţinuta cu cizmă se purta atunci când se efectua serviciul
de zi pe unitate (nu cunosc raţiunea, dar aşa era prevăzut în
regulamentele militare, cel de gardă şi garnizoană, cred) şi la
activităţile de pregătire militară.
În şcoala militară purtam tot timpul cizmă, cu excepţia
orelor de învoire, când mergeam în oraş cu pantalon larg şi
pantof. Cizmele din şcoală, purtate de elevi, erau din bizon, o
piele de vită ori bivoliţă mai groasă, în vreme ce ale ofiţerilor
erau din box, o piele de viţel mai fină, numite aşa după numele
unui creator londonez de încălţăminte, Joseph Box. Pe lângă
faptul că erau mai fine, cele din box aveau şi un luciu
caracteristic, mai durabil şi mai uşor de întreţinut.
Cizmele din şcoală erau mai groase din necesităţi
obiective, să le spun aşa. Zilnic, după masa de dimineaţă,
117
servită la ora şapte, ne adunam pe platou, în formaţie de
batalioane, companii şi plutoane unde, timp de 20 de minute,
între 7,30 şi 7,50, executam pas de defilare în sunetele fanfarei,
cu stângul pe tobă! Pas de defilare adevărat, nu ca pasul NATO
de acum care e doar un fel de plimbare în cadenţă, cu braţul în
faţă şi pumnul strâns. Pasul nostru de defilare era pasul prusac,
cunoscut şi sub denumirea de pas de gâscă, caracterizat prin
înălţarea piciorului întins în faţă, cu vârful, de asemenea întins,
la o înălţime de 30 - 40 centimetri, după care piciorul era
coborât, talpa încordată lovind puternic în betonul platoului. Şi
azi am în minte răpăitul acela cadenţat. Zilnic deci, 20 de
minute de pas de defilare, pentru a nu ne pierde antrenamentul,
după care ne îndreptam spre sălile de curs, în bubuitul
alămurilor. În afara celor 20 de minute, uneori înghiţeam şi
câte o porţie suplimentară, comandantul nostru de companie,
locotenentul major Florin Manole, obişnuind ca, atunci când îl
nemulţumeam cu ceva, în pauza de 90 de minute de după masa
de prânz să ne scoată pe platou, echipaţi în ţinută de instrucţie
completă, inclusiv pistolul mitralieră şi raniţa în spate, unde
executam cu osârdie pasul de defilare, fără fanfară de această
dată. Ba de câteva ori şi după ora stingerii, atunci când unii
dintre noi l-au supărat mai tare.
După ultima sesiune de examene din anul trei, deci de pe
la sfârşitul lui iulie şi până în ajunul datei de 21 august 1979,
data înălţării în grad a promoţiei noastre, timp de şapte ore pe
zi, de la 8 la 13 şi de la 17 la 19, zilnic, cu excepţia după
amiezelor de sâmbătă şi a duminicilor, când eram învoiţi, am
executat pas de defilare, cu pauze de 10 minute la două ore,
după tipicul orelor de curs. Întrucât fanfara nu putea cânta
continuu, le-ar fi ieşit ochii din cap suflând atâta în alămurile
alea, se oprea din când în când. Cu excepţia celui de la toba
mare, care continua să bată ritmul! Bum! Bum! Bum, bum,
bum! Stângul pe tobă! Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul!
Stâng! Stâng! Stâng, drept, stângul! Şi tot aşa! Bubuiturile ni se

118
înfigeau în creier, sudoarea ne curgea de sub bonetă pe frunte şi
de acolo în ochi, piciorele ne fierbeau în cizme! Singurul
avantaj, dacă-l puteam numi avantaj, era că ne bronzasem mai
ceva ca pe litoral căci, dată fiind vremea caniculară de august,
ni se permitea să ne scoatem bluzele, bătând infernalul pas de
defilare dezbrăcaţi până la brâu, doar în pantalon bufant şi
cizmă! Parcă eram în filmul ăla, Colina, dacă vi-l mai amintiţi!
Datorită folosirii intense a acestui element de
echipament, în şcoală funcţiona un atelier de cizmărie destul de
generos încadrat cu personal. Tot timpul atelierul era aglomerat
cu elevi, veniţi să-şi înlocuiască blacheurile, tocite de frecarea
intensă a tocurilor de betonul platoului. Era musai, pentru că la
inspecţia de dimineaţă comandanţii de companie, ba uneori şi
cei de batalion, Gafiţa îndeosebi, ne verificau călcâiele şi vai de
cel care avea blacheurile tocite, ori, şi mai rău, tocul cizmei!
Ei, dar şcoala a trecut şi acum eram ofiţer la Poliţia
municipiului Craiova. Cum am mai amintit, în ultima zi de
vineri din lună, de regulă, aveam convocarea de pregătire
militară, la care participa tot personalul militar al subunităţii şi,
bineînţeles, cei cu funcţii de comandă. Conform normativelor,
funcţia de şef al Poliţiei municipiului Craiova, municipiu de
grad unu, era asimilată funcţiei de comandant de regiment.
Asta ca o paranteză, pentru cei din armată care, eventual, citesc
aceste amintiri!
Convocarea începea, de regulă, cu expunerea unei teme
cu specific militar, în sala de şedinţe, după care ne deplasam în
poligonul de la Podari, din spatele Abatorului, cel mai adesea,
ori în poligonul de la Balta Verde, în funcţie de şedinţele de
tragere ce urmau a fi executate. Deşi ni se punea la dispoziţie
autobuzul inspectoratului, majoritatea preferam să ne deplasăm
pe cont propriu la poligon, o să vedeţi mai încolo de ce. Pe cont
propriu, adică înghesuiţi în maşinile colegilor care aveau
autoturisme proprietate prsonală!

119
 În poligon, după ce ajungeam toţi, ne adunam pe
formaţiuni, în ordinea de bătaie, şi avea loc revista de front.
Dacă uniforma e în regulă, dacă suntem tunşi regulamentar,
aranjaţi, etcetera! După revista de front începea şedinţa de
tragere, pe linia de aşteptare aliniindu-se mai întâi cei care
fuseseră în serviciul de zi ori în turele de noapte, după care
urmau cei care aveau probleme presante la serviciu, apoi
grosul. Era o activitate relaxantă, întrucât până ne venea rândul
sâ mergem pe linia de aşteptare, stăteam grupuri, grupuri la
poveşti şi bancuri. După ce ne venea rândul şi executam
şedinţa de tragere plecam din poligon, la serviciu chipurile, dar,
ştiind că şefii nu puteau părăsi locaţia până nu se epuizau
seriile, ne înfundam la Paul, unul dintre fraţii Piorescu, sau la
Aurel, responsabilii unor restaurante mai dichisite din Podari,
ori la unităţile de alimentaţie publică din Parcul Poporului, cum
se numea pe atunci marele parc al Craiovei, la Debarcader,
Ciobănaşul, Castelul Fermecat, Romantica, la mici şi bere. Nu
stăteam mult, trebuia să le facem loc şi celor care veneau din
urmă, dar era foarte plăcut, în special primăvara, când, sătui de
peisajul hibernal urban, vedeam la marginea oraşului natura
trezindu-se iarăşi la viaţă.
Aşa cum am amintit mai sus, la pregătirea militară şi
şedinţele de tragere trebuia să participăm în ţinută militară, cu
pantalon bufant, cizmă şi centură cu diagonală. Zilele din
şcoală fiind rămase departe în urmă, ne dezobişnuisem de
portul cizmelor şi al uniformei, în general, mai ales noi, cei de
la formaţiunile informativ-operative, a căror ţinută de serviciu
erau hainele civile. Dar ne conformam, ce era să facem.
Cu excepţia lui Daniel Viloiu, un ofiţer mai vechi ca noi,
cei din ultimele promoţii. Era deja căpitan, avusese funcţie de
conducere, şef la evidenţa populaţiei. Dar nu-i plăceau
constrângerile, nu-i plăcea s-o ia-n bot pentru alţii, aşa că, deşi
era un foarte bun profesionist, renunţase la funcţii şi era simplu
lucrător de cercetare penală. Ei, şi Viloiu nu venea niciodată la

120
astfel de activităţi încălţat în cizme. Venea în uniformă, dar cu
pantalon larg şi încălţat în pantofi, Aşa că, invariabil, revistele
de front dinaintea începerii şedinţei de tragere aveau incluse
momentul Viloiu. Momentul în care Viloiu era scos în faţa
formaţiei şi bălăcărit de şeful Poliţiei pentru că nu avea ţinuta
regulamentară! Viloiu suporta cu stoicism critica, privind
absent în zare, pe deasupra capetelor noastre, a celor aliniaţi în
formaţie!
După una dintre şedinţe, nimerindu-ne împreună la
trataţia tradiţională cu mici şi bere pe terasa Debarcaderului,
l-am întrebat:
– Daniele, nu te supăra că te întreb! Iar ai venit fără
cizme, nu te-ai săturat să fii mereu scos în faţa formaţiei şi să te
facă şeful în fel şi chip?
La care Daniel Viloiu, surâzând pişicher, îmi răspunde:
– E mai uşor să suport cinci minute de critică decât cinci
ore de cizmă!

121
 ANCHETA DE LA PLATFORMĂ

Spuneam în episodul referitor la spargerea magaziei de la

Prefabricate că una dintre măsurile luate pentru facilitarea
prinderii autorilor de furturi de contactori şi pastile din argint
industrial şi a probării faptelor acestora a constituit-o aplicarea
de capcane chimice în locurile în care se aflau astfel de lucruri,
pretabile a constitui obiect material al infracţiunilor de acest
gen. Eficientă în prima fază, spuneam, măsura a devenit
ineficace în scurt timp. Aplicată fără discernământ, la ordin, în
toate locurile în care se aflau astfel de componente, s-a umplut
oraşul de substanţe invizibil-fluorescente, astfel încât, dacă
puneai lampa cu ultraviolete pe orice şantierist, era practic
imposibil să nu găseşti urme de substanţă. Se ajunsese la
exagerări, unele pline de ridicol, altele periculoase de-a dreptul.
Prietenul meu, Doru Florescu, ce lucra la Biroul
Criminalistic în acea vreme, formaţiune implicată în aplicarea
acestor capcane, mi-a povestit cum a fost pus de unul dintre
locţiitorii şefului miliţiei municipale să capcaneze nişte
contactori aflaţi la extremitatea braţului unei macarale turn din
curtea Termocentralei Şimnic. A fost nevoit nu numai să urce
la circa 40 - 50 de metri înălţime, dar să şi să se deplaseze,
neasigurat în nici un fel, vreo douăzeci de metri pe îngusta
schelărie metalică, la înălţimea aia ameţitoare, până la capătul
braţului macaralei! Acrobaţie curată, însă acrobaţii de la circ au
dedesubt, de regulă, o plasă de siguranţă. Doru, nimic! După ce
a reuşit să coboare nevătămat de acolo şi s-a văzut cu picioarele
pe pământ, Doru i-a spus maiorului ce se grozăvea faţă de
inginerii din conducerea termocentralei, că nu se va mai urca
pe nici o macara, cu riscul trecerii sale în rezervă! O tâmpenie
122
capcanarea acelor contactori, după părerea mea, pentru că doar
un nebun s-ar fi aventurat pe timpul nopţii (doar atunci la
macara nu ar fi fost nimeni, şantieriştii lucrând zi-lumină) la o
asemenea înălţime, unde, într-o poziţie precară şi incomodă, să
demonteze şi să sustragă contactorii.
Cercetând un astfel de furt, sâvârşit la I.U.G., parcă
(Întreprinderea de Utilaj Greu, actuala fabrică a lui Popeci),
lucrătorii Biroului Platformă Industrială au adus la sediu,
pentru cercetări, două persoane suspecte de comiterea furtului.
Biroul Platformă era o structură ce se desprisese de puţină
vreme din componenţa Biroului economic, cuprindea practic
foştii ofiţeri ce aveau în responsabilitate obiectivele situate pe
platforma industrială de est a Craiovei (Electroputere, I.U.G.,
Intreprinderea de Tractoare şi Maşini Agricole, Întreprinderea
Mecanică de Material Rulant, recte de vagoane de cale ferată,
Fabrica de Avioane, şi ce mai era pe acolo). Unităţi economice
puternice, nu glumă, cu mii de angajaţi, nu doar mall-uri şi
supermarket-uri ca astăzi. Ofiţerilor de economic le fuseseră
adăugaţi un ofiţer de judiciar, unul de ordine publică şi câţiva
subofiţeri, şi cam asta era structura noii formaţiuni. Plus un şef,
fireşte, un maior mustăcios, adus de la judeţ, de la Serviciul
Economic. Aveau birourile la etajul doi, pe acelaşi palier cu
noi, cei de la Biroul Economic, deci cam ştiam ce era pe la ei,
fiind valabilă şi reciproca!
Nu am participat la anchetă, spre deosebire de celelalte
cazuri povestite până acum, ceea ce ştiu, ştiu doar din auzite
dar şi din percepţiile şi impresiile mele directe, în anumite
segmente. În orice caz, ceea ce scriu aici sunt păreri subiective,
reprezintă modul în care am perceput şi interpretat eu lucrurile,
fără a avea pretenţia că relatez adevărul absolut. S-ar putea ca
cei aflaţi în posesia tuturor datelor referitoare la caz să vadă
altfel lucrurile. Neparticipând la caz, nu ştiu ce anume
determinase includerea celor doi în cercul de suspecţi. Aflasem
de caz, percepusem agitaţia celor de la Platformă şi-i văzusem

123
pe cei doi bănuiţi de comiterea faptei aduşi în birourile lor, mai
exact în biroul aflat vis-a-vis de cel în care lucram eu. Am aflat
şi că, fiind expuşi la testul lămpii cu ultraviolete, fuseseră
relevate urme de praf fluorescent pe îmbrăcămintea lor. Dar,
după cum am spus mai sus precum şi în articolul precedent,
multitudinea de capcane care împânziseră obiectivele
economice, făceau acest indiciu irelevant, după părerea
multora.
Nu şi după părerea maiorului aflat la comanda Biroului
Platformă, care a dispus cercetarea lor şi după terminarea
orelor de program, pe timpul nopţii, sperând că ancheta
prelungită va înfrânge încăpăţânarea acestora în a-şi susţine
nevinovăţia şi va determina recunoaşterea faptei şi predarea
argintului sustras. Pentru cercetarea suspecţilor a desemnat doi
ofiţeri ai biroului, un locotenent major şi un locotenent.
Maiorul a greşit fundamental în desemnarea celor doi ofiţeri,
greşeală ce avea s-o plătească cu funcţia în doar puţină vreme,
întrucât niciunul dintre ei nu avea experienţă. Locotenentul
major, economist de meserie, fusese încadrat direct din viaţa
civilă cu doar câteva săptămâni în urmă şi nu apucase să
urmeze nici măcar un curs elementar de formare la vreo şcoală
de miliţie. Locotenentul, absolvent de puţină vreme al Şcolii de
ofiţeri, avea ceva vechime, fusese subofiţer şi urmase cursurile
şcolii de la Băneasa la fără frecvenţă. Cursuri la distanţă, cum
se spune astăzi. Însă ca subofiţer nu lucrase în operativ ci
fusese la Cabinetul şefului inspectoratului, stătea la un birou în
anticamera acestuia, îi făcea legăturile telefonice, şi-i ţinea
paltonul să se îmbrace, cînd inspectorul şef dorea să plece. E
adevărat, era la curent cu multe dedesubturi şi cancanuri din
unitate, dar cu activitatea concretă, poliţienească, mai puţin
spre deloc, chiar. După absolvirea şcolii şi înălţarea la rangul
de ofiţer şeful de înspectorat nu a mai putut să-l ţină la uşa sa,
unde în ştatul de organizare era prevăzută o funcţie de
subofiţer, ci l-a numit pe una liberă de ofiţer, recte la Biroul

124
Platformă. În desemnarea ofiţerilor care trebuiau să cerceteze
suspecţii pe timpul nopţii, şeful biroului ar fi trebuit să cupleze
un ofiţer cu experienţă reală, cu unul mai puţin experimentat.
Greşeala sa a constituit-o faptul că a confundat vechimea cu
experienţa, crezând că cei cinci-şase ani vechime ai
locotenentului îi conferă automat calificarea de a interoga cu
succes doi suspecţi.
Dimineaţa, când am venit la serviciu, am observat ceva
agitaţie pe hol şi în birourile celor de la platformă. Încăperea în
care fuseseră interogaţi suspecţii era împărţită de cei de la
Platformă cu un ofiţer de la Biroul economic, un maior foarte
de treabă, nea Gică Beuran, care mi-a spus:
– Vino şi tu să vezi ce-au făcut ăştia azi-noapte!
M-am dus şi i-am văzut pe cei doi suspecţi dărâmaţi, nu
arătau prea bine, iar unul avea picioarele într-o găleată cu apă.
Fluierele picioarelor, cât se vedeau deasupra apei, erau
învineţite. Nu eram novice, mai văzusem câte ceva, nu la
economic unde mijloacele de probă le găseam prin acte, nu
trebuia să le cauţi cu bastonul. Mai văzusem, ziceam, pe câte
unul cercetat mai fără duhul blândeţii, dar aşa ceva nu
văzusem.
La şedinţa de dimineaţa, pe care şeful economicului o
ţinea cu toţi subordonaţii, am comentat ceea ce văzusem şi
şeful ne-a spus că nu e bine şi că dacă cei de la Platformă n-au
probe să-i aresteze, nu-i vede prea bine!
Parc-ar fi avut gura aurită, din păcate! Am plecat în oraş,
cu probleme, şi spre prânz când m-am întors am aflat că doi
procurori militari percheziţionaseră biroul celor de la
platformă, de unde ridicaseră un baston de cauciuc, de culoare
albă, pe care era scris cu pixul numele unuia dintre cei doi
suspecţi!
Ce se întâmplase? Ne-având probe suficiente împotriva
celor doi suspecţi pentru a emite ordonanţă de reţinere sau a
solicita mandat de arestare, şi cum aceştia nu recunoscuseră că

125
ar fi comis furtul, i-au pus în libertate. Unul dintre ei, având o
mătuşă grefieră la Tribunalul judeţean, aflat în proximitatea
Miliţiei municipale, a mers la ea şi i-a povestit ce i se
întâmplase. Văzându-l în ce hal arată, doamna grefieră l-a
îndemnat să meargă la medicul legist, să-şi scoată certificat
medical şi să depună plângere la Parchetul Militar, ce se afla şi
el destul de aproape, pe strada Păltiniş, peste drum de Biroul
Ordine Publică, Secţia 4 Poliţie de astăzi.
Şi-a început tevatura! Pe-atunci, în zilele de marţi şi joi,
aveam program prelungit, până seara la orele 21,00. Se
recomanda ca pe cei care lucrau în producţie şi de care aveam
nevoie, pentru audieri ori alte necesităţi ale muncii de miliţie,
să-i chemăm la sediu după terminarea programului lor de lucru,
pentru a nu afecta realizarea sarcinilor de plan ale unităţilor
economice. Grija faţă de om, în primul rând!
Ei, şi era una din zilele lungi, cum le spuneam,
fiindcă-mi-amintesc că până seara, la terminarea programului,
au şi sosit în subunitate, de la Bucureşti, colonelul Haralambie
Tărnăuceanu, şeful Direcţiei Economice, împreună cu alt
colonel, şeful Direcţiei Cercetări Penale. Nu-i mai reţin
numele, Tudor Stănică a venit la comanda cercetărilor penale
ceva mai târziu! N-au pierdut timpul, au şi început cercetarea
disciplinară, ce a continuat a doua zi. Zi în care, până la
terminarea programului, concluziile erau deja trase. Abateri
grave pentru care cei doi ofiţeri au fost imediat trecuţi în
rezervă iar şeful Biroului Platformă destituit şi trimis la munca
de jos. Un fel de-a spune, s-a întors la Serviciul Economic, de
unde venise. Pe atunci militarii aveau mai multe drepturi, mai
multă protecţie decât astăzi. Astfel, potrivit reglementărilor
Codului de Procedură Penală în vigoare în acei ani, pentru o
serie de fapte urmărirea penală împotriva unui militar putea
începe doar la sesizarea comandantului, iar punerea în mişcare
a acţiunii penale sau luarea măsurii arestării preventive pentru
infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de

126
serviciu sau în legătură cu serviciul nu se putea dispune fără
avizul prealabil al comandantului, care se presupunea că ştie
cel mai bine dacă încălcarea legii s-a produs în serviciu
comandat ori militarul a acţionat de capul lui, în afara limitelor
impuse de instrucţiunile de muncă şi regulamentele militare!
Trecerea în rezervă a celor doi îi priva însă de această protecţie,
întrucât, pierzând calitatea de militari, pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale nu mai era necesar avizul
comandantului.
Peste câteva săptămâni au fost judecaţi de un complet al
Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, în sala mare a
inspectoratului, sala de şedinţe a sediului de pe Amaradia, plină
de ofiţeri şi subofiţeri de miliţie din tot judeţul, printre care
m-am numărat şi eu. În cadrul cercetării judecătoreşti
preşedintele completului, un colonel de justiţie, i-a ascultat pe
cei doi inculpaţi, care au recunoscut că au folosit unele
procedee nepermise în scopul obţinerii mărturiei suspecţilor.
I-au ameninţat cu un baston de cauciuc, recunoscând că unul
dintre ei a scris numele suspectului pe el pentru intimidarea
acestuia, şi le-au pus ochelari de tablă pentru a le induce o stare
de teamă şi nelinişte.
Menţionez că pe atunci se mai găseau încă prin unele
birouri ochelari de tablă, rămăşiţe ale anchetelor de la începutul
anilor ‟50. Acest instrument consta într-o pereche de ochelari
asemănători celor de motociclist, etanşi, care în locul lentilelor
obişnuite, din sticlă, aveau lentile opace din tablă, astfel că nu
îţi permiteau să vezi nimic, nici în faţă nici în lături. Se
foloseau mai ales de către cei din securitatea anilor ‟50, când
îşi ridicau suspecţii pe linia lor, pentru a nu-şi deconspira
sediile şi pentru obţinerea unui efect psihologic.
În timpul în care aceştia aveau ochii acoperiţi, şi-au
continuat inculpaţii depoziţia, în biroul lor a intrat unul dintre
ofiţerii de judiciar care, cu un etaj mai jos, aveau şi ei persoane
în anchetă.

127
 – Ce faceţi măi băieţi? i-ar fi întrebat acesta.
– Anchetăm doi suspecţi. Credem că au sustras nişte
contactori cu pastile din argint de la I.U.G.
– Păi şi aşa se face ancheta? N-am auzit nimic de la voi,
nici nu se ştie că face cineva anchetă aici. Ia să vă învăţ eu cum
se face o anchetă!
Şi a pus mâna pe baston şi i-a bătut bine pe cei doi
suspecţi. Înterogaţi în continuare de preşedintele completului,
cei doi foşti ofiţeri de la Platformă au negat că i-ar fi bătut ei pe
suspecţi.
După ce a terminat cu inculpaţii, colonelul de justiţie a
trecut la ascultarea părţilor vătămate. După ce acestea au arătat
că îşi menţin declaraţiile date la Procuratura Militară,
preşedintele completului le-a întrebat dacă în sală se află cineva
cunoscut.
– Da, sunt cei care ne-au anchetat în noaptea aia, la
Miliţie, au răspuns acestea indicându-i pe cei doi.
L-au arătat apoi pe cel care scrisese numele unuia dintre
ei pe bastonul de cauciuc iar preşedintele le-a cerut apoi,
fiecăruia dintre ei, să-l indice pe cel care l-a bătut cu bastonul.
Ambii au răspuns că nu pot preciza cine anume i-a bătut,
întrucât au purtat ochelari de tablă în tot acel timp.
După ce a terminat cu inculpaţii şi părţile vătămate,
preşedintele completului a procedat la ascultarea martorilor.
Cei care fuseseră în serviciul de zi, conducătorii auto de pe
maşinile de evenimente şi cine se mai aflase prin sediu în
noaptea aceea.
Printre martorii chemaţi a fost ascultat şi ofiţerul de
judiciar despre care cei de la Plaformă spuseseră că venise la ei
în timpul anchetei. Un ofiţer uscăţiv, cu părul uşor grizonat, ce
lucra pe linia combaterii infracţiunilor cu violenţă. Anchete
grele, cu violatori, tâlhari, criminali….
– E adevărat că v-aţi aflat în noaptea aia în sediu,
tovarăşe căpitan? l-a întrebat colonelul de justiţie.

128
 – Da, tovarăşe preşedinte!
– Ce căutaţi acolo?
– Anchetam autorii unei infracţiuni de vătămare
corporală gravă!
– Aţi urcat cumva şi la etajul doi, în biroul celor de la
Platformă?
Nici n-a apucat judiciaristul să raspundă bine la această
întrebare, cînd a fost întrerupt brusc de către unul dintre foştii
suspecţi care, sărind de pe scaun, a strigat:
– Domnule preşedinte, domnule preşedinte, el este el care
ne-a bătut, domnule preşedinte. Îl cunosc după voce! El este cel
care ne-a bătut!
– E adevărat, tovarăşe căpitan? l-a întrebat colonelul pe
martor.
Fără să se piardă nici un moment cu firea, acesta a
răspuns calm:
– Nu e adevărat, tovarăşe preşedinte! Cum să fie
adevărat? Adică, n-aveam eu marfa mea la judiciar, dacă era să
bat pe cineva, trebuia să mă duc la economic să-i bat pe-ai lor?
Remarca sa inspirată a stârnit râsete în sală. Preşedintele
a zîmbit şi el, a lăsat martorul să plece, şi a continuat şedinţa.
În final, cei doi foşti ofiţeri de la Platformă au fost
condamnaţi la câte doi ani şi jumătate de închisoare. N-au
executat întreaga pedeapsă, peste un timp au beneficiat de
prevederile unui act de clemenţă, Ceauşescu decretând destul
de des acte de graţiere a unor pedepse.
M-am gândit deseori că, dacă aş fi fost judecătorul acelei
cauze, în momentul în care partea vătămată şi-a recunoscut
torţionarul după voce, aş fi întrerupt judecarea cauzei şi aş fi
restituit cauza procurorului, pentru completarea urmăririi
penale. Acum însă mă gândesc că cei doi ofiţeri, chiar dacă nu
ei i-au bătut, personal, pe suspecţi au fost complici, pasibili
deci la aceeaşi pedeapsă cu autorul, şi nu ar fi fost exoneraţi de
răspundere. Iar judecătorul a considerat, probabil, că

129
pedepsirea celor doi complici e suficientă pentru descurajarea
altor fapte de acelaşi gen ce-ar fi putut fi comise în viitor de
anchetatori, preferând să lase un ofiţer care îi făcuse o bună
impresie să-şi continue cariera pe frontul combaterii actelor
antisociale!

130
 WEEKEND LA BRATOVOIEŞTI

În primii zece ani ai activităţii mele în poliţie multe

sâmbete şi duminici le-am petrecut în pădurea Bratovoieşti. De
multe ori, chiar începând cu seara zilei de vineri. La liziera
pădurii la început, apoi, pe măsură ce creşteam în grad şi
funcţie, la obiectivele speciale din interior, cum ar fi vila de la
păstrăvărie, de pe malul lacului, obiectiv ce l-am avut în
responsabilitate la ultima misiune de acest gen, în noiembrie
1989. Weekend-urile din pădurea Bratovoieşti erau prilejuite,
aţi ghicit cred, de misiunile legate de participarea fostului şef al
statului, Nicolae Ceauşescu, la partide de vânătoare, hobby-ul
său, maimuţărit astăzi de toţi şefii mai mari sau mai mici care,
în megalomania lor, au pretenţia să creadă că înseamnă ceva în
România asta hărtănită, ori în judeţele sale. Deşi făţiş îl
dezavuează pe fostul şef de stat, în forul lor intim toţi aceşti
epigoni ar vrea să-i semene şi de aceea îi şi imită hobby-ul.
Lasă că şi înainte de 1989 erau destui care credeau că e
de bonton să-l imite pe primul om în stat, modă soldată uneori
chiar cu consecinţe tragice cum a fost, de exemplu, întâmplarea
funestă din pădurea Radovan din 1987, când un secretar al
Comitetului judeţean de partid Dolj a fost împuşcat accidental
la o partidă de vânătoare. Ceauşescu a reacţionat drastic,
destituindu-i imediat pe cei implicaţi. Printre care primul
secretar al Comitetului judeţean de partid, întâiul om al
judeţului din acea vreme, şeful securităţii judeţene şi un ofiţer
de securitate din generaţia mea, promoţie 1978 cred, care
participaseră la acea vânătoare. Ceea ce a dat prilejul mahărilor
din alte judeţe să-i miştocărească, când erau între ei. La puţin
timp după acel accident de vânătoare am însoţit, împreună cu
131
colonelul Vlad de la securitate, delegaţia judeţului Dolj care a
participat la lucrările Conferinţei Naţionale a Partidului
Comunist. Cu puţin timp înainte, pe 15 noiembrie 1987,
avusese loc manifestaţia muncitorilor de la Braşov şi
evenimentele ce au însoţit-o. Ei, şi după prima zi a lucrărilor
din Sala Palatului, la ieşire, comentând discursul lui Ceauşescu,
care se referise, probabil şi la aceste evenimente, delegaţii
glumeau pe seama celor de la Dolj şi de la Braşov, care şi ei
şi-o luaseră peste bot!
– Aţi auzit ce-a spus Şeful? Cine va mai face
,,braşoave”, va fi „doljenit”!
Ei, şi să revenim la misiunile de la pădurea Bratovoieşti.
La început, după cum spuneam, asiguram pădurea de la lizieră,
dispozitivul creat având misiunea să nu permită nimănui
intrarea în codru pe timpul în care şeful statului se afla la
partida de vânătoare şi în perioada premergătoare, după
perierea zonei. Bineînţeles, de cele mai multe ori nici urmă de
Ceauşescu prin Dolj, dispozitivul fiind însă realizat în fiecare
weekend, de cum începea sezonul de vânătoare. Asta, pe de o
parte, din teama şefilor de a nu fi surprinşi descoperiţi în cazul
în care lui Ceauşescu iar fi venit brusc cheful de vânătoare, iar
pe de alta, ca măsură de dezinformare şi protecţie a celor de la
Direcţia a cincea, precedenta S.P.P.-ului de astăzi, menită să
acopere locul real în care urma să se deplaseze şeful statului.
Recte, se luau astfel de măsuri la mai multe fonduri de
vânătoare folosite de numărul unu, pentru a deruta eventualele
persoane rău intenţionate.
Misiunea se executa, de regulă, în schimburi de căte opt
ori douăsprezece ore. Au existat însă şi cazuri în care aceste
schimburi se prelungeau, datorită apariţiei şi altor evenimente
şi acţiuni, Doljul fiind caracterizat dintotdeauna de o situaţie
operativă complexă. Într-un astfel de caz, misiunea de la
Bratovoieşti s-a suprapus unui meci al Universităţii cu Dinamo,
la care se preconizau scântei între suporteri. Pe de altă parte, în

132
Craiova au afluit un mare număr de spectatori din alte
localităţi, meciul fiind unul cu miză pentru configurarea
clasamentului. Această situaţie a impus suplimentarea
numărului forţelor de ordine destinate partidei de fotbal,
nemaifiind cadre suficiente pentru împrospătarea dispozitivului
din pădure. Am rămas astfel pe baricade de vineri până
sâmbătă seara, peste 24 de ore. Plecaţi doar cu câte un sandviş
în buzunar, am făcut o foame crâncenă! Noroc cu nişte băieţi
de la securitate ce făceau pe pescarii pe malul lacului şi care s-
au milostivit de noi şi ne-au dat câţiva ciortani care căzuseră la
nadă. Am găsit o tablă ruginită pe marginea unui drum, pe care
am scuturat-o bine şi pe care am prăjit ciortanii la un foc
încropit la marginea pădurii. I-am mâncat aşa goi, fără pâine,
că n-aveam, dar mai mult ne-au aţâţat foamea. Eram împreună
cu Adrian Boşoteanu, fostul fotbalist de la Universitatea,
inginer agronom de profesie, încadrat direct la Serviciul
Economic de puţină vreme. Sper să-şi aducă aminte de acea
misiune, dacă citeşte aceste rânduri.
Cei de la judeţ, mai vechi în meserie, care aveau prieteni
prin Bratovoieşti sau Rojişte, o duceau bine în aceste misiuni,
în special în turele de noapte. Le trimiteau vorbă şi aceştia se
prezentau pe înserate la poala pădurii cu pui fripţi şi damigene
cu tulburel, ce începea deja să se înăsprească. Cei vechi, însă,
dar noi, care eram mai la începutul carierei mergeam cu
sandvişul în buzunar!
În încheiere, o amintire amuzantă de la una dintre
instruirile ce precedau intrarea în dispozitiv. Pe atunci Miliţia şi
Securitatea erau două instituţii departamentale ce făceau parte
din acelaşi minister iar structurile judeţene erau părţi
componente ale Inspectoratului judeţean al Ministerului de
Interne. Cadrele celor două structuri participau uneori la
misiuni împreună, cum erau cele despre care vorbesc aici,
precum şi la şedinţe comune, ca de exemplu cele ale

133
organizaţiilor de partid şi UTC, desfăşurate în sala mare a
clădirii de pe Amaradia.
Instruirea avea loc în sala de care vorbeam şi era
condusă de locţiitorul şefului securităţii, un colonel mai în
vărstă, care era frate cu primul secretar al Comitetului
municipal de partid. Un fel de primar al Craiovei de astăzi.
Şi după ce ne face instructajul, colonelul întreabă dacă
totul este clar, ori are cineva ceva de raportat. Şi se ridică unul
dintre ofiţerii de securitate, nu îmi mai amintesc exact cine,
Costel Popa, parcă, nu sunt sigur.
– Tovarăşe colonel, am eu ceva de raportat!
– Ce-i, Popa?
– Propun să aprobaţi să luăm armamentul de serviciu, să
mergem în misiune cu pistolul asupra noastră.
– Eşti nebun, ce să faci cu pistolul la tine în pădure?
– Tovarăşe colonel, eu am mai fost în asemenea misiuni,
iar pe timpul nopţii mişună pădurea de mistreţi. Sunt destul de
periculoşi! Să ne putem apăra, în cazul în care ne atacă...
– Fii serios, tovarăşe! Porcul n-are treabă cu
dumneavoastră! Porcul merge înainte, tovarăşi! Hai, la treabă,
terminaţi cu prostiile!
Cu toată spaima noastră de mistreţi, replica locţiitorului
ne-a amuzat teribil! Multă vreme după acel episod, când ne
întâlneam prin curtea inspectoratului cu cei de la securitate, ne
salutam între noi cu:
– Porcul n-are treabă cu dumneavoastră, zicea unul!
– Porcul merge înainte, tovarăşe, răspundea, cu
seriozitate, celălalt.
Fără nici o conotaţie, vă asigur! Jur!

134
 DOSARUL FANTOMĂ

Unul dintre cazurile deosebite la a cărui instrumentare

am participat în perioada în care lucram la Biroul economic al
Poliţiei municipiului Craiova a pornit de la o semnalare a celor
de la Biroul Circulaţie. Aceştia depistaseră un trafic un şofer de
TIR din Bratovoieşti despre care ştiau că suferise o
condamnare de un an cu executare la locul de muncă pentru o
infracţiune la regimul circulaţiei, faptă constatată şi
instrumentată de agenţii de circulaţie ai municipului. Întrucât
ştiau că pentru a lucra în transporturile internaţionale era
necesar avizul organelor de securitate, aviz ce nu se acorda
celor cu antecedente penale, agenţilor de la circulaţie li s-a
părut ciudat ca un conducător auto ce fusese trimis în judecată
să fie în continuare şofer de TIR. Suspectând, pe bună dreptate,
un act de corupţie, şeful biroului circulaţie i-a sesizat pe cei de
la economic, în a căror competenţă intra cercetarea acestui gen
de infracţiuni!.
Verificându-l pe cel în cauză în evidenţele operative,
şeful biroului economic a constatat că şoferul nu figura în
cazierul judiciar, era curat. A căutat şi găsit urma cauzei
instrumentată de cei de la circulaţie din care rezulta că dosarul
fusese trimis la Procuratura locală cu propuneri de trimitere în
judecată, propunere însuşită de procurori, care emisesră
rechizitoriu şi înaintaseră dosarul Judecătoriei. A continuat
verificările la grefa instanţei şi a constatat că dosarul fusese
finalizat cu o condamnare de un an la locul de muncă. La
serviciul Cazier judiciar şi evidenţă operativă al Miliţiei
judeţene nu sosise însă nici o comunicare de la Judecătorie şi,

135
în consecinţă, condamnarea nu fusese operată în cazierul
judiciar.
În această fază, locotenent-colonelul Marghescu, şeful
Biroului economic, a dispus aducerea conducătorului auto la
sediu, pentru cercetări. Aici, şoferul s-a spart destul de repede
şi ne-a relatat că, pentru a nu-şi pierde serviciul de la I.T.I.A.
(Întreprinderea de Transporturi Auto Internaţionale), a dat o
mită totală de 130 000 de lei unui judecător din Craiova şi unui
inspector din Ministerul Justiţiei, direcţionalul instanţelor din
Dolj. Intrarea la judecător i-o făcuse un fierar betonist, să-i
zicem Iordan, ce locuia pe strada Ecaterina Teodoroiu din
Craiova. Să fii şofer de TIR era o slujbă căutată pe vremea
comuniştilor, aducătoare de venituri substanţiale, atât din
salariul destul de bun cât, mai ales, din valorificarea mărfurilor
ce le puteai aduce din străinătate, mărfuri inexistente pe piaţa
internă: blugi, cafea, ţigări şi băuturi fine, cu care se făcea un
fel de troc prin care se rezolvau multe probleme în epocă.
Spagă, mai exact, la doctori, la profesorii copiilor, la şefii
ierarhici şi pe unde mai aveai probleme, Pachetele de Kent şi
pungile de cafea treceau din mână în mână mai ceva ca banii!
Aşa că, pentru a nu pierde o asemenea sursă de venit, şoferul a
fost dispus să dea o asemenea mită uriaşă, echivalentul, în acea
vreme, aproape a două autoturisme noi.
Pentru a-i crea convingerea că problema se va rezolva,
judecătorul craiovean l-a trimis pe şofer să-i dea personal o
parte din mită judecătorului inspector din Ministerul Justiţiei,
care răspundea de instanţele din Dolj şi care, la un control
minuţios, ar fi putut depista afacerea. Menţionez că la acea dată
în Ministerul Justiţiei funcţionau un număr total de doar cinci
astfel de inspectori.
Am participat alături de şeful biroului la audierea
conducătorului auto şi nu ne venea să credem că cele relatate
sunt reale. Pentru a ne convinge, Marghescu i-a solicitat
şoferului să relateze extrem de amănunţit vizita la domiciliul

136
judecătorului inspector. Amănunte referitoare la descrierea
locuinţei, mobilierului, tablourilor şi tot ce reţinuse acesta.
Amănunte consemnate în scris, la detaliu. Printre acestea, reţin
un cuier din coarne de cerb, ce se afla în holul de la intrarea
vilei în care locuia magistratul.
Înainte de a merge mai departe colonelul Marghescu a
hotărât să verificăm veridicitatea celor relatate de şoferul de
TIR. În acest scop, împreună cu locotenentul Ilie Vilău,
partenerul meu de linie de muncă, ne-am deplasat la Bucureşti
pentru a vedea dacă vila magistratului există şi a încerca, în
mod conspirat, să pătrundem acolo, să vedem cum arată
interiorul. În capitală, pe o străduţă din preajma monumentului
geniştilor, a statuiei Leul, cum e cunoscută, am identificat vila
descrisă de şofer. Cum pătrundem înăuntru? Întrucât strada nu
era prea lungă, iar pe legitimaţiile noastre de serviciu nu se
specifica organul de miliţie din care facem parte ci doar
indicativul unei unităţi militare, U.M. 0924 în cazul nostru,
indicativul I.J. Dolj al M.I., am folosit legenda că suntem de la
structura de evidenţa populaţiei a Miliţiei Capitalei şi verificăm
cărţile de imobil ale locuinţelor din zonă. Am luat-o astfel pas
cu pas, vorba unui personaj la modă de astăzi, din casă în casă,
ajungând până la urmă şi în vila care ne interesa. Primul lucru
pe care l-am văzut intrând în hol, a fost cuierul din coarne de
cerb. În sfârşit, totul corespundea descrierii şoferului!
– Nu e glumă, Ilie, - am zis după ce-am ieşit – n-a minţit
şoferul. O să avem de lucru când ajungem la Craiova!
Reîntorşi la serviciu, i-am raportat şefului rezultatul
verificărilor, după care am întocmit un proces verbal de acte
premergătoare, descriind amănunţit cele constatate. Punând cap
la cap ceea ce aveam până atunci, şefii au hotărât să trecem la
realizarea materialului. Acţiunea a debutat cu o percheziţie la
domiciliul lui Iordan, cel cu relaţiile în mediul magistraţilor.
Avea o casă mare, impozantă, pe Ecaterina Teodoroiu, prin
spatele stadionului. Din obiectele şi ceea ce am mai găsit prin

137
casă rezulta că stilul său de viaţă depăşea standardele condiţiei
sale, de simplu muncitor. Remarcând că în timp ce ne aflam în
locuinţă telefonul suna continuu, la terminarea percheziţiei
Marghescu l-a lăsat acolo pe locotenentul major Stancu Lică,
cu misiunea de a răspunde la telefon, substituindu-se lui
Iordan, pentru ca, exploatând în orb partenerii de discuţii, să
obţină date ce puteau fi valorificate în anchetă! Inspirată idee!
Două zile a stat Lică acasă la Iordan, culegând date pe baza
cărora au fost identificate o serie de persoane ce beneficiaseră
de serviciile fierar-betonistului de faţadă. Lică ne-a povestit
mai apoi că s-a simţit de parcă ar fi lucrat la grefă. Termene,
numere de dosar, nume de inculpaţi, de judecători la care se
aflau cauzele, tot tacâmul, ce mai.... Datele obţinute de Stancu
Lică au constituit mai târziu o bază largă de discuţii cu fierarul
betonist, convertit în avocat sui-generis!
Pe acesta îl luasem cu noi la terminarea percheziţiei.
Mult timp nu l-am întrebat nimic, l-am lăsat să fiarbă în suc
propriu. Era un tip înalt, solid, bine făcut, cu o alură de boxer
de categorie grea! Ne depăşea pe toţi, nu aveam un ofiţer pe
măsura lui. Doar căpitanul Ispas, de la judiciar, o namilă de
om, s-ar fi putut măsura cu el, cred, în cazul unei lupte corp la
corp!
– Ce-i facem şefu‟ cu ăsta, în caz că nu cooperează în
anchetă! Cu Iordan nici cu metode de-alea, neortodoxe, de
judiciar, nu merge, că iese cu noi grămadă până-n stradă, zice
Bebe Ene, despre care nu se putea spune c-ar fi fost vreunul
d-ăla firav!
– Păi eu ştiu, ce să zic? - face şefu! Veniţi şi voi cu vreo
idee!
Şi mi-a venit mie o idee! I-am raportat-o şefului şi, pe
înserat, era o zi din alea lungi, l-am scos din sediu pe Iordan, cu
care încă nu discutase nimeni nimic. L-am urcat în maşina de
serviciu, şoferul cu şeful în faţă, eu cu Ene în spate, avându-l
pe Iordan între noi. Am mers cu el la cabinetul medical al unei

138
unităţi militare aparţinând internelor, la un doctor cu care
discutasem în prealabil. Domnul doctor l-a consultat amănunţit
pe Iordan, i-a luat tensiunea, l-a ascultat cu stetoscopul destul
timp, i-a făcut un EKG, pe care l-a studiat îndelung, apoi,
terminând, i-a spus şefului, în timp ce se spăla pe mâini:
– Domnule colonel, fiţi fără grijă! Rezistă fără probleme
la un gradul trei! Gradul trei, repet! Mai departe, nu!
Am mulţumit, am salutat, şi am plecat la maşină, Pe
drum, spre municipiu, l-am simţit pe Iordan, aşezat între mine
şi Bebe Ene, cum tremura din toare mădularele! Îi clănţăneau şi
dinţii în gură, efectiv! Precizez, pentru poliţiştii mai tineri, că
nu era nici o vorbă cu gradul trei, interogatoriile erau
interogatorii, nu se categoriseau pe grade. Circulau însă
legende urbane, unele întreţinute şi de romanele poliţiste,
precum cele cu interogatorii brutale de gradul trei, altele cu
robotul de la miliţie, cu bătăile ce se încasau dacă te băgau la
robot. Pe legendele astea şi mizasem, când am aranjat mica
noastră combinaţie cu controlul medical!
Ajunşi la sediu, am mai aşteptat puţin apoi l-am luat pe
Iordan la interogatoriu. A vărsat tot, din prima, nu mai
pridideam să scriem.
Exploatând datele rezultate din interogatoriul lui
Iordache cu cele obţinute de Lică din convorbirile telefonice şi
cu ce-a mai rezultat din anchetă, în final s-au documentat acte
de corupţie în sarcina unui număr de cinci judecători de la
Tribunalul judeţean, pe lângă cel delegat cu executările de la
care pornisem. Se vehiculau sume impresionante pentru acea
vreme. De exemplu, un judecător cu nume asemănător unuia
dintre bacii din Mioriţa, primise de la soţia unui fost gestionar
al marelui aprozar din Piaţa Centrală, care, coincidenţa naibii,
se numea aproape ca personajul central din aceeaşi baladă, nu
mai puţin de 250 000 lei. Echivalentul a circa patru maşini
Dacia, noi-nouţe! Gestionarul, în urma delapidării câtorva sute
de mii, descoperită şi instrumentată tot de cei de la Biroul

139
Economic, primise la Judecătăria Craiova o pedeapsă de şase
ani de închisoare! Pentru cei 250 000 lei primiţi mită, baciul de
la Tribunal scăzuse la recurs un an din pedeapsa iniţială de şase
ani, astfel încât aprozaristul să beneficieze de prevederile unuia
dintre decretele de graţiere aplicate pedepselor de maxim cinci
ani de închisoare, pe care Ceauşescu le promulga cu
regularitate! Înţelegeţi acum de ce aceşti magistraţi corupţi îl
implicau şi pe inspectorul de la minister, făcându-i parte din
pradă? Pentru a închide ochii la mişmaşurile lor!
Întrucât continuarea şi finalizarea anchetei ne depăşea
competenţele, cercetarea unor judecători de la tribunal fiind de
competenţa Procuraturii Generale, şefii au raportat cele
rezultate Inspectoratului General al Miliţiei! În scurt timp au
sosit la Craiova un ofiţer de la Direcţia Cercetări Penale şi un
procuror din Procuratura Generală. Aceştia, după ce au studiat
materialele anchetei şi au reaudiat câteva persoane, au plecat la
Bucureşti, luând şi dosarul cu ei. Singurul dosar de la Craiova
luat la Bucureşti, în acele vremuri ofiţerii de economic
craioveni făcându-şi un principiu de onoare din faptul că
niciodată nu venise IGM–ul să constate infracţiuni grave în
bătătura noastră, cum se întâmpla prin alte judeţe. Bine, în
cazul ăsta era altceva! Era constatarea noastră, ancheta noastră,
competenţa personală, însă, nu mai era a noastră.
Dar Iordan rămăsese aici, era în arest, nu fusese transferat
la Bucureşti, iar peste puţină vreme dosarul ne-a fost restituit.
Nu dosarul original, însă, ci, o copie xerox. Nici aceea întreagă,
adică era întreagă, ca număr de file, însă declaraţiile şi alte acte
de la dosar, copiile acestora, mai exact, conţineau mari spaţii
albe. Tot ce se referea la judecătorii implicaţi dispăruse din
dosar! Când se efectuaseră copiile xerox, paragrafele respective
fuseseră acoperite, rezultând în final râsul ăla de dosar, cu mari
spaţii albe. Scheletul unui dosar, mai degrabă, fantoma
dosarului iniţial! Cred că dacă Iordan n-ar fi fost arestat,

140
dosarul ar fi dispărut fără urmă, nu s-ar mai fi întors de la
Bucureşti.
În final, Iordan a fost judecat pe baza acelui simulacru de
dosar şi condamnat la vreo şapte ani de închisoare, pentru
infracţiuni de înşelăciune. Nici măcar trafic de influenţă nu i
s-a reţinut ci doar acte de înşelăciune, pentru a se crea împresia
că a minţit, prezentând ca adevărate fapte şi relaţii inexistente,
totul pentru a se ascunde că-i cunoştea şi avea relaţii cu
magistraţii!
Am aflat apoi că situaţia din dosar fusese raportată la cel
mai înalt nivel, Ceauşescu considerând că arestarea atâtor
judecători ar avea un efect negativ asupra credibilităţii justiţiei
socialiste! S-au luat, totuşi, unele măsuri asupra acestora, fiind
sancţionaţi pe linie de partid şi pe linie disciplinară. Doi dintre
judecători au fost retrogradaţi şi mutaţi disciplinar de la
Tribunal la Judecătorie, iar ceilalţi excluşi din magistratură.
Despre cel cu nume de baci mioritic ştiu că ajusese consilier
juridic la Oltcit. După evenimentele din decembrie 1989,
împreună cu un altul, au revenit pe cai mari în magistratură,
susţinând că au fost marginalizaţi şi discriminaţi întrucât nu
fuseseră de acord cu politica partidului comunist, fluturând în
acest sens sancţiunile cu vot de blam primite pe linie de partid.
Drept care, ca dizidenţi, au fost răsplătiţi cu funcţii mari în
magistratură, unde, probabil, au continuat să facă ceea ce ştiau
mai bine! În legătură cu ceilalţi nu mai ştiu nimic, dar probabil
nici ei n-au dus-o prea rău!

141
 ZORRO

Prin anii ‟80, la Biroul judiciar al Miliţiei municipiului

Craiova lucra un ofiţer care avea responsabilităţi pe linia etniei
ce locuia preponderent în cartierul Faţa Luncii, căpitanul
Stancu. Era un poliţist bun, bine cotat profesional, care
stăpânea corespunzător problema. După un timp însă ofiţerul a
plecat, a ieşit la pensie ori a primit alte responsabilităţi, nu îmi
mai amintesc exact, dat fiind şi faptul că eu lucram în alt
compartiment. În locul său a fost numit un alt ofiţer, transferat
de la altă structură a organului municipal de menţinere a
ordinei şi siguranţei publice, de la Biroul circulaţie, parcă!
Bun ofiţer, cu certe aptitudini şi calităţi profesionale,
acesta s-a integrat destul de repede în specificul noi activităţi,
adaptându-se rapid la cerinţele fişei postului. Cu o statură
impozantă şi o conformaţie atletică, având şi avantajul unui
chip plăcut, autoritar şi diplomat în acelaşi timp, ofiţerul s-a
impus rapid în faţa reprezentanţilor etniei care, în acele
vremuri, furniza un procent deloc de neglijat din numărul
clienţilor structurilor de poliţie judiciară.
În ceea ce priveşte aspectul exterior, fără a fi tributar
vreunei mode anume, ofiţerul obişnuia să poarte în perioada
respectivă un costum de culoare neagră, peste o cămaşă, de
asemenea neagră! Încălţat cu ciocate negre, bineînţeles, iar pe
cap purta o pălărie cu boruri mari, de culoare - ia să vedem
dacă ghiciţi? Neagră, course, păi se putea altfel? O apariţie de
senzaţie, ce mai încoace şi încolo!
Acum nu ştiu dacă înfăţişarea sa, asemănătoare cu cea a
eroului californian din secolul XIX, întruchipat pe ecrane cu
mare succes de Alain Delon în 1974 şi de Antonio Banderas
142
ceva mai târziu, ori spiritul justiţiar al acestuia, i-a făcut pe cei
din cartierul craiovean păstorit de ofiţer să-l supranumească
ZORRO! Cert este că ofiţerul s-a pricopsit cu această poreclă,
şi mai toţi, inclusiv colegii de serviciu îl numeau aşa când se
refereau la domnia sa! Acum nu bag mâna în foc că şi în faţă ar
fi îndrăznit să-i spună aşa, vă spusei că avea o statură
impozantă şi cred că nu prea era indicat să-l superi cumva!
Ei, şi într-una din zilele de vară ale acelei perioade eram
ofiţer de serviciu. După amiază, mai târziu aşa, spre seară
chiar, fiind o oră mai liniştită, fără evenimente, fără telefoane
care să zbârnâie continuu, ieşisem afară, la răcoare, pe treptele
sediului de lângă Facultatea de Agronomie, unde era atunci
reşedinţa miliţiei municipale. Stând aşa, la discuţii, cu ajutorul
ofiţerului de serviciu şi vreo doi din echipa de cercetare, vedem
că se apropie de sediu şi începe să urce scările o reprezentantă
mai în vârstă a etniei din Faţa Luncii, îmbrăcată în fuste lungi
şi alte elemente caracteristice portului specific lor. Am
întrerupt discuţia şi aşteptam să ajungă sus, să vedem ce
doreşte.
– Sărut mâna, boierilor! – a spus când a ajuns în capul
scărilor!
– Bună seara, mamaie! i-am răspuns. Ce doreşti, ce necaz
te-aduce pe-aici?
– Aş dori să vorbesc şi eu cu domnul ZERO, dacă se
poate!

143
 TUNUL DE LA CIOBĂNAŞUL

Prin anii ‟80 câţiva dintre membri unei renumite familii

craiovene lucrau în unităţi de alimentaţie publică din
municipiu. Cei mai cunoscuţi erau o barmaniţă de la o unitate
din centru, Periniţa, şi fratele acesteia care, după ce fusese şeful
unui restaurant central, a fost mutat, tot ca responsabil, la
restaurantul Ciobănaşul, o unitate din Parcul Poporului, cum se
numea pe atunci parcul Romanescu. Un restaurant cu dever
mare, în special vara, în weekenduri! Întrucât Dinel, cum se
numea fratele barmaniţei, era finul unuia dintre cei doi
locţiitori ai şefului Miliţiei judeţene din acea vreme, cele două
unităţi erau frecventate de mulţi poliţişti care, datorită acestei
relaţii de rudenie credeau, probabil, că responsabilul şi sora sa
sunt oameni de încredere, pe de o parte, iar pe de alta că
restaurantul este ferit de controale în timpul cărora, dacă ar fi
fost găsiţi consumând la ore neconvenabile, ar fi fost puşi în
situaţii delicate!
Adevărul este că nu prea greşeau în presupunerile lor
pentru că, timp de ani buni, nu prea am auzit de controale
economice la cele două unităţi. Ba chiar am participat şi la o
frumoasă reuniune a familiilor cadrelor de la Miliţia
municipală, în frunte cu cele ale şefilor, organizată la cea din
centru!
Probabil că pe asta a şi contat Dinel când a pus la cale o
afacere menită, după părerea sa, să-i aducă un venit substanţial
într-un timp destul de scurt! Un tun, cum se spunea pe atunci şi
cum se mai spune încă şi astăzi!
Pe atunci în Craiova se consumau preponderent două
sortimente de bere, produse de fabrica de la ieşirea spre
144
Severin. Se găseau şi alte sortimente, inclusiv bere străină în
unităţile OJT-ului, pentru feţe mai alese, îndeosebi, dar eu
vorbesc de ceea ce era la îndemâna marii majorităţi a
consumatorilor. Cele două sortimente de bere produse la
Craiova aveau preţuri de 3,50 lei, respectiv 5 lei sticla. Asta la
Alimentara, Gostat şi celelalte unităţi de desfacere cu
amănuntul. În unităţile de alimentaţie publică, adică în
restaurante, terase, baruri, preţul celor două sortimente era ceva
mai mare, de şase şi nouă lei sticla, pentru că trebuiau
amortizate şi alte cheltuieli, precum cele de regie, de exemplu.
Întrucât se apropia 23 August, zi naţionaţă pe atunci, zi în
care nu se lucra iar în zonele de agrement se înregistra, de
regulă, o mare afluenţă de persoane dornice de distracţie, în
săptămâna premergătoare Dinel s-a aprovizionat cu o mare
cantitate de bere. Cu 50 000 de sticle, mai exact, 50 000 de
sticle de bere la şase lei, preţ de desfacere înscris în
documentele de livrare emise de furnizor. Întrucât Dinel îşi
crease o relaţie de natură infracţională la fabrică, a făcut rost
concomitent de o mare cantitate de dopuri nefolosite, dopuri
pentru sticlele de nouă lei, însă. Dopurile erau, de fapt,
elementul vizual care putea diferenţia cele două sortimente de
bere, inscripţionarea acestora fiind diferită. Sortimentele puteau
fi diferenţiate şi de etichetă, bineînţeles, însă înainte de vânzare
oamenii lui Dinel puneau în prealabil sticlele în căzi cu apă ce
deslipea etichetele de pe sticle, adezivul folosit pentru lipirea
acestora fiind de proastă calitate, aşa că rămâneau doar
dopurile ca element ce ar fi putut să le diferenţieze.
Un strungar priceput îi confecţionase lui Dinel un mic
aparat metalic, un fel de ştanţă, cu care dopurile noi procurate
de Dinel au fost recapsate pe sticlele ce conţineau bere de
calitate inferioară, după scoaterea dopurilor originale.
În noaptea de dinaintea fiestei, Dinel împreună cu câţiva
oameni de încredere au efectuat manoperele frauduloase. Au
decapsat şi recapsat cele 50 000 de sticle şi au deslipit

145
etichetele originale. A doua zi, în apa din căzile în care puneau
berea la răcit, avuseseră grijă să amestece şi etichete
corespunzătoare procurate de la omul ce le dăduse şi capacele,
iar berea a fost vândută ca bere de calitate superioară, la preţul
de nouă lei sticla.
Ghinionul lui Dinel şi al complicilor săi a fost că în după
amiaza zilei de 23 August a plouat iar consumatorii nu s-au
prea mai înghesuit în parc. În consecinţă, o parte din cele
50 000 de sticle mătrăşite nu au putut fi vândute şi au rămas în
unitate. Capacul a fost pus însă de un informator care a
semnalat afacerea. Nu ştiu dacă a fost înformatorul lui Emil
Gâtiţă, care supraveghea informativ alimentaţia publică, ori a
fost unul din legătura celui care supraveghea Fabrica de bere.
Ori a fost o sursă din legătura domnului colonel Marghescu,
şeful biroului economic. Cert este că fără acest informator
ghinionul cu ploaia n-ar mai fi avut efect ci doar ar fi întârziat
puţin realizarea beneficiului de 150 000 de lei, scontat de
grupul infracţional, sumă importantă pe atunci. Echivalentă cu
două autoturisme noi, câştigată în doar o zi, maxim două. Ori
cu un apartament cu trei camere gata mobilat! Nici fără ploaie
informaţia nu ar mai fi avut efect, ar fi fost tardivă, perimată,
descinderea nu s-ar mai fi soldat cu acelaşi rezultate!
Cert este că lucrurile s-au legat şi treaba a ieşit cum a
ieşit. A doua zi o echipă de ofiţeri, cu Marghescu-n frunte, am
descins la Ciobănaşul pentru un control economic.. În unitate
au fost găsite restul sticlelor cu dopuri de bere superioară
rămase nevândute, pentru care nu au fost găsite acte de intrare
în gestiune, maşina de capsat şi o cantitate de dopuri pentru
sticle de nouă lei nefolosite.
În rest, activităţi de rutină. Percheziţii domiciliare, ocazie
cu care au fost găsiţi şi ridicaţi în vederea confiscării şi banii
rezultaţi din afacere, anchetă în forţă la sediu, obţinerea
mandatelor de arestare. Dinel, iniţiatorul şi organizatorul

146
grupului, a primit în final nouă ani de închisoare, din câte îmi
amintesc.
Iar noi, cei care am participat la acţiune şi anchetă, am
rămas deocheaţi în ochii naşului lui Dinel, marele mahăr de la
Miliţia judeţeană. Pe mine, cel puţin, care i-am mai încurcat o
dată ploile, m-a urmărit cu răzbunarea şi ranchiuna sa şi după
ce am ieşit la pensie. O să vă povestesc, poate, în alt episod!

147
 GIUSY

Numit în fruntea Miliţiei doljene, colonelul Langa,

originar din Mediaş, adusese cu el un alt ardelean, ofiţer
superior ce lucrase în Cluj, pe care l-a numit în funcţia de şef al
Biroului judiciar din Miliţia municipiului Craiova. Excelent
profesionist, clujeanul s-a integrat rapid, asigurând o
coordonare eficientă a activităţii structurii judiciare, principala
forţă de descoperire şi combatere a faptelor prin care erau
lezate viaţa şi integritatea corporală a craiovenilor precum şi
bunurile acestora. Bun meseriaş, după cum am spus, şeful
judiciarului era totodată o figură pitorească a poliţiei anilor ‟80.
Spre deosebire de antecesorul său, unul dintre dinozaurii
despre care am scris într-o altă povestire, care stătea mai mult
în birou, ardeleanul cobora destul de des în teren, în mediile
infracţionale, pentru a cunoaşte în mod direct fauna ce
frecventa în special barurile şi restaurantele din zona centrală a
Craiovei şi nu numai! Îi provoca deseori la discuţii şi-i exploata
în orb, făcând conexiuni interesante, soldate deseori cu date de
certă valoare operativă. Şi cum în aceste medii se şi consuma,
iar domnia sa nu era unul dintre cei care duceau paharul la
ureche, pentru a-şi ascunde uneori ochii injectaţi, purta în acele
ocazii o pereche de ochelari fumurii, de soare, de dimensiuni ce
depăşea moda acelor ani! Chiar şi pe seară ori noaptea, ceea
ce-i demasca locurile pe unde acostase, spre deliciul celor
avizaţi! Cunoştea argoul interlopilor şi îl vorbea, ceea ce-i
dădea deseori un farmec aparte, chiar dacă folosea expresii mai
buruienoase! Înzestrat din plin cu simţul umorului, îşi şfichiuia
de multe ori subordonaţii cu remarci ce stârneau hazul
auditoriului, dar care nu le pica de loc bine celor vizaţi. Pentru
148
a se răzbuna, cumva, ori din alte motive, pentru că nu cunosc
semnificaţia supranumelui, aceştia îl porecliseră GIUSY!
Sub carapacea sa de bărbat dur, cu un comportament
adecvat acestei imagini, se ascundea însă un tip săritor şi
sufletist! După câţiva ani petrecuţi în Craiova, a fost promovat
la Bucureşti, unde a fost numit comandant al Circumscripţiei 1
Miliţie, în buricul târgului, la secţia de la Piaţa Romană, ce
avea în teritoriu nu doar marile bulevarde ci şi unele dintre
principalele instituţii ale statului precum şi ambasadele unora
dintre cele mai importante ţări. Cu toată complexitatea gamei
de probleme cărora trebuia să le facă faţă, aflând că sunt
internat în Spitalul militar în urma unui accident pe care-l
suferisem la Combinatul Chimic, obiectiv pe care-l aveam în
responsabilitate, colonelul şi-a făcut timp să mă viziteze de
câteva ori şi să intervină la cei în drept, pentru a mi se acorda
toată atenţia cuvenită! Asta deşi nu-i fusesem subordonat direct
şi nici nu aveam vreo funcţie de conducere la vremea aia.
Implicat direct, prin forţa împrejurărilor, în evenimentele
din decembrie 1989, competenţa, priceperea şi tactul cu care a
acţionat, a comandat şi a coordonat efectivele subordonate ori
puse la dispoziţie, a făcut ca în zona sa să nu se înregistreze
morţi şi răniţi, deşi în capătul opus al bulevardului era prăpăd.
Nu neg că şi norocul să fi jucat un anume rol, dar nu sunt eu cel
chemat să fac lumină în cele întâmplate atunci!
Eu o să las însă deoparte realizările profesionale ale
colonelului şi o să povestesc căteva întâmplări amuzante legate
de acesta, întâmplări în care hazul era dat de limbajul frust al
acestuia.
Într-o zi de marţi sau joi, nu ştiu exact dar era una din
zilele alea lungi despre care v-am povestit cu altă ocazie, în
care se lucra şi după amiaza de la orele 17 la 21, eram ofiţer de
serviciu. Pe la cinci fără zece ori fără un sfert aşa, în camera
ofiţerului de serviciu intră şi şeful biroului judiciar şi începe să
dea nişte telefoane. Nu ştiu de ce nu o făcea din biroul său,

149
unde avea toate legăturile necesare, probabil însă că aştepta pe
cineva pe care să-l conducă direct sus, la etajul unu, unde erau
judiciariştii, fără ca cel aşteptat să mai fie înregistrat la poartă.
În acel moment sună căpitanul David, de la judiciar, care, fiind
plecat la masă impreună cu alţi doi colegi se dedulciseră la
şpriţ şi nu prea ar mai fi venit la serviciu, la programul de după
amiază. Se mai întâmpla!
– Auzi, mă întreabă după ce i-am răspuns la telefon,
Florescu e acolo? Dă-mi-l şi mie la telefon!.
Florescu era ofiţerul de judiciar din echipa de cercetare.
Am ieşit în hol şi l-am strigat pe Florescu, care era la masa de
sub scări, împreună cu alţi câţiva. Auzind că-l strig pe
Florescu, şeful judiciarului, care era uns cu multe alifii, se
prinde despre ce este vorba şi pune el mâna pe telefon.
– Da, zice el!
– Auzi, spune ofiţerul fără a se prinde cu cine vorbeşte,
Giusy e pe-acolo? Că noi am mai sta pe-aci, pe la Periniţa. Să
ştii de noi unde suntem, dacă e ceva pe la prăvălie!
– Auzi, băi, Davide, face colonelul, schimbând tonul.
Vino urgent la bază să-i beleşti p…a lui Giusy, lasă tu Periniţa,
că tot acolo o găseşti şi după aia!
Întâmplarea şi reacţia colonelului a făcut multe zile
deliciul celor de la municipiu.
Într-o noapte eram de serviciu în echipa de cercetare.
Cum pe linie de economic nu prea erau evenimente care să
necesite cercetarea la faţa locului, profitam de ocazie pentru
a-mi rezolva sarcinile ce presupuneau strict activităţi de birou:
redactarea referatelor cu propuneri de clasare a unor lucrări cu
termen ori generale, prelucrarea materialelor informative, etc.
Întrucât exista posibilitatea de a apare, totuşi, necesitatea
deplasării la un eveniment, nu puteam chema oameni la audieri
aşa că, după ce-mi rezolvam hârţogăraia, în loc să joc table
cum obişnuiau alţii, îmi plăcea să cobor în birourile celor de la

150
judiciar, ale căror cazuri mi se păreau mai interesante decât ale
noastre, ale celor de la economic.
Ei, şi mă aflam în biroul colonelului ce face obiectul
acestui expozeu, când este introdus de ajutorul ofiţerului de
serviciu un bărbat între două vârste, ce părea foarte agitat,
însoţit de o femeie micuţă, pierită, cu o privire pierdută,
speriată. Menţionez că în acea perioadă se înregistraseră prin
parcuri mai multe violuri comise de un autor necunoscut, în
puterea nopţii, asupra unor femei ce veneau, de regulă, din
schimbul doi.
– Care-i problema, ce s-a întâmplat? - întrebă şeful
judiciarului.
– Domnule comandant, am venit să vă aduc femeia asta!
Luaţi-o dumneavoastră, face-ţi ce ştiţi cu ea, să explice unde-a
stat până la ora asta, că eu unul n-o mai ţin la casa mea!
– De ce măi omule, ce s-a întâmplat?
– Să vă spună ea, că eu nu pot! Îîîîîuuu, Doamneeeee,
începe să se tânguie bărbatul, eu n-o mai ţin. Să fie clar!
– Ce s-a întâmplat, doamnă? Spuneţi dumneavoastră!
– Să vedeţi... începu, pierită, femeia. Eu lucrez la Fabrica
de confecţii…
– Aşa, şi? Vorbiţi mai tare, că nu prea se înţelege ce
spuneţi. Aici sunteţi în siguranţă, nu vi se poate întâmpla
nimic!
– Lucrez la Confecţii. Şi azi am fost schimbul doi…
– Aşa, şi?
– Îîîîîîîîîîîîîîîuuuu, Doamneeeeeeeîîîî! - făcea bărbatul!
– Încetează, domnule, să auzim ce spune
femeia….Continuaţi, doamnă!
– Şi când s-a terminat schimbul, m-am îmbrăcat şi am
plecat spre poartă. Numai că, până să ajung, m-a apucat, ca
femeia, de!… spuse doamna şi tăcu, stânjenită.
– Ce te-a apucat, femeie? De ce te-ai oprit, vrei să-ţi
scoatem vorbele cu cleştele?

151
 – Îu, Doamneeeeeeiiii, făcu iarăşi bărbatul.
– Taci, dom‟le, începu să se enerveze colonelul. Las-o să
spună!
– Păi, m-a apucat burta, îngăimă femeia cu capul în jos.
Şi m-am întors înapoi, la vestiare…
– Aşa, şi?
– Şi când am ajuns apoi la poartă, specialele plecaseră.
Şi-am luat-o pe jos, spre casă..
– A plecat pe jos, Doamneeeeeeîîî, a plecat pe jos!. Nu,
că eu n-o mai iau, v-am spus…
– Taci, dom‟le! Taci odată! Zi femeie! Unde locuiţi?
– În Craioviţa..
– Spune mai departe..
– Şi când mai aveam puţin până la Ciupercă, a oprit lângă
mine o maşină ce venea din spate..
– Doamneeeeeeeeiiî! - urlă odată din rănunchi bărbatul…
– Nu înţelegi, dom-le de vorbă bună să taci? - spuse
colonelul uitându-se urât la soţul femeii. - Las-o să ne spună
ce-are de spus. Continuă, femeie..
– Şi şoferul m-a întrebat unde merg, Şi i-am spus că în
Craioviţa. Cam departe, a zis el. Urcă-te, că te duc eu!
– Ăsta e! - zice colonelul, intuind ce s-a întâmplat şi
întorcându-se spre noi. Ăsta-i omul nostru….Zi-i, femeie!
– Şi m-am urcat la el în maşină….
– S-a urcat la el în maşinăăăăăă, urlă bărbatul,
ridicându-se de pe scaun. Am plecat! - face. V-am spus eu! Eu
nu mai am ce face cu ea. V-o las aici, face-ţi ce vreţi cu ea… Şi
se ridică, dând să plece spre uşă.
– Stai, domnule, potolit! Vrei să-ţi pun cătuşele? - ţipă
colonelul la el. Spune mai departe, femeie…
– Şi, după ce-am trecut de Ciupercă, în loc s-o ia pe
canal, spre Craioviţa, a mers înainte, spre Luncă…
– Al nostru e! - ţipă colonelul, de astă dată, spre noi. -
Punem mâna pe el în noaptea asta!

152
 – Doamneeeeeeiii! - făcu din nou bărbatul, legănându-şi
capul într-o parte şi alta!
– Gata, dom‟le, potoleşte-te! Avem treburi împortante
aici! Zi-i femeie!
– Păi şi m-a dus în Luncă! Şi-acolo mi-a făcut felul, ce
mai încoace şi-ncolo!
– Doamneeeeeeeeeî! O omor! Da‟ ce s-o omor, că v-o las
aici! Acu‟ chiar că n-o mai iau!
– Taci dom‟le odată! Acum îţi pun cătuşele, că ne-ncurci
ancheta!
– Hîmmmmmm, mugea, mai încet, bărbatul!
– Gata! - din nou, către noi. - Chemaţi-i şi pe ceilalţi, care
mai sunt prin sediu, că imediat ce terminăm cu doamna, plecăm
să-l săltăm.
Apoi, revine la victimă.
– Şi dumneavoastră, doamnă? N-aţi ţipat, n-aţi zis nimic?
– Păi, ce rost avea, cine era să mă audă în pustietatea aia?
– Şi? Ce s-a întâmplat pe urmă? V-a dus acasă?
– M-a dus, pe dracu‟! M-a lăsat acolo! S-a urcat în
maşină şi-a plecat!
– Şi? I-aţi luat numărul de la maşină?
– Nu! Că nu mi-a dat în gând!
Şeful de birou, dezamăgit, nu mai zise nimic! În cameră
nu se mai auzea nici musca. Colonelul tace un timp, după care
se întoarce spre soţul femeii, şi-i spune:
– Auzi, dom‟le? I-aţi, dom‟le, curva cu tine şi daţi-i
drumul de aici!
Aş mai avea câteva, dar mi-e să nu mă întind prea mult!
În plus, întâmplările astea poate îşi aveau hazul lor în
momentele de atunci, raportate la mentalităţile de atunci.
Trăiam într-o societate mult mai închisă, fără atâtea posibilităţi
de distracţie ca astăzi, noi eram tineri, vedeam altfel lucrurile.
Mai mult partea bună ori partea hazlie a lor. Râdeam pe seama
şefilor, răzbunându-ne cumva pe ei, alte posibilităţi de defulare

153
nu prea aveam. Astăzi există presă, sindicate, mitinguri,
Facebook…
Totuşi, una nu aşa de lungă, cred că mai merge!
Într-o toamnă, din cauza secetei ori nu ştiu de ce, nu prea
se făcuse varză. Era sezonul murăturilor şi toată lumea o căuta,
trebuia băgată la butoi, peste vreo lună-două veneau sărbătorile
de iarnă iar fără sarmale mesele de Crăciun şi Revelion nu prea
ar fi avut haz. Într-una dintre duminici, câţiva dintre noi, cei de
la economic, eram, ca de obicei, în Piaţa Centrală. Eram însoţiţi
de locţiitorul de profil, care coordona economicul şi circulaţia,
un maior slăbuţ, firav, mărunt de statură. Chiar aşa îi şi
spuneam între noi, Micuţu‟! La un moment dat, apar două
camioane cu varză, de la un C.A.P. de prin împrejurimile
Craiovei. Lumea, grămadă pe ele, se călca în picioare, nu alta!
Micuţu‟, care era cam fricos de felul său - fricos să nu-şi piardă
funcţia, să fiu bine înţeles, - a intrat puţin în panică, să nu se
întâmple ceva, vreun eveniment cumva, şi să fie tras la
răspundere. Şi cum mintea-i mergea brici, s-a gândit, probabil,
c-ar fi bine să mai fie cineva cu el, să nu fie singurul
responsabil în faţa şefilor, la o adică. Şi l-a sunat pe Giusy,
omologul său, să vină cu câţiva băieţi vânjoşi de la judiciar, că
el cu ai lui nu fac faţă busculadei de la camioanele cu varză. Pe
atunci încă nu fusese creat plutonul de intervenţie, precursorul
viitorilor mascaţi ai DPIR - lui. Peste nici zece minute vine nea
Gică cu o trupă de la judiciar, băieţi înalţi, bine făcuţi, care, cu
Giusy - n frunte, se bagă fără ezitare în aglomeraţie, împărţind
pumni şi coate în stânga şi-n dreapta, după ce în prealabil
strigaseră cu putere:
– Înapoi! Faceţi loc! Miliţia!
În câteva minute în jurul camioanelor se făcuse un cerc
larg, iar nea Gică, zis Giusy, şeful de la judiciar, era sus în
camion, tocmai în vârful grămezii de varză! De-acolo, de sus,
cu mâinile în şolduri, se uită triumfător în jur, căutând pe

154
cineva din priviri. Şi când îl vede pe Micuţu, şeful nostru,
strigă în gura mare, fără nici o reţinere:
– Şi-acu‟, ce p…a mea facem, Nicuşoare? Vindem noi
varza?

155
 EXERSAŢI OCHIUL ŞI-O MÂNĂ /
PENTRU PATRIA ROMÂNĂ

Într-o zi, pe când eram în echipa de cercetare, prin jurul

prânzului mă trezesc sunat de şeful biroului care-mi ordonă să
mă prezint la dânsul. Traversez holul, biroul în care lucram pe
atunci fiind amplasat chiar vizavi de cel al şefului, bat la uşă şi
intru. La măsuţa din faţa biroului şefului de economic, stătea,
cu o cafea în faţă, colonelul Paulin Balaci, şeful miliţiei
municipale. Mă invită să iau loc şi, fără farafastâcuri, intră
direct în subiect.
– Ia stai jos, Bâţă! Uite, am discutat cu Marghescu şi el
crede că ai fi cel mai potrivit să te ocupi de o problemă mai
delicată, întrucâtva! Despre ce este vorba! În spatele
restaurantului Dunărea, pe strada ce duce la Târgul de
săptămână, s-a instalat de ceva vreme o baracă de tir sportiv.
La această baracă, care e autorizată din câte ştiu, s-au aciuat şi
nişte indivizi care joacă alba-neagra, curăţindu-i de bani pe cei
care merg sau vin de la târg ori pe locuitorii din zonă. Au venit
mulţi cetăţeni la mine care s-au plâns, am trimis acolo şi nişte
băieţi de la judiciar şi alţii de la pază şi ordine, le-am dat
sarcină şi sectoriştilor din cartier, dar n-au reuşit niciunul să
facă nimic. Când apar în preajma barăcii lucrurile sunt în
ordine, n-au văzut pe nimeni să joace alba-neagra. Totuşi,
plângerile curg! Chiar acum o jumătate de oră a venit la mine
în audienţă, plângând, un bătrân de la ţară. Îşi vânduse vaca în
târg şi toţi cei şase mii de lei de-i luase pe ea au intrat în
buzunarele excrocilor, în mai puţin de zece minute.
– Deh! Cine l-a pus să joace?

156
 – Dracu‟ l-a pus! Problema nu e asta! Problema e că nu-i
putem lăsa să-şi facă mendrele şi să-şi bată joc de oameni sub
nasul nostru! Chestia delicată este însă că patronul barăcii e din
Slatina şi se bucură de protecţie la nivel înalt. Inclusiv la noi, la
judeţ, s-a discutat problema în comandă şi unul dintre locţiitori
mi-a zis să lăsăm baraca în pace, că face bani pentru Ştiinţa!
Noi însă trebuie să ne facem treaba, să nu lăsăm cetăţenii pe
mâna unor excroci, craiovenii pe noi ne învinovăţesc, nu pe cei
de la judeţ. Numai că trebuie mare atenţie! Să ne mişcăm rapid
şi ireproşabil! Probe beton, să nu mişte-n front. Am încredere
în tine, ai rezolvat-o şi atunci cu Matrix, sper s-o rezolvi şi
acum!
A doua zi am plecat cu Ilie Vilău spre târg, să aruncăm
un ochi pe-acolo, să vedem despre ce este vorba. Nu era luni, zi
de târg, aşa că zona nu era foarte aglomerată. Am coborât la
Dunărea, am intrat să bem o cafea, am discutat cu cineva de
acolo, ne-am interesat de una, de alta. Am plecat apoi, agale,
spre târg. Am trecut prin faţa barăcii de tir sportiv, era o
şandrama obişnuită, din cele care se vedeau cândva prin
bâlciuri. Care sunteţi mai tineri şi n-aţi prins bâlciurile de
altădată, vă amintiţi poate de serialul „Toate pânzele sus”,
prezentat la TVR. O baracă din aia unde Anton Lupan îl
cunoaşte pe Ieremia, după ce acesta îşi exersase talentele de
trăgător, lăsându-l fără un pol de aur pe patronul barăcii.
„Mireasa, nene, mireasa! - strigau ţâncii admirându-l pe
Ieremia! - Hâc! Acu‟ pe care s-o ochesc? - Berbecii, nene,
berbecii!... Cucul, nene, cucul!”
Sper că v-aţi reamintit acum! „Exersaţi ochiul ş-o mână /
Pentru patria română” – scria pe frontispiciul barăcii din
romanul lui Radu Tudoran! „Exersaţ ochiul şi mâna la
Mireasa” - scria pe baraca din îndrăgitul serial!
Am trecut încet prin faţa obiectivului nostru, ne-am uitat
cu atenţie în jur, am văzut nişte feţe cunoscute... Ne-am
continuat drumul spre târg. Am ajuns în târg, ne-am holbat

157
vreo oră pe la vechituri, ne-am întâlnit cu Bebe Televizor,
Costică Banu şi alţi cunoscuţi care vindeau brichete, mici
butelii cu gaz şi alte mărunişuri, cu alţii cu casete audio, am
schimbat nişte vorbe şi cu aceştia... Încet-încet ne făceam o
părere! Ne-am dus apoi în partea cealaltă, la coana Torica, ce
avea o bombă în gura târgului, am halit nişte mici şi-am ras
câte-o halbă de bere, a mai trecut o oră-două. Am luat-o apoi,
tot agale, spre Calea Dunării. Când ne-am apropiat de baracă,
am zărit iarăşi feţele alea cunoscute, de le văzusem la venire.
Ardeau gazul pe-acolo! Cam în aceleaşi locuri. Ajunşi în faţa
barăcii, ne-am oprit. Tir sportiv, nici o altă activitate. Clanţ,
pac! Clanţ, pac!, se auzeau doar închizătoarele şi percutoarele
armelor. Ne-am dus la stand, am întrebat de şeful barăcii,
ne-am legitimat, şi i-am cerut actele. Ne-a prezentat autorizaţia,
chitanţele de plată a impozitelor, contractul cu primăria pentru
loc, chitanţele de plată... Totul părea în regulă!
– Şi ăştia de încarcă puştile la stand cine sunt? Angajaţii
dumneavoastră? Că-n autorizaţie nu-s trecuţi, sunteţi doar
dumneavoastră cu soţia!
– Aaaaa, nu-s angajaţii mei! Să vedeţi, am uitat să vă
spun... Sânt angajaţii Universităţii Craiova, avem un contract
de colaborare cu Universitatea. Ei ne pun oamenii la dispoziţie
şi noi le vărsăm o parte din încasări.
– Aşa încasări mari aveţi, de daţi şi la alţii din ele? Că
văd că nu prea se înghesuie lumea să tragă la figurine!.
– Ei, nu prea sunt azi că nu-i zi de târg!
– Da-ţi-ne contractul de colaborare. De ce nu ni l-aţi
prezentat când v-am cerut actele?
– Am uitat! Era în altă parte, nu era la un loc cu celelalte
acte, şi am uitat de el...
Am verificat contractul, părea în regulă. Am verificat şi
actele celor prezenţi la baracă. Cei de la stand aveau legitimaţii
de angajaţi ai Universităţii! Muncitori necalificaţi!

158
 N-am întins coarda, văzusem ce era de văzut.
Remarcasem şi că unele dintre cunoştinţele noastre pe care le
zărisem în zonă, şi la venire şi la plecare, nu se apropiaseră de
baracă, deşi în jurul nostru se strânseseră destui curioşi în timp
ce făcusem micul nostru control. I-am restituit patronului
actele, am salutat şi am plecat. Nu găsisem motiv nici măcar
să-l ardem cu o amendă, modică, aşa de sămânţă, să ştie c-a
trecut miliţia economică pe la el.
Ne-am întors la sediu, am mers la şef şi i-am raportat
observaţiile. I-am raportat şi la ce mă gândisem, idee pentru
realizarea căreia aveam nevoie de sprijinul domniei sale,
întrucât depăşea posibilităţile pe care le aveam noi atunci. M-a
înţeles, a pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe directorul
Întreprinderii Judeţene de Legume Fructe (I.J.L.F.)
A treia zi de la discuţia colonelului Marghescu cu
directorul, vineri, în jurul prânzului, o şa cu prelată a rămas în
pană pe strada ce ducea spre târg, chiar în faţa barăcii de tir
sportiv. Şa, adică un camion din alea lungi, cum sunt
autotrenurile TIR. Numai că nu aveau containere, ci caroserie
de camion. Acoperită cu un coviltir cu prelată, în cazul nostru!
Şoferul coboară din cabină, umblă sub capotă, meştereşte ce
meştereşte, lasă capota, urcă la volan, dă să pornească motorul!
Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face motorul. Apoi nimic. Şoferul
coboară iarăşi, umbla sub capotă, urcă din nou în cabină!
Hrrrrrr, hrrrrrr, poc, poc, face încă o dată motorul! Şoferul se
dă iar jos, înjurând de paşte şi dumnezei, îşi sumete mânecile,
umblă iar la motor... nimic, ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o mai
lungim... În cele din urmă, încuie cabina şi pleacă!
Maşina a rămas acolo, abandonată şi a doua zi, sâmbătă,
şi duminică. Şoferul n-a mai dat de loc pe la ea!
Luni dimineaţa, înainte să se crape de ziuă, mai devreme
ca ţăranii să înceapă să bântuie spre târg, eu, împreună cu Ilie
Vilău, Bebe Ene, Marin Enea şi încă vreo doi–trei băieţi de la
economic, precum şi-un criminalist, ne strecurăm pâş-pâş pe

159
lângă garduri spre auto-şa şi ţuşti, sub prelată. De aici, prin
nişte găuri, urmăream tot ce se întâmplă în stradă şi în special
la baracă, obiectivul nostru.
În jurul orei şapte a apărut patronul cu soţia şi oamenii
săi, au ridicat oblonul barăcii şi s-au instalat, unii la stand, alţii
la capetele standului. Au apărut şi Marinică Pumn de Fier, un
fost poliţist, celebru cândva, auzisem de el încă din şcoala
militară, precum şi un interlop, poreclit Babau‟, un fost boxer
la Dinamo Craiova, care, după ce au dat o raită prin zonă au
venit la patron şi după ce au discutat ceva s-au plasat de-o parte
şi de alta a barăcii, la o oarecare distanţă, unul spre Dunărea,
celălalt spre târg! Cei doi erau cunoştinţele pe care la
remarcasem în raidul meu de documentare. În urmă cu nişte
ani, miliţia şi securitatea craioveană avuseseră un club, Clubul
Dinamo, pe lângă care funcţiona o puternică echipă de box, ce
a dat mulţi campioni. Unii dintre aceştia au fost încadraţi apoi
în miliţie şi securitate, cum era maiorul Pătraşcu de la
contraspionaj, pe vremea mea, alţii pe la filaj, iar câţiva, ca
Babau‟, eşuaseră în pegra Craiovei. Oricum, dat fiind că ofiţerii
şi subofiţerii frecventau clubul şi competiţiile, cultivau relaţii
cu sportivii şi erau cunoscuţi de către aceştia. Ăsta era motivul
pentru care Babau‟ şi Marinică fuseseră selecţionaţi, să asigure
protecţie imediată barăcii, să ţină de şase, semnalând orice
apariţie a vreunui miliţian în zonă, asta era explicaţia faptului
că cei care mânuiau alba-neagra nu putuseră fi surprinşi
nicicând asupra faptului.
Am stat în continuare sub prelată, tăcând chitic şi
observând ce se întâmplă. La un moment dat baraca a început
să se anime, mulţi dintre cei care veneau din târg se opreau şi
trăgeau la ţintă. Băieţii care încărcau iniţial armele, muncitorii
necalificaţi de la Universitate, deh!, au predat armele
patronului şi soţiei iar ei au trecut la capetele standului, unde au
scos cauciucurile şi au început să învârtă alba-neagra. I-am
făcut semn criminalistului care a început să ia cadru după cadru

160
printr-o gaură din prelată, fotografiind tot ce se întâmplă la
baracă. Se aglomerase deja, se făcuseră două grupuri măricele
la capetele standului, urmărind cu ochii beliţi pata albă de pe
unul dintre cele trei cauciucuri. Pumn de fier şi Babau, şi ei cu
ochii cât felinarele, se uitau în toate părţile, să nu apară vreun
gabor prin zonă! La camion nu se uitau, în trei zile se
obişnuiseră cu prezenţa lui în faţa barăcii.
Am mai aşteptat mai bine de-o oră să se încingă bine
jocul, şi când am strigat „Acum” am sărit toţi deodată peste
oblonul camionului, ieşind fulgerător de sub prelată! Ne
fixasem ţintele dinainte, iar eu şi Ilie ne-am înfipt mâinile
direct în chica celor doi care mânuiau cauciucurile, punând
totodată câte o mână pe bani şi pe rondelele buclucaşe. Au fost
atât de surprinşi, încât nici măcar n-au încercat să protesteze,
dar‟mite să se opună. Singur Marinică Pumn de Fier a încercat
să bâiguie ceva, că el e colonel de miliţie în rezervă, dar Marin
Enea, care nu prea era dus la biserică şi era renumit prin tot
felul de năzbâtii, i-a tras un şut în partea dorsală, accelerându-i
viteza cu care a urcat în camion. Pentru că, aşa cum stabilisem
în prealabil, i-am urcat pe toţi cei pe care pusesem mâna,
practic pe toţi cei care-i găsisem acolo, în camion, sub prelată.
În tot acest timp criminalistul trăgea flash-uri, mai ceva ca un
fotoreporter din zilele de azi.
După ce ne-am strâns şi ne-am asigurat că suntem toţi, de
nu ştiu unde a apărut şi şoferul autocamionului. Şi să vezi,
drăcie, motorul a pornit ca prin minune din prima cheie şi am
plecat, cu toată încărcătura, spre Miliţia municipiului, aflată
atunci pe strada Libertăţii. Precum puşcăria din minunile
Caracalului!
Aici, când am procedat la identificarea şi trierea
persoanelor aduse la sediu, să vezi surpriză. Au mai apărut
câţiva necalificaţi de la Universitate! Surpriză şi nu prea, ştiam
demult că cei care mânuiesc cauciucurile de alba-neagra au
complici care să anime jocul, printre privitori. Aceştia erau, de

161
fapt, şi cei care câştigau, fraierii marcând doar banul, care intra
în buzunarele escrocilor!
După identificarea şi toaletarea persoanelor implicate
(adică fotografiere, amprentare, fişare) am redactat procesul
verbal de prindere în flagrant şi am început anchetarea
acestora. Nu are rost să detaliez, ştiţi toţi ce înseamnă asta!
Martori aveam destui, era camionul plin de cei care jucaseră şi
de gură cască! Numărând banii găsiţi pe masă şi asupra celor
care mânuiau rondelele, a rezultat că în ora aia, cât îi lăsasem
să joace până să-i umflăm, realizaseră frumoasa sumă de peste
27 000 lei. Vă daţi seama ce sume învărteau aştia? Cât ar fi
câştigat doar în ziua aia, dacă nu interveneam? Din anchetă a
rezultat că cei doi care învârteau rondelele erau plătiţi de patron
cu câte o mie de lei pe zi! În doar două zile şi jumătate,
câştigau deci banii mei pe o lună de zile. Cei care ţineau de
şase, Pumn de Fier şi Babau‟, precum şi animatorii, erau plătiţi
cu câte 500 de lei pe zi. Din păcate, nu mai reţin suma care era
vărsată Ştiinţei, prin preşedintele clubului. Acesta era cel care
intervenise la locţiitorul şefului miliţiei judeţene care, ca orice
craiovean, iubea echipa de fotbal şi de aceea acceptase să
închidă ochii la micul alişveriş, în beneficiul alb-albaştrilor.
Adevărul este că echipa trebuia să se descurce cumva, era
mereu în pană de bani, nu se putea compara cu Steaua sau
Dinamo, la care cotizau zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri. Cei
mai iubiţi fotbalişti din România acelor ani erau nevoiţi să
meargă în deplasare cu un autobuz TV, fabricat în anii
copilăriei mele, din care curgeau tablele, în vreme ce fotbaliştii
echipelor departamentale se deplasau în autocare ultimul
răcnet, cumpărate din străinătate.
Patronul barăcii de tir a fost arestat şi i s-a întocmit dosar
penal pentru săvârşirea infracţiunii de organizare de jocuri de
noroc fără autorizaţie, fiind condamnat în final la doi ani de
închisoare cu executare, pedeapsa maximă prevăzută în vechiul
Cod Penal pentru acea infracţiune. Aşa zişii muncitori

162
necalificaţi ai Universităţii, cei care învărteau rondelele şi
animatorii, arestaţi şi ei, au fost condamnaţi pentru înşelăciune
şi complicitate la înşelăciune. Menţionez că acestora li se
emiseseră acele legitimaţii de muncitori necalificaţi ca
acoperire, pentru că în acele timpuri dacă nu aveai o ocupaţie
legală, dacă nu aveai serviciu, cu alte cuvinte, riscai o sancţiune
cu închisoare contravenţională pentru trai parazitar. Şi nu se
voia ca la o eventuală razie, afacerea să fie stopată datorită
acestui amănunt minor! Marinică şi Babau‟ au fost doar
sancţionaţi cu amendă contravenţională, rolul lor în excrocherie
era minor, nu participaseră direct la estorcarea sumelor de bani,
şi apoi cândva, transpiraseră şi ei pentru ministerul de interne,
nu?
O chestiune amuzantă în ceea ce priveşte condamnarea
celor implicaţi, este demonstraţia pe care a trebuit să o fac în
faţa membrilor completului învestit cu judecarea cauzei, pentru
a-i convinge că jocul alba-neagra este o înşelătorie şi nu doar
un joc de noroc. În anul 1978, pe când eram elev al şcolii
militare, am făcut o lună practică la Miliţia din Alexandria. În
acea perioadă era un bâlci în oraş şi unul dintre circarii de
acolo m-a învăţat să mânuiesc rondelele de cauciuc. Şefii şi
colegii mei de mai târziu ştiau asta, pentru că ne distrasem de
multe ori în unele dintre nopţile lungi petrecute pe la serviciu.
Aşa că am fost în măsură să le demonstrez şi domnilor
judecători în ce constă înşelătoria, arătându-le cu încetinitorul
cum, după ce arăţi cauciucul cu pată albă, în loc să-l pui jos, îl
extragi prin rotirea cu ajutorul degetului mijlociu pe cel din
spate, nemarcat, şi-l arunci apoi, în locul celui arătat.
Priceperea mea la alba-neagra, dobândită cu trudă, după
numeroase exerciţii, i-a convins pe judecători, care au aplicat
pedepse binemeritate excrocilor în cauză.
Căt despre implicarea celor de la Universitatea Craiova,
care erau vinovaţi cel puţin de fals intelectual, dacă nu şi de
complicitate ori măcar instigare la înşelăciune, şefii au hotărât

163
să o lăsăm moartă, pentru a nu se crea o stare de spirit
necorespunzătoare în oraş, în acei ani în care echipa era pe val
şi extrem de iubită.
Eu, însă m-am ales cu sporirea antipatiei şi
resentimentelor locţiitorului de la judeţ, ivită odată cu
participarea la ancheta soldată cu arestarea finului său de la
Ciobănaşul, precum şi cu reputaţia, neadevărată, de duşman al
Ştiinţei, în ochii domnului Corneliu Stroe, fapt reproşat cu
ocazia unei anchete ulterioare, în urma căreia a şi fost înlocuit
din funcţia de preşedinte al clubului. Dar asta peste mai mulţi
ani, prin ‟90 sau ‟91 dacă nu mă înşel!

164
 ŞICANE RUTIERE

În septembrie 1981 a fost repartizat la Biroul Circulaţie al

Poliţiei municipiului Craiova un tânăr locotenent, absolvent al
clasei de profil din ultima promoţie a Şcolii de ofiţeri. Îl
cunoşteam încă din vară, era din zonă şi făcuse stagiul de
practică din ultimul an la Craiova. Mă cunoştea şi el,
participasem la măsuri de ordine şi alte câteva misiuni, eu ca
tânăr locotenent, cu doi ani vechime deja, el ca elev-sergent. În
iulie ‟81, împreună cu alţi colegi, în jur de 30 de cadre din tot
judeţul, şi de la miliţie şi de la securitate, am fost detaşaţi la
Bucureşti pentru a participa la misiuni legate de Jocurile
Olimpice Universitare, ediţie organizată de ţara noastră. Eu,
împreună cu Barbu Adrian şi Marin Popescu, ce era pe atunci
ofiţer de circulaţie la Segarcea dar care încă din acel an avea să
fie numit şeful poliţiei rutiere din municipiu, iar mai apoi din
tot judeţul, ale căror efective avea să le conducă, în total, mai
bine de 25 de ani, până la pensie, fusesem cazaţi într-o cameră
a căminului Facultăţii de Medicină Veterinară, de pe Splai. Ca
misiuni, eu şi Barbu asiguram, împreună cu alţii, obiectivul
Stupul, denumirea codificată a Casei de Cultură a Studenţilor.
Într-una din zile ne deplasam toţi trei de la cămin spre obiectiv.
Când am traversat splaiul spre cofetăria Tosca, cu vreo doi
metri înainte de trotuar am deviat puţin de pe zebră, s-o luam
mai de-a dreptul, spre intrarea în grădina de vară a cofetăriei,
care nu era chiar în dreptul trecerii de pietoni. Moment în care
ne auzim fluieraţi puternic de un agent de circulaţie. Ne-am
întors spre partea de unde se auzea fluierul şi l-am văzut pe
elevul nostru, care ne-a făcut autoritar semn cu degetul arătător
să ne ducem la el. Curioşi, îl cunoşteam toţi trei, ne-am dus
165
crezând că vrea să ne salute, dar elevul sergent ne-a tras o
praftură ce nici de la colonelul Panait, şeful poliţiei craiovene
din acea vreme, nu luasem. E drept, eram în ţinută civilă, dar
nu cred că nu ne-a recunoscut, chiar dacă nu a dat nici un semn
în acest sens.
– Băi, fraţilor, cred că n-o să fie de-a bună cu ăsta, dacă
vine la noi, la Craiova! – le-am zis celorlalţi.
Şi-am avut gura aurită. Aşa a fost. Era intransigenţa
întruchipată. Nu te atingea-i de el cu nimic, în sensul de a fi
căzut la pace cu cineva, de a accepta să închidă ochii la ceva, la
o abatere cât de mică. Personal, pentru mine nu aş fi avut
nevoie, eram pieton pe atunci şi încă mulţi ani de atunci încolo,
când mi-am luat maşină eram deja locţiitor al şefului poliţiei
craiovene. Dar lucram cu reţea informativă şi ăştia nu erau toţi
nişte sfinţi, că dacă ar fi fost sfinţi nici n-ar fi avut ce să-ţi
spună. Iar unul dintre modurile de a-i recompensa pentru
informaţiile furnizate erau intervenţiile pe la circulaţie, când
săvârşeau vreo contravenţie, ori pe la evidenţa populaţiei, să-i
scuteşti de cozile de la ghişee. Dar cei care lucrau în aceste
structuri nu prea ştiau cum e să lucrezi cu informatorii.
Dar ofiţeraşul nostru nu era doar intransigent. Deşi era
cam grăsuţ pentru vârsta lui, având destulă piele, nu prea îşi
mai încăpea în ea. Arogant şi încrezut, te trata ca pe-un nimic
dacă erai nevoit să apelezi la el. La cei mai mici sau egali în
grad cu el, mă refer! Noroc cu nea Gore Herăscu, locţiitorul de
profil, un om înţelegător, pâinea lui Dumnezeu, care nu te
refuza niciodată când apelai la domnia sa.
Avea obiceiul să se adreseze tuturor, fie militar, fie civil,
cu ,,domnule inginer”! - “Ce mai faceţi, domnule inginer?”, ori
- „Ce faci, inginere?”, în funcţie de rangul celui în cauză.
Odată, pe când era în comisia de examinare a candidaţilor la
statutul de conducător auto, îi spune celui care tocmai se
aşezase la volan:
– Dă-i drumul înainte, dom‟le inginer!

166
 – Sunt doctor, tovarăşe locotenent, îi spune acesta
crezând, poate, că l-a confundat cu altcineva.
– Da‟ ce p....a mă-tii, bă, te-am întrebat eu ce eşti? Dă-i
drumu-acolo şi ţine-ţi gura!
Cam âsta era omul!
Ei, şi ofiţerului nostru cu coafă albă, savarinei, cum le
spuneam celor de la circulaţie datorită culorii caschetei, i se
pusese pata pe-un subordonat, pe-un agent de circulaţie,
Georgescu. Vă daţi seama cum se purta cu agenţii, dacă şi cu
noi, cei de rang egal, se purta cum se purta. Îi făcea observaţii
mai tot timpul, era veşnic nemulţumit de indicatorii realizaţi de
acesta, îl raporta la şefi, îi făcea tot felul de mizerii, ce mai
încoace şi-ncolo! Sper că nu greşesc, că nu spun baliverne
pe-aici, le vând şi eu cum le-am cumpărat, n-am fost de faţă, că
lucram în altă structură!
Într-o zi, cică l-ar fi raportat la şeful miliţiei, venise
colonelul Balaci între timp, că este neglijent, dezordonat, că
umblă cu ţinuta murdară şi pantalonii necălcaţi deşi are postul
în Valea Vlăicii, o zonă intens circulată din buricul oraşului,
kilometrul zero, pe unde trec toţi şefii de la judeţ, pe deasupra!
– Bine, ar fi zis colonelul, unde-i acum, ce schimb este?
– Schimbul întâi, ar fi zis ofiţerul, chiar acum este de
serviciu!
– Când iese din schimb să te prezinţi cu el la mine, să-l
văd şi să discut şi eu cu el!
– Am înţeles!
Numai că cineva l-a pus în temă pe Georgescu. Probabil
vreo secretară care auzise discuţia, că doar şi secretarele aveau
nevoie să se pună bine cu cei de la circulaţie, nu? Aşa că
agentul, cu puţin înainte de a ieşi din schimb, a părăsit postul şi
s-a dus doi paşi mai încolo, la Viorel, responsabilul spălătoriei
chimice care era pe atunci lângă restaurantul hotelului Jiul,
Ramada de astăzi.

167
 – Viorele, vreau să mă faci boboc, că mă cheamă şeful
cel mare!
– Bine, şefu‟! i-ar fi răspuns Viorel. Dezbrăca-ţi-vă!
Era vară. Georgescu s-a executat şi a rămas în maiou şi
chiloţi în biroul responsabilului, care i-a luat bluza şi
pantalonul şi-a ieşit. S-a înapoiat nu peste multă vreme, cu
hainele curăţate şi călcate. Agentul i-a mulţumit, s-a îmbrăcat
şi a plecat la sediul din Libertăţii, cum primise ordin. În
anticamera comandantului s-a întâlnit cu ofiţerul-şef de
schimb, care-l aştepta, şi au intrat împreună la colonel.
Balaci Paulin l-a privit lung, mustăcind!
– Ia întoarce-te, i-a zis agentului! Roteşte-te încet!
Georgescu s-a întors, făcând piruete ca la parada modei,
apoi s-a oprit.
– Poţi pleca, i-a spus comandantul! Dumneata mai rămâi,
s-a adresat apoi ofiţerului.
Agentul a salutat, a ieşit şi a plecat. Nu mai ştiu ce s-o
mai fi întâmplat şi ce s-a mai discutat apoi în biroul şefului
miliţiei.
Altă dată, patrulând cu autoturismul de serviciu prin
municipiu, ofiţerul-şef de schimb observă cum un taximetrist
trage pe dreapta, coboară din maşina sa, se duce la Georgescu,
aflat în post, discută ceva cu el, după care bagă mâna în
buzunar, scoate nişte bani şi-i înmânează agentului. Acesta îi ia
fără fasoane şi-i pune în buzunarul său. Şeful de schimb face
ochii cât cepele, înghite în sec, şi apoi se adresează şoferului de
pe patrula auto:
– Du-mă repede pe Libertăţii! La municipiu! Urgent!
Acesta se conformează, coteşte şi se înscrie pe traseul
spre Miliţia municipală. Ajuns aici, ofiţerul coboară şi urcă
direct la şeful miliţiei.
– Tovarăşe colonel, permiteţi să raportez! În urmă cu nici
zece minute, plutonierul Georgescu de la Biroul circulaţie a
luat mită de la un taximetrist.

168
 – Ce vorbeşti! De unde ai informaţia?
– Eu personal i-am văzut! I-am văzut cum stăteau de
vorbă, apoi taximetristul a băgat mâna în buzunar, a scos nişte
bani, iar agentul de circulaţie, care era în post, a întins mâna şi
i-a luat.
– Ştii cine e taximetristul?
– Nu ştiu, dar i-am reţinut numărul de înmatriculare!
– Perfect! Sună la dispeceratul I.J.T.L.-ului şi spune-le să
ni-l trimită aici, iar dumneata vezi pe unde e Văduva şi apoi,
când vine taximetristul, vă prezentaţi toţi trei la mine. Vedem
ce spune, analizăm, iar dacă e cazul, sesizăm Procuratura
militară!
– Am înţeles!
Locotenent-colonelul Văduva era locţiitorul care
coordona activitatea birourilor circulaţie şi economic.
Peste vreun sfert de oră se deschide iar uşa cabinetului
şefului miliţiei municipale şi intră Văduva însoţit de ofiţerul de
circulaţie şi un bărbat masiv, grizonat, între două vârste.
– Luaţi loc, vă rog, zice colonelul Balaci! Te-a pus
ofiţerul la curent, Nicule?
– Da, tovarăşe colonel!
– Bun! Să începem atunci! Ia, zi domnule, cum te
numeşti?
– Cutare şi cutare!
– Unde lucrezi?
– La Întreprinderea Judeţeană de Transport Local.
– Cu ce te ocupi acolo?
– Sunt taximetrist!
– Bun! Ia coala asta de hârtie şi scrie! Subsemnatul
cutare şi cutare, fiul lui... şi al..., scrie numele părinţilor, născut
la data de..., scrie când te-ai născut, în..., unde te-ai născut, cu
domicilul în..., şi scrie unde locuieşti! Aşaaaa.... Ai scris?
– Da, domnule comandant!

169
 – Bun! Şi-acum continuă... De la capătul rândului!
Lucrez la I.J.T.L. ca taximetrist. În ziua de..., scrie data de
astăzi, mă aflam... Stai puţin! Ce contravenţie-ai făcut? Pentru
ce te-a oprit agentul?
– Ce contravenţie, domnule comandant? Care
contravenţie? N-am făcut nici o contravenţie!
– Băi, să nu te joci cu noi! Nu ne face să pierdem timpul!
Că dumneata nu păţeşti nimic, dacă recunoşti cum a fost! Scrie
la lege! Uite Codul Penal aici! Vrei să-ţi citesc?
– Ce să recunosc, domnule comandant? N-am făcut
nimic, pe cinstea mea! Sunt om bătrân, de-acum, şi n-am ajuns
în viaţa mea pe la miliţie! Decât când am dat examenul de
şofer!
– Băi, recunoaşte că avem martori! I-ai dat nişte bani
acum vreo oră plutonierului Georgescu de la Circulaţie?
– I-am dat, domnule comandant!
– Păi vezi? Câţi bani i-ai dat?
– Două sute de lei!
– Două sute de lei! Şi de ce i-ai dat?
– Să-mi ia nişte pui?
– Să-ţi ia nişte pui? Cum adică să-ţi ia nişte pui?
– Păi Georgescu e ginerele meu, domnule comandant! Şi
i-am dat să-mi ia şi mie nişte pui, că el are relaţii, că e de la
circulaţie!

170
 ŞPAGA OPRICĂI

Sunt convins că nu vă spun o noutate, dar în jurul

poliţiştilor roiesc întotdeauna o mulţime de persoane, nu
întotdeauna bine intenţionate. Rar o prietenie cu un poliţist este
dezinteresată, cei care au iniţiativa acestor relaţii sperând că,
mai devreme ori mai târziu, vor avea de profitat. De aceea este
bine, tânăr poliţist fiind, să fii foarte atent la cercul de relaţii pe
care ţi-l creezi, la mediul în care te învârţi. Indicat este ori să-ţi
continui relaţiile cu cercul de prieteni creat înainte de a deveni
poliţist, ori să-ţi creezi şi dezvolţi relaţii în rândul colegilor de
serviciu.
Un alt pericol care-i pândeşte pe tinerii poliţişti, şi nu
numai, este lăudăroşenia, pălăvrăgeala fără rost. Chiar dacă
momentan eşti într-un grup în care predomină colegii tăi de
serviciu, nu este bine să atingi ori să dezvolţi subiecte legate de
activitatea profesională dacă o frântură cât de mică din acestea
riscă să ajungă la urechea unei persoane străină de instituţie.
O să exemplific riscul unor asemenea neglijenţe cu o
păţanie de-a mea, de pe când eram tânăr locotenent, păţanie al
cărei efect m-a urmărit ani întregi, afectându-mi reputaţia fără
ca eu să am habar!
La doi ani după ce terminasem şcoala de ofiţeri, în
octombrie 1981, a fost emis Decretul 306/1981 privind unele
măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care
afectează buna aprovizionare a populaţiei. Aşa era întitulat
actul normativ respectiv. Decretul incrimina ca infracţiune de
speculă, pedepsită cu închisoare de la şase luni la cinci ani,
„cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste,
în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile
171
consumului familial pe o perioadă de o lună, de ulei, zahăr,
făină, mălai, orez, cafea, precum şi de alte produse alimentare
a căror stocare afectează interesele celorlalţi cumpărători şi
buna aprovizionare a populaţiei”.
Ca în cazul oricărui act normativ nou apărut, în perioada
imediat următoare promulgării prevederile sale se aplicau cu
stricteţe şi se organizau frecvent acţiuni şi controale pentru
depistarea actelor de încălcare a dispoziţiilor sale.
Într-una dintre zilele ulterioare promulgării am făcut
echipă cu maiorul Tănase, din cadrul Biroului economic,
pentru verificarea unei informaţii de-a acestuia, ori a unei
reclamaţii, nu mai ştiu ce era, privind încălcarea prevederilor
decretului. Maiorul nu era aşa bătrân prin prisma vârstei mele
de acum, având mai puţin de 55 de ani, limita rămânerii în
activitate, dar noi ofiţerii tineri, majoritatea sub 30 de ani, îi
spuneam Moşu‟! Şi Moşu‟ a rămas şi acum, când încă trăieşte
în Murgaşi, pentru noi, locotenenţii de atunci, care astăzi
depăşim cu mult vârsta maiorului din anii ‟80!
L-am însoţit pe Moşu‟ la restaurantul Oltenia, unde am
identificat şi invitat în biroul şefului de unitate pe una dintre
femeile de serviciu de acolo, Vava Oprica. Aici maiorul a
întrebat-o unde locuieşte, stătea aproape, în centru, şi i-a adus
la cunoştinţă că are o reclamaţie, întrebând-o dacă este de acord
să-i facem un control la domiciliu. Oprica a fost de acord,
spunând că nu are nimic de ascuns. În timp ce-i lua declaraţia
de consimţământ Moşu‟ a întrebat-o dacă nu are vreo prietenă
printre colegele de serviciu care să meargă cu noi să ne asiste,
una mai discretă, să nu facă mare tam-tam, povestind la toată
toată lumea că Opricăi i-a facut Miliţia percheziţie acasă. Nu
ştiu, dar parcă în acei ani, ai dictaturii cum sunt numiţi acum,
se avea mai multă grijă de imaginea cuiva, decât în aceşti ani
când se face mare caz de drepturile omului dar eşti luat şi arătat
la televizor cu cătuşele la mâini, fiind stigmatizat în ochii
opinei publice cu mult înainte ca vreo instanţă să se pronunţe

172
cu privire la vinovăţia ori nevinovăţia ta. La acest aspect mă
refer doar, nu fac aici o analiză a celor bune şi rele din cele
două sisteme. Că erau şi-atunci destule hibe, unul
constituindu-l chiar motivul pentru care făceam ceea ce făceam
în cazul în speţă.
Oprica ne-a indicat o colegă de serviciu, o chelneriţă, şi
împreună ne-am deplasat, pe jos, la locuinţa femeii de serviciu.
Stătea destul de aproape, am mai spus, într-o garsonieră. Am
găsit vreo douăzeci de kilograme de zahăr şi vreo zece sticle de
ulei. Oprica era singură, n-avea familie, deci cantităţile
respective se subsumau legii, depăşeau nevoile sale de consum
pe o lună de zile, a apreciat maiorul! În garsonieră se aflau şi
trei covoare persane noi, nefolosite, făcute sul într-un colţ. În
timp ce redactam procesul verbal în care consemnam rezultatul
percheziţiei, moş Tănase a întrebat-o pe Oprica ce este cu cele
trei covoare. Oprica a răspuns că sunt pentru o nepoată de-a sa
de la ţară, care trebuie să se mărite şi-i trebuie pentru zestre şi
cadou la naş. Cum ea locuia în centru, iar în apropierea
locuinţei sale era un magazin de profil, se scula de dimineaţă,
stătea la coadă şi aşa a reuşit să-i procure nepoatei cele trei
covoare. Chiar s-a mândrit cu ele, le-a desfăcut şi ne-a arătat ce
frumoase erau! În acei ani deja începuse criza bunurilor de
consum care a caracterizat ultimii ani ai dictaturii lui
Ceauşescu şi pentru orice lucru de valoare trebuia să stai la
cozi ori să găseşti relaţii care să te ajute să-l procuri pe sub
mână! Covoarele nu făceau obiectul legii, nu le-am menţionat
în actele întocmite, Moşu o întrebase doar din curiozitate. Am
încheiat procesul verbal şi-am plecat, lăsându-le pe cele două
femei să se întoarcă la serviciu.
Pe strada Lipscani, lângă restaurantul Oltenia, spre
intersecţia cu Theodor Aman, era şi un bar, aparţinând tot de
Oltenia. Barmaniţă era o doamnă drăguţă, prietenă de familie
cu unul dintre locţiitorii şefului miliţiei municipale, Caty!
Ştiind acest lucru şi noi, ofiţerii biroului economic frecventam

173
acest bar, gândindu-ne, aşa cum am explicat şi în povestirea
privind cazul de la Ciobănaşul, că e o persoană verificată, de
încredere, şi că n-o să avem probleme dacă venim şi noi aici.
De regulă nu stăteam în bar, să nu ne vadă oamenii muncii şi să
ne bârfească, de parcă ar fi şi avut o părere bună despre noi!
Mergeam într-o încăpere care se afla în spatele barului, unde se
putea intra şi ieşi prin spate, fără a putea fi văzuţi de clienţii
obişnuiţi, din bar. De aici se putea intra şi în sala de protocol a
restaurantului, îmbrăcată în pluş albastru, în care însă nu prea
intram noi, locotenenţii, deoarece riscam să dăm peste şefi din
ăia mari, de la partid, ori de la inspectorat. Şeful complexului
Oltenia era un om cu relaţii tari în Craiova acelor ani!
Ei, şi pe când stam noi, ăştia mai mici, la câte o băută în
încăperea din spatele barului, venea uneori, ba chiar destul de
des, şi soţul barmaniţei, unul Gil! Ne obişnuisem cu el, unii se
împrieteniseră chiar, inclusiv locţiitorul de care vorbeam. Mie
nu-mi plăcea, mi se părea un tip linguşitor şi alunecos. Ne
obişnuisem însă cu el şi am făcut toţi, cred, greşeala de care
vorbeam la început, mai povestind chestii de la serviciu în
prezenţa lui. Într-una din ocaziile astea, individul profită de
prilejul ivit şi mă întreabă:
– Auziţi, domnule Bâţă, dar cu femeia asta, amărâta de
Oprica, ce-aveţi de gând? Sper că nu va păţi mare lucru, că e şi
ea femeie sărmană, e singură, n-are pe nimeni!
Eu, ofiţer încă tânăr, cu caş la gură, cad în capcană şi-i
răspund:
– Nu va păţi mare lucru, fiţi fără grijă! Cantităţile de
produse găsite la ea nu au fost aşa mari, erau modice chiar, nu
se prefigura deci intenţia revânzării lor ulterioare, în scopul
realitării vreunui profit.. Faptă lipsită de pericol social, cred că
tovarăşul maior Tănase a închis deja dosarul cu propuneri de
aplicare a articolului 18 indice unu Cod Penal! O să primească
o amendă de o mie de lei la Procuratură, şi cu asta, gata!

174
 – Vă mulţumesc! Of, ce m-aţi liniştit! Suntem prieteni cu
ea, eu şi nevastă-mea, şi, ştiind că mai veniţi pe-aici, m-a rugat
să mă interesez.
Am încheiat discuţia şi am şi uitat-o, nu mi-am mai
amintit de ea mult timp. După o vreme am încetat să mai şi
frecventăm barul respectiv, aflasem că Gil nu era chiar uşă de
biserică! Avea un autoturism Dacia şi, profitând de relaţiile cu
şefii, reuşise să-şi ia număr mic. Pe atunci era o fiţă să ai număr
mic, adică un număr de înmatriculare din trei cifre doar, nu din
patru cum aveau majoritatea. Un număr mic însemna că eşti
cineva, persoană importantă, de pe la partid, securitate, miliţie!
Sau unul cu relaţii pe acolo! 1-Dj-110, de exemplu, era
numărul de înmatriculare al autoturismului folosit de şeful
miliţiei judeţene. Aprobarea pentru astfel de numere nu era la
îndemâna oricui, se dădea doar de locţiitorul şefului miliţiei
judeţene care coordona efectivele de circulaţie, ori de cineva
mai mare decât acesta. Şeful miliţiei ori inspectorul şef!
Autoturismele cu număr mic nu prea erau oprite în trafic,
pentru control de către cei de la circulaţie, care evitau
complicaţiile. De asta era şi bătaia pe ele!
Ei, şi Gil, reuşise să-şi ia un număr de-ăsta, mic. Şi nu
orice număr mic, ci unul aproape identic cu cel al şefului
Serviciului Economic, maiorul Untaru! Doar prima cifră era
diferită, 1-Dj-153 era al lui Untaru, 2-Dj-153 era al lui Gil. Mai
mult, chiar, după ce şi-a luat număr mic, Gil şi-a revopsit şi
maşina. A revopsit-o în culoarea maşinii lui Untaru, un bleu
azuriu. Apoi, cu tupeu, a început să se dea drept Untaru în faţa
celor mai slabi de înger! În zilele premergătoare Învierii
Domnului dintr-unul din acei ani, a mers pe la ciobanii care
vindeau miei prin câmp, pe la poalele oraşului, pentru a evita
controalele miliţiei economice, şi a luat de la fiecare câte doi
noateni prezentându-se ca fiind Untaru. Aşa se vorbea! Nu ştiu
ce-o fi păţit Gil, l-am pierdut din vedere după ce am încetat să
mai frecventăm barul unde lucra soţia sa!

175
 Peste ani însă, prin „92 sau „93, pe când eram locţiitor al
şefului Miliţiei municipale, vine o bătrânică la mine în
audienţă.
– Mă mai cunoaşteţi, domnule comandant?
– Parcă v-aş cunoaşte, doamnă, dar nu-mi mai amintesc
de unde!
– Sunt Vava Oprica! Aţi fost la mine acasă, acu‟ vreo
zece-doişpe ani, cu domnul Tănase! Mai ţineţi minte?
– De la Oltenia, nu?
– Da, de la Oltenia!
– Îmi amintesc! Care-i problema, de ce aţi venit la mine?
Pot să vă ajut cu ceva?
– Să vedeţi… Vă mai amintiţi că atunci când mi-aţi făcut
perichiziţie, aţi găsit şi trei covoare, pe care nu mi le-aţi luat,
cum mi-aţi luat zahărul şi uleiul?
– Îmi amintesc!
– Staţi să vă povestesc! După ce aţi fost atunci la mine,
mi-a fost mare teamă de ce-o să se întâmple cu mine. Şi l-am
rugat pe Gil, care se lăuda că e prieten cu dumneavoastră şi cu
şeful de la economic, să pună o vorbă şi pentru mine, să scap şi
eu mai uşor. Iar peste câteva zile a venit la mine şi mi-a spus că
a vorbit cu dumneavoastră. Şi că i-aţi zis că dacă vă dau unul
dintre cele trei covoare, nu mă mai trimiteţi la închisoare, ci o
să plătesc doar o mie de lei amendă!
Am început să simt cum mi se urcă sângele în cap!
– Şi? Ce-ai făcut?
– Păi, am dat covorul, ce era să fac? Să mă duc la
puşcărie?
– Mi-ai dat dumneata mie vreun covor?
– Nuuuu! Nu vi l-am dat dumneavoastră. I l-am dat lui
Gil, să vi-l aducă el, pentru că aşa a zis, că vi-l aduce el, că
dumneavoastră vă feriţi, să nu vă vadă cineva. A venit la mine
acasă, l-a ales pe cel mai mare şi mai frumos, l-a luat şi a plecat
cu el să vi-l aducă!

176
 – Şi-acum ce vrei? Ai venit să-ţi dau covorul? Că ai aflat
că a venit revoluţia şi se restituie bunurile confiscate?
– Nuuuu! De ce nu aveţi răbdare? - îmi zice cu reproş
femeia! Ieri a venit la mine sârboaica! Ospătara pe care-am
luat-o de martor atunci. Aşa-i zicem noi, sârboaica, că mă-sa
este sârboaică, nu-i româncă de-a noastră! Şi-a venit la mine!
,,Oprico, Oprico, zice, tu ştii unde este covorul ăla, de i l-ai dat
lui Bâţă? Unde este? - zic eu. E la Gil acasă, e-ntins pe jos în
sufragerie. L-am cunoscut, că de la mine a ştiut de covor. Că
m-a mâncat limba atunci şi i-am spus nevesti-sii ce covoare
frumoase aveai pentru nunta nepoatei! Şi ieri m-a luat Caty
acasă la ea, s-o ajut să ducă nişte bagaje, că e ziua lui Gil, şi-a
fâcut o droaie de cumpărături. Au invitaţi, că ştii că lui îi place
să se dea mare. E prima dată cînd am fost la ei în apartament,
că tu ştii că la ea nu prea intră colege în casă, ei primesc numai
d-ăia mari, că s-au ajuns! Şi cum am intrat, cum mi-a sărit
covorul în ochi, l-am cunoscut că mi-a intrat la inimă, mi-a
plăcut de-atunci de când l-am văzut la tine, că ce mi-aş fi dorit
şi eu un covor din ăla!‟‟ Asta e tot, domnule comandant. Cum
am aflat, cum m-am interesat de dumneavoastră. V-am căutat
şi ieri, şi azi dimineaţă, dar mi s-a spus de la poartă că sunteţi
ocupat şi că să vin după masă, cînd aveţi audienţe. Am venit să
vă spun, mânca-va-ş limba, să vă spun, să-mi iau păcatul de pe
suflet, că maaaari păcate mi-am făcut cu dumneavoastră! V-am
năpăstuit atâţia ani! De câte ori vă vedeam pe Lipscani vă
ziceam câte alea-n gând, judecându-vă cum v-aţi bulguit la
mine, femeie sărmană, să mă faceţi să-i plătesc nepoată-mi
atâta amar de bani pe covor!
Am rămas mut, gândindu-mă cum atâţia ani, de câte ori
întram în Oltenia, în control cu colegii mei, ori doar să mănânc
ceva ori să beau o bere, oamenii ăia de-acolo mă priveau şi mă
judecau, gândindu-se cât de făţarnic, cât de prefăcut pot fi,
pretinzându-le lor să fie corecţi şi să respecte legea, în timp ce
eu o extorcasem pe cea mai amărâtă dintre ei. Şi intram des, că

177
era aproape de sediul miliţiei municipale, în centru, şi era acolo
un bucătar, nea Nicu, care fâcea un ciolan cu fasole cum rar am
mai mâncat în altă parte!
N-am dormit toată noaptea, de necaz şi tot gândindu-mă
ce să fac, cum să o scot la capăt. Trecuseră atâţia ani, covoarele
nu fuseseră menţionate în procesul verbal, alte probe în afara
declaraţiei Opricăi şi a sârboaicei n-aş fi avut! Subţire treabă!
Legal, nu prea aveam ce să fac!
A doua zi, pe seară, am luat totuşi legea pe seama mea,
şi-am forţat nota! Am descins la domiciliul lui Gil pe înserate,
împreună cu doi colegi de încredere, l-am săltat pe specimen şi,
cu covorul în spate, l-am adus la sediu. În câteva ore
recunoscuse, după ce i-am promis că în afară de restituirea
covorului n-o să suporte alte consecinţe. În dimineaţa
următoare l-am sunat pe şeful de la Oltenia, patron acum,
rugându-l ca la ora zece să adune personalul în careu. Moment
în care am sosit şi noi, cu Gil şi covorul. I-am cerut Opricăi,
sârboaicei şi escrocului să povestească fiecare ce s-a întâmplat!
Nu ştiu însă ce-or fi zis în sinea lor oamenii ăia, spectatorii! Ori
dacă acolo, erau prezenţi toţi aceea care auziseră, de-a lungul
anilor, de şpaga Opricăi!
Aşa că, aveţi grijă în ce anturaj beţi o bere şi ce vorbiţi pe
acolo. Şi cui daţi amănunte despre cazurile de la serviciu!

178
 LUCRAREA CU TERMEN

La puţină vreme după ce fusesem promovat la Miliţia

judeţeană, în subordinea directă a şefului acestei înstituţii,
colonelul Nicolae Langa, acesta mi-a repartizat spre rezolvare o
lucrare pe linie de cadre, sosită de la Ministerul de Interne, ce
avea termen de rezolvare pe 31 decembrie 1987. În ultima zi a
anului! Nu era o lucrare deosebită, era pe linie de cunoaştere,
referitoare la un ofiţer ce trebuia să urmeze un curs de formare
pentru o funcţie ce necesita avizul unor factori responsabili din
minister. Activităţile de verificare nu au ridicat probleme
deosebite, le-am efectuat destul de repede, şi am pus totul pe
hârtie, redactând ciorna referatului privind rezultatul
verificărilor şi propunerea de aprobare a trimiterii ofiţerului în
cauză la cursul respectiv. După care am mers cu ciorna la
dactilografa care deservea comanda unităţii, o doamnă bine
pregătită profesional, dar cu nasul cam pe sus. Avea şi oarece
motive, nu zic nu, spre deosebire de alte dactilografe era
absolventă a Şcolii posticeale de stenodactilografie, ceea ce, în
vremurile în care liceul nu era obligatoriu, presupunea totuşi un
anumit nivel de pregătire, superior studiilor medii. În plus,
participa la şedinţele de comandă, stenografiind lucrările
acestora, fiind astfel iniţiată în multe dintre tainele zeilor, ca să
zic aşa! Era şi o femeie dichisită, elegantă, ce mai, motive
suficiente, în concepţia sa, pentru a se crede dacă nu chiar
buricul pământului, măcar la o distanţă nu prea mare de acesta!
Aşa că atunci când am apărut eu, un tânăr locotenent major
venit de la munca de jos, de care nici nu auzise până atunci,
doamna, obişnuită să lucreze cu grade doar de la maior în sus,
m-a ţintuit cu o privire să mă strivească nu alta, aruncându-mi
179
din vârful buzelor că este foarte ocupată şi că nu are timp de
lucrarea mea. I-am replicat, spunându-i că e o lucrare care
trebuie să ajungă la minister şi că poartă rezoluţia şefului
miliţiei, deci nu e o lucrare iniţiată de mine. A catadicsit să-mi
spună s-o las acolo, la care eu m-am executat şi am plecat.
Peste vreo două zile, mai exact în dimineaţa zilei de
29 decembrie, şeful miliţiei, care acorda în fiecare dimineaţă
câteva minute fiecărui şef de serviciu pentru discutarea
problemelor curente, atribuindu-mi acelaşi statut deşi mai
aveam destul până să acced ori măcar să sper la o astfel de
funcţie, m-a întrebat care este stadiul lucrării ce trebuia să plece
la minister. I-am răspuns că este la dactilografiat şi m-a lăsat să
plec la treburile mele. Am mers direct în biroul secretarei şi am
întrebat dacă a dactilografiat-o, spunându-i că şeful s-a
interesat de ea.
– N-am timp, domnule Bâţă, lucrez la planul de muncă al
unităţii care, pe lângă faptul că este o lucrare complexă e şi
lucrarea personală a şefului ăl mare şi nu o pot lăsa să mă ocup
de altceva!
– Bine, dar şeful mi-a atras atenţia că astăzi, cel târziu,
lucrarea trebuie să plece la Bucureşti!
– Lăsaţi-mă, nu mai mă bateţi la cap, lăsaţi-mă să lucrez!
Am plecat şi am revenit spre sfârşitul programului.
Lucrarea, tot în stadiul de ciornă! Nu am luat-o să merg la altă
dactilografă, şeful îmi specificase s-o dactilografieze ea, având
în vedere că o să ajungă la ministru. Pentru că, ce era al ei era
al ei, cunoştea gramatica la perfecţie şi avea o acurateţe
deosebită la maşina de scris! Lucrările ei erau oglindă, nu
altceva!
A doua zi, 30 decembrie, la prima oră, eram pe capul ei.
Mi-a cerut iarăşi s-o las în pace, lucrarea ce-o avea în maşină
era prea importantă s-o întrerupă şi să se apuce de altceva! I-am
replicat că dacă o să-mi reproşeze şeful ceva o să dau vina pe
ea, şi am plecat. M-am gîndit că, fiind mai veche la judeţ, o şti

180
ea mai bine cum stau treburile. Şi-apoi, chiar dacă o să întârzie
puţin lucrarea n-o fi asta prima lucrare întârziată! Fie ce-o fi!
După masă, era o zi lungă, la ora cinci sună telefonul în
biroul meu.
– Langa sunt, vino la mine!
M-am executat urgent, putea să pună secretarul de la
cabinet, pe nea Mureşan, să mă cheme, dar dacă m-a sunat
personal e groasă, mi-am zis eu!
– Să trăiţi, am zis de lângă uşă!
– Băi, ce faci, nu-mi amintesc să fi semnat lucrarea care
trebuia să plece la ministru!
Avea o memorie de elefant, o să exemplific cu altă
ocazie.
– Încă n-a fost dactilografiată, secretara a spus că n-are
timp, că are de bătut lucrarea dumneavoastră, planul de muncă
pe trimestrul viitor!
– Băi, voi sunteţi tâmpiţi? Planul de muncă e o lucrare
care rămâne în unitate, poate să mai aştepte, în timp ce lucrarea
aia mâine, la prima oră, trebuie să fie pe biroul ministrului! Iar
dumneata, domnule ofiţer, cum îţi permiţi să nu respecţi
termenul? Crezi că aici eşti la municipiu, să întârzii lucrările?
Ia maşina de serviciu şi mergi urgent la domiciliul secretarei, o
aduci aici şi terminaţi lucrarea. Nu plec de la birou până nu o
semnez! Apoi o să pleci la Bucureşti, să duci personal lucrarea
la minister!
Secretarele nu erau la serviciu în acea după amiază, şeful
le dăduse liber să se pregătească de revelion! Sarmale, salată
boeuf şi alte bunătăţi, gospodinele aveau o grămadă de treburi
zilele alea!
Am ieşit, am luat adresa secretarei de la ofiţerul de
serviciu şi am mers în biroul meu să sun la garaj să-mi trimită
maşina în faţă, la intrarea în inspectorat! Formez numărul,
telefonul ocupat. Zic să mai aştept puţin, apoi să sun iarăşi!
Când, ţârrr, ţârrrr, telefonul meu. Ridic receptorul:

181
 – N-ai plecaaat? - îl aud ţipând în cască pe şeful miliţiei
judeţene!
Am zvârlit cât colo telefonul şi-am ieşit val-vârtej din
birou, luând-o la goană pe scări şi ţinând-o tot aşa până la garaj
unde am sărit în maşina de serviciu, i-am dat adresa şoferului
şi-am plecat acasă la secretară. Am găsit-o cu mâinile până la
coate în coca de cozonaci, nu prea i-a convenit când a auzit că
trebuie să meargă urgent la serviciu, a strâmbat din nas, am
văzut-o eu, dar n-a zis nimc, se simţea cu musca pe căciulă.
Exagerase puţin cred, nu că n-ar fi putut întrerupe lucrarea
şefului dar voise să stabilească de la început un anumit cadru al
relaţiilor dintre noi, să-şi afirme o anumită independenţă, un
ascendent asupra mea!
Am ajuns la inspectorat, am urcat la etajul doi unde
aveam amândoi birourile, în proximitatea cabinetului şefului
miliţiei, când o aud că trebuie să ne întoarcem, că a uitat să-şi
ia cheile de la birou. Enervat şi terorizat de scurgerea
implacabilă a timpului, acuşi se făcea ora nouă seara şi nu
voiam ca şeful să rămână mai mult în unitate din cauza mea,
m-am dat puţin înapoi şi am tras cu putere un picior în uşă, în
dreptul yalei, de-a sărit uşa din ţâţâni!
– O s-o reparăm mâine, doamnă, acum haideţi să
terminăm lucrarea dacă n-am fost în stare s-o facem la timp!
Am rămas lângă ea şi i-am dictat cuvânt cu cuvânt, să
meargă mai repede, a terminat de bătut, ne-am uitat apoi peste
ea, am corectat ce era de corectat, şi-am plecat la cabinetul
şefului.
– Nea Muri, i-am zis subofiţerului de la cabinet înainte de
a intra, fă-mi ordinul de serviciu că trebuie să plec la Bucureşti
să duc lucrarea!
– Lăsaţi că vă învăţ eu ce să faceţi, sunt mai bătrân şi-am
văzut multe de când păzesc uşile şefilor. Sunaţi jos la Poşta
specială şi spuneţi-le să nu plece încă cu gropul de
corespondenţă, să aştepte puţin după ora nouă, şi după ce

182
semnează şeful, ieşiţi, o punem în plic şi-o duceţi la cei de la
specială!
Pe-atunci cei de la Poşta specială aveau biroul la parter,
în drumul nostru spre ieşire, unde este acum asociaţia cadrelor
în rezervă!
Am sunat la cei de la specială, am vorbit cu ei, m-au
înţeles şi-au promis că mă aşteaptă. Am intrat apoi la şef, i-am
dat lucrarea, a citit-o, a luat stiloul şi-a semnat-o.
– Şi ordinul de serviciu unde este? Sau vrei să mă mai
deranjezi odată, să-ţi semnez şi ordinul de serviciu?
– Raportez că nu l-am făcut. Am vorbit cu cei de la Poşta
specială şi nu pleacă încă, mă aşteaptă să le duc lucrarea!
– Ce vorbeşti? I-ai întrebat şi cu ce tren pleacă gropurile
de corespondenţă de Bucureşti?
– Păăăi, nu!
– Îţi spun eu! Pleacă cu trenul de trei juma‟te! La şapte
dimineaţa ajung în Gara de Nord. Până o triază, până pleacă
curierii, până ajung.... De-abia pe la unşpe-doişpe, lucrarea e pe
biroul ministrului! Şi dacă sună ministrul să întrebe de ea
mâine la prima oră? Vorbeşti tu cu el?
– Păăăăiiii, am bâiguit eu!
– Păi vezi? Aşa că vino cu ordinul de serviciu, te urci
frumos cu lucrarea în trenul de trei juma‟te, la şapte eşti în
Bucureşti, iar până la opt ai destul timp să ajungi şi să laşi
lucrarea, personal, la cabinetul ministrului. Apoi te întorci la
gară, vezi că ai un tren la zece şi douăzeci, ajunge în Craiova la
două după amiază iar la două jumătate te prezinţi la mine şi îmi
raportezi de executarea ordinului!
– Am înţeles!
Şi aşa am făcut! Am ajuns la şapte în Bucureşti, am luat
un taxi, am ajuns la minister, care era pe splai atunci, unde este
acum IGPR-ul, şi am predat lucrarea. Apoi am mers şi am băut
o cafea, am mâncat ceva pe la un lacto din centru iar pe la zece
fără ceva am ajuns în gară!

183
 Măiculiţăăăă, ce era acolo! 31 decembrie 1987! Cred că
juma‟te din Bucureşti voia să plece din urbe, să facă revelionul
unde-o vedea cu ochii, numai în capitală nu! De-abia am putut
să intru în gară, să mă apropii de casele de bilete nici atât!
Ce-i fac doamneeeeeiiiîî, ce-i fac? La ora două juma‟te
trebuia să fiu la şefu‟! Nu era unul dintre cei cu care îţi puteai
permite ceva! Mă şi vedeam izgonit cu tam-tam şi coada între
picioare înapoi la municipiu, Dacă nu şi mai rău, cumva!
Să urc în trenul de Craiova, nici gând! Pe peron şi la uşile
vagoanelor se dădeau bătălii crâncene! Îmbrânceli, chiote,
ţipete, înjurături! Damf de băutură, bagaje răsturnate, călcate în
picioare, huiduieli! Paşti şi Dumnezei!
Ce-i fac, Doamne, cum urc în tren? Ar fi trebuit să fi
venit mult mai devreme în gară, pentru a mă fi putut plasa
destul de aproape de vreun vagon, de unde, zbătându-mă, aş fi
putut spera să mă caţăr măcar pe scară!
Ce să fac, ce să fac? De disperare, m-a străfulgerat însă
gândul ăl bun! Am mers pe peronul liniei unu, unde era biroul
celor de la Miliţia TF din Gara de Nord, m-am legitimat şi
le-am explicat că trebuie să ajung neapărat în Craiova până la
ora două! Am dat de nişte oameni de înţeles, a mers un ofiţer
cu mine la locomotiva acceleratului ce urma să treacă prin
Craiova. Trenul mergea până la Timişoara, de-aia şi puhoiul
ăla de lume! Ofiţerul de la TF a vorbit cu mecanicul şi acesta a
acceptat să mă ia pe locomotivă! La ora 14,30 eram în
cabinetul colonelului Langa şi-i raportam scurt executarea
ordinului.
A fost o lecţie primită de la un mare profesionist al
Poliţiei Române! De atunci, n-am mai întârziat niciodată
rezolvarea unei lucrări cu termen

184
 CÂINELE GENERALULUI

Într-o povestire scrisă pe la 1884, Cameleonul, marele

prozator şi dramaturg rus Anton Pavlovici Cehov ironizează
dilemele unui comisar din Poliţia ţaristă care oscilează între a
dispune sau nu dispune măsuri aspre, după identificare,
împotriva stăpânului unui pui de ogar ce muşcase un bijutier de
deget, ori a-l mustra şi sancţiona pe cel cu degetul rănit, pentru
provocarea câinelui, după cum cei care asistaseră la incident
susţineau că patrupedul buclucaş ar aparţine fie unui om de
rând, fie generalului Jigalov, om de vază în urbe.
Povestirea în cauză mi-a reamintit o păţanie din vremea
în care, împreună cu prietenul şi colegul meu Ilie Vilău,
asiguram supravegherea informativă pe linia muncii de miliţie
economică a Combinatului Chimic de la Işalniţa. Unitate
reprezentativă a industriei din acea vreme, în combinat şi
şantierele aferente, ce asigurau dezvoltarea şi întreţinerea
acestui colos, îşi desfăşurau activitatea în jur de 12000 de
persoane. Pe platforma din faţă, pe laturi şi în spate funcţionau
câteva unităţi comerciale, două mari cantine-restaurant, o
unitate poştală, o unitate CEC, o policlinică, ba chiar şi un
ştrand, la câteva sute de metri. Un mini orăşel, ce mai încoace
şi-ncolo!
Printre atribuţiile de serviciu un rol important îl ocupa
prevenirea stărilor de pericol ce ar fi putut avea drept
consecinţă producerea unor evenimente deosebite, soldate cu
victime omeneşti şi importante pagube materiale. Incendii,
explozii, avarii şi alte nenorociri de acest gen. Bineînţeles că
principalul rol în acest domeniu îl jucau cei patru ofiţeri de
securitate afectaţi obiectivului, dar nouă, ofiţerilor de miliţie,
185
ne revenea, prin lege, asigurarea respectării prevederilor
Decretului 400 din 29 decembrie 1981 pentru instituirea unor
reguli privind exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor,
utilajelor şi maşinilor, întărirea ordinei şi disciplinei în muncă
în unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu grad
ridicat de pericol în exploatare. Asta era titulatura completă a
actului normativ, ce să facem!
Printre alte fapte, cum ar fi părăsirea fără aprobare a unui
astfel de loc de muncă, decretul sancţiona cu închisoare de la 3
luni la 2 ani fumatul sau introducerea de ţigări, chibrituri,
brichete, materiale ori produse ce ar putea provoca incendii
ori explozii precum şi introducerea sau consumarea de băuturi
alcoolice ori prezenţa sub influenţa băuturilor alcoolice.
Infracţiunile aveau şi agravante ţinând de consecinţele acestor
fapte în cazul în care se produceau evenimente generate de
nerespectarea acestor interdicţii, caz în care pedeapsa putea
ajunge până la un maxim de 20 de ani de închisoare. Locurile
în care se aplicau aceste prevederi erau strict determinate şi
enumerate într-o hotărâre de guvern. În cazul Combinatului
Chimic însă, datorită specificului acestuia, interdicţiile erau
aplicabile pe întreaga sa suprafaţă.
În consecinţă, executam frecvent acţiuni pentru
depistarea persoanelor care încalcă prevederile decretului iar
reţeaua informativă era instruită să semnaleze şi astfel de fapte.
În zilele ce urmau unor sărbători religioase, de exemplu, în care
românul nostru obişnuieşte să închine mai des decât de obicei
în sănătatea lui Vasile, Ion, Florea, Gheorghe şi a celorlalţi
botezaţi după sfinţii pomeniţi în calendar, la intrarea
muncitorilor în schimb, eram prezenţi la porţile combinatului,
interzicând accesul în unitate celor ce păreau mai „obosiţi”. În
cazul în care aceştia ridicau obiecţii, îi testam cu fiole din cele
folosite de agenţii de circulaţie, cu care eram dotaţi din belşug.
Într-o zi de 23 aprilie, când este sărbătorit Sfântul
Gheorghe, primeşte Ilie o informaţie despre unul Şerbu, care îşi

186
sărbătoreşte ziua onomastică la locul de muncă, având deja
introduse în combinat alimentele necesare, garnisite cu băutură
din belşug. Sincer să fiu, nu prea am acordat credit sursei, mă
gândeam, băi chiar aşa, atâta tupeu să aibă Şerbu ăsta? E
adevărat, mai veneau unii ciupiţi la serviciu, dar chiar aşa, să
organizezi o masă festivă în interior, într-un spaţiu supus
interdicţiilor stipulate de decret? E adevărat, să introduci
băutură înăuntru nu era chiar aşa de greu, combinatul se
întindea pe o suprafaţă destul de întinsă, 630 de hectare, adică
6 300 000 de metri pătraţi, iar împrejmuirea lăsa în multe locuri
de dorit. Când am aflat însă şi locul unde urma să aibă loc masa
festivă, o magazie aflată în latura cea mai îndepărtată a unităţii,
spre satul Troaca, unde rar ajungeam, ne-am zis că, totuşi, e
posibil!
„Bine, Ilie, mergem să verificăm”, am zis! „Stai aşa, zice
Ilie, că ne sună când e masa întinsă”! Aveam un birou la poarta
doi a combinatului, spre Termocentrală, lângă Policlinica nr. 5
Işalniţa, cum se numea oficial. De fapt un apartament, puteam
spune, aveam trei încăperi folosite drept birouri, plus un
dormitor mobilat şi o baie, cu duş şi tot tacâmul. Ne lăfăiam, ce
mai! Legături telefonice cu oraşul, cu centrala inspectoratului,
cu cea a miliţiei municipale, plus două numere afectate din
centrala combinatului şi un post de dispecerat de unde puteam
participa la teleconferinţele conducerii... Eram bine organizaţi,
ce mai încoace şi-ncolo! Cu maşina nu puteam merge prin
combinat, dar pe aleile acestuia circulau frecvent electrocare,
fiecare secţie având unul sau două astfel de vehicule. Aveam şi
noi doi băieţi, care nu stăteau la noi la birou, dar veneau
imediat ce-i chemam şi ne stăteau la dispoziţie!
În jurul prânzului Ilie Vilău a primit semnalul stabilit cu
sursa, am chemat unul dintre băieţii cu electrocarul, ne-am
îmbarcat şi am plecat să realizăm flagrantul. Identificasem
locul în prealabil pe planul combinatului, aveam un plan la
scară, dar, cum am spus, nu prea mai fusesem pe teren până

187
acolo! Am ajuns, nu am avut probleme, am identificat magazia,
planul era bun, corespundea situaţiei din teren. Era un loc
izolat, la mare distanţă de posibili şefi din combinat, de aceea
şi tupeul organizatorului, nu credea că o să-i calce cineva! Nu
luase în considerare, însă, factorul uman, posilitatea existenţei
unui turnător căruia nu-i plăceau ochii lui. În sfârşit, ce să ne
mai învârtim în jurul cozii, am intrat, am făcut flagrantul, cu
martori asistenţi, cu tot tacâmul! I-am identificat pe cei şase
participanţi, că şase am găsit la ospăţ, în jurul mesei cu
paharele în faţă, am întocmit procesul verbal cu situaţia de fapt,
am efectuat fotografii cu ce era pe masă, am ridicat probe din
băuturi, le-am pus fiola apoi i-am condus şi la Policlinică, unde
le-am recoltat probe biologice! Ne-am îngrădit de tot materialul
probator posibil!
După ce am constituit dosarul şi am fost gata cu totul, am
început urmărirea penală şi am dat dosarul la cercetări penale,
de unde a plecat la Procuratură, cu propuneri de trimitere în
judecată a organizatorului (sărbătoritul, de!) precum şi a
celorlalţi cinci participanţi! După un timp, dosarul ne-a fost
restituit pentru completarea cercetărilor, pe motiv că nu rezulta
clar că locul respectiv cade sub incidenţa prevederilor
decretului, ci că ar fi în afara combinatului. L-am completat cu
copii vizate de conducere ale planului combinatului, cu
marcarea locului faptei, cu planşe fotografice, cu alte declaraţii
şi l-am trimis înapoi la Procuratură! Iarăşi ne-a fost restituit,
din acelaşi motiv. Am mers şi am discutat cu procurorul, nu era
un necunoscut, mai lucrasem cu el. Nu şi nu! Nu emitea nici
rechizitoriu şi nici nu dădea ordonanţă de scoatere de sub
urmărire, să terminăm odată, probabil că nu putea nici s-o
cocoloşească în halul ăsta!. Nu era convins că-i pe teritoriul
combinatului, o ţinea una şi bună! L-am dus şi la faţa locului să
se convingă, am făcut măsurători cadastrale... Până la urmă, cu
chiu cu vai, după ce trecuse mai bine de-un an, a emis
rechizitoriu şi i-a trimis în judecată. Pe cinci dintre ei. Al

188
şaselea, care era de fapt primus inter pares, organizatorul, a fost
făcut scăpat! Nu ştiu cum, n-am mai studiat dosarul, aşa de
scârbit am fost!
Nu m-am lăsat, însă, indignat de tratamentul vădit
discriminatoriu al participanţilor. Prin şeful miliţiei am făcut
informare la Comitetul judeţean de partid în care am prezentat
situaţia de fapt şi nedreptatea flagrantă prin care cinci dintre
participanţi au fost trimişi în judecată şi unul, cel care, după
părerea mea, era iniţiatorul grupului şi al infracţiunii, a
beneficiat de clemenţa procurorului. Rezultatul? Zero barat!
N-am primit nici un fel de răspuns, am fost ignoraţi cu
nonşalanţă! Mai mult, peste puţină vreme procurorul a fost scos
din aparatul parchetului şi promovat pe o funcţie importantă în
secretariatul Comitetului judeţean de partid! Asta da,
sancţiune! Făcut şef al tuturor organelor speciale din judeţ!
Iar eu, abia după evenimentele din decembrie ‟89 aveam
să aflu al cui fusese câinele! În ianuarie „90, cel despre care
aveam să aflu că era fratele lui Şerbu a fost numit într-una
dintre funcţiile cele mai importante din magistratura României,
promovat din Procuratura Generală, unde lucra atunci când eu
şi Ilie ne dădeam de ceasul morţii să demonstrăm că Gheorghe
îşi sărbătorise onomastica în Combinatul chimic.
În concluzie, ogarul era, de fapt, câinele generalului!!
NOTĂ! Nu aş vrea să înţelegeţi greşit înverşunarea mea
împotriva celor implicaţi în acest caz. Nu aveam nimic
personal cu ei, nu doream să le fac rău (pentru că din punctul
lor de vedere li se întâmpla ceva rău, şi aşa şi era), să le produc
necazuri, doar dintr-o pornire sadică a mea! Din contră, am fost
întotdeauna de părere că poliţistul nu trebuie să se implice
emoţional în cazurile pe care le rezolvă, considerând că doar
aşa îşi poate păstra obiectivitatea, pe de o parte, şi doar aşa îşi
poate păstra echilibrul emoţional şi, de ce nu, sănătatea mentală
şi psihică, pe de altă parte. Dar, o ştiţi şi voi, cei care practicaţi
aceeaşi meserie, de poliţist, odată înregistrat un dosar trebuie

189
rezolvat. Şi faci şi înregistrezi dosare pentru că există acei
indicatori de activitate prin care poliţistul trebuie să
demonstreze că munceşte, că a muncit într-o anumită perioadă
supusă evaluării, că nu a tras chiulul. Am fost şi sunt de părere
că, în anumite domenii cel puţin, activitatea poliţistului nu
trebuie cântărită prin acei indicatori ci evaluată pe alte criterii.
Dacă în postul unui agent de circulaţie, de exemplu, nu s-au
produs evenimente în timpul schimbului său, înseamnă că acel
poliţist şi-a făcut treaba, cred eu. De aceea, în perioada în care
am coordonat, ca locţiitor al şefului poliţiei craiovene,
activitatea biroului circulaţie, nu am judecat niciodată agenţii
după numărul amenzilor aplicate, al permiselor ridicate, etc.
Din păcate, nu toţi gândeau aşa, nici şeful de birou, nici cel de
serviciu, nici locţiitorul de la judeţ, care mă considerau un tip
mai original, ieşit din canoane, dacă nu chiar extravagant de-a
dreptul. Aşa că, după şedinţele cu agenţii de circulaţie, aveau
grijă să mai rămână puţin, sub un pretext oarecare şi să-i
avertizeze pe agenţi să nu mă asculte pentru că bat câmpii, sunt
utopic şi alte asemenea... În sfârşit....Şi la Combinatul chimic
s-ar fi putut aplica acelaşi principiu, credeam eu, atâta timp cât
nu se întâmplă nimic, însemna că ne facem treaba şi acţiunile
preventive au efect. Numai că realitatea avea să mă contrazică,
din păcate! O explozie soldată cu victime omeneşti produsă în
acei ani la o rafinărie din Prahova, parcă, a avut victime
colaterale, să le zic aşa! Ofiţerii care aveau responsabilităţi în
obiectiv au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru neglijenţă
în serviciu, considerând-se că au avut activitate
necorespunzătoare profesional, nereuşind să prevină
evenimentul! Şi de aici necesitatea de a acţiona ferm pe linia
aplicării Decretului 400/1981! Pentru că frica păzeşte
bostănăria, nu-i aşa?

190
 NĂRAVURI ŞI MORAVURI

Pentru că astăzi corupţia este un subiect la modă,

combaterea acesteia devenind subiect de maxim interes, chiar
parte a strategiei privind asigurarea siguranţei naţionale, a
securităţii statului, cum se spunea cândva, o să încerc să
abordez şi eu acest subiect, dintr-o perspectivă mai îngustă,
însă, din perspectiva existenţei acesteia în structurile în care am
lucrat pe vremea miliţiei comuniste.
Existau şi atunci acte de corupţie dar nu la nivel de
fenomen şi nu de amploarea celor de astăzi cînd prin arestări
sunt decimate uneori efectivele unor întregi structuri, iar cu
puţină vreme în urmă am citit despre un ofiţer superior de
poliţie, ce ocupa şi o funcţie de nivel înalt, locţiitor al şefului
poliţiei capitalei (cel mai important organ de poliţie din ţară,
structură subordonată cândva direct ministrului de interne),
care a fost priponit pentru o şpagă de o sută de mii de euro.
O sută de mii de euro! Sumă astronomică pentru un poliţist
obişnuit, sumă enormă chiar şi în Statele Unite, unde poţi iniţia
afaceri de succes chiar şi cu o zecime din această sumă. Nu am
auzit de astfel de acte de corupţie pe vremea în care am lucrat
în miliţie, când, deşi presa avea căluş la gură, în aparat se afla
totul destul de repede, radio-şanţul funcţionând ireproşabil! Nu
am aflat despre cazuri grave de corupţie în acei ani, cu o
singură excepţie, cea a unui ofiţer de paşapoarte din Timişoara,
care condiţiona eliberarea acestor acte de plata unor importante
sume de bani. Dar, pe atunci, paşapoartele se aflau în
structurile Departamentului Securităţii Statului, deci putem
spune că exemplul nu se pune în cârca miliţiei!

191
 Corupţie exista însă destulă, dar acte minore, ca să le zic
aşa, mici ciupeli. Mă refer la corupţia în rândul ofiţerilor şi
subofiţerilor de miliţie, cu excepţia celor de la circulaţie, care
erau stat în stat, nu la cea a altor clase de persoane, să fiu bine
înţeles! În categoria micilor ciupeli intrau o friptură şi-un şpriţ
ori pachetele de ţigări Kent, de cafea sau sticla de whisky, ce
deveniseră un fel de monedă universală a întregii societăţi din
acea vreme, prin care se rezolvau tot felul de probleme. Ăsta
da, era un fenomen! Atât de răspândit încât Tribunalul Suprem
emisese o decizie de îndrumare prin care Kentul şi sticla de
whisky nu mai făceau obiectul material al înfracţiunilor de dare
şi luare de mită sau primire de foloase necuvenite, ci erau
considerate cadouri de protocol. Dar nu toţi miliţienii primeau
Kentane, ci doar privilegiaţii care lucrau în structurile ce
deserveau publicul, precum şi cei de la circulaţie. Cei de la
economic, cei vechi, din generaţia dinozaurilor despre care am
vorbit în alt articol, obişnuiau să poarte nişte genţi din alea
burduhănoase, precum perceptorii de pe timpuri. E drept, aveau
nevoie de ele pentru documentele ridicate pentru verificări, dar
le mai foloseau uneori pentru a căra şi alceva. O pungă de
fructe, un cotlet, o sticloanţă... Judiciariştii le numeau, la mişto,
p.p.c.-uri (pepeceuri), adică „poate pică ceva!” Noi, cei tineri,
care nu ne nărăvisem încă la rele, purtam nişte mape din alea
gen plic, prilej pentru judiciaristul Tudor Jean de a mă ironiza,
lovind indirect în ceilalţi. Cînd mă vedea venind de pe teren,
striga tare în holul de la intrare: „Băi, Iancule, tu de ce nu-ţi
cumperi, băi, pepeceu?” Nu c-aş fi fost mai breaz, mai beam şi
eu un şpriţ ori mâncam o friptură pe spezele altora, dar nevoile
mele erau mai mici, n-aveam familie şi nu-mi cerea nimeni
socoteală că vin acasă cu mâna goală!
Un coleg din Miliţia judeţeană, promovat şef de serviciu
la Dolj de la un alt judeţ, povestea cu mult haz nişte întâmplări
din primul său an de activitate, după terminarea şcolii de
ofiţeri. Fusese repartizat la Biroul economic din oraşul

192
reşedinţă de judeţ şi dat pe lângă un maior care să-l iniţieze în
activitatea practică, pe lângă un mentor, cum se numeşte astăzi
cel căruia i se dă în grijă un proaspăt absolvent. De câte ori lua
salariul, maiorul alegea din teancul de bancnote o hârtie de o
sută, mai nouă, mai puţin uzată, şi-i spunea locotenentului,
înainte să o pună în portofel:
– Vezi suta asta, puiule? Din ea o să mâncăm şi o să bem
până la salariul următor!
Pe atunci hârtia de o sută de lei era cea mai mare
bancnotă în uz şi avea o putere de cumpărare destul de mare. O
masă la Sala Maură din complexul Minerva, cel mai luxos
restaurant din Craiova acelor ani, la care consumai o tărie la
început, adică o sută de votcă, coniac, rom ori alte asemenea, o
cremă de legume ori o ciorbă, o friptură cu garnitură şi salată, o
cafea şi o sticlă de vin la trei sferturi, cu apa minerală aferentă,
te costa sub o sută de lei. Bineînţeles, dacă băuturile erau din
cele obişnuite şi nu un coniac Napoleon sau Hennessy ori alte
mărci de top!
– Păi cum, tovarăşe maior? a întrebat locotenentul.
– Las‟ c-o să vezi tu!
Cu prima ocazie când au ajuns să servească masa la un
restaurant, la sfârşit, când să achite nota de plată, maiorul a
scos imaculata hârtie de o sută şi a vrut s-o înmâneze
ospătarului. Acesta, care-l cunoştea pe maior şi ştia cine este,
văzând hârtia de o sută, reacţiona cam aşa:
– Aaa, dar n-avem să vă dăm restul, tovarăşe maior!
Lăsaţi că mai treceţi dumneavoastră pe aici, şi achitaţi atunci!
Şi maiorul o lăsa pe altădată! La paştele cailor, mai
exact!
Şi azi aşa, mâine aşa, într-o zi tânărul locotenent pleacă
pe teren cu un alt coleg, mai tânăr decât maiorul dar avînd
totuşi câţiva ani vechime, un locotenent major cu nume de
pasăre moţată, să-i zicem Ciocârlan! Înainte de a se duce ei la
treaba la care plecaseră, Ciocârlan îi zice:

193
 – Băi, Ioane, ia să trecem noi pe la Gorjul să mâncăm
ceva, că cine ştie când terminăm acolo şi n-o să mai avem timp
de masă!
Zis şi făcut! Ajung ei la Gorjul, se duc în biroul şefului
de unitate, şi Ciocârlan comandă:
– Pompilică, ia să ne faci tată o gustare, că plecăm la o
treabă şi nu ştiu dacă o să avem timp să mai şi mâncăm. Ai
grijă ce pui acolo şi cum tai salamul ăla de Sibiu, taie-l mai cu
milă, nu cum aveţi voi obiceiul de tăiaţi feliile alea aşa de
subţiri de vezi Parângul prin ele! Şi până faci gustarea,
trimite-ne şi două sute de whisky, să nu ne plictisim!
Pompilică se execută, ofiţerii servesc gustărica,
băuturica, după care Ciocârlan îşi ia mapa, şi-i zice
locotenentului:
– Hai, Ioane, ia-ţi mapa şi hai să mergem!
– Păi cum, face locotenentul, plecăm aşa?
– Păi, dar cum?
– Păi, nu-l aşteptăm pe Pompilică să-i dăm o sută şi pe
urmă... explică locotenentul schema maiorului!
– Ce vorbeşti, bă?, face Ciocârlan. Să-i dăm o sută? Şi
dac-o ia? Răspunzi tu?
Eu, ca tânăr locotenent, n-am cunoscut schema maiorului
pomenit de şeful serviciului amintit. Mentorul meu, tot un
maior, la nota de plată îi spunea direct şefului de local:
– Negustorule, am mâncat şi-am băut din perisabilităţile
localului, să fie clar! Să profităm şi noi, nu doar voi! Dar fii
atent, negustorule! Azi te beau, mâine te iau!, preciza el,
atrăgându-i atenţia să nu se întindă, să nu creadă că dacă a băut
un şpriţ la el în unitate, o să-l ierte dacă va constata încălcări
ale legii!
Pentru a înţelege mai bine, o să explic cum era cu
perisabilităţile. În vremurile acelea, în care tot fondul de marfă
aparţinea statului şi era dat doar spre administrare unităţilor
comerciale, la anumite produse se acordau scăzăminte,

194
calculate la o anumită perioadă de timp. De exemplu, un baton
de salam de un kilogram, păstrat o lună în magazie, dacă-l
cântăreai la sfârşitul perioadei nu mai avea un kilogram ci doar
900 de grame, să zicem, pentru că se usca, pierdea apa.
Produsele respective şi scăzămintele lor erau stabilite de la
nivel central, în mod unitar, prin anumite normative şi se
numeau perisabilităţi. În realitate, de multe ori produsele
stăteau în magazii perioade mai mici decât cele prevăzute în
normative, rezultând astfel anumite plusuri. Gestionarii
pricepuţi îşi calculau aceste diferenţe şi le retrăgeau din timp,
realizând câştiguri, fără ca la inventare să iasă lipsă în gestiune.
La asta făcea referire maiorul, când spunea că mănâncă şi bea
din perisabilităţi! El nu-şi reprezenta acest fapt ca un act de
corupţie, nu mânca şi nu bea din buzunarul negustorului, şi de
aceea avea tăria morală să fie obiectiv şi imparţial în cazul în
care, la un eventual control, ar fi constatat încălcări ale legii.
O întâmplare amuzantă în legătură cu maiorul meu, deşi
e puţin pe lângă subiect. La un control economic efectuat la
unitatea 48 a ICS Alimentara, de pe Calea Bucureşti, unde
constatasem nişte abateri de natură contravenţională, nu ştiu cu
ce l-a supărat gestionarul, unul Ghiţă, poreclit Porcul! Dar l-a
supărat rău! Enervat, maiorul, i-a ordonat să scoată tot ce are în
buzunare şi să le pună pe birou. Printre mărunţişuri, şi o serie
de bancnote.
– Numără banii, mi-a ordonat mie! M-am executat, după
care i-am raportat;
– Opt sute treizeci de lei!
– Taie-i chitanţe de opt sute treizeci de lei!
Am scos chitanţierele şi am ales chitanţe care, însumate,
să acopere suma respectivă. Înainte să le rup însă, trebuia să
trec pe verso-ul chitanţelor actul normativ încălcat, articolele şi
literele în care erau prevăzute contravenţiile. Am calculat:
dosire de mărfuri, face atât, vânzare preferenţială atât, şi ce
încălcări ale Legii comerţului mai constatasem noi pe acolo.

195
Amenzile prevăzute nu însumau, însă decât vreo cinci sute de
lei. Dar maiorul îmi ordonase să-i tai chitanţe pentru toţi cei opt
sute treizeci de lei!
– Păi, la ce să-l încadrez, tovarăşe maior, i-am cerut eu să
mă lumineze, că amenzile pentru faptele constatate nu fac decât
cinci sute de lei?
– Încadrează-l la „lipsă de noroc”, dă-l în pizda mă-sii!

196
 CARTONAŞ GALBEN ÎN MECIUL CU
NOMENCLATURA

Un caz răsunător de corupţie, la instrumentarea căruia am

participat, l-a avut drept protagonist pe unul dintre mahării
Partidului Comunist din Doljul anilor '80. Cel în cauză, să-i
zicem Cristian, era membru al Biroului Comitetului Judeţean
Dolj al Partidului Comunist Român şi director plin al unuia
dintre cele două trusturi de construcţii existente pe atunci în
judeţ. Pentru ca cei mai tineri, care n-au apucat acele vremuri,
să înţeleagă importanţa poziţiei sale şi contextul în care s-a
desfăşurat ancheta, am să prezint câteva informaţii despre cele
două structuri.
Regimul comunist era un regim democratic cel puţin în
formă, dacă nu în conţinut. Mai exact, un regim enunţat ca
democratic în principiile clamate. Rolul conducător în societate
îl avea Partidul Comunist Român (PCR), care era organizat şi
funcţiona pe criteriul administrativ-teritorial şi cuprindea:
organizaţii de bază, organizaţii locale şi organizaţii judeţene.
Concret, în fiecare instituţie, întreprindere, cooperativă ori alt
fel de structură a acelor vremuri, din industrie, agricultură,
comerţ, cooperaţie, învăţământ şi celelalte ramuri ale societăţii
exista una sau mai multe organizaţii de bază, în funcţie de
mărimea acestora, de numărul angajaţilor mai precis, iar la
nivelul localităţilor (comune, oraşe, municipii) şi judeţelor,
organizaţii locale şi judeţene.
Pentru că, după cum am spus, regimul era în principiu
unul democratic, organele de conducere ale PCR erau
organisme colective: Adunarea Generală a Organizaţiei de

197
Bază, Conferinţa Organizaţiei Locale sau de Sector (în
Bucureşti), Conferinţa Organizaţiei Judeţene sau a
municipiului Bucureşti, Comitetul Central şi Congresul,
organisme formate, la toate nivelurile, din membri de drept şi
membri aleşi. Membrii de drept erau secretarii şi
prim-secretarii organizaţiilor componente. Aceste structuri se
întruneau periodic, la intervale de timp stipulate în statutul
partidului. Adunările generale ale organizaţiilor de bază lunar,
conferinţele organizaţiilor locale anual, cele ale organizaţiilor
judeţene la doi ani, congresul odată la patru ani.
Între aceste sesiuni conducerea executivă era asigurată
de Biroul Organizaţiei de Bază (BOB), Comitetul Organizaţiei
Locale sau de Sector, Comitetul Judeţean sau al municipiului
Bucureşti şi Comitetul Politic Executiv (CPEx) la nivel central.
Comitetul Organizaţiei Locale era ales pe o perioadă de doi ani
şi era alcătuit din 3 până la 21 de membri, în funcţie de
mărimea localităţii iar Comitetul Judeţean, ales tot pentru doi
ani, era alcătuit dintr-un număr de membri stabilit în funcţie de
numărul organizaţiilor, dar cel puţin de două ori mai mare
decât numărul organizaţiilor locale şi cel puţin egal cu numărul
organizaţiilor de bază.
Comitetul Organizaţiei Locale se întrunea, de regulă,
lunar, iar Comitetul Judeţean, semestrial. Între aceste şedinţe
periodice conducerea executivă permanentă se asigura de alte
structuri, mai restrânse, Birourile. Biroul Comitetului
Organizaţiei Locale era compus din minimum trei membri
(prim-secretar, secretar si casier) iar Biroul Comitetului
Organizatiei Judetene era format din prim-secretar, 3-5
secretari şi 3-5 membri...
La Dolj, Biroul Comitetului Judeţean de Partid era
compus din primul-secretar, secretarul cu probleme
organizatorice (foarte important, el era cel care avea un mare
rol în promovarea pe diverse funcţii), secretarul cu propaganda
(coordona sau răspundea, nu ştiu cum să definesc mai exact,

198
activitatea de presă, învăţământ, cultură), secretarul cu
probleme economice (idem, toată activitarea economică cu
excepţia unităţilor agricole), secretarul cu probleme de
agricultură, secretarul cu probleme speciale căruia i se mai
spunea şi secretarul cu organele (armată, interne, justiţie),
membri de drept, şi alţi câţiva membrii aleşi, nu mai reţin câţi,
dar maxim cinci, conform statutului.
Ei şi omul nostru, Cristian, era unul dintre aceşti membri
aleşi, situat ierarhic deci printre primii zece oameni ai
judeţului! Poziţie destul de puternică, nu? Asta pe plan politic.
Pe plan profesional, Cristan era, cum am arătat la
început, directorul unui trust de construcţii. În sectorul
construcţiilor, în Dolj, ca şi în alte judeţe, toate întreprinderile,
antreprizele, şantierele şi ce alte formaţiuni mai activau în
domeniu, erau afiliate la două mari structuri, Trustul de
Construcţii Industriale (T.C.Ind), care asigura construcţiile din
domeniul industrial şi Trustul de Construcţii Civile (T.C.C.),
care asigura construcţia blocurilor de locuinţe, spitalelor,
şcolilor, magazinelor şi a altor clădiri sau complexe de clădiri
ce nu se subsumau domeniului industrial, edificate în judeţ. Şi
pe linie profesională, deci, Cristian era una dintre figurile
proeminente ale judeţului nostru.
În acea perioadă eu lucram la biroul economic al poliţiei
municipale, pe linie de aur, valută, speculă şi contrabandă.
Printre atribuţiile ce le aveam intra şi supravegherea
informativă a mediului afaceriştilor ce frecventau barurile şi
restaurantele din hotelurile Craiovei, recte Jiul (Ramada de
astăzi), Minerva, Palace (dispărut în ultimii ani, clădirea
acestuia fiind ocupată acum de anumite servicii ale Primăriei).
Prin afacerişti nu se înţelegea ceea ce se înţelege astăzi ci
bişniţari, persoane neintegrate social care, neavând un loc de
muncă, trăiau din expediente diverse, printre care traficul de
valută ori procurarea şi vânzarea unor mărfuri şi produse, de
regulă de provenienţă străină, ce nu se găseau în comerţul

199
socialist. Blugi, geci şi alte obiecte de îmbrăcăminte, ţigări
Kent, Marlboro, Camel, parfumuri de lux.
Într-una din zilele anului 1984, cred, am primit o
informaţie referitoare la un bişniţar, poreclit Raţă, care se
mutase de curând într-un apartament cu două camere. Îl ştiam
bine pe Raţă, ştiam că soţia nu lucra nici ea, avea ceva
probleme de sănătate, şi mi s-a părut ciudat că primiseră
apartament. Pe atunci pentru a primi locuinţă trebuia să fii
încadrat în muncă, fiecărei unităţi economice i se aloca
periodic o anumită cotă dintre apartamentele şi garsonierele
nou construite iar acestea le repartizau angajaţilor pe anumite
criterii, vechimea în muncă, numărul copiilor, etc. Cu repartiţia
primită de la serviciu mergeai apoi la întreprinderea de
gospodărire comunală care administra şi fondul de locuinţe
proprietate de stat, unde încheiai contractul de închiriere pentru
apartamentul repartizat, chiria fiind apoi reţinută din salariu.
De aceea mi s-a părut ciudat că bişniţarul, neîncadrat în muncă,
primise o locuinţă din fondul de stat.
Conform normelor de lucru i-am prezentat nota
informativă şefului de birou, locotenent-colonelul Toma
Marghescu, care mi-a relatat că şi maiorul Lătăreţu primise
nişte date asemănătoare, referitoare însă la o altă persoană şi
mi-a trasat unele sarcini de verificare şi aprofundare a celor
două informaţii, printre care identificarea certă a celuilalt
beneficiar şi stabilirea locaţiei exacte a celor două apartamente.
Am reuşit executarea sarcinilor într-un termen rezonabil,
stabilind cu certitudine că nici celălalt beneficiar nu era
încadrat în muncă.
I-am prezentat domnului Marghescu rezultatul
aprofundării datelor, care i-a ordonat apoi lui Maria Ion,
ofiţerul ce avea în responsabilitate Trustul de Construcţii
Civile, să efectueze anumite verificări în obiectiv şi să ridice în
mod conspirat documentele referitoare la cele două
apartamente. Sarcină destul de dificilă întrucât ridicarea

200
conspirată a acestora presupunea nu doar identificarea hârtiilor
respective în întreg volumul de documente produs în trust ci şi
intrarea în posesesia lor astfel încât persoanele interesate să nu
prindă de veste. Dar locotenentul major Maria era un excelent
profesionist, unul din ofiţerii de bază ai Biroului Economic şi a
îndeplinit cu brio sarcinile trasate, stabilind că apartamentele
fuseseră repartizate de Cristian, directorul trustului, prin
întocmirea unor formalităţi fictive de angajare a celor doi
beneficiari în trust, iar unele documente referitoare la acestea
purtau şi semnătura sa.
Pe baza datelor şi documentelor obţinute şefii au hotărât
că se poate trece la realizarea materialului informativ,
considerând că directorul poate fi agăţat. Se ridica însă o
problemă foarte delicată şi dificilă, în acelaşi timp. O hotărâre a
Cancelariei Comitetului Central al Partidului Comunist,
interzicea lucrarea informativă şi cercetarea membrilor de
partid fără aprobarea secretarului Comitetului de partid în a
cărui nomenclatură intra comunistul respectiv. Ori, date fiind
funcţiile lui Cristian, pentru cercetarea acestuia aveam nevoie
de aprobarea primului-secretar al Comitetului Judeţean de
Partid. Şi aici intram într-un cerc vicios. Hai, de lucrat
informativ, nu-l lucrasem pe director, obţinusem informaţiile
colateral, nu-l vizasem în mod direct pe Cristian, dar puteam
trece trece la realizarea acestora fără aprobarea primului
secretar? La primul-secretar nu se putea merge doar cu
informaţii, trebuia ceva mai concret, datele trebuiau
materializate cumva pentru a convinge. Din lucrarea
informativă rezulta că cei doi beneficiari îi dăduseră o şpagă
consistentă directorului, dar audierea acestora cu privire la
acest aspect n-ar fi însemnat efectuarea unor cercetări
referitoare la marele mahăr fără nici un fel de aprobare?
Problema a fost întoarsă pe toate feţele într-o şedinţă
operativă la care a participat şi şeful Serviciului Economic de
la judeţ, locotenent-colonelul Ion Untaru, concluziile fiindu-i

201
raportate şefului Miliţiei judeţene, colonelul Nicolae Langa.
S-a hotărât ca cei doi bişniţari să nu fie abordaţi direct ci sub
un alt pretext, după realizarea unei mici combinaţii, nu foarte
greu de realizat date fiind preocupările acestora. Aşa că am
băgat la înaintare doi oameni de-ai noştri care, chipurile aveau
nişte rude grav bolnave şi le trebuiau Kentane şi whisky la greu
pentru medici şi am realizat un mic flagrant în urma căruia
bişniţarii au fost aduşi pentru cercetări la Biroul economic.
Aici, după lămurirea rapidă a provenienţei ţigărilor, am
trecut la ceea ce ne interesa cu adevărat şi, puşi în faţa
evidenţei că nu ar fi putut obţine locunţele în mod legal pentru
că nu aveau serviciu, beneficiarii au recunoscut în scris că le
obţinuseră în urma unor şpăgi consistente. Teancurile de
17 000, respectiv 19 000 de lei reprezentau nişte sume
frumoase în acei ani.
Cu declaraţiile beneficiarilor şi documentele ridicate în
mod conspirat de Maria, colonelul Langa, care se instalase în
biroul şefului miliţiei municipale de vreo două ore, dată fiind
importanţa cazului, a mers la Judeţeana de partid, pentru a
obţine aprobarea cercetării lui Cristian. Ghinion, însă!
Miu Dobrescu, cel care era prim secretar pe atunci, nu era la
judeţeană, ci era plecat în teren. Dificultatea cazului, de care
vorbisem mai înainte, tocmai în asta consta. Şeful miliţiei nu ar
fi putut merge la primul secretar la prima oră, doar cu
informaţiile, înainte de a fi confirmate de bişniţari! Ori,
abordarea şi audierea bişniţarilor cu privire la nomenclaturist
însemna deja o cercetare pentru care nu aveam încă aprobare.
Mergeam pe sârmă, la mare înălţime, fără plasă de siguranţă.
Langa a revenit la sediu, unde noi îl adusesem între timp
şi pe Cristian pentru a fi anchetat, toţi, inclusiv procurorul
căruia îi prezentasem probatoriul obţinut până atunci, fiind
convinşi că, pus în faţa evidenţei, primul secretar îşi va da
acordul. Aşa că directorul a fost deja luat la întrebări şi
confruntat cu cei doi! Şocat, crezându-se poate infailibil

202
datorită funcţiilor deţinute, a recunoscut până la urmă că le
repartizase ilegal apartamentele, ca şi când ar fi fost angajaţi ai
trustului de construcţii, motivând că fusese impresionat de
situaţia familială a acestora. Nega însă cu tărie că ar fi primit
vreo sumă de bani în schimb. Nu am insistat, considerând că
vom mai avea timp până la definitivarea cercetărilor. Între timp
completasem şi hîrtiile necesare reţinerii sale pe 24 de ore,
urmând ca a doua zi să solicităm mandatul de arestare. Aşa se
proceda pe atunci, pentru a obţine mai mult timp pentru
anchetă, se emitea mai întâi ordonanţă de reţinere pentru 24 de
ore de către ofiţerul de miliţie, apoi se solicita procurorului un
mandat de arestare de 5 zile, după care unul de 30 de zile.
Acesta putea fi prelungit de procuror încă de două ori, dacă era
necesar, un inculpat putând ajunge astfel în faţa unui judecător
deabia peste 96 de zile de la data introducerii în spaţiul de
detenţie.
Deşi se întocmise ordonanţa de reţinere, inclusiv nota de
introducere în arest, Cristian nu a fost reţinut formal, aşteptând
în camera 32, biroul meu de atunci, întoarcerea din teren a
primului secretar şi aprobarea cercetării sale. Zadarnic! Deşi
colonelul Langa făcuse potecă între sediul nostru din Libertăţii
şi sediul Comitetului Judeţean de Partid, nu a reuşit să obţină
semnătura, Miu Dobrescu era tot pe coclaurile judeţului,
întârziind revenirea în somtuosul său birou.
După îndelungi dezbateri în biroul comandantului, în
care, cu mintea mea de atunci m-am oferit chiar să iau totul
asupra mea urmând să declar, dacă va fi cazul, că şefii
plecaseră acasă iar eu, rămas cu anchetatul, l-am introdus de
capul meu în arest, colonelul Langa, secondat de Untaru, a
hotărât în jurul orelor 23,30 să-i permită lui Cristian să meargă
acasă. Nu au fost de acord cu propunerea mea şi au avut
delicateţea să nu facă haz pe seama mea ori să-mi spună direct
că vorbesc prostii!

203
 Cristian a plecat, rămânând stabilit ca a doua zi la prima
oră colonelul Langa să meargă iarăşi la primul secretar după
aprobare iar noi să continuăm ancheta. Numai că plecând de la
miliţie, în loc să meargă acasă la el, Cristian a mers la locuinţa
de serviciu a primului secretar unde, cu acceptul soţiei acestuia,
care-l cunoştea, l-a aşteptat pe Miu Dobrescu până la ora târzie
din noapte la care acesta s-a întors din teren. Lucru pe care
şeful Miliţiei judeţene nu şi-l permisese. Ce i-o fi spus Cristian
lui Miu Dobrescu, ce nu i-o fi spus, nu ştiu!
Ştiu doar că a doua zi nu a mai continuat nici o anchetă
iar colonelul Marghescu, şeful Biroului Economic, împreună
cu cei care participasem la documentarea şi instrumentarea
cazului, respectiv, nea Costică Lătăreţu, Ion Maria şi
subsemnatul, am fost chemaţi şi anchetaţi mai multe zile la
Colegiul de Partid, care era un fel de poliţie a partidului, ce se
ocupa de cercetarea abaterilor grave de la linia, morala şi
disciplina de partid. Ni s-a reproşat că, în calitate de membri de
partid, am încălcat prevederile Hotărârii Cancelariei
Comitetului Central şi am anchetat fără aprobare un tovarăş
de-al nostru, aruncând un stigmat asupra lui. Cel care ne-a
bălăcărit cel mai mult era un activist cu nume predestinat parcă,
Porcescu, şeful Colegiului de la Dolj, care în final ne-a
comunicat, sub semnătură, şi sancţiunea hotărâtă: vot de blam
cu avertisment! Ne-a atenţionat asupra faptului că această
sancţiune presupune ca la o eventuală altă abatere să fim
excluşi din partid, ceea ce implicit ar fi însemnat şi trecerea
noastră în rezervă şi adio carierei noastre militare. În ceea ce ne
privea, şefii mai mari nu ştiu dacă şi ce au păţit, eram prea
amărâţi să ne mai intereseze asta!
Am fost foarte abătut o vreme, sancţiunea mi s-a părut
nedreaptă, în concepţia mea nu greşisem şi aşa cred şi acum.
Legea e una pentru toţi, nu trebuie nimeni exceptat pe criterii
de partid. Întâmplarea mi-a adâncit dezgustul faţă de
politicieni, răsărit încă din copilărie, de când îl cunoscusem pe

204
activistul Antonisie, care venise să ne bage la colectiv, şi
amplificat în anii liceului, după cele două-trei întâlniri cu Popa,
prim-secretarul Comitetului municipal Turnu Măgurele, păţanii
relatate într-una dintre primele mele povestiri! Dezgust care nu
mi-a trecut nici astăzi!
Eram tânăr însă, amărăciunea mi-a trecut repede, la
varsta aia încă se petreceau o serie de lucruri care mă
binedispuneau. Nu peste multă vreme Miu Dobrescu, care era
şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist, a
plecat de la Dolj, fiind numit în funcţia de Preşedinte al
Colegiului Central de Partid. În locul său a fost numit
prim-secretar al judeţului Dolj un activist venit de la Braşov,
Ion Radu, un om deosebit, care în puţină vreme a schimbat faţa
judeţului. În bine! În Craiova, atât în zona centrală cât şi în
cartiere, apăruseră standuri de legume şi fructe cum se vedeau
înainte de venirea sa doar la Ziua Recoltei, oraşul începuse a fi
mai bine aprovizionat, directorii unităţilor economice mergeau
pe sârmă, îl ştiau de jupân, când eram ofiţer de serviciu îl
auzeam prin staţie încă de la patru-cinci dimineaţa controlând
la nu ştiu ce sector zootehnic dacă vitele erau bine îngrijite şi
chemând şefii la raport. Militărie curată, dar nu era de rău, ci de
bine. Oamenii de rând îl iubeau, se dusese vestea despre
transformările din Dolj, apăruse chiar şi-un banc, se spunea că
oltenii şi-au schimbat imnul din „M-a făcut mama oltean” în
„Radu, mamii, Radule”! Se mutase şi cu locuinţa de serviciu pe
strada Libertăţii, la doi paşi de Miliţia municipiului, unde este
acum sediul Parchetului judeţean. Într-o seară de vară, mai
târziu aşa, l-a auzit vociferând şi strigând pe unul căruia nişte
subofiţeri îi aplicau o corecţie mai contondentă, pentru că nu
ştiu ce făcuse. A venit la sediu îmbrăcat sumar şi încălţat doar
în papuci şi a întrebat ce s-a întâmplat. Subofiţerii îngheţaseră,
ştiau cine este. Unul mai curajos i-a raportat ce se întâmplase!
– Aşa este? l-a întrebat pe cel în cauză.
– Da, dar să vedeţi... a bâiguit acesta.

205
 – Dacă-i aşa, da-ţi-i înainte, că merită, a zis primul
secretar şi a plecat.
Cu cîteva zile înainte un ospătar de la grădina de vară a
restaurantului Minerva, aflat pe traseul activistului de la
cabinet spre reşedinţă, îmi povestise că un beţivan care fusese
altoit cu bastonul de un subofiţer din patrulă pentru că ţipa şi
înjura în gura mare tulburând consumatorii, văzându-l pe Ion
Radu că se deplasa pe jos pe lângă gardul grădinii, a mers să i
se plângă de comportamentul acestuia. Acesta, care observase
scena, i-ar fi răspuns că de-aia au miliţienii bastoane în dotare,
să le folosească atunci când este cazul! Cunoscând această fază
şi aflând de la ofiţerul de serviciu despre vizita inopinată a
activistului din seara precedentă, am avut o idee şi am mers la
şeful meu, Toma Marghescu, căruia i-am raportat:
– Tovarăşe colonel, aşa şi-aşa, i-auziţi ce-am aflat despre
noul prim secretar! Ce-ar fi dacă i-aţi raporta tovarăşului
colonel Langa şi ar relua problema aprobării pentru cercetarea
lui Cristian?
– Băi, ştii că nu-i rea idea? Cred că merită încercat!
S-a urcat în maşină şi-a plecat la judeţ. Şeful ăl mare a
fost receptiv, a luat hîrtiile şi-au plecat împreună la primul
secretar!
– Arestaţi-l, a zis Ion Radu fără alte comentarii, după ce a
auzit despre ce este vorba, semnând pe loc hârtiile prezentate
de şeful miliţiei.
A doua zi, la prima oră, împreună cu Maria şi nea Costică
Lătăreţu l-am luat pe Cristian de la biroul său, din clădirea
Trustului, aflată în centru, peste drum de restaurantul Craiova,
şi l-am condus la sediul Miliţiei municipale, iar peste vreo două
ore l-am introdus în arest.
Nu se terminase însă, mai apoi, timp de mai multe
săptămâni, împreună cu regretatul meu coleg Ion Maria, am
petrecut ore în şir în clădirea trustului, luând la mână toate
documentele referitoare la repartizarea apartamentelor nou

206
construite. Ne stabilisem sediul în biroul unui economist,
Bogoi, pe care atâta l-am frecat încât peste mulţi ani, când
aveam să fim vecini de bloc pe strada A. I.Cuza mi-a zis odată,
mai pe la începutul vecinătăţii noastre:
– Domnule Bâţă, de câte ori vă văd, parcă am o strângere
de inimă, parcă mi-e teamă că iar mă trimiteţi să cotrobăi prin
arhivă după nu ştiu ce documente.
Cred că i-a trecut până la urmă, că nu a mai revenit
asupra problemei. Oricum cotrobăitul prin arhivă şi
săptămânile petrecute la Trust nu au fost în zadar din punctul
nostru de vedere, identificând şi alte cazuri de apartamente
atribuite ilegal.
Cât despre sancţiunile cu vot de blam cu avertisment,
acestea ne-au fost ridicate personal de către primul secretar, la
câteva zile după arestarea lui Cristian!
În final directorul a fost trimis în judecată în stare de
arest, fiind condamnat la executarea unei pedepse de nouă ani
închisoare cu executare. L-am revăzut peste câţiva ani, în
perioada în care răspundeam de Combinatul chimic, pe rampa
căii ferate uzinale, descărcând împreună cu alţi deţinuţi
vagoane cu apatită, un mineral compus din fosfat de calciu şi
fluor, folosit pentru producerea îngrăşămintelor. Nici nu l-aş fi
recunoscut, aşa acoperit de apatită precum un morar de pe
timpuri de făină, dacă nu m-ar fi atenţionat un subofiţer din
escortă, care mă cunoştea. Mi-a părut rău să-l văd în starea aia,
ştiind cine fusese, şi m-am gândit la ce feste îţi poate juca
uneori destinul, la cât de adevărată e vorba din popor cu
învârtitul roţii şi la imensa responsabilitate ce o are un poliţist
care, uneori, poate deturna sensul existenţei unui semen de-al
său. De aici necesitatea unui profesionalism desăvârşit şi a unei
conduite etice ireproşabile, care să elimine pe cât se poate orice
posibilitate de a greşi!

207
 HAGI KLAUFMANN,
COVRIGARUL MILIONAR

Prin anii ‟80, pe partea dreaptă a străzii Unirii, când

mergi de la Minerva spre Poştă, după ce treceai de restaurantul
Periniţa, exista o covrigărie micuţă care vindea covrigi cu sare,
calzi, direct în stradă, pe un mic ghişeu. Nu ştiu care era
secretul covrigilor, ce punea covrigarul în ei, dar erau foarte
gustoşi, în faţa ghişeului fiind mereu o coadă de 10-15
persoane care aşteptau nerăbdătoare să le vină rândul pentru a
se înfrupta din minunaţii covrigi, proaspăt scoşi din cuptor!
Şeful covrigăriei era un bărbat în vîrstă, înalt, slăbuţ,
evreu de origine, numit Klaufmann. De fapt, dacă mă gândesc
bine, nu era chiar în vârstă, avea în jur de 50 de ani, dar la cei
sub treizeci de ani pe care-i aveam atunci, toţi cei săriţi de 50,
ori chiar ceva mai puţin, mi se păreau în vârstă.
Nu ştiu cu ce atrăsese covrigarul atenţia lui Emilian
Gâtiţă, ofiţerul de economic ce avea în responsabilitate
alimentaţia publică, unitatea sa, pendinte de I.C.S.A.P., fiind
insignifiantă în raport cu restaurantele de renume din Craiova,
barurile, cantinele-restaurant, liniile cu autoservire, ori alte
unităţi în gestiunile cărora se rulau cantităţi importante de
produse alimentare şi sume de bani, şi nici ce informaţie a stat
la baza acestui caz, una de la agentura sa, una primită de la
Victor Sărăcin, şeful structurii ce acţiona sub acoperire, ori
dacă a fost doar o simplă acţiune de rutină a brigăzii de
prindere în flagrant condusă de Costică Stemate! Cert este că
într-o dimineaţă am fost desemnat de maiorul Văduva,
locţiitorul şefului miliţiei municipale care coordona şi

208
activitatea pe linie economică, să particip la o acţiune ce viza,
alături de alte mici unităţi, şi covrigăria respectivă. Nu am făcut
parte dintre cei nominalizaţi în echipele ce efectuau controale
economice ci, împreună cu nea Costică Lătăreţu şi Ilie Vilău,
am avut misiunea să efectuăm o percheziţie domiciliară în
locuinţa ocupată de covrigar şi soţia sa.
Nu aveau copii, erau doar ei doi şi ocupau un apartament
de bloc compus din două camere, baie, bucătărie şi hol, mobilat
modest. Dar ce ne-a fost dat să găsim acolo, pentru noi, care nu
mai văzusem aşa ceva, a constituit, la acea vreme, o adevărată
peşteră a lui Ali Baba!
Bani, mulţi bani! Bani, bani şi iarăşi bani! Pe unde
puneam mâna, dădeam de bani! În lada studioului, în somiera
patului, în plapumă, în masca de la chiuvetă, ba chiar şi în
găleata de gunoi. Plus aur, monezi şi bijuterii de tot felul,
ghiuluri, inele, cercei, lănţişoare, pandantive... Ascunse după
calorifere şi într-o ascunzătoare meşterită în cămară!
Am spus că apartamentul era mobilat modest, cu mobilă
ieftină, de serie. În bucătărie era un bufet din ăla bleu-vernil,
foarte răspândit în anii ăia, costa 850 de lei, cei care-au trăit
acele timpuri ştiu la ce mă refer. Bucătăria fiind micuţă, bufetul
nu avusese loc să fie aşezat drept, paralel cu peretele, ci era pus
câş, cam pe diagonală. De fapt nu chiar pe diagonală, că nu
făcea cu peretele un unghi de 45 de grade ci un unghi mai mic,
de vreo 20 de grade. Din această cauză, în spatele bufetului
rămăsese un spaţiu destul de măricel.
– Aici ai ceva, nea Iosife? – l-a intrebat nea Costică
Lătăreţu, după ce găsisem destui bani prin celelalte încăperi ale
locuinţei.
– Da, am şi aici, a răspuns Klaufmann în timp ce ofiţerul
trăgea deja de colţul bufetului pentru a-l îndepărta de perete.
În momentul în care bufetul s-a îndepărtat suficient,
peste picioarele maiorului Lătăreţu s-a revărsat un purcoi de

209
teancuri albastre de sute care, nu exagerez, i-a ajuns până
aproape de genunchi.
– Cât ai aici, nea Iosife? - a întrebat nea Costică.
– Nu mai ştiu, domnule maior. Veneam de la serviciu,
intram în bucătărie, şi doar aruncam pachetul după bufet, n-am
ţinut socoteala!
După numărarea banilor a rezultat că pachetele cu
bancnote găsite după bufetul din bucătărie însumau 850 000 de
lei. Unele pachete erau înfăşurate în ziare care purtau data zilei
în care fuseseră realizate sumele de bani respective, aspect
menţionat în procesul verbal, fapt ce a servit la documentarea
caracterului de infracţiune continuată a actelor de execuţie ale
covrigarului şi a perioadei îndelungate de timp în care au fost
afectate interesele consumatorilor. Răsplătite cu dreaptă măsură
mai târziu de instanţa de judecată!
Percheziţia a durat două zile, una nefiind suficientă
pentru numărarea sumelor de bani, inventarea şi descrierea
obiectelor din aur precum şi pentru redactarea documentelor ce
reflectau rezultatul descinderii. În total, de la domiciliul lui
Kaufmann s-au ridicat în vederea confiscării vreo 2 300 000 de
lei, sumă impresionantă în acea vreme (Ştefănescu, celebrul
negustor de vinuri din Bucureşti, fiind condamnat la moarte şi
executat, din câte îmi amintesc, pentru mai puţin de jumătate
din acea sumă) precum şi circa un kilogram şi două sute de
grame de aur. Ilie Vilău, care a numărat de vreo două ori
întreaga sumă de bani înainte de a o evidenţia în procesul
verbal pentru a fi siguri că nu greşim cumva, se plângea în
zilele următoare că i s-au tocit crestele papilare de pe buricele
degetelor iar noi glumeam ripostându-i că nu-i nimic, acum
poate comite şi infracţiuni, fără riscul de a lăsa amprente la
locul faptei. Glume de poliţişti!
Banii şi aurul au fost duse la sediul Miliţiei municipale,
unde au rămas sub pază, peste noapte. A doua zi, domnul
Marghescu, şeful economicului, a aranjat cu domnul Teotoaşe,

210
directorul sucursalei din Craiova a Băncii Naţionale, să vină să
preia întreaga sumă de bani, ce urma a fi consemnată la
dispoziţia instanţei, direct de la Miliţie, pentru a nu bulversa
activitatea de la ghişeele băncii. Domnul Teotoaşe a venit
însoţit de cinci casiere cărora, cu toată experienţa şi
dexteritatea lor în manipularea banilor, le-au trebuit mai bine
de şase ore pentru a număra întreaga sumă. Pe atunci încă nu
existau aparatele alea de numărat bancnote!
În cadrul cercetărilor efectuate în continuare, mie mi-a
revenit partea referitoare la clarificarea provenienţei aurului
găsit la covrigar, la identificarea persoanelor care i l-au
procurat, activităţi care m-au purtat, împreună cu căpitanul
Victor Cherbel de la judeţ, până pe la Recaş, în judeţul Timiş.
Unde, fie vorba între noi, se face un vin grozav. Prilej de a
cunoaşte şi un poliţist timişean, Pavel Rădulescu, cel care ne-a
ajutat în periplul nostru bănăţean, despre care păstrez plăcute
amintiri şi excelente impresii referitoare la capacităţile sale
detectivistice.
Dat fiind cuantumul valorilor din dosar, cauza a fost
preluată de Miliţia judeţeană, fiind finalizată de Ion Ion de la
Serviciul Cercetări Penale!
Ştiţi bancul ăla cu copilul care l-a întrebat pe un brutar
cum face covrigii?
– Iau o gaură şi pun coca în jurul ei - a răspuns brutarul.
– Şi cât te costă gaura? - a întrebat copilul.
– Cât să mă coste o gaură? Gaura nu mă costă nimic!
– Dacă nu te costă nimic, a continuat copilul, atunci de ce
nu iei o gaură mai mare?
Ei bine, controlul economic efectuat la demararea
anchetei şi cercetările ulterioare au relevat cum făcuse
Klaufmann acel purcoi de bani: folosind găuri mai mici pentru
covrigii săi, decât cele specificate în reţetar, furând la gramaj,
la cântar, adică! Gustoşii covrigi de lângă Periniţa erau puţin
mai mici decât ar fi trebuit să fie, puţini mai uşori! Nu cu mult,

211
dar deverul fiind mare, ban cu ban, în timp, sumele se adunau.
Furase atât la gramajul covrigilor cât şi la reţetă, introducând în
aluat cantităţi mai mici de produse decât cele prevăzute în
reţetar, înlocuindu-le cu sare şi apă! Plusurile rezultate prin
acest procedeu (făină, zahăr, drojdie, ouă) le valorifica direct
către diverse persoane, profitând de lipsa de produse alimentare
de pe piaţă.
Iată, mai tinerii mei colegi, că nu trebuie să consideraţi
lipsite de importanţă micile unităţi comerciale, pentru că în
orice loc unde se manipulează bunuri şi valori există
posibilitatea fraudării legii!
Din investigaţiile şi verificările efectuate în jurul lui
Klaufmann pe parcursul anchetei a rezultat că, deşi dispunea de
sume colosale, atât el cât şi soţia sa duceau un trai modest.
Singura excentricitate pe care şi-o permitea, dacă-i pot zice aşa,
singura ,,aroganţă‟‟, vorba lui Gigi Becali, era consumul a câte
o sută-două de coniac! Unul sau două coniacuri mari, pe care le
consuma acasă, nu la vreun local! Dar nu vreo marcă scumpă,
vreun Napoleon ori Hennessy, ci Milcov de-al nostru sau
Drobeta, la 18 lei suta! Deşi, chiar dacă s-ar fi temut să nu
atragă atenţia cumpărând astfel de mărci renumite, ar fi putut
merge cu sacoşa la Bucureşti ori în alt oraş mare de unde să-şi
procure câteva sticle de coniac ca lumea!
Intrigat de traiul său modest, de faptul că n-a beneficiat în
nici un fel de pe urma sumelor enorme adunate cu riscul
libertăţii, l-am întrebat ce urma să facă cu atâţia bani, ce intenţii
avea? Voia să construiască vreo sinagogă, ori vreun spital,
ceva, pentru comunitatea sa din Craiova, să-i rămână astfel
numele peste ani? Ori în altă parte, în Ţara Sfântă poate?
Mi-a răspuns că nu, nu şi-a pus niciodată problema ce-o
să facă cu atâţia bani!
Nu m-am lămurit nici până astăzi dacă mi-a ascuns
adevărul, nedorind să divulge scopul său real, ori a acţionat
doar din instinct, din reflexul înnăscut al etniei sale, renumită

212
pentru priceperea în a face bani. Ori a fost doar o proiecţie
peste aproape un secol a eroului lui Delavrancea, un Hagi
Tudose al Craiovei anilor ‟80!
A fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare cu
executare din care n-a executat decât vreo şase, beneficiind de
clemenţa C.P.U.N.-ului din februarie 1990. L-am revăzut, la
puţin timp după ce în loc de miliţieni începuserăm să ne numim
iarăşi poliţişti! Ieşise din închisoare şi venise la Ion Ion să-şi
recupereze ceasul, ce-i fusese luat la introducerea în arest! Un
ceas ieftin, de duzină, ca şi viaţa sa!

213
 BASTIONUL! ACCES INTERZIS!

Când şeful biroului economic, cu acordul şi acceptul

comenzii miliţiei municipale, m-a desemnat să preiau în
responsabilitate, alături de Ilie Vilău, Combinatul Chimic de la
Işalniţa, nea Costică Lătăreţu, unul dintre oamenii de bază ai
biroului, specialist unu, ofiţer cu multă experienţă şi
demonstrate calităţi profesionale, m-a felicitat, adăugând că e
un obiectiv care nu ridică probleme deosebite pe linia muncii
de miliţie economică, un obiectiv în care activitatea mea o să
semene mai mult cu cea a ofiţerilor de securitate.
Şi a avut dreptate întrucât, aşa cum am arătat într-una
dintre povestirile anterioare, principalele activităţi erau axate
pe prevenirea şi contracararea stărilor de pericol, pe linia
aplicării prevederilor Decretului 400/1981. Gestiunile nu
ridicau probleme deosebite, ne confruntam însă cu un numar
ridicat de furturi, de metanol în special, care putea fi folosit
drept carburant pentru autoturisme, precum şi furturi din
vestiare. Ce am făcut pentru combaterea şi contracararea
acestor fapte, voi arăta în alt episod. Aici o să povestesc despre
unul dintre cazurile care au avut un răsunet deosebit şi care
mi-a consacrat o anume reputaţie în rândul celor peste 12 000
de salariaţi ce-şi desfăşurau activitatea pe platforma industrială
din vestul municipiului Craiova.
La preluarea sarcinilor legate de Combinat, obiectivul era
asigurat pe linie economică, aşa cum am arătat, de prietenul
meu Ilie Vilău, unul dintre foştii mei parteneri de la linia de
muncă aur şi valută. Am arătat, în episodul referitor la falsul
pilot, împrejurările în care Ilie plecase la Combinat. M-am
bucurat că o să lucram iarăşi împreună, chit că acum Ilie mă
214
surclasa oarecum, beneficiind deja de cunoaşterea persoanelor
de interes operativ şi a problematicii obiectivului pe care-l
supraveghea informativ de ceva vreme.
Am căzut de acord ca eu să mă ocup de secţiile de chimie
anorganică, în timp ce Ilie de cele de chimie organică. În plus,
eu urma să asigur supravegherea Centralei Industriei
Îngraşămintelor Chimice şi a compartimentelor funcţionale ale
combinatului (financiar, contabilitate, aprovizionare, şi alte
asemenea), ce-şi aveau sediul în pavilionul administrativ,
precum şi de unele şantiere de construcţii ce deserveau marele
complex chimic, iar Vilău de celelalte şantiere şi de o
întreprindere independentă, ce asigura transporturile necesare
aprovizionării şi desfacerii producţiei combinatului, numită
Transchim, situată la vreun kilometru peste şosea, dincolo de
podul spre Işalniţa.
Pe marginea drumului european E70, în spatele
pavilionului administrativ, un bloc turn cu 11 etaje, era o mare
cantină-restaurant iar în spatele cantinei, tot la stradă, un
magazin alimentar. Şeful acestui magazin, zis Ţuky, era un
excelent comerciant, ce avea relaţii întinse şi bine legate la
furnizori, datorită cărora magazinul era în permanenţă bine
aprovizionat, lucru mare în acele vremuri caracterizate
printr-o mare penurie de produse alimentare. Din acest motiv,
în biroul lui Ţuky din spatele magazinului, se găseau mai
mereu persoane din lumea bună nu doar a întreprinderilor de pe
platformă, ci din toată Craiova, din mediul universitar, chiar!
Îmi amintesc că într-una din zile, sunând telefonul interior din
biroul responsabilului iar Ţuky nefiind prezent, receptorul a
fost ridicat de un reputat profesor universitar, părintele de mai
târziu al uneia dintre noile facultăţi craiovene, foarte căutată de
aspiranţii la o diplomă universitară...
– Alo, Desfacerea? - a întrebat o voce de la capătul
firului, aparţinând cuiva care greşise probabil numărul.

215
 – Nu, domnisoară, aici e Afacerea! - a răspuns cu aplomb
domnul profesor, sintetizând cu umor atmosfera din biroul lui
Ţuky.
Cum era şi firesc, atât noi, cei doi ofiţeri de economic,
cât şi ofiţerii de securitate frecventam asiduu biroul
comerciantului şi nu doar pentru aprovizionare. Ţuky ştia să-şi
creeze şi să-şi cultive relaţiile, era culant, şi-şi servea adeseori
vizitatorii cu un păhărel de băutură fină. Se crea astfel o
atmosferă propice a tot felul de discuţii, iar pentru noi a
exploatării în orb a celor ce frecventau mediul, metodă ce nu de
puţine ori a dat roade.
La puţin timp după preluarea obiectivului am plecat în
concediu de odihnă. Am lipsit destul de mult, o lună de zile. La
întoarcere, unde puteam să mă documentez mai bine în legătură
cu cele întâmplate în lipsa mea în zonă, decât la Ţuky? Aici se
tocau zilnic, întorcându-se pe toate feţele, toate întâmplările cât
de cât semnificative de pe platforma industrială. În timp ce
degustam cu plăcere un coniac original de Segarcea, procurat
prin întinsele sale relatii de Ţuky, am avut surprinderea să aflu
ca Relu Sipoş, directorul de la Transchim, îi interzisese lui
Vilău accesul în obiectiv, în întreprinderea pe care o conducea,
mai exact. Contrariat, abia am aşteptat să ajung la birou, de
unde l-am sunat pe Ilie, care la sosirea mea plecase şi el în
concediu, fără a aminti însă nimic referitor la episodul cu
domnul director.
– Care-i treaba cu Sipoş, Ilie?, l-am chestionat după ce
mai întâi îl întrebasem cum e vremea pe litoral, unde e cazat şi
alte chestiuni legate de modul în care-şi petrecea concediul. E
adevărat că ţi-a interzis să intri în obiectiv?
– Nuuuu, măăăi, stai că nu e chiar aşa... Nu mi-a interzis
să intru în obiectiv. Are însă pretenţia ca ori de câte ori merg la
obiectiv să fie sunat de la poartă de şeful pazei, care să-i spună
unde vreau să merg, iar el să aprobe intrarea mea în
întreprindere.

216
 – Şi tu ai acceptat? Ai acceptat să-i dai tu raportul
paznicului, în loc să ţi-l dea el ţie? Pentru că aşa ar cam veni
treaba, cu alte cuvinte!
– Păi ce era să fac? Să mă cert cu el?
– Te-ai gândit la motivele atitudinii sale? Nu cumva are
ceva de ascuns?
– Stai linistit, că n-am stat degeaba!
Şi mi-a relatat despre o stare conflictuală existentă în
obiectiv, indicându-mi şi cu cine să iau legătura pentru
aprofundarea acestei informaţii.
I-am urat concediu plăcut în continuare iar a doua zi am
plecat într-o scurtă deplasare, într-o comună pe care o
cunoşteam destul de bine, o avusesem mulţi ani în arondare pe
linie economică. Mă înţelegeam bine cu şeful de post, un bun
profesionist, plutonierul major Caragel, ba chiar îl cunoşteam şi
pe cel indicat de Ilie, era un om de vază al satului! Chiar
servisem de câteva ori masa la el acasă, la sugestia şefului de
post, prilej de bârfe ulterioare întrucât avea o fată de măritat şi,
cum era destul de cuprins, vecinii au crezut că-i fac curte, eu
fiind burlac pe vremea aia. Aşa mi-a spus soţia şefului de post
când am revenit prin sat, atenţionându-mă ce vorbeşte lumea!
Cu aceste prilejuri nu aflasem însă nimic legat de serviciul
gazdei, nu mă interesau pe atunci problemele legate de
platforma industrială.
Nea Mitran Vasilache s-a bucurat să mă vadă, a scos şi o
sticlă de pălincă pe care o adusese de la Reci, din judeţul
Covasna, unde ajunsese prin peregrinările sale, el fiind şofer de
cursă lungă, angajat chiar la Transchim. Tăinuind la un pahar
de pălincă, asezonat cu slăninuţa de rigoare, din una în alta am
ajuns şi la problema care mă interesa. Şi am aflat că
întreprinderea avea trei cisterne mari cu care se efectuau
transporturi speciale de substanţe chimice lichide. Datorită
periculozitatii acestor substante, care prezentau risc de
explozie, cisternele circulau doar pe timpul nopţii iar şoferii

217
acestora primeau diverse sporuri la salariu. De noapte, de
pericol, etc., etc., care la măreau simţitor câştigurile. Un astfel
de şofer, dacă avea trei-patru curse pe lună, ajungea să ridice de
la casierie, bani în mână, cam 12000 - 13000 de lei. Mai mult
chiar decât primul secretar al judeţenei de partid. Fapt care-i
făcea să fie invidiaţi de ceilalţi şoferi, iar posturile lor să fie
mult râvnite. Recent, sub un pretext insignifiant, directorul
Sipoş îl înlocuise pe unul dintre cei trei şoferi cu un nou
angajat, un bucureştean şmecher, bărbos. Caracterizarea nu-mi
aparţine, era a lui nea Mitran Vasilache. Starea conflictuală de
care îmi vorbise Ilie era generată de nemulţumirea unora dintre
şoferii cu state vechi de serviciu, care se considerau mai
îndreptăţiţi decât un nou angajat pentru a ocupa postul bănos
vacantat. Sipoş era bănuit că nu a fost chiar dezinteresat în
numirea bucureşteanului, ci că are parte la câştigurile acestuia.
Am plecat de la nea Mitran Vasilache cu convingerea că
domnul director Sipoş poate fi documentat informativ şi fără a
pune noi piciorul prin obiectivul păstorit cu atâta acribie. E
adevărat, încă mai aveam îndoieli dacă gestul său de a ne
condiţiona accesul în unitatea economică pe care o conducea
era doar un gest de sfidare, era o manifestare a unui orgoliu
exagerat ori era o măsură de protecţie, de disimulare a unor
activităţi ilicite prin limitarea posibilităţilor de informare a
celor îndrituiţi să le descopere. Ori poate nu-i acordase
suficient credit lui Ilie, nu-l luase în serios datorită înfăţişării
adolescentine a ofiţerului? Am mai spus şi cu altă ocazie, Ilie
Vilău era imberb, nu prea-i creştea barba, avea şi nişte ochi
candizi pe o faţă permanent zâmbitoare, aşa încât cu greu îi
dădeai anii pe care-i avea.
Nu ştiam care-i adevăratul motiv al atitudinii lui Relu
Sipoş însă merita să aflu, am zis eu. Pe de o parte părea
incitant, pe de alta, şi cred că ăsta era adevăratul motiv, mă
simţeam personal lezat, era contestată autoritatea instituţiei în
care lucram, instituţie destul de puternică pe atunci, instituţie

218
dacă nu respectată, măcar temută. Şi credeam că dacă şefii ar fi
aflat despre acest afront nu ne-ar fi fost chiar bine. Uzanţa era
ca la darea în responsabilitate a unui obiectiv, ofiţerul în cauză
să fie prezentat conducerii acestuia de către vechiul ofiţer, de
şeful de birou ori de cineva din comanda miliţiei, în funcţie de
importanţa obiectivului şi deci şi a directorilor acestuia. Odată
prezentat şi cunoscut de conducerea instituţiei ori a unităţii
economice, ofiţerul de obiectiv avea oricând acces, fără alte
limite decât cele ale legii, pentru a-şi executa atribuţiile legate,
în fond, de apărarea patrimoniului acelui obiectiv. Nu aveam
cunoştinţă şi nu mai auzisem de un gest asemănător celui al
directorului de la Transchim.
În consecinţă, după ce l-am identificat pe Sipoş la
evidenţa populaţiei şi l-am verificat în evidenţele operative ale
miliţiei şi securităţii, am întocmit planul de măsuri necesar şi
am solicitat şefilor mei aprobarea deschiderii unei acţiuni
informative având ca obiect documentarea activităţii
directorului Transchim. Având în vedere funcţia sa, aflată în
nomenclatura de numire a Comitetului Judeţean de Partid,
pentru lucrarea sa în dosar de urmărire informativă aş fi avut
nevoie de aprobarea primului secretar. Nu am solicitat-o,
aveam prea puţin pentru a o obţine şi, deşi eram păţit fiind
sancţionat anterior în cazul directorului de la Trustul de
construcţii, am riscat! Până la întoarcerea lui Vilău din
concediu am trasat unor surse sarcini în cauză şi am efectuat
personal nişte investigaţii legate de Sipoş, evitând să solicit
investigarea sa prin formaţiunea specializată, a lui Victor
Sărăcin, pentru a nu lărgi cercul ofiţerilor sancţionaţi în cazul
în care lucrurile nu ne ieşeau cum trebuie. Am rezolvat, de
asemenea, o serie de sarcini curente. După sosirea lui Ilie din
concediu ne-am împărţit sarcinile legate de acţiunea
informativă şi am început să aşteptăm roadele. Mai vechi în
combinat, Vilău avea posibilităţi informative mai extinse şi în
curând a venit cu informaţii valoroase.

219
 Din datele şi informaţiile culese rezulta că Sipoş
instaurase o atmosferă de teroare, ca să folosesc un termen de
actualitate, printre subordonaţii săi, cărora le vâna cea mai mică
greşeală, pe care o sancţiona prompt, mergând adesea până la
desfacerea contractului de muncă. Prilej pentru a completa
ulterior locurile eliberate din schemă cu noi angajaţi, de regulă
din localităţile rurale din jurul Craiovei, ai căror locuitori,
pentru a scăpa de munca grea din agricultură, erau dispuşi să
cotizeze din greu pentru un loc mai călduţ la oraş. Sipoş găsise
o mină de aur şi o exploata din greu, transformând sancţionarea
şi eliminarea propriilor oameni, urmată de înlocuirea rapidă a
acestora, într-un adevărat sistem. Vorba se dusese şi oamenii
nu veneau cu mâna goală. Intransigentul director primea orice,
de la bani, ţigări fine, whisky şi alte obiecte de lux, până la
curcani şi alte produse agricole. Cu ajutorul unor surse
recrutate în cauză am reuşit să identificăm o sumedenie de
persoane angajate astfel, obţinând chiar date privind sumele de
bani şi bunurile oferite în schimbul angajării. Mulţi dintre noii
angajaţi fiind consăteni, unii chiar rude, se cunoşteau între ei şi
se confesau referitor la modul în care îşi găsiseră sau se putea
găsi un loc de muncă la Transchim. Chiar dacă nu lucrau toţi
pe cisterne din alea speciale de care am vorbit mai sus, unitatea
oferea locuri de muncă bine plătite. Nu doar transportul
îngrăşămintelor lichide era bine remunerat, ci şi alte curse.
Sacii cu azotat de amoniu erau la fel de periculoşi, de exemplu,
vă amintiţi tragedia petrecută cu vreo zece ani în urmă la
Mihăileşti, explozia soldată şi cu moartea unor reporteri ai unui
cunoscut post de televiziune, produsă chiar de un
autotransportor al acestei unităţi.
Din lucrarea informativă a rezultat că Sipoş se purta ca
un adevărat stăpân al întreprinderii nu doar în ceea ce privea
politica de resurse umane, ci şi în alte aspecte ale activităţii
unităţii. Fiecare conducător auto care alimenta la staţia de
carburant a Transchimului, trebuia să-i lase gestionarului o cotă

220
de 5-10 litri de benzină, în funcţie de cantitatea alimentată. Şi
unitatea avea zeci de şoferi. Plusul astfel creat era la dispozitia
directorulu, care-l folosea nu doar pentru alimentarea
propriului autoturism ci şi pentru recompensarea unor relaţii
personale, benzina fiind valută forte în perioada în care se
distribuia pe cartelă. Pentru a cunoaşte în permanenţă cantitatea
de carburant de care dispune, îi impusese gestionarului să facă
cu creionul cruciuliţe şi alte semne pe foile de parcurs, iar
evidenţa plusurilor era ţinută de o economistă de la
contabilitate, care, de voie, de nevoie, îi devenise şi amantă.
Cumnata unui coleg de-al nostru, nea Victor I. O doamnă
foarte frumoasă, elegantă şi distinsă, de altfel!
Informaţiile veneau gârlă, oamenii nu-l prea simpatizau
pe director. Relu Sipoş se purta ca un stăpăn pe propria-i
moşie, nu ţinea cont de nimeni. Directorii din combinat şi
Centrală nu prea-l deranjau, Sipoş lăsase să se înţeleagă că e
călare pe cai mari, are pile puternice în rândul potentaţilor de la
Partid şi nimeni nu-l poate atinge. În acest context, m-am
gândit chiar că episodul cu Ilie, cu interzicerea în prezenta unor
martori a accesului ofiţerului de miliţie în unitate, fusese doar o
scenă de teatru jucată de director pentru a-şi consolida poziţia,
pentru a arăta ce tare e el, pentru a demonstra că se află pe cai
atât de înalţi încât nu se teme de absolut nimeni, că e deasupra
tuturor!
Ghinionul său a fost că tot afirmând acest lucru se
autosugestionase, începuse să creadă şi el acest lucru, că este
într-adevăr intangibil! Şi, în suficienţa sa, a început să facă
greşeli. Nu doar greşeala făcută cu Ilie, care a atras atenţia
asupra sa, ci şi alte greşeli, unele cu consecinţe grave. Astfel,
având nevoie de anumite piese de schimb a căror aprovizionare
nu fusese efectuată la timp, a dispus dezmembrarea unui utilaj
complex, destul de scump, pentru care dreptul de dispoziţie nu
era de competenţa sa ci de cea a ministrului construcţiilor de
maşini. Iar Sipoş nu s-a deranjat să-i solicite aprobarea pentru

221
casarea şi dezmembrarea echipamentului, în scopul folosirii
unor părţi componente.
În sfârşit, în afara informaţiilor referitoare la actele de
corupţie, aveam suficiente date care conturau săvârşirea unor
acte de abuz în serviciu precum şi instigare la comiterea unor
infracţiuni de creare de plusuri prin mijloace frauduloase şi
delapidare. Se putea trece la realizarea materialului informativ,
la transformarea informaţiilor în probe, cu alte cuvinte. Ideal ar
fi fost ca realizarea să fie iniţiată prin organizarea unui flagrant
de luare de mită, dar la momentul respectiv nu am găsit o
persoană dispusă să colaboreze, iar un ofiţer acoperit nu
puteam folosi, neexistând această instituţie ca instrument al
muncii de poliţie din acea vreme. Nu ne-am făcut mari
probleme însă, aveam destul de multe persoane identificate ca
subiecte ale actelor de dare de mită ori foloase necuvenite,
încât ancheta să meargă şnur, să decurgă cursiv şi fără flagrant,
chiar în eventualitatea existenţei unor cazuri de neconfirmare a
datelor obţinute din lucrarea informativă. Aşa că, la ultima
analiză trimestrială a dosarului de urmărire informativă în
comanda subunităţii, s-a hotărât trecerea la realizarea
materialului informativ.
Se ridica o problemă, însă. Dat fiind specificul activităţii
Transchimului, multe dintre persoanele de care aveam nevoie
în anchetă nu puteau fi găsite simultan la sediul întreprinderii.
Majoritatea erau şoferi, care puteau fi plecaţi în cursă spre
diverse destinaţii de pe întreg cuprinsul ţării, ceea ce ar fi
tergiversat nepermis cercetările, estompând efectul loviturii
fulgerătoare pe care scontam. Ce era de făcut? Am găsit
soluţia, favorizată de perioada calendaristică în care ne aflam,
cam spre sfârşitul lui noiembrie, precum şi de prietenia mea cu
căpitanul Marin Popescu, şeful Biroului Circulaţie, cum se
numea pe atunci poliţia rutieră de astăzi. Ştiam că la începutul
sezonului rece cei de la circulaţie obişnuiau să desfăşoare
anumite activităţi preventive în unităţile cu parc auto dezvoltat,

222
constând în organizarea de instructaje referitoare la necesitatea
dotării fiecărui autovehicol cu lăzi de nisip, lopeţi, lanţuri
pentru roţi precum şi la alte probleme specifice neplăcerilor ce
pot fi cauzate de vremea rea ce urma să vină. Aşa că am aranjat
cu Marin Popescu să ia legătura cu Sipos, solicitându-i acestuia
ca într-o anumită zi din săptămâna următoare să asigure
prezenţa tuturor conducătorilor auto la reşedinţa unităţii, pentru
a participa la o şedinţă specifică, cu participarea şefului şi a
unor cadre de la Biroul Circulaţie al Miliţiei municipale.
Zis şi făcut! Sipoş a fost receptiv şi a dat curs cu promptitudine
solicitării şefului de la Circulaţie. Toţi vor să fie bine cu
Rutiera, nu? Menţionez că între timp făcusem cunoştinţă cu
Sipoş, ne prezentase reciproc la o activitate organizată în
salonul de protocol al cantinei-restaurant directorul comercial
al combinatului, un om deosebit, aşa că acesta ştia acum cine
sunt şi cu ce mă ocup.
La circa o jumătate de oră după ce Marin Popescu îşi
începuse şedinţa organizată în sala de festivităţi a
Transchimului, am deschis uşa şi am intrat cu Ilie Vilău, nu
singuri ci însoţiţi de alţi colegi de-ai noştri de la economic,
destui de numeroşi, vreo opt sau zece, dacă nu mă înşel! Când
ne-a văzut, şi a văzut şi ce intrare ne-am făcut, însoţiţi de o
astfel de gardă pretoriană, Sipoş, care se afla în prezidiu, în
stânga lui Marin Popescu, s-a înverzit la faţă. Colegii mei, aşa
cum stabilisem la instructajul dinaintea acţiunii, s-au plasat de
o parte şi de alta a uşilor de acces şi au încadrat partea din spate
şi părţile laterale ale sălii. Văzând asta, Sipoş a făcut semn cu
degetul, chemând la el la prezidiu pe unul dintre oamenii din
sală, căruia i-a spus ceva la ureche. Acesta a dat din cap şi a
pornit spre uşă. L-am oprit, nu i-am permis să iasă din sală,
gest la care Sipoş a început să se foiască şi să facă feţe-feţe,
schimbându-şi culorile ca un cameleon.
Marin Popescu îi dădea înainte cu sfaturile sale rutiere,
dar lui Sipoş numai de asta nu-i mai ardea. Văzându-l agitat,

223
l-am luat cu mine pe angajatul chemat de Sipoş şi am ieşit
afară, urmat de domnul maior Văduva, locţiitor al şefului
miliţiei municipale, care superviza acţiunea.
– Ce-a vrut directorul cu tine? l-am întrebat după ce-i
stabilisem identitatea.
Acesta se codea să răspundă, aşa că am insistat.
– Spune, nu te mai codi! Nu te teme, directorul nu o să
mai aibă prea curând prilejul de aţi cere socoteală! N-ai văzut
câţi am venit? Crezi c-am venit degeaba aici? În vreo excursie,
ori că am venit cu şcoala să vizităm întreprinderea?
– Mi-a cerut să merg să iau ceva din birou!
– Ce să iei din birou? Hai să mergem împreună!
Am plecat cu toţii şi am intrat în biroul directorului sub
privirile stupefiate ale secretarei. Aici am forţat puţin nota şi,
deşi directorul nu era prezent, am deshis sertarul biroului, unde
am găsit două sticle de whisky şi câteva cartuşe de Kent.
– Măi, Iancule, să nu dăm de belea, mi-a zis, văzând că
am prelut iniţiativa, domnul maior Văduva, care era puţin
stresat pentru că nu aveam aprobare de la partid să-l cercetăm
pe director. Urma să o solicităm câteva ore mai târziu, după ce
obţineam un minimum de probe privind actele de corupţie ale
acestuia.
– Nici o grijă, domnule comandant, ştiu pe ce ne bazăm,
nu avem cum rata acţiunea!
L-am chemat pe criminalist să facă deja fotografii în
biroul directorului, iar pe unul dintre colegi l-am rugat să-l
audieze pe omul lui Sipoş, care a recunoscut că primise
dispoziţie să facă dispărute ţigările şi whisky-ul primite cu
puţin timp înainte.
Eu m-am întors în sală, unde, după ce Marin Popescu şi-a
terminat spiciul, am urcat la prezidiu şi am dat citire unei liste
ce conţinea peste treizeci de nume, rugându-i pe cei
nominalizaţi să se ridice şi să se adune într-o parte a sălii. După
ce s-au executat, au fost scoşi din sală şi îmbarcaţi în autobuzul

224
inspectoratului, a cărui prezenţă o asigurasem la organizarea
acţiunii, plecând spre sediul biroului economic însoţiţi de o
parte dintre ofiţeri. După ce a semnat procesul verbal de
percheziţie a biroului, a fost expediat şi Sipoş spre municipiu.
O parte dintre ofiţerii rămaşi i-au asigurat pe cei care urmau a
fi transportaţi cu a doua cursă a autobuzului, iar alţii au
procedat la identificarea şi ridicarea unor înscrisuri din
compartimentele funcţionale ale unităţii. Bebe Ene şi Costică
Stanciu, ofiţeri care aveau obiective pe specific, s-au apucat de
inventarierea stocului de carburant şi de verificarea gestiunii
respective.
La municipiu, Sipoş a fost dat direct pe mâna domnului
colonel Buţă de la biroul Cercetări Penale, anchetator de mare
forţă, care mă simpatiza şi cu care colaboram de obicei la
soluţionarea cazurilor mele.
Sipoş nu-şi pierduse încă aroganţa care-l caracteriza, nu
ştia ce ştiam noi, nu bănuia că-i penetrasem informativ
citadela, crezând probabil că dacă aia era prima zi când intram
în unitatea sa, eram nişte afoni.
– Ştii cine sunt eu? i-a zis, privindu-l de sus, colonelului
Buţă. Sunt director la o mare întreprindere şi am două facultăţi.
– Şi ce dacă ai două facultăţi? i-a replicat Buţă, luându-l
şi el la per tu. Crezi că noi am venit aici cu vreo plută pe Jii?
Până spre după amiază erau probate suficiente fapte de
corupţie încât să-i prezentăm propuneri domnului Mirea,
procurorul criminalist. Având în vedere numărul mare al
persoanelor implicate, domnia sa s-a prezentat la sediul
miliţiei, pentru ca acestea să nu mai fie trambalate pe la
Procuratură. Extrem de meticulos, procurorul Mirea i-a audiat
personal pe cei care-i dăduseră directorului bani şi alte foloase,
şi a examinat şi confruntat documentele privind angajarea
acestora, ridicate de la biroul de personal. Spre seară, în jurul
orelor 20, procurorul a emis mandat de arestare pentru
comiterea infracţiunilor de luare de mită şi primire de foloase

225
necuvenite, turtindu-i fesul arogantului director.
A doua zi şi încă multe zile după aceea eu şi Ilie Vilău am
continuat activităţile la Transchim, împreună cu specialişti de
la I.C.F.S. şi organele de revizie financiar-contabile. Din
verificarea scriptelor de la compartimentul personal a rezultat
că în cei aproape doi ani în care Sipoş ocupase funcţia de
director desfăcuse contractul de muncă şi reîncadrase peste
două sute de persoane.
Nu pe degeaba, evident! Noi însă am reuşit să probăm cu
certitudine 12 fapte de luare şi dare de mită şi peste 50 de
primiri de foloase necuvenite. Dificultatea consta în stabilirea
şi probarea datei actului de execuţie. Dacă acesta se situa
înaintea depunerii şi aprobării cererii de angajare, dacă hârtia
respectivă avea data certă, se putea măcar prezuma
condiţionarea angajării, era dare şi luare de mită, sancţionată
mai aspru (cu închisoare de la 3 la 12 ani) iar dacă actul de
execuţie se plasa după aprobarea angajării, era doar o primire
de foloase necuvenite, faptă cu care legiuitorul fusese mai
îngăduitor (închisoare de la 6 luni la 5 ani).
Expertiza celor de la controlul financiar de stat a stabilit
existenţa unui prejudiciu consistent în ceea ce privea casarea şi
dezmembrarea unui utilaj fără aprobările de rigoare, iar nota de
constatare a organelor de revizie valoarea plusurilor de
carburanţi create fraudulos din dispozitia lui Sipoş şi
valorificate apoi de către acesta, fiind trimis în judecată şi
gestionarul depozitului de carburanţi.
Doar cu puţin timp înainte de pronunţarea hotărârii în
cazul Sipoş, Ceauşescu a promulgat unul dintre faimoasele sale
decrete de graţiere. Majoritatea faptelor comise de director au
fost şterse cu buretele, exceptate de prevederile decretului fiind
doar luările de mită. Avocaţii lui Sipoş au luptat cu pricepere si
încăpăţânare pentru salvarea clientului lor, reuşind să
transforme 11 dintre cele 12 luări de mită în primiri de foloase
necuvenite. Una singură a rămas în picioare, fiind documentată

226
şi probată impecabil, fără nici o fisură, fapt ce a hotărât soarta
lui Sipoş, scoţându-l din lotul celor care urmau a fi puşi în
libertate.
Ultima şedinţă a procesului şi pronunţarea sentinţei au
avut loc pe platforma industrială, în sala de festivităţi a
Combinatului Chimic, în prezenţa unei numeroase asistenţe.
Procuroarea de şedinţă, un fel de Constanţa Cârstea a Craiovei
acelor ani, ne consultase în prealabil pentru a se pune la punct
cu toate dedesubturile cazului, aşa că în rechizitoriul prezentat
instanţei în faţa foştilor angajaţi ai lui Sipoş şi a celorlalţi
muncitori de pe platformă a înfierat puternic ilegalităţile
comise de fostul director. Completul a fost drastic la rândul
său, pronunţând o pedeapsă de şapte ani închisoare, cu
executare.
Arestarea şi condamnarea directorului Sipoş ne-a creat,
mie şi lui Vilău, o reputaţie solidă în rândul angajaţilor de pe
platformă. Ilie, fiind mai vechi, avea deja o poreclă, i se spunea
Cartuş datorită repeziciunii cu care se mişca, acum apărea,
acum dispărea. Mie, fiind mai nou, nu-mi găsiseră încă o
poreclă. Răsturnarea lui Sipoş de pe piedestal i-a inspirat însă,
au început să-mi spună Catani, după numele unui popular
comisar de poliţie, erou al unui serial italian de televiziune ce
se difuza în acei ani. Influenţaţi de caz, ori poate de o vagă
asemănare ce o aveam cu actorul care juca rolul comisarului ce
lupta cu Mafia, întrucât, la cei 33 de ani pe care-i aveam atunci,
părul meu ondulat deja începuse să încărunţească pe la tâmple,
ca şi cel al eroului din Caracatiţa!

227
 MĂSURI PREVENTIVE

Analizând situaţia operativă din obiectiv la preluarea în

responsabilitate a Combinatului Chimic de la Işalniţa, am
constatat existenţa unui număr de furturi în dauna avutului
privat, mai exact furturi de obiecte de îmbrăcăminte, în special
blugi, comise de autori necunoscuţi în vestiarele folosite de
muncitorii din unele secţii. Pentru rezolvarea acestora m-am
folosit o metodă matematică, dacă-i pot spune aşa, metoda
intersecţiei din teoria mulţimilor. Concret, am stabilit
schimburile în care se comiseseră furturile şi am identificat
personalul din turele respective, care avusese acces în vestiar.
Studiind aceste liste, am observat câteva persoane, cinci sau
şase, care fuseseră de serviciu în toate turele în care se
reclamaseră faptele respective. Verificându-le în evidenţele
operative am constatat că două dintre acestea aveau
antecedente pentru infracţiuni de natură judiciară, fiind
cunoscute de ofiţerii de la biroul judiciar. Am solicitat sprijinul
ofiţerului care-i anchetase, Adi Mitroescu, şi cazurile au fost
rezolvate, cei doi recunoscând comiterea furturilor. Am făcut
apoi o informare la conducerea combinatului, care a dispus
desfacerea contractului de muncă al celor doi, după
îndepărtarea acestora părând că nu se vor mai comite astfel de
fapte. Cel putin aşa speram!
Cu ocazia cercetării acestor fapte am constatat că
furturile fuseseră favorizate de haosul care exista în folosirea
vestiarelor, care erau, în esenţă, nişte încăperi prevăzute cu o
masă lungă şi bănci, având înşirate de-a lungul pereţilor
dulapuri metalice de circa 50 cm, alocate fiecăruia dintre
muncitorii secţiei. Înainte de începerea turei muncitorii îşi
228
schimbau hainele de oraş cu cele de lucru, încuindu-şi fiecare
dulapul cu un lacăt. Tot în vestiare muncitorii îşi serveau şi
gustarea, în timpul pauzei de la jumătatea schimbului.
Încăperile în care erau vestiarele nu erau încuiate, oricine putea
intra şi ieşi, indiferent de oră!
Actul normativ care reglementa paza bunurilor,
Decretul.231/1974, prevedea că organele de miliţie pot stabili
măsuri, cu termene şi responsabilităţi, în domeniul asigurării
pazei şi securităţii obiectivelor şi bunurilor. În baza acestor
prevederi am redactat o adresă către conducerea combinatului
şi şefii de secţii şi ateliere prin care am dispus ca aceste
încăperi să fie închise şi asigurate, cheia fiind păstrată de şeful
structurii ori de un maistru desemnat pentru fiecare schimb.
Accesul în vestiar urma să fie permis doar cu un sfert de oră
înainte şi după fiecare schimb, precum şi în timpul pauzei de
masă. Dacă cineva avea nevoie să intre în vestiare în afara
acestor perioade de timp, în care în încăperile respective se
aflau majoritatea muncitorilor din tură, era trecut într-un
registru special, aflat la responsabilul desemnat să păstreze
cheia.
După trimiterea adreselor, semnate de comandant şi
purtând ştampila miliţiei municipale, am prelucrat prevederile
acestora timp de mai multe zile consecutiv în timpul şedinţei
operative ce se ţinea în fiecare dimineaţă prin intermediul
staţiei speciale tip dispecerat, ce avea posturi de emisie-recepţie
în fiecare dintre birourile persoanelor cu funcţii de conducere
din combinat, unul dintre posturi fiind instalat şi în biroul pe
care-l aveam alocat în combinat noi, ofiţerii de economic.
Apoi am efectuat mai multe controale la vestiare, pentru
urmărirea modului în care erau respectate măsurile stabilite,
aplicând sancţiuni contravenţionale unui şef de secţie şi câtorva
maiştri care nu asiguraseră respectarea măsurilor dispuse.
Măsurile stabilite şi sancţiunile aplicate au avut efect, nu am
mai avut plângeri privind furturi din vestiare în perioada în care

229
am mai avut responsabilităţi în acel obiectiv economic.
O altă categorie de fapte care ne-a dat de furcă erau
sustragerile de metanol, substanţă chimică produsă în
combinat, care putea fi folosită şi drept carburant la
autoturismele proprietate personală. Furturile erau generate de
penuria de carburanţi din acea perioadă, benzina
distribuindu-se pe atunci persoanelor fizice pe cartelă, în limita
a 20 de litri pe lună, şi favorizate, pe de o parte, de anumite
deficienţe in paza proprie a combinatului (împrejmuire
necorespunzătoare), iar pe de altă parte de preţul scăzut al
metanolului.
Cum favoriza preţul scăzut furturile? Simplu! Pe atunci
era in vigoare o lege, Legea 59/1968 privind comisiile de
judecată, republicată în 1973, care dezincrimina furturile cu o
valoare mai mică de 500 lei, considerându-le abateri
disciplinare, de competenţa comisiilor de judecată care
funcţionau în fiecare unitate economică sau instituţie. Abaterile
respective erau sancţionate cu măsuri de influenţare obştească
recte mustrare cu avertisment ori amendă de la 50 la 2 000 lei.
Ei, şi dat fiind preţul scăzut al metanolului, pentru ca
sustragerea acestuia să fie considerată infracţiune, trebuia să
aibă drept obiect o cantitate mai mare de 50 de litri. Ori, se fura
fie cu rezervorul Daciei, care avea o capacitate de 30 de litri,
fie cu canistre de câte 20 de litri.
Necazul n-ar fi fost că se fura, Combinatul producea
destul metanol încât totalul cantităţilor sustrase să fie
insignifiant. Necazul consta în aceea că metanolul era foarte
toxic, ingerarea unei cantităţi infime, de doar 20 de mililitri,
producând orbirea iar una puţin mai mare, provocând moartea!
Şi se înregistraseră câteva cazuri mortale în Craiova, cauzate de
ingerarea metanolului!
Pentru combaterea acestui gen de fapte, recte eliminarea
pericolului, am apelat iarăşi la ajutorul prietenului meu Marin
Popescu, şeful Biroului Circulaţie. Cu sprijinul său am montat

230
indicatoare de circulaţie care interziceau accestul
autoturismelor pe aleile care se desprindeau din drumul
european de o parte şi de alta a combinatului. Angajaţii unităţii
veneau cu autoturismele personale pe aceste alei, parcându-le
pe lângă gard ori intrând chiar în obiectiv, prin nişte goluri din
împrejmuire. Am solicitat conducerii combinatului să refacă
împrejmuirea, iar după montarea indicatoarelor de interzicere a
accesului pe alei, am dat mai multe raite împreună cu Ilie
Vilău, notând numerele de înmatriculare ale autoturismelor
parcate lângă gard, precum şi ale celor ce pătrunseseră în
incintă. Acestea au fost comunicate Biroului circulaţie, care a
dispus măsuri de sancţionare a posesorilor acestora.
Conducătorii auto care pătrunseseră în incintă, au beneficiat în
plus şi de câte o amendă pentru nerespectarea regulilor de
acces, aplicată de noi, ba chiar şi de câte o sancţiune cu
diminuarea salariului, aplicată de conducerea combinatului, în
urma informării scrise primită de la noi.
După vreo două-trei acţiuni din astea, nu prea mai găseai
autoturisme pe lângă combinat. Măsurile preventive pot fi
foarte eficiente dacă sunt bine gândite şi nu le faci doar aşa, în
dorul lelii, pentru a trage nişte beţe în statistică!

231
 ACCIDENTUL

În luna ianuarie 1987, data exactă nu o mai reţin, ne-a

fost sesizată spargerea magaziei de materiale electrice a
Combinatului Chimic. Ne-am deplasat la faţa locului ambii
ofiţeri care răspundeam de combinat, eu şi Ilie Vilău, însoţiţi de
ofiţerul criminalist Doru Florescu. Fiind vorba de un obiectiv
asigurat cu pază, deşi era vorba de o infracţiune de natură
judiciară, competenţa de cercetare şi responsabilitatea
identificării autorilor ne revenea nouă, celor care asiguram
supravegherea informativ-operativă a obiectivului pe linia
muncii de miliţie economică.
Magazia de materiale electrice, împreună cu alte câteva
magazii, era amplasată în partea de vest a combinatului, într-un
şir de construcţii paralelipipedice din beton, aşezate una în
prelungirea celeilalte. Pe latura dinspre est a acestora, la
exterior, era construită o rampă de beton, înaltă de circa
1,5 metri, ce se întindea pe întreaga lungime a construcţiilor.
Rampa, ca să fiu înţeles mai bine, erau ca un fel de prispă a
unei case ţărăneşti, care servea la încărcarea-descărcarea
produselor şi materialelor depozitate în magazii. Camioanele
cu mărfuri ori goale, după caz, trăgeau la rampă, se lăsa
oblonul, iar suprafaţa rampei şi podeaua camionului aflându-se
la acelaşi nivel făcea posibilă manipularea cu o uşurinţă mai
mare a mărfurilor.
Rampa magaziilor era protejată la o înălţime de circa 3
metri de un acoperiş din plăci groase de azbociment, care să
asigure desfăşurarea activităţilor necesare şi în cazul unor
intemperii. Deasupra acestui acoperiş, aproape de plafonul
magaziilor, se aflau ferestre de aerisire, protejate cu gratii. Prin
232
faţa rampei liniei de magazii trecea un drum larg de acces,
dincolo de drum întinzându-se instalaţiile chimice ale secţiilor
de produse organice ale combinatului.
Magazia de materiale electrice era prima din lanţul de
magazii. În ea se păstrau materiale şi produse care ar fi putut
tenta, putând fi valorificate cu uşurinţă. Cablu coaxial, de
exemplu, care putea fi folosit la confecţionarea de antene
pentru televizoare, care era un produs deficitar, ce nu se prea
găsea în oraş la acea vreme, când moda antenelor pentru
recepţionarea canalelor tv sârbeşti şi bulgăreşti făcea furori,
contactori din argint industrial, despre care am vorbit în alte
povestiri, întrerupătoare, prize, becuri şi alte obiecte
asemănătoare, necesare la casa fiecăruia.
Cercetarea la faţa locului a relevat posibila pătrundere a
autorului ori autorilor printr-una dintre ferestrele de sub plafon
ale magaziei. Am constatat însă anumite împrejurări negative,
care ne-au făcut să ne îndoim de realitatea spargerii, să ne
gândim mai degrabă la o simulare a acesteia. Urcându-ne la
fereastră şi privind prin spărtură, am observat că existau mai
multe cioburi afară, pe acoperişul rampei, decât înăuntru, ca şi
când geamul fusese lovit din interior, De asemenea, am zărit o
cărare de urme ce mergea din dreptul ferestrei pe toată
lungimea acoperişului, până în dreptul unui pod de cabluri ce
traversa drumul de acces de la colţul clădirii spre instalaţiile
secţiei de producţie din vecinătatea lanţului de magazii. În
timpul nopţii ninsese iar cărarea de urme se contura clar,
distinct, pe zapada proaspătă. În dreptul podului de cabluri
cărarea se oprea, ca şi când autorul ar fi luat-o spre instalatie,
traversând drumul pe podul de cabluri, pierzându-se apoi în
hăţişurile instalaţiei chimice. Greu de crezut, podul era acoperit
de un strat de gheaţă, din care atârnau deasupra drumului
ţurţuri groşi, lungi de mai bine de o jumătate de metru, ba chiar
şi mai lungi. Am făcut ceea ce trebuia făcut, măsurători,
fotografii, relevări şi fixări de urme papilare şi traseologice. Nu

233
am putut stabili ce lipseşte, gestionarul şi manipulanţii nu
puteau preciza la prima vedere ce anume fusese luat din
magazie. Am sigilat şi am luat legătura cu factorii responsabili,
dispunând inventarierea gestiunii magaziei. Evidenta gestiunii
fiind cantitativ-valorică, inventarul avea să ne spună cu precizie
ce anume lipseşte din rafturi.
Peste doar câteva zile, efectuând unele investigaţii în
jurul magazionerului, am aflat că acesta ştia de vreo săptămână
că organele de revizie din combinat urmau să-i verifice
gestiunea, ceea ce, adăugat la împrejurările negative constatate
la cercetarea locului faptei, ne-a alimentat suspiciunile privind
înscenarea furtului. Dacă magazionerul avea cunoştinţă de
existenţa unei lipse în gestiune şi spargerea avea rolul să o
acopere, mai exact să acopere provenienţa reală a acesteia?
Inventarierea gestiunii şi valorificarea inventarului au
durat mai bine de două luni, timp în care ne-am văzut de
activităţile curente. În prima parte a lunii martie am fost
anunţaţi că inventarul a fost valorificat, soldându-se, aşa cum
ne aşteptam, cu o lipsă în gestiunea magaziei. Nu aşa mare, dar
totuşi lipsă, nouă revenindu-ne sarcina de a stabili provenienţa
acesteia.
Trebuiau verificate trei ipoteze. Lipsa era o consecinţă a
acţiunii autorului necunoscut care spărsese magazia într-o
noapte de ianuarie? Asta ar fi fost una dintre ipoteze. Ori era o
consecinţă a însuşirii unor produse de către gestionar, ceea ce
ar fi însemnat o delapidare? Asta ar fi fost a doua ipoteză! Sau
lipsa era doar consecinţa unei neglijenţe manifestate de
magazioner în păstrarea şi manipularea produselor din
gestiune? A treia şi ultima ipoteză.
Pentru eliminarea sau confirmarea primei ipoteze am
hotărât efectuarea unui experiment judiciar. Să mergem la
magazie, să punem deoparte toate produsele lipsă evidenţiate
de inventar şi să vedem dacă autorul le-ar fi putut scoate din

234
magazie pe fereastra spartă şi transporta într-un singur drum pe
acoperiş şi podul de cabluri.
În ziua de 16 martie, mi se pare că era o zi de luni, dar nu
mai ştiu exact, am hotărât să mergem la combinat să efectuăm
experimentul judiciar. Ne-am trecut activitatea în planul de
muncă zilnic, atât eu cât şi Vilău, şi am mers la şeful biroului
economic, care le-a aprobat. Pe atunci fiecare ofiţer trebuia să
aibă o agendă înregistrată la secret de serviciu pentru
întocmirea planurilor zilnice de muncă. Totul era planificat în
economia socialistă, chiar şi activitatea poliţiştilor. Uneori
planificarea avea un caracter formal, adică nu întocmeam
aceste planuri chiar zilnic, ne mai sărea schema, dar era o belea
pentru că tot trebuia să le întocmeşti, când veneau controale de
la judeţ ori I.G.M., ori chiar de la şefii noştri de la municipiu,
controlau şi planificarea muncii şi atunci să te ţii, nene, dacă nu
le făceai la timp!... Trebuia să-ţi storci creierii, să-ţi aminteşti
ce-ai făcut în ziua de..., şi să le întocmeşti retroactiv! Unde mai
pui că trebuiau să bată şi cu alte documente, adnotările de pe
materialele informative, diverse referate în lucrările generale,
cu termen sau penale, procese verbale de percheziţie... Erau
destule! Oricum, era mai bine să le faci la timp, zilnic, dar le
mai săream, cum am spus.
După şedinţa de dimineaţă din biroul şefului de economic
la sfârşitul căreia ni se şi aprobau, de regulă, planurile zilnice
de muncă, l-am luat pe criminalist, Doru Florescu, şi am plecat
la combinat. Norocul a făcut că am mers aţă la Işalniţa, pe
platforma industrială, mai exact, fără să ne mai oprim pe
undeva. Spun asta pentru că după ce plecam din sediul miliţiei
municipale ne mai opream la o cafea, uneori. La Izvorul Rece,
un cafe-bar aflat cam pe unde este astăzi Inspectoratul Şcolar,
la intersecţia străzilor Madona Dudu (îi zicea Maxim Gorki, pe
atunci) cu Ion Maiorescu. Lângă cafe-bar era o plăcintărie unde
două fete tinere, frumoase, făceau nişte plăcinte cu brânză ori
cu carne, grozave. Şi mulţi dintre noi, care plecasem dimineaţa

235
în grabă de acasă şi nu avusesem timp pentru micul dejun,
mâncam câte o plăcintă acolo, apoi mergeam la o cafea alături,
la Măria. Aşa o chema pe barmaniţă, care, grijulie, când
comandam cafeaua ne întreba dacă o vrem simplă ori
îmbunătăţită. Celor ce-o doreau îmbunătăţită, Măria le turna în
cafea o porţie generoasă de coniac, indiferent de oră, chiar dacă
nu apăruse încă mira, cum se spunea, la mişto, prevederii ăleia
din legea care interzicea vânzarea băuturilor alcoolice înainte
de ora zece dimineaţa. Măria nu se sinchisea de acea lege, de
altfel majoritatea clienţilor barului erau poliţişti, care plecau ori
veneau spre sediul din apropiere al Miliţiei municipale. Noi nu
aveam popotă ca cei de la judeţ şi trebuia să ne descurcăm şi
noi cumva, nu? Ne descurcam, ba chiar mai bine, având în
vedere îmbunătăţirea adusă cafelei de Măria, barmaniţa
brunetă.
Deci, cum spuneam, în dimineaţa aia am plecat direct la
combinat, fără a o mai vizita pe Măria. Lucru ce-şi va avea
importanţa lui, o să vedeţi mai încolo! Ajunşi la obiectiv, am
mers mai întâi în pavilionul administrativ de unde, însoţiţi de
revizorii care efectuaseră inventarul şi de şeful serviciului
aprovizionare, căruia mi se pare că i se subordona gestionarul,
ne-am deplasat la magazia de produse electrice. Aici i-am
solicitat gestionarului ca, ajutat de manipulanţii ce deserveau
magazia, să aleagă din rafturi şi să pună pe podea, în mijlocul
spaţiului de depozitare, produse de genul celor găsite lipsă la
inventar, în cantităţile specificate în documentaţia întocmită de
revizorii de gestiune. Începând cu măsurarea şi tăierea unui
colac conţinând cei 300 de metri de cablu coaxial de antenă
găsiţi lipsă, şi tot asa.
Peste vreo oră şi ceva se adunase pe podea o grămadă
respectabilă de materiale şi echipamente electrice.
– Asta-i tot? - l-am întrebat pe revizorul şef.
– Asta-i tot, tovarăşe locotenent major, mi-a confirmat
acesta.

236
 – Bun! Să aducă cîţiva saci de la magazia de ambalaje, de
alături, şi să le pună în ei, să vedem în câţi încap materialele
lipsă!
S-au adus sacii şi au fost încărcaţi cu obiectele de pe
podeaua magaziei. De-abia au încăput în cinci saci, destul de
încăpători!
– Ce crezi, Tăbăcarule, m-am adresat gestionarului, cel
care sesizase spargerea magaziei, ar fi putut hoţul să care în
spate toţi cei cinci saci odată? Odată, că doar un drum a făcut,
după urmele din zăpadă. Şi apoi să facă şi echilibristică pe
estacada aia, pe podul de cabluri, până în instalaţia de alături?
Eu cred că s-ar putea ca hoţul să fie unul dintre marii artişti de
circ ai lumii, unul de la circul Globus ori Berolina. O să
trebuiască să mergem la festivalul de la Monaco, să-l căutăm!
Magazionerul n-a răspuns nimic, făcea feţe-feţe! Fusese
demascat, chiar dacă hoţul ar fi existat şi ar fi furat câte ceva,
lipsa i se datora în principal lui.
– Haideţi să terminăm, am spus! Să ridicăm sacii la
fereastră, să vedem dacă ar fi încăput pe spaţiul acesteia!.
Cred că nici nu ar mai fi fost necesară manevra, dar, fiind
născut în zodia Fecioarei, eram perfecţionist de felul meu, ca şi
alţii născuţi sub acest semn. Ghinionul meu, de data asta.
Ne-am căţărat cu sacii pe rafturile magaziei până sus, sub
plafon, unde era ferestruica ce fusese spartă şi am încercat să
împingem unul dintre saci pe ferestruică. Nu mergea neam,
diametrul sacului era mai mare decât deschiderea ferestrei.
– Fă fotografii, Dorule, m-am adresat criminalistului. Şi
să mergem şi afară, pe acoperişul rampei, să luăm şi câteva
poziţii dinspre exterior spre interior, i-am zis lui Florescu, la
îndemnul lui Aghiuţă, probabil!
După ce Doru a fotografiat ce era de fotografiat în
interior, am ieşit amândoi afară şi ne-am urcat pe acoperişul
din plăci de azbociment al rampei, unde fusesem urcaţi şi când
făcusem cercetarea locului faptei, în dreptul ferestruicii sparte a

237
magaziei. Nu ne făceam probleme legate de rezistenţa
acoperişului, în iarnă când cercetam locul faptei urcasem chiar
mai mulţi şi ne ţinuse. Acum Ilie rămăsese înăuntru cu ceilalţi,
să încerce să împingă sacul prin ferestruică iar noi să
imortalizăm manevra din afară.
În timp ce Doru clănţănea din aparatul de fotografiat iar
eu îl asistam mai dintr-o parte, din faţa unei ferestruici alăturate
celei în cauză, am auzit un trosnet puternic şi am simţit că mă
duc în jos. Nu am priceput pe moment ce s-a întâmplat, dar
mi-am dat seama că mă prăbuşesc. Instinctiv am întins mâinile
şi m-am apucat de grilajul ferestrei ce se afla pe perete, în faţa
mea. Dar cum eram deja lansat, greutatea mea, şi forţa
acceleraţiei (g înmulţit cu 9,8 m/s, parcă, din câte îmi mai
amintesc de la fizica din şcoală) a smuls grilajul din perete.
Neputând să mă susţină, grilajul s-a smuls, dar nu în totalitate
ci doar din trei părţi, rămânând cumva fixat pe latura de jos. Eu
însă m-am dus, mâinile mi-au scăpat, desfăcându-se, căderea
mea a continuat, dar nu am căzut în picioare, cum poate s-ar fi
întâmplat dacă nu mă agăţam de grilaj, ci am fost întors în
cădere de bascularea grilajului, luând un contact destul de dur
cu solul, mai întâi cu partea dorsală, corpul rulând apoi pe
spate şi cam lateral, în final capul lovind cu putere betonul
rampei. Şocul mi-a întunecat vederea, nu am mai văzut nimic
pe moment, era întuneric beznă. Nu ştiu dacă mi-am pierdut
cunoştinţa, dar chiar dacă mi-am pierdut-o a durat foarte puţin,
pentru că atunci când am deschis ochii, mai exact când mi-a
revenit vederea după întunecimea aia din timpul şocului, eram
pe spate iar deasupra mea am văzut o gaură în acoperiş, prin
care mă privea, speriat, Doru! Era alb ca varul la faţă şi părea
foarte speriat. Nici acum nu i-am uitat figura, când scriu şi
rememorez acele momente văd faţa albă a lui Doru,
privindu-mă speriat, ca şi cum acum s-ar fi întâmplat.
Am auzit strigăte, am întors capul şi am văzut oameni
alergând spre rampă. Am încercat să mă ridic şi nu am putut,

238
iar primul gând ce mi-a trecut prin minte nu a fost ce s-o
întâmpla cu mine ci gândul că sunt probabil ridicol, mai exact
m-a încercat un sentiment, nu un gând propriu zis! Sentimentul
ridicolului, al ruşinii, mi-era ruşine că zac acolo, mă gândeam
la ce-or crede oamenii ăia despre mine. Muncitorii de pe rampă
şi cei care alergau dinspre secţie m-au înconjurat şi m-au ajutat
să mă ridic. A apărut şi un camion lângă rampă, nu ştiu de
unde, venise şi Ilie cu ceilalţi din interior, m-au pus în cabina
camionului, a urcat şi Vilău şi am plecat către Policlinica cinci,
era aproape, chiar pe latura de vest a combinatului, între acesta
şi Termocentrală. La policlinică era domnul doctor Dragonu,
ne cunoşteam, teleormănean ca şi mine, m-a dus imediat şi
mi-a făcut radiografii la cap şi coloană. După ce a terminat
m-am dat singur jos de pe patul ăla sau platforma aparatului
Roentgen, cum i-o fi zicând, îmi făcuseră radiografiile în
poziţia culcat, şi am mers la chiuvetă, era o chiuvetă pe un
perete, voiam să mă spăl pe mâini, eram murdar, pe rampă era
cam noroi, era totuşi luna martie, de-abia se desprimăvăra.
M-am aplecat deasupra chiuvetei, m-am spălat pe mâini, şi
când am vrut să mă îndrept am simţit o durere sfâşietoare în
spate. Până atunci nu simţisem nimic, eram amorţit, probabil,
dar acum am simţit o durere sfâşietoare, ca şi cum m-ar fi
străpuns cineva cu o sabie prin spate. Nu am am mai putut să
mă îndrept, am rămas aşa îndoit, m-au luat pe braţe şi m-au
culcat iarăşi pe patul ăla al aparatului Roentgen, pe o parte de
data asta. Peste puţin timp a venit şi Salvarea, nu ştiu dacă era a
combinatului ori venise din oraş, m-au luat şi m-au pus în
aceasta. Între timp sosise la policlinica Işalniţa şi unul dintre
locţiitorii şefului miliţiei municipale, cel ce răspundea de
economic, şi a mers cu mine în ambulanţă, împreună cu Ilie.
Auzeam sirena în timp ce ne deplasam, dar parcă eram pe altă
lume, parcă eram dedublat cumva, nu mie mi se întâmpla ceea
ce se întâmpla ci parcă altuia.

239
 Ajuns la spital, agitaţie mare în jurul meu, erau şi nişte
directori de la combinat, venise şi domnul doctor Liviu
Iovănescu, medicul şef al inspectoratului, un om extraordinar,
era acolo şi şeful meu direct, domnul Marghescu, rar om ca
primul meu şef, v-am mai vorbit de el. Mi-au făcut iarăşi
radiografii şi am auzit doctorii spunând că am coccisul şi trei
vertebre fracturate şi că nu se ştie încă dacă nu este şi măduva
interesată. Înainte de a mă lua şi a mă duce sus, pe secţie, la
salon, l-am auzit pe doctorul Iovănescu zicând că, întrucât o să
se pună problema unui concediu medical de lungă durată, va
avea nevoie de un referat ori un proces verbal care să detalieze
împrejurările în care s-a produs accidentul. Auzind asta, i-am
spus lui Ilie să redacteze el procesul verbal şi să fie liniştit că
activitatea de la combinat era trecută în planul de muncă, să-mi
scoată agenda din fişet şi să se uite acolo. Locţiitorul de profil
ieşise între timp din camera de gardă şi a reintrat chiar în
momentul în care-i spuneam lui Ilie să ia agenda din fişet.
Neînţelegând clar despre ce este vorba, nu ştiu ce o fi crezut că
punem la cale, ce o fi fost în capul lui, că a ieşit val-vartej din
camera de gardă. Am aflat ulterior că a alergat la sediu cu
maşina de serviciu, cu sirena pornită, a intrat în biroul nostru,
ne-a desigilat fişetul, pe care-l foloseam în comun cu Ilie şi l-a
resigilat, aplicând sigiliul lui personal. Uitasem să spun că la
policlinică, înainte de a pleca cu salvarea spre spital, m-a pus
să suflu într-o fiolă alcooltest, iar la spital a solicitat să mi se
recolteze probe biologice. De-asta ziceam mai sus că am avut
noroc că nu trecusem mai întâi pe la Măria, să bem vreo cafea
de-aia specială de-a ei.
Mare lucru n-ar fi avut ce să ne facă, dacă totul era în
regulă din punct de vedere al recuperării medicale, doar mă
sancţionase şi în cazul megadosarului de la Panificaţie. Însă
dacă ar fi fost interesată măduva, cum se temeau doctorii in
momentul ăla, şi aş fi rămas paralizat, Doamne fereşte,
pierzându-mi capacitatea de muncă, faptul că ciugulisem ceva

240
înaintea accidentului ar fi putut avea drept consecinţă pierderea
oricărei şanse de a primi vreun ajutor bănesc ori de altă natură
din partea instituţiei în care lucram. Pentru că de pensie nu s-ar
fi putut pune problema, aveam o vechime prea mică pentru
asta. Grijuliu locţiitorul cu banii ministerului, foarte grijuliu!
Dacă locţiitorul s-a purtat cum s-a purtat, colonelul
Marghescu, şeful biroului, s-a purtat ca un adevarat Domn! Cu
D mare! Mai mult chiar, ca un adevărat părinte, ba chiar mai
mult, părinţii mei neavând posibilităţile domniei sale. L-am
rugat, înainte de a fi dus la salon, să nu-mi anunţe părintii
despre cele întâmplate, erau departe, în Teleorman, nu ar fi
avut cu ce să mă ajute, şi-ar fi făcut doar griji. Ar fi fost mai
bine să nu afle, deocamdată! M-a înţeles, şi a preluat, cumva,
sarcinile lor. A mers la birou şi a organizat, la patul meu de
suferinţă, un serviciu asemănător celui de zi, de la sediul
miliţiei. În seara şi în noaptea aia, care a fost foarte grea pentru
mine, m-a vegheat Gigi Perişoreanu. Începând de a doua zi, la
ora opt dimineaţa se prezenta la mine în salon Ilie ori un alt
coleg, care nu venea cu mâna goală, ci încărcat ca o albină.
Cafea, ness. sticle de pepsi, fructe, inclusiv sticle de votcă şi
alte băuturi, pentru cine dorea. Aveam un prieten bun, doctor,
care mi-era şi vecin de garsonieră şi cu care-mi petreceam
serile libere, Noni D., care venea direct la noptieră şi se servea
singur. Într-o noapte fusese de gardă, avusese o gardă grea, şi,
venind dimineaţa devreme la salonul meu să vadă cum mă
simt, a deschis noptiera, sa ia un gât de votcă, să se revigoreze.
Din păcate noptiera era goală şi doctorul, contrariat, mă
întreabă:
– Ce, n-a venit n-a Ilie? Unde e Ilie?
Colegii stăteau în permanenţă cu mine, atât ziua, cât şi
noaptea. Prilej şi pentru a ne cunoaşte mai bine, povestind
câte-n lună şi-n stele. Îmi amintesc şi acum nişte întâmplări
povestite de Luică, ofiţer tânăr, din ultima promoţie.

241
 Prin oraş se auzise despre accidentul meu, circulau tot
felul de variante. Inclusiv că m-au aruncat muncitorii de pe o
instalaţie, de-al naibii ce eram. Venea tot felul de lume să mă
vadă, mulţi colegi şi prieteni, dar şi unii pe care nu-i
cunoscusem nicicând, veneau din pură curiozitate, probabil!
În salonul meu era un permanent dute-vino, parcă era un salon
monden, dacă ar fi fost in zilele noastre aş zice că era cool, era
de bon-ton să se afle că ai fost în vizită la poliţai. Într-o zi am
numărat vizitatorii, din curiozitate, şi mi-au ieşit puţin peste
două sute. Ştiu că este greu de crezut, o să ziceţi că mint ori mă
dau rotund, dar vă jur că este purul adevar. Ţineţi, vă rog, cont
că altele erau condiţiile atunci, nu erau terase ca astăzi unde
să-ţi petreci timpul într-un mod plăcut, la televizor nu era
program decât două ore seara, posibilităţile de distracţie erau
limitate aşa că orice variaţie era binevenită! Chiar şi-o vizită la
spital, probabil, când bolnavul nu era unul a cărui vedere să-ţi
trezească sentimente negative!
Noroc că nu am stat mult internat, doctorii au stabilit
repede că măduva spinării nu-i afectată, vertebrele se
spărseseră pur şi simplu fără a produce leziuni, şansa mea a
fost că am căzut pe o suprafaţă plană, ziceau doctorii,
vertebrele nu forfecaseră iar măduva era, din fericire, intactă,
Nu m-au pus în ghips, mi-au confecţionat un fel de corset
metalic, din nişte lame elastice, pe care a trebuit să-l port vreo
şase luni. Ajuns acasă nu am putut dormi în pat, trebuia să
dorm pe o suprafaţă tare, pericolul forfecării măduvei subzista
încă! Ne-având la dispoziţie altă suprafaţă tare în garsoniera
mea din Brazdă, am dormit cîteva luni direct pe podea. Şi cum
nu mă prea puteam ridica cu uşurinţă să deschid uşa când suna
cineva, aceasta a rămas în permanenţă deschisă, ori intrai la
mine ori în sala de aşteptare din gară, tot aia era! Dar nu m-am
putut plânge, nu am dus lipsă de prieteni, era întotdeauna
cineva la mine. Era o atmosferă boemă, aş putea spune că a fost

242
chiar plăcut, dacă nu ţineam cont de anumite neajunsuri
inerente.
Când m-am restabilit şi m-am întors la serviciu i-am
cerut domnului colonel Marghescu să-mi comunice suma
cheltuită cu mine de domnia sa şi colegii mei în perioada
spitalizării, pentru a mă achita de obligaţii. Nici nu au vrut să
audă de vreun ban, le-am rămas obligat, am dat o masă şi-un
şpriţ când m-am restabilit, dar era prea puţin pentru a mă achita
de ce făcuseră pentru mine!
Cât despre Combinat, nu l-am mai avut mult vreme în
responsabilitate. Comanda unităţii a hotărât că atât Combinatul
Chimic cât şi celelalte obiective economice de pe platforma de
vest a Craiovei, împreună cu ofiţerii care le aveau în
supraveghere, să fie transferate din responsabilitatea Biroului
Economic în cea a Biroului Platformă Industrială, care acum
funcţiona, independent de Serviciul Economic, în structura
Miliţiei Judeţene. Domnul colonel Marghescu şi domnul
colonel Balaci, şeful de la municipiu, au încercat un
subterfugiu pentru a mă păstra în subordinea lor, ordonând să
preiau în supraveghere informativă sectorul cooperaţiei
mesteşugăreşti de la Costea Liviu, iar acesta să preia
Combinatul, împreună cu Ilie Vilau. Eram în plin proces de
predare-primire, ofiţerii operativi ştiu ce-i asta, preluasem
scriptic documentaţia, dosarele de obiectiv şi celelalte, dar mai
era ceva muncă de teren, destulă chiar, să cunoşti pe viu
persoanele de interes şi de contact. Maiorul Costel Nedeianu,
care revenise la comanda Platformei Industriale, s-a prins însă
de manevră şi nu a vrut să primească obiectivul de la Işalniţa în
responsabilitate, dacă sunt schimbat din obiectiv. Ajunsesem
vedetă, eram cineva, subiect de dispută între şefi. Cei de la
municipiu nu au cedat şi au mers la dreptate, la şeful Miliţiei
judeţene, domnul colonel Langa. Auzind despre ce este vorba,
acesta a tranşat-o scurt:

243
 – Despre Bâţă este vorba? Vă certaţi pe el? Ia nu vă mai
certaţi voi pe el ca o să-l iau la mine, să lucreze direct în
subordinea mea.
Aşa mi-a relatat domnul colonel Marghescu că ar fi
decurs discuţia. Peste câteva zile, am fost mutat la Miliţia
judeţeană, în funcţia de ofiţer cu învăţământul, specialist unu,
funcţie de colonel plin pe atunci, deşi eu eram doar
locotenent-major. Mă subordonam direct şi nemijlocit
domnului colonel Langa, pe linie de miliţie, dar aveam
subordonare şi pe linie de inspectorat, şefului Serviciului Cadre
şi Învăţământ precum şi locţiitorului politic, adjunct al şefului
Inspectoratului judeţean al M.I. Cu dosarul spargerii magaziei
nu mai ştiu ce s-a întâmplat, a rămas la Liviu Costea, un ofiţer
încadrat direct, finanţist de meserie, care nu era cotat prea bine
profesional. Ca poliţist, vorbesc! Nu ştiu dacă Tăbăcaru a fost
tras la răspundere penală, nu m-a mai interesat, am auzit însă că
după câteva luni de la accidentul meu a căzut de pe rampă în
acelaşi loc unde aterizasem eu, rupându-şi ambele picioare. O
fi bântuit vreun spirit malefic prin locul ăla, cine ştie?

244
 NEA MARIUS

Unul dintre ofiţerii mai vechi ai Biroului Economic pe

care i-am găsit la repartizarea mea, ca tânăr locotenent, în
aceasta structură, era nea Marius Stănişoară. Deşi avea peste 40
de ani, nea Marius era doar căpitan, întrucât nu avea studii
superioare. Înainte de a fi ofiţer de miliţie fusese funcţionar la
CEC, în anii '60 şi o bună parte din deceniul următor posesorii
diplomelor de bacalaureat putând accede la ocuparea unor
funcţii destul de bune, în administraţie de regulă. E drept, pe
atunci se făcea carte serioasă în liceu, eu însumi, deşi mai
tânăr, beneficiind de cunoştinţele, experienţa şi tactul
pedagogic ale unor dascăli formaţi în sistemul interbelic de
învăţământ. Monştri sacri pe seama cărora circulau diverse
legende printre elevi.
Căpitanul Stănişoară lucra pe linia de munca ,,diverse‟‟,
unde se încadrau obiectivele economice mai mici, ale căror
profiluri nu se pupau cu pricipalele sectoare economice aflate
în responsabilitatea biroului economic la sfârşitul anilor '70:
industrie grea, industrie usoară, industrie alimentară,
construcţii, agricultură, comerţ, cooperaţie. La diverse intrau
unităţile sanitare, unităţile de învăţământ, CEC-ul şi cele câteva
unităţi bancare, centrele loto-pronosport, etc. Brunet, subţirel,
slăbuţ, cu o constituţie firavă chiar, căpitanul Stănişoară avea o
inimă mare, era domol, bun la suflet, fapt pentru care noi,
ofiţerii tineri, îi spuneam cu afecţiune ,,nea Marius‟‟, lucru pe
care nu ni-l permiteam cu unii dintre ceilalţi ofiţeri mai în
vârstă, din generaţia dinozaurilor, pe care i-am evocat într-o
altă povestire. E drept, nea Marius era şi mai tânăr şi mai şcolit
decât Ciolpanu şi alţii ca el. Era şi destul de hâtru, calitate care,
245
adăugată celor pomenite mai sus, ni-l făcea simpatic nouă,
tinerilor, care-l acceptam cu plăcere în compania noastră.
Într-o dimineaţă, pe la nouă jumătate - zece, plecasem de
la birou, fiecare spre treburile noastre, şi ne oprisem ca de
obicei să bem o cafea la Măria, la Izvorul Rece. Barul era plin
de ofiţeri operativi, atît de la economic cât şi de la judiciar.
Beam cafele, unele îmbunătăţite, cu ţigara nelipsită, fără de
care cafeaua parcă nu avea acelaşi gust, discutam, ne bârfeam
şefii, spuneam bancuri, râdeam. Stăteam în picioare, grupaţi în
jurul unor mese înalte. La masa noastră era şi nea Marius care,
când ne-au sosit cafelele comandate, scoase un pachet
neînceput de BT şi încercă să-şi extragă şi să-şi aprindă o
ţigară. Ţigările BT, bulgăreşti, erau la modă atunci, dar nu prea
se găseau, circulau pe sub mână, ca şi Kentul. Erau mai ieftine
însă, aveau un preţ omenesc, doar 8 lei pachetul faţă de 30 la
cât ajunsese unul de Kent. Este adevărat, se spunea că Kentul
nu costă bani, mulţi dintre cei care fumau Kent le primeau,
aveau locuri de muncă în care deserveau publicul şi, deh! Unde
nu curge, pică! Ei, şi scoate nea Marius pachetul de BT, îşi
extrage o ţigară şi dă să-l pună la loc, în buzunar. Nu a apucat
însă, pentru că toţi cei din jur, atât de la masa noastră cât şi de
la cele vecine, care fumau Snagov sau Amiral, întind mâinile
spre pachet şi se servesc fără jenă. Peste câteva secunde doar,
nea Marius privea dezamăgit pachetul bulgăresc, în care mai
rămăseseră doar vreo două ţigări, pitite într-un colţ!
– Nu-i nimic, le fumăm mai întâi pe-ale noastre, apoi
fiecare şi le fumează pe-ale lui! - zise resemnat nea Marius, cu
voce tare, în hohotele celorlalti.
Altă dată, era o vreme caniculară de vară şi ne oprisem să
ne răcorim la o bere, în grădină la Minerva. Eram patru sau
cinci la masă, nea Marius fiind cel mai în vârstă şi mai mare în
grad. Masa era aşezată sub o umbrelă, dar frapiera era cam în
soare. Ilie Vilău, ca cel mai tânăr dintre noi, aşezat lângă
frapieră, făcea oficiul să umple paharele când se goleau. Destul

246
de des, dată fiind căldura care cotropise Craiova. Îndatoritor şi
respectuos, avea grijă să umple mai întâi paharul căpitanului.
– Băi, Ilie, zice nea Marius, după câteva pahare, ia mai
dă-l dracu de respect şi pune-mi şi mie bere de-aia rece!
Apoi, întorcându-se spre noi:
– El zice că mă respectă, şi-mi toarnă mie întâi, dar îmi
toarnă bere caldă, de-aia din gâtul sticlei, care-a stat deasupra
apei cu gheaţă din frapieră! Iar lui, şi vouă, cârlanilor, vă toarnă
doar bere de-aia de jos, pe care n-a văzut-o soarele!
Când avea dreptate, avea, ce puteai să mai zici?
Într-o dimineaţă, după şedinţa operativă condusă de şeful
biroului economic, nea Marius îşi aprinde degajat o ţigară, îşi
întinde picioarele sub măsuţa din faţa biroului domnului
Marghescu şi, cu un zâmbet amuzat pe faţă, spune:
– Şefu', dacă tot nu avem probleme deosebite astăzi, să
vă povestesc ce-am păţit aseară!
– Zi-i Marius, dar să nu mă ţii mult, că n-om avea
probleme deosebite, dar eu trebuie să dau o fugă pe la judeţ. Şi
trebuie să plec acum, de dimineaţă, că mai târziu risc să nu mai
găsesc pe nimeni, se răspândesc pe la CUASC-uri, că începe
campania agricolă!
– Nuuu, şefu‟, că nu durează mult! Dar e o chestie
amuzantă şi ziceam să ne binedispunem de dimineată, să
începem ziua într-un mod plăcut!
– Hai, zi-i, intră în subiect!
– Aseară eram cu nevastă-mea şi copii la masă când, sună
soneria. Mă ridic, mă duc la uşă, o deschid, şi-l văd în faţa uşii
pe locotenentul ăsta cu capul mare de la judiciar, de-i zic cei
tineri Memo! Băiatul lui Bădoi, sectoristul!
„– Ce-i, măi, Dorele, cei cu tine? Ai venit să mă chemi la
serviciu?
– Nuuu, tovarăşe căpitan! - face el cu ochii cât cepele, la
mine. Dar cu dumneavoastră ce-i aici?

247
 – Aici stau, cum adică ce-i cu mine aici? Dar tu pe cine
cauţi, de fapt?
– Păi, să vedeţi, începe să se bâlbâie Dorel! Caut o
doamnă, pe doamna......şi-i spune numele nevesti-mi.
– Păi, e nevastă-mea! Dar ce-ai cu ea? Intră înăuntru, nu
mai sta în hol, să ne audă toţi vecinii ce vorbim!
– Păi, să vedeţi, tovarăşe căpitan, aici am o casă de
întâlniri. Şi doamna e gazda...
– Păi ce băi, Dorele, eşti nebun? Cum să ai casă de
întâlniri la miliţian acasă? Ce casă de întâlniri e aia, că-i
compromisă din start, fac eu amuzat. Ai folosit-o vreodată?
– Nu, că am luat-o în primire doar scriptic de la nea Iancu
Manolescu. Şi-acum venisem s-o verific şi să fac cunoştinţă cu
gazda!
– Ei, ai verificat-o! Du-te acum la birou şi fă propuneri
de scoatere din evidenţă, că nu mai corespunde, că s-a prăfuit,
gata, e compromisă!‟‟
După ce-am râs, distrându-ne copios de situaţie,
şefu‟ l - întreabă pe nea Marius:
– Păi, şi? Nu trecuşi pe la Manolescu să-l întrebi, să vezi
care-i situaţia?
– Ce să mai trec, că mi-am dat singur seama care-i faza.
Acum vreo doi ani eram cu Manolescu la o bere. Şi el era
foarte îngrijorat că vine încheierea de trimestru şi o să-l ia şefii
la rost că are planificată realizarea unei case de întâlniri şi el
n-a reuşit să găsească şi să recruteze o gazdă corespunzătoare.
– Păi nu o recrutezi, măi, pe nevastă-mea? - i-am zis eu,
la mişto!
– Este membră de partid? m-a întrebat Iancu Manolescu.
– Nu este, i-am răspuns, crezând că s-a prins şi glumeşte
şi el! Şi uite că nebunul nu glumea, s-a dus şi i-a luat datele de
stare civilă de la evidenţa populaţiei, a verificat-o în evidenţele
operative, a redactat un angajament fictiv şi a făcut-o gazdă de
casă de întâlniri, să scape de gura şefilor.

248
 Pentru a înţelege pe deplin comicul situaţiei trebuie să fac
câteva precizări. Activitatea cu reţeaua informativă avea, ca şi
alte probleme din perioada aia, un caracter planificat. În planul
de muncă al structurii informativ-operative, care se întocmea
trimestrial, se trecea şi necesarul de recrutări, defalcat pe
categorii, informatori, colaboratori, case conspirative, case de
întâlnire, cu termene de realizare şi responsabilităţi concrete,
adică nominalizarea celor care trebuiau să efectueze recrutarea.
Cei recrutaţi nu trebuiau să fie membri de partid, recrutarea
acestora putând fi efectuată doar în cazuri deosebite, cu
aprobarea primului-secretar. O casă de întâlniri trebuia, ca şi
acum şi-ntotdeauna, de altfel, să îndeplinească o serie de
criterii, asigurarea deplinei conspirativităţi a întâlnirilor
cadrelor cu persoanele din agentură fiind primul dintre acestea.
Ori, ce conspirativitate putea să asigure un apartament despre
care toţi vecinii ştiau că este ocupat de un poliţist, oricine intra
acolo şi nu era cunoscut de vecini ca fiind o rudă ori altă relaţie
credibilă a acestuia fiind suspectată din oficiu.
Bădoi Dorel, tânărul locotenent de judiciar, devenise
celebru în rândul cadrelor de la miliţia municipiului datorită
altei întâmplări, al cărei protagonist fusese. Era scund de
statură, având însă un cap disproporţionat de mare pentru
înălţimea sa. Această caracteristică, dar cred că şi întâmplarea
de mai jos, îl determinase pe un ofiţer mai hâtru, Ştefan Stelică,
să-l poreclească Memo, după eroul unui serial de desene
animate ce se difuza pe atunci la televiziune, un robot cu un
cap mare, pătrat, poreclă ce a prins imediat!
Ei, şi lui Dorel i se pusese în braţe, ca tânăr ofiţer de
judiciar, un vraf de dosare privind fapte comise de autori
necunoscuţi, multe fără nici o şansă de rezolvare, dosare care
erau cu miile în zestrea miliţiei din acea vreme. E adevărat că
se şi înregistrau toate nimicurile, dosare privind fapte pe care
poliţiile unor state occidentale nici nu le luau în seamă,
trimiţând cetăţenii la firmele de asigurări, după cum aveam să

249
aflu mai târziu, după anii ‟90! Dorel le-a studiat din scoarţă în
scoarţă, dar nu-i prea veneau idei pentru rezolvarea lor. Atunci
s-a gândit să apeleze la ajutorul unui ofiţer cu experienţă şi s-a
adresat lui nea Ilie Stăncioiu, o figură pitorească a biroului
judiciar, ofiţer venit în Craiova de la Miliţia municipului
Slatina.
Nea Ilie Stăncioiu era renumit, printre altele, şi prin
succesul pe care-l avea la femei. Era înalt, suplu, tot timpul cu
zâmbetul pe buze şi, ceea ce era mai important, avea papagal,
ştia să le vrăjească. Era căpitan, gradul cel mai frumos al acelei
perioade. Un grad ce se obţinea după o vechime de minimum
nouă ani de la absolvirea şcolii de ofiţeri, cam pe la 30, 30 şi
ceva de ani, vârstă la care eşti încă tânăr, dinamic, iar cei
minim nouă ani în poliţie îţi confereau şi un grad de experienţă,
care să te facă respectat. Un grad frumos, cum spuneam.
– Păi ce, băi, Dorele, aici vrei tu să-ţi dau eu indicaţii
cum să rezolvi A.N.-urile? În biroul ăsta îmbâcsit? Pune-le
într-o geantă şi hai să mergem undeva la aer, la verdeaţă, să ne
vină inspiraţia! Bem şi-o bere, pe care o dai tu, că ai soldă de
locotenent acum, nu mai eşti elev, iar consultanţa se plăteşte,
nu-i moca! Până se răceşte berea şi se frig micii eu studiez
dosarele şi-ţi dau indicaţii cum să le rezolvi.
Zis şi făcut. Pune Dorel dosarele în geantă şi pleacă
împreună cu nea Ilie la Hanul Doctorului, un motel destul de
retras şi îndepărtat de sediu, pentru a nu risca să dea vreun şef
peste ei.
– Ce, băi, ăsta e A.N.- eu? - face nea Ilie la un moment
dat, uitându-se într-un dosar ce conţinea doar câteva file.
Spargere la Broscuţa de unde s-au furat 50 de mici cruzi. Ce
ăsta-i furt? Pun pariu că vreo treizeci de mici au fost mâncaţi
de cei care-au făcut cercetarea la faţa locului!
Broscuţa era un micuţ bufet, cu doar câteva mese, o
baracă din placaj vopsit verde, amplasată la coada lacului de la

250
Hanul Doctorului, cam peste drum de unde este acum şcoala de
fotbal a lui Gică Popescu.
Nea Ilie l-a învăţat pe Dorel să întocmească un proces
verbal de re-cercetare a locului faptei, din care să rezulte că
într-un colţ al magaziei de mână, unde se păstra marfa, a fost
găsită o gaură în placajul putrezit al barăcii. Apoi, să trimită
dosarul la Procuratură cu propuneri de clasare, întrucât din
investigaţii a rezultat că în zonă bântuia o haită de câini care,
probabil, s-au strecurat noaptea în baracă şi au mâncat micii.
Dorel a respectat întocmai indicaţiile lui nea Ilie! Peste puţină
vreme, dosarul îi este restituit, având rezoluţia procurorului
scrisă apăsat, de-a latul referatului cu propuneri de clasare:
"Nu aprob propunerile! Am peste cincizeci de ani şi încă nu am
văzut, nici nu am auzit, despre câini care să mănânce mici cu
muştar!”
Nici Dorel, nici nea Ilie, nu observaseră că în dosar se
specifica şi dispariţia a două borcane cu muştar!

251
 AMERICANU’

Începând cu promoţia 1979 (promoţia mea) absolvenţilor

Şcolii de ofiţeri a Ministerului de Interne, nu li s-au mai
echivalat cei trei ani de şcoală militară cu primii trei ani ai
Facultăţii de Drept, avantaj de care beneficiaseră promoţiile
anterioare care, după repartizarea la unităţi, se înscriau direct în
anul patru la secţia fără frecvenţă a facultăţii respective,
urmând ca după promovarea examenelor din ultimii doi ani şi
al celui de diplomă să fie licenţiaţi în Drept. Promoţia mea şi
următoarele, până prin 1992 dacă nu şi mai târziu, dacă doreau
să-şi continue studiile juridice trebuiau să promoveze examenul
de admitere, foarte dificil în condiţiile unei concurenţe acerbe,
şi să o ia de la început, din anul întâi, nefiindu-le recunoscut
nici unul dintre examenele din şcoala militară, unele date chiar
cu aceeaşi profesori de la Facultatea de Drept! Cu riscul de a
părea lăudăros, mă mândresc a mă număra printre puţinii
absolvenţi ai şcolii militare repartizaţi la Dolj care au reuşit
această performanţă înainte de înfiinţarea Facultăţii de Drept
din Craiova, prin 1992. Printre puţinii, mai exact printre cei
trei, eu la Drept, în Bucureşti, Gheorghe Bică, din promoţia '80,
la Ştiinţe economice în Craiova precum şi Grigore Tită, ceva
mai tânăr, la Informatică.
Anii au trecut şi conducerea ministerului a realizat că
neechivalarea studiilor şi modificarea programei şcolii de la
Băneasa fusese o măsură neinspirată, ce a avut drept consecinţe
scăderea atractivităţii carierei de ofiţer al Ministerului de
Interne pentru absolvenţii de liceu cu aptitudini intelectuale
peste medie, precum şi a numărului ofiţerilor cu studii
superioare din unităţile centrale şi teritoriale, ceea ce, pe lângă
252
influenţarea negativă a calităţii muncii nu dădea prea bine nici
la imagine! Atâta cât era ea, imaginea din vremea aia! Aşa că,
neputând reveni asupra echivalării studiilor, întrucât măsura
fusese dispusă la solicitarea personală a Elenei Ceauşescu, şefii
au început să facă presiuni asupra cadrelor pentru a se înscrie şi
participa la concursurile de admitere în învăţământul superior.
În perioada aia, spre sfârşitul anilor '80, îndeplineam
atribuţiile funcţiei de ofiţer cu învăţământul, având
responsabilităţi în asigurarea perfecţionării pregătirii cadrelor.
Văzând că rezultatele obţinute la concursul de admitere din
1987 fuseseră egale cu zero, domnul colonel Langa, şeful
miliţiei doljene, mi-a ordonat ca pentru concursul de admitere
din anul următor să organizez pregătirea centralizată a celor ce
intenţionează să candideze la admiterea în învăţământul
superior. Toţi ofiţerii din promoţiile de după ‟79, mai exact,
plus subofiţerii care doreau! În consecinţă, am solicitat sprijin
la rectoratul Universităţii craiovene, care, cu multă bunăvoinţă,
a desemnat câteva cadre universitare să ne ţină prelegeri din
programa materiilor la care urmau să fie examinaţi candidaţii.
Prelegerile se ţineau în sala mare a inspectoratului, în fiecare zi
de vineri, prezenţa candidaţilor, scutiţi de alte activităţi în ziua
respectivă, fiind obligatorie.
Mie îmi revenea sarcina ţinerii evidenţei prezenţei
candidaţilor la prelegeri, precum şi a asigurării transportului
distinşilor universitari de la facultăţi la sediul inspectoratului şi
înapoi, la catedre. Cursurile erau prilej de bâză şi mare
distracţie, în pauze bineînţeles, dar şi mai şi după, când
majoritatea, profitând de întâlnire (veneau cadre din toate
structurile unităţii) mergeau să schimbe păreri şi impresii la
bere ori şpriţ, după cum era vremea afară şi după pohta inimii
domniilor lor.
Într-una dintre aceste zile de vineri, după terminarea
prelegerii, mersesem să-l duc pe domnul profesor la Institutul
de pe Calea Bucureşti. L-am condus până la cabinetul domniei

253
sale şi am întârziat puţin, să terminăm o discuţie începută în
maşină. Când am plecat spre inspectorat, trecând prin faţa
Policlinicii stomatologice, am zărit în parcarea de vis-a-vis
câteva autoturisme care aparţineau unor colegi. Mi-am dat
seama că respectivii erau la şpriţ, ori la restaurantul Rotonda,
ori la barul Select, care se aflau de o parte şi de alta a parcării.
Întrucât domnul colonel Langa era plecat în judeţ şi nu prea
aveam probleme presante de rezolvat, m-am bucurat că o să-i
găsesc acolo, fiind şi eu dornic de-o ieşire. Eram tânăr, nu cu
mult timp înainte lucrasem în operativ, unde făceam muncă de
teren iar prilejuri din astea de întâlniri plăcute cu colegii erau
mai dese, nu eram aşa încorsetat ca la judeţ. Funcţia pe care
eram încadrat acum presupunea mai mult activităţi de birou, pe
atunci nu exista serviciul Cabinet, iar multe dintre sarcinile ce
revin acum acestei structuri îmi reveneau mie. Tot felul de
materiale de analiză şi alte alea, ştiţi ori măcar bănuiţi ce vreau
să spun.
Aşa că m-a bucurat prilejul ăsta ivit de a-mi reîntâlni
vechii colegi şi a mă relaxa în compania lor. Companie foarte
plăcută, de altfel, conversaţiile erau spumoase, se ţineau
adevărate competiţii de bancuri, ne făceam farse unii altora, am
mai amintit de asta în povestirea cu ofiţerul de serviciu. I-am
găsit în separeu la Select, erau destui, vreo şapte-opt, dacă nu
chiar mai mulţi, majoritatea foşti colegi de-ai mei de la
Economic. Era şi Viloiu de la Cercetări Penale, deşi el n-avea
treabă cu meditaţiile, el era mai vechi şi avea studii superioare.
Era acolo şi o adevarată piesă de rezistenţă, regretatul procuror
Manole Ciontu, un om extraordinar. Probabil el fusese mai
întâi la bar cu Viloiu, apoi candidaţii la diplome dăduseră peste
ei. Atmosfera era super, deja se încălziseră. Beau rom cubanez,
Havana Club, din ăla de şapte ani. Era una dintre băuturile mai
de doamne-ajută care se mai găseau pe atunci, în vremurile alea
caracterizate de austeritate. Mi-am găsit şi eu un scaun şi am
început să combat alături de ei. Se comanda cu sticla, eram

254
destui, am spus. Am mai comandat o sticlă şi apoi alta. Unii
începuseră să plece, venea vremea mesei iar la bar aveau doar
băuturi alcoolice şi răcoritoare (Brifcor şi Cico, altele nu se
prea găseau) şi cafele. Nechezol, de regulă, un amestec de ovăz
prăjit cu năut, dar pentru noi, unii şefi de localuri mai
descurcăreţi, mai găseau şi câte o cafea veritabilă! Nu mai reţin
câte sticle s-au băut în total, oricum eu nu fusesem de la
început, dar unii se cam învâlvoriseră deja. În special un coleg
de-al meu de la economic, un brunet mic şi ascuţit, era foarte
volubil. Aşa era el de obicei, prietenos şi volubil, dar acum era
şi mai şi! Ştiam că atunci când întrecea măsura îşi cam dădea în
petic, îşi cam pierdea controlul, intra în tot felul de încurcături,
dar mă simţeam bine, nu mai fusesem chiar demult la un şpriţ
cu colegii, aşa că nu am ţinut cont de becul de alarmă care
începuse timid să pălpăie cand vocea lui Gh. Tiţă, se ridica tot
mai des deasupra vocilor celorlalţi. După un timp au plecat
majoritatea, am rămas câţiva care am început fiecare să ne dăm
cu părerea unde să mergem să mâncăm! A câştigat propunerea
de a merge la nea Ciocea, şeful de unitate de la Terasa Băniei,
care avea el o specialitate de făcea furori, ficăţei şi pipocioare,
cum le spuneam noi, un amestec de ficăţei şi pipote de pasăre
prăjite cu usturoi, în nişte proporţiii doar de el ştiute. Un
preparat foarte gustos, picant, mergea de minune cu un
Riesling de Jidvei, îmi lasă gura apă când îmi amintesc, simt şi
acum în nări aroma lor.
Am găsit pe cineva să ne ducă cu maşina, noi nu mai
puteam conduce după romul ăla cubanez, şi am plecat la Terasa
Băniei, un local discret, ascuns în liziera unei păduri din
preajma unui sat din apropierea Craiovei, cum treci podul
Jiului, Bucovăţ.
Cum am coborât din maşini, în parcarea localului, pe
când începeam să ne deplasam spre intrare, nea Ciocea ne-a
ieşit în întâmpinare, gesticuland disperat. Ne făcea semn să
rămânem pe loc, încrucişând şi desfăcând repede mâinile în

255
faţa pieptului, dând din cap la stânga şi la dreapta şi zicând
întruna „Nu! Nu!”, cu nişte ochi beliţi a groază spre noi!
– Ce-i, nea Ciocea, ce s-a întâmplat? - l-a intrebat unul
dintre noi.
– Nu e voie! Nu e voie! Americanii! Americanii! -
bâiguia speriat nea Ciocea!
Cu chiu cu vai am scos de la el motivul disperării sale.
Nu puteam intra în restaurant, acesta era închis fiindcă în local
servea masa o delegaţie oficială a armatei americane, venită să
negocieze un contract cu cei de la Abatorul Podari. Ştiam că
Abatorul Podari, un abator mare, cu o capacitate de procesare
de 10 000 de porci pe zi, livra aproape întreaga producţie
armatei americane. Un contract barosan pe vremea aia,
aducător de valută, după care Dictatorului, cum îi zic unii
acum, îi crăpa buza. Nu ştiu cum puseseră mâna pe el, dar era
un contract important, probabil unul dintre puţinele convenţii
cu occidentalii rămase în picioare. Periodic, delegaţia
americanilor venea să discute cu cei din direcţia abatorului
probleme legate de derularea contractului. Vă daţi seama, date
fiind şi relaţiile pe care le aveam pe atunci cu occidentalii
precum şi ceea ce credeam noi despre ei, pădurea şi
împrejurimile restaurantului colcăiau de colegii noştri din aripa
cealaltă a clădirii de pe Amaradia. Picasem ca musca-n lapte,
ce mai încoace şi-n colo, dar cum eram cam trotilaţi, unii chiar
destul, n-am mai ţinut seama de nimic!
– Ce americani, dom'le, ce americani? N-avem noi treabă
cu nici un american! Nouă ne e foame şi avem poftă de reţeta
aia specială a matale, ficăţei cu pipocioare! Dă-i dracu' de
americani!
Văzând că n-are cum s-o scoată la capăt cu noi, nea
Ciocea (săracu', prin ce-o fi trecut, nu era chiar sănătos, avea
implantat un stimulator cardiac!) ne-a dus în biroul său, aflat
într-o clădire separată, situată într-o latură a localului şi puţin
mai în spate, unde ne-a improvizat o masă! Ni se alăturase şi

256
Costică Răducanu, era şef de post la Bucovăţ şi se afla cu
sarcini în zonă, să asigure ordinea publică, să nu vină cineva să
facă scandal pe acolo! Văzându-ne, ce era să facă, nu ne putea
goni, eram mai mari în grad şi-n plus şi cu sămânţă de scandal,
aşa că şi-o fi spus că e mai bine să stea cu noi, să ne
supravegheze mai îndeaproape. N-avea chef de belele în
parohie!
Până să vină ficăţeii, am luat ceva de poftă de mâncare.
Nea Ciocea nu avea rom cubanez, dar avea nişte Barack
Palinka, o pălincă ungurească cu aromă de migdale, destul de
băubilă pe atunci. Am ras o sticlă de-aia, se găsea la sticle de
500 ml, apoi au venit porţiile comandate şi am trecut pe vin.
Riesling de Jidvei, la trei sferturi.
Nu am băut mult, în timp ce mâncam lui Gh. Tiţă i s-a
pus pata pe Ciontu şi a început să facă scandal. Că i-a restituit
nu ştiu ce dosar, că n-ar fi avut motive, chestii de-astea... Şi
cum nici Ciontu nu dusese paharele alea de rom de la Select pe
la ureche, i-a sărit şi ăstuia ţandăra şi s-au cam încins spiritele.
Gh. Tiţă, vă spusei, avea tendinţa să intre în belele cănd o lua
pe ulei. Aşa că nu s-a mulţumit doar cu reproşurile ci s-a sculat
de la masă, să sară la procuror. Fără să ţină seama că nu ştiu
dacă avea 60 de kile, cu geantă cu tot, în timp ce Manole
Ciontu era de categorie grea, depăşea lejer suta. Nea Costică
Răducanu se băgase între ei, săracu', o bătaie îi trebuia în
sector, cu americanii pe cap!
– Domnu' procuror, vă rog eu, nu-i luaţi în seamă!
Domnu' locotenent major, vă rog eu, lăsaţi pe altădată, vă
roooog!
Tiţă nimic, se îngâtuia mereu la procuror, îl împingea pe
Răducanu într-o parte, să sară peste masă, nu alta! Văzând asta,
şi enervându-ne şi noi că ne strica cheful, ne-am ridicat şi l-am
scos din birou, chemând şoferul să-l ducă în oraş, să-l ducă
acasă, mai exact.

257
 Greşeala noastră a fost că doar l-am scos din birou şi am
chemat şoferul, n-am urmărit dacă şi pleacă. Rămaşi fără Gh.
Tiţă am dat uitării incidentul şi am început să discutam lucruri
mai plăcute, trudind şi la cele două baterii de Riesling. Nu ştiu
cât timp trecuse, o jumătate de oră, o oră, nu ne uitasem la
ceas. Când, auzim uşa trântindu-se cu putere de perete şi-l
vedem intrând, extrem de surescitat, pe Tiţă!
– Băi! Băi! Haideţi să mergem! Haideţi să mergem!
– Stai, blând, măi! - face Ilie Vilău! Unde să mergem?
Ce? Ai venit cu noi? Noi credeam că eşti deja acasă, până
acum! Dă-i drumul, că noi mai stăm!
– Nu mergeti? Nu mergeti? - continua Tiţă, extrem de
surescitat. Treaba voastră! Voi răspundeţi! Voi răspundeţi, să
ştiţi!
Şi a ieşit, trântind uşa! Nu am dat atenţie spuselor sale,
punându-le, ca şi surescitarea sa, pe seama stării în care se afla.
Nu am mai stat nici noi mult, ne potolisem foamea şi ne
cam pierise tot cheful din cauza fiţelor lui Gh. Tiţă.
A doua zi, la terminarea programului (pe atunci se lucra
şi sâmbăta) am încuiat uşa biroului şi m-am dus la Cherbel,
care acum era şeful Serviciului Economic. Eram pe acelaşi
palier, la câteva uşi distanţă. Victor Cherbel îşi luase de curând
maşină şi ne-având încă prea multă experienţă la condus, evita
zona centrală, mai aglomerată, şi se ducea spre Petre Ispirescu,
unde locuia, ocolind pe Rocadă, pe unde era garsoniera mea.
– Mergeti acasă, ori vă duceţi în altă parte? l-am întrebat,
după ce l-am salutat.
– Merg acasă. De ce mă întrebi?
– Mă luaţi şi pe mine, că tot sunt în drum?
– Te iau, Iancule, te iau, că doar nu te duc în spate.
Asteaptă doar puţin să-mi strîng hârtiile şi să le încui în fişet.
În timp ce punea sigiliul pe fişet, sună telefonul de
interior. Răspunde, şi după o convorbire scurtă, în timp ce
punea telefonul în furcă, îmi spune:

258
 – Aşteaptă-mă încă puţin. Mă cheamă Sandu, ceistul,
până la el. Zice că nu durează mult, doar să-mi spună ceva
despre un ofiţer de-al meu!
Sandu Gheorghe era ofiţerul de contrainformaţii militare
care asigura supravegherea informativă a cadrelor din Miliţia
doljeană. Viitorul meu şef de mai târziu, din perioada în care
am lucrat la doi şi-un sfert (U.M. 0215, serviciul de informaţii
al M.I.)!
Peste câteva minute doar, Cherbel se întoarce în birou, cu
o mină vizibil schimbată.
– Hai să mergem! - îmi spune, bosumflat. Văzându-l
supărat, nu l-am întrebat nimic. Nici el nu a mai zis nimic.
Abia după ce am coborât cele două etaje, am ieşit din clădire şi
am mers în spatele infirmeriei, unde era parcată maşina, ne-am
urcat şi am părăsit curtea inspectoratului, îmi spune:
– Auzi, măi, Gh. Tiţă ăsta, futu-l în cap să-l fut, cu cine o
fi fost ieri la Terasa Băniei, c-auzi ce-a făcut! S-a dus, băut,
peste delegaţia americanilor care era la masă cu directorii de la
Podari, şi le-a luat ălora fripturile să le cântărească, să vadă
dacă au gramajul corespunzător. Apoi a oprit orchestra, pe
care-o aduseseră şefii de la Abator, pentru atmosferă, şi a dat-o
afară, a luat lăutarii la goană, pe motiv că restaurantul nu are
categoria necesară pentru a fi prevăzut cu orchestră.. A făcut o
întreagă halima pe acolo! Cei de la filaj l-au sunat pe şeful
securităţii să-l întrebe ce fac, pentru c-au venit cei de la
economic în control. Colonelul Gherghe l-a sunat pe şeful ăl
mare să-l roage să-şi retragă echipa, că le strică treburile
pe-acolo, iar tovarăşul colonel Langa i-a răspuns că noi n-avem
pe nimeni acolo. Şi-atunci filorii l-au luat pe Tiţă pe sus şi
de-abia l-au scos de-acolo!
„Aha, mi-am zis în gând, şi-atunci a venit la noi şi ne-a
spus să plecăm! Că altfel noi o să răspundem!"
– Cu mine, a fost ieri la Terasa Băniei! – am zis eu, cu
voce tare. Şi cu procurorul Ciontu şi încă vreo doi!

259
 Şi uite-uite, i-am povestit ce s-a întâmplat. Adică partea
noastră, ce ştiam noi!
– Bine, atunci mâine, la prima oră te rog să vii şi tu la
servici, să mergem la domnul colonel Langa, că trebuie s-o
lămurim, să vedem cum o scoatem la capăt! Că trebuie să merg
cu Gh.Tiţă la el, aşa mi-a ordonat.
– O să vin, ce să fac. Dar Tiţă unde e acum, că nu l-am
văzut astăzi pe etaj!
– E la măsuri de ordine la Polivalentă, e un turneu de
volei acolo şi mi-au cerut şi mie oameni.
După ce m-a lăsat în faţa blocului, în loc să urc la mine,
m-am dus la Complexul Vechi din Brazdă, unde era o staţie de
taxi, şi am plecat la Polivalentă. L-am găsit pe Tiţă, i-am spus
ce s-a întâmplat şi că trebuie să ne punem de acord ce să
spunem şefilor a doua zi. Era destul de morcovit, ştia că a doua
zi trebuia să se prezinte la şeful cel mare, fusese deja anunţat de
Mureşan, subofiţerul de la cabinetul colonelului Langa, şi
bănuia ce i-or fi spus cei de la securitate! Nimic bun, desigur.
Se aştepta la câteva zile de repaus la garnizoană, în cel mai
fericit caz!
Pentru a înţelege mai bine starea de spirit a lui Tiţă şi
contextul năzbâtiei lui trebuie să ştiţi că în acei ani relaţiile cu
străinii, mai ales ale unui ofiţer, erau strict reglementate. Legea
23/1971 privind apărarea secretului de stat condiţiona orice
contact cu un cetăţean străin de aprobarea prealabilă a
comandantului unităţii. Chiar un contact întâmplător trebuia
raportat de urgenţă, fiind necesară depunerea unui raport scris
în care să detaliezi împrejurările contactului şi conţinutul
discuţiilor. Orice încălcare a acestor prevederi constituia o
abatere gravă, răspunderea putând fi nu doar disciplinară ci
chiar contravenţională ori penală! Aşa că, în aceste condiţii,
întelegeţi îngrijorarea lui Gh. Tiţă, care, acum, înţelegea pe
deplin în ce se băgase!

260
 Când a auzit însă varianta mea, ce să le spunem a doua zi
şefilor, parcă s-a mai înseninat puţin!
Care-a fost norocul lui Tiţă? Şi al nostru, în ultimă
instanţă, pentru că ne-o luam şi noi, că nu am intervenit, că
l-am lăsat să cadă în abatere? Obişnuiam, ca şi alţi colegi de-ai
mei de la economic, să solicit şi să păstrez un timp notele de
plată de la restaurantele unde efectuam consumaţii, înţelegeţi
de ce! Paza bună trece primejdia rea, spune o vorbă din bătrâni.
Aşa procedasem şi vineri, la Terasa Băniei. Consumaţia o
achitasem eu şi, în consecinţă, aveam nota de plată. Pe notă
erau specificate cele cinci pălinci, porţiile de ficăţei şi două
sticle de vin la trei sferturi!
– Iarăşi exagerează ăştia de la securitate, ca de obicei! - a
zis domnul colonel Langa a doua zi, examinând nota. Cinci
sute de pălincă şi două glaje mici de vin, pentru cinci inşi. Păi,
ofiţerii mei sunt oameni care să nu ducă la o pălincă şi două
pahare de vin după masă?
Şi-a încheiat discuţia! De-ar fi ştiut domnia sa şi de
romul cubanez de la Select...
Peste puţin timp, când şi alţi colegi au aflat păţania de la
Terasa Băniei, lui Gh. Tiţă a început să i se spună
„Americanu”!

261
 AMFIBIA

În primii ani ai uceniciei mele Miliţia municipiului Craiova

avea în dotare şi un microbuz inscripţionat „LABORATOR
CRIMINALISTIC” pe care-l conducea plutonierul ajutant Costică
Cârtog. Deşi purta acea denumire pretenţioasă, microbuzul era o
rablă hodorogită care, pentru a fi pornită, trebuia împinsă, rar
demarând la învârtirea cheii în contact.
Pentru a uşura pornirea microbuzului nea Costică avea
grijă să-l parcheze întotdeauna pe strada Transilvaniei, stradă
ce porneşte din faţa fostului sediu al Miliţiei municipale de pe
Libertăţii (sediul Secţiei 1 Poliţie de astăzi) şi coboară în pantă
spre Câmpia Izlaz, paralel cu gardul Facultăţii de Agronomie.
Astfel, după ce pasagerii lui nea Costică împingeau puţin,
microbuzul o lua la vale, motorul pornea, iar pasagerii trebuiau
să sară în el din mers. Pe atunci, la municipiu funcţiona o grupă
de evenimente care se deplasa prima la solicitările cetăţenilor şi
verifica aspectele sesizate. Dacă era cazul, cei de la evenimente
solicitau prezenţa echipei de cercetare a locului faptei, dacă nu,
rezolvau pe loc ceea ce era de rezolvat. Din grupa de
evenimente făceau parte maiorul Duţescu, un ofiţer în vârstă,
cam neşcolit, din categoria celor pe care i-am prezentat într-un
alt articol, ‚,Dinozaurii‟‟, locotenentul major Tache
Dumitrescu, un ofiţer mucalit, hazos, şi locotenentul Sandu
Dănănae, fost şef al Postului de miliţie Podari şi viitor şef al
judiciariştilor de la municipiu, apoi al Poliţiei craiovene, care
lucrau în ture, un ofiţer pe schimb.
Îmi amintesc că Tache Dumitrescu numea în derâdere
microbuzul lui nea Costică ,,labohrrateooohrul'', rotunjindu-şi
buzele şi franţuzindu-i numele inscripţionat pe laterale.
262
Într-o noapte a acelor ani de început ai deceniului ‟80, în timp
ce eram în echipa de cercetare, ofiţerul de serviciu a fost sesizat
despre un scandal ce se afla în curs de desfăşurare în curtea
unei case din zona Rampei militare şi în care era implicat un
grup numeros de persoane. Un craiovean, muncitor pe un
şantier de construcţii dintr-o altă localitate, venise acasă pe
neaşteptate şi-şi găsise nevasta încârligată cu-n crai din cartier.
Cei doi amanţi se baricadaseră în locuinţă, soţul înşelat îşi
chemase neamurile, care locuiau în apropiere, şi asediau
împreună casa respectivă pentru a pune mâna pe îndrăgostiţi şi
a le aplica o sfântă corecţie, după mintea şi puterile lor. Tot aici
veniseră şi rudele fantelui, care locuiau tot în cartier, şi care
voiau să-l apere, să-l scape de mânia soţului încornorat. Treziţi
din somn de larma asediului, vecinii sunaseră la miliţie, pentru
a preîntâmpina o eventuală nenorocire.
Având în vedere datele furnizate de cel care sesizase
scandalul, referitoare la implicarea unui număr mare de
persoane, ofiţerul de serviciu a adunat toate cadrele care se
găseau în sediu la ora aceea din noapte, indiferent de
compartimentul în care lucrau, şi ne-a trimis la faţa locului.
Ne-am îmbarcat din mers în microbuzul lui nea Costică, în
,,Labohrrateooohr", după ce mai întâi îl împinsesem la vale pe
strada Transilvaniei, până ce-am auzit motorul c-o luase, şi
ne-am deplasat spre Rampa militară. Ajunşi la casa cu pricina,
în faţa căreia se afla un grup de persoane care vociferau şi
gesticulau, nea Costică a dat o sirenă, pentru a le atrage atenţia,
iar noi am vrut să coborâm, pentru a interveni şi a-i potoli pe
cei din curte, care se agitau şi strigau în faţa uşii şi ferestrelor.
Numai că nu am reuşit, uşile rablei se blocaseră şi nu au vrut cu
nici un preţ să se deschidă, oricât ne-am străduit, împingând şi
lovind în ele. În disperare, am deschis geamurile microbuzului
şi am început să strigăm pe geam la scandalagii, cerându-le să
înceteze!

263
 Cred că priviţi din afară eram tare caraghioşi noi,
majoritatea îmbrăcaţi în uniformă, agitându-ne în microbuz şi
strigând pe geamuri, ca în manualul de tactică:
– Încetaţi! Miliţia! Încetaţi! Miliţia!
În cele din urmă scandalul s-a oprit de la sine, într-un
mod inedit. Milindu-se de noi, scandalagii s-au oprit din
agitaţie şi vociferări, unindu-şi eforturile pentru a ne scoate din
microbuz. În râsete şi veselie generală!
Peste o vreme microbuzul a fost dat în cele din urmă la
casare, iar nea Costică Cârtog a primit unul dintre cele câteva
autoturisme ARO noi, albastre, repartizate Miliţiei municipale
pentru a fi folosite ca patrule auto şi pentru deplasarea la
evenimente. Doru Florescu, criminalistul, mi-a povestit că
într-o zi urâtă de noiembrie echipa operativă se deplasa cu noul
autoturism condus de nea Costică pentru a cerceta locul faptei
unei infracţiuni ce fusese comisă undeva în tancodrom, dincolo
de Lacul Tanchiştilor, spre Amaradia. Din echipă făcea parte şi
Bădoi Dorel, tânăr locotenent din ultima promoţie, repartizat de
vreo două luni la Biroul Judiciar.
Ajunşi la lac, nea Costică s-a înscris pe drumul ce-l
ocolea. Mucalit, dorind să glumească pe seama bobocului,
Doru Florescu îi zice:
– De ce-o iei pe aicea, nea Costică, sa ocolim atâta drum?
Cuplează elicea şi ia-o direct peste lac, că ajungem imediat!
Prinzându-se la figură, nea Costică-i răspunde:
– Aş cupla-o, tovarăşe locotenent major, dar aruncă apă
de-asta murdară şi noroieşte maşina. E păcat de ea că e nouă,
va trebui să frec pe urmă la ea, să o spăl! Şi nu prea am chef!
Mai bine ocolesc!
La care Bădoi Dorel, care, de curiozitate, făcuse ochii
mari când auzise de elice, zice surescitat:
– Zău? E amfibie? O spăl eu, nea Costică, o spăl eu, pe
ochii mei! Dar bagă elicea, te rog mult, şi ia-o peste baltă, că
n-am mers niciodată c-o amfibie!

264
 DRUMUL SPRE IAD

Şi acum o întâmplare amuzantă povestită de fostul meu

coleg de promoţie precum şi de cameră în primul nostru an de
activitate, Titu Petrescu. Într-una din zilele de început ale
activităţii sale de ofiţer uşa biroului pe care-l împărţea cu mai
mulţi colegi din Miliţia municipiului Craiova a fost trântită de
perete de către şeful biroului judiciar, un maior din garda
veche, Danciu, despre care am povestit într-un alt articol,
Dinozaurii, care le-a spus precipitat:
– Luaţi-vă pistoalele şi jos, la maşini!
Şi-au strâns hîrtiile, au încuiat fişetele şi au coborât la
parter, făcând coadă la uşa ofiţerului de serviciu, în camera
căruia se afla dulapul cu armament. Holul de la parter şi scările
erau pline de judiciarişti, care coborau şi se asezau la coadă,
întrebându-se unul pe altul ce s-a întâmplat. Nu ştia nimeni, se
auzea doar vocea maiorului care colinda birourile, strigând
într-una:
– Luaţi-vă pistoalele! Hai repede, luaţi-vă pistoalele şi la
maşini!
Văzându-l coborând pe scări, Nae Segărceanu, un ofiţer
mucalit, originar din Podari, şi el coleg de promoţie cu noi, îşi
ia inima în dinţi şi-l întreabă:
– Dar unde mergem, tovarăşe maior?
– La dracu' mergem! La dracu'! îi răspunde maiorul
extrem de nervos.
La care replica lui Nae Segărceanu vine promt:
– Păi, dacă mergem la dracu‟ nu ne împuşcăm aici, pe
loc? De ce să mai consumăm benzina până cine ştie unde?

265
 PERLA LUGOJULUI

1. Prolog - Puţină teorie

,,Combinaţia informativă – complexul de măsuri
informativ-operative judicios îmbinate, după o concepţie
tactică bine determinată, care se foloseşte pentru
rezolvarea unor sarcini de securitate cu un grad sporit de
dificultate.’’ ( Articolul 7 litera b din Instrucţiunile Nr. D –
00190/1987 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii
informativ-operative a organelor de Securitate)

,,Combinaţia informativ-operativă este o metodă

secretă a muncii de poliţie, folosită în activitatea de
culegere şi exploatare a informaţiilor pentru a crea în mod
artificial sau prin folosirea favorabilă a unor împrejurari
de fapt existente, acele condiţii menite să asigure realizarea
eficientă şi în ritm accelerat a măsurilor stabilite şi
necesare soluţionării cazurilor concrete, care prezintă
o mai mare dificultate, ce se află în lucru potrivit
competenţei legale a poliţiei.
În mod concret, combinaţia constă într-un complex
de măsuri informativ-operative elaborate după o concepţie
tactică bine conturată, ce se bazează pe particularităţile
specifice fiecărui caz, prin exploatarea cu discernământ şi
profesionalism a circumstanţelor, împrejurărilor şi informaţiilor
existente într-o cauză aflată în curs de soluţionare, cu
respectarea prevederilor legale şi evitarea unor eventuale
provocări la săvârşirea de infracţiuni.‟‟ (Din manualul Bazele
muncii informative, colectiv, capitolul Mijloace şi metode
ale activităţii informativ operative)
266
 2. Prima combinaţie - Introducerea în cauză
În timpul unei prelegeri la disciplina Bazele muncii
informative ţinute în Sala numărul 1 a Şcolii de ofiţeri de la
Băneasa, actuala Academie de Poliţie, renumitul şi iubitul
profesor al generaţiei mele, colonel Sergiu Prişcu, vorbindu-ne
despre introducerea în cauză a doi informatori care nu se
cunosc între ei şi nu îşi cunosc reciproc această calitate, ne-a
cerut să ne gândim la o combinaţie prin care să realizăm
această sarcină şi să i-o prezentăm acolo, pe loc. În sala de curs
se făcuse linişte deplină, timpul trecea, nu se ridica nimeni,
părea destul de complicat. Mi-a venit o idee, m-am ridicat şi
am încropit o speţă fictivă, în sensul că, profitând de pasiunea
comună pentru fotbal a fiecăruia dintre cei doi, precum şi de
faptul că în curând urma derbiul campionatului, să procur două
invitaţii la tribuna oficială a stadionului, având locuri alăturate,
pe care să le înmânez acestora. Înainte de data disputării
partidei, fiecare dintre cei doi informatori să fie instruit cu
elemente referitoare la înfăţişarea celuilalt, pe care-l prezentăm
ca suspect în anturajul căruia urma să se infiltreze. La meci,
fiecare informator, recunoscându-l pe celălalt după descriere,
va face pe dracu-n patru să se împrietenească cu acesta,
profitând de întâmplare, îndeplinind astfel sarcina trasată de
ofiţerul de legătură. Ce urma, ţinea doar de priceperea
ofiţerului în a-i dirija pe cei doi spre realizarea ţelului propus.
Remarcabilul nostru iniţiator în tainele muncii de informaţii a
fost încântat de răspuns, şi luând catalogul grupei noastre dintre
cele înşirate pe pupitru, mi-a trecut un 10 apăsat.
Peste câţiva ani aveam să-mi amintesc acest exemplu şi să-l
folosesc, puţin adaptat, într-unul dintre cele mai frumoase
cazuri pe care le-am rezolvat împreună cu alţi colegi de-ai mei,
pe când lucram pe linia combaterii traficului de aur şi valută la
Miliţia municipiului Craiova.
Totul a pornit de la un informator pe care-l aveam în
mediul studenţesc, care avea numele conspirativ de Marius

267
Stănescu. Îşi alesese singur numele conspirativ cu ocazia
recrutării, mai târziu aveam să aflu că era numele unei persoane
care există în realitate, cadru didactic la una dintre facultăţile
craiovene, aşa că dacă vreun cititor recunoaşte acest nume să
ştie că nu are nici o legătură cu ceea ce voi povesti eu, pentru
noi era doar un nume conspirativ, o ficţiune folosită pentru a
ascunde, în documentele redactate pe timpul derulării
activităţilor informative, identitatea reală a celor implicaţi. Faţă
de alţi ofiţeri, faţă de secretarele care dactilografiau anumite
documente şi faţă de oricine altcineva sub ochii căruia ar fi
ajuns respectivele hârtii.
La una dintre întâlniri, Marius Stănescu mi-a relatat
despre doi consăteni de-ai săi, de etnie rromă, seminomazi,
care vânduseră unor cunoştinţe de-ale sale mai multe monede
din aur, ducaţi mari austrieci. Cunoşteam câte ceva despre
activitatea celor doi, îmi mai ajunsese câte ceva la ureche şi pe
alte căi, dar m-ar fi interesat sursa lor de aprovizionare. Aşa că,
deocamdată, l-am instruit pe Marius să încerce să se
împrietenească cu ei şi să le câştige, pe cât posibil, încrederea.
Marius Stănescu avea certe calităţi pentru munca informativă,
era chiar talentat aş putea spune, aşa că nu peste multă vreme
mi-a raportat îndeplinirea sarcinii trasate. Îi contactase pe cei
doi, care-l cunoşteau, de altfel, de mult timp şi chiar făcuse
câteva mici afaceri cu ei, procurând de la aceştia o cantitate de
aur necesară pentru confecţionarea verighetelor unor colegi,
care urmau să se căsătorească.
A mai trecut ceva timp, au mai fost perfectate, sub
controlul nostru informativ, câteva afaceri. De mică anvergură
însă, cei doi seminomazi aveau întotdeauna aurul solicitat,
încercările sursei noastre de a-i face să divulge sursa lor de
aprovizionare eşuaseră. Se impunea să acţionăm cumva, să
forţăm puţin nota. L-am instruit pe Marius Stănescu să-i întrebe
de ce cantitate dispun, pentru că a cunoscut un posibil client,
un barosan din Craiova, care doreşte să cumpere o cantitate

268
mai mare. Pletoşii au muşcat, i-au spus sursei că nu dispun
momentan de o astfel de cantitate, dar au posibilitatea să o
procure. Având confirmarea posibilităţilor de aprovizionare ale
celor doi sursa a temporizat, amânând perfectarea afacerii după
o nouă întâlnire cu clientul său.
Se punea acum problema găsirii unei persoane care să
joace rolul clientului barosan. Aşa cum am precizat într-o altă
povestire, pe atunci nu exista în activitatea poliţiştilor instituţia
ofiţerului acoperit, aşa cum există astăzi, instituţie care permite
infiltrarea ofiţerilor în cauză, cu acordul procurorului. În cazul
depăşirii anumitor limite, adică a forţării barierei legii din
necesităţi operative, ofiţerul acoperit are garanţia impunităţii.
Atunci nu era aşa, trebuia să găsim civili care să aibă
calităţile necesare, pe de o parte, iar pe de alta să accepte
infiltrarea, cu toate riscurile ce decurgeau din asta. În
combinaţiile informativ-operative realizate trebuia să prevedem
variante de scoatere din cauză a informatorilor infiltraţi,
variante care nu erau chiar simplu de realizat. În sfârşit...
În reţeaua mea informativă nu aveam pe moment o sursă
capabilă să joace rolul cumpărătorului potent financiar, amator
de a cumpăra aur în scop de tezaurizare. Pe lângă anumite
calităţi necesare pentru realizarea unei infiltrări reuşite se
punea problema şi a resurselor financiare ce trebuiau a fi puse
în joc pentru realizarea unei combinaţii reuşite, resurse ce
depăşeau posibilitaţile gradului şi funcţiei ce le aveam pe
atunci. Aşa că am prezentat cazul locotenent-colonelului
Marghescu, căruia mă subordonam direct pe atunci, şeful
Biroului Economic al Miliţiei celui mai mare municipiu din
Oltenia. I-am raportat care era informaţia primară, care sunt
posibilităţile informatorului, paşii realizaţi până atunci şi ideile
pe care le aveam pentru a merge în continuare până la
furnizori. M-a ascultat cu atenţie şi mi-a cerut să-i prezint o
sinteză scrisă a informaţiilor existente până în acel moment,

269
precum şi să-i creionez un plan de realizare a materialului
informativ.
După vreo două zile i-am prezentat materialele solicitate
iar peste alte două zile m-a chemat la o discuţie. Mi-a spus că a
studiat cu atenţie planul meu şi că ar avea un om potrivit pentru
a fi introdus în cauză. Are în legătura sa personală un
informator pe care l-a folosit în câteva cazuri deosebite, ocazii
în care a probat aptitudini excelente pentru a fi folosit în
diverse combinaţii informativ-operative. Singura problemă care
se punea era aceea că informatorul, inginer de profesie, lucra la
o întreprindere de interes naţional, activitatea sa impunându-i
frecvente deplasări în localităţi destul de îndepărtate de
Craiova, fapt care ne va îngreuna puţin posibilităţile de
contactare. Până se va întoarce în oraş, pentru că momentan
lipsea, mi-a cerut să mă gândesc la o variantă de introducere în
cauză, sens în care mi-a pus la dispoziţie o serie de date şi
materiale necesare cunoaşterii acestuia, atrăgându-mi atenţia
asupra necesităţii conspirării calităţii acestuia faţă de sursa
mea.
Întrucât nici eu nu voiam să deconspir calitatea de
informator a lui Marius Stănescu, mă aflam în faţa cazului
clasic, de manual, de care vorbeam la începutul povestirii, de
introducere în cauză a doua surse care să coopereze la
realizarea scopului acţiunii informative, fără a cunoaşte
calitatea reală a celeilalte nici una dintre ele. Aşa că mi-am
amintit lecţia colonelului Prişcu din Şcoala militară şi
răspunsul pe care i-l dădusem atunci, gândindu-mă să brodez
pe el. Din păcate, însă Marius Stănescu nu era microbist şi nici
Universitatea Craiova nu avea vreun meci mare în acea
perioadă, aşa că nici vorbă de combinaţia din tribuna oficială
pe care o însăilasem în sala de curs. Situaţii ipotetice nu-i greu
să-ţi imaginezi, mai greu este în activitatea concretă, că ştiţi
cum se spune: teoria ca teoria, dar practica te omoară! Studiind
însă materialele puse la dispozitie de şeful meu pentru

270
cunoaşterea inginerului, am observat că are un fiu care era
student la aceeaşi facultate cu Marius Stănescu, informaţie care
mi s-a părut a fi extrem de utilă. I-am raportat şefului la ce
m-am gândit şi i s-a părut a fi o idee bună, dându-mi cale liberă
pentru realizarea sa.
Aşa că la următoarea întâlnire cu Marius Stănescu i-am
cerut să tergiverseze afacerea cu cei doi căldărari seminomazi,
spunându-le că deocamdată clientul dispus să investească o
sumă mare în aur nu e disponibil, fiind plecat din oraş, dar când
se va înapoia va lua legătura cu ei, stabilind o întâlnire. Până
atunci, va căuta şi alţi clienţi. Totodată, l-am întrebat dacă-l
cunoaşte pe un coleg de-al său de facultate, dându-i numele
fiului inginerului. Îl cunoştea din vedere, era un tip popular
printre studenţi, dar nu erau în relaţii apropiate. M-am bucurat
că-l cunoştea, era o împrejurare favorabilă pentru noi, şi i-am
trasat sarcina să se împrietenească cu el, să ajungă în anturajul
apropiat al studentului şi să încerce chiar să-i cunoască familia.
Am motivat că avem date certe din care rezulta că tatăl
colegului său se deplasa frecvent în zona de vest a ţării,
existând suspiciunea că se ocupă cu traficul de metale
preţioase, şi încă pe scară mare. Suspiciunea era amplificată de
faptul că în ultimii doi-trei ani reuşise să-şi construiască o vilă
şi să achiziţioneze un Mercedes. Mercedesul era o maşină pe
care n-o întâlneai pe toate drumurile în anii '80, aşa că
amănuntul acesta i-a trezit interesul lui Marius Stănescu şi mi-a
promis că va încerca să se infiltreze rapid în cercul de prieteni
al fiului acestuia.
După un timp, la întâlnirea lunară pe care am avut-o cu
informatorul, mi-a relatat că a reuşit să se împrietenească la
toartă cu persoana indicată, dar că nu a avut încă nici un prilej
să-l cunoască pe tatăl acesteia. I-am cerut să aibă în continuare
în atenţie aspectul ăsta, motivând iarăşi că este necesar să
clarificăm dacă se confirmă ori nu suspiciunea că se ocupă cu
traficul de metale preţioase.

271
 Preocupat să găsesc un prilej nimerit de punere în contact
a celor două surse, am luat din nou la mână materialele de
cunoaştere ale acestora. Restudiind dosarul personal al
inginerului, am observat că se apropia aniversarea zilei de
naştere a fiului său, ceea ce mi-a dat o idee. Am mers la şef şi
l-am întrebat dacă acesta a revenit în Craiova şi dacă este
posibil să-l contacteze. La răspunsul său afirmativ i-am propus
să-l cheme la o întâlnire, raportându-i că, după părerea mea, s-a
ivit ocazia introducerii sale în cauză, explicându-i la ce m-am
gândit. Şeful a fost de acord, i s-a părut bună ideea, iar peste
câteva zile a realizat, într-o casă conspirativă, o întâlnire cu
inginerul, la care m-a luat şi pe mine, după ce obţinuse în
prealabil acordul acestuia. După prezentările de rigoare,
locotenent-colonelul Marghescu i-a precizat sursei că-s un
ofiţer tânăr, de perspectivă, şi că vrea să mă ajute în clarificarea
unui caz, fapt pentru care s-a gândit să apeleze la experienţa sa
de vechi şi priceput colaborator al organelor de miliţie.
Măgulit, inginerul s-a arătat dispus să participe la soluţionarea
cazului, întrebându-mă despre ce este vorba. I-am explicat că
am în lucru un student, coleg de-al fiului său care, împreună cu
doi consăteni de-ai săi, căldărari seminomazi, se ocupau cu
traficul de aur. Inginerul a replicat că nu vrea să-l implice pe
fiul său în treburi din astea, e încă prea tânăr.
– Nici vorbă de fiul dumneavoastră, i-am răspuns, la
altceva ne gândisem. Ştim că în curând fiul dumneavoastră va
împlini 20 de ani, o vârstă rotundă şi frumoasă! Dacă aţi fi de
acord, am dori să-i organizaţi o petrecere aniversară. Noua şi
frumoasa dumneavoastră vilă ar îndeplini toate condiţiile
pentru a asigura reuşita unei petreceri!
– De acord, de ce nu, chiar mă gândisem la o petrecere de
ziua lui, însă cu ce v-ar ajuta asta?
– Păi, cred că ne va ajuta! În ultimul timp fiul
dumneavoastră e nedespărţit de cel care ne interesează pe noi şi
suntem siguri că Johny, cum îşi spune el, se va număra printre

272
cei invitaţi la petrecere. Prilej pentru dumneavoastră de a-l
cunoaşte şi a vedea în ce ape se scaldă!
– Asta-i altceva, s-a liniştit inginerul! Lăsa-ţi pe mine!
Peste vreo zece zile am avut iaraşi întâlnire cu Marius
Stănescu. Printre alte probleme discutate l-am întrebat cum
merge relaţia sa cu studentul care ne interesa.
– Merge foarte bine, mi-a răspuns! Sâmbătă sunt invitat
la aniversarea zilei sale de naştere?
– Dă vreo petrecere? - am făcut eu pe niznaiu'. La cămin,
cum obişnuiţi voi, studenţii?
– Nu, va fi ceva di granda! Dau o petrecere în grădina
vilei lor, din strada.......! Seara, cu lampioane prin copaci, cu
grătar în curte, cu bere la discreţie! Îl finanţează bătrânii, că
odată face 20 de ani!
– Iată un bun prilej să-l cunoşti pe taică-său! Vezi cum
intri pe sub pielea lui şi încet-încet, să afli ce ne interesează!
Cred că acesta poate fi şi clientul barosan pe care să-l prezinti
celor doi căldărari, ce zici? Cunoscându-l, după un timp poţi
să-i propui ceva de genul: ,,Domnule inginer, văd că aveţi vilă,
maşină scumpă, înseamnă că banii nu-s o problemă pentru
dumneavoastră! Nu v-ar interesa nişte aur?" Iar pe urmă vedem
noi, mai discutăm, vedem cum facem....
Petrecerea a avut loc şi cei doi s-au cunoscut, aşa cum
plănuisem. La următoarea întâlnire Marius Stănescu mi-a spus
că l-a abordat pe inginer şi că acesta s-a arătat interesat de
achiziţionarea unei cantităţi de aur. L-a întrebat însă de unde
procură aurul, dacă-s persoane de încredere, şi i-a spus că ar
vrea să-i cunoască şi să trateze direct cu ei, pentru că s-ar putea
să ia o cantitate mai mare, dacă scoate un preţ bun.
– Excelent! Pune-i în legătură, dar stai prin preajmă, să
aflăm când are loc tranzacţia. Poate facem chiar un flagrant,
dacă se merită!

273
 3. A doua combinaţie – Flagrantul ratat
Inginerul, la rândul său, îi raporta şefului de birou, aşa că
ştiam tot timpul cum evoluează lucrurile. Nu după multă
vreme, inginerul s-a arătat dispus să cumpere o cantitate mare
de aur, pe care căldărarii nu o aveau la dispoziţie dar s-au
oferit, în cazul în care le asigura un mijloc de transport, să-l
conducă la furnizorul lor care-i putea procura orice cantitate
dorea. În cursul mai multor întâlniri s-au pus la punct detaliile
tranzacţiei, totul sub controlul nostru informaiv, vă daţi seama.
S-a stabilit data, ora şi locul întâlnirii cu sursa căldărarilor, la
un local din Drobeta Turnu Severin. La întâlnirea cu furnizorul
urmau să participe cei doi căldărari, inginerul în calitate de
client, precum şi Marius Stănescu care, ca intermediar, trebuia
să-şi încaseze şi el comisionul.
Întâlnirea urma a fi supravegheată de către noi care, la un
semnal prestabilit cu fiecare dintre cele două surse, urma să
intervenim şi să realizăm flagrantul. Dacă oamenii noştri şi cei
doi căldărari urmau să se deplaseze la Severin cu Mercedesul
inginerului, pentru noi se punea problema asigurării unui
mijloc de transport, întrucât în acei ani maşinile noastre de
serviciu nu puteau părăsi limitele judeţului, fără aprobare de la
Ministerul de Interne. Care era foarte greu de obţinut, pe de o
parte, iar pe de alta nu avea sens să o cerem întrucât cei de la
Bucureşti ne-ar fi impus să colaboram la realizarea flagrantului
cu cei de la Mehedinţi. Lucru perfect normal, în fond, am fi
fost pe teritoriul lor de competenţă, dar pe linie de aur
funcţionau alte criterii decât cele prevăzute în instrucţiuni şi
regulamente. În activitatea practică exista o concurenţă
generată de faptul că pe aceasta linie de muncă eficienţa se
măsura nu în traficanţi trimişi în judecată ci în cantităţile de
metale preţioase confiscate. Dacă am fi fost sprijiniţi de cei de
la Mehedinţi noi ne-am fi dus cu informaţiile şi combinaţia,
munca noastră de luni de zile uneori, iar ei ar fi raportat
cantitatea confiscată în contul miliţiei mehedinţene. Noi cu

274
efortul, ei cu rezultatele! Aşa că pe teritoriul altor judeţe,
acţionam clandestin, bizuindu-ne doar pe noi.
De maşină a făcut rost şeful, apelând la sprijinul directorului de
la IUG. Amabil, acesta ne-a pus la dispoziţie maşina
întreprinderii pe care o folosea personal, cu şofer cu tot, din
care, împreună cu şeful, cu Ilie Vilău şi Daniel Viloiu de la
Cercetări Penale, am asigurat supravegherea pe drumul
european şi în Drobeta Turnu Severin a Mercedesului în care se
aflau traficanţii. Inginerul stia că are coadă o Dacie şi a condus
Merţanul în aşa fel încât să nu ne piardă pe drum.
În Severin am mers la restaurantul în care era stabilită
întâlnirea, nu îmi mai amintesc numele lui, au trecut atâţia ani
de atunci. În timp ce-i supravegheam discret pe clienţii noştri,
am servit şi noi prânzul. La masa acestora apăruseră două
persoane necunoscute, bănuiam că aceştia sunt furnizorii, dar
nu aveam nici un indiciu, se discuta aprins dar nu recepţionam
semnalul stabilit de la niciuna dintre cele două surse, deşi
vremea trecea, eram de destulă vreme în restaurant. La un
moment dat m-am ridicat şi m-am îndreptat spre toaleta
restaurantului, după ce în prealabil prinsesem privirea lui
Marius Stănescu şi-i făcusem un semn discret cu ochiul. Am
stat o vreme în toaletă simulând că mă spăl pe măini, după care
a apărut şi sursa mea şi a început să-şi spele mâinile, alături de
mine.
– Care-i treaba, ce se întâmplă? - l-am întrebat.
– Le e teamă de o capcană! Spun că au marfa, e afară la
cineva într-o maşină, o pot livra dar le e teamă să nu fie ceva
aranjat aici. Vor să mergem tocmai la Caransebeş, să ne
întîlnim acolo, la motelul Tibiscum!
– Nu ştiu ce să zic! Încercaţi, totuşi, să realizaţi tranzacţia
aici, în Severin, în alt loc, dacă nu aici în restaurant. Dacă nu
vor, mergeţi şi la Tibiscum, ce să facem!
Ne-am despărţit, stabilind ce semne să îmi facă în ambele
variante. Dacă merg la alt local în Severin adică, ori dacă merg

275
tocmai la Caransebeş! Înainte de a mă înapoia la ai mei, am
ieşit afară şi am dat o tură prin parcare unde am reuşit să
identific o Dacie cu număr de Timiş, un break, în care dormita
un individ. I-am reţinut numărul de înmatriculare, precum şi pe
cele ale altor două maşini cu numere de Caraş. Mă gândeam că
dacă nu cel de Timiş, unul dintre celelalte două autoturisme
sigur e cel cu care venise legătura căldărarilor doljeni, restul
turismelor din parcare fiind înmatriculate în Oltenia.
Ajuns la masă, i-am raportat şefului ce se petrece şi ce văzusem
afară!
– Dacă trebuie, mergem şi la Caransebes, ce să facem, a
hotărât şeful! Am intrat în horă, trebuie să jucăm!
Şoferul de la IUG însă, a început să facă zâmbre! Că lui i-a
spus directorul să meargă la Severin, nu i-a spus de nici un
Caransebeş, că până acolo e drum lung, că nu o să-i ajungă
benzina, că o să se facă târziu, c-o fi, c-o păţi... Civil, obişnuit
cu program fix şi masă la aceleaşi ore, ce să-i faci! L-am
liniştit, că o să-i băgăm noi benzină, că o să vorbim cu
directorul să-i dea o zi liberă, de mâncat mâncase pe banii
noştri, ce mai voia? S-a potolit în final, deşi făcuse bot, se
vedea că nu-i convine!
Într-un final oamenii noştri s-au ridicat şi s-au îndreptat
spre ieşire. Înainte de a ieşi, Marius s-a întors, făcându-se că se
uită după ceva, şi mi-a făcut semnul stabilit: Caransebeş!
Am ieşit şi noi şi am plecat pe drumul Caransebeşului. De data
asta am lăsat ceva distanţă între maşini, era drum lung şi ne era
teamă ca suspecţii să nu sesizeze Dacia noastră, care se ţinea de
la Craiova după ei. Între Craiova şi Severin drumul fusese
aglomerat, nu exista acest risc, sau era mai redus, oricum, dar
după Orşova şi mai ales după intersecţia spre Herculane
circulaţia se rărise, abia dacă mai vedeai una, două maşini pe
kilometru. Pentru un filaj profesionist ne-ar fi trebuit trei
maşini cel putin, ori măcar numere de înmatriculare

276
interschimbabile, de filaj. Ne gândeam însă că, oricum, o să
găsim maşina în parcare, la motel Tibiscum!
Aşa credeam noi! Ajunşi la Tibiscum, însă, un motel de
la ieşirea spre Lugoj, după ce traversai tot Caransebeşul, nici
un Mercedes în parcare iar în local nici urmă de oamenii noştri!
– Băi, să vezi că aştia au mers mai departe! - face şeful.
– Păi şi ce sefu‟? - îi zic. De-aici mai este puţin până la
Lugoj şi de-acolo încă puţin până la Timişoara! Mai departe nu
au unde să se ducă! Haideţi să mergem înainte, după ei!
– Păi şi dacă intră în Timişoara, ori în Lugoj, unde mergi
după ei? Ştii tu unde se duc? Eşti baba Vanga?
– Nu ştiu într-adevăr, dar să ne bazăm pe experienţa
inginerului. Face el cumva să nu intre într-un loc necunoscut,
că doar n-au ăştia monopolul şmecheriei. Cred că mai degrabă
sunt pe undeva într-o parcare, ori într-un alt motel, pe drum!
– Cred că ai dreptate! Să mergem mai departe, încercarea
moarte n-are!
– Eu mai departe nu merg, face şoferul. Aţi spus că
mergem la Severin, apoi m-aţi convins să merg până la
Caransebeş, dar de aici nu fac un pas mai departe!
Şi nu a vrut cu nici un chip să meargă mai departe! Nu l-au
înduplecat nici rugăminţi, nici promisiuni, nici nimic! Vedeam
cum se prăbuşeşte un plan în care pusesem atâta suflet,
investisem efort şi imaginaţie...
Învinşi de îndărătnicia şoferului de împrumut, şeful şi
colegii mei au ocupat o masă în restaurantul motelului iar eu
am ieşit pe pod, era un pod în zonă, motelul fiind aşezat ceva
mai jos, cam sub pod, în lateral, pentru a supraveghea traficul,
să văd dacă nu apare cumva Mercedesul. Am stat destul timp
acolo, mai bine de trei ore, cred, ori aşa mi s-a părut mie de
încordare şi necaz, timp în care mă frământau tot felul de
gânduri, eram tot mai plin de nervi şi-i boscorodeam de
toţi dracii atât pe neînţelegătorul şofer al directorului de la
IUG, cât şi pe inspectorul şef care nu ne aprobase numere de

277
filaj, să nu le deconspire! De parcă nu instituţia noastră dădea
numerele iar dacă s-ar fi prăfuit nu puteau fi acordate unor
civili care solicitau înmatricularea autoturismelor personale iar
pentru filaj administrativul să rezerve altele. Mă gândeam că
dacă am fi putut schimba din când în când numerele şi-am fi
putut sta în plasa Merţanului, şoferul nu ar fi abandonat
urmărirea chiar dacă depăşeam Caransebeşul! Dacă....dacă...
La un moment dat am văzut Mercedesul rulând cu viteză
spre pod, îndreptându-se în direcţia din care venisem, spre
Herculane şi Severin adică. Era singur, nu mai era însoţit de
maşina pe care o văzusem la plecarea din parcarea localului
mehedinţean. Am fugit în restaurantul motelului şi i-am
anunţat pe ceilalţi, am urcat în maşină şi am luat-o şi noi după
el. La solicitarea noastră şoferul i-a dat coderii şi, după o
vreme, am ajuns Merţanul şi ne-am aşezat în plasa lui, nu mai
aveam de ce ne feri. În Drobeta Turnu Severin inginerul a oprit
să alimenteze la o benzinărie. Ne-am oprit şi noi, am coborât
împreună cu şeful şi ne-am fâţâit pe langă Mercedes, în aşa fel
încât să fim văzuţi. Am reuşit astfel să ne întâlnim cu inginerul
pentru câteva minute, în toaleta staţiei PECO.
– Ce-aţi făcut, domnule, unde-aţi fost? - l-a interpelat
nervos acesta pe colonelul Marghescu. Am avut un kil de aur,
cred, în mână, şi am tot aşteptat să interveniţi! Am tras de timp
cât am putut, am discutat, m-am tocmit, am tot tergiversat,
gândindu-mă că doar-doar veţi apare! Dar degeaba! Unde aţi
fost, ce s-a întâmplat?
–V-am pierdut înainte de Caransebeş şi v-am aşteptat la
motelul ăla de lângă şosea, gândind că veţi face cumva să vă
întoarceţi dacă nu ne mai vedeţi! Dar voi unde aţi fost?
– La doar câţiva kilometri mai încolo, spre Lugoj, într-o
parcare! De ce n-aţi mers înainte când aţi văzut că nu mai
suntem pe şosea?

278
 – N-am mers, ne era că aţi cotit-o în oraş, nu eram siguri
unde sunteţi. Dacă v-am pierdut? Dar vorbim mâine, la locul
ştiut, i-a replicat Marghescu. N-avem timp acum!
Ne-am întors la maşină şi-am luat-o spre Craiova,
abandonând Mercedesul şi pe ocupanţii săi, care nu ne mai
interesau în momentul acela. La intrarea în Craiova, pe
Severinului, am vrut să oprim la PECO, să-i facem plinul
maşinii de la IUG, cum îi promisesem şoferului la plecarea
spre Caransebeş! Era însă o coadă imensă, pe atunci erau doar
patru staţii PECO în Craiova, una în centru, la Jiul, şi alte trei
la ieşirile spre Severin, Bucureşti şi Caracal. Din acest motiv,
cât şi din cauza crizei care începuse să afecteze toate sectoarele
economice, în acei ani de mijloc ai ultimului deceniu al fostului
regim, deşi încă nu se introduseseră cartelele la staţiile de
carburanţi erau mai tot timpul cozi interminabile. Ora era deja
destul de târzie, se întunecase, noi eram deja obosiţi după
lungul drum până în Banat şi înapoi, nu prea ne surâdea lunga
aşteptare ce se prefigura.
– Ce-i facem măi băieţi, aveţi vreunul vreo cunoştinţă
printre benzinarii de aici?- întrebă Daniel Viloiu.
– Stai cuminte Daniele, că chiar dacă avem cunoştinţe nu
ne putem băga în faţă, ne sare lumea în cap, zice şefu'!
Asteptăm, ce să facem, ori, dacă domnul conducător auto e de
acord, ne descurcăm mâine cumva şi-i ducem benzina cu
canistra!
– Nu domnule comandant, nu o lăsăm pe mâine, face
şoferul din cauza căruia ratasem acţiunea. Ce-i în mână nu-i
minciună! Mai bine aşteptăm şi facem plinul!
– Am eu o idee, şefu', zice Ilie Vilău, care era un tip isteţ,
descurcăreţ de felul său. Numai să fie Iancu de acord să-i
punem cătuşele şi lăsaţi apoi pe mine!
– Accept şi cătuşele, dacă trebuie, zic eu. Decât să mai
stăm vreo două ore aici....

279
 Eu stăteam pe bancheta din spate, la mijloc, de-asta mă
alesese Ilie! Îmi pune cătuşele, apoi îmi cere să pun capul între
scaunele din faţă, să-mi ascund chipul, să nu mă recunoască
cineva. Apoi îi cere şoferului să tragă la pompă, şi coboară
impetuos. Era în uniformă, aşa era scenariul, el trebuia să
intervină primul în cazul realizării flagrantului, să nu mai
pierdem timpul cu legitimarea. Din această cauză, săracul, în
Severin nici nu a servit masa, nu putea sta pe scaun alături de
noi, cei care asiguram supravegherea suspecţilor în restaurant.
– Bună seara, zice Ilie după ce coboară din maşină,
adresându-se celor din faţă, de la coadă. Sunt locotenentul Ilie
Vilău, de la Miliţia Municipiului Craiova. Escortăm un
infractor periculos, îl aducem tocmai de la Timişoara şi nu mai
avem benzină să ajungem până la sediu. Vă rugăm să ne lăsaţi
şi pe noi în faţă, nu întârziem mult, luăm doar câţiva litri, să ne
ajungă până în centru. Nu putem aştepta atâta timp la coadă, e
craiovean şi nu ştim încă ce complici are, să nu fie prin
preajmă şi să ni-l scoată din mâini, mai ştii ce se poate
întâmpla?
– Dar ce-a făcut, domnule? - întreabă unul de pe margine.
– Dar ce n-a făcut, zice Ilie. Dacă-i vezi cazierul nu-ţi
ajunge o oră să-l citeşti!
– Trageţi, tovarăşe locotenent, în faţă şi băgaţi câtă
benzină vă trebuie! Faceţi şi plinul, ce să mai pierdeţi vremea
pe urmă! Iar pe el ar trebui să-l daţi jos şi să-l lăsaţi puţin pe
mâna noastră, să-i băgăm minţile în cap, poate doar aşa
înţelege ceva şi pe urma se cuminţeşte!
– Am vrea noi, dar nu se poate, face Ilie.
În timpul ăsta eu stăteam cu capul între mâinile aşezate
pe marginea scaunelor din faţă, între tetiere, astfel încât să se
observe doar cătuşele. Lângă maşina noastră se adunaseră
destui curioşi, dintre care unii mă interpelau, adresându-mi tot
felul de invective.

280
 – Ridică băi, capul, să te vedem şi noi, să ştim de cine să
ne ferim când te-oi libera şi vei ieşi pe stradă!
– De ce nu-ţi arăţi, băi, faţa,.....te-n c..r pe mă-ta! Ţie
ruşine, hai?
– La muncă, băi, derbedeule! La muncă, nu la ciordeală!
– Pupa-te-ar mă-ta rece de smardoi!
Şi alte chestii de-astea drăguţe! Le-am suportat, ştiind că
nu mie îmi erau adresate ci celui care credeau că sunt. După
ce-a alimentat şi-a urcat în maşină, în spate alături de mine, şi
ne-am depărtat puţin de staţie, Ilie mi-a scos cătuşele si mi-a
zis, râzând:
– ‟Ai, mă? Ce-ai fi zis dacă te scoteam din maşină şi te-aş
fi dat niţel pe mâna ălora? Ce crezi, ai mai fi avut pe urmă
succes la gagici?
Am râs şi eu, ce puteam face? Cu gura cam strepezită,
dar am râs! Strepezeala mi s-a accentuat când, ajunşi la sediu,
am văzut că ne aştepta inspectorul şef în persoană. Era curios
ce am făcut şi ne-a luat la rost că am ratat acţiunea. Ne-a frecat
ridichea, ne-a învinovăţit pe noi că nu am avut numere de filaj
şi am pierdut legătura de vedere cu ţintele, de parcă nu el era
cel care nu ne aprobase propunerea, iar în final a încheiat
ironic:
– Aţi făcut o excursie, asta aţi făcut! O excursie, nu
muncă de ofiţeri de miliţie!
Am băgat capul în pământ şi am tăcut, aveam şi noi
partea noastră de vină, nereuşita se datora unor carenţe de
organizare, ce mai încoace şi-ncolo! Nu luasem în calcul toate
situaţiile ce se puteau ivi pe parcurs, ne închipuisem că o să
meargă totul strună, ca pe hârtie, ca în planul de realizare al
materialului informativ!

281
 4. A treia combinaţie - Pregătirea
A doua zi ne-am întâlnit cu inginerul în casa conspirativă
şi am analizat în amănunt cele întâmplate. Situaţia nu era fără
ieşire, inginerul avea certe calităţi pentru acest gen de operaţii.
Îşi lăsase porţi deschise în urmă, negociase la maxim şi nu se
arătase de acord cu preţul cerut de furnizorii căldărarilor.
Spusese că o să se mai gândească, o să-şi facă nişte calcule, ba
chiar, dacă aceştia-i vor accepta condiţiile o să cumpere o
cantitate şi mai mare. Se arătase chiar neîncrezător în
posibilităţile acestora de a-i satisface cererile. Manevrase în aşa
fel încât îi zăpăcise pe traficanţi, îi adusese în postura de a-i
solicita, cumva, favorurile. Pentru a-i câştiga încrederea, unul
dintre ei l-a urcat în maşina lor şi l-a dus vreo 18 km mai
încolo, în Lugoj, la locuinţa sa. Mişcare genială a inginerului,
neinspirată însă pentru traficanţi, care s-au deconspirat astfel,
adresa locuinţei furnizată de sursă permiţându-ne apoi să-i
identificăm cu uşurinţă. În final, întorşi în parcare, unde
rămăseseră ceilalţi, au încheiat discuţiile, abandonând
momentan afacerea, rămânând însă să se reîntâlnească şi să reia
negocierile.
Cele relatate de inginer ne-au mulţumit, acţiunea
informativă putea merge mai departe, existau încă speranţe
pentru o finalizare reuşită.
Deoarece inginerul ne-a asigurat că stabilise o relaţie
viabilă cu lugojenii, sub un pretext oarecare Marius Stănescu a
fost scos din cauză, contribuţia sa nemaifiind utilă acestei
acţiuni. Îşi încheiase misiunea, ajutase la identificarea sursei
traficanţilor doljeni. Colaborarea cu el a continuat însă, fiind
folosit ca sursă de informaţii primare precum şi în alte cauze.
Pe baza datelor furnizate de inginer privind locuinţa
vizitată în Lugoj, am stabilit identitatea proprietarilor şi i-am
verificat în evidenţe. Nu erau chiar necunoscuţi organelor, se
mai aflaseră în preocupările acestora. Începând să strângem
date despre ei a rezultat că făceau parte din două vestite clanuri

282
infracţionale (ca să folosesc un termen la modă astăzi, pe atunci
le spuneam grupări) din vestul ţării cu legături transfrontaliere
chiar, în Banatul sârbesc. Am obţinut, însă doar date cu
caracter general, deocamdată, nimic exploatabil concret. Era
explicabil, erau destul de departe de tarlaua noastră, de zona
noastră de competenţă, nu aveam prea multe posibilităţi
informative în preajma acestora. Am solicitat în continuare
date despre ei mai multor structuri operative cu care aveam
relaţii de colaborare.
Între timp inginerul s-a deplasat de mai multe ori în
Banat, în interes de serviciu. Prilej pentru a contacta şi
lugojenii, cărora le-a explicat cu ce se ocupă şi motivaţia
prezentei repetate în zonă, aspect de natură să le întărească
acestora încrederea. Pentru a-şi consolida legenda, la întâlniri
epata etalând un comportament de om cu resurse financiare,
fumând ţigări scumpe şi comandând chelnerilor băuturi fine!
La revenirea în Craiova îl contacta pe şef, ţinându-l la curent cu
evoluţia relaţiilor cu cei care ne interesau.
La un moment dat solicitarea cooperării şi a altor
structuri la întinderea plasei în jurul lugojenilor a dat roade.
Maiorul Şuto, şeful Biroului Pază şi Ordine al Miliţiei
municipale, ne-a trimis o informaţie destul de concretă, cu
valoare operativă, am crezut noi, din care rezulta că în subsolul
unei case din Lugoj a fost amenajată o ascunzătoare în care se
află circa patru kilograme de aur. Informaţia conţinea chiar
precizări utile identificării locului tăinuit iar prin anumite
elemente ale sale ne-a creat convingerea că este vorba chiar de
locuinţa celor care ne interesau, deşi nu preciza identitatea
proprietarilor. Maiorul Şuto era de etnie maghiară, bănăţean de
origine, iar de curând fusese în concediu, fapt ce ne-a făcut să
credem că informaţia îi fusese furnizată de vreo relaţie mai
veche din zona natală. Putea fi deci credibilă, se lega perfect de
ceea ce mai ştiam noi, aşa că am hotărât să acţionăm, să nu mai

283
pierdem timpul, că alt moment mai favorabil nu ştiam când şi
dacă se va mai ivi.
Şeful l-a chemat pe inginer la întâlnire şi timp de câteva
zile, în care am petrecut ore îndelungate în casa conspirativă,
am pus la punct toate detaliile. În final, după mai multe discuţii
telefonice ale sursei cu relaţia sa creată în Lugoj, am stabilit şi
data acţiunii. În dimineaţa zilei precedente i-am înmânat
inginerului o geantă diplomat cu cifru, plină ochi cu pachete de
bancnote nou-nouţe de o sută de lei, fiecare pachet sigilat cu
banderola cu însemnele Băncii Naţionale. Cei de-atunci cred că
aţi văzut la casierie astfel de pachete când se plăteau salariile.
Un pachet sigilat de bancă, cu numele şi semnătura
funcţionarului bancar pe banderolă, conţinea 10 000 de lei,
respectiv o sută de bancnote a 100 lei. Pachetele noastre nu
conţineau însă această sumă, bancnote reale erau doar cea de
deasupra şi cea de dedesubtul pachetului iar între ele erau coli
de hârtie albă, tăiate la dimensiunea bancnotelor la ghilotina de
aranjat fotografiile a Biroului Criminalistic. Banderolele ce
legau bancnotele în pachete le procurasem prin bunăvoinţa
directorului Sucursalei craiovene a Băncii Naţionale, iar noi le
aranjasem în modul arătat mai sus. Pregăteam un şmen cu alte
cuvinte, după tipicul în care procedează în prezent escrocii care
folosesc metoda numită Maradona! Scopul era însă complet
diferit!
În afara genţii diplomat aranjaţă astfel încât să pară
puşculiţa unui milionar, inginerului îi înmânasem şi două
kilograme de pastile de argint industrial ce le aveam în casa de
bani din biroul meu, recuperate de la traficanţi, şi pe care le
foloseam pentru astfel de combinaţii, dosarul în cauză urmând
a fi finalizat mai târziu. Astfel dotat, inginerul a plecat spre
vestul ţării, urmând să ne întâlnim în Lugoj în cursul acelei
nopţi, într-un loc prestabilit.
După amiază a plecat şi echipa noastră spre acel oraş, în
două autoturisme proprietate personală. O Dacie 1300

284
aparţinând lui Daniel Viloiu de la Cercetări Penale, ce mergea
iarăşi cu noi, şi un ARO 10 nou-nouţ ce abia fusese cumpărat de
plutonierul Ilie Tincu, ce era încadrat la Biroul Economic în
calitate de conducător auto. Acţiunea era condusă de locotenent-
colonelul Toma Marghescu, iar din echipă, în afara proprietarilor
celor două maşini, mai făceam parte eu, Ilie Vilău, Constantin
(Bebe) Ene şi Marin Enea, ofiţeri ai Biroului Economic. Eram
toţi în ţinută civilă dar în bagaje aveam şi uniformele de cadre
ale Miliţiei, în care urma să acţionăm pe timpul realizării
flagrantului şi al percheziţiei domiciliare ce avea drept scop
găsirea ascunzătorii în care se afla aurul traficanţilor.
Ajunşi la Lugoj ne-am cazat la hotel şi am servit masa în
camere, cu ce ne adusesem la pachet. Nu voiam să ne fâţâim
prin oraş de teamă să nu ne întâlnim cu vreun coleg din şcoala
militară care să ne întrebe ori să-şi pună întrebări despre
motivul prezentei noastre pe-acolo. Am explicat mai sus de ce,
cum era cu cooperarea pe linie de aur. Apoi, eu cu şeful am
mers la întâlnirea cu inginerul, ceilalţi rămânând să-şi piardă
timpul la hotel, la un remi ori la televizor. Ne-am întâlnit cu
sursa la locul stabilit unde ne-a dat amănunte utile identificării
locuinţei ţintelor şi ne-a comunicat că trebuie să mai meargă
odată acasă la traficanţi pentru a stabili ultimele amănunte
legate de tranzacţie. Aceştia motivau că nu au aurul acasă, că
urma să li-l aducă cineva la momentul oportun. După ce am
mai stabilit o întâlnire la miezul nopţii, sursa a plecat acasă la
suspecţi iar noi l-am filat de la distanţă pentru a ne asigura că
nu are coadă, pe de o parte, şi pentru a găsi mai uşor casa
vizată. Eram într-un oraş străin, totuşi! Am găsit casa, am
efectuat o recunoaştere a împrejurimilor, am stabilit în mare
amplasamentul fiecăruia dintre noi şi al maşinilor, apoi am
plecat, aşteptând să se facă miezul nopţii.
Apoi au cântat cocoşii, vorba aia, şi iarăşi ne-am întâlnit
cu domnul inginer. Ne-a comunicat că totul merge bine şi că
tranzacţia va avea loc în zori, la ora cinci dimineaţa trebuind să

285
fie la ei acasă cu banii şi pastilele şi unde omul traficanţilor va
aduce două kile de aur. Am stabilit modul de acţiune şi
semnalele ce ne vor fi transmise dacă are aurul la el, moment în
care trebuia să intervenim pentru realizarea flagrantului. Era
dificil, tranzacţia urma să se efectueze în interior şi nu aveam
posibilitatea să cunoaştem care-i momentul favorabil pentru
intervenţie. Trebuiau scoşi cumva afară! În planul de acţiune
propusesem să montăm tehnică pe informator, care să ne
permită monitorizarea discuţiilor purtate cu traficanţii, dar
inspectorul şef, un fost ofiţer de trupe de securitate, nu a fost de
acord, motivând că astfel ,,s-ar fi deconspirat metodele folosite
de organe‟‟! De parcă lumea n-ar fi ştiut că se asculta la greu!
Dar ce să-i faci, trupetele nu prea ştia cu ce se mănâncă munca
operativă, mai ales că la Brigada de trupe de securitate din
Cluj, de unde venise la olteni, se ocupase de activitatea
cultural-educativă în rândul militarilor în termen. Era mai
priceput la Cântarea României decât la munca operativă!
După ce am stabilit ultimele detalii ne-am despărţit şi am
plecat la hotel. Aici şeful ne-a adunat pe toţi şi a expus în
amănunţime planul de acţiune, stabilind locul şi rolul fiecăruia.
Când a fost convins că ştie fiecare ce are de făcut, ne-a dat liber
să mai prindem măcar două ore de somn. Cam puţin, dar cel
târziu la patru trebuia să fim în picioare.
Ora cinci dimineaţa ne-a prins în dispozitiv. Eram
îmbrăcaţi în uniforme, fără caschete, iar pe deasupra
uniformelor aveam fiecare câte un pardesiu civil, un fâş ori
balonsaid, fiecare ce avea, pe care în momentul acţiunii trebuia
să le azvârlim, rămânând în ţinută militară. Că nu prea aveam
timp să scoatem legitimaţiile, nu? Până atunci nu trebuia să
coborâm din maşini pentru a nu risca să ni se vadă pantalonii
gri-bleu cu vipuşcă roşie!
Casa suspecţilor era amplasată în faţa unui părculeţ
triunghiular, delimitat de două străzi în unghi ascuţit şi o alee,
al cărui vârf era spre dreapta locuinţei. În faţa casei, de cealată

286
parte a parcului, pornea o stradă, aproximativ perpendiculară
pe cealată latură a triunghiului. În capătul acestei străzi,
conform planului din noaptea precedentă, am parcat ARO-ul
lui Tincu, în care se afla şeful, în faţă, alături de şofer, iar eu şi
Bebe Ene, pe bancheta din spate. Dacia căpitanului Viloiu, în
care se afla acesta împreună cu Ilie Vilău şi Mărin Enea, era
parcată în dreapta noastră, pe strada ce continua latura
triunghiului ce delimita parculeţul. Din maşina în care ne aflam
cu şeful, aveam vizibilitate perfectă atât asupra faţadei
imobilului ţintă, cât şi asupra maşinii lui Viloiu. Ilie şi Viloiu
ne vedeau doar pe noi, nu aveau vizibilitate asupra imobilului
ţintă şi nici autoturismul lor nu putea fi văzut dinspre casă.
Puţin după ora cinci a apărut şi Mercedesul
informatorului care a intrat în părculeţ, pe aleea care constituia
baza triunghiului, parcând la jumătatea acesteia, după cum era
stabilit. Inginerul a coborât, s-a uitat în jur, nu ştiu dacă ne-a
văzut în Aro, apoi a mers spre locuinţă. O casă din aia tipic
ardelenească, cu o poartă mare într-o arcadă, în care era tăiată o
poartă mai mică, ce constituia intrarea propriu-zisă. Nu se
vedea nimic înăuntru, pe întreaga faţadă a locuinţei era doar o
fereastră şi poarta aia masivă, de cetate, ce închidea toată
arcada. Alături de locuinţa ce ne interesa erau altele câteva,
toate lipite una de alta şi construite după acelaşi tipic. Strada
era practic un zid continuu, străpuns pe alocuri de ferestre cu
obloane din lemn şi de porţile acelea ferecate!
Inginerul purta geanta diplomat cu cifru, pe care i-o
înmânasem cu o zi înainte, şi o sacoşă ce părea destul de grea,
în care se aflau, cred, pastilele de argint. Ajuns la uşă a sunat
ori a bătut, nu vedeam bine de la distanţa aia. Poarta mică s-a
întredeschis puţin, cât să se strecoare un om doar, apoi s-a
închis. Nu era nimeni pe stradă la ora aia, de-aia îl şi sfătuisem
pe inginer să stabilească o oră cât mai matinală, pentru a evita
adunarea unor curioşi:
Şi a început aşteptarea....

287
 5. A treia combinaţie - Flagrantul
O lungă aşteptare... Iniţial speram că treaba se va rezolva
în zorii zilei, înainte de a începe forfota orei în care oamenii se
deplasează spre locurile de muncă, spre şcolile unde învaţă
copii ori spre pieţe şi magazine pentru cumpărăturile necesare.
Era doar puţin trecut de ora cinci, credeam că într-o oră, o oră
jumătate cel târziu, să fim deja în drum spre Craiova.
Totul depindea, gândeam noi, de priceperea inginerului de a-i
scoate afară cu marfa şi de a amâna numărarea banilor până
după acel moment. În planul nostru, pritocit îndelung împreună
cu sursa, stabilisem să-i convingă pe vânzători să meargă
împreună până la Mercedesul inginerului, unde, sub pretextul
că se teme de un eventual control al miliţiei pe traseul spre
domiciliul său, să ascundă aurul în rezervorul de benzină de
unde o să-l scoată el mai târziu. În timpul manevrei de la
rezervor urma să intervenim noi, mai exact cei din maşina lui
Daniel Viloiu care urmau să pună mâna pe sursă şi pe cel care-l
însoţea la maşină. Şi pe aur, bineînţeles. După care să plece
spre Craiova, fără a mai aştepta cealaltă echipă, care urma să-i
reîntâlnească mai târziu la motelul Tibiscum. Unul din acestă
echipă urma să recupereze şi maşina sursei, care ne dăduse în
seara precedentă o dublură a cheilor.
Concomitent, cealaltă maşină, ocolind vârful unghiului
ce delimita părculeţul, făcut de cele două străzi, urma să
oprească în faţa locuinţei traficanţilor, în care trebuia să
pătrund eu impreună cu şeful şi conducătorul auto, iar Bebe
Ene, cel mai înalt şi solid dintre noi, să rămână afară, în faţa
porţii, pe care trebuia să o asigure pentru a împiedica
pătrunderea altor persoane. Cei care intrasem înăuntru urma să
efectuam o percheziţie domiciliară, pentru a identifica
ascunzătoarea despre amplasamentul căreia aveam date şi
pentru a recupera şmenul, adică geanta cu banii aranjaţi,
precum şi pastilele de argint. Recuperarea era o problema
majoră, Miliţia nu avea bani prevăzuti pentru organizarea unor

288
prinderi în flagrant, trebuia să ne descurcăm cu banii noştri ori
ai denunţătorilor. În acest caz, fiind vorba de o sumă
importantă pentru acei ani, 20 000 de lei, şeful îi luase pe bază
de proces verbal de la un responsabil de restaurant, din
încasările unităţii, iar apoi îi preschimbase în bancnote noi la
sucursala Băncii Naţionale. Pastilele din argint le aveam eu şi
Vilău pe inventar, cum se spune, erau dintr-un alt caz pe care-l
aveam în lucru, menţionate în actele de la dosar. Treaba nu era
aşa simplă, riscam destul şi noi şi şeful în cazul unui eşec.
Dar asta era munca, riscul făcea parte din meseria
noastră. A celor care o făceau cu pasiune, care erau poliţişti
adevăraţi, poliţişti şi în suflet nu doar pe legitimaţie, oameni
care lucrau în Poliţie, nu doar pe la Poliţie! Erau şi din aştia,
destui chiar, cum sunt destui şi astăzi!
Ăsta era planul şi speram să reuşească! Speram doar,
pentru că în acel moment totul depindea mai puţin de noi cât de
calmul şi stăpânirea de sine a informatorului, de priceperea şi
talentul său de a-i manipula pe cei dinăuntru! Totul depindea
de el, ce mai încoace şi-ncolo! Doamne, nici nu îndrăzneam să
ne gândim la ce s-ar fi întâmplat dacă cei din casă ar fi insistat
să se încredinţeze că inginerul are în geantă întreaga sumă pusă
în joc, descoperind ce pusesem la cale. Nici nu îndrăzneam,
sperând doar că imaginea pachetelor de bancnote aranjate
frumos, care se vedea când ridicai capacul genţii diplomat, să
le fi luat minţile, făcându-i să-şi piardă luciditatea. Dar dacă...?
Timpul trecea şi nu se întâmpla nimic! Nimic din punctul
nostru de vedere, pentru că în jurul nostru se întâmplau destule!
Trecuse o oră, trecuse şi jumătatea pe care ne-o stabilisem noi
în plan drept limită, strada se animase, oamenii forfoteau,
mergând la treburile lor. Venise apoi şi ora şapte, apoi opt, la
întreprinderea din apropierea locului în care se afla maşina
noastră parcată începuse lucrul, prin jurul maşinii în care ne
aflam circulau oameni într-o parte şi-n alta.... Nu ne interesau,
ochii noştri erau aţintiţi într-o singură direcţie, spre poarta casei

289
în care se afla omul nostru. Dar zadarnic, nu se vedea nimic,
nici o mişcare... Începusem să ne îngrijorăm, să ne frământe
gânduri sumbre, dacă înăuntru se întâmpla ceva rău? O vreme
le ţinusem în noi, nu voiam să le exprimăm, pentru a nu ne
contamina unul pe altul, dar cineva a răbufnit în cele din urmă:
– Vedeţi şefu' ce bine ar fi fost dacă inginerul ar fi avut
tehnică pe el, nu ne-ar fi durut capul acum! Dacă discuţiile din
casă degenerau cumva, eram pe fază, am fi intervenit imediat.
Dar aşa...
– Taci, băi din gură, nu mai fi prăpăstios! Am fi
intervenit, pe dracu'! Cât crezi că le-ar lua să-i ia beregata?
Până intram noi, era gata! Nu vezi ce porţi au? Ce făceam dacă
nu deschideau când sunam noi? Avem berbec să le spargem?
Aşa că, şi dac-avea tehnică, tot aia era...
– Da, dar cel puţin ştiam ce se întâmplă, nu stăteam aşa...
Câte binecuvântări şi-a luat în orele alea de aşteptare
inspectorul şef, care nu ne aprobase varianta planului în care
prevăzusem montarea unui microfon pe corpul sursei şi un
aparat de recepţie în maşină, cred că nu luase tot neamul lui de
ardeleni de-a lungul ultimului deceniu...
La un moment dat am văzut că se deschide poarta mare a
locuinţei şi din curte a iesit break-ul alb pe care-l ştiam de la
Severin! Deşi făcusem ochii cât sarmalele, nu am reuşit să
vedem cine era înăuntru. Doi bărbaţi, în orice caz, dar nu am
reuşit să distingem dacă nu cumva unul dintre ei era inginerul.
Peste vreo jumătate de oră autoturismul s-a întors, poarta s-a
deschis, break-ul a intrat, şi noi am rămas tot ca înainte. Mai
liniştiţi, parcă, pentru că şeful a spus;
– S-or fi dus să ia aurul, o fi adevărat că nu-l au acasă!
Caz în care e posibil ca informaţia cu ascunzătoarea să nu fie
reală!
– Să nu fie, şefu'! - am zis. Numai să se termine odată, să
nu mai stăm în tensiunea asta!

290
 Se făcuse aproape zece, stăteam de cinci ore cu ochii
zgâiţi la poarta aia. Depăşisem cu mai bine de trei ore timpul
estimat al flagrantului. Trei ore lungi, grele... Când aştepţi,
timpul se dilată, îţi pare din ce în ce mai lung, trece din ce în ce
mai greu! Acum însă ne agăţasem de speranţa aia cu aducerea
aurului şi parcă timpul curgea iarăşi ca la început, aşteptam din
moment în moment să se deschidă uşa şi să apară inginerul.
Aşteptare zadarnică, însă! Uşa s-a deschis, dar tot cea
mare şi-a ieşit tot break-ul. Care peste puţin timp s-a întors
iarăşi! În următoarea oră, manevra cu break-ul s-a mai repetat
de două ori, spre nedumerirea şi îngrijorarea noastră!
– Noi stăm aici, - zice Bebe Ene după ultima ieşire - iar
ţiganii l-or duce pe inginer la groapa de gunoi, pe bucăţi! Oare
ce i-or duce acum, mâinile ori picioarele?
– Băi, tăceţi din gură, că vă ia mama dracului! -
izbucneşte şeful din faţă! Terminaţi cu prostiile! Care mai
scoate o vorbă proastă, jur că-l pedepsesc cu arest la garnizoană
când ajungem la Craiova!
Tensiunea îşi spunea cuvântul! Ajunsesem într-un hal
fără hal cu nervii! Ba, mai mult, auzisem de filori care erau
nevoiţi să facă pipi la borcan, dar nu trecusem prin aşa ceva
până atunci. Am trecut acum. Locul în care eram parcaţi fiind
în proximitatea unei unităţi economice, era animat, iar noi nu
puteam coborî din maşină din cauza pantalonilor de uniformă
care s-ar fi văzut de sub pardesie. Şi chiar dacă am fi putut
coborî, în părculeţ nu puteam merge, nu ne puteam permite
luxul să ne îndepărtăm de maşină, nu ştiam când vine
momentul acţiunii. Iar din cauza tensiunii cred, vezica ne tot
dădea semnale. Noroc cu Tincu, şoferul, că avusese nişte sticle
goale prin ARO!
Eram încordaţi la maximum, ne încercau tot felul de
stări! Nu ştiu ce gândeau ceilalţi, dar eu parcă mă vedeam deja
în faţa Tribunalului Militar! Tribunalul ca Tribunalul, mă
gândeam, dar cum voi putea trăi cu gândul că am contribuit la

291
planificarea unei execuţii? Pentru că, mă gândeam descurajat,
asta făcusem, imaginasem şi planificasem o acţiune care se
putea solda cu un rezultat dezastruos, cu o execuţie! Mai avea
vreo relevanţă că victima îşi asumase de bunăvoie riscul?
– Gata, intrăm! - zice în sfârşit şeful. E doişpe fără cinci,
mai aşteptăm cinci minute şi la fix intrăm peste ei! Fie ce-o fi!
Pregăţi-vă!
Le-a făcut semnalul să fie pregătiţi şi celor din maşina lui
Viloiu, care stăteau cu ochii pe noi, trecând probabil şi ei prin
aceleaşi stări! În acel moment, ca şi când l-ar fi auzit pe şeful,
s-a deschis poarta mică de la locuinţa traficanţilor şi l-am văzut
ieşind pe inginer care s-a îndreptat spre părculeţ! Oftatul de
uşurare ieşit din piepturile noastre, cred c-ar fi putut mişca
maşina din loc! Inginerul, care era însoţit de o femeie slăbuţă,
mărunţică, se îndrepta cu paşi mari spre maşina din parc,
trecându-şi la fiecare pas mâna dreapta prin păr! Semnalul că
aveau marfa la ei! Era atât de încordat încât semnalul devenise
aproape un tic. Era frecvent repetat, aproape la fiecare pas!
Inginerul făcea un pas, şi-şi trecea mâna prin păr, făcea un pas,
şi-şi trecea mâna prin păr!
– Dă-i bice! - a strigat şeful spre Tincu, fluturând în
acelaşi timp mâna pe geam, spre cealaltă maşină. Dă-i bice,
Ilie!
Tincu a demarat şi a pornit val-vârtej, ocolind pe două
roţi vârful unghiului format de cele două străzi, apoi frânând
puternic în fata porţii la care ne belisem ochii timp de şapte
ore! Când îl văzusem pe inginer îndreptându-se spre maşina sa
din părculeţ, observasem că se deschisese fereastra de pe faţada
casei, iar în cadrul acesteia apăruse un bărbat care supraveghea
zona. În timp ce Ilie Tincu frâna puternic, am apucat să observ
în dreapta, în părculeţ, maşina bej a lui Viloiu oprind lîngă
Merţan iar pe Ilie şi pe Mărin Enea coborând şi sărind spre cei
doi. Concomitent, l-am văzut pe bărbatul de la geam sărind în
stradă, şi luând-o la fugă spre părculeţ. Auzind scrâşnetul

292
puternic al frânelor în spatele său, s-a întors şi văzând maşina
oprind în faţa casei, s-a răsucit şi a fugit înapoi, spre poartă.
Tincu şi şefu', care coborâseră deja, s-au repezit să-l prindă!
Şi iaraşi şi-a spus cuvântul unul dintre amănuntele alea care,
neluate în seamă ori neprevăzute, îţi pot da peste cap rodul
unor activităţi pe care le-ai planificat îndelung, întorcându-le
pe toate feţele posibile! Amănuntul care ne-a încurcat de astă
dată era faptul că ARO 10 nu avea decăt două uşi, cei din spate
neputând coborî fără a rabata scaunele din faţă. Nu mare lucru
în condiţii normale, dar enorm atunci când fracţiunile de
secundă contează. Acest amănunt a făcut ca eu şi Bebe Ene,
care eram pe bancheta din spate, să nu coborâm din maşină
odată cu Tincu si colonelul Marghescu ci să întârziem puţin!
Puţin dar suficient pentru ca cel care sărise pe ferestră, un tip
înalt şi vânjos, să se smulgă din mâinile lui Tincu şi ale şefului,
care erau mai mărunţei de felul lor, şi să apuce să treacă de
poarta masivă de cetate, dispărînd înăuntru. Dacă am fi sărit
toţi pe el, nu ne-ar fi putut răzbi!
M-am aruncat după el şi am reuşit să intru înăuntru,
urmat de Tincu şi de şef, Ene rămânând afară să asigure poarta,
cum era stabilit! Am avut surpriza ca, trecând dincolo de
poartă, să văd o curticică în spatele căreia, la doar câţiva metri
de poartă, zece cel mult, se afla uşa de intrare în casă, până la
care trebuia să urci câteva trepte. În faţa acelor trepte se afla
deja bărbatul care se smulsese din mâinile noastre, urlând şi
învârtind deasupra capului un topor cu coada lungă. Am
înaintat spre el, scoţând şi armând pistolul. L-am somat să
înceteze, dar acesta continua să urle, învârtind ameninţător
toporul. În câteva clipe doar, curticica s-a umplut de oameni,
nu ştiu de unde apăruseră, din spatele nostru nu, că poarta era
păzită de Ene! Se pare, din ceea ce am aflat ulterior, că
locuinţele rromilor din zonă comunicau între ele printr-un
coridor secret, iar cei din interior fie veniseră pe aici atraşi de
urletele lui Pătru, cum aveam să aflu că se numeşte

293
halebardierul, fie se aflaseră în locuinţă din timpul nopţii ori
aduşi de cursele repetate ale break-ului.
Cu pistolul armat, întins în faţă, am înaintat spre trepte,
continuînd să-l somez pe Pătru să înceteze. Eram în uniformă,
după cum stabilisem, parpalacele fiind aruncate de pe noi încă
înainte de a coborî din maşină, dar nici uniformele, nici
pistolul, nici somaţiile nu l-au intimidat pe Pătru, care nu a dat
înapoi nici un pas, continuând să învârtă furios toporul deaspra
capului. Nu ştiu câţi oameni erau înăuntru, în curte, nu am
putut să-i număr, aveam ochii aţintiţi în ochii lui Pătru! Dar
şeful, din spate, a evaluat situaţia şi a realizat că sunt prea mulţi
şi nu avem şanse!
– Retragerea! Retragerea! – i-am auzit vocea din spate,
de undeva din dreapta!
Auzind ordinul, Pătru a căpătat şi mai mult curaj şi s-a
aruncat în faţă, spre noi. Eu am făcut un pas în spate, apoi altul,
retrăgându-mă încet, cu ochii în ochii celui care înainta
ameninţător spre mine. Simţeam deja pe faţă curentul de aer
iscat de toporul care vâjâia prin faţa ochilor mei, iar părul, de
pe capul neacoperit de caschetă, mi se ridica ritmic, mişcat de
acelaşi curent de aer. Socoteam că mai am un pas-doi şi voi ieşi
în stradă, cînd am simţit că lovesc ceva cu călcâiul şi apoi am
dat cu spatele de un zid. Nu mă retrăsesem în direcţia bună şi
nu nimerisem poarta cu spatele! Nu puteam întoarce capul să
văd unde este poarta, mi-era teamă că rromul ar fi profitat şi
m-ar fi şi trăznit cu toporul. Ajunsese destul de aproape de
mine şi cred că singurul lucru care-l mai ţinea era privirea mea
afundată în ochii lui. Îl mai stăpâneam încă cu privirea,
simţeam eu!
În acel moment, am auzit motorul maşinii pornind!
– „Aici mor!” - m-am gândit.
Mi se înălbise degetul pe trăgaci, cred, eram gata-gata să
trag, parcursesem jumătate din cursa trăgaciului! Ştiam că
trăgând l-aş fi oprit pe cel cu toporul, dar erau mulţi, ar fi sărit

294
pe mine, nu-i puteam anihila pe toţi. Nu ştiam exact câţi erau, îi
vedeam ca nişte umbre, pentru că privirea mea era adâncită în
ochii lui Pătru, înainte de a rupe piedica trăgaciului voiam să
percep decizia lui de a ataca, voiam să-i văd pleopele
strângându-se, să-i văd licărirea aia din pupilă dinaintea clipei
când se hotăra să mă trăznească cu tăişu-n cap, putea să o facă
oricând, ajunsese destul de aproape. În subconştient cred că mă
împăcasem deja cu gândul morţii, oricum nu mai credeam că o
să mai ies viu de acolo! Mult nu mai aveam, fracţiuni de
secundă poate, nu ştiu, timpul avea altă măsură, parcă eram
de-o veşnicie pironit de zidul ăla!
– Poc! Poc, poc! Poc! Înapoi! Înapoi! - am auzit deodată
troznete, însoţite de un strigăt neomenesc, parcă!
Era colonelul Marghescu care îşi dăduse seama că nu
apucasem să ies şi intrase iarăşi în curte după mine, strigând şi
trăgând focuri de pistol în aer! Pătru a ezitat şi a făcut un pas în
spate, suficient să întorc capul, să văd unde e poarta, şi să o
zbughesc într-acolo, apoi spre maşină. Tincu a demarat în
trombă, cu mine şi şeful agăţaţi de portiere, şi am pornit spre
Caransebeş, urmăriti de diverse obiecte auncate spre maşină şi
urletele minoritarilor!

6. Deznodământul
Peste puţin timp am ajuns la locul de întâlnire cu ceilalţi,
unde l-am preluat pe inginer în maşina noastră iar femeia a
rămas în maşina lui Viloiu, împreună cu Ilie şi Bebe Ene, care-i
cedase locul său informatorului. Ilie era zgâriat adânc pe faţă,
unul dintre obraji era brăzdat de trei dungi sângerii, paralele,
care se întindeau de la colţul ochiului până spre mijlocul
bărbiei. Prilej de tot felul de glume din partea colegilor şi de
bârfe din partea celor neavizaţi, mult timp după ce-am ajuns în
Craiova. Ne-a povestit sumar ce se întâmplase, în părculeţ când
săriseră pe ei nu-i strânsese suficient cătuşele, era femeie, îi
fusese milă de ea. Pe drum, având mâna mică, îşi strânsese

295
degetele puică şi încet-încet îşi smulsese mâna dreaptă din
cătuşe şi încercase să deschidă uşa. Ilie a vrut să o împiedice, la
care femeia i-a infipt ghearele în ochi, ori asta a intenţionat,
nimerind însă doar colţul ochiului şi trăgând apoi cu furie în
jos. De durere Ilie şi-a dus mâinile la faţă iar ea s-a întins,
reuşind să deschidă uşa maşinii şi să arunce aurul ce-l avea
asupra ei! Corpul delict! Fără acesta, acţiunea noastră nu ar mai
fi avut obiect, nu am mai fi avut ce-i reproşa! Au oprit maşina,
au coborât şi au reuşit să-l găsească în iarba de pe marginea
drumului. Norocul lor a fost că aurul era bine meşterit într-un
ciorap lung de damă, astfel încât să poată fi introdus în
rezervorul Mercedesului fără ca obiectele să se risipească şi să
poată fi tras apoi afară dintr-o singură mişcare. Ciorapul nu s-a
desfăcut la izbitura de pământ, iar bijuteriile şi monezile nu
s-au răspândit prin iarbă putând fi recuperate cu uşurinţă!
Am plecat apoi spre Craiova, unde am ajuns fără alte peripeţii.
Baia, cum se numea lugojanca, a fost percheziţionată de
secretara biroului economic apoi dusă la camera 30, încăperea
în care lucram eu şi Ilie Vilău, unde a rămas pe timpul nopţii în
compania altor ofiţeri, iar aurul, după ce a fost inventariat şi
fotografiat, a poposit în casa de bani a subunităţii. Apoi, toţi cei
care participasem la acţiune am mers să ne odihnim.
A doua zi, pe la ora zece, am fost anunţat de ofiţerul de
serviciu că mă caută Romică Zătreanu din Faţa Luncii. Îl ştiam
din hârtii cum se spune, nu avusesem încă de-a face cu el, era
un client al celor de la judiciar mai mult, altfel reprezentant de
vază al etniei rrome, crisinitor, adică judecător al staborului, cu
o reputaţie ce se întindea pe raza mai multor judeţe. L-am
primit, l-am invitat să ia loc şi l-am întrebat care-i problema, de
ce mă caută? Nu mai reţin ce mi-a spus, era un motiv
insignifiant, nu l-am crezut si i-am spus-o:
– Nu te cred, nu vine la miliţie cineva cu reputaţia ta
pentru o problemă atât de neînsemnată! Dă-o pe bune, spune
motivul real, de ce ai venit, ce vrei?

296
 – Aşa este, nu am venit de asta! M-a sunat aseară un
prieten de-al meu de la Timişoara şi m-a rugat să mă interesez
dacă nu este reţinută aici, la Craiova, o femeie din Lugoj,
Kerpac Baia!
– Aici este, poţi să-l suni şi să-i spui că este aici, la noi.
Poţi să-i spui, de asemenea, să transmită membrilor familiei că
pot să vină să discutăm personal situaţia celei reţinute, că-i
aşteptăm! Nu li se va întâmpla nimic!
– Aş putea să o văd, că o să mă întrebe dacă am văzut-o,
dacă-s sigur că este aici?
– Sigur, poţi s-o vezi şi chiar să discuţi cu ea. Cu condiţia
să vorbiţi doar româneşte, să nu o daţi pe limba voastră!
Am ieşit şi am adus-o pe Baia. A intrat, a salutat politicos
şi s-a asezat cuminte pe scaunul pe care i l-am arătat.
– Sunt Romică Zătreanu, i s-a adresat vizitatorul meu.
Sunt un prieten al unchiului tău, Relu Kerpac, am făcut
suferinţă împreună. M-a rugat să mă interesez de tine, aici la
Miliţia din Craiova.
– Mulţumesc, mă bucur să vă cunosc. L-am auzit pe
unchiu vorbind despre dumneavoastră.
– Eşti bine? E posibil ca ei să vină să te vadă. Ce să le
spun, ai nevoie să-ţi aducă ceva?
– Da! Spune-le să-mi aducă obiecte de toaletă şi cârpa aia
albă, de-mi place mie, ştie soţul meu, Pătru, care!
– Bine, aşa o să le spun!
Am descifrat cu uşurinţă mesajul codificat pe care Baia
voia să-l transmită familiei sale. Încă de cu seară, de cum
venisem, noi o verificasem pe Baia în evidenţe şi văzusem că
are ,,coadă", adică un rest de pedeapsă cu închisoarea rămasă
neexecutată. Fusese eliberată condiţionat ori beneficiase de
prevederile unui decret de graţiere, nu mai reţin. Ori, acum
fiind prinsă în flagrant de operaţiuni interzise cu metale
preţioase, risca să fie trimisă în judecată în stare de arest şi să
execute şi restul de pedeapsă pe lângă ce va primi pentru noua

297
faptă. Situaţia ei este grea, este în pericol de a face puşcărie,
asta voia să le transmită Baia alor săi prin faptul de a cere să-i
trimită o cârpă albă! În închisoare deţinutele purtau pe cap un
tulpan alb, făcea parte din uniforma impusă de regulament.
Nouă ne convenea mesajul transmis, de-aia îi şi
permisesem să ia legătura cu Zătreanu. Discutasem dimineaţa
situaţia ei la şedinţa operativă şi hotarîsem, cu acordul şefilor
de la judeţ, să nu-i întocmim dosar penal şi să n-o trimitem în
judecată. Având în vedere că nu reuşisem să pătrundem în
locuinţă şi să verificăm ascunzătoarea, era posibil ca acolo să
fie într-adevăr aurul de care se vorbea în informaţie. Pe
jumătate pusesem mâna, însemna că acolo era posibil să se afle
cealaltă jumătate. Prin negocieri, puteam obţine măcar o parte
din el, în schimbul eliberării făptaşei. Zătreanu venise deci în
întîmpinarea dorinţei noastre de a contacta familia lugojenilor.
A doua zi au sosit doi bărbaţi în vârstă din familia Băiţei,
cum începusem să-i spunem toţi lugojencei, care ne cucerise cu
felul său de a fi, precum şi soacra acesteia. Aduseseră cu ei, aşa
cum le cerusem prin Zătreanu, drept condiţie pentru începerea
negocierilor, momeala folosită de noi, adică geanta cu banii
aranjaţi şi cele două kilograme de pastile din argint ce
rămăseseră în casă în momentul flagrantului. Geanta fusese
sfâşiată pentru a ajunge la bani, inginerul o lăsase încuiată iar
ei nu cunoşteau cifrul. Îmi închipui mutra lor în momentul în
care au descoperit că fuseseră păcăliţi, că pachetele cu
bancnote erau de fapt hârtie albă, fără valoare, paguba
suprapunându-se prinderii în flagrant al unui membru al
familiei. Băieţi fini însă, alături de geanta sfâşiată bănăţenii
aduseseră şi o geantă diplomat nou-nouţă.
Împreună cu şefii de la municipiu, am început negocierile
cu familia Băiţei, începând prin a le prezenta situaţia acesteia şi
ce riscă pentru noua faptă. S-au arătat disponibili pentru a ne
preda o cantitate de aur în schimbul eliberării acesteia,
rămânând de negociat cuantumul acesteia. Au făcut însă

298
greşeala de a ne spune că întreaga comunitate ţine foarte mult
la Baia, este o valoare pentru ei, este afectuoasă, pricepută şi
descurcăreaţă, fapt pentru care membrii etniei au supranumit-o
Perla Lugojului!
– Ei, dacă Băiţa are aşa o mare valoare pentru lugojeni vă
daţi seama că o să vă cam coste eliberarea ei! O perlă e mult
mai scumpă decât un ştras, o piatră obişnuită! - a spus râzând
colonelul Marghescu.
Au râs şi lugojenii, dar cam mânzeşte! Văzuseră că Baia
ne cucerise şi pe noi, auziseră că-i spunem deja Băiţa şi au
crezut că ne impresionează supralicitând calităţile acesteia!
Greşeala lor nu am putut însă s-o fructificăm, la puţină
vreme după demararea discuţiilor noi, cei de la municipiu, am
fost exclusi de la negocieri, lugojenii fiind preluaţi de cei de la
Miliţia judeţeană.
A doua zi, spre sfârşitul programului, am fost anunţaţi de
la judeţ că s-a căzut la pace cu lugojenii şi că aceştia urmau să
se prezinte la municipiu cu cantitatea de aur convenită de
,,aşii‟‟ miliţiei din Dolj, în schimbul căreia urma să o punem în
libertate pe Băiţa. Nu mai reţin cantitatea exactă, era însă destul
de mică faţă de cea pe care o pretinsesem noi şi de ceea ce
sperasem să obţinem.
În ziua urrmătoare, a cincea zi de captivitate a Băiţei,
bănăţenii s-au prezentat cu aurul iar lugojanca a fost pusă în
libertate. Întrucât îi promisesem că nu o să suporte nici o
consecinţă a operaţiunilor interzise, am redactat documente din
care rezulta că întreaga cantitate de aur, atât cea capturată cât şi
cea predată ulterior, fusese găsită întâmplător de Zătreanu pe
când săpa la o fundaţie a unei anexe gospodăreşti. Animat de
un înalt spirit civic, acesta nu se gândise nici o clipă să-şi
însuşească comoara, ci venise fuga-fuguţa s-o predea statului!
Vestea despre aventura noastră lugojeană şi captura
impresionantă de aur a circulat în anumite medii din Craiova
ajungând, după o vreme, chiar şi la primul secretar, care şi-a

299
exprimat dorinţa să ne cunoască personal. Împreună cu şeful
Miliţiei municipale, colonelul Balaci Paulin, ne-am prezentat la
dânsul, etalând pe postavul verde al somtuosului său birou
întreaga cantitate de aur confiscată. Din birou a lipsit însă
principalul artizan al reuşitei noastre, inginerul!
După ce a admirat multitudinea de monezi si bijuterii,
ne-a cerut detalii despre acţiune. Fiind mai bun de gură şi
cunoscând toate iţele cazului, mi-a revenit onoarea să-i
povestesc totul. Impresionat, primul secretar ne-a felicitat,
strângând mâna fiecăruia dintre noi, iar în final a spus:
– Extrem de interesantă poveste! Sincer, nu credeam că
lucraţi chiar aşa! Ca-n filme, cum se spune! Realmente, parcă
mi-aţi fi prezentat scenariul unui film de acţiune!
Apoi, adresându-se colonelui Balaci:
– În curând vom sărbători Întâi Mai, ziua muncii. Vă rog
să-mi trimiteţi în câteva zile o scurtă sinteză, să le dăm câte o
decoraţie băieţilor!
La care nea Paulin, umflându-se în pene, zice cu emfază:
– Pentru ce? Băieţii şi-au făcut doar datoria, nu e nevoie
de nici o recompensă!
Peste vreo două săptămâni, în dimineaţa zilei de 30
aprilie, am citit în cotidianul Înainte, organul de presă al
Comitetului Judeţean de Partid, lista celor care fuseseră
decoraţi în cinstea marii sărbători. Printre ei şi Micky,
responsabila magazinului BIG din Brazdă, de unde îmi făceam
cumpărăturile. Se evidenţiase în vânzarea mărfurilor
alimentare, produse de care toată lumea avea nevoie!
Noi, băieţii lui Balaci de la municipiu, nu eram pe listă.
Ne făcusem doar datoria!

7.Epilog
Peste ani, după căderea regimului comunist, i-am
reîntâlnit pe Baia şi pe Pătru. Preşedintele Iliescu emisese
decretul privind restituirea aurului confiscat în perioada

300
fostului regim şi veniseră să-şi recupereze proprietatea. Întrucât
aurul nu fusese depus la bancă pe numele lor, întâmpinau
dificultăţi în recuperarea lui. I-am sprijinit în demersurile
necesare iar drept mulţumire m-au invitat să servim masa la un
restaurant. În timpul mesei i-am spus lui Pătru că l-am admirat
pentru modul în care şi-a apărat, cu arma în mînă, casa şi
familia!
Pătru mi-a spus că a făcut asta întrucât nu a crezut că
suntem poliţişti, deoarece eu aveam la gât o cravată cu motive
roşii, în loc de cravata regulamentară, de uniformă. Din acest
motiv a crezut că suntem „partizani”, deghizaţi în miliţieni!
Partizani este termenul folosit de el pentru briganzi,
tâlhari ori terorişti, probabil!
Mi-am amintit că plecasem cu uniforma în bagaj şi
uitasem să-mi iau şi cravata. Observând asta de-abia dimineaţa,
când îmi îmbrăcam uniforma, am fost nevoit să-mi pun cravata
de la costumul civil purtat în ziua precedentă. Un alt amănunt,
insignifiant la prima vedere, dar de natură să dea peste cap o
acţiune îndelung pregătită!
I-am spus lui Pătru că asta nu schimbă nimic din ceea ce
am simţit pentru el, adică sentimentul de admiraţie! Nu i-am
purtat nici un moment pică. L-am admirat şi-l admir şi acum!
Impresionată, probabil, de ceea ce credeam despre soţul
său, Baia mi-a destăinuit misterul cantităţii reduse de bijuterii
predate în schimbul eliberării sale.
În timpul negocierilor unul dintre cei cu putere de
decizie, unul dintre şefii mari de la judeţ, ne trădase. Nu pe
degeaba, bineînţeles! Nu m-a mirat! Peste doar câţiva ani de la
aventura noastră bănăţeană ofiţerul respectiv, dornic de
înavuţire cu orice preţ, făcuse obiectul unui mare scandal, în
urma căruia fusese nevoit să părăsească miliţia doljeană!

301
 DOCTORUL ŞPĂGAR

Recentul scandal în care este implicat un renumit

ortoped, domnul profesor doctor Gheorghe Burnei, mi-a readus
în memorie două întâmplări în care au fost implicaţi doctori
craioveni, dându-mi totodată prilejul să explic care a fost
poziţia mea, şi poate a multor alţi poliţişti, faţă de controversata
problemă a plicului pe care, zice-se, e obligatoriu să-l plasezi în
buzunarul halatului alb în momentul în care viaţa te aduce în
nedorita postură de a avea nevoie de priceperea şi harul unui
medic.
În primul meu an de activitate la Biroul Economic al
Miliţiei municipiului Craiova am asistat la unele dintre
activităţile legate de anchetarea unui renumit medic al Băniei
acelor ani, domnul profesor doctor I...escu. La şeful Miliţiei se
prezentase în audienţă un muncitor de la Electroputere care s-a
plâns că profesoul i-a pretins suma de cinci sute de lei, cam un
sfert din salariul mediu al acelor ani, pentru a-l interna în secţia
medicală pe care o conducea şi a-i trata boala de care suferea.
Muncitorul a acceptat să-i dea suma pretinsă dar, sub pretextul
că merge acasă după bani, a venit la Miliţie unde a denunţat
solicitarea medicului.
Şeful Miliţiei a ordonat organizarea unui flagrant iar
şeful structurii economice a procedat în consecinţă. A
desemnat o echipă care să realizeze flagrantul şi a dispus
aplicarea capcanei criminalistice pe suma în cauză precum şi
redactarea documentelor necesare, adică consemnarea în scris a
denunţului şi întocmirea procesului verbal în care să fie
specificate seriile bancnotelor şi modul în care au fost marcate
acestea.
302
 Nu mai reţin cine a făcut parte din echipa de prindere în
flagrant, mi se pare că Gică Celea a fost unul dintre ofiţeri. Îmi
amintesc însă că după ce denunţătorul a ieşit din cabinetul
profesorului şi le-a facut ofiţerilor semnul convenit că acesta
primise banii iar aceştia au intrat, şi-au declinat calitatea şi
scopul prezentei lor şi i-au solicitat să prezinte suma primită
drept mită, doctorul nu a recunoscut că primise vreun ban de la
cineva. Nici după ce i-au efectuat control corporal şi i-au
percheziţionat cabinetul cei din echipa de flagrant nu au găsit
vreuna dintre cele cinci hârtii de o sută de lei, ce fuseseră
inscripţionate cu cuvântul ,,mită''. Întrucât denunţătorul
susţinea însă că-i dăduse şpaga iar pe mâinile profesorului
lampa cu lumină ultravioletă relevase urme din substanţa
fluorescentă cu care fuseseră marcaţi banii, profesorul a fost
adus la miliţie pentru anchetă.
Nici în birourile anchetatorilor renumitul medic nu a
recunoscut c-ar fi primit vreo sumă de bani de la cel în cauză.
A fost din nou cercetat cu lampa cu ultraviolete, relevându-se
urme de substanţă nu doar pe mâini ci şi în jurul gurii.
Constatare ce a avut drept consecinţe emiterea ipotezei că banii
fuseseră înghiţiţi şi umilirea extremă a profesorului, care a fost
silit să meargă la toaleta instituţiei şi să-şi facă nevoile pe un
ziar, sub supravegherea unui subofiţer, doar-doar vor fi găsiţi
banii. Umililinţă gratuită, fără nici un rezultat.
A doua zi o altă echipă de ofiţeri a reluat percheziţia
cabinetului de la spital, ocupat de şeful secţiei. De astă dată au
fost găsiţi cei cinci sute de lei într-o mică anexă a cabinetului, o
chicinetă unde se afla o chiuvetă şi un scaun de toaletă. Banii
fuseseră împăturiţi strâns şi împinşi în spaţiul infim dintre
chiuvetă şi perete, în locul de îmbinare al acestora. Profesorul a
fost reţinut pe bază de ordonanţă şi introdus în arest, iar în ziua
următoare Procuratura a emis mandat de arestare.
Întrucât profesorul era o somitate în lumea medicală a
Craiovei, arestarea sa a produs mare vâlvă în oraş. Înainte de

303
expirarea celor cinci zile de mandat şeful miliţiei şi procurorul
şef au fost chemaţi la primul secretar, care am auzit că le-ar fi
spus:
– Măi, tovarăşi, ce aveţi de câştigat din arestarea
profesorului I....escu? Ce are de câştigat Craiova din arestarea
acestui medic eminent? E mai bine pentru craioveni ca
profesorul să stea doi sau trei ani ani la puşcărie, unde să
confecţioneze câteva mii de papuci, pe care la o adică-i poate
face oricine, ori să stea în aceşti ani la spital, unde să trateze şi
să vindece sute de bolnavi, sute de oameni pe care altul nu i-ar
putea vindeca?
Profesorul doctor a fost pus în libertate şi lăsat să facă
ceea ce ştia el mai bine. Nouă, ofiţerilor de economic de la
miliţia craioveană, ne-au fost prelucrate de către şeful nostru,
Toma Marghescu, spusele acelui prim secretar comunist, vorbe
care pe mine m-au impresionat profund şi m-au determinat ca
în toată activitatea mea ulterioară să nu-mi folosesc priceperea
şi prerogativele profesiei şi funcţiilor pe care le-am avut în
Poliţie pentru a aresta vreun medic şi a-l deturna de la menirea
sa! Deşi ocazii am avut!
După căderea regimului comunist, pe când eram locţiitor
al şefului Poliţiei municipiului Craiova, funcţie din care
coordonam şi activitatea ofiţerilor de economic, a venit la mine
unul dintre ofiţerii de la judiciar care m-a rugat să organizez un
flagrant pentru prinderea unui doctor care-i solicitase suma de
30 000 lei pentru o intervenţie chirurgicală la care urma să fie
supus socrul său. În acei ani 30 000 erau o sumă, totuşi!
– Ştie cine eşti, cu ce te ocupi? - l-am întrebat pe tânărul
ofiţer.
– Ştie, domnule comandant! Dar mi-a spus că nu-l
interesează cine sunt, cunoştintele şi experienţa sa profesională
costă şi că trebuie să-i aduc banii dacă vreau să facă operaţia.
– Ţii la socrul tău, puiule?
– Da, ţin! - mi-a răspuns fără să ezite.

304
 – Atunci fă rost de bani şi dă-i chirurgului. Dacă-l
arestăm, ai vreo garanţie că ceilalţi colegi ai doctorului îl vor
trata bine pe socrul tău? Crezi că le-ar deveni mai simpatic
când vor afla că l-a dat în gât pe unul de-al lor? Şi apoi, mai
este încă un aspect al problemei.
Şi i-am povestit întâmplarea de la începutul carierei mele
şi ceea ce spusese acel prim-secretar. Iar judiciaristul mi-a dat
dreptate. Nu ştiu dacă din toată inima ori doar din complezenţă.
Eu, totuşi, nu m-am simţit prea bine. Simţeam că-l
dezamăgisem pe ofiţer, nu răspunsesem aşteptărilor pe care le
avea de la cineva cu funcţia mea. Viaţa însă mi-a dat ocazia să
mă revanşez.
După o vreme de la acea discuţie cu tânărul ofiţer, am
văzut numele doctorului chirurg pe lista de audienţe. Şeful
poliţiei era în concediu iar noi, locţiitorii săi, ţineam audienţele
prin rotaţie. Fiind rândul meu, secretarul de la cabinet îmi
prezentase lista persoanelor înscrise, cu puţin timp înainte de a
începe programul de audiente. Văzându-i numele pe listă, am
intuit ce vrea. Ştiam că în urmă cu câteva zile îi fusese spartă
locuinţa, de unde autorii plecaseră cu o cantitate mare de
bijuterii şi alte valori. Prejudiciul fiind însemnat iar victima o
persoană cu influenţă în urbe, cazul fusese discutat în şedinţa
de comandă.
I-am spus secretarului să-i mai ţină puţin jos, în sala de la
intrare, pe cei înscrişi la audienţe şi să-l cheme la mine pe
tânărul ofiţer. Am avut noroc, era în sediu şi s-a prezentat
imediat. I-am spus că chirurgul de-i luase banii urma să vină în
audienţă şi am pus la punct un mic scenariu.
L-am lăsat pe doctor să-i vină rândul mai la urmă, să mai
fiarbă în suc propriu. Când a intrat i-am răspuns la salut şi l-am
invitat să ia loc pe unul dintre cele două fotolii din faţa
biroului.

305
 – Care-i problema, cu ce pot să vă ajut, domnule doctor?-
l-am întrebat după ce m-am prezentat, declinându-mi gradul şi
funcţia.
– Ştiţi cine sunt? - m-a întrebat cu destul aplomb, ca să
nu-i spun aroganţă.
– Ştiu. Deşi n-am avut onoarea să vă cunosc personal, am
auzit de dumneavoastră. Sunteţi destul de cunoscut în Bănie.
– Sunt destul de cunoscut, da, dar la ce bun? Mi-a fost
spartă locuinţa săptămâna trecută, mi-au fost furate bunuri de
valoare, care nu-s la îndemâna oricui, şi încă nu m-a chemat
nimeni să mă anunţe că mi-au fost recuperate bunurile.
Am pus mâna pe telefonul interior şi am sunat la
secretariat.
– Să vină la mine, cu lucrarea, ofiţerul care se ocupă de
identificarea autorilor în dosarul spargerii de la domnul doctor
Cutărescu. Şi Prunaru, de la evidenţa operativă, cu situaţia
cauzelor şi lucrărilor cu autori necunoscuţi.
Peste câteva minute au intrat în birou tânărul ofiţer cu un
dosar sub braţ şi Prunaru de la evidenţă cu ditamai terfelogul în
braţe. Văzându-l pe ofiţer, doctorul a tresărit şi a întors capul
spre fereastră.
– Câte dosare privind fapte comise de autori necunoscuţi
avem în lucru la Poliţia municipală, domnule Prunaru.
– 12 873, domnule comandant, răspunde Prunaru.
– Câte dintre acestea se află în lucru la domnul ofiţer, aici
de faţă?
– 317, răspunde Prunaru după ce şi-a consultat registrul.
– Multumesc, puteţi pleca!
După ce subofiţerul a ieşit, m-am adresat judiciaristului.
– Care e stadiul activităţilor desfăşurate pentru
identificarea autorilor spargerii de la locuinţa domnului doctor,
tinere? Uite, domnul doctor a venit în audienţă să se intereseze
de mersul cercetărilor.

306
 – Păi, n-am prea reuşit să fac mare lucru, domnule
comandant. Aţi auzit şi dumneavoastră câte cazuri am în lucru.
Unele destul de vechi, îşi asteaptă rândul de mult să scutur
praful după ele.
– Le rezolvi în ordinea vechimii?
– E unul dintre criterii, domnule comandant.
– Aha, am priceput! Dar cam cât ar costa priceperea şi
experienţa ta dacă ai da prioritate cercetărilor în dosarul
domnului doctor? Eventual şi în timpul tău liber?
– Păi, ştiu eu, domnule comandant?? Cred că 30 000 de
lei ar fi suficienţi!
– Bine, sunteţi liber! Aveţi însă grijă de dosar, da?
Rezolvaţi-l cu maximă operativitate!
– Ei, domnule doctor, l-am intrebat după ce ofiţerul
ieşise. Sunteţi mulţumit?
Doctorul roşise, era transpirat, si evita să mă privească.
– Am priceput, domnule comandant! Mi-aţi dat o lecţie.
O să vin mâine să-i aduc banii!
– Nu pentru rezolvarea dosarului, domnule doctor, să
fim înteleşi. Acolo cercetările merg şi fără stimulente. Dacă
sunt indicii şi piste viabile va fi rezolvat cât de repede se poate!
A fost un caz fericit, ofiţerul şi-a recuperat şpaga. Putea
însă rămâne cu banii daţi. Să nu uităm însă, sunt doctori şi
doctori. Cei mai mulţi dintre ei sunt devotaţi profesiei şi
pacienţilor şi fac toate eforturile posibile fără a-şi condiţiona în
vreun fel priceperea şi experienţa. Un medic chirurg, doctorul
Noni Dagla, prieten de-al meu din tinereţe, îmi spunea că el
tratează toţi pacienţii la fel, cu toată priceperea de care e în
stare, indiferent dacă-i dau ori nu ceva. Pentru că este renumele
său în joc şi nici un chirurg nu vrea rateuri pe masa de operaţie.
Acum 21 de ani am avut un accident vascular cerebral în urma
căruia am rămas paralizat parţial, nemaiputând să-mi folosesc
mâna şi piciorul stâng. Doamna doctor Dorina Iovănescu,
secondată de colectivul său de asistenţi şi asistente, m-a tratat

307
cu pricepere şi devotament timp de aproape şase luni de zile,
până ce am putut să părăsesc spitalul pe propriile picioare. Le
sunt profund recunoscător, lor le datorez o adevărată renaştere,
precum şi faptul că mi-am putut continua activitatea până ce
am ieşit la pensie.
Să nu uităm că orice pădure are uscături, şi în rândul
nostru sunt destui care necinstesc uniforma şi aruncă cu noroi
pe eforturile şi profesionalismul celor care-şi practică onest
meseria de poliţist. Însă dacă noi, poliţiştii, recuperăm bunuri,
doctorii, cu toate defectele lor, sunt nişte semizei, recuperează
sănătate şi viaţă, lucruri mult mai de preţ!
Iar dacă doctorul Burnei a avut şi rateuri, neputând să-i
vindece pe toti cei care i-au trecut prin mână, să ne amintim că
nici măcar strungarul care face şuruburi nu le poate reuşi pe
toate, dând şi un număr de rebuturi la sfârşitul programului de
lucru. Şi lucrează doar cu fier, un material amorf, nu cu un
organism atât de fin şi complicat cum este organismul uman.

308
 CIRACUL LUI NILĂ

Motto:
„Toderici ridică fruntea din carnet, vru să spună ceva, buzele
i se mişcară şi strânse carnetul în mâini. Începu apoi să strige mai
departe. Din rândurile de premilitari, glasul celui strigat răspundea
cu putere, făcând să răsune satul până departe. Într-un timp,
învăţătorul trase aer piept, îşi desfacu picioarele şi începu să urle,
hotărât să întreacă glasurile care răspundeau:
– Tudor Marin! strigă el.
– Prezent! răspunse flăcăul tot atât de tare.
– Terci Minică!
– Lipsă!
– Teculescu Ion!
– Prezent!
– Tărbacă Anghel!
– Lipsă!
– Moromete Nilă! urlă din toate puterile Toderici.
– Prezent! răspunse atunci Nilă încet şi scârbit şi un hohot de
râs urmă răspunsului său, cutremurând acea parte a satului până
departe."
Marin Preda, Moromeţii, volumul întâi

Aflând că în partea a doua a acestei luni, septembrie, în

satul teleormănean Talpa vor începe filmările la o peliculă
inspirată din volumul al doilea al Moromeţilor, am purces să
recitesc capodopera lui Preda. O fac întotdeauna cu plăcere,
Marin Preda numărându-se printre autorii mei preferaţi, unul
dintre motive fiind satul copilăriei mele pe care-l regăsesc în
scrierile sale. Nici un alt autor nu s-a calchiat mai bine pe

309
amintirile mele despre lumea satului în care am copilărit, cu
excepţia, poate, a lui Jean Băileşteanu cu al său Drum în tăcere!
De câte ori recitesc Moromeţii păţania lui Nilă cu
învăţătorul Toderici la premilitară îmi readuce în memorie o
întâmplare din şcoala militară asemănătoare până la un punct,
al cărei erou a fost un moldovean bine făcut dar cam molcom
de felul lui, originar de prin părţile Sucevei, Vasile Grădinaru.
Deşi şcoala era militară, pentru elevii de la arma miliţie în
programă predominau materiile specifice ştiinţei dreptului şi
orele de specialitate de la disciplinele unu şi doi. Pregătirea
militară se desfăşura în limita a două ore săptămânal, la care se
adăugau cele douăzeci de minute zilnice de pas de defilare pe
platou, în sunetele fanfarei, înainte de a intra în sălile de curs,
plus o zi pe trimestru în care fiecare batalion efectua, cu raniţa
în spate, un marş de infanterie cale de 20-30 de kilometri. Se
adăugau câteva alarme de exerciţiu şi săptămâna petrecută în
tabăra de la Drajna, din preajma Vălenilor de Munte unde,
într-adevăr, ne ieşea milităria pe nas.
Cele două ore săptămânale de pregătire militară se
desfăşurau, de regulă, în pădurea Băneasa, sub îndrumarea
comandanţilor de companie, ofiţeri tineri, locotenenţi majori şi
căpitani. În primii doi ani de şcoală comandantul meu de
companie a fost locotenentul major Florin Manole, de care-mi
amintesc cu plăcere, un ofiţer prezentabil, tras prin inel, brunet,
cu mustaţă. Dezgheţat, destupat la minte, aveam să-l
reîntâlnesc peste mai bine de zece ani ca aghiotant al unuia
dintre primii ministri de interne de după căderea
comunismului, Doru Viorel Ursu!
În ziua în care s-a petrecut întâmplarea despre care
povestesc, efectuam instrucţie de front pe un teren viran cu o
lăţime de vreo sută şi ceva de metri, aflat în stânga şcolii, cam
în dreptul blocului alimentar şi al poligonului de tir. Urma să
avem o inspecţie şi repetam prezentarea din formaţie.

310
 – Măi băieţi, ne spunea Manole, aveţi grijă că membrii
comisiei de control sunt militari de carieră, ofiţeri de la trupele
de securitate. Acestora le place să vorbiţi tare, milităreşte!
Chiar dacă spuneţi o prostie, să o spuneţi cu voce tare,
răspicată, siguri pe voi, şi vă asigur că o să le placă, o să vă
aprecieze! O să facem o repetiţie, eu o să vă numesc după
funcţia din pluton iar voi, cei numiţi, vă spuneţi tare, răspicat,
gradul şi numele! E clar?
– E clar, tovarăşe locotenent major! am răspuns noi.
– Bun, începem atunci! Pistolar unu din grupa a doua!
– Elev caporal Madac Traian, ordonaţi! a răspuns tare cu
o voce sonoră, clară, colegul meu de bancă, originar de pe
lângă Târgu Mureş.
– Foarte bine! Dar chiar mai tare, dacă se poate!
Puşcaş-mitralior din grupa-ntâia!
– Elev caporal Ariciu Ion, ordonaţi! a urlat campionul
nostru la aruncarea grenadei, originar din Vipereşti, Buzău.
– Excelent! Pistolar opt din grupa a treia
– Elev caporal Vlad Barbu! a strigat răspicat, la rândul
său, viitorul chestor de poliţie.
Locotenentul major Manole a continuat să ne numească.
Ca şi consătenii lui Nilă Moromete la premilitară, şi noi
ne ambalasem şi urlam din ce în ce mai tare, căutând să-l
depăşim în intensitate pe cel ce răspunsese înaintea noastră.
– Puşcaş mitralior din grupa a treia! l-a nominalizat
ofiţerul pe altul dintre noi.
– Elev caporal Grădinaru Vasile! rupe ritmul cu o voce
moale, molcomă, calmă şi abia auzită, în comparaţie cu
strigătele de dinainte, suceveanul nostru.
Descumpănit, Manole a rămas tăcut cateva clipe. Apoi a
izbucnit:
– Băăăî, tu unde-ai fost pînă acuma? Nu i-ai auzit pe
ceilalţi? Sau te gândeai la gagică, erai prin nordul Moldovei nu

311
cu noi aici? Ai grijă cum răspunzi! Fii atent aici! Puşcaş
mitralior din grupa a treia!
– Elev caporal Grădinaru Vasile! răspunse la fel, pe
acelaşi ton, colegul nostru.
– Băi, Vasile, tu nu eşti întreg la minte? Pentru cine vorbesc
eu aici? Răspunde tare şi răspicat, cum au răspuns ceilalţi. Cu cât
mai tare, cu atât mai bine! Atenţie! Puşcaş mitralior din grupa a
treia! strigă tare Manole, pentru a-l stimula pe Vasile.
– Elev caporal Grădinaru Vasile! răspunse molcom
moldoveanul.
Exasperat, locotenentul major îşi scoase batista din
buzunar, apoi cascheta, şi se sterse îndelung pe frunte. După ce
se calmă, se acoperi din nou, băgă batista în buzunar şi întrebă:
– De unde eşti de loc, Vasile?
– Din Suşeava, tovarăşie locotenent major!
– Chiar din oraş, din Suceava?
– Nu, dintr-un sat din judieţul Suşeava!
– Bun, deci eşti de la ţară, nu de la oraş.
– Da, die la ţară.
– Şi acolo, la ţară la tine, în copilărie ori mai încoace,
când te-ai mărit, n-ai fost niciodată cu oile la păscut?
– Ba da, am fost.
– Bun, atunci închipuieţi că eşti cu oile la păscut şi
acestea au rupt-o la fugă vrând să intre într-un lan de porumb.
Iar tu strigi cât poţi de tare la ele, pentru a le împiedica să intre
în lan! Ti-e clar?
– Da!
– Bun atunci! Atenţie! Puşcaş mitralior din grupa a treia!
– Bârrrrrr! s-a auzit puternic glasul lui Vasile.
Nu mai ştiu dacă hohotul de râs care a urmat a cutremurat
pădurea din spatele nostru, precum partea aceea de sat cel al
flăcăilor lui Nilă Moromete, dar ştiu că l-a făcut pe Manole
să-şi azvârle, de râs, cascheta de pământ atât de tare că i-a sărit
cucul cât colo!

312
 VACILE DIN RAST

Într-una din zilele primăverii lui 1989, cred că prin luna

mai, eram ofiţer de serviciu pe miliţia judeţeană. Criza care
cuprinsese societatea românească a acelor ani se adâncise,
şurubul se strângea tot mai tare, starea de nemulţumire a
populaţiei se generalizase şi se adâncea continuu, fapt pentru
care de la centru se emiteau ordine peste ordine, menite să
menţină situaţia sub control. Cred că şefii cei mari de la
Bucureşti se aşteptau ca buba să pleznească pe undeva, întrucât
emiseseră un ordin potrivit căruia ofiţerii de serviciu din
unităţile teritoriale trebuiau să raporteze telefonic ofiţerului de
serviciu pe IGM, din două în două ore, care este situaţia în
judeţele patriei. Asta pe lângă raportările uzuale efectuate prin
dispeceratul unităţii, referitoare la evenimente produse pe
teritoriul de competenţă, acţiuni desfăşurate, rezultatul acestora
şi ce mai era de raportat.
Era o zi de sâmbătă, ziua de sâmbâtă liberă din lună în
care nu se lucra, s.r.l.-ul, cum îi spuneam toti. De la săptămâna
redusă lunară, nu de la societate cu răspundere limitată, S.R.L.,
cum aţi gândi majoritatea celor de astăzi, care n-aţi prins ori
eraţi micuţi în acele vremuri. Zi liberă fiind, era linişte, prin
clădire nu erau prea multe cadre. Să fi fost trecut de
douăsprezece jumătate când mă sună şeful de post de la Rast,
Boruz parcă era, şi-mi raportează că pe izlazul de la Ghidici
zac cadavrele câtorva zeci de vaci, aparţinând IAS Rast.
Acestea fuseseră scoase dimineaţa la păscut apoi, după ceva
vreme, începuseră să se umfle şi să cadă pe pajişte. I-am cerut
să stabilească numărul lor şi să se asigure ca acestea să fie
trimise urgent la Abatorul Podari.
313
 După ce am terminat discuţia cu şeful de post am mers la
locţiitorul şefului Miliţiei judeţene, Valerică Dabu, care efectua
serviciul de permanenţă la comandă, pentru a-i raporta
informaţia. Nu l-am găsit, nici la el în birou, nici la structurile a
căror activitate o coordona, judiciar, criminalistic, cazier. Am
întrebat la punctul de control iar subofiţerul aflat în post mi-a
raportat că ieşise din unitate. Atunci am pus mâna pe telefon şi
i-am raportat situaţia de la Rast ofiţerului de serviciu principal,
care asigura serviciul de zi la nivelul întregului inspectorat
judeţean al Ministerului de interne şi se afla în anticamera
cabinetului şefului de inspectorat, colonelul Ion Sandu. După
care l-am sunat la domiciliu pe nea Costică Lătăreţu, ofiţerul
specialist unu al Biroului economic al Miliţiei municipale, care
avea în responsabilitate industria alimentară, şi l-am rugat să
meargă la Abatorul Podari, unde urmează să sosească mai
multe transporturi de la IAS Rast conţinând cadavrele unor vite
moarte în condiţii suspecte. Nu au fost necesare prea multe
cuvinte, locotenent-colonelul Lătăreţu era meseriaş, a înţeles
imediat despre ce este vorba şi ce avea de făcut.
Între timp se făcuse ora la care trebuia să raportez la IGM
ce se întâmpla prin judeţ şi, deşi nu aveam acceptul ofiţerului
de permanenţă la comandă, am raportat cu titlu informativ
situaţia de la Rast, precizând că voi reveni cu amănunte. La
puţin timp s-a înapoiat în unitate şi locotenent-colonelul Dabu,
care a venit la camera ofiţerului de serviciu şi m-a întrebat dacă
avem ceva evenimente. I-am spus ce se întâmplase la Rast,
i-am relatat şi că raportasem la IGM, dar n-a făcut nici un
comentariu, plecând în biroul său, situat de partea cealaltă a
culoarului de la etajul doi al clădirii de pe Amaradia.
După o vreme, pe la două - două şi ceva, m-a sunat nea
Costică Lătăreţu de la Abator şi mi-a comunicat că fuseseră
aduse în total 64 de vaci şi juninci, precizându-mi în detaliu
numărul acestora pe grupe de vârstă. Majoritatea erau vaci
mature, aflate în lactaţie. Dispusese efectuarea necropsiei şi

314
urma să mă sune mai târziu, să-mi comunice concluziile
preliminare.
La nici zece minute de la discuţia cu nea Costică, aud
sunând telefonul special TO, în cabinetul şefului miliţiei. Merg
acolo, ridic receptorul şi mă prezint:
– Căpitan Bâţă, ofiţer de serviciu la Miliţia judeţului
Dolj!
– Căpitane, sunt Zezeanu, de la Comitetul judeţean de
partid. Ai auzit de mine, mă ia el tare, ştii cine sunt?
– Ştiu, tovarăşe secretar, sunteţi secretarul Comitetului
judeţean cu probleme de agricultură!
Era unul din corifeii judeţului, ocupa, împreună cu alţi
câţiva, a doua poziţie după primul secretar. Acesta avea cinci
adjuncţi, pe poziţii egale cel puţin teoretic, ca să zic aşa:
secretarul cu probleme organizatorice, cel cu propaganda, cel
cu probleme economice, cel cu agricultura şi cel cu probleme
speciale (numit uneori şi secretarul cu organele).
– E bine atunci, dacă ştii! Ia zi-mi, ce este prin judeţ,
aveti evenimente deosebite?
– În judet este linişte, tovarăşe secretar, nu avem
evenimente deosebite. Cu excepţia unei situaţii de la Rast, unde
au murit din cauze necunoscute peste 60 de vaci.
– Ei, 60 de vaci! Au murit câţiva viţei bolnavi şi 3-4
juninci! De unde-ai scos 60 de vaci?
– Avem un ofiţer la Abator unde în acest moment se
efectuează necropsia cadavrelor pentru a se stabili cauza mortţi.
Majoritatea sunt vaci în lactaţie, atâtea (şi i-am spus cifrele, pe
care nu mi le mai amintesc, acum) între trei şi cinci ani, atâtea
între unu şi trei ani, atâtea între şase luni şi un an, atâtea sub
şase luni!
– Băi, tu nu eşti întreg la cap? Las-o aşa cum spun eu! Şi
să nu mai afle nimeni despre asta, clar?
– Îmi pare rău, dar am raportat deja la Inspectoratul
General al Miliţiei!

315
 – Ce-ai făcuuut? Ai raportat deja la Bucureşti? Cu a cui
aprobare? Ţi-ai bătut cuie-n talpă, căpitane! De ce-ai făcut
asta?
– Îmi pare rău, tovarăşe secretar, dar avem ordinele
noastre, pe linie de miliţie!
– Ce ordine, băi, ce miliţie, eşti nebun la cap? Fii atent la
mine, îţi dau eu ordin acuma! Dă imediat telefon la Bucureşti,
la ai tăi, şi spune-le că a fost o informaţie falsă! Spune-le că ai
verificat şi nu se confirmă, că ai fost dezinformat, că a fost doar
un zvon. Te descurci, vezi tu ce faci!
– Îmi pare rău, dar nu pot face asta! Vacile sunt deja în
abator, iar noi avem ordinele noastre, pe linia noastră!
– Ţi-ai bătut singur cuie-n talpă, căpitane! Fii atent c-ai
încurcat-o cu mine!
Şi mi-a trântit telefonul!
Între timp se făcuse iarăşi ora de raportat la Bucureşti, am
raportat de urmare datele pe care le aveam de la nea Costică
Lătăreţu, după ce mai avusesem o discuţie telefonică cu acesta.
Trimisesem între timp şi echipa de cercetare de la judeţ la faţa
locului, la Rast. Între timp, în ora următoare, Zezeanu m-a mai
sunat de două ori, trântind şi bufnind, încercând cu tot felul de
ameninţări să mă facă să retractez cele raportate la Bucureşti!
– Nu mai pot, tovarăşe secretar, am raportat deja de
urmare, inclusiv structura pe grupe de vârstă a animalelor
decedate. Şi am raportat că se efectuează cercetări pentru
stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor care au condus la
producerea evenimentului.
În jurul orelor patru şi jumătate - cinci, văd că se
deschide uşa încăperii în care efectuam serviciul şi intră
inspectorul-şef, colonelul Ion Sandu. Un tip dur, aspru, i se
spunea Putere! Venise la Dolj cu vreun an înainte de pe funcţia
de locţiitor al comandantului vestitei U.S.L.A., Unitatea
Specială de Luptă Antiteroristă. Înainte de a fi locţiitorul
şefului acestei unităţi, fusese şeful Şoimilor, serviciu din cadrul

316
unităţii antitero ce includea însoţitorii de bord, adică luptătorii
conspiraţi în rândul pasagerilor liniilor aeriene, cei care
trebuiau să intervină pentru anihilarea eventualilor terorişti.
Pentru preluarea funcţiei de la Dolj venise în Craiova direct din
Australia, unde o însoţise pe Elena Ceauşescu în timp ce
aceasta efectua o vizită în acea ţară-continent!
– Ce este pe aici, tinere? - m-a întrebat, blajin, cu
diplomaţie, după ce-i dădusem raportul
– Avem un eveniment pe linie de agricultură la Rast,
unde au murit 64 de vaci din cauze necunoscute.
– Aha! Şi, mai ştie cineva de treaba asta?
– Am raportat la IGM, în conformitate cu prevederile
ordinului nr... care prevede raportarea telefonică din două în
două ore!
– Măi, dar mie de ce nu mi-ai raportat, măi?
– Am raportat ofiţerului de serviciu principal?
– Ai raportat ofiţerului de serviciu principal! Ia să
vedem!
Şi pune mana pe telefonul interior de pe care sună la
cabinetul său!
– Măi, Vlade, ţi-au raportat cei de la miliţie ceva cu nişte
vaci? Aha! Aha! Măi, şi mie de ce nu mi-ai dat telefon, măi?
Apoi se întoarce iaraşi către mine.
– Măi, de nu nu mai sunat şi pe mine, măi. Trebuia să mă
suni acasă!
– Nu mi-am permis să vă sun acasă, tovarăşe colonel.
Ştiam că sunteţi în concediu. Am procedat conform
instrucţiunilor care reglementează serviciul de zi, am raportat
celor specificaţi în instrucţiuni!
– De unde ştiai că sunt în concediu?
– Se vorbeşte prin inspectorat!
– Da, măi, dar ar fi trebuit totuşi să mă suni acasă.
Ofiţerul principal e de la filaj. Ce să ştie unul de la filaj?
– Am procedat conform instrucţiunilor!

317
 – Bine, măi, mai vedem!
Şi a plecat. Seara târziu s-a întors şi echipa de cercetare
de la Rast, a întocmit raportul de eveniment iar cei de la
Dispecerat l-au transmis la Statul major din IGM.
A doua zi, la ora opt, am predat serviciul de zi celui care
m-a înlocuit şi ar fi trebuit să plec acasă, eram liber după
serviciu. Dar ţi-ai găsit! Am fost luat în primire de şeful miliţiei
judetene şi de un adjunct.
– Ce-ai făcut, Bâţă, ne-ai pus bine cu cei de la partid, ai?
Zezeanu ne-a cerut să te trecem în rezervă. Ori să dispari din
judeţ, în cel mai bun caz!
Şi dă-i şi scrie la rapoarte până-n jurul prânzului. Cum
am fost sezizat, la ce oră, ce măsuri am luat, cu cine am vorbit,
ce-am zis eu, ce-a zis ăla, ce-a zis ălălalt... Am fost lăsat în
pace şi-am ajuns acasă abia pe la ora două. Nu prea-mi mai
ardea de mâncare, totuşi am ciugulit ceva şi m-am culcat, mă
simţeam epuizat, stors de vlagă!
A doua zi, luni, trebuia să merg la serviciu, ziua liberă
după serviciul de zi fusese cea de duminică, din care jumătate o
petrecusem scriind rapoarte. Atât era liberul după serviciu,
24 de ore, nu se pomeneau compensări, plata dublă pentru orele
lucrate în timpul sărbătorilor legale ori alte bunătăţi din astea
de care beneficiază poliţiştii de astăzi. Teoretic, cel puţin!
Am plecat spre sediul miliţiei cu inima grea, mă gândeam ce-or
face cu mine, nu era de glumă să cazi în dizgraţia şefilor, te
trezeai mutat la dracu-n praznic în cel mai bun caz. Era o epocă
a minciunilor, a raportărilor fictive, a ascunderii şi
transfigurării realităţii. Nu se agrea adevărul frust, se preferau
exagerările, retuşările, disimulările, pasarea responsabilităţilor.
Cei aflaţi în funcţii de conducere erau gata de orice
pentru a fi pe placul şefilor mai mari şi pentru a-şi păstra
funcţiile şi privilegiile. Nu toţi, dar....
Am intrat în sediu cu inima grea, cum vă spusei,
împovărat de gânduri negre! Când colo, ce să vezi! Şefii

318
zâmbitori, nevoie mare, doar că nu m-au luat în brate şi nu
m-au pupat când m-au văzut! Ce se întâmplase? Cazul de la
Rast nu fusese singular în ziua precedentă, în ţară se întâmplase
acelaşi lucru şi în alte trei judeţe: Braşov, parcă, Giurgiu şi nu
mai ştiu care! Spre deosebire de Dolj însă, factorii responsabili
din aceste judeţe nu raportaseră niciunul, Ceauşescu aflase nu
ştiu pe ce cale şi se lăsase cu căderi de capete, cu numeroase
destituiri, mai exact. De la partid, de la securitate, de la miliţiile
judeţene! Ai noştri, în schimb, stăteau în lojă, fuseseră daţi
exemplu!
Zilele următoare am fost tratat cu respect şi consideraţie
iar colonelul Ion Sandu, zis Putere, şeful inspectoratului, a
ordonat ca din acel moment să nu mai efectuez serviciul de zi
la miliţie ci la inspectorat, la uşa cabinetului său, ca ofiţer de
serviciu principal! Altă viaţă, nu mai stăteam în cizme şi cu
centura pe burtă, ci în ţinută civilă, la costum şi cravată.
Domnia nu a durat mult însă, ci doar vreme de vreo cinci - şase
servicii, pentru că au venit evenimentele din decembrie ‟89,
care au măturat vechea structură organizatorică.
Dar să revin la acea zi de luni. În unitate a sosit colonelul
Fierescu, dacă-i reţin exact numele, din cadrul Direcţiei
Cercetări Penale a Inspectoratului General al Miliţiei, sub a
cărui coordonare s-a efectuat ancheta privind vacile de la Rast.
Cercetările au stabilit că păşunea pe care au fost duse vacile la
păscut conţinea şi plante de rogoz, numit în zonă şi ţipirig,
plante care în perioada înfloririi, în anumite condiţii de
umiditate deveneau toxice. În noaptea de vineri spre sâmbătă
plouase, dimineaţa pajiştea era încă umedă, iar ingerarea
rogozului jilav provocase moartea celor 64 de vaci. S-a dispus
cercetarea în stare de arest a directorului IAS Rast, Ciobanu, a
şefului fermei de vaci, inginerul Iulian Silişteanu şi a şefului
pajiştilor din zona Calafatului, Popescu Ion parcă se numea,
care au fost introduşi în arestul Miliţiei Băileşti. Iorgu Bobeică,
şeful poliţiştilor băileşteni din acea vreme, mi-a povestit că în

319
cursul serii premergătoare procesului cu publicitate lărgită, ce
urma a fi desfăşurat la Casa de cultură a oraşului, mai
încăpătoare decât o sală de şedinţă a Judecătoriei, a fost sunat
de şeful miliţiei judeţene care i-a ordonat să-i pună în libertate
iar a doua zi, la prima oră, să asigure prezenţa acestora la
intrarea în sediul Comitetului judeţean de partid. Bobeică s-a
executat iar a doua zi cei în cauză au fost primiţi de Ion Traian
Ştefănescu, primul secretar, care le-a comunicat că Ceauşescu
personal dispusese judecarea lor în stare de libertate,
sugerându-le că ar fi indicat să-i trimită o telegramă de
mulţumire. Lucru pe care aceştia l-au şi facut, mulţumiţi că au
scăpat mai uşor decât colegii lor de la Ferma de berbecuţi din
Filiaşi care, cu puţină vreme înainte, fuseseră arestaţi şi
judecaţi cu mare tam-tam într-un proces cu publicitate lărgită,
la care fuseseră aduşi spre luare aminte reprezentanţi din toate
unităţile zootehnice doljene. Şi acolo muriseră un număr
mărişor de berbecuţi, iar cei consideraţi responsabili zăceau
încă în penitenciar. Neglijenţa era aspru sancţionată în acea
perioadă în care grija faţă de avutul public nu era doar o vorbă
în vânt iar sacul de bani al statului nu era doar o traistă în care
să-şi înfigă mîinile până la coate chiar unii dintre cei care ar
trebui s-o păstorească!

320
 COMISIA DE CADRE

Într-o povestire anterioară, ,,Dinozaurii‟‟, v-am povestit

cum după transformarea Poliţiei Regale în Miliţie au fost
îndepărtaţi din aparat vechii poliţişti, fiind înlocuiţi cu nou
veniţi fără prea multă ştiinţă de carte dar fideli regimului. În
timp aceştia şi-au completat studiile, împinşi de nevoia
modernizării instituţiei şi de suplinirea pierderilor inerente cu
tineri cu studii corespunzătoare, absolvenţi de liceu, şcoliti apoi
în şcolile de ofiţeri şi chiar absolvenţi de studii superioare, al
căror număr sporea pe zi ce trece. Pentru a nu fi îndepărtaţi din
aparat vechii miliţieni au urmat cursuri serale la liceele
existente în zonele în care lucrau unde, având în vedere
poziţiile pe care le ocupau în respectivele localităţi, erau trataţi
cu multă bunăvoinţă, fiind deseori „ajutaţi” să promoveze cu
uşurinţă şi rapiditate examenele necesare. Directorul unui liceu
din capitală, Grigorescu parcă se numea, devenise chiar celebru
în epocă, fiind extrem de popular în rândul ofiţerilor de miliţie
şi securitate întrucât îşi transformase şcoala într-un fel de Spiru
Haret al zilelor noastre, condiţia pentru a o absolvi şi a obţine
diploma fiind doar aceea de a te înscrie şi a avea legitimaţie tip
M.I.
Aşa cum spuneam în povestirea respectivă, la venirea
mea în aparat încă existau destui din categoria acestora, mulţi
dintre ei chiar pe funcţii importante. Ceea ce am spus mai sus
despre ei nu înseamnă că nu ştiau meserie, avuseseră destul
timp să o înveţe şi să se perfecţioneze, ci doar că erau deficitari
la capitolul cultură generală şi, poate, la modul în care
relaţionau. După ce lucrasem mai bine de şapte ani la Biroul
economic al Miliţiei municipiului Craiova, unde mă
321
remarcasem prin rezolvarea câtorva cazuri destul de complexe
şi interesante, fusesem promovat la Miliţia judeţeană într-o
funcţie, ofiţer cu învăţământul, în care eram subordonat direct
şefului acestei instituţii, colonelul Nicolae Langa. După nici
doi ani pe această funcţie şeful mă însărcina să redactez o mare
parte din materialele de analiză şi bilanţ necesare atât comenzii
unităţii cât şi domniei sale, personal. Acest fapt nu rămăsese
confidenţial, ci era cunoscut de majoritatea ofiţerilor cu funcţii
de conducere din inspectorat, care mă apreciau pentru că
,,aveam condei", cum se spunea pe atunci. Totodată, faptul că
lucram direct cu şeful, mă făcuse cunoscut şi ofiţerilor din
Inspectoratul General al Miliţiei, veniţi la Dolj cu sarcini de
control ori cu diferite misiuni care, potrivit reglementărilor,
trebuiau să se prezinte mai întâi la şeful miliţiei judeţene. Şi
unii dintre aceştia m-au apreciat, vorbind probabil şi altora
despre mine, astfel că am intrat în atenţia celor de la cadre ca
propozabil pentru o funcţie de conducere.
Astfel că într-una din zilele verii lui 1989 m-am trezit
convocat la sediul Inspectoratului General al Miliţiei, unde
urma să mă prezint în faţa comisiei de cadre. Pe atunci
promovările, cel puţin de la un anumit nivel, nu se făceau în
spaţiul aceluiaşi judeţ, ci erai transferat pe funcţia vacantă
dintr-o altă unitate de miliţie. Cei de la cadre întocmeau lista cu
cei propozabili pentru funcţia respectivă, listă pe care o
prezentau comenzii IGM-ului, care emitea ordinul de numire.
În prealabil însă, cei propozabili trebuiau să se prezinte în
faţa comisiei de cadre, condusă de şeful IGM ori unul dintre
adjuncţii săi, în componenţa căreia intrau şefii direcţiilor
principale, şeful cadrelor şi, bineînţeles, secretarul comitetului
de partid ori al consiliului politic, că nu mai reţin exact cum se
numea structura aia politică de la nivelul cel mai înalt al
miliţiei.
Eram foarte stresat, cei care aţi trăit acele vremuri ştiţi ce
însemna să te prezinţi în faţa generalului Nuţă ori a lui

322
Mihalea, supranumit în aparat Omul Negru. Îmbrăcat în ţinută
militară, cu veston, cizme, centură cu diagonală şi mănuşi fine
din piele, cum prevedea regulamentul, chit că afară se topea
asfaltul de căldură, am intrat în încăperea respectivă de la etajul
întâi al sediului din Ştefan cel Mare, după ce, în prealabil,
aşteptasem destulă vreme pe un hol împreună cu alţi câţiva
ofiţeri veniţi ca şi mine din ţară, care parcă aşteptau să fie duşi
la tăiere, nu să fie promovaţi. Asta pentru că secretomania era
aşa de mare încât nici unul dintre noi nu ştiam unde urma să
fim promovaţi, dacă le plăceam celor din comisie. Te puteai
trezi mutat la celălalt capăt al ţării, unde nu cunoşteai pe
nimeni, soţia urma şi ea să-şi părăsească serviciul, copiii
şcolile, iar acolo altă casă, zugrăveşte-o, mută-ţi mobila, se
ducea naibii satisfacţia recunoaşterii meritelor profesionale.
Am intrat în încăperea respectivă ziceam, era plină de ofiţeri
superiori cu bolovani pe umeri, cum le spuneam celor cu grade
înalte, datorită stelelor de dimensiuni mai mari de pe epoleţi.
De emoţie şi stres nici nu am reuşit să disting bine cine era
înăuntru, deşi pe majoritatea şefilor de direcţii îi cunoşteam din
vedere, conduseseră colective de control în judeţul în care
lucram, le văzusem fotografiile în revista ministerului, ,,Pentru
Patrie‟‟ ori în ziarul de armă, ,,În slujba patriei‟‟! Vedeam doar
roşu, culoarea predominantă a încăperii, pe podea era un imens
covor persan în ale cărui culori domina un grena închis, fotolii
mari din pluş roşu, scaune cu tapiseria de aceeaşi culoare,
draperii mari, grele, din catifea roşie la ferestre!
– Să trăiţi! Sunt căpitanul Bâţă din Miliţia judeţului Dolj,
m-am prezentat la ordinul dumneavoastră! – am rostit răspicat
formula regulamentară!
Nu mi s-a răspuns şi nu am fost invitat să iau loc. Am
rămas acolo, în poziţie de drepţi, lângă tocul uşii, ţintuit de
privirile celor din comisie, ca un condamnat în faţa completului
de judecată!

323
 – De unde ştii că ai condei? – m-a luat prin surprindere
prima întrebare.
Zic m-a luat prin surprindere întrucât, neştiind pentru ce
funcţie eram propozabil (nici până azi nu am aflat), nu mă
pregătisem pentru ceva anume. Mă aşteptam însă la întrebări de
natură profesională, sens în care în zilele dinaintea prezentării
tocisem principalele ordine şi instrucţiuni care reglementau
diversele domenii ale muncii de miliţie. De aceea întrebarea
m-a luat prin surprindere şi m-a descumpănit puţin! Ar fi
trebuit să răspund scurt şi la obiect că nu eu m-am caracterizat
aşa, că asta este părerea altora despre mine. În loc de asta,
m-am complicat şi m-am gândit s-o iau dinainte de plebiscit,
povestindu-le cum, elev fiind, publicasem diverse materiale în
revista liceului, care fuseseră apreciate de profesorii mei. În
consecinţă, am început, total neinspirat:
– Ştiţi, eu am făcut liceul la zi şi...
Nu am apucat să-mi continui fraza, am fost întrerupt
brutal de urletul isteric al unuia dintre membrii comisiei!
– Ieşi afarăăăă!

324
 O FI ŞTIUT GENERALUL?

Motto:
„Dacă ar şti generalul...”
Marin Preda, Delirul

În urma difuzării povestirii Vacile din Rast, una dintre

cititoarele mele s-a arătat interesată de sistemul informării
factorilor de conducere despre situaţia din teritoriu.
Răspunzând interesului domniei sale, am să prezint unele date
despre acest domeniu, la nivelul percepţiei şi cunostintelor
mele, un nivel mediu, bineînţeles, întrucât nu am lucrat în acele
vremuri în instituţii situate la vârful ierarhiei şi nici nu am
îndeplinit funcţii care să-mi permită accederea în culisele
puterii. Am cunoscut destule, totuşi, încât să pot să creionez o
imagine cât de cât apropiată de realitate.
O să încep cu nivelul de jos. Noi, ofiţerii de economic, ne
desfăşuram activitatea pe principiul muncii în obiective, adică
aveam responsabilităţi într-una ori mai multe întreprinderi sau
instiţutii dintr-un sector de activitate, în funcţie de mărimea şi
complexitatea acestora. În aceste obiective, cum le spuneam
noi, trebuia să realizăm o acoperire informativă, îndeosebi a
locurilor favorabile comiterii de infracţiuni, astfel încât să
asigurăm identificarea, prevenirea şi contracararea oricăror
fapte ori situaţii prin care se puteau aduce prejudicii avutului
obştesc, precum şi cunoaşterea stării de spirit a personalului ori
populaţiei (pe cât posibil, întrucât altora le revenea, în
principal, această sarcină). Evenimentele din aceste obiective,
prin care întelegeam comiterea de infractiuni cu prejudicii
însemnate ori întâmplări de natură să perturbe activitatea
325
acestor unităţi economice sau soldate cu victime omeneşti
(avarii grave, incendii, explozii, etc.) precum şi rezultatul unor
actiuni şi controale, se raportau la Dispeceratul Miliţiei
judetene, ori la Serviciul economic, după caz. Cu unele aspecte
erau informate, prin şeful militiei, şi organele de partid,
respectiv primii secretari ai comitetului municipal ori judeţean
de partid, după nivelul la care lucrau ofiţerii.
O să încerc să exemplific. În primii doi ani ai activităţii
mele la Biroul economic al Miliţiei municipiului Craiova am
avut în responsabilitate comerţul alimentar. În sistemul
socialist structura comerţului intern era mai simplă, de la
producător marfa mergea în unităţile comerţului cu ridicata,
en-gross, de unde erau livrate întreprinderilor comerciale care
asigurau desfacerea către populaţie. Neexistând multe verigi
intermediare, adaosul comercial era scăzut, preţul de desfacere
nefiind mult mai mare decât cel de producţie. Aveam deci în
responsabilitate I.C.R.A. (Întreprinderea Comercială cu
Ridicata a produselor Alimentare), cu depozitele sale, şi I.C.S.
Alimentara (Întreprinderea Comercială de Stat pentru mărfuri
Alimentare), cu zecile sale de magazine, de la la marile
complexe, gen BIG Craioviţa ori BIG Brazdă, până la chioşcuri
deservite de o singură persoană. Pentru alimentaţia publică
(restaurante, baruri, etc.) era desemnat un alt ofiţer, pentru
comerţul nealimentar (textile, încălţăminte, electrice...) altul,
pentru comerţul cu legume-fructe, altul. Alt ofiţer, de
asemenea, pentru unităţile din cooperaţia meşteşugărească.
Săptămânal, de regulă sâmbăta, culegeam şi centralizam
date despre cantităţile de mărfuri livrate populaţiei, iar în după
amiaza acelei zile şi în dimineţile de duminică eram în pieţe şi
unităţile comerciale, pentru urmărirea modului de
aprovizionare, eventuale controale şi observarea stării de spirit
a populaţiei. Neregulile constatate le raportam pe loc ori lunea,
după caz. Şi sâmbăta, dacă apreciam că mărfurile ce urmează a
fi livrate nu acoperă necesităţile de consum ale populaţiei.

326
 De raportat, raportam, dar... cui raportam? În zilele
premergătoare Crăciunului anului 1981 în Craiova era o mare
criză de ouă. La BIG Craioviţa a sosit o maşină de
aprovizionare plină de cartoane cu ouă, ceea ce a provocat o
mare busculadă în care au fost sparte amplele vitrine, înalte cât
pereţii, ale unităţii. Verificând aspectul, am constatat că
depozitele ICRA gemeau de ouă. Nu erau însă furnizate
populaţiei din cauza faptului că prim-vicepreşedintele
consilului judeţean, Găvruş, dăduse ordin ca ouăle din depozite
să nu fie livrate în reţeaua comercială înainte de data de
27 decembrie. Motivul? Gospodinele Craiovei să nu frământe
cozonaci de Crăciun, ci de Anul Nou. Găvruş combătea religia,
ca pe vremea lui Stalin. Am făcut informare la primul secretar,
dar cine îl pusese pe Găvruş acolo? Şi atunci, la cine ajungeau
informările noastre?
Câţiva ani mai târziu, aveam în responsabilitate
Combinatul Chimic de la Işalniţa. Cu ocazia unei acţiuni pentru
urmărirea modului de realizare a investiţiilor am constatat lipsa
unei locomotive Diesel. Destul de scumpă în banii de atunci,
vreo 11 milioane. Locomotiva apărea în inventarul unităţii,
fusese achiziţionată legal, plătită contravaloarea ei, dar în teren,
faptic, nu exista. Ce se întâmplase?
Combinatul recepţionase fictiv locomotiva pentru a-i
ajuta pe cei de la Uzinele 23 August să îndeplinească
prevederile de plan. Acolo apărea ca marfă vândută şi încasată,
deşi în realitate nu fusese încă livrată beneficiarului. Am
informat organele de partid şi peste puţin timp am fost sunat de
şefii noştri de la Bucureşti, care mi-au reproşat că n-am fost
cuminte. La 23 August erau încă în lucru o grămadă de
locomotive care fuseseră livrate doar fictiv, contravaloarea lor
fiind deja încasată, pentru că trebuiau îndeplinite şi depăşite
sarcinile de plan, întrucât erau uzinele de care răspundea, pe
linie de partid, chiar Tovarăşul, Secretarul General al

327
Partidului! Şi-ar fi fost de neconceput ca tocmai aceste uzine să
nu-şi facă planul!
Într-o secţie a combinatului numită NPK, unde se
produceau îngrăşăminte complexe, se ivise o situaţie potenţial
periculoasă. O serie de conducte prin care circulau lichide
extrem de toxice şi puternic corozive se fisuraseră datorită
vechimii şi proprietăţilor specifice ale substanţelor respective.
În anumite zone ale secţiei conductele erau atât de uzate încât
părea că plouă torenţial tot timpul. Nu cu apă ci cu foc lichid,
ca-n iad probabil, că n-a venit nimeni înapoi să ne spună cum
este acolo! Conductele nu puteau fi înlocuite, în ţară nu se
fabricau ţevi care să reziste acelor lichide. Singura soluţie era
importul de la furnizorul iniţial al acestora, dar Ministerul
Chimiei nu aproba cheltuirea unor sume în valută în acest scop.
Am informat partidul, am raportat până la nivelul ministrului
de interne pentru a interveni în vederea alocării fondurilor în
valută necesare. Am plecat eu din combinat, însă, primind alte
însărcinări, dar situaţia nu se rezolvase.
Revenind la sistemul de informare, în afara rapoartelor
punctuale referitoare la evenimente ori rezultatul unor acţiuni
şi controale de care vorbeam mai sus, noi, cei de la economic,
mai aveam o acţiune căreia i se spunea ,,Decameronul”
Potrivit ordinului pe această linie, în fiecare dintre zilele
unei luni calendaristice raportam centralizat, cu exemple
semnificative, rezultatul activităţilor specific-poliţieneşti
desfăşurate în zona de competenţă, într-un anumit domeniu, în
ultimele 30 de zile, precum şi stări de lucruri, situaţii ori alte
elemente ce prezentau interes pe linia respectivă. De exemplu,
în prima zi a lunii raportam situaţia din unităţile industriei
energetice din teritoriul nostru de competenţă, în a doua zi din
unităţile industriei chimice, în a treia din agricultură, şi tot aşa
până în ultima zi a lunii!
La nivelul Inspectoratului General al Miliţiei, în cadrul
Statului Major, exista o structură de analiză, sinteză şi

328
informare care primea rapoartele din teritoriu, le centraliza şi
redacta buletinul zilnic de evenimente precum şi anumite note,
mai ample, pe diverse evenimente, informări pe domenii
distincte de activitate ori sinteze ale unor razii, acţiuni şi
controale desfăşurate în unele judeţe sau la nivelul intregii ţări,
pe care le prezenta şefilor miliţiei, ministrului de interne şi
conducerii de partid şi de stat. Compartimentul era condus de
colonelul Constantin Constantinescu, actualmente general în
retragere, caracterizat de unii dintre cei care au lucrat cu
domnia sa drept un intelectual rasat, extrem de cultivat şi,
poate, cel mai bun condeier pe care l-a avut Poliţia Română! În
cadrul acestei structuri lucrau, în ture de câte 24 de ore, ofiţeri
,,cu condei‟‟, aduşi din diverse specialităţi ale muncii de
miliţie, ceea ce asigura un plus de competenţă în analiza
problemelor de specialitate. Ofiţeri de calitate, bine pregătiţi
profesional care, mai târziu, aveau să ajungă la comanda unor
structuri ale Poliţiei Române! Uneori, pentru perfecţionarea
sistemului de analiză, sinteză şi informare, din teritoriu erau
aduşi să lucreze alături de ofiţerii compartimentului din Statul
Major şi ofiţeri de la Miliţiile judeţene, desemnaţi de
conducerea acestora. Prin anii 1987-1988, cred, am fost detaşat
în două rânduri la această structură, unde am avut onoarea să
lucrez în acelaşi birou cu domnii maiori Nicolae Bucur, un
ofiţer capabil, discret, de o corectitudine şi modestie
exemplară, şi Petrică Albu, cel care peste câţiva ani avea să
devină şeful structurilor poliţieneşti de combatere a crimei
organizate din Poliţia Română.
În proximitatea biroului în care lucram alături de cei doi
era o sală plină cu aparate telex, deservite de subofiţeri, care
ţăcăneau continuu, producând un vacarm infernal. După
recepţionare, telexurile erau prezentate ofiţerilor din tură, care
lucrau în permanenţă la redactarea buletinului informativ cu
evenimentele din ultimele 24 de ore, ce urma să fie prezentat a
doua zi, la prima oră, beneficiarilor. Conţinutul acestuia se

329
modifica necontenit pe parcursul zilei, întrucât mereu apăreau
evenimente, dintre care unele prezentau uneori o importanţă
mai mare decât cele introduse iniţial. Din câte îmi amintesc, au
trecut treizeci de ani de atunci, buletinul avea următoarea
structură:
- evenimente în care erau implicaţi cetăţeni străini;
- evenimente în care erau implicaţi militari;
- evenimente din economie;
- alte evenimente;
- rezultatul unor razii, acţiuni şi controale semnificative.
Erau încluse evenimente care corespundeau cu adevărat
semnificaţiei acestui termen, în partea finală a buletinului
menţionându-se ceva de genul ,,În ultimele 24 de ore în ţară
s-au comis 3 omoruri (Braşov, Sălaj, Dolj), 20 de tâlhării, două
violuri şi 340 de furturi.”
În cazul producerii unor evenimente deosebite se
redactau separat note de informare referitoare strict la
întâmplările respective, sintetizate pe o jumătate ori maxim o
filă A4, care se prezentau imediat beneficiarilor. Exemplific cu
două evenimente produse în perioada în care eram detaşat
acolo, o explozie la Termocentrala Işalniţa, soldată cu moartea
a doi muncitori şi un omor comis în Braşov, a cărui victimă
fusese dezmembrată, membrele acesteia şi alte bucăţi din
cadavru fiind găsite la ghenele de gunoi.
În afara buletinului zilnic de evenimente şi a notelor
referitoare la întâmplările deosebite, se redacta, tot zilnic,
raportul centralizat pe ţară în acţiunea Decameronul, pe
problema ce făcea obiectul zilei respective, cum am arătat mai
sus: în prima zi industria energetică, în a doua chimia şi aşa
mai departe. Buletinele de evenimente, notele şi informările
erau dactilografiate cu caractere mari (litere cam de 20 în Word
la un calculator de astăzi, întrucât, de regulă, beneficiarii erau
persoane care, nemaifiind la prima tinereţe, nu mai aveau o

330
vedere perfectă), pe o hârtie de bună calitate, cretată, de un alb
imaculat, având ataşate fluturaşi cu numele beneficiarilor!
O dată la două săptămâni fiecare dintre ofiţerii structurii
de analiză şi sinteză, trebuia să redacteze la liber, adică pe o
temă aleasă de el, o notă de informare pe o problemă ce-i
atrăsese atenţia şi considera că merită aprofundată şi adusă la
cunoştinţa factorilor responsabili. Am văzut în arhiva
serviciului astfel de informări, unele foarte interesante, bine
documentate, multe exemplificate cu fotografii excelente. Îmi
amintesc una care m-a amuzat teribil, referitoare la un ospătar
care lucra la un restaurant din proximitatea Comitetului
Central. Restaurantul era frecventat de activişti şi instructori ai
acestui for politic suprem. Ospătarul, trăgând cu urechea la
discuţiile lor şi împrietenindu-se, iar apoi făcându-şi-l complice
pe unul dintre ei, pusese pe roate o afacere. Pe atunci era foarte
greu să-ţi procuri un autoturism ARO, aveai nevoie de aprobări
speciale. Ospătarul identifica printre clienţi ori în cercul său de
relaţii amatori de astfel de autoturisme, care, în schimbul unei
aprobări erau dispuşi să ofere o şpagă substanţială. Doritorul
redacta o cerere la o maşină de scris cu caractere mari,
ospătarul falsifica apoi rezoluţia şi semnătura lui Ceauşescu şi-i
înmâna apoi hârtia complicelui său din clădirea C.C.-ului,
care-i dădea drumul pe filieră, adică o expedia la Ministerul
Comerţului Interior. Nici nu era greu să-i falsifici semnătura
Secretarului General, era destul de simplă, un N cu coada de
sus lungă, sub care scria aproape caligrafic, ca un copil din
primele clase, Ceauşescu. Cât despre rezoluţie, ospătarul scria
un simplu ,,Aprob‟‟ subliniat cu o linie scurtă, sub care plasa
apoi semnătura în fals. Ana Mureşan, ministrul comerţului
interior, primind hârtia prin poşta specială, în plic cu antetul
Comitetului Central, nici nu se gândea că aprobarea nu-i a
Secretarului General! Până să fie prins, ospătarul îi făcuse pe
destui cu ARO, printre care şi doi colonei plini din Ministerul
Apărării Naţionale. Nicolae Ceauşescu primise şi adnotase

331
personal informarea redactată de ofiţerul compartimentului de
analiză şi sinteză. După părerea mea nu-l deranjase atât fapta
infracţională a ospătarului, pe care n-o comentase, pusese doar
un V (de la Văzut) pe nota de prezentare, cât gestul celor doi
colonei de a ocoli filierele legale, întrucât adnotase cu litere
mari, apăsate, în dreptul numelor acestora: „Şi? N-au fost aspru
pedepsiţi?”, după care semnase. Semnătură autentică, de data
asta.
Să nu credeţi că ofiţerii care lucrau în acestă structură, de
la vârful Miliţiei, aveau o slujbă de invidiat. Iată ce-şi
aminteşte domnul colonel (r) Nicolae Bucur:
*... „Problemele se complicau atunci când ofiţerul de la
sinteză, analiză şi informare primea ordin, în afara
programului, fie direct de la conducerea Inspectoratului
General al Miliţiei (Nuţă, Mihalea ori un alt adjunct), fie prin
cel care conducea Statul Major, şeful de cabinet sau prin
Dispecerat, să se redacteze de urgenţă o notă cu un anumit
eveniment, despre care trebuia să facă o documentare
temeinică în teritoriu, apelând la direcţia de profil sau direct
la conducerea miliţiei judeţene ori cadrele ce asigurau
permanenţa la comandă, dacă nu era timp. Şi care trebuia
prezentată la cabinetul şefului IGM la ora cutare sau trimisă la
minister ori unui înalt demnitar din conducerea de partid şi de
stat. În plus, sintezele zilnice trebuiau şi ele prezentate la ora
ordonată. Nu se admiteau întârzieri!
Partea proastă era că evenimentele se ,,colectau” până
spre dimineaţă, când se încheia raportarea, şi atunci când
intervenea oboseala unei ture prelungite, trebuia să ai mintea
limpede, să centralizezi, selectezi, analizezi şi să formulezi
concluziile ori chiar măsurile, pe baza propunerilor venite din
teritoriu! Greu, foarte greu! Depindeai atunci, în bună măsură,
de valoarea dactilografei care, prin viteza de lucru dar şi a
vreunei formulări inspirate, te putea scoate din încurcătură. În
unele cazuri, dacă apărea un eveniment grav, generalul Nuţă

332
ordona întocmirea unei note de informare şi dorea să o ducă
personal la Postelnicu, ministrul de interne, ori la cabinetele
1 şi 2 de la Comitetul Central (Tovarăşul şi Tovarăşa!).
Maşina era trasă la intrare iar el aştepta în capătul scării,
întrebând din minut în minut “Ce fac ăştia, de ce nu e
gata?”…Aşa că trebuia să dictezi nota formulând direct de pe
telex, iar dactilografei îi tremura coala în maşina de scris, ca
nu cumva, din viteză, să greşească vreo literă, să trebuiască să
şteargă ori, mai grav, să rupă hârtia şi să o ia de la capăt…De
aceea, la Statul Major erau aduse cele mai bune dactilografe.
Nu aveai, totuşi, cum să nu greşesti! Unul dintre colegi a
păţit-o! Trebuia să facă o informare cu rezultatele acţiunilor
dintr-un domeniu economic şi trebuia redactată în şapte
exemplare originale, pe hârtie mai groasă, de calitate. Cifrele
se completau, spre dimineaţă, de mână, de către un desenator.
După o noapte nedormită, la ultimele exemplare, pe verso, nu
au mai fost trecute cifrele, fapt ce a scăpat ofiţerului care
răspundea de lucrare şi era obligat să o verifice. Aşa că
informările au plecat cu spaţiile goale, fără cifre. Scandal,
anchetarea vinovaţilor şi, după o şedinţă de partid furtunoasă
şi cu vot repetat, ofiţerul a fost sancţionat şi mutat disciplinar
la o margine de ţară, la Sulina. Deşi avea familie şi copii în
Bucureşti… Era notorie, de altfel, ameninţarea generalului
Mihalea cu mutarea într-o localitate ,,unde se agaţă harta în
cui”…
Pentru conducerea de partid şi de stat erau făcuţi la
tipografie fluturaşi de prezentare cu numele beneficiarului:
Nicolae şi Elena Ceauşescu, Bobu, Dăscălescu, Ion Coman,
etc. De regulă, informările trimise la cabinetul 2 veneau retur,
cu plicurile nedesfăcute, având pe ele un V (de la văzut) de
analfabet: două beţe care se încrucişau pe undeva, încercând
să alcătuiasca litera V… În antiteză, Ion Coman mulţumea
întotdeauna, în scris, pentru informarea făcută…Alt om, altă
calitate…

333
 Se redactau şi informări pe subiecte delicate, care nu
picau bine conducerii partidului şi statului. Le ordona
generalul Nuţă, poate pentru a se acoperi şi a putea spune:
,,Eu v-am zis!”…*

Revin acum la cele percepute de mine, personal! În

timpul celei de-a doua detaşări la Statul Major, trecând mai
mult de două săptămâni de când eram prezent acolo, am primit
ordin să-mi aleg o temă pe care s-o aprofundez şi să redactez
una dintre informările alea speciale. Frunzărind rapoartele şi
telexurile din ultima perioadă, în căutarea inspiraţiei, mi-a
căzut sub ochi unul de la noi, de la Dolj, care avea drept obiect
moartea a câtorva mii de puişori de la Ferma Avicolă din
Cârcea, de lângă Craiova. Cauza? Întreruperea furnizării
energiei electrice oprise funcţionarea lămpilor cu infraroşii ce
le asigurau căldura iar puii muriseră prin hipotermie. Atunci,
amintindu-mi că mai văzusem rapoarte referitoare la pagube
produse în economie datorită lipsei de curent electric, mi-a
venit ideea subiectului informării pe care urma să o redactez.
Am căutat şi centralizat toate rapoartele din ultima lună
referitoare la acest subiect, rezultând un prejudiciu substanţial.
Prin intermediul unui consătean ce lucra la Ministerul Energiei,
am obţinut date referitoare la economiile generate de
întreruperile programate de energie electrică şi documentele în
care se centralizau aceste date. Mi-a dat cu minus, adică
economiile realizate erau sub nivelul pagubelor produse, cu o
sumă considerabilă chiar! Am redactat informarea şi am
prezentat-o şefului de tură, colonelul Dejeu, un ofiţer care
anterior lucrase la securitate, pacepist, adică ofiţer ce fusese
retras ori reuşise să fugă de la post, în urma defectării
generalului Pacepa. După ce a citit-o cu atenţie, aceasta mi-a
restituit-o şi mi-a spus:

334
 – Puiule, informarea e bună, dar nu poate pleca mai
departe! Şi vă sfătuiesc să nici nu mai raportaţi de la judeţe
astfel de probleme!
– Nu înţeleg, dacă e bună, de ce nu poate fi înaintată?
– Pentru că indicaţia întreruperilor furnizării energiei
electrice a venit direct de la Tovarăşul, înţelegi? Şi cum să
mergem acum şi să-i spunem că a greşit? Nu se poate, înţelegi?
– Bine, dar când a dat această indicaţie poate a luat în
calcul alte elemente. Dacă o să vadă că a fost o decizie care are
consecinţe negative, poate o să revină!
– Nu se poate, înţelegi? Cine e cel care să meargă să-i
spună că a greşit? Nu se poate!
Şi aşa a rămas! Informarea a putrezit în fişetul lui Dejeu,
dacă nu o fi rupt-o după ce am ieşit din biroul său. Peste câteva
luni, la o nuntă la care erau naşi nişte braşoveni bine situaţi, am
stat la masă cu cineva care lucra la Comitetul Central. Nu îmi
mai amintesc numele său, din păcate, dar ştiu că anterior fusese
prim secretar al judeţului Braşov apoi ambasador în Cuba. I-am
relatat povestea cu informarea şi mi-a spus că, întradevăr, dacă
cineva se ducea la el cu o problemă care nu-i convenea,
Ceauşescu făcea urât. Dar apoi reflecta şi dacă ajungea la
concluzia că cel în cauză avea dreptate, în zilele următoare îl
chema la el şi-i spunea: ,,Cum ziceai că e cu problema aia? Ia
mai spune odată!‟‟ Deci, a concluzionat înaltul activist, avea
puterea să revină asupra propriilor decizii dacă realiza că a
greşit! Problema este că nu prea are cine să-i spună a greşit!
Aşa o fi fost, n-o fi fost aşa, n-am de unde să ştiu! Dar
din experienţele mele cu informările de la Combinatul chimic,
cu moartea vacilor din Rast, stagiile la Statul Major al IGM şi
din câte am mai auzit pe ici pe colo în acele vremuri, sunt
convins că, din teama de a nu-şi pierde funcţiile, multe
adevăruri i-au fost ascunse Secretarului General tocmai de
către cei care aveau datoria să-l informeze! A fost şi minţit
deseori, grosolan chiar, ca în cazul producţiilor agricole record,

335
realizate fictiv, iar uneori, când exista riscul unor verificări
personale directe, chiar prin metode elaborate, ca în cazul
producţiei fictive de locomotive de la Uzinele 23 August,
unitate aflată în directa sa responsabilitate! Părerea mea, vorba
lui nea Nicu Văcăroiu!

336
 „R”-UL BUCLUCAŞ

„Aşa că trebuia să dictezi nota formulând direct de pe

telex iar dactilografei îi tremura coala în maşina de scris, ca
nu cumva, din viteză, să greşească vreo literă, să trebuiască să
şteargă sau, mai grav, să rupă hârtia şi să o ia de la capăt…
De aceea, la Statul Major erau aduse cele mai bune
dactilografe!”
Am început cu pasajul ăsta din amintirile domnului
colonel Nicolae Bucur de pe vremea în care lucra la
compartimentul de analiză, sinteză şi informare al Statului
major din Inspectoratul General al Miliţiei, prezentate parţial în
povestirea mea ,,O fi ştiut Generalul?”, pentru a releva
importanţa unei dactilografe impecabile în structurile care
editează lucrări ce pleacă din instituţie! Către alte instituţii,
către presă, către foruri ierarhic superioare. Pentru că, vrem nu
vrem, acurateţea şi formularea impecabilă a textului contribuie
la imaginea emitentului acelei hârtii. Ca instituţie şi, implicit,
ca om care lucrează în acea instituţie.
Am fost conştient de acest lucru şi am căutat să-i
conştientizez şi pe cei cu care, de-a lungul vremii, am colaborat
în realizarea atribuţiilor noastre profesionale. Nu am reuşit
acest lucru întotdeauna, în perioadele în care am condus
diverse structuri fiind considerat de unii dintre colegii mei
chichiricios şi, poate, absurd în pretenţiile mele. Născut în
zodia Fecioarei, deh! Perfecţionist! Cel puţin din acest punct de
vedere.
Pe la începutul anilor ‟90, pe când eram adjunct al şefului
Poliţiei municipiului Craiova, ne fusese adusă o dactilografă
nouă, venită prin transfer de la o întreprindere la care soţul său
337
era director. Spun că ne fusese adusă întrucât Poliţia
municipală nu avea personalitate juridică, nu noi făceam
încadrările, ci Inspectoratul judeţean de Poliţie, ca şi astăzi, de
altfel. Doamna dactilografă avusese regim special în unitatea
de unde venise (soţia şefului, deh!) şi nu prea excela în
profesie. Nu ştiu de ce îşi ceruse transferul, poate pentru a lucra
în centru, întrucât locul în care activase până atunci era aşa,
mai pe la marginea Craiovei. Venită cu recomandări de sus,
fusese plasată şi în preajma comenzii subunităţii, nu putea lucra
cu cei de pe la baza schemei, tipi duri, mai slobozi la gură
uneori! Dat fiind pretenţiile mele referitor la hârtiile ce ieşeau
din unitate, intram deseori în conflict, în sensul că-i restituiam
mereu lucrări, pentru a le reface. În consecinţă i s-a plâns
soţului, iar acesta şefilor mei, că o persecut, că am ceva cu ea,
că sunt prea pretenţios, că o pun să refacă lucrări pentru greşeli
minore, etîcî, etîcî! Noroc că era destul de purie şi cam
başoldină, că altfel ar fi crezut altceva, eu având pe atunci sub
40 de ani!
Azi aşa, mâine aşa, mai mereu se găsea câte un şef să mă
sune şi să-mi zică s-o las în pace că plânge acasă, nu înţelege
ce-am cu ea de mă iau mereu de greşelile ei. Începusem să mă
simt sâcâit, la rândul meu, nu ştiam cum s-o fac să înţeleagă
imperativele atitudinii mele, nu puteam coborî stacheta doar ca
să nu-mi supăr dactilografa. Norocul însă mi-a venit în ajutor,
norocul a fost acela care a rezolvat situaţia, făcând-o să
conştientizeze faptul că aveam dreptate şi nu eram doar un
sadic chitit să-i facă zile fripte la serviciu.
La poliţia municipală buletinul de evenimente era
redactat de ofiţerul de serviciu în dimineaţa fiecărei zile,
înainte ca şefii să vină la slujbă, iar pe baza acestuia se redactau
notele de informare care mergeau la primarul Craiovei şi presa
locală. În noaptea cu pricina, printre alte evenimente de pe raza
localităţii se număra şi prinderea în flagrant a unui găinar, a
unui mărunt hoţ de păsări. Referindu-se la acest fapt, ofiţerul

338
de serviciu nu a folosit însă perfectul compus, ‚,a furat‟‟ ci
gerunziul, „furând”. Preluând formularea ofiţerului în nota de
informare, dactilografa a greşit, înlocuind din grabă litera ,,r‟‟
cu o altă consoană mai de la sfârşitul alfabetului, transformând
un banal hoţ de păsări într-un zoofil dezaxat. Noroc că înainte
de a semna nota am reuşit să observ greşeala şi să dau lucrarea
la refăcut, altfel presa ar fi făcut o halima întreagă din asta,
făcând zile întregi haz pe seama noastră.
În buletinul de evenimente ofiţerul de serviciu scrisese:
„În noaptea precedentă, Adâr Marian din cartierul
Romaneşti a fost prins furând două găini din curtea lui Ionescu
Constantin de pe strada Popova.”
Ce scrisese dactilografa, deduceţi dumneavoastră!

339
 BANDY

Având în vedere că povestirile mele se adresează şi, nu în

ultimul rând, tinerilor poliţişti, care pot reţine şi învăţa câte
ceva din ele, am să redau acum un caz care, chiar dacă nu a
excelat prin spectaculozitate ori dificultate, mi-a oferit o lecţie
despre cum, în viitor, să evit comiterea unei greşeli care s-ar fi
putut solda cu grave consecinţe nu doar asupra carierei ci şi a
întregii mele vieţi.
Eram cam pe la jumătatea celui de-al treilea an al carierei
mele, cred, şi efectuam cercetări ce aveau drept obiect
efectuarea unor operaţiuni interzise cu metale preţioase, mai
exact monezi din aur, traficate de un căldărar seminomad ce
locuia în cartierul Popoveni, în grupul acela de case de pe
canalul colector, din apropierea fostului Târg de săptămână al
Craiovei. Documentasem destul de bine activităţile sale, ilicite
în raport cu legislaţia acelor ani, identificasem în jur de
douăzeci de cumpărători care îmi recunoscuseră şi îmi
predaseră, ori de la care ridicasem, ducaţi mari austrieci
cumpăraţi de la Bandy, cum era cunoscut în etnie cel care făcea
obiectul cercetărilor mele.
Fac o paranteză pentru câteva precizări în legătură cu
numele şi prenumele prin care se identifică reprezentanţii
acestor comunităţi. Sau se identificau prin anii ‟80, deşi nu cred
că între timp s-au făcut mari progrese. Prin anii ‟50 ori ‟60
statul român a încercat să stabilizeze şatrele de nomazi, lăieţi
după numele sub care erau cunoscuţi de populaţia majoritară.
Membrii acestei etnii se deplasau din loc în loc în căruţe trase
de cai şi poposeau temporar la marginea unor localităţi, unde
şatra îşi instala corturile. În cadrul acţiunii de care vorbeam,
340
statul le-a pus la dispoziţie terenuri intravilane, a încercat să-i
determine să-şi construiască locuinţe, i-a obligat să-şi tundă
pletele şi le-a emis acte de identitate. Aici au greşit cei care au
coordonat acţiunea, întrucât nu au consemnat numele sub care
erau cunoscuţi aceştia în cadrul etniei, e drept unele nici nu
prea sunau româneşte (vezi romanul lui Zaharia Stancu, Şatra)
ci i-au pus să-şi aleagă fiecare un nume şi un prenume. În ce a
constat greşeala? Din ignoranţă, ori mai degrabă din viclenie,
cred eu, cei mai mulţi dintre ei şi-au ales nume identice, astfel
că în comunitatea din cartierul Popoveni, de exemplu, aproape
toţi cei din generaţia aceea se numec Mihai Gheorghe, Mihai
Ion ori Mihai Mihai. Această stare de fapt face foarte dificilă
identificarea unor persoane şi efectuarea unor anchete în rândul
acestora. Nu purtau actele de identitate asupra lor, refuzau să-şi
spună numele, refuzau să dea relaţii despre identitatea altora!
,,- Cum îl cheamă, băi, pe ăsta?”, îi întrebam. – ,,Nu ştiu,
boierule!”, răspundeau. – ,,Dar voi cum îl strigaţi, când aveţi
treabă cu el?‟‟ – ,,Băi, ţigane!”, răspundeau! Înţelege-te cu ei,
dacă poţi! Bineînţeles că între ei îşi foloseau vechile nume, sau
porecle, să le spunem!
Dar să revenim la Bandy! Aveam deci probe suficiente
pentru a documenta operaţiunile interzise efectuate de acesta.
Declaraţii de martor, procese verbale de ridicare a numeroşi
ducaţi, inventare prin care expertul băncii certifica faptul că
monezile respective sunt din aur şi depunerea acestora în
tezaur, inclusiv declaraţia acestuia prin care explica
provenienţa şi recunoştea vânzarea lor. Întrucât ştiam că
ulterior va fi foarte greu să mai pun mâna pe el, am luat dosarul
în braţe şi pe Bandy de mână şi hai cu el la Procuratura locală
să solicit mandat de arestare, pentru a fi la dispoziţia noastră
până la finalizarea anchetei. Din păcate era sâmbăta dinaintea
Paştelui iar procurorului Adrian Popa, cel care supraveghea
activitatea de urmărire penală a ofiţerilor de economic, un om
pâinea lui Dumnezeu, i s-a făcut milă de Bandy!

341
 – Domnu‟ Bâţă, mâine e Paştele! Să-l lăsăm şi pe el să
facă sărbătoarea în familie!
– Îl lăsăm, domnu‟ procuror, dar o să mai punem mâna
pe el la Sfântu‟ Aşteaptă, dacă tot o dăm pe considerente
religioase, încercam eu să-l conving pe procuror.
– Nuuu, domnu‟ Bâţă, că vine singur! Uite, eu sunt
convins că luni la prima oră o să fie la dumneavoastră, vă
aşteaptă la uşa biroului! Nu-i aşa domnu‟ Mihai?, se întorcea
Popa spre Bandy.
– Aşa e dom‟ procuror! făcea acesta spăşit.
– Uite, vedeţi domnu‟ Bâţă? O să vină precis, vă asigur
eu! Dacă noi suntem de treabă şi-l lăsăm să sărbătorească
Paştele cu familia o să vedeţi că va fi recunoscător şi va veni
singur, luni, la Miliţie!
– Vedeţi să nu! zic eu, sceptic.
– Ei, cum să nu? Uite, ne promite solemn că o să vină!
Promiţi, domnule Mihai?
– Promit, domnule procuror! Luni, la opt dimineaţa sunt
la dom‟ locotinent la birou!
– Uite, vedeţi?
Şi-aşa a rămas! Nu mi-a dat mandatul solicitat iar Bandy
a plecat să sărbătorească Paştele cu familia. Iar luni, după Paşti
bineînţeles că n-a venit. Nici luni, nici marţi nici la Paştele
cailor. L-am căutat în repetate rânduri la casa sa din Popoveni,
dar nici urmă de Bandy! ,,Il e tileardo po gavas! (E plecat prin
sate)‟‟ - îmi tot ziceau cei din familia sa. L-am dat în urmărire,
mai întâi în urmărire locală, în Dolj şi judeţele învecinate, cum
era procedura, apoi în urmărire generală, în toată ţara, dar
Bandy nu a căzut în niciunul dintre ochiurile plasei întinse
pentru a-l prinde.
Peste aproape un an, la începutul lunii martie, am primit
o informaţie că Bandy se ascunde în cartierul de căldărari din
comuna Coşoveni, la vreo 15 kilometri de Craiova. Sursa mi-a
indicat şi familia în casa căreia se ascundea urmăritul. M-am

342
deghizat pentru a nu fi recunoscut şi am mers în recunoaştere
în zona indicată, pentru a identifica locuinţa, care se afla într-o
curte în care mai erau alte două case. În zorii zilei următoare, în
baza unui plan de acţiune aprobat de şeful miliţiei municipale,
ne-am deplasat în comuna Coşoveni pentru a-l captura pe
Bandy. Echipa era condusă de maiorul Mişu Mariescu şi, afară
de mine, îi mai includea pe locotenent-colonelul Vlăduţ şi
locotenentul Constantin Stemate. La postul de miliţie am fost
aşteptaţi de plutonierul adjutant Marin Tudor, şeful postului, un
bun poliţist, şi de un subofiţer tânăr. Cu o figură de tip dur, cu
mustaţa pe oală, şeful de post mi se părea că seamănă cu
actorul ăla american, Charles Bronson. Nea Tudor l-a întrebat
pe subofiţer dacă ştie unde stă familia respectivă, acesta a
răspuns că da şi am plecat spre cartierul de rromi, echipa de la
Craiova călăuzită de tânărul subofiţer, nea Tudor rămânând la
post. Era încă întuneric, ploua mărunt, mocăneşte, era la
începutul lunii martie şi de câteva zile ploua continuu. Am
ajuns la curtea cu cele trei case, nu se vedea bine, ne băgam
degetele în ochi. Se făcuse ora şase, am bubuit în uşa casei
indicate de subofiţer şi am năvălit înăuntru. Lumină electrică
neam, ne chioram cu lanternele şi am dat de membrii familiei
îngrămădiţi toţi într-o cameră, într-un pat mare, acoperiţi cu
dune din acelea specifice lor, din puf de gâscă. Ţigăncile
începuseră să urle, noi am vrut să-l înhăţam pe cel tânăr, care
avea cam 28-30 de ani, vârsta urmăritului nostru. Nu am reuşit,
se agăţase de pat iar toţi ceilalţi se aruncaseră deasupra lui,
formând o piramidă de trupuri. Trăgeam de el şi nu reuşeam
să-l scoatem, nea Mişu Mariescu îşi înfăşurase ambele cozi
împletite ale unei lăieţe pe antebraţul drept, nişte cozi negre,
extrem de groase, şi trăgea cu putere să o smulgă din
împletitura aia de trupuri, să spargem grămada. M-am urcat în
pat, în picioare, să împing din partea cealaltă, când am auzit un
ţipăt groaznic! Călcasem pe un copil, ascuns printre faldurile
dunei. S-a încrâncenat carnea pe mine, mă speriasem rău, mă

343
gândeam la bietul copil. Noroc că nu a păţit nimic, ţipătul său
însă a desfăcut grămada iar noi l-am putut înhăţa pe tânăr, i-am
pus cătuşele şi am părăsit casa în grabă, să nu apuce să se
trezească tot cartierul. Am ajuns repede la post, iar acolo, la
lumină, nea Marin Tudor zice:
– Păi, ce-aţi făcut, ăsta e cutare! Am înţeles că pe
altcineva îl căutaţi!
L-am privit cu atenţie şi am realizat că cel înhăţat nu era
Bandy, cel pe care-l cercetasem eu cu un an înainte. L-am luat
la întrebări şi acesta ne-a relatat că, într-adevăr, Bandy fusese
găzduit acolo, dar în casa vecină. Din cauza întunericului adânc
şi a ploii greşisem şi eu şi subofiţerul de la post şi intrasem
într-o altă casă dintre cele trei aflate în curte. Tot el ne-a relatat
că este posibil ca larma produsă de reţinerea sa să-l fi alarmat
pe urmărit şi acesta să fi mers să se ascundă într-o lizieră ce se
afla pe calea ferată, la vreo doi kilometri de sat, unde obişnuiau
să se ascundă membrii etniei când fugeau de vreo razie.
L-am lăsat la post şi am luat-o spre lizieră, de-a lungul
căii ferate. Nu am apucat să ieşim din sat, ne apropiam de staţia
CFR, când am auzit fluierul trenului care se apropia de gară, să
preia navetiştii din schimbul întâi, care se deplasau spre
fabricile Craiovei.
– Bandy! Fuge cu trenul! – l-am auzit pe nea Mişu
Mariescu şi am luat-o toţi la alergat spre gară. Drumul pe care
ne aflam se învecina cu calea ferată, dar în acea zonă nu era la
nivelul căii de rulare ci sub un rambleu înalt de câţiva metri.
Aşa că pentru a ajunge pe peronul staţiei a trebuit să escaladăm
rambleul, lucru extrem de dificil, după câteva zile de ploaie.
Pantă abruptă, teren argilos îmbibat cu apă, iarba udă,
alunecoasă, urcam câţiva paşi şi o luam iarăşi la vale... Am fost
nevoiţi să urcăm mai mult în patru labe, eram noroiţi ca nişte
moroi când am ajuns sus, la calea ferată. Aşa înnoroiţi, cu
palmele, mantăile şi cizmele pline de noroi (eram în ţinută
militară) am luat peronul la periat, dar nici urmă de Bandy...

344
Trenul a şuierat şi a plecat încet, scârţâind din fierotanii, spre
oraş iar noi ne-am continuat drumul pe calea ferată, spre acea
lizieră. Cândva calea ferată era apărată de viscolele iernii de
pădurici de salcâm, mici zăvoaie care constituiau obstacole în
calea nămeţilor. Au dispărut sub topoarele nevoiaşilor în vidul
de autoritate de după sfârşitul lui decembrie 1989, dar pe când
se întâmplau cele povestite erau în plenitudinea maturităţii.
După aproape o jumătate de oră am ajuns la lizieră. Lată
de vreo treizeci de metri, se întindea pe cam vreo sută de metri
de-a lungul căii ferate, spre gara următoare, Leu! La indicaţiile
maiorului Mariescu ne-am înşiruit în linişte de-a lungul
acesteia, la câteva zeci de metri unul de altul, păstrând legătura
de vedere unul cu altul, cel puţin la început. Se luminase între
timp, totuşi vizibilitatea nu era prea bună, nu mai ploua, dar era
aşa, o pâclă lăptoasă! După ce ne-am înşiruit pe marginea
lizierei, maiorul a ridicat braţul apoi l-a coborât brusc, dând
semnalul începerii pieptănării. Am intrat în pădurice, încercând
să fac cât mai puţin zgomot şi privind atent într-o parte şi alta.
Era destul de neplăcut, un adevărat hăţiş prin care trebuia să-mi
fac loc împingând şi înlăturând crengile, ceea ce le făcea să-şi
scuture picurii grei de apă de care erau pline şi care mi se
prelingeau, reci, pe spate, strecurându-se pe sub gulerul destul
de larg al mantalei. Cizmele mi se îngreunaseră, pline de
pământul gras, lipicios, adunat pe ele, în care mă afundam
uneori destul de adânc. Târâş-grăpiş traversasem aproape toată
dumbrava, începusem să întrezăresc lumina de la margine
când, într-un tufiş, am zărit câţiva oameni culcaţi, lungiţi pe
burtă. Am scos pistolul, l-am armat, şi i-am somat cu voce
puternică, să se ridice cu mâinile la ceafă. Nu ştiu dacă a fost
cea mai inspirată idee, dar asta am făcut! Ei însă nici gând să se
supună, s-au ridicat şi au rupt-o la fugă spre marginea pădurii,
apoi peste câmp, alergând într-o direcţie perpendiculară pe
lizieră. Am fugit şi eu după ei, şi am luat-o pe câmp,
continuând să strig, somându-i să se oprească. Nici gând, însă!

345
 – Trageee! Trageee! – l-am auzit strigând de undeva din
dreapta dar din spatele meu pe maiorul Mariescu. Auzindu-mi
strigătele ieşiseră şi ei din lizieră şi alergau spre grupul de
căldărari, dar aflându-se înşiraţi la distanţă de mine erau destul
de departe în spatele meu, care eram cel mai aproape de fugari.
Şi atunci, auzind comanda maiorului, am făcut greşeala de care
vorbeam. Alergam deja cu pistolul în mână, l-am ridicat şi am
tras, la început în sus, apoi în direcţia celor care alergau în faţa
mea, cam paralel cu ei dar destul de aproape, continuând să le
strig să stea pe loc. Nu s-au oprit ci au continuat să alerge spre
nicăieri, întrucât nu se vedea nimic în nici o direcţie în faţă ori
lateral, decât câmpia cenuşie, care se pierdea în zarea
înceţoşată!
Au început să tragă şi ceilalţi, ca în poligon. Auzeam
gloanţele şuierând şi ţiuind destul de aproape de urechile mele,
ori aşa mi se părea, mă apropiasem destul de mult de fugari,
care nu avuseseră inspiraţia să alerge în direcţii diferite ci
goneau toţi în aceeaşi direcţie, aproape grupaţi. Cred că privit
de colegii din urmă, care erau destul de distanţaţi de mine,
aproape mă confundam cu grupul. M-am gândit chiar că sunt în
pericol să mă nimerească şi pe mine, după distanţa la care
auzeam şuieratul plumbilor. Noroc că auzind împuşcăturile din
spate, care se tot îndeseau, fugarii şi-au luat seama şi s-au oprit.
Nu înainte însă de a traversa o baltă lată de vreo 20 de metri,
ceea ce m-a cam înciudat! Se opriseră totuşi la ţanc, căci
privindu-mi pistolul i-am văzut manşonul blocat în spate,
trăsesem toate cele şase gloanţe din încărcător, jumătate din
unitatea de foc. Am traversat nervos balta, ajungând în mijlocul
grupului de fugari, şi m-am îndreptat spre cel mai solid dintre
ei, pe care pusesem ochii în timp ce păşeam cu greu prin luciul
de apă, lovindu-l destul de tare în cap cu crosa pistolului. A
căzut la pământ, l-am ajutat apoi să se ridice, era doar ameţit,
dar ceilalţi fugari stăteau acum smirnă. Între timp au ajuns şi
ceilalţi colegi, i-am încătuşat şi i-am dus la postul de miliţie.

346
Nici unul dintre ei nu era cel dat în urmărire, pe care-l căutam.
Bandy dispăruse, se pierduse în neant şi nici unul dintre cei
încătuşaţi nu a putut să ne dea vreo relaţie despre unde ar fi
putut fi. Nu au putut ori nu au vrut, nu conta, rezultatul tot ăla a
fost!
Greşeala de care vorbeam consta în faptul că nu trecusem
ordinul maiorului de a deschide focul prin filtrul gândirii şi
trăsesem fără discernământ asupra altor persoane decât
urmăritul nostru general, care am văzut ulterior că nu se afla în
acel grup. Persoane nevinovate, în fond, în raport cu cauza
penală! Dacă unul dintre gloanţele mele ar fi lovit mortal pe
unul dintre cei care alergau, aş fi fost autor al infracţiunii de
omor, chiar dacă intenţia era indirectă, nu urmăream
producerea acelui rezultat. Autor al infracţiunii de omor, trimis
în judecată şi condamnat, sensul existenţei mele ar fi fost
deturnat, fără putinţă de tăgadă!
Bandy dispăruse dar dosarul nu, şi în perioada următoare
mi-am luat destule critici de la şefi pentru tergiversarea
soluţionării lui. Încet-încet devenea unul dintre cele mai vechi
dosare aflate în lucru la Biroul economic iar justificarea mea că
autorul e dat în urmărire generală nu prea mai ţinea. Călăream
sursele de informare din mediile ce putea fi frecventate de
Bandy, dar fără rezultat, adunam la dosarul de urmărire al
acestuia material fără valoare operativă. De-abia spre sfârşitul
verii am primit o informaţie certă, urmăritul se afla într-o
localitate din munţii Făgăraş, cam la limita dintre judeţele
Braşov şi Sibiu. Ne-am făcut ordine de serviciu şi am plecat
să-l căutăm, eu şi locotenentul Vilău, între timp terminase şi el
şcoala militară şi lucram împreună de-acuma. După ceva
peripeţii prin Bucureşti (avusesem ceva de rezolvat şi acolo) şi
Braşov, pe care nu le mai povestesc că m-aş lungi prea mult,
am ajuns, schimbând mai multe maşini de ocazie, sus în munte,
în Viştişoara, undeva în apropierea schitului celui numit astăzi
Sfântul Ardealului, părintele Arsenie Boca de la Mânăstirea

347
Sâmbăta. Am dat de urmele lui Bandy, lucrase la un atelier al
unei cooperative de producţie unde se confecţionau diverse
obiecte din împletituri de nuiele, dar plecase şi de acolo cu doar
câteva zile înainte să ajungem noi. Al naibii, parcă ne simţea.
Ori, informatorul jucase la două capete. Am coborât din munte
şi am ieşit la şosea, la Postul de miliţie din Viştea de Jos,
comună de care aparţinea respectiva cooperativă de producţie.
Şi-aici am descoperit ditamai găuroiul în plasa în care ar fi
trebuit să se prindă Bandy. Şeful de post îl ştia pe clientul
nostru, sesizase apariţia sa în zona păstorită de el, îi făcuse
chiar şi viză de flotant, dar fără a respecta procedurile
reglementate de instrucţiunile de muncă. Înainte de a-i acorda
viza adică, nu-l verificase în evidenţa persoanelor urmărite.
Dacă ar fi făcut-o, necazurile noastre s-ar fi terminat iar dosarul
lui Bandy ar fi fost deja soluţionat. Dar, ce să-i faci, asta era
situaţia. Am plecat spre Craiova cu rugăminţile şefului de post
sunându-ne în urechi, să nu-l nenorocim, să nu raportăm
situaţia că-l dă generalul Mihalea afară fără nici o discuţie, că
are copii de crescut, că face, că drege… Nu l-am raportat, dar
nici nu i-am promis că n-o s-o facem, l-am lăsat să se frâmânte,
să caşte ochii şi mintea altă dată!
Am ajuns în Craiova şi am continuat să luăm smetii peste
ochi de la şefi încă vreo juma‟ de an şi-ncă ceva pe deasupra.
Dosarul lui Bandy urcase între timp pe primul loc în topul
lucrărilor nerezolvate şi orice şedinţă de analiză a activităţii
debuta cu genuflexiunile mele şi ale lui Vilău, care ne ridicam
în picioare de câte ori ne auzeam numele ca exemple negative
de lucrări nerezolvate şi persoane date în urmărire cu situaţia
neclarificată. Dar nu ne făceam probleme, nu era singurul lucru
pentru care ne-o luam în barbă, eram tineri şi aveam altă
psihologie, eram la baza schemei, nu aveam cine ştie ce ambiţii
profesionale şi nici funcţii înalte de pierdut. Aşa că după ce se
termina programul de lucru în zilele cu şedinţe de analiză şi
bilanţuri, mergeam la şpriţ cu alţi colegi, tineri ca şi noi,

348
şi-acolo ne răzbunam pe şefi, bârfindu-i şi râzând pe seama lor.
Şi ne trecea supărarea, şi-a doua zi eram proaspeţi şi gata s-o
luăm de la capăt.
Cazul Bandy a fost finalizat în cele din urmă,
încheindu-se într-un haz şi o bună dispoziţie generală. După
călătoria prin ţările Bârsei şi Făgăraşului n-am mai primit
informaţii de interes operativ despre urmărit. Cum însă
începusem să mă familiarizez cu obiceiurile etniei, ştiam că
aceştia fac pe dracu-n patru să-şi petreacă sărbătorile pascale cu
familia. Aşa că în zorii zilei de Paşti a anului următor, al doilea
de la cel dăruit de procuror, însoţit de câţiva colegi i-am luat
din ţoale, cum spun poliţiştii, pe membrii familiei sale din
Popoveni, efectuând o descindere la domiciliul lor. Locuinţa
era destul de mare, cu multe camere, şi eram răspândiţi prin
cotloanele sale. Controlând una dintre încăperi, nea Costică
Lătăreţu a deschis uşile unui şifonier mare, cu trei foi, cum i se
zicea pe atunci. Dintre hainele de pe umeraşe s-a iţit capul lui
Bandy, care i-a clipit maiorului complice din ochi, făcându-i,
totodată, semnul clasic al tăcerii, cu degetul la buze: Şşşşşt!
Surprins, nea Costică s-a conformat, închizând uşuuurel, uşile
şifonierului. Realizând apoi capcana în care căzuse, cu toată
experienţa lui, a redeschis brutal dulapul, strigând puternic, dar
cam peltic, după cum îi era vorba:
– Băăăăi, futu-tie-n cur pe mă-ta de sigan! Îmi faşi tu mie
siemn să tac, măi?
Strigătul lui nea Costică Lătăreţu ne-a adunat pe toţi şi
ne-a permis apoi să închidem cazul lui Bandy. A fost judecat şi
condamnat, dar noi, ofiţerii biroului economic, ne-am distrat
mult timp pe seama întâmplării cu nea Costică! Ne făceam unul
altuia semnul Şşşşşt, apoi izbucneam în râs!

349
 GRECU

Prin 1988 a fost numit în funcţia de şef al Serviciului

Cercetări Penale din Miliţia judeţului Dolj, maiorul Ioan Grecu.
Venea din judeţul vecin, Gorj, de pe funcţia de şef al Miliţiei
oraşului Rovinari. Însăşi numirea pe această funcţie reprezenta,
cumva, o carte de vizită, întrucât în acea perioadă, indiferent
ce-ar spune astăzi unii, erau puţine numirile pe pile ori alte
criterii. Erai cernut de cei de la cadre pe baza calificativelor şi a
caracterizărilor şefilor în foile anuale de notare, erai inclus în
rezerva de cadre, mai făceai şi un curs de cadre de conducere cu
durata de şase luni la şcoala de pe Olteniţei şi apoi să mai
vedem... Pentru fiecare funcţie vacantă cadriştii prezentau şefilor
o listă cu minimum trei propuneri, ce avea anexate fişe de
cunoaştere pentru fiecare dintre acestea, propozabilii erau
chemaţi apoi la Bucureşti în faţa comisiei de cadre constituiţă
din şefii cei mari, aşa cum am arătat într-o altă povestire de-a
mea, şi abia apoi se hotăra şi era emis ordinul de numire.
În scurtă vreme maiorul Grecu a confirmat că era pe
meserie, nu degeaba fusese numit. Dar, pe lângă
profesionalism, era şi un băiat citit, cult şi dăruit cu un deosebit
şi acid simţ al umorului. În pauzele şedinţelor ori ale
convocărilor de pregătire profesională ne delecta cu tot felul de
poante, multe dintre ele chiar pe seama celor de faţă. Astfel,
într-una dintre aceste pauze, Grecu ne spune că la originea
numelui său stă, de fapt o poreclă, că bunicul său a fost chiar
grec de-adevăratelea, venit în Gorj cu afaceri. La naşterea
tatălui său, notarul comunal nu a ştiut să-i treacă numele
grecesc de familie în certificatul de naştere, pentru că era un

350
nume mai complicat, mai greu de pronunţat, şi l-a trecut Grecu,
după cum îi spuneau localnicii bunicului său.
Nea Gore, cum îi spuneam locotenent-colonelului
Grigore Herescu, şeful formaţiunii judeţene de Evidenţa
Populaţiei, a muşcat şi-l întreabă curios:
– Da‟ cum îl chema, de fapt, pe bunică-tău, Grecule?
– Stragopulos, îi răspunde acesta foarte serios, în
hohotele celor prezenţi. (Pentru cei care n-au servit lapte la
micul dejun transcriu, oarecum fonetic, cu scuzele de rigoare,
răspunsul maiorului: „Ţ_trag_o_ pulos!)
Spre regretul nostru, din considerente de ordin familial,
Ioan Grecu s-a pensionat cu câţiva ani înainte de a împlini 55
de ani, vârsta de pensionare a militarilor la vremea respectivă.
Cred că prin 2003, dacă nu mă înşel. După câteva luni de la
pensionare a avut loc şedinţa de bilanţ a activităţii anuale a
inspectoratului, desfăşurată în prezenţa generalului Toma
Zaharia, secretar de stat şi prim-adjunct al ministrului de
interne. La masa oficială, de după bilanţ, a fost invitat şi
proaspătul pensionar. Am stat alături de el, iar în faţa noastră
stătea generalul C., pensionat cu câţiva ani mai înainte, sub
imperiul altei legi. La un moment dat, generalul îl întreabă:
– Ţi-a venit decizia de pensionare, Grecule?
– Mi-a venit, domnule general!
– Şi ce pensie ţi-au calculat?
–...‟j de milioane! (nu mai reţin cifrele, din păcate)
– Păi, cum aşa? Ce vechime ai avut?
– 32 de ani! (să zicem!)
– Păi cum, băi? Eu am avut o vechime mult mai mare, am
avut şi funcţii mai mari ca tine, am fost şef de miliţie judeţeană,
adjunct de şef de inspectorat, iar tu, doar şef de serviciu, ai pensia
mai mare decât mine? Cum aşa, cum de este posibil aşa ceva?
– Păi, domnule general, îi răspunde Grecu. Când aţi ieşit
dumneavoastră la pensie se lua în considerare cantitatea muncii.
Acum, după noua lege, se are în vedere calitatea muncii!

351
 SPOVEDANIE TÂRZIE

Am prezentat la începutul acestor amintiri motivaţia

alegerii viitoarei mele profesii, romanele poliţiste citite în
copilărie şi adolescenţă jucând un rol determinant. Deşi în
primii ani ai copilăriei în spatele curţii noastre, pe un teren care
se învecina cu câmpul şi i se spunea ,,după oboare'', asistasem
la o scenă teribilă în care şeful de post din comună, Culcea, în
uniformă şi cu automatul de gât, unul din ăla cu încărcătorul ca
o tobă de jucărie, Oriţa, călca la propriu în picioare două lăieţe
din şatra ce poposise la marginea satului, sub ale căror fuste
lungi găsise câteva curci furate de la nişte vecini, ale Stănciucu,
lovindu-le cu cizmele în coaste în timp ce acestea ţipau,
tăvălindu-se pe jos, iar mai târziu, după ce mai crescusem,
auzisem pe ici pe colo că la miliţie se bate, influenţat de modul
în care ofiţerii de miliţie şi securitate erau prezentaţi în cărţile
pe care le citeam cu nesaţ şi care nu foloseau astfel de metode
ci se bazau doar pe fler şi inteligenţă, credeam că vorbele
acelea sunt doar bârfe rautăcioase. Adolescent naiv, credeam că
slova scrisă reprezintă adevărul suprem, nu ştiam nimic pe
atunci despre propagandă şi manipulare.
Convingerea aceasta mi-a fost întărită de o întâmplare
din vacanţa mare de după anul trei de liceu. Evenimentul verii
pentru cei din Turnu Măgurele şi satele din împrejurimi îl
constituia bâlciul anual al cărui temei era ziua de 29 august, zi
în care creştinii comemorează Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul. Barăcile bâlciului începeau să se rostuiască
imediat după Sfânta Mărie Mică, 15 august, şi până la ziua de
temei bâlciul se tot lărgea şi creştea. Veneau căruţe cu coviltir
pline de fructe din zona dealurilor subcarpatice, dogari cu
352
putini şi butoaie necesare strângerii rodului viilor al căror cules
se apropia, rudari cu ălbii, scaune, lăzi de făină şi mălai precum
şi alte obiecte de mobilier ţărănesc, pietrari cu cruci şi
monumente funerare întru pomenirea celor duşi dintre noi... Şi,
mai ales, ceea ce ne încânta pe noi, copiii, şi pe tinerii fără griji
încă, tiribombe, căluşei, cicricuri, bărcuţe şi bărci pentru
senzaţii tari, panarame, menajerii şi circuri unde puteai vedea
tot felul de minunăţii: faraonoaica din poveste, jumătate fată,
jumătate peşte, femeia păianjen, omul cu cap de bou, femeia
şarpe, fata fără mâini care scria folosind degetele de la picioare,
iluzionişti care scoteau porumbei şi iepuri din joben, femei care
dansau pe scenă doar în costum de baie şi câte şi mai câte!
Başca tarabe cu alviţă, turtă dulce, sucuri şi îngheţată, fluiere,
ţuvloi şi alte obiecte de zdruncinat creierii celor din jur. Serile
erau fascinante, îndeosebi, pline de lumini colorate şi parfumul
domnişoarelor venite să-şi etaleze toaletele subţiri, vaporoase,
de vară. Aproape de miezul noptii, după ce larma bâlciului
începea să se ostoiască, noi, băieţii, care începuserăm să ne
credem mari de-acum, urcam panta străzii bâlciului spre oraş,
unde mergeam la restaurantul Modern iar apoi, traversând
oraşul de la sud la nord, la Grădina de vară din apropierea gării,
pentru a ne răcori cu bere şi a dansa pe ritmurile cântecelor
italiene şi latino-americane interpretate de un solist celebru în
urbe, Burticel.
Într-una din aceste seri, mergând de la Modern spre
Grădina de vară, am trecut prin faţa tribunei unde mai marii
oraşului primiseră defilarea muncitorilor turneni şi a ceapiştilor
din comunele din jur în ziua de 23 August. Tribuna din faţa
parcului oraşului încă nu fusese dezafectată iar mie, încins de
cele cîteva beri băute, mi-a venit proasta idee să urc la tribună
şi să-i distrez pe prietenii mei, imitându-l pe Ceauşescu.
– Dhrrragi thovahrrrăşi şi pretini, am început, subliniind
fiecare cuvânt cu un gest sacadat din mâna dreaptă, gest pe care
cei din generaţiile acelor vremuri vi-l amintiţi în mod sigur. Mă

353
bucuhrr mult că am phrrrilejul să salut hrrrealizăhrrile
măhrrreţului nosthru popohrrr...
Aflaţi jos, în faţa tribunei, grupul prietenilor mei
aplaudau şi scandau: Ceauşescu - PeCeRe, Ceauşescu -
PeCeRe, după modelul binecunoscut al acelor ani!
Nu am apucat, însă să-mi termin spiciul improvizat
pentru că am zărit venind dinspre parc, agitându-şi bastonul de
cauciuc, un individ îmbrăcat în uniforma maronie a celor de la
paza contractuală, pe care populaţia îi poreclea ,,Umbra'',
pentru a sublinia apetenţa lor pentru muncă, într-o perioadă în
care nu se ducea lipsă de locuri în care să-ţi câştigi existenţa
practicând o meserie decentă. Predecesorii gardienilor publici
neşcoliţi de mai târziu şi ai poliţiştilor locali de astăzi.
Mi-am dat seama că nu dorea să se alăture prietenilor din
grup pentru a se amuza pe seama discursului meu ci avea cu
totul alte intenţii, asa că m-am precipitat pe scări în jos şi,
însoţit de gaşcă ne-am continuat drumul spre grădina de vară,
în pas întins. Nu am sesizat că paznicul contractual nu
renunţase la intenţia sa şi a continuat să ne urmărească pe tot
traseul până la Grădina de vară. Ajunşi aici am alăturat două
mese şi ne-am aşezat pe terasă, comandând bere, pe care am
consumat-o urmărind programul formaţiei lui Burticel şi
executând câteva dansuri pe ringul circular din faţa orchestrei,
având pereche o colegă de clasă, Lili Chirţan, care se afla şi ea
la una dintre mese, împreună cu părinţii. Aceştia mă cunoşteau,
tatăl fetei fusese directorul IAS-ului din satul natal, iar eu şi
Lili fusesem colegi începând cu clasa a patra.
Într-una din pauzele orchestrei majoritatea prietenilor au
plecat, însă eu, fermecat de ochii mari şi parfumul Lelioarei,
am mai rămas pentru un dans - două, împreună cu prietenul şi
vecinul meu Petre Firican. După încă o repriză muzicală
ne-am hotărât să plecăm şi noi, mai ales că se retrăsese şi
familia Chirţan. În timp ce Burticel îşi încheia repertoriul din
acea seară cântând despre cum era la tanti Elvira de la ei, din

354
Brăila, împreună cu Petre am ieşit pe poarta grădinii. În stânga
acesteia se afla, însă omul în uniformă maronie care, tenace,
mă aşteptase toată vremea în care eu mă zbânţuisem pe ring,
răcorindu-mă apoi cu bere. S-a repezit să mă înhaţe dar n-a
reuşit întrucât, şi eu şi Petrică, am rupt-o la fugă mâncând
pământul! La mică distanţă de grădină era o intersecţie la care
ne-am despărţit, eu apucând la stânga iar Petre la dreapta.
Probabil, însă că tot aşteptând la poarta grădinii, gardianul
avusese timp să ne studieze pe îndelete aşa încât l-a abandonat
pe Petre şi a continuat să mă alerge pe mine, că doar eu eram
principalul vinovat, capul răutăţilor, eu fusesem acolo sus pe
tribună, ridiculizându-l pe Tovarăşul. Fac precizarea că gestul
nu avusese nici o conotaţie politică, nu avusesem nici o intenţie
de acest fel, fusese doar o năzbâtie copilărească. Ghinionul
meu că, deşi paznicul alerga din greu încercând să ţină pasul cu
mine, care eram destul de sprinten la cei nici 17 ani cât aveam
pe atunci, mai avea destul suflu pentru a da semnale cu fluierul
din dotare astfel încât la următoarea intersecţie, de pe străzile
ce convergeau spre centrul acesteia, au apărut alte trei umbre
maronii care m-au încolţit, prinzându-mă şi imobilizându-mă.
Am fost condus forţat, cu un braţ răsucit dureros la spate, la
sediul miliţiei municipale unde am fost predat ofiţerului de
serviciu după ce tenacele păzitor al ordinii publice i-a raportat
infama faptă ce-o comisesem. Ofiţerul de serviciu, un subofiţer
cu părul cărunt, l-a ascultat şi i-a spus să ia loc şi să redacteze
un scurt raport. Mie nu mi-a spus nimic până după plecarea
gardianului. Aşteptam pierit într-un colţ, cu inima cât un
purice, nu mai avusesem o astfel de experienţă şi pe nimeni
dintre ai mei nu auzisem povestind despre aşa ceva. Subofiţerul
era singur în sediu, Turnu Măgurele, deşi municipiu, era un
oraş mic, liniştit, iar personalul miliţiei redus ca dimensiuni.
Mi-a cerut datele de stare civilă, a verificat într-o cartotecă
micuţă şi m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am spus că-s elev de
liceu după care mi-a pus câteva întrebări menite să verifice

355
realitatea afirmaţiei. Pe cine am diriginte, ce profesor am la
fizică, dar la cutare, dar la cutare... După ce s-a convins că nu-l
mint mi-a spus să iau loc pe un scaun, într-un colţ şi m-a lăsat
în pace timp de câteva ore, cât a crezut că este nevoie pentru
mi se risipi aburii alcoolului din berea îngurgitată de cu seară.
Spre orele trei din noapte mi-a spus că pot pleca, dar să am
grijă să fac astfel încât să nu ne mai întâlnim în asemenea
împrejurări, c-ar fi păcat să-mi bat joc de tinereţea mea.
Mai târziu, ofiţer de miliţie fiind, am realizat
cumsecădenia subofiţerului care, dacă ar fi scris doar câteva
rânduri, completând rubricile unui formular de proces verbal
tipizat şi o adresă de înaintare, trimiţându-mă în faţa unui
judecător, mi-ar fi putut deturna toată viaţa ulterioară. Era în
vigoare faimosul Decret 153/1970, adoptat doar cu un an în
urmă, în baza căruia aş fi putut lesne să mă pricopsesc cu una
sau mai multe luni de închisoare contravenţională. Trecut prin
puşcărie, chiar pentru o perioadă scurtă de timp, cine ştie ce s-ar
fi ales de viaţa mea ulterioară. Subofiţerul, pe care mi l-am
amintit deseori şi la care m-am gândit ca la un veritabil model
al umanitarismului de care ar trebui să dea dovadă oamenii
legii, care trebuie să discearnă între un pericol social real al
unei fapte şi o năzbâtie inofensivă sau un gest de teribilism
minor, se numea, dacă-mi amintesc bine, Alexe (Sandu) Biolan
şi avea o fiică cu doar câţiva ani mai mică decât mine, care s-a
căsătorit ulterior tot cu un absolvent al Şcolii de la Băneasa,
Gabi Gaotă. Dau aceste amănunte cu speranţa că, poate, fiicei
ori nepoţilor săi să le cadă cumva sub ochi aceste rânduri, prin
care îmi exprim tardiv recunoştinţa faţă de un gest de omenie,
faţă de un om modest dar cu inimă mare.
Întâmplarea mi-a întărit convingerea că la miliţie nu se
bate, că oamenii care lucrează în această instituţie sunt
asemenea celor prezentaţi de Haralamb Zincă şi alţi autori ai
romanelor poliţiste pe care le citeam. Am ajuns în Şcoala de
ofiţeri cu aceasta convingere şi nici aici nu ni s-a spus nimic

356
despre bătaie ca metodă de anchetă sau ca sancţiune pentru
diverse fapte. E adevărat, ni se vorbea despre folosirea forţei în
viitoarea noastră activitate dar numai pentru imobilizarea unor
persoane ce încălcau legea şi refuzau să se supună somaţiei.
După imobilizare acestea deveneau prizonierii noştri şi aveam
obligaţia de a le proteja de eventuala furie a unor persoane şi de
a le conduce la sediu unde împotriva lor se vor lua strict
măsurile prevăzute de lege.
Şi am continuat să cred acest lucru până spre sfârşitul
primului an de scoală militară când am petrecut o noapte de
practică la una dintre secţiile de miliţie din capitală. În sediul
acesteia, în a doua parte a nopţii, am asistat la o scenă
revoltătoare. Un agent de ordine adusese doi puşti de nouă -
zece ani pe care-i prinsese în flagrant în timp ce încercau să
spargă uşa unei unităţi comerciale. Îi adusese la ofiţerul de
serviciu, un căpitan bătrân, cu părul alb, dinozaur din ăia fără
şcoală despre care am mai vorbit, pentru că la vârsta lui ar fi
trebuit să fie demult ofiţer superior. Am asistat siderat cum
acesta a luat un baston de cauciuc şi a început să-i altoiască cu
sălbăticie pe cei doi copii. Infractori, infractori, dar erau doar
doi copii firavi. Mi s-a ridicat sângele în cap şi primul meu
impuls a fost să mă reped la el, să-i smulg bastonul din mână şi
să-i ard şi eu câteva, să vadă şi el cum este!
Mi-a fost teamă, însă, am dat dovadă de laşitate gândind
cu mintea de-acum, nu am făcut-o, nici măcar n-am protestat şi
ăsta a fost primul compromis pe care-l făceam în viaţa mea de
până atunci. Primul pe care mi-l amintesc, ulterior viaţa avea să
mă oblige, sau mai bine zis să mă pună în situaţia de a accepta
şi alte compromisuri faţă de crezurile şi principiile mele, dar
ăsta a fost primul la care simt că încă îmi ard obrajii când îl
rememorez.
Marin Preda descrie o scenă într-unul dintre romanele
sale. Personajul principal, întâlnind doi consăteni care lucrau
pe un şantier din capitală, a mers cu ei la un local să bea ceva,

357
să sărbătorească reîntâlnirea. După consumaţie cei doi au plecat
fără să plătească, autorul rămânând uimit de gestul acestora,
oameni pe care-i ştia la locul lor, oameni provenind din familii
onorabile din Siliştea Gumeşti. În final îşi explică gestul prin
faptul că, anonimi în marele oraş, aceştia nu se mai simţeau
constrânşi de rigorile morale ale micii comunităţi din care
făcuseră parte, se simţeau liberi de obligaţii în faţa unor
necunoscuţi.
Eu, însă, am făcut compromiul acela pentru că nu mă
simţeam eliberat de acele constrângeri. Impulsul de a-i smulge
bastonul bătrânului căpitan şi a-l lovi a fost urmat de gândul că
gestul poate atrage exmatricularea mea din şcoala de ofiţeri.
Asta ar fi însemnat să mă întorc în sat acoperit de ruşine pentru
că nu fusesem în stare să suport rigorile unui serviciu militar
sau, şi mai rău, că minţisem atunci când spusesem că am luat
concursul de admitere. Un băiat din sat, cu doar câţiva ani mai
mare, al lui Nicu Mitruş, fusese dovedit că minţise când
spusese că a luat la facultate. Nu era adevărat, ardea gazul prin
Bucureşti. Acel băiat al lui Nicu Mitruş nu a mai revenit în
satul natal, nici acum după aproape cincizeci de ani, când
părinţii săi nu mai sunt de mult iar gospodăria lor a fost
năpădită de bălării. Astea erau rigorile satului meu de atunci,
satul în care în cârciumă, MAT cum îi spunea, nu găseai decât
bătrâni, cei tineri neîndrăznind să intre într-un asemenea loc.
Ar fi fost ostracizaţi, s-ar fi dus vorba şi nici o familie nu i-ar
mai fi acceptat drept gineri. Aşa era atunci, acum o jumătate de
secol, astăzi satul şi lumea satului s-au schimbat fundamental.
Pe atunci însă satul meu era încă satul teleormănean
asemănător celui din scrierile lui Preda şi la asta m-am gândit
cand mi-am reprimat impulsul şi mi-am înghiţit laşitatea,
făcând acel compromis.
Am mai făcut apoi şi alte compromisuri tot pe acest fond,
al laşităţii generate de teama îndepărtării din aparat. Mai
nuanţată însă, pe lângă gândul la ce vor spune cei din satul

358
meu, gând care, deşi mai estompat, persista încă, având şi un
exemplu mai apropiat acelor zile, al unui tânăr consătean doar
cu câţiva ani mai mare decât mine, Traian Stoicea, locotenent
la biroul judiciar al miliţiei craiovene, care fusese trecut în
rezervă pentru că avusese relaţii cu o femeie care nu
corespundea standardelor cerute de statutul său de ofiţer în
aparatul internelor. Pe atunci, înainte de căsătorie trebuia să
faci un raport însoţit de un tabel conţinând datele de stare
civilă, profesia şi locul de muncă ale viitoarei soţii şi ale
rudelor sale apropiate, care erau apoi verificate de către cei de
la cadre. În funcţie de rezultatul verificărilor comandantul
unităţii aproba sau nu căsătoria. Dacă raportul nu era aprobat te
puteai căsători, dar pierdeai calitatea de ofiţer de miliţie sau
securitate, erai trecut în rezervă. Traian Stoicea fusese trecut în
rezervă, revenise în satul natal şi îşi găsise un post de
merceolog la combinatul chimic din apropiere. Nu-i reproşa
nimeni nimic în mod direct, dar cred că nu-i era uşor să suporte
întrebările referitoare la motivul plecării din miliţie, conştient
că în spate era bârfit şi compătimit pentru că nu fusese în stare
să-şi păstreze o slujbă bine plătită şi care se bucura de un
anumit prestigiu în societatea acelor ani.
Alături de acest motiv, al pierderii respectului
consătenilor mei, pierdere ce s-ar fi reflectat implicit şi asupra
alor mei, taică-meu fiind cel care ar fi suferit cel mai mult,
apăruse şi teama dificultăţii găsirii ulterioare a unui loc de
muncă, cei plecaţi cu tinicheaua de coadă, cum se spunea
despre foştii ofiţeri de interne trecuţi în rezervă, fiind oarecum
ostracizaţi. Erau greu acceptaţi în noile colective, fiind
consideraţi turnători ab initio de către viitorii colegi iar, în al
doilea rând, figurau pe un fel de listă neagră a cadriştilor din
întreprinderi, erau nişte tovarăşi care nu mai prezentau
încredere, înşelaseră încrederea partidului, deci li se cam
spunea din start că nu sunt posturi vacante în unităţile în care
voiau să se angajeze. Lucruri pe care nu le ştiai la început, când

359
te duceai în şcoala de ofiţeri, dar le aflai încet, încet pe parcurs.
Aşa că, vrând-nevrând, te împăcai cu doza aia de laşitate şi
remuşcările din străfundul conştiinţei tale, înghiţeai în sec şi
mergeai mai departe gândind, pentru a nu-ţi pierde definitiv
respectul de sine, că nu eşti singurul, că şi ceilalţi sunt la fel.
Cel puţin ăsta a fost cazul meu, alţii or fi avut alte justificări,
nu ştiu. Sunt convins că au fost şi dintre cei care nu şi-au
pierdut integritatea, nu m-am numărat printre ei, poate şi de
asta scriu rândurile astea, ca o spovedanie târzie care să mă
împace cu mine, cel de atunci. Nu m-am numărat printre cei
integri şi curajosi din punctul ăsta de vedere, ziceam, şi odată
făcut primul compromis am alunecat pe panta asta şi am
acceptat şi altele. În sensul că am mai asistat la scene precum
cea văzută la circa aceea de miliţie în care bătrânul căpitan
lovea cu bastonul un minor. Am asistat de câteva ori, în
birourile celor dintr-o altă structură, unde mergeam uneori când
eram în serviciul de permanenţă în echipa de cercetare a locului
faptei, la aplicarea celebrei metode cunoscute sub numele de
,,rotisorul”.
Din fericire am lucrat în structuri în care probele se
căutau altfel, în documente contabile de regulă.
Compromisurile despre care vorbeam se refereau la
faptul că, deşi am asistat de câteva ori la astfel de scene, nu
prea multe în orice caz, mai puţine decât degetele unei singure
mâini, nu am intervenit şi nu i-am raportat şefilor ori
procurorilor militari pe cei implicaţi într-o astfel de anchetă.
Deşi în forul meu intim nu eram de acord cu asta, nici turnător
nu mi-ar fi plăcut să fiu, deşi poate turnătoria ar fi fost
scuzabilă în astfel de situaţii.

360
 ÎN GARDA DE ONOARE!

În perioada în care am fost elev al Şcolii Militare de

Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, actuala Academie de
Poliţie, paza şi apărarea acestei instituţii de învăţământ era
asigurată de o subunitate de militari în termen din trupele de
securitate. În intervalul de timp dintre două cicluri, mai exact în
timpul scurs între data trecerii în rezervă a unui leat şi data
terminării perioadei de instrucţie a leatului următor, atribuţiile
acestei subunităţi erau preluate, prin rotaţie, de câte o companie
de elevi, care efectua serviciu timp de 24 de ore. Compania
respectivă, numită companie de intervenţie, asigura atât
posturile de pază, cu caporali de schimb, efective în gardă, în
veghe şi ce mai presupunea serviciul de pază şi securitate, cât
şi alte activităţi impuse de situaţie.
Preluarea serviciului de gardă se desfăşura după un
ceremonial ce părea uşor desuet, fapt pentru care îmi
închipuiam că era identic cu cel practicat pe vremea lui Cuza,
dacă nu şi mai înainte, pe meterezele cetăţilor medievale. La
mijlocul pauzei de după masa de prânz, în timp ce forfota şcolii
era domolită, cei mai mulţi dintre elevi aflându-se la
dormitoare, cei care urma să intrăm în gardă eram aliniaţi în
formaţie, pe vastul platou al unităţii. Fix la orele 15, de după
colţul clădirii comandamentului se auzea un semnal de
trompetă şi apăreau cei care trebuiau să predea schimbul,
aliniaţi în formaţie de marş, cu gornistul în frunte. În ţipetele
ascuţite ale trompetei se apropiau în pas de defilare de locul în
care era dispusă formaţia noastră. Chiar dacă cei patruzeci de
ani scurşi din acele momente mi-au mai estompat unele dintre

361
amănunte din memorie, litania trompetei îmi sună încă în
urechi!
Taa,taa,ra,ta,ta – Ra,ta, ta,ta,ra, ta, ta -Taa, taa, ra, ta, ta –
Ra, ta - Ta, ta – Taaa!
Ajunşi în dreptul nostru se opreau, iar la comandă se
întorceau scurt cu faţa spre noi. Comandanţii celor două gărzi
păşeau în faţa formaţiilor, se salutau şi, cu voce scăzută, îşi
comunicau consemnul şi parolele. După care mergeau în front
şi, la semnalul şi în litania trompetei, cele două formaţii
descriau, în pas de defilare, câte un semicerc pe platou,
schimbându-şi reciproc locurile. Se opreau iarăşi una în faţa
celeilalte, comandanţii ieşeau iarăşi în faţa formaţiilor, salutau,
după care, cei care intram în gardă ne întorceam scurt, la
comandă şi, cu gornistul în frunte, în sunetele trompetei,
plecam în pas de defilare să ne instalăm în corpul de gardă!
Într-una din zilele în care eram subunitate de intervenţie,
compania din care făceam parte, condusă de locotenentul major
Florin Manole, viitorul general din SPP, a trebuit să asigure
garda ce urma să prezinte onorul ministrului italian de interne
Francesco Maurizio Cossiga, viitor premier (august 1979 –
octombrie 1980) şi preşedinte (iulie 1985 – aprilie 1992) al ţării
din peninsulă. În programul vizitei efectuate de înaltul
demnitar italian în 1978 în ţara noastră era inclusă şi vizitarea
şcolii de la Băneasa.
La ora anunţată pentru vizită, elevii companiei care nu se
aflau în posturile de pază, îmbrăcaţi în ţinută festivă, eram
aliniaţi în formaţie pe marginea aleei din faţa intrării în
pavilionul comandă, cu drapelul în flancul drept. Fanfara şcolii,
dirijată de maiorul Sandu, era, de asemenea, aliniată, cu
instrumentele în braţe, aşteptând sosirea delegaţiei oficiale. Ora
anunţată a venit şi a trecut, fără însă ca vreo coloană, oficială
sau nu, să-şi facă apariţia pe alee. Timpul curgea, fusese
depăşită cu mult ora rezonabilă de aşteptare, dar nu ne anunţa
nimeni dacă vizita nu fusese cumva contramandată! Era o zi de

362
iarnă, cu cer senin, şi era un frig crâncen! Cei care aţi fost
vreodată la Academia de Poliţie cunoaşteţi că aleea de la
intrarea pe poarta şcolii până la comandament (acum probabil i
se spune rectorat) are câteva sute bune de metri. Bazându-se pe
această distanţă, mai exact pe timpul necesar parcurgerii
acesteia, comandantul gărzii, locotenentul major Manole,
temându-se probabil că mâinile noastre îngheţate nu vor mai fi
în stare să mânuiască cum trebuie pistoalele mitralieră cu
baioneta pusă pentru prezentarea onorului, ne-a ordonat să
rupem formaţia şi să încingem o bâză, pentru a ne menţine
palmele calde, în urma loviturilor pe care ni le administram cu
nădejde unii altora. Pentru a se feri de surprize, numise un
planton care să stea cu ochii pe poartă şi să ne anunţe în
momentul intrării coloanei oficiale pe alee.
Văzându-ne jucând bâza şi molipsiţi de strigătele şi
râsetele noastre, cei de la fanfară au încins şi ei una, lăsându-şi
instrumentele pe jos, la marginea aleei. De-o parte şi de alta
tronau toba mare şi tuba lui Celentano, cum îl numeam noi pe
cel care se înfăşura în acest instrument, cel mai voluminos din
fanfară, datorită staturii şi tenului său măsliniu, asemănător cu
cel al cunoscutului, în acei ani, cântăreţ italian de muzică
uşoară.
Numai că plantonul numit de Florin Manole pentru a
supraveghea poarta nu a fost bine ales, avea un spirit scăzut de
vigilenţă şi, atras mai mult de jocul nostru, a uitat să stea mereu
cu ochii aţintiţi spre poartă. Când şi-a amintit ce fusese pus să
facă, era deja prea târziu, fiind surprins de coloana care se
apropia vertiginos de comandament. Nu am mai avut timp să
constituim formaţia, ofiţerul nu a mai putut decât să ne ordone
să ne ascundem pe după copacii care mărgineau aleea, destul
de subţiri însă pentru a ne putea ascunde cu totul. Cei de la
fanfară au tulit-o şi ei în tufişuri, abandonâdu-şi alămurile pe
alee. Fuseseră aşezate cu grijă pe jos, aliniate frumos, culcate,
cu excepţia tubei lui Celentano, care stătea ţanţoşă în sus,

363
aşezată pe pâlnia aia mare, şi a tobei mari, care avea nişte
tălpigi care-i permiteau să fie aşezată dreaptă.
Nu eram departe de alee şi, de după copac, am putut să-l
văd destul de bine pe oaspetele italian. Părea destul de tânăr, se
ţinea bine la cei cinzeci de ani ai săi, înalt, suplu, purtând
ochelari rotunzi, cu rame subţiri, metalice. A privit ironic
alămurile de pe alee, a zâmbit, şi-a răsfrânt apoi dispreţuitor
buza de jos, iar când a trecut pe lângă ele s-a oprit şi a lovit
uşor toba mare cu vîrful pantofului. A pornit apoi spre
comandament, alături de ministrul nostru, George Homoştean
parcă, urmaţi de restul delegaţiei, în timp ce nouă, ascunşi în
boscheţi, ne venea să intrăm în pământ de ruşine.
Locotenentul major n-a mai dat un timp pe la companie!
Nu ştiu dacă stătea la domiciliu ori era în vizită pe la
Comenduirea garnizoanei!

364
 PASTILA ALBASTRĂ

În şcoala militară am avut un coleg din Scorniceşti

(consătean deci cu jupânul ăl mare), Nicolae Preda! Dumnezeu
să-l odihnească, pentru că nu mai este de mult printre noi. La
puţină vreme după ce-am absolvit şcoala, într-un acces de
gelozie, şi-a împuşcat soţia cu pistolul din dotare, apoi şi-a
înfipt ţeava în gură şi a apăsat pe trăgaci, făcându-şi un orificiu
şi-n partea opusă celui dăruit de natură. Se întâmpla în oraşul
minunilor, Caracal, unde fusese repartizat ca tânăr locotenent
de miliţie! Nici pe atunci testele alea psihologice nu erau
infailibile, cum nici acum nu sunt.
Preda avea un nas lung şi coroiat, care făcea deliciul unor
mese de seară din şcoala militară. A celor în care, în afara
felului principal care ni se servea la cină, aveam şi iaurt la
borcan. Acesta ni se servea, de regulă, în cănile din care ne
beam şi ceaiul dimineaţa, nişte căni lucioase, din tablă de inox,
destul de largi la gură. Dar erau seri în care ni se servea şi iaurt
la borcan. Celebrul nas a lui Preda era astfel alcătuit, atât de
lung şi coroiat, încât din această cauză colegului nostru îi era
foarte dificil să bea din borcanul care era mai strâmt la gură
decât cana! Nasul i se proptea în marginea borcanului, care nu
mai putea fi răsturnat astfel încât conţinutul recipientului să se
scurgă la vale. Trebuia ca Preda să se lase cu scaunul pe spate,
ajungând într-o poziţie destul de periculoasă uneori! De aceea
noi, răi cum sunt copiii şi băieţii tinerii în colectivitate, ne
întorceam majoritatea spre masa sa pentru a-l privi cum se
chinuie să bea iaurtul din borcan, întrebându-ne: Cade? Nu
cade? Preda era conştient de asta şi, oltean cu sânge fierbinte,
iute la mânie, simţind privirile noastre, se enerva şi ne înfrunta,
365
înjurând, bălăcărindu-ne şi făcându-ne cum îi venea la gură,
ceea ce pe noi ne distra teribil şi-i răspundeam cu hohote de
râs, care-l enervau şi mai rău, sporindu-i tirul verbal. În cele
din urmă îşi dădea seama că n-are ce ne face, realiza ridicolul
situaţiei şi izbucnea şi el în râs, totul terminându-se cu bătăi pe
spate în semn de simpatie şi o împăcare generală. Până la
următoarea masă la care ni se servea iaurt la borcan.
Nicolae Preda mai avea un defect. Era cam ipohondru de
felul său şi cum auzea de o boală credea că o are şi el, căutând
să-i identifice simptomele. Din această cauză obişnuia să ceară
medicamente împrumut, consecinţă a faptului că din farmacia
sa personală lipseau destule pastile, mai ales cele pentru
afecţiunile închipuite. Obiceiul începuse să devină enervant
cumva, cum vedea vreun coleg că lua o pastilă hop şi el, să-i
dea şi lui o pastilă-două că nici el nu se simte bine. L-au
dezvăţat de acest obicei doi colegi de dormitor, Mitel Zămârcă
de la Dolj şi Gică Popoviciu de la Caraş-Severin, care i-au
făcut o farsă de zile mari.
Învoirile se acordau, de regulă, sâmbăta între orele 14-23
şi duminica între orele 14-21. Erau şi elevi care nu mergeau în
învoire, din diverse motive. Fie erau planificaţi în servicii, fie
nu obţinuseră note suficient de mari la seminariile din cursul
săptămânii, fie călcaseră pe bec şi erau consemnaţi în unitate pe
varii perioade. Duminica, de regulă, când învoirile se terminau
înaintea apelului de seară, înainte de stingere cei vitregiţi de
prezenţa pe străzile şi în localurile capitalei ascultau cu urechile
ciulite şi ochii larg deschişi isprăvile norocoşilor beneficiari ai
biletelor de voie. Într-una din serile de duminică în care Preda
nu fusese în învoire, Zămârcă şi Popoviciu, întorşi din oraş, au
început să discute oripilaţi despre o molimă care făcea ravagii
în Bucureşti, cei atinşi de virusul respectivei boli murind pe
capete în mai puţin de trei zile de la infestare. Virusul se pare
că fusese adus în capitală de nişte studenţi africani care se
întorseseră recent din vacanţă. Nu exista antidot pentru acesta,

366
iar virusul se răspândea rapid, pe calea aerului, fiind contractat
prin respiraţie de către toţi cei care s-au aflat cumva în
proximitatea unuia care fusese deja infestat. Fiecare dintre cei
întorşi din învoire supralicita, adăugând amănunte care mai de
care mai înfiorătoare, căci în jocul celor doi se prinsesră şi alţi
colegi, care realizaseră că-i vorba de o farsă.
– Dar care sunt simptomele, Mitică? – îl întrebă unul pe
Zâmârcă. Să ştim şi noi, că poate boala o fi ajuns şi pe aici,
prin şcoală şi noi habar nu avem. Doar avem şi noi destui
colegi din ţările africane, sunt cazaţi în pavilionul de la CTS.
– Băi, răspunse Zâmârcă, nu ştiu exact care sunt toate
simptomele, dar am auzit vorbindu-se că atunci când ai ajuns în
faza nasoală, te pişi albastru. Dacă te-ai pişat albastru, e nasol.
În mai puţin de trei zile te-ai curăţat, nu mai are nimeni ce să-ţi
facă.
Ce-am omis eu să vă spun este că Popoviciu urma un
tratament pentru nu mai ştiu care afecţiune, una minoră, în
orice caz. Pastilele pe care le lua aveau un efect secundar, când
erau eliminate substanţele reziduale colorau urina într-un mod
specific. Asta i-a şi dat ideea farsei!
Într-un târziu discuţiile au încetat şi cei opt elevi din
dormitor au început să se pregătească de culcare, la zece seara
se dădea stingerea. Înainte de a se băga în pat, Popoviciu a scos
o pastilă din alea şi a înghiţit-o tacticos, făcând astfel încât să
fie văzut de Preda. Văzându-l pe Gică înghiţind pastila, Preda a
marşat imediat, căzând în capcana pusă la cale de cei doi.
– Ce pastilă iei acolo, Gică? Eşti bolnav?
– Băi, Nicule, nu sunt bolnav, dar nu mă simt prea bine!
– Ce ai, cum te simţi?
– Băi, sânt cam moleşit aşa, mă trezesc greu dimineaţa,
fără chef, nu mă pot concentra...Am fost la doctor şi mi-a dat
pastilele astea.

367
 – Băi, Gică, ştii că şi eu cam tot aşa mă simt? Dă-mi şi
mie o pastilă şi dacă mâine dimineată mi-e mai bine, merg şi eu
la infirmerie să le cer şi eu!
– Bine, Nicule, uite ia două pastile, că aşa trebuie, să
începi cu o doză de atac.
După binecunoscutul său nărav, olteanul a înghiţit
pastilele şi s-a culcat. A doua zi la ora şase s-a dat deşteptarea,
ca de obicei. Încheietorul de companie, Stanciu Costică, zis
Somoza, se trezea cu un sfert de oră mai devreme, se îmbrăca
şi se posta în capul holului, de unde conducea programul de
dimineaţă, la paletă. Aceasta era o bucată de placaj, tăiat cam
ca o paletă de tenis de masă, dar dreptunghiulară nu rotundă, pe
care era lipită o foaie de hărtie cu planificarea activităţilor, pe
clase (plutoane) şi dormitoare. Stanciu Costică era poreclit
Somoza, după dictatorul din Nicaragua acelor ani, de-al
dracului ce era! Ajunsesem în anul trei, făcusem şi practica de
vară la unităţile de miliţie, aveam mai puţin de-o lună până
ieşeam locotenenţi, şi făceam program tot la paletă, ca elevii
din anul întâi. Şi-ăia râdeau de noi, c-ai lor mici comandanţi o
lăsaseră mai moale în al doilea semestru.
După ce ne trezeam ne îmbrăcam sumar, adică ne
trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele în picioare, iar Somoza,
proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între
dinţi, striga puternic: ,,Repaus!‟‟ Comandă la care noi ieşeam
din dormitoare şi ne îmbulzeam timp de cinci minute la toaletă,
până auzeam iarăşi fluierul şi vocea groasă, inconfundabilă a
lui Somoza:
– Aaaafffară la-nviooorareee!
Avea un fel nesuferit de-a spune asta, încât ne făcea să
scrâşnim din dinţi şi să-l înjurăm printre ei. Ajunşi afară, la
bustul gol toamna şi primăvara, iar iarna doar cu cămaşa pe
noi, eram luaţi în primire de încheietorul de batalion, un
moldovean greţos din Vrancea, Vieru, poreclit Yoga, pentru că
era practicant al acestei discipline orientale şi obişnuia să stea

368
în cap până nu mai avea figură de om. Spunea că astfel îşi
alimentează creierul cu sânge şi devine mai deştept, dar nici
pomeneală, lua note mai mari doar pentru că i se dădeau puncte
din oficiu, ca la toţi mici comandanţi, dar n-am auzit să
exceleze la vreo materie. Vieru se aşeza în fruntea noastră,
împreună cu Bercuci, încheietorul companiei a-ntâia, alt
vrâncean, poreclit Bruta datorită figurii sale lombroziene, cu
fruntea de-un deget, părul cânepiu răsărindu-i parcă direct din
sprâncenele de aceeaşi culoare. Cu Yoga şi Bruta în faţă
alergam o tură ce înconjura tot perimetrul şcolii, după care
executam cele trei complexe de înviorare cunoscute de toţi cei
care au făcut cândva un stagiu într-o unitate militară. Uneori nu
mai executam aceste complexe, ci trei ture de şcoală în loc de
una, în strigătele noastre de protest, deoarece Yoga şi Bruta
alergau într-un ritm drăcesc, scoţând sufletul din noi. Prin anul
doi, după Paşti, porecla Brutei a fost schimbată în Bercuci
Laşul, în urma unei întâmplări pe care o s-o povestesc, poate,
cu altă ocazie.
După înviorare, ne întorceam la dormitoare iar Somoza,
proptit în capul holului cu paleta într-o mână şi fluierul între
dinţi, ordona:
– Dormitoarele unu şi trei fac paturile, dormitoarele doi
şi patru la spălător!
După trei minute, alt fluier, alt ordin... Şi tot aşa.. După
ce ne spălam, ne echipam complet şi mergeam fiecare pe
sectorul repartizat, unde făceam curăţenie până la ora şapte,
când ne adunam pe platou, pentru inspecţia de dimineaţă. După
inspecţie mergeam la masă, apoi douăzeci de minute pas de
defilare, în sunetul asurzitor al marşurilor executate de fanfară,
după care, la ora opt intram în sălile de curs.
Am făcut această plictisitoare, poate, divagaţie pentru a
înţelege mai bine reacţia lui Nicu Preda din dimineaţa aceea. Se
trezise fără probleme şi, împreună cu ceilalţi din dormitor, a
mers la toaletă după ce au auzit fluierul lui Stanciu. A intrat

369
într-una dintre cabine unde a privit uluit jetul albatru de urină
cere curgea din el. Fără să spună nimic, în loc s-o ia pe scări şi
să iasă în curte la înviorare s-a înapoiat în dormitor, unde s-a
aşezat pierit pe pat, cu coatele pe genunchi şi capul în mâini.
Peste vreo douăzeci de minute, întorşi de la înviorare, colegii
săi de dormitor l-au găsit tot dezbrăcat, în aceeaşi poziţie, parcă
era gânditorul neolitic de la Hamangia! Vorbiţi între ei, nu i-au
zis nimic, doar îşi dădeau coate, zâmbind pe sub mustaţă. S-au
îmbrăcat, şi-au luat portharturile cu notele de curs şi au plecat,
în dormitor râmânând doar cei care aveau sector acolo. Au
măturat, au spălat cu şopârla pe jos, au lustruit apoi mozaicul.
Preda, nimic, nu vedea nimic din ce se întâmplă în jurul său,
stătea cu capul în mâini, în aceeaşi poziţie în care-l găsiseră
când veniseră de la înviorare!
Abia pe la şapte fără cinci, când terminaseră şi se
pregăteau să coboare pe platou, la inspecţie, l-au întrebat:
– Preda, ce faci? Nu cobori la inspecţie? Ce-ai, eşti
bolnav? Uite, nu ţi-ai făcut nici patul!
La care olteanul îşi ridică privirea spre ei şi, fără a se
ridica, rosteşte, cu adâncă disperare:
– Băi, fraţilor, mă piş albastru! Ce mă fac, băi, fraţilor, ce
mă fac? Mă piş albastru!

370
 PICKY

În anul 1976, când am început eu cursurile Şcolii Militare

de Ofiţeri Activi a Ministerului de Interne, cum se numea pe
atunci actuala Academie de Poliţie, demersurile pentru
înscrierea la concurs începeau cu efectuarea unei vizite
medicale stricte şi amănunţite, care debuta cu măsurarea
înălţimii şi a greutăţii. Înălţimea trebuia să fie de minimum
1,70 metri, iar între numărul kilogramelor şi cel total al
centimetrilor trebuia să fie un anumit raport. Nu ştiu dacă cel
numit astăzi indicele masei corporale ori alt gen de raport, cert
este că dacă nu îndeplineai aceste criterii vizita medicală nu
mai continua, erai respins din start.
La prezentarea în şcoală, pentru susţinerea concursului de
admitere, întregului lot de candidaţi ne-a fost efectuată o nouă
vizită medicală. Nu atât de amănunţită precum cea pe care o
efectuasem în iarnă, când debutasem întocmirea dosarului de
înscriere, la Policlinica M.I. de pe Splai, totuşi o vizită medicală
în care am fost verificaţi de o comisie de cadre medicale, în
preambulul căreia ne-au fost iarăşi verificate greutatea şi
înălţimea. Eu fusesem recrutat pentru şcoală de o unitate din
Bucureşti şi, până a ajunge la examenul propriu-zis, mă mai
întâlnisem cu ceilalţi candidaţi ai acestei unităţi şi în alte ocazii.
La cabinetele medicilor specialişti de la Policlinică, de exemplu,
ori în sala în care am susţinut, timp de două zile, pe atunci,
testările psihologice. În timp ce aşteptam să ne vină rândul la
cabinetele medicale, ori în pauze, discutam între noi şi
ajunsesem să ne cunoaştem şi chiar să legăm prietenii.
Remarcasem prezenţa unui candidat care se deosebea puţin de
restul, întrucât era evident că nu avea înălţimea de un metru şi
371
şaptezeci cerută de barem, era mult mai scund. Era brunet şi
avea şi nişte sprâncene specifice, îmbinate, unite cumva,
deasupra nasului, ceea ce putea fi interpretat drept un semn
particular, caracteristică a fizionomiei ce te făcea iarăşi inapt
pentru a urma o carieră în anumite structuri. Întrucât candidatul
respectiv, căruia cei care-l cunoşteau dinainte (bucureşteni şi ei,
fuseseră colegi de liceu, probabil) îi spuneau Picky, continua să
ne însoţească în periplul nostru pe la diferite cabinete, era
evident că nu fusese respins la primul dintre acestea, cel în care
ne fuseseră măsurate înălţimea şi greutatea. Începuse să se
bârfească deja pe seama lui, era considerat pilos, iar unul dintre
bucureşteni ne spusese că o are pilă chiar pe maică-sa, medic la
Policlinica M.I. ori la Elias, spitalul elitelor pe atunci.
Şi la şcoală vizita medicală a început cu verificarea
greutăţii şi înălţimii. Venind rândul lui Picky, membrii comisiei
au văzut şi ei că acesta nu are înălţimea corespunzătoare. L-au
măsurat totuşi, după care, citind rezultatul, cel care manevrase
cursorul ăla de ţi se punea pe creştet, îi zice:
– Tu cum ai ajuns la examen, măi băiete, cine te-a trimis
aici, că ai mulţi centimetri sub barem?
La care Picky, nu ştiu dacă lovit subit de inspiraţie ori cu
lecţia învăţată dinainte, răspunde:
– Nici tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu-i prea înalt, dar aţi
văzut ce deştept este!
Replica lui Picky i-a amuţit pe toţi. N-a mai zis nimeni nici
pâs iar candidatul a trecut cu brio vizita medicală. A reuşit şi la
concurs, a absolvit şcoala la profilul de cercetări penale iar peste
ani a ajuns cadru didactic la Academia de Poliţie. A publicat mai
multe manuale şi lucrări ştiinţifice iar acum câţiva ani era secretar
general de redacţie al revistei Forum criminalistic, editată de
catedra de specialitate din cadrul Academiei de Poliţie!
Parafrazând-ul, cumva, pe Picky zic şi eu: păi, ce-are
înălţimea cu deşteptăciunea?

372
 ARGINTARU’AMBULANT

În perioada în care am lucrat în structurile miliţiei

economice din judeţul Dolj pe linia de muncă CAV
(contrabandă, aur, valută) regimul metalelor şi pietrelor
preţioase era reglementat de Decretul nr. 244 din 15 iulie 1978.
Potrivit prevederilor articolului 14 din acest act normativ
persoanele fizice aveau dreptul să deţină, numai pentru uz
personal, bijuterii sau obiecte de artă, de cult, de uz casnic sau
personal, salbe confecţionate din ducaţi sau ducaţi necuprinşi
în salbe destinaţi a servi ca podoabă, lucrări vechi dentare
confecţionate din aur, argint sau platină, ori cu adaos de aur,
argint sau platină, monede din aur emise pînă în anul 1800
inclusiv, montate în bijuterii, precum şi monedele turceşti
emise în perioada 1816-1844.
Vorbind despre monede, interpretând legea per a
contrario rezulta că toate cele emise între 1800-1816 şi cele
emise după anul 1844 erau interzise la deţinere, prevedere
importantă din punctul nostru de vedere întrucât înainte de
instaurarea regimului comunist statul român emisese serii de
monede din aur, îndeosebi cele cunoscute sub denumirea de
Ardealul Nostru, dintre care multe fuseseră achiziţionate de
populaţie. În România antebelică circulaseră şi fuseseră
achiziţionate în scop de tezaurizare şi multe monede emise de
Franţa napoleoniană, cunoscute sub numele de cocoşei, de la
cocoşul galic imprimat pe una dintre faţetele acestora. Când
statul comunist instituise monopol asupra deţinerii, prelucrării
şi circulaţiei metalelor şi pietrelor preţioase, nu întreaga
populaţie se prezentase să-şi predea aurul Băncii Naţionale, aşa
încât Miliţiei i-a revenit şi atribuţia depistării persoanelor care
373
nu s-au conformat şi ridicării în vederea confiscării a obiectelor
supuse acestui regim. Ca în orice domeniu interzis, a se vedea
prohibiţia alcoolului în America de după 1929, ori a drogurilor
şi substanţelor stupefiante din majoritatea ţărilor zilelor
noastre, apăruseră şi proliferau traficanţii, care realizau venituri
importante pe seama fructului oprit. Femeile aveau nevoie de
podoabe, bărbaţii de verighete când se hotărau să-şi lege
destinele, cei avuţi să-şi investească agoniseala în ceva sigur.
Având în vedere că permisese deţinerea legală a bijuteriilor,
statul acelor vremuri autorizase şi funcţionarea unor ateliere
pentru confecţionarea acestora, care funcţionau în reţeaua
cooperaţiei meşteşugăreşti. Şi în acest domeniu dicta moda
care, cum se ştie, se schimbă periodic, aşa că vechile bijuterii
erau date la topit pentru a fi confecţionate altele în trend.
Bijuterii noi erau confecţionate şi din lucrări vechi dentare
precum şi din monede, bineînţeles! Atelierele de bijuterii erau
însă strict controlate, topirea obiectelor din aur aduse pentru
confecţionarea noilor bijuterii se efectua doar în anumite zile,
dinainte prevăzute, în prezenţa unei comisii din care făceau
parte, alături de bijutieri, ofiţeri de miliţie care lucrau pe
această linie şi inspectori de metale preţioase din cadrul
sucursalelor Băncii Naţionale. În plus, atelierele meşteşugăreşti
respective fuseseră penetrate, erau împănate cu informatori şi
colaboratori ai miliţiei. Toate aceste măsuri aveau drept scop
identificarea şi confiscarea metalelor preţioase interzise la
deţinere.
De aceea, cei care deţineau monede de acest fel nu apelau
la atelierele meşteşugăreşti autorizate, în cazul în care doreau
să le transforme, ci la bijutierii ambulanţi care-şi făceau uneori
apariţia, în oraşele mari îndeosebi. Rromi din neamul
argintarilor, cum sunt cunoscuţi şi denumiţi în cadrul etniei,
meseriaşi pricepuţi, care-şi transmiteau secretele profesiei din
tată-n fiu, aceştia îşi încropeau micile ateliere pe un trotuar din
zonele aglomerate unde, cu o lampă de benzină, o mică

374
nicovală, un ciocan şi alte câteva scule specifice, creau
adevărate minuni filigranate sub ochii curioşi şi avizi de
spectacol ai mulţimii adunate în jurul lor. Cei născuţi mai
demult poate vă amintiţi aceste scene, grupurile de curioşi
adunate în jurul câte unui bijutier ambulant care, aşezat turceşte
pe trotuar, mânuia cu dexteritate micuţa nicovală, ciocanul şi
diverse pile, îşi umfla fălcile şi sufla pe o ţeavă asupra
metalului incandescent, iar din mâinile sale ieşeau strălucitoare
bijuterii din aur şi argint.
Unul dintre ofiţerii Inspectoratului General al Miliţiei
care coordonau activitatea pe linie de CAV în întreaga ţară,
colonelul Briceag pare-mi-se, se gândise să folosească aceşti
ambulanţi pentru depistarea monedelor interzise. Recrutase în
acest scop câţiva dintre aceştia, pe care-i marşrutiza în toate
marile oraşe. Ajunşi într-o nouă urbe, argintarii recrutaţi se
prezentau la miliţie, unde cereau să vorbească cu ofiţerul care
lucra pe acestă linie. Stabileau împreună modul efectiv de
colaborare, sistemul de legătură, semnalele... În principiu,
atunci când la meseriaş se prezenta cineva care dorea să
prelucreze una ori mai multe monede interzise, acesta era
amânat sub un pretext oarecare, propunându-i-se să revină
într-o altă zi, pe care o stabileau de comun acord. Bineînţeles
că la momentul respectiv cei de la miliţie erau prin preajmă,
disimulaţi în mulţimea de curioşi. Când cel care muşcase
momeala se prezenta la ambulant iar acesta se convingea că are
materialul la el, bătea într-un anume mod cu ciocanul în
nicovală iar noi, auzind semnalul, săream pe ei şi-i umflam.
Aveam urechea antrenată, fusesem radiotelegrafist în armată,
alfabetul Morse nici acum, după mai bine de 45 de ani, nu l-am
uitat!
Personal nu agream aceste mici combinaţii. Se pierdea
mult timp, raportat la rezultate. Ore întregi de supravegheri
operative şi zeci de hârtii pentru o monedă-două de câteva
grame. Că de-alea cu valoare numismatică nu am văzut decât în

375
tezaurul medieval găsit de nişte căldărari de la Segarcea pe
când lucrau într-o vie la Schela Cladovei din judeţul Mehedinţi.
Preferam, în schimb, să penetrez anturajul traficanţilor şi să
acţionez pentru interceptarea unor transporturi mai consistente.
Muncă mai dificilă, de fineţe şi durată, dar care, când îţi ieşea,
îţi oferea mari satisfacţii profesionale. Şi de câteva ori chiar
mi-a ieşit.
O singură dată, lucrând cu un ambulant din ăştia, am
reuşit o captură mai interesantă, dar nu de monede din aur.
După vreo două săptâmâni de discuţii aproape zilnice cu
argintarul, la o întâlnire pe înserate acesta mi-a relatat că fusese
contactat de doi tineri, care-l întrebaseră dacă nu doreşte să
cumpere nişte pastile de argint industrial. Era în perioada aia
când traficul cu aceste obiecte era în vogă, despre care am
relatat în alte câteva povestiri. Ambulantul se arătase interesat,
stabiliseră şi preţul, iar a doua zi, în jurul prânzului, tinerii
trebuiau să se prezinte cu marfa. Ambulantul îi amânase,
pretextând că nu dispune de bani suficienţi, dar până a doua zi
o să facă rost de biştari de la nişte prieteni pe care-i are într-un
cartier mărginaş al Craiovei.
În ziua următoare nici nu trecuse bine de orele zece, cred,
că ne şi instalasem în dispozitiv. Eram împreună cu alţi trei
colegi, nea Costică Lătăreţu, Ion Maria şi Stancu Lică.
Ambulantul îşi instalase atelierul pe strada Unirii, pe trotuarul
din faţa gardului din cărămidă roşiatică al sucursalei Băncii
Naţionale. Noi, prin preajmă, supravegheam atent grupul de
curioşi din jurul său, încercând să ghicim care-s clienţii noştri.
La un moment dat l-am văzut discutâd cu doi tineri vânjoşi,
bine făcuţi, cam până-n treizeci de ani aşa. Corespundeau şi
semnalmentelor pe care mi le furnizase la întâlnirea din seara
precedentă, aşa că i-am atenţionat pe colegi şi-am stabilit care
pe care-i luăm. În momentul în care am auzit ciocanul cântând
melodia cunoscută pe mica nicovală, i-am încadrat pe cei doi şi
le-am cerut să ne urmeze. Am făcut atunci o greşeală de tactică

376
poliţienească, greşeală care pe unii i-a costat scump. Viaţa, pe
multiplul campion naţional de box Ion Covaci, înjunghiat în
noiembrie 1973 în Brăila de un recidivist căruia a omis să-i
facă percheziţie corporală înainte de a-l conduce la miliţie, ca şi
pe Florin Stoicănescu, poliţist craiovean, căruia i-a fost
secţionată carotida în februarie 1980 la Mofleni, de un măcelar
pe care-l conducea, împreună cu un militar în termen de la
trupe, spre sediu, infractor care, nici el, nu fusese
percheziţionat. Sau, în septembrie 1983, locul de muncă şi
cariera, pe un şef de post care, depistându-i la o stână izolată pe
cei care sustrăseseră două pistoale mitralieră şi muniţia aferentă
de la Postul de miliţie Osica, în timp ce le controla bagajele i-a
cerut unuia dintre ei să desfacă o geantă de voiaj şi să-i arate ce
are înăuntru, în loc să pună pe unul dintre ciobani să facă acest
lucru. Infractorul a desfăcut geanta, de unde a scos unul dintre
automate. Vă închipuiţi ce a urmat.
Aşa şi eu, l-am lăsat pe unul dintre cei doi tineri să ducă
el geanta de voiaj pe care o avea asupra sa, când i-am cerut să
ne urmeze. Aveam maşinile de serviciu parcate în faţa hotelului
Palace, după colţul intersecţiei, să nu poată fi observate din
locul unde era instalat ambulantul. Am traversat Unirii şi am
luat-o pe trotuar spre Palace, nea Costică şi Ion Maria în faţă,
încadrându-l pe unul dintre ei, eu şi Stancu Lică cu celălalt,
care ducea bagajul, în urmă cu vreo cincisprezece - douăzeci de
metri, distanţă impusă de faptul că trebuise să aşteptăm ceva
până putusem să traversăm. La un moment dat, cred că eram
prin faţa Bisericii Luterane ori doar ce trecusem de aceasta,
poooc, am simţit o lovitură zdravănă în piept. Tânărul ridicase
geanta de mâner, o basculase, mi-o aruncase cu putere în piept
şi o rupsese la fugă spre Palace. Deşi lovit puternic de geanta
care, am văzut ulterior, conţinea câteva kilograme de metal,
eram pe picioare, nu căzusem. I-am strigat lui Lică să ridice
geanta şi am luat-o după el, sprintând puternic pentru a-l
ajunge. Când m-am apropiat suficient, de teamă să nu îmi

377
scape că nu prea mai aveam suflu, respiram greu, aveam un
junghi în piept de la lovitură, m-am aruncat spre el ca într-un
fel de placaj, la rugbi, reuşind, din săritură să-l prind de şolduri.
Simţindu-mă, s-a întors brusc, răsucindu-se, mişcare care m-a
scos de pe trotuar, aruncându-mă pe carosabil, printre maşini.
Norocul meu că, fugind, ne apropiasem de stopul de la
intersecţie iar acesta era pe roşu, maşinile din stradă fiind
oprite, altfel aş fi putut ajunge pe sub roţile vreuneia. Deşi
aruncat, cred că-l prinsesm şi eu destul de bine şi nu-i dădusem
drumul ori nu ştiu de ce, dar m-am pomenit şi cu el în stradă,
peste mine. Ne-am încleştat unul de altul şi am început să ne
luptăm acolo, pe jos, printre maşini, eu încercând să-l
imobilizez, el să scape. Între timp cred că stopul se schimbase,
unele maşini începuseră să ruleze, multe claxonau, oamenii
strigau, femeile ţipau, era un adevărat vacarm.
Auzind larma a apărut şi nea Costică Lătăreţu, îl lăsase
pe celălalt cu Ion Maria la maşină, şi am reuşit să-l încătuşăm
pe nărăvaş. Nu ştiu cât a durat mica noastră încăierare, mie mi
s-a părut că destul de mult, în orice caz când ne-am ridicat am
observat că tot personalul Frizeriei din spatele fostei librării
Cartea Rusă, de vis-a vis de Palace, unde sunt acum galeriile de
artă, era în stradă, scos probabil de gălăgia auzită afară.
Inclusiv nea Marcel Ilie, fratele lui Jean, renumiţii hairstylişti
de astăzi ce-şi au atelierul pe strada C.S.Nicolaescu-Plopşor,
din spatele Prefecturii, care poate depune mărturie despre
realitatea acelei întâmplări. Încătuşat, l-am dus cu uşurinţă la
maşină şi ne-am deplasat la sediu. În geanta folosită ca armă
am găsit aproape două kilograme pastile din argint industrial şi
un set foarte frumos de tacâmuri din argint, destul de greu.
Identificându-i şi verificându-i în evidenţe pe cei doi tineri, am
avut surpriza să constatăm că erau urmăriţi general, căutaţi de
colegii noştri din Râmnicu Vâlcea pentru spargerea locuinţei
unui medic renumit din acea localitate. Până seara cei doi au şi
fost preluaţi de ofiţerii vâlceni iar peste câteva săptâmâni

378
medicul păgubit m-a căutat pentru a-şi recupera tacâmurile de
argint, moştenire de familie.
Iată deci că în plasa întinsă de argintarul ambulant se
încurcaseră doi peşti destul de mărişori, până la urmă!

379
 AMBUSCADA

În primul trimestru al anului doi de şcoală militară, într-o

noapte de toamnă târzie, pe la ora trei când somnul era mai
dulce, batalionul nostru a fost alarmat! După ieşirea pe platou,
verificarea prezenţei şi a ţinutei, cu echipamentul complet,
inclusiv raniţa în spate, am plecat în marş forţat spre pădurea
Andronache. După trei-patru ore am ajuns acolo, am servit
masa de dimineaţă la gamelă, apoi am luat-o înapoi, spre
şcoală. Mai aveam puţin de mers când, în timp ce traversam o
porumbişte pe care se aflau glugi din snopi de coceni, am intrat
într-o ambuscadă. Coloana de marş a fost atacată iar noi trebuia
să respingem atacul şi să anihilăm atacatorii. Focuri de pistol
mitralieră, cu cartuşe de manevră, bineînţeles, fum, explozii de
petarde! Imediat după ce am fost atacaţi, o petardă aruncată de
atacatori a explodat lângă o glugă de coceni. Spre surprinderea
noastră, gluga a sărit în aer, snopii de coceni s-au împrăştiat în
toate părţile, iar dintre ei s-a deşirat urlând şi luând-o la fugă,
speriată de moarte, o ditamai măgăoaie. Luaţi prin surprindere,
ne-am speriat şi noi, în primul moment, apoi tot batalionul a
început să râdă în hohote!
Ce se întâmplase! Măgăoaia care fugise speriată de
explozie era furierul căpitanului Jianu, un elev din Craiova
înalt, bine legat, brunet de felul său. Jianu, împreună cu
Lăzăroaie, comandantul batalionului, redactase documentaţia
aplicaţiei. Ca furier, colegul nostru, avusese cunoştinţă despre
destinaţia şi traseul marşului. Ştiind că trebuia să ne întoarcem
pe acelaşi itinerariu, la începutul marşului, după ce mersese un
timp împreună cu noi, ajuns pe porumbişte a ieşit discret din
coloană, s-a culcuşit în gluga de coceni şi a început să tragă la
380
aghioase, aşteptând reîntoarcerea noastră pentru a ni se alătura.
Ghinionul lui că tocmai în acel loc conducătorul aplicaţiei a
hotărât şi instalat ambuscadă, o surpriză pentru cei care
elaboraseră programul şi traseul marşului.
De atunci, craioveanului i s-a spus, în glumă şi fără
răutate, Marian Glugă, poreclă ce l-a însoţit până la absolvirea
şcolii!

381
 INSPECŢIA DE DIMINEAŢĂ

Una dintre activităţile programului zilnic din şcoala

militară era inspecţia de dimineaţă. Inspecţia, mai bine zis,
pentru că celelalte activităţi zilnice, de rutină, care adunau pe
platou întregul efectiv al şcolii, erau raportul, la prânz şi apelul,
la orele 21, înaintea mesei de seară.
După deşteptare, la orele şase, urma gimnastica de
înviorare apoi ne făceam toaleta şi mergeam fiecare pe
sectoarele repartizate, unde făceam curăţenie. În interior
spălam pe jos, lustruiam pardoselile, ştergeam praful şi ce se
mai impunea, afară măturam, strângeam frunzele, căram
gunoiul, astfel încât la sosirea cadrelor în unitate şcoala să arate
lună. La ora şapte ne adunam pe platou, pentru inspecţie, în
linie de plutoane. Comandanţii de plutoane, recte şefii de clasă,
elevi şi ei ca şi noi, ordonau ,,Pentru inspecţie, trei, cinci paşi
înainte!‟‟ şi atunci grupele unu şi doi ale formaţiei făceau cinci,
respectiv trei paşi în faţă, ultima grupă rămânând pe loc. Printre
rândurile astfel rărite, treceau şefii de clase precum şi, nu de
puţine ori, ofiţerii comandanţi de companie ori batalioane, care
ne verificau ţinuta, dacă suntem tunşi corespunzător şi proaspăt
bărbieriţi. Pe atunci nu vedeai poliţişti bărboşi ca astăzi, aveam
obligaţia să ne radem în fiecare dimineaţă, deprindere care mi
s-a înrădăcinat pentru tot restul vieţii. Ne erau verificate, de
asemenea, blacheurile de la cizme, care se toceau foarte repede
datorită pasului de defilare, care avea rezervată zilnic partea sa,
după cum am arătat în povestirea despre cizmele lui Viloiu.
Inspecţia n-ar fi fost o activitate stresantă, dacă nu ar fi
fost unii ofiţeri care mergeau uneori cu exigenţa până la
absurd. Căpitanul Jianu, de exemplu, unul dintre comandanţii
382
de companie din batalionul nostru, îi controla pe ai lui şi dacă
aveau la bonetă ace cu aţă de diverse culori. Fiecare elev, ca şi
militarii în termen din armată, aveam obligaţia să avem la
bonetă, pe partea invizibilă din afară, un ac cu aţă albă şi unul
cu aţă neagră, înfăşurată în jurul lor, pentru a ne repara pe loc
anumite deficienţe ce ne-ar fi putut afecta ţinuta, un nasture
desprins, de exemplu. Elevii din compania lui Jianu însă,
trebuiau să poarte la bonetă nu doar cele două ace ci o întreagă
paletă multicoloră.
Elevii unui batalion de securitate erau dezbrăcaţi în toiul
iernii, indiferent de temperatura de afară, pentru a fi verificaţi
ce poartă pe dedesubtul vestonului. Exigentul lor comandant de
batalion, maiorul Leu, nu permitea ca elevii săi să poarte
cumva alte aricole de vestimentaţie decât cele regulamentare,
aflate în dotarea standard. Cămaşă anchior din pânză, fără
guler, un pulovăr fără mâneci din lâniţă şi vestonul de postav.
Ferească Sfântul să fi purtat vreo cămaşă din aia flauşată,
cămaşă de piele cum se numea, ori vreun pulovăr mai gros, că
ăla erai. Într-o vară elevii săi s-au râzbunat, prinzând un
maidanez jigărit pe care au scris cu vopsea roşie şi litere mari,
vizibile, LEU şi i-au dat drumul prin şcoală. Căţelul s-a
plimbat o vreme pe platou, în hohotele întregului efectiv de
elevi. Înnebunit, maiorul i-a pus pe ai săi să-l fugărească
undeva, spre grădina de zarzavat, unde am auzit că ar fi scos
pistolul şi l-ar fi împuşcat. Aşa se vorbea, nu bag mâna în foc
că-i şi adevărat.
În primii doi ani de şcoală am avut un comandant de
batalion etalon, aş putea spune, căpitanul Lăzăroaie, care mi-a
plăcut foarte mult, corespundea modelului de comandant
creionat în mintea mea de lecturile care mă îndemnaseră să
optez pentru o carieră militară. Avea prestanţă, demnitate, nu
se pierdea în mărunţişuri. Din păcate, spre sfârşitul anului doi a
trecut la catedră şi a fost înlocuit de colonelul Gafencu care,
deşi avea anumite calităţi, nu se bucura de o reputaţie prea

383
bună în rândul elevilor. Venirea domniei sale la comanda
batalionului din care făceam parte, îi fusese precedată de
renume, dacă pot spune aşa. Făceam şi înainte sectoare, dar cu
noul comandant de batalion această activitate fusese ridicată pe
noi culmi. O mare parte a duminicilor de exemplu, era dedicată
de acum smulgerii firelor de iarbă care se încăpăţânau să
crească printre dalele aleilor de beton din sectorul aflat în
responsabilitatea batalionului. Efectua personal inspecţia de
dimineaţă şi una dintre activităţile sale preferate era să
controleze modul în care ne întreţinem uniforma de instrucţie,
cea purtată zi de zi în şcoală. Pentru asta ne punea să ne
scoatem vestonul şi să ne desfacem cureaua de la pantaloni,
lăsându-i în vine, pentru a verifica dacă nu cumva avem scame
la cusături. Ştiţi, în interiorul hainelor, la cusături, se răsfrâng
marginile stofei, iar sub bucăţile alea răsfrânte se strângeau
scame de bumbac, provenite din lenjeria intimă. Ei, când ne
periam hainele trebuia să le întoarcem pe dos şi să le frecăm
temeinic cu peria, în aşa fel încât sub marginile croielii să nu
râmână fir de scamă. Nu atât din grija faţă de igiena noastră,
dar era haina statului şi trebuia să fie păstrată în bune condiţii,
astfel încât să mai poată fi folosită şi de alte serii de elevi.
În multe dimineţi, aflat pe platou la inspecţie, Gafencu se
oprea în faţa unora dintre elevi şi le cerea să-şi dea pantalonii
jos, spre amuzamentul celor din alte batalioane care fluierau şi
făceau tot felul de remarci.
Unul dintre colegi, de la clasa de criminalistică, Cornel
Stănia, a făcut pariu cu alt coleg, George Agaficioaie cred, că
el o să-l dezveţe pe Gafencu să ne mai ceară să dăm pantalonii
jos. Bucureştean, brunet, înalt, atletic, bine făcut, component al
lotului de karate, Cornel era unul dintre cei mai populari elevi,
cunoscut pentru poznele lui. Îşi permitea, avea spate, tatăl său,
maior pe atunci, lucra chiar în şcoală, era biolog la cabinetul
medical al unităţii iar un unchi de-al său era ofiţer superior în
cadrul unei structuri de informaţii externe. Nonconformist,

384
neîncorsetat în tipare, Cornel n-a făcut, de altfel, mulţi pureci
în miliţie. Peste câţiva ani doar, ofiţer de economic ce avea în
responsabilitate o întreprindere de confecţii ce lucra pentru
export, enervat de şefi la o şedinţă, a plecat, în uniformă fiind,
direct în obiectiv unde i-a pretins unui şofer de TIR ce
încărcase confecţii pentru export să-l încuie în bena
autotransportorului. Sigilat şi vămuit încă din fabrică, TIR-ul
n-a mai fost controlat la frontieră iar Cornel a descins în centrul
Romei îmbrăcat în uniforma de ofiţer de miliţie, solicitând azil
politic. În 1990 s-a înapoiat în ţară iar acum e prosper om de
afaceri, învârtindu-se în cercurile mondene ale capitalei. L-am
văzut pe net în compania Oanei Roman şi ale altor celebriţăţi
mondene.
Dar să ne întoarcem în şcoala militară, unde ne amintim
că eroul povestirii făcuse un pariu cu un coleg că-l va dezvăţa
pe Gafencu să ne mai caute scamele prin turul pantalonilor. În
scurtă vreme toţi elevii batalionului aflaseră de pariu şi în
dimineţile când Gafencu se prezenta la inspecţia de dimineaţă,
verificând prin sondaj elevii, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui,
urmărindu-l cu maxim interes. În sfârşit, într-una dintre
dimineţi, colonelul cu apucături de căprar, de caporal adică, nu
de păzitor de capre, se opreşte în faţa lui Cornel. După ce-i dă
ocol, pentru a verifica dacă nu are cumva tuleie pe ceafă şi
blacheurile sunt în bună regulă, se proţăpeşte în faţa lui şi-i
zice:
– Mda! Până aici e bine! Dar ţinuta? Ai periat-o bine? Ia
dă pantalonii jos!
Cornel atât a aşteptat! Cu un zâmbet fin în colţul gurii,
având toţi ochii colegilor aţintiţi asupra sa, şi-a desfăcut
tacticos cureaua, lăsându-şi apoi brusc, cu amândouă mâinile
pantalonii în jos, până deasupra turetcilor. Priveliştea ce i s-a
oferit şi hohotul de râs ce a zguduit platoul l-au descumpănit pe
Gafencu, făcându-l apoi să roşească puternic.

385
 Deşi era iarnă, Cornel nu purta nimic sub pantaloni! Era
bine dotat, iar mătărânga sa măslinie îi atârna până aproape de
jumătatea pulpei.
Mai târziu, în timpul pauzei de după prima oră de curs,
Cornel ne-a mărturisit:
– Băi, fraţilor, nu mai puteam. De peste două săptămâni
umblu fără lenjerie intimă. Pantalonii ăştia aspri, din postav,
mi-au făcut bătături pe buci.
Bătăturile lui Cornel însă i-au redat demnitatea lui
Gafencu, lecuindu-l să mai caute scame în turul pantalonilor
elevilor!

386
 URGIA

Destul de neobişnuită în această perioadă, când doar

peste câteva zile vine Mărţişorul, ninsoarea asta, începută acum
mai bine de 36 de ore, dar mai ales viscolul de ieri, mi-au
readus în memorie un episod de la începutul anului 1979, cred,
pe când eram încă elev în şcoala militară.
O cădere de zăpadă deosebit de abundentă a împiedicat
atunci vizita în România a excelenţei sale Valery Giscard
d‟Estaing, fost preşedinte al Franţei între 1974 şi 1981. Vizita
era aşteptată cu interes şi nerăbdare de partea română dar
ninsoarea de care vorbeam a împiedicat aterizarea avionului
prezidenţial. Eram pe aeroportul Otopeni în acea zi, noi, elevii
Şcolii Militare de la Băneasa fiind incluşi frecvent în
dispozitivele care asigurau ordinea şi securitatea pe durata unor
vizite la nivel înalt. În funcţie de posibilităţile oferite de nivelul
nostru redus de cunoştinţe şi experienţă, bineînţeles. Eram pe
aeroport deci, împreună cu alţi colegi de-ai mei, şi ninsoarea
era atât de deasă încât vizibilitatea era sub zece metri. Nici
vorbă să vedem avionul prezidenţial francez, l-am auzit doar
dând ture repetate pe deasupra aeroportului, iar în cele din
urmă l-am auzit îndepărtându-se, zgomotul a scăzut din ce în
ce în intensitate, iar Ceauşescu şi cei care-l însoţeau au plecat
spre Bucureşti. Pe oficialii noştri am reuşit să-i zăresc cât de
cât printre fulgii de nea, eram în proximitatea salonului oficial,
în dispozitivul care urma să asigure culoarul de la salon la
scara avionului ce urma să aterizeze.
După plecarea oficialilor am fost şi noi retraşi din
dispozitiv şi am plecat la şcoală. Ajunşi aici, în loc să intrăm la
cursuri ori la studiu, a început distracţia. Am primit ordin să
387
mergem să ne schimbăm ţinuta civilă, în care fusesem în
misiune, cu cea de instrucţie şi să ieşim pe platou să-l curăţăm
de zăpadă, ninsoarea abundentă umplându-l deja de troiene.
Alţi colegi de-ai noştri, care nu fuseseră în misiune, forfoteau
de mult pe platou!
Cei care n-aţi fost într-o şcoală militară ori în armată,
trebuie să ştiţi că platoul este unul dintre elementele definitorii
ale instituţiei, jucând un rol important în viaţa de zi cu zi a
acesteia. Pe platou se adună efectivele în cele trei principale
momente ale rutinei zilnice. Inspecţia de dimineaţă, Raportul,
la prânz şi Apelul de seară. După efectuarea acestor activităţi,
se pleacă la masă. În cadenţă, cu cântec, de regulă, fiecare
batalion având cântecul său preferat. Pe platou au loc
ceremoniile militare importante care marchează viaţa elevilor:
începerea unui nou an şcolar, depunerea jurământului de
credinţă, revistele de front, festivitatea de înălţare în grad. Şi
tot pe platou au loc istovitoarele repetiţii, uneori pe parcursul
unei luni întregi, pentru ca aceste ceremonialuri să se
desfăşoare la milimetru, fără cusur. După cum vedeţi, o parte
importantă a vieţii unui elev al şcolii militare se desfăşura pe
platou. De aceea, el trebuia să arate mereu impecabil. Asfaltul
său trebuia să fie curat, fără urmă de zăpadă, precum feţele
noastre bărbierite la sânge în fiecare dimineaţă. În consecinţă,
în zilele în care ningea, eram scoşi de la cursuri pentru a curăţa
zăpada de pe platou.
Mai trecusem prin astfel de episoade în cei trei ani de
şcoală militară, nu era o activitate care să ne streseze. Din
contră, munceam voioşi, împletind bucuria zăpezii proaspete,
care ne transporta din nou în anii copilăriei, cu glume, râsete şi
zbenguieli de copii în vacanţă. Numai că de această dată,
viscolul care a stricat planurile lui Ceauşescu s-a transformat
într-o adevărată urgie, ninsoarea curgând neîncetat timp de
patru zile şi patru nopţi. Dar curgea, nu aşa, doar rareori
izbutind să zărim printre fuioarele viforniţei cealaltă margine a

388
platoului. Patru zile şi patru nopţi în care ne-am aflat în
permanenţă acolo, furând doar uneori câteva ore de somn, în
schimburi şi pe sponci.
Pe marginea platoului şi pe unele dintre aleile şcolii se
aflau nişte panouri din tablă groasă, vopsite în roşu, pe care
erau scrise paragrafe din Programul Partidului, spre veşnică
neuitare, şi lozinci mobilizatoare. Materiale din arsenalul
propagandistic al secretarului Comitetului de Partid al şcolii.
Cei născuţi mai demult cred că vă aduceţi aminte de ele, pentru
că nu doar în şcoală erau panouri din astea. Le întâlneai peste
tot, prin întreprinderi, prin parcuri, pe marginea drumului. Ei,
şi tot lopătând noi la zăpadă, ce idee îmi vine? Împreună cu un
prieten de la Arad, Radu Ristin (Dumnezeu să-l odihnească,
pentru că am auzit că s-ar fi s-a prăpădit) şi alţi doi colegi de
clasă, am demontat un panou din ăsta. Era prins pe un cadru
metalic, în patru suporţi, ca nişte balamale. Era destul de mare,
avea peste doi metri lungime, dacă nu mai mult, era cât o masă
de sufragerie din aia mare de 8-10 persoane. După ce l-am
demontat, l-am culcat pe o parte, cu latura lungă pe sol, şi am
început să-l folosim ca pe un plug de zăpadă, împingând toţi
patru în panou, din spate. Aveam un spor fantastic, panoul
făcea mai multă treabă decât lopeţile întregului pluton.
Împingeam cu viteză şi voioşie zbierând puternic ,,Pârtieeee‟‟,
în strigătele şi hohotele celorlalţi. Ba unii se pregăteau chiar să
ne urmeze exemplul, atacând alte câteva panouri
propagandistice de pe marginea platoului.
Ghinionul nostru, însă că tocmai atunci a trecut pe aleea
din spatele nostru, de pe marginea dinspre est a platoului,
dinspre cele două amfiteatre, locotenentul major Sandi,
secretarul Comitetului UTC al şcolii. Sandi era nou venit în
şcoală iar funcţia sa era de activist de partid, scos din
producţie. Adică nu era la nici una dintre catedrele şcolii, nu
avea nici o funcţie administrativă ci activitatea sa era strict pe
linie politică. Mândru de noua sa funcţie, dând totodată dovadă

389
de vigilenţă revoluţionară, a sesizat imediat atacul nostru
asupra fondului propagandistic al şcolii, un adevărat sacrilegiu
în concepţia sa. A venit imediat la noi şi ne-a luat la rost,
întrebându-ne ritos ce facem acolo, cum de ne-am permis să
scoatem panoul.
Suferind de limbariţă, fapt ce mi-a adus uneori destule
necazuri, i-am răspuns ironic:
– Transpunem în practică directivele partidului!
Transformăm în realitate îndemnurile din lozinci.
S-a băşicat imediat, s-a umflat în pene şi ne-a cerut să
rezemăm panoul de stâlpii săi de susţinere. Nu ne-a cerut să-l
montăm la loc, avea alt plan. După ce l-am rezemat acolo, ne-a
cerut la toţi patru să-l urmăm. Ne-a dus apoi în pavilionul
comandă, în biroul locţiitorului politic al comandantului,
secretarul Comitetului de Partid pe şcoală, colonelul Bucur.
Acolo i-a relatat acestuia abaterea gravă pe care, după părerea
lui, o comisesem. Propunând să fim aspru sancţionaţi.
Colonelul Bucur ne-a întrebat ce avem de spus şi i-am explicat
că nu dorisem decât să ne îmbunătăţim randamentul, să
curăţăm zăpada mai cu spor. Panoul nu suferise nici o
stricăciune şi putea fi montat cu uşurinţă exact cum a fost.
Sandi a insistat, susţinând ideea aplicării unei sancţiuni
ori, dacă nu, măcar a punerii în discuţia organizaţiei de bază.
Colonelul Bucur l-a ascultat, nu i-a spus nimic, însă ne-a
întrebat pe fiecare dintre noi cum ne cheamă, notându-şi
numele şi clasa din care făceam parte, după care ne-a dat liber.
Am tot aşteptat apoi câteva zile să fim chemaţi la
comandantul de batalion ori să se întâmple altceva. Nu s-a
întâmplat nimic, însă! Norocul nostru că secretarul de partid a
fost un ofiţer mai destupat la minte decât secretarul UTC. Al
Uniunii Tineretului Comunist adică, pentru cei care n-aţi
apucat acele timpuri.

390
 ŞEFUL PLATOULUI

Şcoala militară de ofiţeri a acelor ani, ca şi Academia de

Poliţie din vremurile recente, era, pe lângă o pepinieră
excelentă de cadre, şi un cimitir al elefanţilor, recte o structură
în care erau aduşi mulţi dintre cei care, din diverse motive, îşi
pierduseră funcţiile pe care le îndepliniseră respirând aerul
rarefiat din preajma vârfurilor ierarhiei. Precum generalii
Nicolae Pleşiţă şi Nicolae Andruţă Ceauşescu, fratele şefului
statului, ambii mari mahări ai spionajului extern, după
defectarea lui Pacepa ori, mai nou, generalul Costică Voicu,
fost şef al Poliţiei Române. Asta, ca să dau doar câteva
exemple al unor stele de primă mărime, fiecare dintre cei trei
îndeplinind după cădere funcţia de comandant al principalei
unităţii de învăţământ a Ministerului de Interne. Dar mai erau
destui alţii, plasaţi pe palierele mai de jos ale instituţiei din
pădurea Băneasa!
Unul dintre aceştia era colonelul Bendea, despre care în
rândul elevilor circula zvonul că ar fi fost una dintre gărzile de
corp ale lui Gheorghiu Dej, fostul şef al statului dinaintea lui
Ceauşescu. Nu ştiu dacă zvonul avea vreo bază reală, dar
nimeni dintre colegii mei nu ştia cu ce se ocupă Bendea în
şcoală, care erau atribuţiile sale concrete. Nu-l văzuse nimeni
să predea vreun curs, nu-l văzuse nimeni pe la vreun seminar,
nici elevii de la miliţie nici cei de la securitate, nu-l văzuse
nimeni pe la activităţile de pregătire militară ori prin tabăra de
la Drajna... La Cabinetul medical nu lucra, pe la Administrativ
nu cred... Ceist nu era, erau doi, parcă, unul Paşcu care se
ocupa de elevii de miliţie, altul pentru cei de la securitate. Dacă
ar fi fost am fi ştiut pentru că aveau birouri separate, cu gratii la
391
uşi şi ferestre, iar unii colegi de-ai noştri aveau sector acolo. De
curăţenie, adică! Mister total, deci.
Nu prea înalt de statură, mai degrabă scund, având
labele picioarelor disproporţionat de mari (purta pantofi din
ăia care nu prea se găseau, mărime excepţională) era văzut
foarte des bătând platoul unităţii de la un capăt la altul şi
făcând mai mereu observaţii celor cu care se intersecta. Pentru
că, în afara momentelor în care elevii se deplasau în formaţie,
pentru inspecţie, raport ori apelul de seară, pe platou circulau,
în timpul orelor de curs ori de studiu, şi elevi neînsoţiţi. Fie
bibliotecarii subunităţilor care mergeau la biroul de
documente secrete să aducă ori să predea cursurile (cele de
specialitate, fiind clasificate, trebuiau predate după orele de
studiu, neputând fi păstrate în pupitrele ori portharturile
elevilor), fie mergeau la infirmerie, fie la alte activităţi. Dacă
aveau ghinion şi-l întâlneau pe Bendea erau muştruluiţi sub
diverse pretexte. Fie aveau copca descheiată, fie nu se
deplasau în pas alergător ori în pas de defilare cum scria la
regulament, fie priveau nu ştiu cum. Bieţii bibliotecari nici nu
ar fi putut alerga ori bate pas de defilare ducând sub braţ
ditamai mapele alea speciale pentru transportat corespondenţa
secretă. Dar ăsta era Bendea, ce să-i faci! Pentru că nu ştiau
cu ce se ocupă concret şi bântuia mai tot timpul pe platou,
elevii îl porecliseră Şeful Platoului. Peste mulţi ani aveam să
aflu că Bendea avea o funcţie importantă în structura şcolii,
era ofiţer cu organizarea-mobilizarea, cel la care se aflau şi
ţinea în stare de aplicabilitate planurile de măsuri şi acţiune în
situaţii deosebite, inclusiv cel privind trecerea unităţii la
starea de război.
Când era ofiţer de serviciu era teroare. Umbla tot timpul
cu gornistul după el şi un gigafon în mână, pentru a-i putea
admonesta de la distanţă pe nefericiţii care trebuiau să
traverseze platoul. Gornistului i se umflau buzele de cât de des
trebuia să sune semnalul ,,Tu-do-reee, Tu-do-reeee!‟‟ prin care

392
erau chemaţi sergenţii de serviciu pe companie ca să primească
instrucţiuni amănunţite pentru tot felul de probleme. Iar când se
întâmpla să fie de serviciu într-o zi de sâmbătă ori duminică,
când elevii primeau învoire, era şi mai rău. Pentru a nu se
produce aglomeraţie în staţia de autobuz, plecarea în învoire se
făcea eşalonat, începând cu ora două, grupurile de elevi
prezentându-se pe companii, din sfert în sfert de oră. Spre
deosebire de alţi ofiţeri, care ne controlau formal, ştiind că noi,
băieţi tineri, ne spilcuiam destul înainte de a primi biletul de
voie, Bendea ne controla la sânge. Ba avea şi pretenţia ca
încheietorul companiei care urma să plece, să ne adune în
formaţie şi să-i dea raportul. Deşi noi ardeam de nerăbdare, ne
ţinea minute în şir în poziţie de drepţi şi ne făcea tot felul de
şicane.
– Nu pot să phrrrimesc hrrraportul penthru că este un
pachet de ţigăhri pe platooo, zicea el exprimându-se franţuzit,
aşa.
Ne uitam în jur şi nu vedeam nimic. El continua să
aştepte, cu capul într-o parte şi bărbia repezită arogant în sus,
fără să zică nimic ori să facă vreun gest. În sfârşit cineva zări,
tocmai lângă coşul de hârtii de la intrarea în infirmerie, la
capătul cel mai îndepărtat al platoului, un pachet mototolit de
Snagov care nu nimerise coşul. A alergat să-l ridice şi de-abia
după ce s-a întors, Bendea a catadicsit să găsească un alt
pretext ca să întârzie primirea raportului şi să ne permită
plecarea. Între timp sosea alt grup până termina cu cel de
dinainte şi se alegea praful de eşalonare, de ajungere în oraş la
ora preconizată şi chiar de întâlnirile unora dintre noi, fetele,
care nu ştiau ce poate Bendea, săturându-se să tot aştepte. Şi
cum atunci nu existau telefoane mobile, se putea pierde chiar
şansa reîntâlnirii cândva a domnişoarei în cauză.
Într-una din zilele în care Bendea era ofiţer de serviciu,
clasa noastră era subunitate de intervenţie. Am explicat în
povestirea Garda de onoare ce presupunea acest serviciu. După

393
amiază, când efectivele se aflau la studiu individual, Gheorghe
Caramilea, un tulcean care era şeful clasei noastre, este chemat
la ordin. Vremea se stricase, fulgera şi începuse să plouă cu
stropi rari, dar destul de mari.
– Caporale, îţi iei plutonul şi mergeţi să udaţi florile din
faţa comandamentului!
– Dar, tovarăşe colonel, a început să plouă, nu vedeţi? a
protestat timid Caramilea.
– Nu-i nimic, face Bendea încurajator, vă luaţi fâşurile!

394
 ÎN STAŢIE LA LIZEANU

Puţine fapte sau evenimente din viaţă te impresionează

într-atât, încât peste zeci de ani, poate, să-ţi aminteşti exact ce
făceai într-o anumită zi, la o anumită dată calendaristică. Data
căsătoriei, absolvirea unor şcoli, ziua încorporării ori a liberării
din armată, pierderea cuiva drag, ori altele de genul ăsta, de
obicei. Sau nişte evenimente cu adevărat deosebite.
Astfel, eu îmi amintesc exact ce făceam la ora în care
scriu aceste rânduri, într-o zi de acum 41 de ani, 5 martie 1977.
Mă aflam în preajma staţiei Lizeanu de pe bulevardul Ştefan
cel Mare din capitală, unde acţionam pentru limitarea şi
lichidarea urmărilor marelui cutremur ce avusese loc în seara
precedentă, vineri 4 martie 1977.
În momentul producerii seismului mă aflam în sala de
mese a Şcolii militare de ofiţeri de la Băneasa, unde serveam
cina împreună cu alte câteva sute de elevi. La un moment dat a
început să se audă un huruit puternic, ca şi când prin apropiere
s-ar fi deplasat o coloană de tancuri. Chiar m-am întrebat ,,ce
s-o auzi, că doar n-avem tancuri în unitate?‟‟ Imediat însă s-a
stins lumina iar clădirea a început să se zgâlţâie puternic, pe
orizontală mai întâi, apoi şi pe verticală. Nerealizând încă ce se
întâmplă, dar conştientizând că e ceva rău, ne-am ridicat şi am
început să fugim din sala de mese. Mi-am dat seama că la uşă
am şanse slabe să ies repede, masa la care mă aflam era destul
de departe de intrare, unde se crease deja o mare busculadă, aşa
că am luat un scaun şi l-am aruncat într-o fereastră pentru a o
sparge şi a ieşi pe acolo. Am pus mâna apoi pe pervaz şi am
sărit afară, de la etajul întâi al blocului alimentar, unde se afla
sala de mese. Încă mai am şi acum, la încheietura mâinii
395
drepte, cicatricea unei răni produse de un colţ de sticlă rămas în
rama ferestrei. În timp ce săream, am văzut deaspra şcolii un
Boeing ce venea la aterizare pe aeroportul Otopeni, aflat în
apropiere. Iniţial am crezut că este un bombardier ce atacă
şcoala, cunoscând că în cazul declanşării unui război sunt
atacate în primul rând unităţi militare şi alte obiective
strategice, de aceea, după ce am aterizat cu bine, am început să
mă deplasez în salturi spre gardul şcolii, gândind că este
necesar să ne salvăm şi să ne regrupăm în pădure. Nu eram
singurul care gândisem aşa, am văzut mulţi colegi care se
deplasau în salturi spre pădure. Până a ajunge la gard însă, totul
s-a potolit. Am realizat că mă înşelasem, că fusese un
cutremur, ştiam de la părinţi despre cutremurul din 1940, pe
care îl apucaseră, dar eu încă nu trăisem pe pielea mea aşa
ceva. Fusese o senzaţie groaznică, terifiantă, am realizat ce
puţin înseamnă omul în faţa naturii dezlănţuite, în faţa mâniei
Domnului!
M-am întors în sala de mese pentru a-mi recupera
căciula, ce rămăsese pe o poliţă aflată sub masă. Mesele erau
răsturnate iar pe jos era plin de căni de inox şi de iaurtul de la
felul doi, pe care nu mai apucasem să-l bem. După ce mi-am
recuperat căciula am ieşit pe platoul unităţii, unde în scurt timp
ne-am regrupat toţi colegii. Ofiţerul de serviciu şi alte cadre
aflate la permanenţă s-au orientat rapid şi în zece minute, ori
chiar mai puţin, ni s-au indicat fiecărei subunităţi
circumscripţiile de miliţie la dispoziţia cărora urma să ne
punem. Am ieşit din cazarmă şi ne-am deplasat spre locurile
indicate, aşa cum ne aflam, în ţinută de instrucţie şi nu în
uniformele de reprezentare, cum ieşeam de regulă în oraş.
Aveam să aflăm mai târziu că şcoala noastră de ofiţeri a
fost prima unitate militară care a acţionat în acele momente.
Împreună cu plutonul meu am oprit primul autobuz ieşit în cale
şi l-am deturnat, dacă pot spune aşa, ordonându-i şoferului să
ne ducă la Circa 4 Miliţie, după organizarea de atunci, conform

396
ordinului de misiune. Aici am fost repartizat la blocul de la
Lizeanu, un bloc de 10 etaje, cu numeroase scări, care fusese
rupt în două de cataclism. La parter fusese un magazin de
încălţăminte care intrase în pământ, pur şi simplu. Parterul şi
primul etaj. Etajul doi ajunsese la nivelul trotuarului. Casa
scării dispăruse, rămăsese doar casa liftului! O scară de bloc de
10 etaje fusese mutată în lateral cu un metru, de pe axa
verticală, şi căzuse în gol... Asta era priveliştea pe care am
văzut-o când am ajuns acolo şi pe care am tot privit-o, terifiat,
până în seara zilei de duminică, când am fost scos din
dispozitiv şi am mers la şcoală unde, după ce am făcut duş, am
servit prima masă după mai bine de 50 de ore. În tot acest timp
băusem doar două căni de ceai, pe care ni-l oferiseră nişte
doamne.
A doua zi dimineaţă am primit altă misiune şi tot aşa,
timp de peste trei săptâmâni, vreme în care m-am aflat în multe
dintre locurile celor 60 de clădiri prăbuşite, total sau parţial, în
Bucureşti. În centru, la cofetăria Casata, la Nestor, la
Dunărea... La blocul Apolodor, pe Cheiul Gârlei, pe Splai
adică. La Blocul OD 16 din Militari. În centru, iarăşi, la blocul
Dunărea, de pe bulevardul Magheru, care avea la parter un
restaurant pe care, în învoire, îl frecventau mulţi dintre colegii
mei. Dacă seismul s-ar fi produs cu 24 de ore mai târziu, cu
siguranţă mulţi dintre ei s-ar fi aflat printre victime. Poate nici
eu nu aş mai fi avut astăzi prilejul să rememorez acele
momente, scriind aceste rânduri. Tot în centru, la blocul de la
Colonade, unde am văzut când a fost scos dintre dărâmături
regretatul actor Toma Caragiu. De aici mi-a rămas mult timp
întipărită pe retină imaginea unei victime care era prinsă la
etajul doi, atârna cu capul şi mâinile în jos, voise, probabil să
scape aruncându-se pe geam. De câte ori lama buldozerului
lovea în ruine, încercând să degajeze molozul, cadavrul se
mişca, dând din mâini de parcă ar fi vrut să ne cheme. Era
teribil. Am fost şi la Morgă, unde a trebuit să căutăm în

397
buzunarele şi hainele victimelor pentru a găsi eventuale acte de
identitate ori altceva ce ar fi putut servi la identificarea
acestora. Au fost momente groaznice. Dacă nouă ni se părea
aşa, ne întrebam ce-or simţi oare cei care-i căutau pe cei dragi
printre şirurile de cadavre?
În tot acest timp nu ştiam nimic despre cei de acasă şi
nici aceştia despre mine. Pe atunci comunicarea era mai
greoaie decât acum, nu exista nici telefonie mobilă, nici
internet. În plus, o perioadă după producerea seismului nu a
funcţionat nici radioul, nici telefonia clasică. De-abia în a patra
ori a cincea zi, când mă aflam in dispozitivul care bloca accesul
spre cofetăria Casata, l-am văzut venind de pe strada
Mendeleev pe un consătean şi vecin de-al meu, unchiu‟ Ion
Trupşor, ce venise să-şi caute fiul, pe Viorel, fostul meu coleg
din primele clase, care era şi el în Bucureşti în vremea aceea.
Am aflat că ai mei erau bine şi am putut să le transmit că şi eu
sunt bine.
Cutremurul din 4 martie 1977 a făcut 1 578 de victime,
majoritatea în Bucureşti (1 424). La nivelul întregii ţări s-au
înregistrat 11 300 de răniţi iar 35 000 de familii au rămas fără
adăpost. Oraşul Zimnicea a fost distrus aproape în totalitate
(peste 85%).

398
 COBAII

În povestirea mea de zilele trecute ,,În staţie la Lizeanu‟‟

am povestit cum, elev al Şcolii militare de ofiţeri activi a
Ministerului de Interne, am participat, împreună cu colegii mei,
la o serie de misiuni impuse de lichidarea urmărilor
devastatorului cutremur din 4 martie 1977, activităţi ce s-au
derulat timp de circa trei săptămâni. La doar câteva zile după
încetarea acestor activităţi şi reluarea cursurilor, majoritatea
elevilor am fost îmbarcaţi în autobuze şi transportaţi la Sala
Palatului. Ni s-a spus că, drept mulţumire pentru modul
exemplar în care ne-am achitat de sarcinile primite în cele trei
săptămâni anterioare, s-a hotărât recompensarea noastră cu
vizionarea unui film la Sala Palatului, sală reprezentativă a
acelor vremuri, unde se ţineau congresele partidului unic şi alte
activităţi importante. Ni s-a părut ciudat că pentru un astfel de
eveniment, vizionarea unui spectacol la cea mai titrată sală a
acelor vremuri, nu ni se ordonase să îmbrăcăm ţinuta de oraş,
cea cu care ieşeam în învoire, compusă din veston, pantalon
larg, pantofi şi caschetă, ori ţinuta civilă, care se îmbrăca la
ordin când mergeam în misiuni de gardă şi securitate, ci ţinuta
de instrucţie pe care o purtam curent în şcoală, din doc ori
postav aspru, după anotimp, compusă din veston şi pantalon
bufant, cizme şi bonetă ca cea a militarilor în termen.
Ajunşi în centru, la Sala Palatului, am coborât din
autobuze şi am intrat sfioşi în sală. Ne-am ocupat locurile şi
aşteptam să înceapă filmul. În loc de film, însă pe scenă a
apărut un ofiţer superior de securitate care a dat comanda
,,Drepţi‟‟! După ce ne-am ridicat ne-a ordonat să alergăm pe
loc, tropăind puternic din picioare. Ne-am executat în timp ce
399
el striga mereu, de pe scenă: ,,Mai tare! Mai tare! Cu putere!
Tareeee!” După mai bine de cinci minute ne-a făcut semn să ne
oprim. După ce ne-am oprit, ne-a ordonat ca în continuare să
executăm sărituri pe loc, ca mingea, lovind puternic podeaua
cu picioarele. Am executat şi acest ordin, apoi am continuat aşa
peste o jumătate de oră, alternând săriturile cu alergatul pe loc.
Deşi iniţial ordinele colonelului păreau absurde, am realizat
destul de repede că se dorea testarea sălii, rezistenţa sa la
forfota unui eventual public. De-aia ne şi aduseseră încălţaţi în
cizme şi nu în ţinută de oraş, cizmele erau mai grele, aveau un
impact mai mare! Eram folosiţi pe post de cobai, ce mai
încoace şi-ncolo! Om fi fost noi pui de miliţieni, dar proşti nu
eram!
După ce am terminat cu săriturile şi tropăielile a rulat şi
filmul. Un film de duzină! După terminarea filmului am fost
duşi la şcoală, iar a doua zi am văzut la televizor că la Sala
Palatului avusese loc o întâlnire a lui Ceauşescu şi a conducerii
de partid şi de stat cu principalii factori responsabili de
lichidarea urmărilor cutremurului.
În fiecare sală de clasă din şcoală existau televizoare iar
vizionarea Telejurnalului de seară era obligatorie, făcea parte
din programul zilnic. Pentru a nu ne uita la alte prostii în
timpul orelor de studiu, televizoarele erau pornite centralizat,
de ofiţerul de serviciu pe şcoală. Inventivi, însă, ca românul în
general, elevii găsiseră modalitatea de a fenta comanda şcolii
cu un impuls de la o baterie ascunsă în pupitrul primei bănci,
conectată la televizor cu un fir săritor, de telefonie. Şi aşa mai
urmăream şi noi câte un meci de fotbal a cărui vizionare nu era
prevăzută în programul şcolii. Pentru a nu fi surprinşi
desfăşurând activităţi extracurriculare făceam de planton cu
rândul pe hol, pentru a da alarma în cazul apariţiei ajutorului
ofiţerului de serviciu ori a altui cadru militar.
În acelaşi an, 1977, în Pavilionul de mostre, sau al
Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale, cum se numea

400
oficial clădirea numită astăzi pavilionul ROMEXPO, a avut loc
o întâlnire a conducerii de partid cu reprezentanţii tărănimii din
agricultura socialistă, dedicată aniversării a 70 de ani de la
răscoala din 1907. Numărul delegaţilor a fost de fix 11 000,
pentru a rememora numărul victimelor răscoalei ţărăneşti.
Bineînţeles că înainte de a se realiza întâlnirea elevii
şcolii de la Băneasa ne-am zbânţuit prin pavilion, în acelaşi
mod ca la Sala Palatului, pentru a testa dacă rezistenţa clădirii
şi a tribunelor nu a fost cumva afectată de seism, punând în
pericol preţioasele funduri ale nomenclaturii comuniste.
Sunt convins că dacă ar fi cazul, la fel s-ar proceda şi
astăzi. Pentru că, parafrazând versurile cântecului ostăşesc Pui
de lei, şi pentru regimul de astăzi poliţiştii şi militarii „cobai au
fost, cobai sunt încă”!

401
 VIVI

În şcoala militară am avut un coleg, Victor H., căruia i se

spunea Vivi. L-am cunoscut de-abia în ultimul an, la
specializarea pe economic, în primii doi ani fusese la celălalt
batalion de viitori ofiţeri de miliţie. Vivi era un tip extrem de
intransigent, nu accepta nici un compromis, pentru el lucrurile
trebuiau să fie ori albe, ori negre! Cale de mijloc nu exista!
Lucru oarecum de aşteptat, felul său de a fi şi atitudinea
sa mai mereu inflexibilă l-au pus deseori în situaţii neplăcute
după ce a terminat şcoala şi a mers în teritoriu, pentru a-şi
exercita profesia. A fost repartizat la Gorj, iar cele de mai jos
le-am aflat de la un ofiţer care i-a fost o vreme comandant la o
miliţie orăşenească din acel judeţ. Într-o zi, când să plece acasă
după terminarea orelor de program, comandantului nu i-a mai
pornit maşina, o Dacie cum erau pe atunci aproape toate
autoturismele care circulau pe şoselele patriei. Căpitanul, ăsta
era gradul comandantului, a coborât din maşină şi a mers la
camera ofiţerului de serviciu de unde a sunat la service-ul din
localitate, rugându-l pe şef să-i trimită un mecanic să vadă ce
are maşina. Mecanicul a sosit destul de repede, oraşul nu se
întindea pe o suprafaţă prea mare, a verificat autoturismul şi i-a
remediat pe loc deficienţa. Fusese un fleac, acolo! La prima
şedinţă de partid Vivi, care fusese ofiţer de serviciu în ziua
aceea, a luat cuvântul şi a propus să fie schimbată tabla aia
lăcuită de la intrarea în sediu, pe care scrie MILIŢIA, cu una pe
care să scrie SERVICE, din moment ce sunt unii care îşi repară
maşinile pe trotuarul din faţa instituţiei.
Pe vremea aia circula la noi o revistă de format mic,
PRISMA, editată şi tipărită în limba română într-una dintre
402
cele două Germanii care existau atunci. Într-o după amiază de
vară un grup de lucrători ai miliţiei orăşeneşti frunzăreau un
număr din ultima ediţie a revistei respective, ce avea pe copertă
fotografia unei impozante vile. Întrucât în grup se afla şi un
subofiţer pe care Vivi îl identificase ca fiind informator al
ofiţerului de contrainformaţii, i-a venit ideea să facă mişto de el
şi zice:
– Băi, ai dracului, ce spionaj au nemţii ăştia, băi, ceva de
speriat! Nici n-am apucat să-mi termin bine vila pe care mi-am
construit-o la mine, la ţară, şi uite c-o şi dădură în revistă!
– Zău, asta e vila dumneavoastră? – întrebă interesat
ciripitorul, cu ochii cât cepele. Şi unde e, unde aţi construit-o?
– La mine la ţară, în Mehedinţi, la Ponoarele, de unde
sunt eu!
– Şi aia mai mică, de se vede în spate, a cui e? - continuă
să se intereseze subofiţerul.
– Aaaa, aia din spate! – zice Vivi pe un ton dispreţuitor.
Aia e a lui frate-mio, e mult mai mică, el e doar gestionar, n-are
posibilităţile mele, care-s ofiţer de economic.
Remarcă menită să-l pună pe jar pe informator, ştiut
fiind că pe atunci gestionarii erau o categorie socială ce puteau
realiza cu uşurinţă venituri ilicite. Dacă fratele gestionar nu are
posibilităţile lui Vivi, cu siguranţă că acesta-i un ofiţer corupt,
a gândit, probabil, omul ceistului.
Peste doar câteva zile în faţa miliţiei orăşeneşti a oprit un
autoturism al inspectoratului judeţean din care a coborât
colonelul Şarpe, care era locţiitorul politic, împreună cu şeful
serviciului cadre şi un ofiţer de la serviciul economic. Aceştia
au mers în biroul şefului miliţiei unde, peste câteva minute, a
fost chemat şi Vivi H.
– Măi. tovarăşe H., l-a luat direct colonelul Şarpe, e
adevărat că ai o vilă la ţară, la dumneata, în Mehedinţi?
– E adevărat, tovarăşe colonel, i-a răspuns Vivi, sigur de
el.

403
 – Se spune că are trei niveluri! Aşa este?
– Păi, dacă aşa se spune….
– Eşti de acord s-o vedem şi noi?
– Cum să nu, tovarăşe colonel. Numai că va trebui să
mergem cu trenul, că eu n-am maşină.
– Asta nu-i o problemă, face locţiitorul politic. Suntem
noi cu maşina! Să mergem!
Au coborît, s-au urcat toţi patru în maşină şi-au luat-o
spre Ponoarele! Ajunşi aici au urmat indicaţiile lui Vivi
deplasându-se pe uliţele satului, oprind în cele din urmă în faţa
unei clădiri, vai de mama ei! O casă veche, mai să intre în
pământ, hâită într-o parte şi proptită cu nişte dulapi din lemn,
să nu se dărâme de tot. Ştiam din şcoală că Vivi nu avea o
situaţie prea grozavă acasă, n-avea tată, maică-sa rămasă
văduvă de tânără se chinuise din greu să-l crească!
– Ce-i asta, tovarăşe locotenent? – l-a întrebat, siderat,
colonelul.
– Vila mea de la ţară, tovarăşe colonel! – i-a răspuns,
senin, Vivi.
– Păi ce, asta-i vilă?
– E casa în care am crescut şi mie mi-i dragă! De-aia, în
discuţiile cu colegii, eu aşa-i spun. Vilă! Vila mea de la ţară!
– Păi nu te-am întrebat noi în birou la şeful miliţiei şi
ne-ai spus că are trei niveluri?
– Păi trei niveluri are, domnule colonel! Pivniţa, apoi
tinda şi camera de la parter iar la nivelul superior, podul! Trei
niveluri!
Vivi era o cunoştinţă mai veche a colonelului Şarpe. Cu
ceva vreme în urmă, împreună cu alţi colegi de la miliţia
orăşenească unde lucra, fusese la o şedinţă la inspectoratul
judeţean. După şedinţă, mergând spre ieşire, grupul a trecut
prin faţa biroului locţiitorului politic. Unii dintre politruci, ca şi
unii şefi ai servicilor de cadre, nu aveau la bază o carieră în
structurile operative ale ministerului ci erau foşti activişti de

404
partid, trimişi în unităţile ministerului pentru a întări munca
politică în rândul efectivelor. Primeau grad militar şi puteau
evolua apoi, ajungând chiar inspectori şef, precum Brânaş la
Arad sau Roşoga la Hunedoara. Cazurile pe care le cunosc eu.
Nu ştiu însă dacă şi colonelul Şarpe făcea parte din această
categorie.
Uşa biroului său era întredeschisă. Văzând asta, Vivi le-a
făcut semn celorlalţi să se oprească şi a băgat capul pe uşa
biroului.
– Să trăiţi, tovarăşe colonel! Permiteţi să intru?
– Da, poftiţi! – a răspuns colonelul.
Vivi a intrat, lăsând însă uşa deschisă în spatele său. Nu
larg, dar sufficient pentru ca cei de afară să observe ce se
întâmplă înăuntru.
– Oooo, ce birou frumos aveţi! Şi ce covooor! În viaţa
mea n-am mai văzut aşa covor frumos!
Pe atunci, şi cred că nici acum lucrurile nu s-au schimbat
prea mult, birourile ofiţerilor de miliţie şi securitate erau dotate
cu covoare din iută. Cam 400 de lei făcea un covor din ăsta.
Cele ale şefilor de la un anumit nivel în sus, de la şef de
serviciu pare-mi-se, erau dotate, însă cu covoare persane, de
câteva mii de lei fiecare. Cu cât şeful era mai mare, cu atât
biroul şi, respectiv, covorul aveau o suprafaţă mai mare.
– Mdaaa, face colonelul! E destul de frumos!
– Pot să calc şi eu pe el?
– Sigur!
Vivi păşi pe covor şi începu să se plimbe ţanţoş, cu
mâinile la spate, între fereastra biroului şi peretele opus. Se
ducea, se-ntorcea, se ducea, se-ntorcea!
– Doamne, ce senzaţie plăcută! Oare, voi ajunge şi eu
vreodată să am în birou un covor ca acesta? zise Vivi
continuând să se plimbe în timp ce, de afară, începuseră să se
audă chicoteli înfundate.

405
 Colonelul a realizat în cele din urmă că era ironizat şi a
reacţionat:
– Hai, gata! Ai vreo treabă cu mine?
– Nu, voisem să văd şi eu cum arată un birou de şef.
– Gata, ai văzut! Ieşi afară!
În ultimii ani ai regimului Ceauşescu ofiţerii de
economic erau trimişi frecvent în agricultură, pe timpul celor
două principale campanii de recoltare, a grâului vara şi a
porumbului, toamna. Vivi avea şi el repartizate două comune
unde acţiona în perioadele respective. Pe câmp Vivi purta cu
sătenii discuţii de genul:
– Şi-o duce-ţi greu, ‟ai? V-au luat comuniştii ăştia tot,
v-au lăsat în curu‟ gol. Noroc că, lucrând aici în câmp, cu
bucatele pe mână, mai puteaţi lua şi voi câte-un ştiulete-doi să-i
băgaţi în sân, să-i duceţi acasă, să creşteţi câte-un purceluş,
s-aveţi apoi ce pune pe masă la copii! Da‟ vedeţi că nici asta nu
se prea mai poate că, uite, ne trimit aici să stăm la curu‟ vostru,
să nu mai puteţi face nici o mişcare.
Azi aşa, mâine aşa, comentariile lui Vivi au fost auzite şi
de cine nu trebuie şi-au ajuns apoi şi la urechile celor care
trebuiau să ştie de-astea! Într-o zi în biroul şefului miliţiei
orăşeneşti care mi-a povestit toate astea a descins
locotenent-colonelul Gheorghe Sandu de la Craiova, şeful
biroului de contrainformaţii ce avea în responsabilitate unităţile
de miliţie din cele zece judeţe din sud-vestul ţării, de la
Dâmboviţa până în Timiş inclusiv, însoţit de un ofiţer de la
Bucureşti, de la Direcţia a IV-a (Contrainformaţii militare).
– Măi, tovarăşe comandant, dumneata ştii ce vorbeşte
subordonatul dumitale, locotenentul major H. pe la ţară, prin
satele pe unde-l trimiţi în campania agricolă?
– Nu ştiu, tovarăşe colonel, şi nici nu trebuie să ştiu, nu
intră în atribuţiunile mele. Eu trebuie să ştiu cum îşi
îndeplineşte atribuţiile profesionale, cum asigură respectarea

406
legalităţii în obiectivele pe care la are în responsabilitate. Şi,
din punctul ăsta de vedere nu am ce-i reproşa.
– N-oi avea dumneata ce să-i reproşezi pe linie
profesională dar nu e suficient, să ştii. Nu eşti doar comandant,
eşti şi membru de partid şi trebuie să dai dovadă de vigilenţă
revoluţionară, de spirit combativ împotriva celor ce cârtesc
împotriva politicii partidului.
Apoi Vivi a fost chemat la discuţii cu cei doi ceişti, care
l-au avertizat cu privire la modul său deficitar de comportare.
Apoi, în urma vizitei acestora, Vivi a fost pus şi în discuţia
organizaţiei de partid, care l-a sancţionat cu vot de blam.
Modul său de a fi, ironiile la adresa celor cu funcţii de
conducere, miştocărelile şi comentariile negative care aveau
ecou în rândul celorlale cadre, l-au transformat într-o persoană
indezirabilă şefilor de atunci ai unităţii, care au început să caute
pretexte pentru a se descotorosi de el. Era destul de greu însă,
pe linie profesională nu prea aveau ce-i reproşa, era un bun
ofiţer de economic. În plus era integru, incoruptibil, nu putea fi
atras într-o capcană de acest gen. Atitudinea sa, însă continua
să deranjeze iar în inspectorat începuse să se cam ştie că şefii
caută motive pentru a scăpa de el.
Într-una din nopţile dinaintea marii sărbători de la 23
August, când unităţile intregului minister se aflau în situaţie de
gradul doi, Vivi era ofiţer de serviciu pe subunitate. Printre
măsurile care se aplicau pe timpul situaţiilor de acest gen era şi
efectuarea de controale privind modul în care cadrele aflate în
serviciu sau misiuni îşi exercită atribuţiile, modul în care este
asigurată securitatea sediilor şi a perimetrelor, cum este
asigurată siguranţa camerelor de armament. Pe la orele două
din noapte la sediul miliţiei orăşeneşti sosesc în control doi
ofiţeri superiori de la reşedinţa inspectoratului. Aceştia îl
găsesc pe Vivi dormind relaxat, întins pe o canapea, dezbrăcat
de veston şi descălţat de cizme. Potrivit Regulamentului
serviciului interior în vigoare la acea dată, în timpul celor 24 de

407
ore în care se efectua serviciul de zi ofiţerul avea dreptul la
patru ore de somn, dar echipat corespunzător, fără a se
dezbrăca, pentru a fi gata în orice moment de acţiune.
„Gata, l-am prins”, şi-au zis cei doi ofiţeri de la judeţ,
care erau la curent cu intenţiile şefilor faţă de Vivi. L-au
muştruluit, au controlat ce aveau de controlat iar la sfârşit au
redactat un proces verbal referitor la cele constatate. A doua zi,
la prima oră, buluc la cabinetul şefului cel mare!
– Gata, v-am scăpat de H., tovarăşe comandant!
– Păi, cum aşa?
– L-am prins dormind în post, tovarăşe comandant. Şi nu
oricum! Dormea ca un prunc scăldat, în pătuţul lui de acasă.
Dezbrăcat, descălţat! Încălcare flagrantă a prevederilor
regulamentare, ce mai! Şi nu oricând, ci acum când suntem în
situaţie şi toate cadrele trebuie să manifeste vigilenţă sporită.
V-am scăpat de el, ce mai încoace şi-ncolo! Îi faceţi raport şi,
chiar dacă nu-l trece în rezervă, îl azvârle Mihalea tocmai pe la
Maramureş ori Botoşani!
– Aţi întocmit documente, i-aţi luat raport?
– Cum să nu! Avem proces verbal redactat cu tot
dichisul.
– Ia daţi-l sâ-l văd!
– Poftiţi!
Comandantul ia procesul verbal, îşi pune ochelarii şi
începe să-l citească, faţa sa posomorându-se pe măsură ce-l
parcurgea. Terminând, îşi dă ochelarii jos şi, cu voce aspră,
întreabă:
– Cine a scris procesul verbal, mă?
– Păi, noi l-am redactat!
– Lasă, mă, cine l-a redactat. Cine l-a scris efectiv?
– Păi, cel mai mic în grad, cum se obişnuieşte.
Locotenentul major H. Dar după dictarea noastră!
– Boilor! Ia citiţi aici!

408
 Şi le întinse procesul verbal, subliniind cu unghia un
pasaj. La mijlocul filei, scris cu litere rotunde, caligrafice, se
lăfăia următoarea frază:
„Locotenentul major H., ofiţerul de serviciu, a fost găsit
dezbrăcat de veston, aşezat pe canapea, cusându-şi un nasture
ce i se desprinsese accidental.”

409
 AMINTIRI DESPRE CRAIOVA MAXIMA

Ieri s-au împlinit 35 de ani de când echipa de

aur a Universităţii Craiova învingea F.C. Kaiserslautern
calificându-se în semifinalele Cupei UEFA, ediţia 1982-1983.
Prilej de mare bucurie pentru toţi oltenii şi nu numai, cu
excepţia a câtorva. A unui tânăr militar în termen din trupele de
securitate, cum se numeau jandarmii pe atunci, şi a membrilor
familiei sale, rudelor apropiate şi prietenilor săi. Golul victoriei
a fost înscris de Negrilă, Negoro cum îl numeau cu drag fanii,
cu doar câteva minute înainte de fluierul final, când spectatorii
se resemnaseră iar unii dintre ei începuseră să părăsească deja
stadionul. Şutul bombă, de la distanţă, al lui Negrilă a surprins,
ridicând instantaneu tot stadionul în picioare. Spectatorii urlau
de fericire şi mulţi dintre ei şi-au părăsit locurile din tribune
alergând spre gardul din plasă de sârmă, înalt de peste doi
metri, ce înconjura terenul de joc, încercând să-l escaladeze
pentru a-l îmbrăţişa pe Negrilă ori a fi cât mai aproape de idolii
lor.
Tânăr ofiţer, repartizat în urmă cu aproape patru ani la
Miliţia din inima Olteniei, eram în dispozitivul de ordine
aflându-mă la marginea terenului de joc, în faţa tribunei a doua,
chiar în dreptul stemei, unde se afla galeria Ştiinţei şi cei mai
înrăiţi fani. Am văzut cum unul dintre spectatori a reuşit să
escaladeze gardul, sărind înlăuntrul spaţiului delimitat de
acesta, începând să alerge spre Negrilă care, extaziat, venise în
dreptul stemei şi căzuse în genunchi, cu braţele ridicate, pentru
a mulţumi fanilor şi a primi, în acelaşi timp, adulaţia acestora.
Înainte de a ajunge la Negrilă, fanul a fost interceptat de
locotenentul major Sandu Dolea, aflat imediat în stânga mea în
410
dispozitiv, imobilizat şi condus forţat, cu braţul răsucit la spate,
înapoi spre gard, care se umpluse deja de ciorchini de fani care
încercau, unii mai sus, alţii mai jos, să-l escaladeze. În acelaşi
timp, aflat cu faţa spre tribune ca toţi ceilalţi colegi din
dispozitiv, am văzut gonind în salturi, pe lângă gard, lupii
alsacieni ţinuţi încă în lesă de conductorii care alergau în urma
lor. Decizia inspirată a şefului misiunii care a ordonat
intervenţia grupelor cu specializarea animale de serviciu ale
Miliţiei municipale şi ale Batalionului securitate-miliţie, aflate
în rezervă în spatele porţii de sub peluza din nordul stadionului,
i-a făcut pe cei aflaţi deja pe gard să se retragă şi a determinat
valul de spectatori din tribune care cobora în fugă spre gard, să
se oprească, împiedicând, poate, producerea unui eveniment
soldat cu numeroase victime.
Frustraţi, însă că nu şi-au putut pune în practică întenţia
de a-şi îmbrăţişa idolii, spectarii au început să arunce spre
dispozitivul realizat în spatele gardului cu monede din acelea
de trei lei, a căror greutate le permitea să ajungă până în teren,
cu mere, cu bucăţi de pâine, de salam ori alte resturi
alimentare, ba chiar cu bucăţi de lemn rupte din gradenele
stadionului. Pentru cei care n-au trăit acele vremuri de
efervescenţă fotbalistică precizez că, deşi meciurile Ştiinţei
aveau loc în orele după amiezii, stadionul se umplea încă de
dimineaţă, accesul fiind permis începând cu ora şapte. Din
acest motiv se permitea intrarea cu alimente, dispozitivul de
acces reţinând doar sticlele cu băuturi (pe atunci nu prea erau
recipienţi din plastic) şi obiectele contondente.
Bombardamentul a durat minute bune, asupra noastră
revărsându-se un adevărat tsunami de obiecte de genul celor
descrise mai sus. La un moment dat am auzit o pleznitură
înfundată şi pe tânărul militar în termen din dreapta mea ţipând
puternic. M-am întors spre el şi l-am văzut acoperindu-şi faţa
cu mâinile. De sub degete, pe obrazul stâng, i se prelingea
sânge amestecat cu ceva, n-aş putea să descriu exact ce, dar era

411
altceva decât sângele, ceva mai gros parcă... Militarul a fost
scos imediat din dispozitiv de ofiţerul de trupe aflat în
apropiere şi dus spre ambulanţa aflată în spatele porţii în care
marcase Negrilă. Un inconştient aruncase spre noi cu o bucată
de ciment, smulsă din marginea tribunei, lovind copilul în ochi.
Ochi care, am aflat apoi, nu putuse fi salvat, militarul
pierzându-şi vederea!
Rememorând întâmplarea de mai sus mi-au trecut prin
faţa ochilor şi alte momente în care activitatea mea
profesională s-a intersectat cu cea a echipei de aur a acelor
vremuri, Universitatea Craiova, Craiova Maxima cum a fost
numită ulterior, acei minunaţi băieţi umplând de mândrie nu
doar inimile oltenilor ci şi pe ale majorităţii românilor iubitori
de fotbal,
Nebunia a început după meciul cu Leeds, prima calificare
românească în faţa unei echipe din Anglia. În noaptea
premergătoare următorului meci internaţional al băieţilor de la
Ştiinţa (cum o numeau şi încă o numesc majoritatea
suporterilor după primul său nume), cel cu Borussia
Monchengladbach, oraşul s-a umplut de numeroşi microbişti
veniţi din toată ţara să vadă jucând prima echipă care se
afirmase în faţa experimentaţilor fotbalişti profesionişti din
vestul Europei. Fiind luaţi pe neaşteptate, nimeni nu prevăzuse
această situaţie care în scurt timp va deveni un adevărat
fenomen, şefii din comanda Miliţiei municipale au alarmat o
parte din efective, formând apoi cordoane care au blocat
accesul pe străzile din jurul stadionului, astfel încât suporterii
veniţi din ţară au înnoptat pe bulevardul Ştirbei Vodă, de la
Ciupercă spre Fraţii Buzeşti, dincolo de cordonul forţelor de
ordine, în jurul unor focuri mari, în sunetul tobelor, care au
bătut necontenit toată noaptea, acompaniate periodic de
scandări şi aclamaţii ritmice prin care glorificau echipa şi
jucătorii Ştiintei. Oamenii adunaţi în jurul focurilor, scandările
şi sunetul necontenit al tobelor creau o atmosfera ireală,

412
asemănătoare celor din filmele western, din scenele acelea cu
dansurile rituale ale pieilor roşii executate în nopţile dinaintea
unor lupte decisive.
La meciurile următoare nu s-a mai întâmplat la fel, ne
învăţasem lecţia iar forţele de ordine nu au mai fost prinse pe
picior greşit, deşi suporterii veneau din toată ţara în număr din
ce în ce mai mare. Deşi meciurile se desfăşurau, de regulă,
după amiaza, accesul era permis pe stadion începând cu ora
şapte dimineaţa, pentru ca grupurile de suporteri să nu bântuie
prin oraş şi cârciumi. Oamenii veneau la stadion cât mai
devreme pentru că mai târziu riscau să nu mai găsească locuri.
Şi-aşa pe stadion se înghesuiau în jur de 50 000 de spectatori
deşi acesta avea doar 30 000 de locuri. Se găsiseră şi ceva
soluţii, tribunele fuseseră supraînălţate cu nişte construcţii
metalice care permiseseră suplimentarea numărului de locuri.
Insuficiente, totuşi faţă de afluenţa de spectatori, care se
căţărau şi pe stâlpii instalaţiei de nocturnă, plini până la refuz
de ciorchini de oameni, iar acoperişurile blocurilor de locuinţe
din jurul stadionului, precum şi balcoanele acestora gemeau de
spectatori.
Până a ajunge la stadion spectatorii trebuiau să treacă
prin mai multe cordoane de miliţieni şi militari în termen de la
trupele de securitate - miliţie, ţinând biletele la vedere. Înainte
de a intra pe stadion erau controlaţi corporal, reţinându-se
sticlele de băuturi şi obiectele contondente, care ar fi putut fi
aruncate în teren. La fiecare punct de acces se adunau grămezi
de sticle, dar ingeniozitatea românilor e inepuizabilă, unii
încercând să introducă alcool în beţele steagurilor pe care le
fluturau, beţe înlocuite cu tuburi bergman pentru cabluri.
Pentru a ţine în frâu mulţimea, până la începerea partidei pe
stadion se desfăşurau spectacole diverse şi tot felul de
demonstraţii: aeromodele, câini dresaţi, etcetera. Un efort
impresionant din partea organizatorilor! În tribune era un
adevărat vacarm, cei mai gălăgioşi şi organizaţi suporteri,

413
galeria Ştiinţei, fiind adunaţi sub stema de mari dimensiuni de
la tribuna a doua, în faţa celei oficiale. O mulţime de banere,
multe aduse de cei veniţi din alte oraşe ale ţării, împânzeau
tribunele. ,,Am venit din Prahova / S-o vedem pe Craiova!",
îmi amintesc că scria pe unul dintre acestea. Sau ,,Iliuţă al
nostru e / Cel mai bun din R.S.R.‟‟, care-l glorifica pe Ilie
Balaci! O atmosferă de carnaval nu doar pe stadion ci şi în gara
şi centrul Craiovei, unde suporterii defilau cu banere si
flamurile Craiovei, pe muzica fanfarelor ţărăneşti venite de prin
satele Olteniei.
Având în vedere că în acea perioadă lucram pe linia de
muncă aur, valută şi contrabandă, având în responsabilitate
supravegherea informativă a unităţilor hoteliere din Craiova,
mai exact a mediului celor care frecventau unităţile de
alimentaţie publică şi comerciale din zonele turistice, la
majoritatea partidelor de fotbal din cupele europene la care au
participat Leii din Bănie, am executat şi misiuni în zona
hotelului Jiul, unde erau cazate delegaţiile adversarilor echipei
noastre. Majoritatea meciurilor se desfăşurau, de regulă, în
zilele de miercuri, echipele străine sosind în Bănie în cursul
zilei de luni. Încă din dimineaţa acelei zile la Jiul se crea
dispozitivul necesar asigurării ordinii publice în zonă şi a
securităţii delegaţiei, cu misiunea de a preîntâmpina şi
contracara orice eveniment negativ sau incident care ar fi putut
leza oaspeţii. Plus alte cadre ce lucrau pe problemele lor
specifice, ofiţeri de contraspionaj, antiterorism, filaj...
Comandamentul misiunii se instala la camera 110 a hotelui iar
dispozitivul nu se ridica până ce echipa de fotbal şi delegaţia ce
o însoţea nu părăseau Craiova. Toţi cei care erau cazaţi în hotel
în acele zile erau verificaţi în evidenţele operative pentru
depistarea celor care se aflau în atenţie ori aveau antecedente,
şi care ne-ar fi putut crea probleme. La exterior, în preajma şi
zona adiacentă hotelului, funcţionau patrule de ordine publică.
Noi, cei din interior aveam, printre altele, misiunea de a-i

414
împiedica pe bişniţarii şi traficanţii cunoscuţi de valută să-i
abordeze şi inoportuneze pe oaspeţi.
Cu tot dispozitivul exterior şi interior pe care-l creasem
în jurul delegaţiei, în seara dinaintea meciului cu
KB Copenhaga a avut loc un incident ce astăzi poate părea
caraghios dar care atunci se putea solda cu consecinţe
neplăcute pentru noi, cei care acţionam acolo. Lila, o bolnavă
psihic din cartierul Brazda lui Novac, femeie cam la 40 de ani
care-şi purta părul pe spate, împletit în două cozi groase, lungi
până spre coapse, a intrat în hotel fără a fi observată şi oprită de
cei din patrulele exterioare. A intrat apoi în cabinele de toaletă
ale braseriei de la parterul hotelului unde s-a dezbrăcat complet
şi a ieşit afară goală, cum o făcuse maică-sa. Cu forme
sculpturale şi cozile alea groase pe spate a constituit o apariţie
inedită, care a lăsat cu gura căscată pe toţi cei care dădeau cu
ochii de ea. Calmă, maiestuoasă, nestânjenită de nimeni, a
intrat în sala mare a restaurantului, unde delegaţia danezilor
tocmai servea cina. Profitând de uluirea generală s-a apropiat
de masa acestora, o masă lungă, aranjată pentru vreo 40 de
persoane, şi a şterpelit o friptură din faţa unuia dintre membrii
echipei. Un reporter danez, obişnuit probabil cu neprevăzutul,
îşi revenise primul şi pusese mâna pe cameră, filmând toată
scena! Ne revenisem şi noi şi am trimis nişte chelneriţe din
grupa de sprijin, ce funcţiona pe atunci în fiecare unitate de
alimentaţie publică, să o imobilizeze şi să o scoată afară, dar
ireparabilul se produsese. Informat operativ cu privire la
incident, în scurt timp a sosit la hotel locotenent-colonelul
Dupac, inspectorul şef, care ne-a convocat la o şedinţă
operativă pe toti ofiţerii de miliţie şi securitate din dispozitiv.
Ne-a făcut cu ou şi cu oţet, în final ameninţându-ne că, dacă nu
recuperăm filmul ziaristului, v-om fi trecuţi toţi în rezervă. Se
temea că filmul va fi folosit de propaganda ostilă, după cum s-a
exprimat, prezentând situaţia dezastruoasă în care se află
România unde, pe fondul lipsei de alimente, oameni înnebuniţi

415
de foame sustrag mâncarea celor care servesc masa la
restaurant. Aşa interpretase el incidentul. S-ar fi putut să aibă
dreptate, cine poate şti?
Cert este că ameninţarea cu trecerea în rezervă şi-a făcut
efectul, cei de la securitate mobilizându-se şi reuşind, printr-o
combinaţie ingenioasă, să pună mâna pe filmul danezului şi
să-l voaleze, iar noi am fost iertaţi, scăpând de consecinţe.
La meciul cu redutabila Fiorentina, echipă care avea în
componenţă patru campioni de la nu demult disputatul Mundial
din Spania (Antognoni, Graziani, D. Bertoni şi Passarella,
ultimul fost căpitan echipei Argentinei la CM din 1978), mă
aflam lângă tunelul pe care ieşeau jucătorii în teren, în
apropierea porţii din partea de sud a stadionului, poarta
italienilor în cea de-a doua repriză, poarta în care leii din Bănie
aveau să înscrie cele trei goluri cu care a debutat parcursul
celui mai glorios sezon european al Ştiinţei, Cupa UEFA
1982/1983. Când Ilie Balaci a marcat cel de-al treilea gol, cel
care a pus capac glorioasei echipe azure, am avut impresia că,
efectiv, se rupe stadionul în două, aşa de puternică a fost
reacţia suporterilor! Am perceput strigătul ieşit instantaneu din
cele 50 000 de mii de piepturi ca un troznet uriaş, apocaliptic,
urmat de un vuiet de uragan şi de un tropăit ritmic şi puternic,
mai ceva decât huruitul de coloană de tancuri cu care debutase
cutremurul din ‟77, simţit de mine în sala de mese de la
Băneasa! Troznetul acela apocaliptic m-a făcut să mă gândesc
la ruperea catapetezmei de care se vorbeşte undeva în Biblie!
Următorul gând a fost la ce-o simţi Ilie, ce-o fi în sufletul său
când ştie că acel imens vuiet e al lui, că acea extraordinară
reacţie de bucurie este opera lui, el a creat-o, el umpluse de
bucurie inimile acelor zeci de mii de oameni! Cred că se simţea
ca un Demiurg, ca un Zeu al antichităţii! Cum să nu se simtă
iubit?
La meciul cu Girondins Bordeaux, echipă ce-i avea în
componenţă pe internaţionalii francezi de la Mundialul spaniol

416
din 1982, Tresor, Tigana, Giresse, Lacombe, am însoţit echipa
în autocar, pe timpul transportului de la hotel la stadion şi
înapoi, misiune ca am avut-o şi la meciul cu Benfica Lisabona.
După meci, la vestiare, supăraţi că au fost învinşi cu 2-0 şi
eliminaţi, francezii nu au vrut să stea de vorbă cu nici un
ziarist. Cu excepţia lui Tresor care i-a acordat un scurt interviu
lui Ioan Chirilă.
Parcursul Craiovei în Cupa U.E.F.A. a stârnit tot mai
mare interes, la stadionul Ştiinţei venind nu doar simpli
suporteri din toată ţara ci şi personalităţi din toate domeniile,
care se înghesuiau să prindă un loc în tribuna oficială,
neîncăpătoare pentru atâtea obraze subţiri. Am văzut generali
în uniformă, cu multe stele pe umeri, stând în picioare, pe
ultimul rând din spatele scaunelor, chinuindu-se să vadă câte
ceva printre umerii norocoşilor din faţă.
Adrian Păunescu, o personalitate în vogă a începutului
acelui deceniu, a venit la meci cu întregul său cenaclu, ce
îngloba zeci de persoane. După victoria împotriva nemţilor de
la FC Kaiserslautern (16 martie 1983) prin care Universitatea a
devenit prima echipa românească de club calificată într-o
semifinală a unei cupe europene, Păunescu a venit cu toată
trupa la hotelul Jiul, unde a dat un spectacol spontan, membrii
cenaclului cântând de la ferestrele camerelor de pe faţada
hotelului pentru miile de suporteri adunaţi în piaţa din faţă,
blocând toată circulaţia din zonă. Suporterii se urcaseră cu
picioarele pe capotele autoturismelor aflate în parcare, sărind
în ritmul cântecelor celor din cenaclu, înregistrându-se ulterior
şi unele daune materiale, de mică importanţă.
După meciul următor, cel cu Benfica Lisabona, care
adunase pe stadionul din Bănie peste 50 000 de spectatori, cu
toate că Ştiinţa fusese eliminată spectatorii s-au adunat iarăşi în
număr mare în faţa hotelului. Eu venisem la hotel mai înainte,
cu autocarul echipei oaspete, şi mă aflam în hol. Văzând că
oamenii încep să se adune iarăşi în piaţa din faţă şi cum

417
dispozitivul era cam subţire, am mers în biroul directorului,
domnul Preoteasa, politicianul de mai târziu, să sun la sediu
să-mi trimită întăriri. Directorul lipsea, dar în birou se afla
cineva, ziarist am bănuit, pentru că scria de zor. Mi s-a părut că
are o figură mai ciudată, nu părea de-al nostru, aşa că am crezut
că-i portughez şi nu mă înţelege. Am sunat şi am vorbit cu
ofiţerul care asigura permanenţa la comandă, căruia i-am spus
că suntem doar câţiva oameni acolo şi că avem nevoie de
întăriri.
– Dar ce se întâmplă acolo, de ce ai nevoie de întăriri,
m-a întrebat acesta, neînţelegând prea bine ce doresc.
– Pentru că data trecută boul ăla de Păunescu, i-am
răspuns eu nervos, sub presiune, a adus lumea aici, la cenaclu.
Oamenii cred că şi astăzi o să fie la fel şi au început să se
adune iar în faţa hotelului, sunt deja câteva sute.
– Ascultă, tovarăşe, a intervenit ziaristul, lăsându-mă
mască, cine eşti dumneata de-ţi permiţi să-l faci bou pe
tovarăşul Păunescu?
– Sunt locotenentul major Bâţă de la Miliţia
Municipiului, şeful dispozitivului de ordine de la hotel, i-am
răspuns, dar dumneavoastră cine sunteţi?
– Ovidiu Ioaniţoaia, de la revista Flacăra, mi-a răspuns.
– M-am pripit şi am greşit, recunosc, maestrul, mare poet
şi jurnalist nu poate fi calificat în nici un caz cu un astfel de
epitet, dar sunt extrem de surescitat! Mergeţi şi dumneavoastră
afară şi vedeţi ce este! Şi nu suntem decât câţiva oameni aici
iar Benfica e încă în hotel. Am auzit că tovarăşul Păunescu ar fi
spus că şi astăzi va evolua cenaclul aici. Dacă se întâmplă ceva,
cine o să răspundă?
Ziaristul n-a mai zis nimic. Oamenii au continuat să se
adune, ofiţerul de permanenţă a trimis la hotel rezerva de
intervenţie şi am încropit un dispozitiv. Sub presiunea mulţimii
adunate membrii cenaclului s-au produs din nou de la
geamurile hotelului. Iar noi, temându-ne de o reacţie

418
necontrolată a mulţimii dezamăgită de necalificarea în finală a
Ştiinţei, a trebuit să scotem din hotel echipa şi delegaţia
portugheză prin spate, printr-un şantier de construcţii (se
construiau blocurile din spatele hotelului Ramada de astăzi) şi
să-i transportăm la aeroport în autoturisme, autocarul fiind
blocat în mijlocul mulţimii adunate în faţă.
În timp ce evoluau membrii cenaclului l-am văzut pe
inspectorul şef, împreună cu Adrian Păunescu şi Ovidiu
Ioaniţoaia, plimbându-se pe trotuarul dinspre restaurantul
Union. Stăteam cu inima cât un purice aşteptând să mă cheme
colonelul Dupac şi să mă admonesteze pentru modul în care-l
calificasem pe marele poet!
Din fericire nu s-a întâmplat asta şi a doua zi, pentru a mă
descărca i-am povestit şefului meu de birou, nea Tomiţă
Marghescu, şi câtorva colegi prin ce trecusem. Şeful s-a
amuzat dar a opinat că n-am făcut bine referindu-mă în acel
mod la Păunescu, mai ales în faţa unui subordonat de-al său.
– Dacă o să-i spună e posibil să dai de belele, să ştii!
Adrian Păunescu este deosebit de influent, intră când vrea chiar
la şeful statului şi am auzit că e foarte orgolios! Aşa că nu te
văd bine dacă află că l-ai făcut bou.
– Am crezut că-i portughez, şefu'! De unde să ştiu eu că-i
Ovidiu Ioaniţoaia?
Pe atunci televiziunea emitea doar două ore pe zi şi-n
afara lui Ceauşescu şi-a consoartei sale rar mai vedeai pe
cineva. Iar Ioaniţoaia nu era încă atât de cunoscut încât să-i
apară poza prin ziare.
A doua zi după asta, vineri, am avut convocarea lunară
de pregătire profesională a ofiţerilor Biroului Economic. După
vreo oră şi ceva de la începerea acesteia ciocăne cineva la uşa
sălii în care dezbăteam tema pusă în discuţie.
– Da! - răspunde şeful nostru, care conducea convocarea.
Se deschide uşa şi intră colegul nostru de birou, locotenentul

419
major Stancu Lică, în uniformă şi cu banderola de ofiţer de
serviciu pe braţ.
– Să trăiţi! Permiteţi să raportez, tovarăşe locotenent-
colonel!
– Da, Lică, zi-i! Ce s-a-ntâmplat!
– Tovarăşe locotenent-colonel, am fost sunat pe BC de la
cabinetul tovarăşului general locotenent Nuţă. Mi s-a transmis
că locotentul major Bâţă trebuie să se prezinte la tovaraşul
general mâine, la prima oră!
Am simţit că pică cerul pe mine! Şeful s-a uitat la mine şi
a rostit un singur cuvânt:
– Păunescu! După care s-a întors spre ofiţerul de serviciu:
– Bine, Lică! Poţi să pleci!
Dezbaterea temei s-a oprit şi până la pauza de la ora zece
nu s-a mai comentat decât despre ordinul primit. Toţi puneau
paie pe foc, povestind tot felul de întâmplări despre ce păţiseră
unul sau altul la întâlnirile cu Nuţă şi Mihalea! Şi tot felul de
mişto-uri, bineînţeles!
– Băi, să-ţi iei perie şi cremă la tine, să-ţi faci cizmele
înainte de a intra în cabinetul generalului. În tren s-ar putea să
ţi le murdăreşti, sau să te calce cineva pe picior în tramvai,
până ajungi în Ştefan cel Mare.
– Ai grijă să nu-ţi uiţi mănuşile de uniformă!
Mie, sincer să fiu, nu-mi mai ardea de nimic, aveam
inima grea gândindu-mă la cum m-o fi încondeiat bardul
naţional, că le avea ca nimeni altul cu cuvintele!
Înainte de pauza de ţigară de la zece, şeful s-a îndurat, a
început să râdă, şi mi-a zis:
– Hai, linişteşte-te, că a fost doar o farsă! Nu trebuie să te
prezinţi la nimeni. Am pus-o la cale încă de ieri, împreună cu
Stancu Lică! Dar ai muşcat puternic, nu? - m-a întrebat râzând.
– Am muşcat, că eram cu musca pe căciulă, i-am răspuns
uşurat. Dar am să vă rog să-mi permiteţi să lipsesc de la
următoarea oră.

420
 – De ce?
– Vreau să mă duc până la Măria, la Izvorul Rece. Simt
nevoia să beau un coniac sau altceva tare, să-mi revin!
Şeful şi ceilalţi colegi au început iarăşi să râdă.
– Eşti liber tot restul zilei. Nu mai e nevoie să te întorci. -
mi-a zis, satisfăcut că-i reuşise farsa.
Am plecat iar şeful şi ceilalţi s-au distrat, probabil, încă
multă vreme pe seama mea.
La sfârşitul lui octombrie 1986, o Plenară a Comitetului
Central al P.C.R. a hotărât ca în luna următoare să se
organizeze un referendum în cadrul căruia poporul să-şi
exprime acordul asupra reducerii unilaterale de către ţara
noastră a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare, în
vederea înfăptuirii ulterioare a unei dezarmări generale. O
iniţiativă a lui Ceauşescu, care viza obţinerea premiului Nobel
pentru pace.
Propaganda oficială a vremii a exploatat mult acest
subiect iar activul de partid şi cadrele cu funcţii de conducere
au fost mobilizate în vederea garantării unei prezenţe cât mai
numeroase la referendum şi a aprobării unanime a iniţiativei.
– Aveţi grijă să asiguraţi prezenţa întregului efectiv la
cabinele de vot, inclusiv a celor care au lucrat în turele de
noapte! - le-a ordonat colonelul Langa tuturor celor cu funcţii
de comandă în dimineaţa referendumului - Să nu lipsească
absolut nimeni! Şi fiţi atenţi să nu existe vreun tăntălău care să
pună ştampila aiurea, în căsuţa nepotrivită, răspunzând cu NU
întrebării din buletinul de vot.
Eram de serviciu în echipa de cercetare şi mă aflam în
biroul domnului Marghescu când, în jurul orei 17 intră
colonelul Balaci, şeful Miliţiei municipale. Erau prieteni şi mai
beau din când în când câte un whisky din rezervele şefului de
economic.
– Măi, Tomiţă, nu ştiu ce să mă fac, peste o oră trebuie să
raportez la judeţ că a votat întregul efectiv al municipiului. Şi

421
nu-l găsesc, măi, pe un subofiţer, sergentul major Popescu
Gheorghe. Nu-l cunoaşte nimeni! L-am trimis pe Şuto, şeful
Biroului Pază şi Ordine, cel care are în subordine cel mai mare
efectiv de subofiţeri, să-i caute pe toţi cei din tura de noapte,
să-i scoale chiar din somn dacă e nevoie, dar tot n-am găsit pe
nimeni care să-l cunoască!
– La Cadre aţi întrebat?
– Am întrebat, cum să nu întreb, dar nu-l cunoaşte nici
acolo nimeni!
– Păi şi ce-o să faceţi în situatia asta?
– O să raportez la judeţ că n-a votat întreg efectivul, ce să
fac? Cu toate că mă aştept la o admonestare de la şefu-ăl mare
că n-am fost în stare să asigur executarea integrală a ordinului.
– Eu sunt de părere că ar trebui să-l sunaţi mai dinainte,
nu aşteptaţi ora şase. Cred că trebuie să raporteze şi dânsul mai
sus, şi ar trebui să ştie din timp că aici n-a votat un subofiţer,
să-şi ia măsuri.
– Băi, ştii că ai dreptate? Aşa o să fac!
Şi pune mâna pe telefon şi sună la cabinet, rugându-l pe
Mureşan să-i facă legătura cu şeful.
– Sa trăiţi, domnule comandant! Balaci sunt! V-am sunat
să vă raportez că a votat deja întregul efectiv al municipiului,
cu excepţia unui subofiţer, Popescu Gheorghe! Nu ştiu cine
este, nu-l cunoaşte nimeni de la municipiu, nu-l ştiu nici cei de
la Cadre, dar continuăm să-l căutăm şi sperăm să-l găsim până
la şase şi să-l ducem la vot.
– Nu-l mai căutaţi, că-l ştiu eu. Nu lucrează la voi, e Gică
Popescu, fotbalistul! L-am băgat la voi pe ştat, dar am uitat să-
ţi spun. La miliţie câştigă şi el un salariu mai bun decât la
Electroputere sau pe unde mai sunt băgaţi pe ştat ceilalţi
jucători ai Universităţii.
Pe atunci fotbaliştii, chiar cei de la echipele mari, erau
amatori, nu profesionişti ca acum. Iar ca amatori, trebuiau să
aibă un loc de muncă. Bineinţeles că locul ăla de muncă era

422
fictiv, fotbaliştii nu trebuiau să presteze ore de muncă pentru că
n-ar mai fi dat randament la antrenamente şi în teren, la jocurile
oficiale. Încasau însă salariul ca o formă de remunerare a
prestaţiei lor de fotbalişti. Şi ce li se mai dădea în plus de către
conducerea clubului, din ce bani putea face rost. Oblemenco
spunea odată că ei jucau doar pentru o masă la cantină şi pe
două beri. La cei din Craiova Maxima mi se pare că li s-a dat
câte un video pentru prestaţia lor excepţională din Cupa
U.E.F.A. Domnul Stroe, preşedintele clubului Universitatea,
mai făcea câte un ban din realizarea unor pungi de plastic cu
însemnele echipei, pe care le vindea fanilor. Sau din asocierea
cu baraca aia de tir sportiv despre care am vorbit într-o altă
povestire, sursă de venit pe care i-am lichidat-o eu, cu regret
când am aflat! Echipele departamentale, Steaua şi Dinamo,
beneficiau de fonduri serioase, nu ca Universitatea. Din
cotizaţiile obligatorii ale tuturor cadrelor militare, de exemplu.
După vreo doi ani de la referendum, pe când eram ofiţer
cu învăţământul la Miliţia judeţeană, mă sună într-o zi şeful,
rostind o frază dinainte convenită care însemna să mă prezint la
dânsul, dar nu folosind intrarea din anticameră, de la ofiţerul de
serviciu, ci o uşă de pe hol care dădea într-un spaţiu din spatele
cabinetului domniei sale, unde avea amenajată o cameră de
odihnă şi o mică toaletă. Am intrat şi l-am găsit acolo, ştiind că
am să vin, aveam biroul vis-a-vis, deschisese yala care ţinea
încuiată uşa de pe hol în restul timpului.
– Fii atent, mi-a spus, la mine în birou sunt doi colonei de
la armată, au venit să-l aresteze pe Gică Popescu! L-au dat
dezertor că nu a vrut să joace la Steaua! Sună-l pe Bică la
Calafat şi pune-l în temă, eu nu pot s-o fac! După ce rezolvi vii
la mine cu un pretext oarecare, prin faţă, şi eu o să ştiu că s-a
rezolvat!
– Am înţeles!
Am plecat la mine în birou şi l-am sunat pe Bică, şeful
Miliţiei Calafat, oraş în care locuia pe atunci marele fotbalist.

423
I-am spus despre ce este vorba, ce-a zis şeful şi mi-a spus să-i
transmit să stea liniştit că ştie ce are de făcut. Am luat apoi un
dosar şi am plecat la comandant. Mureşan, subofiţerul de la
cabinet, m-a anunţat iar eu am intrat şi am văzut că la măsuţa
din faţa biroului şefului sunt doi colonei plini, în uniformă
kaki, de armată.
Am salutat, apoi am pus dosarul pe birou, în faţa şefului.
– Am refăcut lucrarea, tovarăşe colonel, conform
indicaţiilor dumneavoastră. Sper că e în regulă, acum!
– Bine, las-o aici. Poţi să pleci.
Şeful le-a pus apoi o maşină la dispoziţie celor doi
colonei de la M.Ap.N. desemnând şi un ofiţer care să-i
însoţească la Calafat. Investigaţiile şi activităţile desfăşurate în
acel oraş nu s-au soldat, însă, cu identificarea şi reţinerea
fotbalistului. Am aflat ulterior că acesta se ascundea chiar în
locuinţa şefului miliţiei orăşeneşti, Bică găzduindu-l timp de
câteva zile până a fost preluat de cei de la clubul Universitatea
şi dus într-o locaţie secretă din judeţul Vâlcea, unde avea şi
posibilitatea să se antreneze.
În acei ani cei de la Clubul Sportiv Steaua, al armatei,
obişnuiau să emită ordine de încorporare (sau de concentrare,
pentru cei cu stagiul militar satisfăcut) pentru fotbaliştii care-i
interesau, angajându-i ulterior ca ofiţeri sau subofiţeri după ce
le obţineau acordul să evolueze sub flamura lor. Gică Popescu
acceptase iniţial oferta Stelei, după câte ştiu, dar se răzgândise,
dorind să evolueze la Universitatea Craiova. Pentru a-l
constrânge, cei de la clubul armatei, având în vedere calitatea
sa de militar, presupusă de încadrarea ca subofiţer, l-au învinuit
de săvârşirea infracţiunii de dezertare, faptă prevăzută de Codul
Penal. Şi de aici încercarea celor doi colonei de a-l depista şi
reţine!
În afara cotizatiilor percepute de la fiecare cadru militar,
cele două cluburi departamentale scoteau bani şi din
confecţionarea, tipărirea şi valorificarea unor materiale

424
promoţionale: sacoşe şi pungi de plastic cu însemnele echipei,
fanioane, calendare, fotografii ale jucătorilor, etc. Sumele din
cotizaţii erau reţinute fiecărui angajat al ministerului direct pe
ştat, la plata salariului. O parte din aceste cotizaţii erau reţinute
la unităţi, pentru activităţile sportive ale cadrelor, dar grosul
mergea la minister, de unde se virau sumele necesare clubului.
Materialele promoţionale, cel puţin în cazul echipei Dinamo,
erau trimise la unităţile teritoriale pentru a fi distribuite, contra
cost, cadrelor.
Locţiitorul politic al inspectoratului m-a însărcinat în mai
multe rânduri cu distribuirea unor astfel de materiale, multe
înjurături luându-mi din această cauză, majoritatea cadrelor din
Dolj fiind fani ai Universităţii Craiova deşi plăteau cotizaţie la
Dinamo. Ultimul lot l-am primit în decembrie 1989, calendare
şi alte alea. Evenimentele de la sfârşitul lunii au venit fără să
apuc să trimit banii strânşi pentru ele clubului Dinamo. În luna
ianuarie 1990, am citit în presa locală că fotbaliştii Universităţii
sunt într-o situaţie critică, noile conduceri ale întreprinderilor
pe ale căror state de plată figurau refuzând să le mai achite
salariile. Aflând acest lucru am mers la CEC şi am depus
contravaloarea materialelor promoţionale ale lui Dinamo, o
sumă destul de măricică, în contul echipei Universitatea
Craiova. Noul şef al Direcţiei Judeţene de Poliţie, cum se
numea acum unitatea noastră, numit în locul domnului colonel
Langa promovat la Bucuresti, mi-a făcut mare scandal pe
chestia asta. A doua zi, văzând că presa din Craiova a lăudat
gestul Poliţiei judeţene, care donase o sumă importantă
jucătorilor Ştiintei dând o lovitură de imagine, a întors-o ca la
Ploieşti, erijându-se în autor al iniţiativei. N-am spus nimic, ce
şi cui era să spun? O fac acum, ca semn că am iubit şi eu
Craiova Maxima, ca toţi oltenii, cu părerea de rău că regretatul
Corneliu Stroe, Dumnezeu să-l odihnească, care m-a considerat
duşmanul echipei după episodul ăla cu baraca de tir, n-a apucat
s-o afle şi p-asta!

425
 STĂPÂNUL

Fotografia publicată de Fane Triţă în care apar unii dintre

judiciariştii Secţiei 3 Poliţie Craiova mi i-a adus în memorie pe
părinţii a doi dintre protagonişti. Primul dintre aceştia,
locotenent-colonelul Sandu Petre, lucra în anii uceniciei mele
la Biroul Judiciar al miliţiei craiovene, ocupându-se de
identificarea şi prinderea autorilor de infracţiuni comise cu
violenţă: vătămări corporale, omoruri, tâlhării, violuri. Dar nu
numai de aceştia, pentru că, având în vedere vasta sa
experienţă, era consultat de ceilalţi lucrători şi în alte cazuri cu
grad sporit de dificultate. Nu am lucrat direct cu domnia sa, eu
lucram la economic, dar am aflat destule din povestirile
celorlalţi, îndeosebi de la Titu Petrescu, împreună cu care
împărţeam o garsonieră din blocul G4 din Brazdă, care s-a
format ca poliţist sub oblăduirea sa directă. Ca o recunoaştere a
capacităţii sale profesionale şi a autorităţii sale incontestabile
asupra celorlalţi poliţişti, lui Sandu Petre i se spunea Stăpânul.
Nu doar în spate, cum e cazul poreclelor altora, ci şi în faţă, în
conversaţiile directe, nu doar lucrătorii ci şi unii dintre şefi i se
adresau cu „Stăpâne!”
Înalt, cred că bătea spre 1,90, masiv, brunet, avea o voce
inconfundabilă. Fumător înrăit, era mereu învăluit în nori de
fum, ţigara nelipsindu-i nici un moment din mână. Râsul său,
extrem de răsunător, putea fi lesne auzit chiar de către cei care
lucram în birourile de la etajul doi al clădirii din Libertăţii,
întrucât îşi petrecea mult timp în holul de la intrare, care era şi
casa scării, discutând cu diverse persoane. Fiind foarte
cunoscut în oraş, era căutat frecvent de o mulţime de oameni
pentru relaţii, sfaturi ori probleme specifice activităţii. De la el
426
am învăţat importanţa practică a cunoaşterii populaţiei, una
dintre primele două teme, alături de cunoaşterea teritoriului,
care se predau pe vremea mea la disciplina de specialitate din
şcolile de poliţie.
Era în Craiova încă de la vîrsta de 14 ani, din primul an
de liceu, originar fiind din comuna vâlceană Tetoiu. Şi până
ajunsese la gradul ăla nu pierduse vremea degeaba, legase
prietenii, îşi făcuse relaţii, înmagazinase tot felul de informaţii.
Era o bancă ambulantă de date. Titu Petrescu îmi povestea ce
ciudă le era lor, tinerii ofiţeri, care-şi spărgeau capul cu
rezolvarea câte unui caz apărut pe timpul nopţii, făceau tot felul
de planuri de măsuri, elaborau cercuri de suspecţi, iar
dimineaţa venea Stăpânul, se uita puţin, îşi aprindea o ţigară,
apoi le spunea:
– Mergeţi şi aduce-ţi-l pe Cutare!
Îl căutau, îl găseau, îl aduceau şi ăla se dovedea a fi
autorul!
Am înţeles de unde-i ştia Stăpânul abia mai târziu, când
mă mai frecasem şi eu prin miliţie şi, având în arondare
comuna Pieleşti, mă tot loveam de spargeri de magazii şi alte
dependinţe, comise pe timpul nopţii. Autorul era un minor care
nu răspundea penal, îl cercetam, făceam actele, apoi închideam
cazul pentru că nu aveam ce-i face. La comiterea spargerilor
acesta nu utiliza lanternă, brichetă ori alt mijloc de iluminat, ci
obişnuia să folosească beţe de chibrituri pe care le aprindea
apoi, când ajungeau să-l ardă la degete, le arunca şi aprindea
altele. Observându-i obiceiul, de câte ori la cercetarea locului
faptei găseam pe jos beţe de chibrituri arse ştiam că acolo
fusese Geolgău. Aşa şi Stăpânul, în anii îndelungaţi petrecuţi în
poliţie ajunsese să cunoască semnăturile infracţionale ale
multor autori, particularităţile lor comportamentale, care-i
demascau în faţa unui profesionist.
Celălalt poliţist de care mi-a amintit fotografia lui Triţă,
văzându-i fiul acolo, a fost plutonierul adjutant Mureşan, nea

427
Mury, cum îi ziceau toţi. Era subofiţerul din anticamera şefului
miliţiei judeţene, cel care-i ţinea hârtiile în ordine şi-i prezenta
mapele la semnat. Avea o mare influenţă în unitate, toţi căutau
să se pună bine cu el! Lucrând în proximitatea şefului, te putea
băga pe ţeavă imediat. Nu că nea Mury ar fi făcut-o, vreau doar
să dau un exemplu. Era suficient să-i scape de vreo două ori,
când îi prezenta şefului mapa de corespondenţă, că ,,aseară am
fost pe la Minerva să-mi iau un pachet de ţigări şi l-am văzut
pe Cutare, era praf, îi cântau lăutarii la ureche şi la piciorul
mesei erau vreo cinci baterii de vin‟‟, că ăla erai, nu te mai
spăla nici toată apa din Jiu. N-o făcea, nea Mury era băiat
giorno, dar exista posibilitatea asta, poliţiştii nefiind chiar nişte
sfinţi, de aceea toţi căutau să-şi asigure simpatia sa. În plus,
dacă te simpatiza, îţi putea furniza date de interes, propuneri de
numiri în funcţie, acordarea unor prime, funcţii care se eliberau
şi ce mai vedea el prin hârtiile alea în timp ce aranja mapa
şefului. Ori bârfe din preajma zeilor!
Nea Muri era un băiat pedant, dichisit, orientat, nici n-ar
fi putut fi altfel având în vedere persoanele care se perindau
prin cabinetul şefului. Extrem de ordonat, meticulos chiar, îşi
ţinea dosarele şi hârtiile într-o ordine perfectă pentru a fi în
măsură să prezinte oricând, în timp optim, documentele
solicitate de comandant.
Totodată era şi foarte mucalit, îi plăcea să se ţină de
poante şi să facă farse colegilor. În anticamera şefului, unde îşi
avea biroul, îşi făcea veacul şi ofiţerul din serviciul de zi pe
unitate. Într-una din zile era ofiţer de serviciu locotenent-
colonelul Leahu, de la serviciul cercetări penale. Spre seară,
Leahu i-a spus lui Mureşan că merge până jos, în biroul său de
la parter, să-şi ia ceva de lucru, să mai pigulească prin hărtii pe
timpul nopţii dacă va fi linişte, nu vor fi evenimente adică. În
timp ce Leahu era jos, colonelul Langa, şeful miliţiei, a ieşit
din birou şi a plecat acasă. În timp ce se pregătea să plece şi

428
Mureşan, s-a întors Leahu care, sesizând intenţia sa, l-a
întrebat:
– Gata, nea Mury, pleci? A plecat şeful de te pregăteşti
de plecare?
– Nu, face Mureşan, n-a plecat! Dar a ieşit şi mi-a spus
că are foarte mult de lucru, o să râmână toată noaptea în birou,
nu se mai duce acasă. E o lucrare foarte importantă, pentru
tovarăşul ministru, şi mi-a spus să vă atrag atenţia să fie linişte,
să nu-l deranjeze cumva cineva.
Apoi Mureşan a plecat, dar bietul Leahu a stat toată
noaptea pironit pe scaun, n-a îndrăznit să se întindă nici un
minut pe canapea, să nu aibă şeful nevoie de ceva, şi să-l
surprindă aţipit. A doua zi dimineaţă Leahu a fost atât de
surprins când s-a trezit cu şeful intrând pe uşă, încât a uitat sâ-i
dea raportul.
– Ce-i Leahule? – i-a reproşat colonelul Langa, încă nu
te-ai trezit, dormi pe tine?
Puţin mai târziu toţi cei de la reşedinţă se amuzau pe
seama lui Leahu. Acesta a luat-o, ce mai, dar n-a lăsat lucrurile
aşa. Luna următoare, când i-a venit iarăşi rândul să facă ofiţer
de serviciu, a venit pregătit cu o cutie nou-nouţă de bolduri.
Pentru a sta mai comod pe scaun, Mureşan avea o pernuţă, pe
care şi-o aşeza sub fund. Parcă o văd în faţa ochilor, era de
culoare kaki. Pe la ora unsprezece, unsprezece şi ceva,
Mureşan a plecat la popotă, să servească o gustare. Rămas
singur în anticameră, Leahu a scos cutia de bolduri şi le-a înfipt
meticulos în perna lui Mureşan. Pe toate, unul nu i-a râmas.
Apoi a aşezat perna pe scaunul lui nea Mury, astfel încât
vârfurile boldurilor să fie în sus. Pernuţa era groşcioară, nu se
vedea nimic!
Întors de la popotă, nea Mury s-a aşezat fără grijă pe
scaun, nebănuind nimic. Urletul pe care l-a scos apoi, s-a auzit
însă până la Dispecerat, aflat cu un etaj mai jos!

429
 MICUL COMANDANT

Şcoala de ofiţeri fiind o structură militară elevii erau

organizaţi milităreşte, cum era şi firesc, de altfel. O clasă, sau o
grupă cum era denumită în instituţiile civile de învăţământ
superior, constituia un pluton, trei plutoane o companie, trei
companii un batalion. În sediul din Băneasa erau batalioane de
miliţie, securitate–operativ, securitate–trupe şi o companie cu
profil de penitenciare. Aceste structuri erau comandate,
începând de la nivelul de companie, de ofiţeri care ne asigurau
şi pregătirea militară, teoretică şi practică. Mai jos, precum şi
în afara orelor de program ale ofiţerilor, existau cei numiţi
micii comandanţi, întitulaţi oficial încheietori, încheietor de
pluton, încheietor de companie, încheietor de batalion.
Selecţionaţi din rândul elevilor, probabil pe baza profilului
psihologic. Nu am date certe dar mai mult ca sigur aveam
fiecare dintre noi la dosarul personal un astfel de profil, având
în vedere atât testările psihologice la care fusesem supuşi în
perioada constituirii dosarelor de candidat, cât şi lungile
discuţii individuale la care eram chemaţi de diverşi ofiţeri
superiori în zilele petrecute în şcoală pentru examenul de
admitere, perioadă care nu s-a limitat doar la timpul necesar
susţinerii probelor teoretice şi sportive propriu–zise. Contau,
bineînţeles, şi cei care în timpul stagiului militar absolviseră
şcoli de gradaţi ori şcoala regimentară, foştii sergenţi cu
diagonală din armată, dar cred că profilul psihologic conta mai
mult, având în vedere modul în care se purtau unii dintre ei cu
noi ceilalţi, elevi ca şi ei, în fond. Aceştia aveau putere reală
asupra elevilor din subordine, puteau aplica ori propune
sancţiuni care să fie aplicate de ofiţerii comandanţi în cazul în
430
care acestea excedau competenţei lor. Pentru a li se menţine
autoritatea propunerile erau aprobate, de regulă. Beneficiau şi
de avantaje, un punct sau două în plus acordate din oficiu de
către profesori faţă de notele pe care le meritau, o soldă mai
mare, învoiri şi permisii. Ştiindu-se că modul lor de comportare
genera adversităţi, unii comandanţi le dădeau drumul cu o zi
mai devreme în vacanţă, în scopul evitării unor incidente cu
ceilalţi elevi pe timpul deplasării spre localităţile în care
domiciliam.
Am prezentat într-o altă povestire modul în care
încheietorul nostru de companie, Costică Stanciu, a făcut
program cu noi ,,la paletă‟‟ până în ultimele zile ale şcolii
militare, spre distracţia celor din anul întâi ai căror mici
comandanţi le îngăduiau un program mai lejer. Pentru exigenţa
sa de pomină fusese poreclit Somoza, după un dictator din
America Centrală, din Nicaragua mai exact, celebru în acei ani.
Încheietorul de batalion pe care l-am avut în primii doi
ani, un moldovean numit Vieru, era poreclit Yoga, pentru că
obişnuia să efectueze astfel de exerciţii. Stătea minute în şir în
cap pentru a-şi oxigena creierul şi alte asemenea. Împreună cu
Bercuci, alt moldovean, ne fugărea la înviorare până scotea
sufletul din noi. Deoarece, în special în timpul sezonului rece,
alergările în jurul şcolii se efectuau pe întuneric, fiind încă
destulă vreme până se lumina de ziuă, din grupul compact de
elevi ce alerga în spatele celor doi se auzeau frecvent strigăte
de ,,Yogaaaa‟‟ ce alternau cu ,,Brutaaa‟‟, porecla celuilalt,
cântate pe diverse tonalităţi şi triluri, fapt ce-i înfuria pe aceştia
şi-i determina să ne alerge şi mai tare. Pentru că m-a auzit
odată spunându-i Yoga într-o discuţie cu un coleg, neştiind că
este în spatele nostru, Vieru m-a tăiat sistematic de la învoirile
de sâmbătă şi duminică timp de o lună de zile, deşi nu am avut
niciodată note sub şapte, nota limită pentru a primi biletul de
voie. După terminarea şcolii, când am dat admitere la
Facultatea de Drept din Bucureşti, promoţia noastră fiind prima

431
căreia nu i s-au mai echivalat cei trei ani de studii, niciunul
dintre foştii absolvenţi de la Băneasa, şi eram destui, de ordinul
zecilor, nu-i vorbea, marginalizându-l total.
Dar un altul a păţit-o şi mai râu. O să-i spun Bernevic, un
sinonim al numelui său real, prenumele fiindu-i dat de părinţi
după un cunoscut personaj biblic, contemporan cu Isus. Foştii
colegi îl pot identifica uşor după aceste indicii. Fusese
încheietor de companie în primii doi ani şi fusese destituit. Nu
cunosc motivul, era în celălalt batalion de miliţie din anul
nostru, l-am avut coleg de clasă doar în anul trei, când am fost
reorganizaţi pe profile. A nimerit, împreună cu o parte dintre
foştii subordonaţi, la una dintre clasele de economic. Aceştia, şi
în special Viorel Bucur, nu au uitat cum se purtase cu ei când
era şef şi l-au persiflat continuu până la absolvire, făcându-i şi
tot felul de farse.
Datorită staturii sale impozante şi a firii sale sociabile
Bucur Viorel era foarte cunoscut în şcoală. I se spunea
Piedone după eroul unei serii de filme din acei ani (Piedone,
comisarul fără armă, Piedone în Egipt, Piedone Africanul) jucat
de masivul actor italian Bud Spencer, fost înotător olimpic. I se
mai spunea şi Stavros uneori, după unul dintre partenerii
poliţişti ai lui Kojac, eroul unui serial de televiziune american,
cu o statură la fel de impunătoare. Extrem de sociabil, Bucur
avea o mulţime de prieteni şi era iubit de doamnele de la
bucătăria şcolii. Aproape în fiecare seară Bucur trecea pe la
blocul alimentar de unde venea având în buzunare un ou–două.
Crude! Profitând de faptul că îşi avea patul în acelaşi dormitor
cu Bernevic (eram opt inşi acolo, printre care şi eu), după ce
acesta adormea îi băga ouăle în cizme, împingându-le uşor spre
vârf, până se înţepeneau puţin. Dimineaţa, după deşteptare, ne
îmbrăcam sumar, adică ne trăgeam pantalonii pe noi şi cizmele
în picioare, apoi ieşeam afară la înviorare. Somnoroşi, în timp
ce stăteam pe pat şi ne încălţam cizmele, auzeam mai în fiecare
dimineaţă strigătul de revoltă al lui Bernevic, ale cărui degete

432
de la picioare tocmai striviseră oul din cizmă. Strigătul era
urmat de înjurături la adresa lui Bucur, pentru că victima ştia
cine i-o copsese, care nu se supăra ci se distra, râzând sardonic.
În fiecare dormitor, deasupra uşii, era un difuzor iar după
masa de seară cei de la staţia de radioamplificare a şcolii
transmiteau muzică. Disco, rock şi ce mai era în vogă în acei
ani. Bineînţeles, Viorel Bucur era prieten şi cu cei de la staţie.
Bernevic avea o pilozitate accentuată, era mai păros de felul
lui. Avea păr nu doar pe piept şi pe antebraţe ci şi mai sus pe
braţe precum şi ceva pe partea dorsală. Pretext pentru Bucur să
aranjeze ca una dintre ultimele melodii transmise înainte de
stingere să fie Hello, Hello the Monkey (Bună, maimuţico!)! În
timp ce se transmitea melodia, Bucur venea sub difuzor, se lăsa
puţin pe vine, imitând mersul maimuţei, ţopăia şi se lovea cu
pumnii în piept, scoţând în acelaşi timp serii de ţipete guturale:
Hu! Hu! Hu! Hu!, privind şi făcând cu capul spre Bernevic.
Ziceai că e chiar o gorilă din aia mare! Fostul încheietor, în loc
să-l ignore, cădea în capcana lui Piedone şi începea să-l înjure,
spre satisfacţia acestuia care hohotea batjocoritor.
Bernevic era căsătorit şi era tare îndrăgostit de soţia sa.
Sentimentele erau reciproce, îşi scriau zilnic! Într-o
colectivitate de bărbaţi nu este chiar recomandat să-ţi etalezi
slăbiciunile, sentimentele faţă de soţie ori iubită, întrucât rişti
să fii ironizat, fiind considerate o vulnerabilitate, şi să se
povestească în prezenţa ta tot felul de istorii despre reale ori
presupuse infidelităţi! Dar fostului încheietor iar fi fost greu
să-şi ascundă sentimentele din moment ce în orele de studiu era
văzut scriind zilnic scrisori şi era mereu interpelat de poştaş
pentru a-i înmâna răvaşul cotidian. Ştiind asta, Bucur a pus la
cale o răzbunare diabolică! A aranjat cu elevul care mergea
zilnic după corespondenţă să-i reţină scrisorile lui Bernevic.
Două săptămâni poştaşul nu i-a adus nici o scrisoare! Extrem
de îngrijorat, pentru că se temea să nu i se fi întâmplat ceva
soţiei, la orele de studiu amorezul scria scrisori după scrisori.

433
În timp ce Bucur, împreună cu vreo trei complici, povesteau cu
voce tare istorii despre neveste infidele şi soţi încornoraţi.
Nemaiputând suporta, Bernevic intervenea în discuţie:
– Terminaţi, măi Bucure, cu chestii de-astea, că nu sunt
toate femeile la fel!
– Pe dracu, nu-s la fel! Crezi, cumva, că a ta-i mai
brează? Ia spune, de când nu ţi-a mai scris? Parcă îţi scria
cândva în fiecare zi! Acum de când nu ţi-a mai scris? Precis
şi-a găsit pe altul şi tu stai ca fraierul pe aici şi-i scrii zilnic!
Femeie tânără, frumoasă, că doar ne-ai arătat pozele, n-o fi
proastă să doarmă singură... Ori crezi că doarme cu scrisorile
tale?
Bernevic suferea vizibil, se frământa, se trăsese la faţă, avea
cearcăne, nu mai dormea noaptea de gânduri şi grijă! Seara, în
dormitor, Bucur perora iarăşi pe tema femeilor cu inimă
zburdalnică, poale lungi şi minte scurtă. Până la urmă i-am cerut
toţi cei din clasă lui Bucur s-o termine cu gluma, durase destul,
risca îmbolnăvirea fostului şef ori determinarea acestuia să facă
vreo prostie. A înţeles şi după amiază, la studiu, i-a pus lui
Benevic teancul de scrisori în faţă, spunându-i:
– Ia, măi fraiere, scrisorile, că nu s-a întâmplat nimic! Te
iubeşte mereu, deşi nu ai merita să te mai iubească după cum
te-ai purtat cu noi când erai şef!
Bernevic era un tip pedant şi foarte ordonat de felul său.
Îşi lustruia exagerat cizmele, îşi aranja lucrurile cu
meticulozitate. Majoritatea dintre noi ne făceam bagajele în
dimineaţa zilei în care plecam în vacanţă, Bernevic şi le făcea
în seara precedentă, urmând ca a doua zi să fie dedicată
îngrijirii personale. Nu voia să se prezinte oricum în faţa soţiei
sale! Cunoscându-i acest obicei, în seara de dinaintea plecării
în vacanţa de primăvară, Bucur a adus de undeva un capac de
gură de canal. Nu din ăla mare, rotund, ci din acelea mai mici,
de formă ovală. Destul de greu şi ăla! După ce Bernevic a
adormit, Piedone i-a desfăcut geamantanul şi i l-a strecurat

434
înăuntru. A doua zi ni s-a dat drumul să plecăm din şcoală spre
orele prânzului. Era o zi destul de călduroasă pentru vremea
aceea iar ardeleanul nostru, că fostul încheietor era din mijlocul
Ardealului, bănănăia prin Gara de Nord luptându-se cu ditamai
geamantanul, care-l trăgea într-o parte de greu ce era! Cu o
mână trăgea cufărul, cu cealaltă se tot ştergea de transpiraţie cu
o batistă mare, albastră. Toţi elevii din gară se distrau, ştiau ce
cară fostul încheietor în valiza aia aşa grea, avusese Bucur grijă
să se afle! Compătimitori şi plini de grijă îl întrebau:
– Ce-ai băgat băi, Zachei, acolo de-i aşa greu? Ţi-e cald?
Uite, ai transpirat tot! Nu vrei un Pepsi?
Şi în sinea lor se amuzau teribil, închipuindu-şi ce mutră
o să facă soţia ardeleanului când o deschide valiza şi o să vadă
ce cadou i-a adus bărbăţelul său iubit tocmai de la Bucureşti!

NOTĂ
După terminarea şcolii Bernevic a fost repartizat în oraşul său
din centrul ţării, unde a profesat ca poliţist, avansând până în
funcţia de şef al poliţiei judiciare din judeţul respectiv. A rămas
acelaşi tip îngrijit şi pedant, cu mai mulţi ani în urmă citind într-un
ziar că era renumit în zonă pentru colecţia sa de cravate.
Bucur Viorel a fost repartizat la Miliţia din Timişoara, lucrând
pe linia combaterii traficului de aur şi valută. Era foarte temut de
infractori, care l-au poreclit Benga (Diavolul). Având în proprietate un
autoturism ARO, în ziua de 22 decembrie 1989 a primit ordin să-i
scoată din oraş şi să-i transporte până la Arad pe generalii Nuţă şi
Mihalea, şeful Miliţiei Române şi adjunctul său, aflaţi acolo pentru a
pune capăt revoltei populare. A executat ordinul, fapt pentru care
ulterior a fost învinuit de favorizarea infractorului, fiind cercetat şi
judecat în stare de arest, împreună cu alţi 24 de ofiţeri de miliţie şi
securitate, consideraţi vinovaţi de reprimarea mişcării din oraşul de pe
Bega (Lotul Timişoara, judecat în procesul cunoscut sub acelaşi nume,
început în martie 1990 şi finalizat în decembrie 1991).
A fost achitat şi pus în libertate de Curtea Supremă de Justiţie,
dar între timp familia i se destrămase!

435
 NUNTA LUI VILĂU
(21.06.1986)

Aurul care se trafica în Craiova pe vremea în care mă

ocupam de combaterea acestui gen de operaţiuni provenea, de
regulă, din zona de vest a ţării, fiind introdus în ţară de romii
bănăţeni care aveau legături în afară graniţelor. Întrucât
interesul acelor vremuri era să fie introdus în tezaurul băncii
naţionale cât mai mult aur, aceştia erau toleraţi de structurile de
miliţie din zonă, cu voie de sus, neluându-se măsuri de
sancţionare drastică a lor, recte de arestare, pentru a nu fi
închise canalele respective şi a permite aurului să curgă,
urmând ca ulterior să fie depistat şi confiscat. Până în 1978
exista şi o prevedere legală care-l exonera de răspundere penală
pe cel care dădea subiect, adică dădea în primire, denunţa, o
altă persoană care se ocupa cu astfel de fapte, furnizând
informaţii care să permită documentarea activităţilor ilicite ale
acesteia. Odată prins, aurul era confiscat iar celui în cauză i se
solicita alt subiect şi tot aşa, morişca se învârtea făcând să
curgă în tezaurul băncii naţionale preţiosul mălai. Grosul
aurului introdus în ţară de bănăţeni era confiscat de cei din
miliţia timişoreană, unde lucra fostul meu coleg din şcoala
militară Viorel Bucur, pe care traficanţii îl porecliseră Benga
(Dracul), dar mai rămânea destul, să ciugulim şi noi, cei din
alte judeţe, câte ceva.
Pentru a vă face o idee, din câte se vorbea în mediul
ofiţerilor care lucram în problemă, miliţia anilor ‟80 vărsa
anual în tezaurul Băncii Naţionale în jur de o sută de kilograme
de aur. Niciodată sub! Într-un singur an al acelui deceniu
statistica evidenţelor operative din ultimele luni a prefigurat
436
posibilitatea ca suta de kilograme să nu fie atinsă şi, din înalt
ordin, în luna decembrie toate efectivele miliţiei economice au
acţionat doar pe linie de aur şi valută, indiferent de obiectivele
şi liniile de muncă ce le aveau în responsabilitate. Activitatea
asta susţinută s-a desfăşurat sub directa coordonare a ofiţerilor
Direcţiei Economice din Inspectoratul General al Miliţiei,
deplasaţi în acest scop în teritoriu, care analizau zilnic
informaţiile aflate în portofoliul celor care lucrau în judeţ pe
acest profil, cât şi pe cele obţinute în cadrul acţiunii, stabilind
care şi cum vor fi valorificate. Acţiunea IGM–ului a obţinut
efectul scontat, ofiţerii de la centru retrăgându-se cam după trei
săptămâni, înainte de perioada sărbătorilor de iarnă.
După ce trecuse o vreme de când lucram pe această linie,
când deja căpătasem ceva experienţă şi mă frecasem destul de
cei din mediul interlop, profitând de un complex de împrejurări
favorabile, am reuşit să infiltrez o sursă în anturajul unui
traficant bănăţean. Era mai dificil de contactat, nu erau
telefoane mobile şi internet ca astăzi care să-ţi permită legătura
în timp real, dar am primit totuşi câteva ponturi în timp util,
care mi-au permis obţinerea unor rezultate palpabile. În câteva
rânduri mi-a semnalat tranzitarea Doljului de traficanţi din alte
judeţe, comunicându-mi numărul de înmatriculare al
autoturismelor cu care se deplasau aceştia. Informaţiile au fost
valorificate prin organizarea unor filtre pe drumul european, cei
de la circulaţie reuşind interceptarea traficanţilor. Nu au fost
însă cantităţi mari, automobiliştii fiind mai degrabă mici
bişniţari, decât traficanţi serioşi. Într-un filtru organizat la
Filiaşi, de exemplu, agenţii de circulaţie au descoperit opt
ducaţi mari austrieci, ceea ce însemna cam 120 de grame de aur
fin de 24 de carate. Nu pare mult, dar aşa se aduna aurul, cu
gramul, loviturile răsunătoare fiind destul de rare şi rod al unor
activităţi laborioase derulate în timp, cum aţi văzut în alte
povestiri de-ale mele. Dar gram cu gram, reuşeam şi noi, cei de

437
la Dolj, să contribuim cu două-trei kilograme, măcar, la
chintalul anual al Miliţiei.
Prin luna aprilie a anului 1986 sursa infiltrată în anturajul
bănăţeanului m-a informat despre doi indivizi care arvuniseră
traficantului o cantitate mai mare, o cantitate de peste un
kilogram de aur, şi care în drumul lor spre casă urmau să
tranziteze Craiova. Treabă serioasă de data asta! Împreună cu
Ilie Vilău, partenerul cu care lucram pe problemă, ne-am
deplasat de câteva ori în zona Banatului pentru a ne întâlni
direct cu sursa şi pentru a stabili detaliile. Cam pe la jumătatea
lunii iunie sursa ne-a dat semnalul. Traficantul pe care-l
supraveghea fusese în ţara vecină şi venise cu marfa, după
care-i sunase pe olteni comunicându-le să vină cu restul de
bani. Întrucât nu ştiam când or să vină aceştia cu lovelele şi
când o să se realizeze tranzacţia, conform planului întocmit în
prealabil şi aprobat de şefi, am şi plecat în zonă, pentru a fi pe
fază la momentul oportun. Ilie Vilău se căsătorise în acel an cu
Mirela, colega de facultate a Evangelinei, care făcuse subiectul
unui alt caz prezentat într-o povestire anterioară. Fiind în toiul
pregătirilor de nuntă, care se apropia, nu am putut merge
împreună, aşa cum ar fi trebuit. Am fost însoţit de Bebe Ene,
de Marin Enea şi de un alt ofiţer al cărui nume nu mi-l mai
amintesc, toţi colegi de-ai mei de la biroul economic, ofiţeri
tineri, în jur de 30 de ani. Eram mai mulţi întrucât traficanţii
urmau să se deplaseze cu trenul nu cu autoturismul şi, în
consecinţă, nu mai puteam apela la schema deja clasică, cu
filtrul de circulaţie. Conform planului de acţiune, după
identificarea vizuală a acestora şi obţinerea confirmării
tranzacţiei, urma să realizăm supravegherea acestora pe timpul
călătoriei lor spre casă şi să acţionăm puţin înainte de sosirea
garniturii în staţia Craiova. În acest scop aveam în bagaje
uniforme de ceferişti, cu care urma să ne deghizăm pentru a nu
atrage atenţia, costumele de haine purtate, de regulă, ca ţinută
civilă în acele vremuri şi tunsoarea specifică, scurtă, sportivă

438
într-o vreme în care erau la modă pletele, făcându-ne un fel de
ciori între porumbei.
Am ajuns în zonă unde, după cum stabilisem în prealabil
cu sursa, ne-am cazat la un motel, Ana Lugojana, situat într-o
pădure la câţiva kilometri de oraş. Am explicat într-o altă
povestire motivele pentru care noi, cei care lucram pe aur şi
valută, acţionam clandestin, într-un fel, atunci când nu eram în
zona noastră de competenţă. În mod normal ar fi trebuit să
colaborăm şi să acţionăm împreună cu organele locale. Dar asta
ar fi însemnat să le punem la dispoziţie informaţiile şi, în cel
mai bun caz, să împărţim aurul, adică să-l confiscăm împreună.
Şi cum eficienţa activităţii în domeniu nu se cuantifica pe baza
numărului infracţiunilor constatate şi a infractorilor dovediţi ci
a cantităţilor de metale preţioase confiscate, cantităţi care se
adunau gram cu gram, ne era greu să renunţăm la lauri în
favoarea altora, cum ar veni! Concurenţă care s-a purtat şi am
văzut că se mai poartă încă în lumea tuturor celor care au ca
materie primă informaţia, indiferent asupra a ceea ce poartă
aceasta. Politic, militar, la cei mai stilaţi, care-şi spun
,,intelligence‟‟, ori mai prozaic, trafic de substanţe ori materiale
interzise, lume interlopă, la cei care au responsabilităţi în
straturile mai de jos ale societăţii.
Am aşteptat aproape o săptâmână în motelul ăla. Plecam
dimineaţa, simulând o ocupaţie, pentru a nu trezi suspiciunile
celor de la recepţie, şi pierdeam timpul prin pădure ori alte
locuri neumblate pentru a nu risca să întâlnim foşti colegi de
şcoală militară care să se întrebe ce căutăm pe acolo. A trecut
greu timpul, dimineţile în special, căci după amiezile şi serile
mai făceam o foiţă sau o tablă în cele două camere ocupate,
mai povesteam, era altceva. Mă întâlneam zilnic cu sursa, care
mă ţinea la curent cu evoluţia situaţiei şi ne asigura şi
subzistenţa, aducându-ne alimentele necesare, noi neputând
umbla prin magazine şi restaurante. În sfârşit, în ziua de
sâmbătă, 21 iunie cred că era, chiar în ziua nunţii lui Vilău,

439
informatorul mi-a dat semnalul mult aşteptat. Ne-am întâlnit în
locul prestabilit unde sursa, extrem de bine plasată în anturajul
traficantului, mi-a confirmat nu doar efectuarea tranzacţiei ci
mi-a indicat chiar şi locurile ce vor fi ocupate de cei doi olteni
în acceleratul cu care urmau să plece spre domiciliu. Le ştia
bine, din moment ce fusese însărcinată să le procure biletele.
Ocazie cu care, bineînţeles, ne cumpărase şi nouă bilete, cu
locuri plasate strategic, după cum îi indicasem la întâlnirea
precedentă.
Şi am plecat la gară şi ne-am urcat în tren. Mărin Enea
chiar în compartimentul unde se aflau cei doi, ocupând locul de
lângă geam, pentru a contracara eventuala aruncare a
materialului pe fereastră, în momentul acţiunii, dacă cei doi
doreau să scape de corpul delict. Merita să-l vezi! Neras de
câteva zile, îmbrăcat cu un costum jerpelit de ceferist, având
într-un buzunar al hainei o sticlă cu ţuică puturoasă din care
trăgea câte un gât din când în când, îmbiindu-i şi pe ceilalţi
călători din compartiment. Eu cu Bebe Ene şi celălalt aveam
locuri în compartimentele vecine celui cu pricina şi stăteam cu
rândul pe hol, la fereastra opusă celei a lui Enea, trăgând cu
coada ochiului la ce se întâmplă înăuntru.
Planul era să-i supraveghem până la intrarea în staţia
Craiova, când urma să ne legitimăm şi să-i săltăm, dacă totul
mergea bine. Nu voiam să riscăm o deconspirare prematură, nu
ştiam dacă nu au cumva cunoscuţi în tren, nu ştiam care va fi
reacţia opiniei publice care, de multe ori, ia apărarea celor
interpelaţi de organele de ordine, mai ales în acel deceniu în
care nemulţumirile populaţiei se tot acumulau. De aceea voiam
să acţionăm cât mai aproape de casă. În plus, în plan
prevăzusem şi o echipă de ofiţeri din cei rămaşi în Craiova,
care să ne sprijine în caz de nevoie şi să-i preia în anchetă pe
cei reţinuţi deoarece noi, cei tineri, voiam s-o‟ntindem direct la
Crama Minerva, la nunta lui Ilie Vilău!

440
 Dar socoteala de acasă nu se potriveşte întotdeauna cu
cea din târg. Nici nu ajunsesem la Herculane când, aflat pe
hol, de rând la supraveghere, am văzut intrând în vagon, la
celălalt capăt, o echipă de poliţişti de la TF, îmbrăcaţi în
uniforme, însoţiţi de militari de la trupele de securitate-miliţie,
cu pistoalele mitralieră agăţate de gât.
„– Hait! am gândit. Patrula feroviară sau, şi mai râu,
acţiune a celor de la TF. Ce mă fac dacă se apucă şi-i
legitimează, speriindu-i? Oare ce reacţie vor avea, ştiind ce au
la ei, când se vor pomeni cu patrula în compartiment? Ce să
fac?”
Am privit în jur, m-am hotărât instantaneu şi m-am
precipitat spre capătul vagonului, unde m-am adresat
subofiţerului mai mare în grad.
– Sunt locotenentul major Bâţă de la Miliţia din Craiova,
i-am spus arătându-i legitimaţia. Sunt împreună cu alţi trei
colegi. Din necesităţi operative suntem deghizaţi, întrucât
urmărim doi indivizi suspecţi de comiterea unor spargeri şi
tâlhării. Întrucât sunteţi în uniformă, vă rugăm să-i legitimaţi
apoi să ne ajutaţi să-i reţinem şi să le asigurăm paza până
ajungem în gara din Craiova, unde deja aşteaptă o echipă
operativă care o să-i preia!
Impresionaţi, cei din patrulă au fost de acord. Cu ei după
mine, m-am deplasat pe culoar, spre compartimentul respectiv.
Am deschis uşa şi m-am adresat lui Enea:
– Vreţi să închideţi geamul, vă rog, că se face curent pe
hol!
Era parola convenită, semnalul că trecem la acţiune.
Marin Enea s-a ridicat şi a tras geamul în sus, cu ochii la cei
doi. Îi priveam şi eu şi am văzut că unul dintre ei dormea cu
capul pe spate, rezemat de banchetă, având mâinile pe
genunchi. Celălalt, cu capul întors spre uşă, mă privea, având
de asemenea mâinile pe genunchi. Sesizând aspectul favorabil,
nu am mai aşteptat să intre în compartiment subofiţerul de la

441
patrulă şi să-i legitimeze, ci am scos fulgerător cătuşele de la
spate, unde le aveam petrecute după curea, sub haină, le-am
desfăcut, şi le-am aplicat cu un gest scurt pe incheieturile
mâinilor celor doi, aşezate cuminţi pe genunchii lor aproape
lipiţi, prinzându-i unul de altul. Au fost atât de surprinşi încât,
pe moment, nici nu au realizat ce li se întâmplă. Mai ales cel
trezit din somn. Au rămas liniştiţi, văzându-i afară, în faţa
compartimentului, pe cei patru băieţi în uniformă. Le-am spus
celor din compartiment cine suntem şi i-am rugat să nu se
agite, pentru că cei doi sunt autorii unor spargeri. Pentru a-i
convinge am luat din plasa de bagaje sacoşele traficanţilor în
care se aflau şapte-opt pâini din alea intermediare, unde ştiam
că este ascunsă marfa. Am desfăcut măsuţa din faţa ferestrei şi
am început să rup pâinile una câte una şi să le răstorn
conţinutul pe tăblie. În scurt timp, în faţa privirilor uluite ale
celor din compartiment, pe măsuţă a apărut o grămăjoară
(dacă-i pot spune grămăjoară) considerabilă de bijuterii
strălucitoare şi de monezi. La rugămintea mea, Bebe Ene a scos
din bagajul aflat în compartimentul de alături aparatul de
fotografiat Exakta Varex şi a fotografiat amănunţit obiectele
din aur, pâinile scobite pe dinăuntru al căror miez fusese
înlocuit cu bijuterii şi monede, pe cei doi, pe cei din
compartiment, apoi pe toţi împreună. Între timp eu le notam
tuturor datele de stare civilă. Impresionaţi de ce văzuseră
niciunul nu a ridicat vreo obiecţie şi toţi s-au arătat dispuşi să
coopereze.
Relaxaţi şi bucuroşi în acelaşi timp, i-am lăsat pe cei doi
în grija băieţilor de la TF şi am aşteptat să ajungem la Craiova.
Când trenul a intrat în staţie, agăţat cu o mână de bară, am
deschis uşa şi am coborât pe scară, de unde l-am văzut pe nea
Costică Lătăreţu alergând pe peron, împreună cu alţi colegi,
spre vagonul nostru, al cărui număr îl comunicasem din timp la
birou şi care era mai spre coada garniturii. I-am fâcut semn să
se liniştească să nu mai alerge, strigându-i că treaba e

442
rezolvată. Când trenul a oprit am mers împreună la
compartiment unde le-am mulţumit băieţilor de la transporturi.
Le luasem şi lor numele iar a doua zi l-am rugat pe şef să le
transmită o scrisoare de mulţumire. I-am predat pe cei în cauză
împreună cu captura domnului colonel Lătăreţu, care i-a preluat
în anchetă. Aranjase şi cu şeful gării să reţină trenul în staţie
zece minute în plus pentru audierea sumară a martorilor din
compartiment.
Ne-a Costică şi echipa sa au rămas la Miliţia TF să-şi
vadă de treabă iar pe mine şi pe ceilalţi maşina de serviciu ne-a
dus acasă, pe rând, unde ne-am duşuit rapid şi ne-am îmbrăcat
frumos, după care ne-a debarcat în faţă la Minerva. Jos, în
cramă, petrecerea era în toi. Colonelul Toma Marghescu, şeful
nostru, ne aştepta cu inima la gât, nu ştia ce făcusem, dacă ne
ieşise pasienţa sau nu. Când ne-a văzut feţele radioase, a
înţeles. A ţipat de bucurie, şi-a aruncat braţele în sus, apoi ne-a
îmbrăţişat şi ne-a pupat! Ilie Vilău era bucuros, că doar era
nunta lui, dar pe de o parte parcă-i părea şi rău că nu fusese şi
el cu noi! Am petrecut apoi până în zori, bucurându-ne atât de
fericirea colegului nostru cât şi de succesul acţiunii!

443
 COLONELUL NICOLAE LANGA ( I )

Dintre toţi poliţiştii pe care i-am cunoscut şi cu care am

lucrat cea mai mare consideraţie o am pentru domnul general
Nicolae Langa. Îl consider cel mai mare poliţist dintre cei cu
care m-am intersectat de-a lungul carierei mele. Mare poliţist
nu atât prin cazurile rezolvate, l-am cunoscut doar ca şef nu ca
lucrător, ci prin calităţile pe care i le-am cunoscut, prin
atitudine, prin comportament, prin tot ceea ce aşteptam eu de la
un poliţist şi comandant. Modelul de comandant pe care mi-l
creasem eu în imaginaţia mea, bazat pe lecturile din copilărie şi
adolescenţă, etalonul la care m-am raportat şi am încercat să-l
ating şi eu în anii în care am îndeplinit funcţii de conducere.
Nu ştiu în ce măsură am reuşit, nu eu sunt cel care poate
aprecia asta, dar m-am străduit!
Cred că unii dintre foştii mei colegi nu vor achiesa la
părerea mea pentru că domnul colonel Langa (era colonel când
am lucrat direct sub comanda domniei sale de aceea o să
folosesc acest grad) era un tip aspru şi dur. Nu suporta şi nu
tolera lenea, prostia, incompetenţa sancţionându-le, uneori
drastic, de câte ori se lovea de ele. Era aspru, într-adevăr, o
spuneau toţi, dar era drept, adaug eu, iar duritatea sa era o
percepţie a faptului că spunea întotdeauna lucrurilor pe nume,
în faţă, nu se ascundea după cuvinte sau formulări diplomatice!
Avea şi o memorie de elefant. Pentru a exemplifica afirmaţiile
de mai sus o să amintesc două întâmplări la care am fost martor
sau protagonist.
La miliţia craioveană lucra un ofiţer, Florescu Tănase,
fost cadru didactic la şcoala de subofiţeri din Slatina. Ceruse
transferul la Craiova, i se aprobase şi fusese repartizat la
444
judiciar, structura cu cea mai mare încărcătură, care se
confrunta, pot spune, cu sarcinile cele mai dificile din toată
miliţia doljeană şi nu doar doljeană. Obişnuit cu viaţa din
şcoală Tănase nu a reuşit să se adapteze realităţilor dure din
teren, fiind mereu ciuca bătăilor, criticat şi sancţionat pentru
nerealizarea sarcinilor profesionale. După mai multe sancţiuni,
şeful miliţiei municipale şi adjunctul său, care coordona
judiciarul, au venit la şeful miliţiei judeţene cu propunerea ca
ofiţerul să fie trecut în rezervă, dat afară cu alte cuvinte. Mă
aflam în biroul comandantului, lucram împreună la un material.
După ce a studiat raportul şi anexele, care cuprindeau date
statistice referitoare la activitatea lui Florecu raportate la cele
ale altor ofiţeri şi la cea a biroului, colonelul Langa a spus:
– Băi, dar cu o primă aţi încercat? Văd că sancţiuni i-aţi
dat cu ghiotura, dar vreo recompensă i-aţi dat ? Măcar una, că o
fi făcut şi el ceva bun vreodată, în anii ăştia de când lucrează la
municipiu!
– Nu i-am dat, a răspuns colonelul de la municipiu.
– Păi, vedeţi? Cu omul nu se lucrează doar cu zbirul! Nu
vă aprob raportul! Ci îi dau eu, personal, o primă de o mie de
lei.
Şi a sunat, chemându-l pe Mureşan, adjutantul din
anticameră, căruia i-a ordonat să întocmească un ştat de
premiere, să-l aducă la semnat şi să-l dea apoi celor de la
financiar pentru recompensarea ofiţerului.
Pe la jumătatea lui ‟89 îmi dăduse să redactez un raport
pentru cei de la Direcţia Cadre din minister. La începutul
anului şefii ierarhici redactau notări de serviciu pentru fiecare
subordonat, notări care reflectau activitatea şi comportamentul
acestora în anul precedent. Situaţia statistică a calificativelor se
raporta la Bucureşti, cu exemplificarea celor notaţi cu
calificative de nesatisfăcător. Acestor cadre li se efectua control
de fond peste şase luni, în urma căruia se stabilea dacă şi-au
remediat neajunsurile ori acestea persistă, menţinându-se

445
calificativul iniţial. Ordinele de linie prevedeau că două astfel
de calificative anuale consecutive atrăgeau trecerea în rezervă a
celui în cauză.
Ei, şi mie îmi dăduse să redactez raportul ăsta cu
rezultatul centralizat al controalelor de fond efectuate celor
notaţi cu nesatisfăcător. Am luat de la serviciul cadre datele
necesare şi rapoartele privind constatările controalelor de fond,
am redactat raportul şi am mers cu el la semnat. În timp ce-l
citea, mi-a spus:
– Măi, vezi c-ai greşit! Busu de la Botoşeşti-Paia (a spus
alt nume, dar nu mi-l mai amintesc) nu a avut nesatisfăcător!
– Ba a avut, uitaţi, mi l-au dat cei de la cadre.
– A avut iniţial, dar i l-am schimbat eu astă-iarnă, când
au venit cu foile la aprobat. Berbecii ăştia de la cadre n-au
observat?
Am verificat şi aşa era! M-a impresionat atât memoria cât
şi acurateţea domniei sale. Să ţii minte, după şase luni,
calificativul unui lucrător dintre cei aproape nouă sute de
subordonaţi, efectivul de atunci al unităţii, un subofiţer
insignifiant, care nu se remarcase prin ceva deosebit, de la un
post neînsemnat de miliţie, asta da memorie! Şi corectitudine,
în acelaşi timp, pentru mulţi dintre cei plasaţi pe acea treaptă a
ierarhiei nu ar fi contat încondeierea într-un raport chiar a
altora mai mari, dar‟mite a unui obscur subofiţer.
Colonelul Langa era originar din Mediaş şi lucrase în
judeţul Cluj, înainte de a veni la Craiova. Fusese şef al
organelor de miliţie din Câmpia Turzii şi Turda, apoi locţiitor
al şefului Miliţiei judeţului Cluj, dacă îmi amintesc bine. Şeful
anterior al miliţiei doljene, colonelul Digulescu, fusese un
ofiţer nu prea exigent, destul de îngăduitor cu subordonaţii. Cel
puţin aşa l-am perceput eu, nu lucrasem direct cu dânsul sau
într-o structură apropiată comenzii unităţii, eram doar un
simplu locotenent la municipiu, în primul an al carierei. Îl
judec după atmosfera destul de laxă din unitate, aşa cum o

446
simţeam eu, raportată la cea din vremea în care la comanda
unităţii doljene de miliţie a fost colonelul Langa.
Ardelean serios, sobru, puţini i-au văzut zâmbetul,
intransigent, harnic, riguros şi exigent cu el însuşi, nu după
mult timp prezenţa sa în fruntea treburilor a schimbat în bine
unitatea. Chiar dacă rezultatele nu s-au văzut chiar imediat,
măsurile dispuse de noul comandant au dat roade în timp. În
primii ani ai carierei mele, de exemplu, ofiţerii aduceau şi
anchetau suspecţi ori învinuiţi chiar şi pe timpul nopţii, în
funcţie de cazurile pe care la aveau în lucru, fără un control
riguros al şefilor ierarhici. Colonelul Langa a dat ordin ca,
pentru fiecare persoană cercetată în afara orelor de program să
se întocmească buletin de evenimente care să se raporteze, prin
dispecerat, comenzii unităţii. Măsură menită să reducă, dacă nu
chiar să elimine, posibilitatea unor cercetări abuzive. În acelaşi
mod a ordonat raportarea fiecărei lucrări penale care nu era
rezolvată în treizeci de zile de la înregistrare, ordin care nu în
multă vreme a scurtat semnificativ listele de lucrări nerezolvate
prezentate în şedinţele de analiză. Mă opresc aici cu exemplele,
în orice caz în unitate atmosfera era alta. Holurile miliţiei
judeţene erau pustii aproape, doar din când în când vedeai câte
un ofiţer grăbit mergând cu treabă undeva, nu mai vedeai
grupuri de cadre stând la taclale decât înaintea unor şedinţe,
până soseau şefii.
Nu suferea linguşitorii şi nici turnătorii. La început, când
cineva i-a băgat limba-n ureche, cum se spune, raportându-i
ceva cu caracter de bârfă despre un ofiţer, a pus mâna pe
telefon şi a format numărul acestuia:
– Tâmburescule, ia vino până la mine!
Celălalt s-a ridicat şi a dat să plece.
– Ce faci? Stai aici, ţi-am spus eu să pleci?
– Tâmburescule, i-auzi, măi, ce zice Cutărescu despre
tine! E adevărat? – l-a întrebat în faţa turnătorului pe cel bârfit,
când ofiţerul s-a prezentat.

447
 Vestea s-a dus, atitudinea comandantului potolindu-i pe
cei care ar mai fi avut astfel de veleităţi! După ce a început
să-şi cunoască subordonaţii i-a schimbat din funcţii pe unii
dintre vechii dinozauri, numind în locul lor ofiţeri tineri,
criteriul principal de promovare constituidu-l competenţa
profesională: Mişu Tâmburescu la şefia Serviciului Cercetări
Penale, Iulică Manta la cel al Circulaţiei, Nicu Văduva locţiitor
al şefului Miliţiei municipale, Gică Cojocariu la Serviciul
judiciar, toţi ofiţerii numiţi de el confirmând şi ajungând
ulterior pe poziţii mai înalte.
Nu-i suferea pe cei de la partid, nu era slugarnic ca alţii,
limitând contactele doar la cele strict necesare. Fiind chemat
odată la Comitetul judeţean de partid, l-a găsit în faţa intrării pe
căpitanul Popa Vişinel, cu una dintre maşinile inscripţionate cu
însemnele instituţiei, aflată în folosinţa Serviciului circulaţie.
– Ce cauţi, măi, aici? l-a întrebat.
– M-a chemat tovarărăşul Zezeanu să mergem în teren!
– Păi ei merg în teren cu maşinile noastre? La partid n-au
maşini? Dă-i drumul imediat la unitate iar dacă te mai cheamă
cineva d-aici să-i spui să mă sune pe mine, că eu sunt
comandantul şi eu dispun folosirea mijloacelor unităţii, nu un
ofiţer de circulaţie.
A doua zi, în şedinţă cu cadrele de la sediu, a ordonat ca
nimeni să nu mai meargă cu maşinile unităţii când îi cheamă
cei de la partid, pentru că aceştia au suficiente mijloace la
dispoziţie. Bineînţeles că activiştii partidului nu l-au mai sunat,
îl cunoşteau de la şedinţe, îi ştiau felul direct de a pune
problemele şi nu voiau să se ia în beţe cu el, ştiind că atunci
când are dreptate nu ezită să-i sune şi pe cei mai de sus pentru a
se plânge de comportamentul unora.
Îşi apăra subordonaţii, le insufla sentimentul că, în caz de
nevoie, puteau aplica legea chiar şi faţă de cei suspuşi, pentru
că le va ţine spatele. Prin 1989, în special, dar şi ceva mai
înainte, când criza alimentară devenise greu de suportat, prin

448
judeţele mai apropiate de Bucureşti începuseră să vină în
control, pe tot felul de probleme, unele chiar inventate ori
insignifiante, ofiţeri de la I.G.M. sau M.I. care, în timpul
controlului, ştiind că în provincie e mai uşor decât în capitală
pentru că oamenii se cunosc între ei iar noi mai aveam câte o
relaţie, ne dădeau adevărate liste de cumpărături, pentru a le
procura produsele din timp, astfel încât ei să plece încărcaţi
spre domiciliu. Nu-şi puneau problema cum ne descurcăm, ba
unii chiar se făceau că uită să ne dea contravaloarea
cumpărăturilor. Bineînţeles că trebuia să-i ducem şi la masă cât
timp stăteau la noi. Cu asta ne mai descurcam, pentru că aveam
grijă, când reuşeam să procurăm ceva carne ori peşte, să le
ducem la câte un restaurant unde aveam relaţii. În acest fel ne
venea mai uşor la nota de plată, plăteam fripturile şi ce mai
mâncam la preţ de alimentară nu la preţ de restaurant. Partea
mai nasoală era că unii dintre cei veniţi în control ne şi frecau
de ne mergeau fulgii, probabil pentru ca atunci când îşi luau
tainul, vorba lui Băsescu, să fim mulţumiţi că am scăpat doar
cu atât. De regulă, pentru achitarea cheltuielilor legate de astfel
de protocoale contribuiau toţi ofiţerii structurii controlate.
Maiorul Grecu, şeful cercetărilor penale, mi-a povestit chiar
despre un alt şef de serviciu care făcuse împrumut la C.A.R.
pentru că trebuia să vină un colectiv de la Bucureşti să facă un
control de fond asupra activităţii structurii pe care o conducea.
Doar doi ofiţeri dintre cei veniţi să mă controleze în acea
perioadă s-au abătut de la tipic, câştigându-mi respectul, ambii
de la I.G.M. Unul, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, din
păcate, mi-a spus franc, din prima, în timp ce voiam să-mi scot
documentele din fişet.
– Lasă, nu mai scoate nici un document. Să fiu sincer,
controlul e doar un pretext, am venit să văd dacă pot să fac şi
eu rost de ceva alimente de pe aici. Poţi să mă ajuţi?
Pentru sinceritatea lui şi pentru că nu m-a stresat făcând
pe exigentul, am mers cu el pe la toate relaţiile mele şi i-am

449
făcut cel mai frumos şi consistent pachet pe care l-am putut
face eu, neavând prea multe posibilităţi, produse pe care le-a
achitat până la ultimul leu.
Al doilea ofiţer a fost domnul Nicolae Bucur, de la Statul
Major. Ne cunoşteam dinainte, fusesem detaşat de vreo două
ori acolo. Nu doar că a fost extrem de corect în efectuarea
controlului, control pe bune, nu doar pretext pentru altceva, dar
nici nu a acceptat invitaţia la restaurantul unde aranjasem să
luăm masa. Văzând asta l-am invitat să servim masa la mine
acasă, în garsoniera din Brazdă. Din păcate, soţia mea nici nu
gătise ceva mai acătării, nu ştia că o să avem musafiri, aşa că
am mâncat o fasole bătută şi am băut un vin de buturugă, de-al
lui taică-meu, de la ţară.
Într-una din zilele lunii noiembrie 1989 colonelul Langa,
care era şeful meu direct atunci, m-a chemat dimineaţa la el şi
mi-a dat indicaţii referitoare la redactarea unui material.
– Materialul e urgent, trebuie să-l termini până la
terminarea programului. Pentru a lucra liniştit şi a-l termina la
timp, te încui în birou ca să nu te deranjeze nimeni. Eu merg
acum cu tine şi după ce încui uşa, trag şi grilajul să creadă
ceilalţi că eşti plecat în judeţ.
– Am înţeles!
Aşa am făcut! Din motive de siguranţă uşa biroului meu,
pe lângă yală, se asigura şi cu un grilaj metalic ce culisa
acoperind-o, încuiat cu un lacăt. Am intrat, am închis uşa iar
şeful a tras grilajul şi a încuiat lacătul, după care eu m-am
apucat de lucru. Nu trece mult şi ţârrr, ţărrr, telefonul. Crezând
că şeful a uitat să-mi spună ceva, ridic receptorul. Pe-atunci nu
erau telefoane de-astea deştepte care să-ţi afişeze cine sună!
– Coane, aud de la celălalt capăt vocea maiorului Sandu,
şeful Serviciului Cadre şi Învăţământ, structură comună care
deservea şi miliţia şi securitatea, faţă de care aveam şi eu
subordonare şi care avea birourile în celălalt capăt al clădirii de
pe Amaradia, în partea rezervată securităţii… - Coane, face

450
Sandu, vezi să nu pleci, că am la mine trei ofiţeri veniţi de la
minister să controleze modul în care s-au efectuat tragerile de
sfârşit de an. Bem o cafea şi peste vreo jumătate de oră urcăm
la tine. Anunţă-l şi pe tovarăşul colonel Langa!
A căzut cerul pe mine, dar ce era să fac? Am pus mâna
pe telefon şi l-am sunat pe şef, raportându-i situaţia.
– De ce-ai răspuns la telefon, măi Bâţă? Nu trebuia să
răspunzi şi atunci mă sunau pe mine iar eu le spuneam că eşti
în judeţ.
– De unde să ştiu cine era la telefon, tovarăşe colonel?
Am crezut că sunteţi dumneavoastră!
– Da, bine! a zis dezarmat. Hai că vin să deschid grilajul.
Peste vreo jumătate de oră a venit maiorul Sandu, însoţit
de trei colonei îmbrăcaţi în uniforme de securitate, cred că că
erau de la trupe, cu bolovani din ăia grei pe umeri. M-am
ridicat, i-am salutat şi am plecat împreună la şeful miliţiei. Am
intrat, coloneii s-au prezentat pe rând, spunându-şi fiecare
gradul şi numele, apoi unul dintre ei a zis:
– Suntem de la minister şi am venit să controlăm modul
în care se desfăşoară verificările anuale la pregătirea militară a
efectivelor. Şi să participăm şi la o şedinţă - două de tragere cu
armamentul din dotarea cadrelor.
– Da? - face calm şeful miliţiei. Şi cât v-aţi propus pentru
asta?
– Trei zile, zice colonelul de la Bucureşti. Credem că trei
zile ne ajung!
– Cuuuum? izbucneşte dintr-o dată colonelul. Trei zile?
Nu vă e ruşine, măi, nesimţiţilor? Trei zile? De unde să vă dea
băiatul asta să beţi şi să mâncaţi trei zile, mă? Că e singur, nu
are nici subordonaţi să facă chetă pentru mâncarea voastră! Cât
ai mă salariul?
Şi se întoarce spre mine.
– Trei mii o sută de lei. (Eram specialist unu, aveam
funcţie de colonel plin, deşi eram doar căpitan.)

451
 – Trei mii o sută de lei! De unde să vă ţină, mă, din trei
mii de lei pe mâncare şi băutură, trei inşi? Că unu‟ n-aţi putut
veni! Şi-o să vreţi apoi să plecaţi şi cu sarsanalele pline! Că nu
vă săturaţi, veniţi grămadă, azi unul, mâine altul! Nu pleacă
bine unul, că a şi venit altul! De la Bâţă doar ce-a plecat
alaltăieri unul, nici nu mai ştiu ce venise să controleze! De
unde să aibă bani să vă sature pe toţi? Nu mai aveţi ce mânca în
Bucureşti şi veniţi pe capul nostru, de parcă noi am avea
abatoare prin curte şi turme de porci pe la ţară!
Sandu şi cei trei colonei încremeniseră, nu erau obişnuiţi,
probabil, să fie trataţi astfel!
– Lăsaţi, bâiguie, unul, lăsaţi, râmânem doar o zi!
– Ce o zi măi, ce o zi! Tragerile s-au efectuat deja! Două
ore cred că sunt suficiente să verificaţi documentele, ordinele
de tragere şi situaţiile privind rezultatele obţinute. Dacă vă
grăbiţi, puteţi prinde rapidul de unu spre Bucureşti!
– Dar două ore sunt totuşi prea… încearcă timid să
protesteze unul dintre coloneii în kaki.
– Sunt suficiente pentru câteva tabele. Dar ia staţi să
verific, tovarăşul ministru ştie că sunteţi aici?
Şi pune mâna pe telefonul TO de pe măsuţa din stânga
biroului, ridicândul spre ureche.
– Lăsaţi, lăsaţi, nu-l sunaţi pe tovarăşul ministru! Plecăm,
plecăm, nu sunaţi!, se repede colonelul de la Bucureşti
smulgându-i telefonul şi aşezându-l în furcă! Nu sunaţi, vă
rugăm!
– Bine, nu mai sun, face împăciuitor colonelul Langa.
Dar spuneţi-le şi celorlalţi să se gândească bine când vin la
Dolj, să vină cu probleme serioase.
Musafirii au salutat şi s-au retras, eu ieşind ultimul din
cabinet. Când am ajuns în faţa biroului meu, am deschis larg
uşa, poftindu-i să intre.
– Poftiţi să vă prezint documentele!

452
 – Ce documente, tinere? Nu mai vedem nici un
document!
Şi-au continuat plouaţi drumul pe hol, însoţiţi de maiorul
Sandu, care mi-a făcut cu ochiul, încercând, cu efort, să-şi
păstreze mina serioasă.
Tot spre sfârşitul anului 1989, nu mai reţin data exactă,
am fost la meciul dintre Universitatea Craiova şi Dinamo. Meci
greu, fiind ştiută rivalitatea dintre cele două echipe şi faptul că
cei de la Universitatea nu acceptau compromisuri şi
aranjamente.
Nu mai ştiu care era scorul şi cu cât s-a terminat meciul,
dar ştiu că Dinamo dorea cu orice preţ să câştige şi făcea
presiuni pentru asta. Meciul era pe sfârşite şi jucătorii lui
Dinamo, nemulţumiţi de rezultat, parcă înnebuniseră, disperaţi
că nu le venea golul. Spre sfârşitul partidei mingea a fost
scoasă în aut de un oltean din apărare, în apropierea porţii
Universităţii. Mingea a trecut pe lângă maiorul Laurenţiu
Manolescu, care purta o mustaţă pe oală, ca a lui Ţiriac. Ar fi
putut-o opri cu piciorul, dar, impasibil, a lăsat-o să treacă pe
lângă el. Vaişcovici, jucătorul lui Dinamo, care venise să
repună mingea în joc din aut, a văzut asta şi s-a infuriat. Cred
că s-ar fi aşteptat ca ofiţerul de miliţie să oprească mingea. I-a
cerut apoi maiorului pe un ton imperios să-i aducă mingea, dar
Manolescu nu s-a executat, spunându-i că el nu-i băiat de
mingi. Văzând că nu-i dă mingea şi auzind şi răspunsul
ofiţerului, Vaişcovici l-a înjurat de mamă. Erau aproape de
colţul terenului, spre tunel, unde erau mulţi spectatori adunaţi
să vadă jucătorii de aproape când ies spre vestiare, moment ce
trebuia să se întâmple în câteva minute. Auzind înjurătura
adresată ofiţerului, spectatorii de deasupra tunelului au huiduit
şi au vrut să sară în teren, să-i aplice o corecţie dinamovistului.
Cei din dispozitivul de ordine de-abia au reuşit să-i împiedice!
În tribuna oficială se afla şi generalul Marcu, parcă aşa-l
chema, şeful Consiliului Politic Superior al celor de la

453
securitate, şeful politrucilor din sistem, cum ar veni, aflat în
Craiova pentru a participa la depunerea jurământului militar de
către noul contingent încorporat în brigada de trupe ce-şi avea
reşedinţa în centrul Băniei. După depunerea jurământului
generalul participase la masa festivă, prelungită până târziu
după amiază, puţin înainte de începerea meciului. Ori, se ştie,
la masa festivă de după jurâmânt până şi proaspeţii soldaţi
primesc de băut, o sută de grame de tărie, dar ditamai
generalul? La terminarea meciurilor Universităţii o parte dintre
spectatori obişnuiau să se adune în spatele stadionului, la
ieşirea de la vestiare, pentru a-şi admira idolii. Tot acolo se
adunau şi cei din dispozitivul de ordine, care rămâneau acolo
până plecau autocarele echipelor şi ultimii curioşi din zonă. Era
deci adunat acolo un grup numeros de spectatori şi poliţişti,
aşteptând ieşirea jucătorilor şi urcarea acestora în autocare. Tot
acolo a venit şi generalul Marcu, însoţit de cei din comanda
brigăzii de trupe de securitate. În grupul de miliţieni se afla şi
maiorul Costel Nedeianu, brunet şi cu mustaţă pe oală, doar că
ceva mai subţire decât Manolescu. Abţiguit bine, când l-a văzut
pe Nedeianu, generalul de securitate, îmbrăcat în uniforma sa
impunătoare, a început să-l injure, reproşându-i că de ce nu i-a
dat mingea lui Vaişcovici, că l-a făcut să piardă timp preţios.
Nedeianu, care se aflase în altă parte şi nu ştia faza cu
Manolescu, a rămas interzis, neştiind ce are generalul cu el.
Generalul, văzând lipsa de reacţie a maiorului, s-a considerat
probabil ignorat, neluat în seamă şi, jignit, a început să-l injure
şi mai urât.
Atunci a apărut colonelul Langa, în civil, îmbrăcat
neprotocolar în nişte pantaloni reiaţi cenuşii şi o geacă.
– De ce îmi înjuraţi ofiţerul, tovarăşe general, cum vă
permiteţi să faceţi asta?
– Tu cine mai eşti, bă! s-a‟ntors generalul spre el,
privindul dispreţuitor.
– Sunt colonelul Langa, şeful miliţiei judeţene.

454
 – Eşti, pe dracu‟, şeful miliţiei judeţene! Ai fost, pentru
că de mâine nu o să mai fii!
Ştiu că de multe ori şefii cei mari de la Bucureşti îi
cereau comandantului nostru să intervină la conducerea
clubului pentru ca jucătorii olteni s-o lase mai moale când
jucau cu Dinamo, dar nu cred că s-a pretat vreodată la asta.
Cred că asta avusese în vedere generalul Marcu când îi spusese
că de a doua zi nu va mai fi în funcţie.
– Ei şi dacă n-o să mai fiu, n-o să mai fiu şi gata, i-a
răspuns şeful. Uitaţi-vă la el cât e de beat, a zis apoi,
întorcându-se spre spectatorii care asistau înmărmuriţi la
dispută. Se făcuse o linişte de se auzea şi musca!
– Uitaţi-vă cât e de beat! Hal de general de securitate!
Înjură ca un birjar de pe vremuri! Hal de general!
Marcu şi-a luat seama, tras de mânecă de ofiţerii de la
trupe, s-a urcat în maşină şi a plecat. Tot oraşul a vorbit mai
apoi despre curajul colonelului Langa, care a înfruntat un temut
general de securitate pentru a-şi apăra un subordonat! Pentru
că, trebuie să recunoaşteţi, să înfrunţi un înalt activist de partid,
şi încă de la securitate, era un act de mare curaj în vremurile
acelea!

455
 CEIŞTII

Aşa cum noi, ofiţerii de economic, asiguram

supravegherea informativă a obiectivelor date în
responsabilitate, în scopul prevenirii şi contracarării oricăror
fapte, împrejurări sau fenomene care ar fi putut aduce atingere
patrimoniului acestora, precum şi a încălcărilor legislaţiei
specifice, unităţile de miliţie precum şi toate celelalte unitaţi
militare, indiferent de armă, erau supravegheate informativ de
către ofiţerii din Direcţia a IV-a (Contrainformaţii Militare),
supraveghere ce avea drept scop prevenirea şi contracararea
oricăror fapte ce ar fi putut aduce atingere securităţii statului.
Direcţia Contrainformaţii Militare (UM o644) era o
unitate autonomă în cadrul Departamentului Securităţii
Statului, subordonată direct Secţiei Militare a Comitetului
Central al Partidului Comunist (şi deci, implicit, lui
Ceauşescu), secţie care se ocupa de armată, securitate, miliţie,
justiţie, procuratură şi penitenciare. Datorită acestei
subordonări, precum şi celor cunoscute despre cadrele cu
funcţii de conducere din unităţi, ofiţerii de contrainformaţii,
C.I.- ştii (sau ceiştii) cum erau numiţi în limbajul curent, erau
foarte temuţi. În plus, de ei depindea numirea oricărui ofiţer
într-o funcţie de conducere pentru că toate propunerile trebuiau
avizate de aceştia. Dacă ceistul dădea aviz negativ, ofiţerul
respectiv nu putea fi numit în funcţia pentru care era propus ba,
mai mult, cei de la cadre nu se mai încurcau cu el la vacantarea
ulterioară a unor funcţii pentru care cel în cauză ar fi fost
propozabil.
Ofiţerii de contrainformaţii erau numiţi în unităţile
militare din teritoriu de către şefii inspectoratelor judeţene ale
456
Ministerului de Interne în raza cărora îşi aveau sediile şi nu
erau subordonaţi comandanţilor acelor unităţi. Nu purtau
uniforme cu petliţe, paspoal, vipuşcă şi semne de armă de
securitate ci uniforma cu însemnele specifice unităţii militare
pe care o supravegheau, sau ţinută civilă, după caz. Dacă
unitatea militară era de marină, de exemplu, purtau uniforma
de marină.
Pentru asigurarea supravegherii unităţilor militare date în
responsabilitate ceiştii foloseau tot arsenalul ofiţerilor de
informaţii de aici şi de aiurea de când e lumea lume: lucrul cu
agentura sau reţeaua informativă, cum preferaţi, filajul,
mijloacele tehnice, etc. Principalul mijloc, agentura, era
constituită din persoane recrutate din rândul personalului
unităţilor militare aflate în responsabilitate, din mediile
frecventate de cadrele unităţii, din anturaj, din rândul vecinilor
şi rudelor acestora.
Nouă, celor din structurile operative ale miliţiei, care
desfăşuram la rândul nostru activităţi informative, nu ne era
prea greu să-i depistam pe colegii noştri care făcusera pactul cu
diavolul, cum se spune, acceptând să colaboreze cu cei de la
contraiformaţii pentru a ne supraveghea. Le serveam apoi tot
felul de gulgute, la mişto, întâi pentru a-i verifica şi a ne
convinge, apoi pentru a-i discredita în faţa celui ce-i avea în
legatură şi pentru a-i crea false probleme acestuia, ca în
povestirea despre fostul meu coleg din şcoala militară, Vivi H.
Trecuseră deja câţiva ani de când lucram la Biroul
Economic al Miliţiei craiovene când, într-una din zile, şeful
meu direct îmi transmite că a doua zi, la o oră anume, să mă
prezint la unul dintre şefii de la Miliţia judeţeană.
– Să trăiţi, l-am salutat regulamentar pe acesta, intrând în
biroul său. M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
Ordonaţi!

457
 – Să trăieşti, Bâţă! Măi, n-am eu treabă cu tine, ci
maiorul Sandu. Mergi la el în birou că te aşteaptă! Ştii unde are
biroul?
Ştiam, Sandu era ofiţerul de contrainformaţii care
răspundea de miliţie şi avea biroul la doar câteva uşi distanţă,
pe acelaşi palier.
Am ieşit si m-am dus la biroul respectiv. Am ciocănit şi
am intrat.
– Aaaa, ce bine c-ai venit, m-a întâmpinat afabil acesta
deşi nu mai discutaserăm niciodată până atunci. Îl cunoşteam,
ne prezentase de câteva ori teme de pregătire contrainformativă
la convocările de învăţământ profesional, dar nu discutasem
niciodată cu el aşa că afabilitatea lui mi s-a părut nejustificată,
punându-mă în gardă.
– Ia loc, ia loc te rog, mi-a spus ridicându-se,
întinzându-mi mâna şi indicându-mi unul dintre cele două
fotolii din faţa biroului. După care m-a ocolit, a mers la uşă şi a
răsucit yala, fapt ce m-a lămurit definitiv asupra intenţiilor sale.
– Să nu ne deranjeze cineva, s-a justificat. Avem o
problemă importantă de discutat.
M-a întrebat apoi dacă nu doresc o cafea. I-am mulţumit,
spunându-i că am băut deja şi că nu mai doresc.
– Atunci să-ţi spun despre ce este vorba. Nu ştiu dacă eşti
la curent dar eu am fost promovat recent. Sunt şef de birou
acum şi în această calitate nu răspund doar de Miliţia din Dolj
ci de unităţile de miliţie din zece judeţe din zona de sud a ţării.
Printre acestea şi de cea din Timiş, unde am aflat că ai un fost
coleg de şcoală care m-ar interesa pe mine. Ai fost coleg cu
Bucur Viorel?
– Da, am fost.
– Ce mai ştii despre el?
– Nu prea ştiu mare lucru, nu am ţinut legătura. Ştiu doar
că lucrează pe linie de aur şi valută.
– Ei, chiar nimic? Am auzit că zilele trecute ai povestit

458
ceva despre el unor colegi.
– Da, am povestit, i-am răspuns amintindu-mi că printre
colegi era şi unul dintre cei pe care-i suspectam că ar fi
ciripitori. Acum mi se confirma supoziţia.
– Păi, şi nu vrei să-mi povesteşti şi mie? Hai, că mă
interesează!
– Vă povestesc, i-am răspuns cam fără chef. În urmă cu
câtva timp am marşrutizat un informator la Timişoara pentru a
încerca să se infiltreze în anturajul cuiva despre care aveam
date că furniza metale preţioase unor suspecţi de-ai mei din
Craiova. Speram ca astfel să obţin date despre unele
transporturi spre tarlaua noastră. Când l-am instruit i-am dat şi
coordonatele lui Bucur cu indicaţia ca în caz de urgenţă să-l
contacteze pe acesta. La unul dintre contacte informatorul mi-a
relatat că asistase la tranzacţionarea unei cantităţi de două sute
de grame de aur şi l-a sunat pe Bucur. Acesta i-a răspuns că el
nu se deranjează doar pentru două sute de grame. La o şuetă cu
colegii le-am povestit despre asta, spunându-le că noi, cei de la
Craiova, am zice bogdaproste pentru un pont ca ăsta, în timp ce
colegii noştri din Timiş lucrează în stil mare!
– Aha, pricep acum! Uite, ia o coală de hârtie şi scrie-mi
ce mi-ai povestit.
Am luat coala, i-am îndoit marginea din stânga şi am
aşezat-o pe măsuţa dintre cele două fotolii. Mi-am scos stiloul
şi am început să scriu tacticos, începând cu antetul de sus, din
partea stângă a coalei de hârtie: Miliţia municipiului Craiova,
Biroul Economic, Lt. Maj. Bâţă Iancu...
– Ce faci? - a sărit ca ars maiorul Sandu. Doar nu scrii şi
antet?
– Păi scriu antet, cum să nu? Doar scriu un raport nu o
notă informativă.
– Şi dac-ai scrie notă informativă ce-ar fi? Uite, ia altă
coală şi scrie la mijloc Notă informativă.

459
 – Ţineţi-vă coala, tovarăşe maior, vă rog. Vă fac raport,
dacă aveţi într-adevăr nevoie de el, raport asumat, cu grad,
nume şi prenume dar notă informativă, nu! Şi o sa vă şi explic
de ce!
– De ce? Explică-mi, mi-a zis pe un ton cam ironic.
– În primul rând pentru că nu-mi plac turnătorii şi
turnătoriile. Încă din primii ani de şcoală nu sufeream
pârâcioşii! Apoi, dac-aţi fi vrut să mă recrutaţi, trebuia să o
faceţi mai pe la început, când eram nou în miliţie şi nu prea
aveam habar de ce se întâmplă pe aici. Acum au trecut deja
câţiva ani, am văzut că mă pot descurca, sunt pe picioarele
mele, cum se spune, am rezultate şi nu mă mai tem de şefi. În
al treilea rând, nu-mi place modul în care m-aţi chemat la
dumneavoastră. Înţeleg raţiunea pentru care aţi făcut-o, nu
trebuiau să ştie ai mei de la municipiu unde vin. Dar puteaţi să
găsiţi o altă modalitate, nu să mă chemaţi prin intermediul altui
şef. M-aţi deconspirat din start în faţa acestuia, dac-ar fi să
lucrăm împreună! Iar dacă acesta e rezidentul dumneavoastră
şi ar fi trebuit să ţinem legătura prin el, din câte îmi amintesc
regulile muncii informative prevăd că în prealabil trebuie
obţinut acceptul sursei pentru a fi dată la rezident. Iar în ultimul
rând, l-aţi deconspirat şi pe cel care m-a chemat că-i omul
dumneavoastră! În consecinţă, nu accept să fiu informatorul
nici al dumneavoastră, nici al altcuiva. Sunt ofiţer şi, în aceasta
calitate, vă asigur că în cazul în care voi lua cunoştinţă de vreo
împrejurare care ar putea afecta securitatea statului o voi
raporta şefilor mei, în conformitate cu prevederile
regulamentelor şi instrucţiunior de muncă!
– Bine, a spus maiorul şi n-a mai insistat. Termină
raportul şi mai vedem noi.
Am terminat raportul, scurt, concis, n-am depăşit o
pagină. I l-am înmânat şi am plecat. A doua zi aveam
convocare de pregătire profesională la care participau toţi
ofiţerii de economic de la municipiu, vreo 26 eram atunci.

460
După ce nea Tomiţă Marghescu, şeful nostru, a făcut prezenţa,
înainte de a începe convocarea, i-am cerut permisiunea să
raportez ceva. După ce mi-a acordat-o, am spus:
– Sunt sigur că printre noi sunteţi doi sau trei informatori
ai ofiţerului de contrainformaţii, dacă nu chiar mai mulţi. V-aş
ruga să-i transmiteţi ceea ce spun eu acum. Şeful ştie că ieri am
primit ordin să mă prezint la judeţ. M-am prezentat iar ofiţerul
respectiv m-a trimis la maiorul Sandu care a încercat să mă
recruteze ca informator...
Şi le-am povestit colegilor ceea ce v-am povestit şi
dumneavoastră. Ideea mea a avut efect, deoarece acel ,,mai
vedem noi‟‟ nu a mai avut nici o altă urmare, nu am mai fost
abordat niciodată în acest scop de către cei de la
contrainformaţii. De către maiorul, locotenent-colonelul şi
colonelul Gheorghe Sandu adică, el ocupând această funcţie
până în decembrie 1989 şi încă mult timp după aceea, când
Direcţia a IV-a a dispărut şi a fost reînfiinţată sub alt chip şi
nume de către Gelu Voican Voiculescu, o parte din U.M. 0644
devenind vestita şi mult hulita U.M. 0215 Bucureşti, poreclită
de către ziarişti Doi şi-un sfert, unitate în care Sandu a ocupat
funcţia de şef al Serviciului teritorial Dolj, care reunea în
structurile sale toţi foştii ceişti ce supravegheaseră cândva
unităţile de interne din acel spaţiu, miliţie, trupe de securitate,
pompieri, penitenciare precum şi pe alţii în plus!
Nu a reîncercat să mă mai recruteze vreau să spun pentru
că un meci tot am mai avut cu el, spre sfârşitul primăverii lui
‟89, în ultimul an al Miliţiei. Eram ofiţer cu învăţământul
acum, de peste un an şi jumătate, din toamna lui ‟87. Colonelul
Mitran, ofiţerul cu organizarea-mobilizarea din inspectoratul
judeţean al M.I. se pensionase iar inspectorul şef încă nu se
hotărâse pe cine să numească în această funcţie. Voia un ofiţer
tânăr, cu pregătire de stat-majorist, absolvent de Academie
militară şi încă nu găsise. Până avea să-l găsească fusesem
desemnat să-i ţin locul în problemele urgente, adică mi se

461
repartizau spre rezolvare lucrările pe problemă care aveau
termene de rezolvare. În luna martie ministerul a organizat o
convocare de pregătire a ofiţerilor cu organizarea-mobilizarea
în judeţul Dâmboviţa, la Târgovişte, iar inspectorul şef mi-a
ordonat să mă prezint eu. Convocarea a durat o săptămână,
timp în care am fost cazat la principalul hotel din Târgovişte,
nu mai reţin cum se numea, sorţii făcând să am drept coleg de
cameră pe colonelul Ch., şeful Biroului organizare-mobilizare
de la Securitatea capitalei. Îl cunoşteam din şcoala militară, era
comandant de batalion, având gradul de maior, pe când eram
eu elev. Elevii îl porecleau Gogoşarul, poate pentru că, destul
de înalt fiind, avea un cap rotund ca o bilă, cu nişte obraji mari,
fălcoşi şi roşii la culoare. Dată fiind diferenţa de grad şi funcţie
nu prea comunicam, mă purtam cu deferenţă, vorbind doar
strictul necesar. Programul era destul de încărcat, de altfel, şi
nu ne întâlneam decât seara, înainte de culcare.
Într-una dintre după amieze am fost duşi să vizităm
Fabrica de frigidere de la Găeşti după care directorul acesteia,
Novolan, care avea să ajungă apoi parlamentar şi membru
important al unui partid politic, ne-a invitat la un protocol la o
cabană pe care întreprinderea o avea într-una dintre pădurile
judeţului. Protocolul s-a prelungit până târziu în noapte,
agrementat cu vinuri din podgorii renumite şi muzica unui taraf
local. La întoarcerea în camera de la hotel colonelul Ch. era
destul de bine dispus şi avea chef de vorbă. A început să-mi
povestească despre activitatea sa concretă şi a structurii pe care
o conducea, despre faptul că redactau planurile deplasărilor
şefului statului pe traseele din Bucureşti, fapt care-l punea des
în situaţia de a fi în contact cu înalte personalităţi. Spunea că
Ceauşescu s-a sclerozat, că este incapabil să-şi mai exercite
prerogativele, că România este condusă de fapt de Elena
Ceauşescu împreună cu Silviu Curticeanu. Era profund
nemulţumit de cuplul prezidenţial, se pare că Elena nu avizase
cândva numirea sa într-o funcţie importantă, fapt pentru care

462
împăna cele relatate cu cuvinte şi expresii jignitoare. Eu mă
făcusem mic, nu ştiam ce să cred, mă gândeam şi la o
provocare, aşa că nu comentam nimic, răspundeam doar
monosilabic la unele dintre întrebările sale. Mi-a povestit şi
despre faptul că Emil Bărbulescu, nepotul de soră al lui
Ceauşescu, ofiţer de miliţie la inspectoratul judeţului Olt, apoi
locţiitor politic al acelei unităţi, îi fusese elev în şcoala militară,
fusese în batalionul pe care-l comanda, ceea ce-i dăduse ocazia
să-l cunoască şi pe tatăl acestuia, simplu preşedinte de C.A.P.
iniţial, dar care acum, datorită rudeniei cu şeful statului, ocupa
înalta funcţie de secretar al Comitetului Central pe probleme de
agricultură.
– Am discutat de mai multe ori cu el. Un ţăran prost! Un
agramat!, - zicea Ch.
Noaptea a trecut cu greu, am adormit abia spre dimineaţă.
A trecut apoi şi convocarea şi m-am întors la Craiova. Nu peste
multă vreme am fost sunat la telefon de ofiţerul de
contrainformaţii care mi-a spus să vin urgent în biroul său. Am
lăsat totul şi m-am dus, ce era să fac, eram deja în rezerva de
cadre după cum v-am relatat în alt capitol şi ştiam că
promovarea mea stă şi în pixul său.
– Iancule, la sfârşitul lui martie ai fost la o convocare la
Târgovişte, aşa-i? Cu cine ai stat în cameră acolo?
– Cu colonelul Ch. de la Bucureşti, i-am răspuns.
– Uite ce-i ! Şefii mei de la Bucureşti vor un raport cu tot
ce aţi discutat voi în cameră după cheful ăla din pădure, de la
cabana lui Novolan. Raport semnat, cu nume şi prenume, cu tot
dichisul.
Neinspirat, în loc să-i răspund că nu-mi amintesc nimic
din ce-am discutat întrucât eram şi eu trotilat, i-am răspuns:
– Nu scriu eu aşa ceva, şefu‟! Ştiţi bine că nu-mi place
turnătoria, am discutat asta atunci când aţi vrut să mă recrutaţi.
– Nu fi prost bă! - mi-a răspuns ceistul. Colonelul Ch. e
pe făraş, este cunoscută atitudinea lui duşmănoasă şi e demult

463
lucrat informativ. Aţi avut microfoane în cameră, de unde crezi
că se ştie ce-aţi discutat? Şefii de la Bucureşti au nevoie de
raportul tău pentru a-l trece în rezervă, nu pot pune la dosar
transcrierea înregistrărilor, că-i secretă.
– Nu scriu eu aşa ceva, sefu‟! Dacă mâine-poimâine se
schimbă lucrurile şi dă cineva de hârtia asta, scrisă de mine?
Colonelul Sandu s-a înroşit instantaneu şi, înfuriat, a sărit
de pe scaunul său din spatele biroului. A venit în faţă, la mine,
m-a apucat de reverele hainei şi m-a smucit în sus,
ridicându-mă în picioare şi zguduindu-mă puternic.
– Ce vrei să spui, mă? Ce vrei să spui că dacă mâine-
poimâine se schimbă lucrurile? Ce vrei să spui?
Şi a ridicat mâna, dând să mă lovească peste faţă. A citit
ceva însă în ochii mei, eram singuri în birou şi aş fi ripostat,
probabil, aşa încât nu a terminat gestul, şi-a luat seama şi a
coborât mâna.
– Am nevoie de raport, întelegi? – a spus pe un ton
împăciuitor. E şi spre binele tău, nu le pot spune şefilor de la
Bucureşti că refuzi să dai raportul.
Mi-a venit ideea bună, cea care ar fi trebuit să-mi vină de
la început, şi i-am cerut o foaie de hârtie. Cu litere tremurânde,
mă cuprinsese şi pe mine teama, cred, eram sub imperiul unor
emoţii în orice caz, am scris că nu îmi mai amintesc despre
ce-am discutat întrucât eram în stare de ebrietate după cheful
prelungit din pădure. L-am semnat şi i l-am înmânat. Colonelul
Sandu l-a luat, l-a parcurs şi m-a lăsat în pace, s-a declarat
mulţumit de compromis şi mi-a spus că pot pleca.
Era un om de treabă, colonelul Gh. Sandu. Provenea tor
din miliţie, lucrase şi el la economic pe linie de aur. Ne lăsa în
pace, nu ne tracasa cu tot felul de mărunţişuri cum am auzit că
făceau alţii, turnându-ne la şefi pentru chestiuni minore.
Prietenii mei de la Inspectoratul Miliţiei Transporturi îmi
povesteau despre ceistul lor, unul Ciupureanu, că se închidea
într-o cabină de wc să-i audă ce vorbesc între ei când se duceau

464
acolo. Îi dădea în primire la şeful inspectoratului pentru un
şpriţ nevinovat sau pentru o escapadă în timpul orelor de
program, făcându-le mereu şicane din astea pentru a se da
important.
Colonelul Sandu nu era dintre ăia şi nu am auzit pe
cineva spunând lucruri urâte despre el. Soţia sa, doamna Sanda,
era cadru didactic universitar şi le-a pus multor poliţişti pile
pentru a promova diverse examene, la cererea soţului său. Din
păcate soarta i-a lovit crunt, pierzându-şi unicul fiu, un tânăr
notar de succes, în împrejurări neelucidate pe deplin.
Nu i-am reamintit niciodată întâmplarea aia din ultimul
an al lui Ceauşescu, deşi peste vreo cinci ani aveam să lucrăm
împreună, eu fiind transferat într-o structură de
contrainformaţii economice. Îmi dorisem dintotdeauna să
lucrez ca ofiţer în contrainformaţii, îi consideram elita,
influenţat de romanele lui Haralamb Zincă. Li se şi spunea, de
altfel, şi încă li se spune ,,intelligence'' în timp ce pe seama
miliţienilor circulau tot felul de bancuri. Aşa că mi se părea
normală dorinţa mea de a mă număra printre ei. Ajuns acolo
am văzut că lucrurile nu stăteau chiar aşa, mulţi dintre ei erau
clei, angajaţi cu pile, nu ştiau să producă mai mult decât un
raport informativ sau unul de investigaţii. Unii nici atât. Era,
într-adevăr, o muncă mai de fineţe, dar mi-am dat seama că
munca de poliţist era mai interesantă. Şi mai curată, într-un fel!
Sau asta a fost doar părerea mea subiectivă, influenţată de
faptul că îmi făcusem ucenicia într-o structură de poliţie nu
într-una de securitate. Cine poate şti? Oricum, acum e prea
târziu să aflu!

465
 COLONELUL NICOLAE LANGA (II)

Am insistat în prima parte asupra sobrietăţii

comandantului Langa, asupra rigidităţii fizionomiei sale.
Rigiditate în sensul că rar vedeai un zâmbet pe faţa sa, puţini
erau cei care-l văzuseră zâmbind! La serviciu mă refer, pentru
că nu l-am cunoscut în familie ori în cercul său de prieteni.
Nici la mese nu prea am fost împreună, decât de două ori, odată
la un prieten bun de-al său, directorul unui IAS pe care-l
cunoştea din tinereţe şi altă dată la socrul lui Bică, şeful
Miliţiei Calafat, când am avut nişte probleme în zonă. Bică ne
invitase la restaurant, dar şeful nu a vrut să meargă într-un local
public şi atunci calafeteanul ne-a zis să mergem acasă la socrul
său, invitaţie acceptată. Am bătut mult drumurile judeţului
împreună cu domnia sa, obişnuia să mă ia la toate controalele şi
analizele pe care le efectua, dar nu accepta invitaţii la
protocoale. Când îl răzbea foamea, că de multe ori stăteam
plecaţi toată ziua, îi zicea lui Remus Căldare, şoferul
autoturismului care-l deservea, să tragă pe dreapta, să coboare
şi să ne aducă câteva fructe din pomii ce mărgineau şoseaua.
Ba odată chiar l-a certat că a luat prea multe prune, că nu
circulăm doar noi pe drumul ăla! Nu cred că erau nici câte cinci
prune de fiecare!
Cu toată atitudinea sa sobră, distantă, avea un dezvoltat
simţ al umorului şi făcea glume destul de des, chiar. Contrastul
dintre atitudinea sa obişnuită şi vorbele de duh mărea
încărcătura umoristică a poantelor sale, care circulau apoi mult
timp printre subordonaţi.
Prin 1988 dezertase un tânăr recrut dintr-o unitate
militară din Craiova. Mai exact, fusese într-o scurtă permisie,
466
îşi vizitase familia apoi, în loc să se întoarcă la unitate, furase o
maşină şi se pierduse în ceaţă. La puţină vreme după eveniment
avea să se petreacă un fapt care dădea o importanţă aparte
cazului, aparent banal la început, punând întreaga miliţie pe
urmele fugarului. Pe atunci benzina era pe cartelă, fiecare
autoturism beneficiind de o cotă lunară de doar douăzeci de
litri de carburant. Pentru cazuri speciale cota se suplimenta pe
baza unor bonuri cu valoare prestabilită emise de directorii
întreprinderilor judeţene de distribuire a produselor petroliere
şi înmânate unor persoane cu funcţii de răspundere, şefului
miliţiei judetene, de exemplu, care le dădea celor ce plecau în
misiuni speciale. Autoturismul furat de soldat nu avea prea
multă benzină în rezervor şi, după nici trei ore, la intrarea în
Sibiu, motorul a început să tuşească. Extrem de tupeist şi
beneficiind de oarece informaţii, fugarul s-a prezentat direct la
Comitetul Judeţean de Partid şi a întrebat de Nicu Ceauşescu,
primul secretar. Nu era acolo, situaţie pe care scontase şi
fugarul nostru. Exprimându-şi regretul, soldatul dezertor a spus
că el este Emil Bărbulescu, vărul de la Scorniceşti al lui Nicu,
că merge undeva in Ardeal şi că a neglijat să-şi facă plinul la
maşină, de acest lucru ocupându-se, de regulă, şoferul său, el
având o funcţie de conducere în Miliţia judeţului Olt!
Deplasându-se în interes personal de această dată, a rămas în
pană de carburant la intrarea în oraş. Cel de la cabinet stia cine
este Emil, probabil le făcuse legătura telefonică vreodată, dar
nu-l cunoştea personal. A dat imediat dispoziţiile necesare,
cineva l-a condus pe fugar la maşină şi s-a ocupat de umplerea
rezervorului. Când a venit Nicuşor din teren şi i s-a raportat că
fusese căutat de vărul său Emil, a sunat la Miliţia din Olt să se
intereseze de el şi a dat de cel adevărat, care era bine mersi la
locul său de muncă, nicidecum hălăduind prin Ardeal. Apoi s-a
declanşat nebunia, fugarul având de-acum pe urmele sale nu
doar miliţia din Dolj şi judeţele învecinate, ca urmărit local, ci
pe cea din întreaga ţară. Inteligent şi abil, fugarul a reuşit să

467
înşele vigilenţa celor aflaţi pe urmele sale timp de aproape trei
săptămâni, schimbând des autoturismele cu care se deplasa.
Prin furt, bineînţeles! Prins în cele din urmă şi adus la Craiova,
a fost audiat personal de şeful miliţiei judeţene, care a ţinut să
cunoască toate amănuntele periplului său. A doua zi, înarmat
cu o declaraţie de vreo douăzeci de pagini, a venit în sala mică
de sedinţe, unde ofiţerii cu funcţii de conducere din Dolj se
aflau la convocarea de pregătire profesională.
– Să vă citesc declaraţia militarului dezertor, să vedeţi şi
voi cum un puştan de nici douăzeci de ani şi-a bătut joc de
toată miliţia română!
Şi-a inceput să citească. La puţină vreme după episodul
de la Sibiu, fugarul cunoscuse două prostituate cu care se
întovărăşise şi colindaseră împreună o mare parte din ţară.
Pentru a face rost de bani se opreau în parcările unde staţionau
TIR-uri iar prostituatele ofereau servicii sexuale şoferilor
acestora, plecaţi de zile întregi de acasă
„–Apoi am mers în parcarea de lângă pădurea Cutare,
citea cu voce tare şeful. Acolo erau trei turci. Fetele au mers la
ei, i-au rezolvat şi au făcut rost de cincizeci de mărci cu care
ne-am cazat şi am mâncat la motelul de lângă oraşul... A doua
zi am mers spre oraşul ... în apropierea căruia, într-o parcare
erau patru turci...”
Şi tot aşa citea în continuare, declaraţia conţinând
frecvent referiri la parcări în care se aflau TIR-uri străine,
majoritatea turceşti. La un moment dat colonelul Langa se
opreşte, lasă declaraţia pe masă, îşi scoate ochelarii, se uită spre
noi şi, cu o mină serioasă, zice:
– Băi, cred că nici pe vremea lui Ştefan cel Mare nu erau
atâţia turci în Ţările Române!
Remarca sa, venită într-o atmosferă destul de încordată,
pentru că, citind declaraţia, colonelul sublinia greşelile celor
din filtrele penetrate de fugar ori care acţionaseră în alte ochiuri

468
ale plasei întinse pentru reţinerea acestuia, a stârnit un hohot de
râs, destinzând brusc atmosfera.
Altădată, colonelul le prezenta cadrelor de conducere
rezultatele slabe obţinute de cei care participaseră la concursul
de admitere în învăţământul superior. Deşi organizasem
activităţi de pregătire cu aceştia, prelegeri şi consultaţii la
sediul unităţii oferite de profesori universitari, cum am arătat în
povestirea cu americanii de la Terasa Băniei, majoritatea
candidaţilor noştri obţinuseră note sub aşteptări, unii chiar
ridicol de mici. Comandantul le citea numele, apoi notele
obţinute la cele două probe scrise ale concursului.
– Locotenentul Cutare, economie doi, geografie doi!
Căpitanul Cutărescu, economie trei, geografie, trei! Locotenent
Icsulescu, trei, trei! Locotenent major Cutare, doi, doi!
Apoi, oprindu-se şi adresându-se maiorului Costel
Nedeianu, şeful Biroului Platformă Industrială, unde lucrau cei
care obţinuseră notele alea mici, zice:
– Măi, Nedeianule! Ăşti-ai tăi parc-ar fi jucat table, măi!
Au dat numai duble mici!
Într-un comentariu la prima parte a amintirilor mele
despre comandant, nea Costică Udrescu povesteşte că, aflat la
Cabinetul Medical, unde şeful venise pentru o şedinţă de
fizoterapie, l-a auzit spunându-i asistentei medicale, în timp ce
se ridica de pe pat:
– Măi, Istrăteasco, atâta curent ai băgat în mine încât
dacă-mi pui un bec în fund, se aprinde!
Replica sa, a stârnit, de asemenea, hohotele celor prezenţi
contrastând cu sobrietatea ce-l caracteriza de obicei.
În timpul unei manifestări ce adunase o mare mulţime pe
străzile Craiovei, nu îmi mai amintesc însă cu ce ocazie, mă
aflam cu domnia sa în autoturismul de serviciu, condus de
Remus Căldare, autoturism dotat, bineînţeles, cu staţie radio.
Pentru a conspira identitatea celor care se produceau în eter, pe
frecvenţele radio, se foloseau indicative. Unitatea noastră avea

469
în acea perioadă indicativul Diligenţa. Primul-secretar al
comitetului judeţean de partid, omul cel mai important din
judeţ, era ,,100 (o sută) de la Diligenţa‟‟ inspectorul şef - 101,
locţiitorul politic al inspectoratului – 102, şeful securităţii
judeţene - 103, iar şeful miliţiei – 104. La un moment dat, şeful
ia microfonul staţiei şi întreabă:
– Diligenţa, sunt 104! E vreo problemă pentru mine?
Voia să ştie dacă s-a produs vreun eveniment ori l-a
căutat cineva de la Bucureşti!
– Nimic deosebit, 104! îi răspunde cel de la Dispecerat.
După care auzim în staţie vocea răguşită a locţiitorului
politic, care, probabil, voia şi el să se bage în seamă.
– Diligenţa, sunt 102! Dar pentru mine e vreo problemă?
Înainte de a apuca să răspundă cel de la Dispecerat,
colonelul Langa ia microfonul şi-i răspunde el:
– Da, măi, este! Vezi că ţi-a trântit vântul vreo două
steaguri!

470
 ZILE DE CUMPĂNĂ - DECEMBRIE ’89

În iulie 1989 ar fi trebuit, conform planificării, să plec în

concediu de odihnă. Domnul colonel Langa m-a tot amânat,
invocând mereu urgenţe care trebuiau rezolvate. Se obişnuise
cu prezenţa mea, cred, mă integrasem în specificul postului şi
mă rodasem suficient încât să-i fiu de un real folos în
exercitarea prerogativelor funcţiei. Aveam condei şi,
participând împreună cu domnia sa la toate şedinţele de analiză
a activităţii structurilor subordonate, începusem să cunosc
destul de bine problematica unităţii astfel încât să-i iau de pe
umeri sarcina redactării, în primă fază, a numeroase materiale,
domniei sale fiindu-i mai lesne să lucreze apoi pe un bruion,
căruia să-i dea forma finală. De aceea cred că-i venea greu să
se despartă de mine într-o perioadă în care problemele ce-i
apăsau umerii şi presiunile şefilor din IGM şi minister
deveneau tot mai acute.
Mi-a permis să plec abia la jumătatea lunii decembrie, la
începutul unei ierni fără zăpadă, astfel încât nu prea aveam
unde să merg, nefiind sezon nici la mare, nici la munte. În
consecinţă am plecat la părintii mei, în sudul Teleormanului,
unde am ajuns în seara zilei de sâmbătă, 16 decembrie. A doua
zi, încă de dimineaţă, am mers la postul local de miliţie pentru
a-mi anunţa prezenţa pe raza comunei şi a fi luat în evidenţă, în
conformitate cu regulile impuse de statutul profesiei mele, care
implica o serie de constrângeri şi privaţiuni. Şef de post era
plutonierul adjutant Dragnea, al cărui fiu avea să ajungă peste
nici treizeci de ani unul dintre liderii acestei ţări.
– Bine c-ai venit, Iancule, mi-a zis după ce i-am explicat
rostul prezenţei mele, ai picat chiar la ţanc pentru a-l ajuta pe
471
Liviu într-o problemă. Şi-a încropit un Aro din bucăţi, motorul
dintr-o parte, caroseria din alta, ştii cum este, şi trebuie să
meargă să-l înmatriculeze. Pentru a nu avea greutăţi ne-am
gândit să facem rost de un peşte ca lumea. Tu nu trebuie decât
să-l însoţeşti până la Bistreţ şi înapoi, mergeţi la Gruia, un
prieten de-al meu din Islaz, care e acum şeful fermei piscicole
de pe lacul ăla mare de acolo. Doar îl însoţeşti, să nu cumva
să-l oprească cineva pe drum şi să-i confişte peştele.
Nu prea mi-a convenit nici postura, nici să-mi sacrific o
zi din concediu, dar am acceptat, ce era să fac, părinţii mei
trăiau acolo în sat, vorba şefului de post pe care mi-o dăduse pe
la ureche cu ceva vreme în urmă, când venise cu Liviu la
Craiova să mă roage să găsesc pe cineva care să pună o vorbă
bună la directorul întreprinderii regionale unde proaspătul
inginer primise repartiţie, pentru a-l numi la un punct de lucru
mai aproape de casă. ,,Ai tăi trăiesc în sat, îmi spusese acesta,
şi poate au nevoie să-i ajut să schimbe vreo butelie, ceva‟‟.
Avea dreptate, aşa se ajunsese, nu puteai rezolva nici o
problemă, chiar măruntă ca aia, fără pile şi relaţii!
A doua zi la opt eram gata de plecare, cum ne
înţelesesem, dar ora opt a trecut, s-a făcut nouă, apoi zece şi
Liviu tot nu venea. Nu aveam telefon acasă ori prin apropiere,
nu aveam cum suna să văd ce s-a întâmplat, îl mai aştept ori
nu, aşa că l-am rugat pe tata, care tocmai pleca în sat după nişte
cumpărături, să treacă şi pe la miliţie, să vadă de ce nu mai
vine Liviu, familia şefului locuind la etaj, deasupra postului.
– Nu-l mai aştepta, mi-a spus după ce s-a întors.
Îmbracă-te şi du-te şi tu la post, se pare că s-a întâmplat ceva în
ţară. Dragnea a trimis gardiştii după toţi militarii care sunt în
comună, veniţi în permisii sau concedii, spune că trebuie să vă
întoarceţi urgent la unităţi, se întrerup toate concediile. Eu zic
să tăiem porcul până te întorci de la post, să apuci să guşti şi tu
o bucăţică din el până pleci înapoi, la Craiova.

472
 – Lasă-l, nu te grăbi, să văd mai întâi despre ce-i vorba,
i-am zis eu ştiind că la noi exista tradiţia ca porcul să se taie
abia peste vreo săptămână, în ajunul Crăciunului.
Ajuns la post şeful mi-a spus că a primit ordin să anunţe
toţi militarii să se întoarcă urgent la unităţi pentru că s-a
întâmplat ceva grav la Timişoara.
– S-a decretat stare de necesitate? - l-am întrebat.
– La noi nu, doar acolo, în zonă.
Am semnat pe un tabel că mi s-a transmis ordinul şi am
plecat la Consiliul local, cum se numea atunci Primăria, unde
din biroul preşedinteluii (al cărui fiu era şi el ofiţer, genist)
l-am sunat pe domnul colonel Langa, pentru a-l întreba ce să
fac, ştiind că ordinele prevedau întoarcerea de urgenţă la unităţi
doar în cazul decretării stării de necesitate. Existau, e adevărat,
şi situaţiile de gradul unu şi doi instituite prin ordin de
ministru, dar în aceste cazuri era impusă prezenţa doar a unei
anumite cote din efectivul-control al unităţilor.
– Rămâi unde eşti, mi-a spus colonelul Langa, ţi-am
amânat destul concediul. Ne descurcăm noi şi fără tine. Dacă o
sa fie nevoie, ştiu de unde să te iau.
Liniştit din acest punct de vedere am mers acasă unde,
pentru a afla ce s-a întâmplat la Timişoara, am pus aparatul de
radio pe postul Europa Liberă pe care l-am ascultat continuu
zilele şi nopţile următoare. Miercuri seara, când am aflat de la
televizor despre mitingul organizat a doua zi în Bucureşti, i-am
spus lui taică-meu că Ceauşescu a înnebunit, probabil, dacă
permite adunarea unei asemenea mulţimi în capitală în situaţia
care este în ţară.
– De-aici i se va trage, le-am spus lui şi lui frate-meu,
relatându-le ce-mi povestise în urmă cu căteva luni, la sfârşitul
lui martie, un colonel din Bucureşti cu care împărţisem camera
de hotel pe timpul unei aplicaţii. Acesta-mi spusese că
Ceauşescu s-a ramolit, că în realitate ţara e condusă de ţaţa
Leana şi Silviu Curticeanu. Nu ştiam ce să cred atunci în

473
martie, am avut şi-un mic incident legat de această discuţie,
dar acum începusem să cred că Gogoşarul, cum era poreclit cel
în cauză pe când era doar comandant de batalion în şcoala
militară, avea dreptate.
Am urmărit apoi mitingul la televizor iar seara, la Europa
Liberă, am auzit rafalele pistoalelor mitralieră ce răsunau în
centrul capitalei. Vineri dimineaţa am plecat la Turnu, să
vorbesc din nou cu domnul colonel Langa pe firul scurt de la
Miliţie. N-am apucat să ajung acolo, cum am coborât din
autobuz m-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus că generalul
Milea s-a împuşcat iar Ceauşescu a decretat stare de necesitate.
N-am mai mers la Miliţie, în această situaţie ordinele erau
clare. Înapoi la unităţi, iar dacă nu reuşeşti, te prezinţi la prima
unitate a Ministerului de Interne şi te pui la dispoziţie.
Am ajuns la unitate abia spre seară, circulând cu maşini
de ocazie. Fiind în ţinută civilă lejeră, blugi şi geacă, am reuşit
să intru deşi în faţa acesteia, pe stradă şi mica alee ce ducea
spre poarta Miliţiei judeţene, erau comasate grupuri de cetăţeni.
M-am prezentat la şef, potrivit reglementărilor, apoi la ofiţerul
de serviciu şi dispecerat m-am pus la curent cu ce se
întâmplase la Craiova în acea zi.
Deşi mulţi, unii chiar dintre poliţişti, au susţinut că şeful
nu fusese în sediu în acea noapte, domnul colonel Langa era
acolo, ba chiar îşi adusese şi soţia şi copilul în mica încăpere
amenajată ca loc de odihnă în spatele cabinetului. Unitatea era
pregătită ca pentru asediu, pe acoperiş, în colţurile acestuia,
fuseseră instalate mitraliere, iar în unele birouri se găseau lăzi
de muniţie şi grenade. Ba chiar îndrăznesc să cred că, dacă
domnia sa n-ar fi fost în unitate în acea noapte, am fi putut avea
soarta celor de la Sibiu. Am aflat ulterior, dintr-o sursă sigură,
fost coleg de pe când, înainte de a merge la şcoala de ofiţeri,
eram electromecanic şi lucram la montarea unor centrale
telefonice, că în spatele clădirii PTTR (poştă, telefon, telegraf,
radio) de pe Amaradia, situată peste drum de clădirea

474
inspectoratului, cei de la armată instalaseră baterii de
aruncătoare orientate spre noi. Iar în partea de vest curtea
inspectoratului se învecina cu o mare unitate militară, ce
includea şi comandamentul Armatei a treia, de care ne
despărţea doar un gard.
În Craiova se trăgea deja, încă de când se lăsase
întunericul peste oraş. Aflat împreună cu Gică Cojocariu, şeful
judiciarului şi Titu Petrescu, ofiţer la acest serviciu, la una
dintre mitralierele de pe clădire, unde cadrele din sediu făceam
de serviciu cu schimbul, priveam dârele colorate ale trasoarelor
ce străbăteau cerul spre sud-est, deasupra unităţilor militare din
cartierul Valea Roşie. Am avut chiar o dispută cu Cojocariu,
legată de mirarea mea că se trăgea în sus, nu vedeam rostul din
moment ce nimic nu survola Craiova, dar majoritatea rafalelor
avea această direcţie. Cojocariu a zis că-s probabil ricoşeuri la
care i-am răspuns că ricoşeurile ar avea trasee dezordonate, nu
ar urma toate aceeaşi linie, în şiruri de câte 7-8 puncte
luminoase. Se trăgeau rafale în sus!
În situaţia care era în oraş în acea noapte un singur foc de
armă scăpat din clădirea inspectoratului de vreunul dintre
cadrele de miliţie sau securitate pe care nu l-ar mai fi ţinut
nervii, deoarece de pe canalele media se revărsa asupra noastră
un potop de invective şi acuzaţii (terorişti, torţionari, sadici,
şobolani, asupritori, unii cerând chiar eliminarea noastră fizică)
ar fi putut avea consecinţe dezastruoase. Prilejuri au existat, în
acea noapte, şi nu doar unul. Un general de armată instalat în
cabinetul ocupat cu nici 12 ore în urmă de primul-secretar Ion
Traian Ştefănescu, ne-a sunat în mai multe rânduri pentru a ne
avertiza de iminenţa unor atacuri teroriste asupra sediilor
noastre. Eu, personal, l-am recepţionat pe primul dintre
mesajele de acest gen, generalul comunicând că un elicopter
cu terorişti ar fi aterizat la marginea oraşului Segarcea, şi că are
informaţii că vor ataca sediul Miliţiei orăşeneşti. Mai vorbisem
cu generalul de câteva ori în acea noapte, domnul colonel

475
Langa mă pusese să răspund eu la telefonul TO din biroul său.
Generalul insista să vorbească cu şeful nostru dar, la indicaţia
acestuia, spuneam că nu-i acolo. Poate chiar asta a fost sursa
susţinerilor ulterioare că şeful miliţiei nu fusese în unitate în
acele momente dificile. Generalul tot insista, mi-a cerut să-i
transmit să se prezinte urgent la sediul fostului Comitet
judeţean de partid, mai exact la structura nou creată, Comitetul
de Salvare Naţională al judeţului Dolj. Am aflat ulterior, i-am
văzut şi pe caseta înregistrată de viitorul senator Dili
Şerbănoiu, că şefii principalelor structuri ale M.I. din judeţ erau
acolo: Ion Sandu, şeful inspectoratului, George Velicu,
comandantul unităţii de trupe de securitate, Gheorghe Popa,
şeful inspectoratului miliţiei transporturi, Ion Eugen Sandu,
şeful miliţiei municipale, comandantul penitenciarului, cel al
pompierilor... Lipseau doar Langa, şeful miliţiei judeţene şi
Gherghe, şeful securităţii doljene, comandanţii principalelor
structuri încazarmate în sediul din Amaradia. Dacă şi aceştia
s-ar fi dus acolo, la mâna generalului, efectivele lor ar fi rămas
de izbelişte, precum cele ale miliţiei din Sibiu. Şi, cine ştie
ce-ar fi urmat! Aşa, cu un ofiţer ca Langa, cunoscut pentru
calităţile şi competenţa sa profesională, aflat la comanda
cadrelor comasate în sediu, era mai greu. Şi chiar dacă eu sau
alţii nu-l dădeam la telefon să vorbească cu generalul, sunt
convins că acesta ştia că este acolo.
Pe ce mă bazez? Am aflat mai târziu că mulţi dintre
ofiţerii de contrainformaţii militare din unităţile armatei
fuseseră arestaţi şi puşi sub pază. Probabil că unii dintre ei,
neştiind care le va fi soarta, să fi colaborat cu cei de la butoane.
Este posibil ca unii dintre aceştia să fi avut surse şi printre noi.
Altfel nu-mi explic cum un ofiţer de miliţie de la Serviciul
Circulaţie, să fi venit în sediul inspectoratului şi să ne relateze,
cu mâna pe inimă, că a văzut personal un elicopter aterizând în
proximitatea unităţii noastre, la surdo-muţi, cum i se spunea
şcolii ajutătoare pentru persoanele cu handicap, aflată la circa o

476
sută de metri spre centru. Era o diversiune? Era, din moment ce
nu fusese nici un elicopter acolo. Cine-o ordonase? Cui îi
folosea? Nu ştiu, dar îmi confirmă că unii dintre noi erau
conectaţi la alte sfori. În al doilea rând, un ofiţer cu funcţie de
conducere în miliţie, venit de puţină vreme la Dolj, consătean
cu generalul, a fost suspectat peste puţin timp că a jucat la
două capete, deconspirând acestuia locul în care erau
transportate anumite documente clasificate, întrucât nu mai
exista garanţia asigurării securităţii acestora în locul în care se
aflaseră iniţial.
Cu Langa în sediu, un comandant capabil, respectat şi
temut de către subordonaţi, o acţiune directă asupra unităţii
noastre (în cazul că cineva s-ar fi gândit la asta) nu ar fi fost
posibilă fără pierderi serioase din partea atacatorilor. Dar, chiar
dacă nu ne-am confruntat cu un astfel de pericol extrem, au
existat şi alte situaţii potenţial periculoase, care puteau
degenera pe fondul psihozei ce ne fusese indusă. Îmi amintesc
una dintre acestea, favorizată şi de faptul că nu toate cadrele
cunoşteau în amănunţime prevederile planului de pază şi
apărare al sediului ori pe cele ale planului de intervenţie a
grupării antiteroriste Arta, nefiind implicate în aplicarea
prevederilor acestora. În timpul acelei prime nopţi, în condiţiile
în care la televizor se relata despre terorişti care atacă
Televiziunea din blocurile de locuinţe din preajmă,
supravegheam de la ferestrele clădirii de pe Amaradia, înarmaţi
cu pistoale mitralieră, atât perimetrul unităţii şi împrejurimile,
cât şi ferestrele celor două blocuri de locuinţe din stânga şi din
dreapta unităţii. Aflat la fereastra dinspre est a culoarului de la
etajul doi, împreună cu Nicu Marin de la cercetări penale, am
zărit profilându-se pe cer capul şi umerii unui individ care
încerca să se caţăre pe acoperişul infirmeriei, o clădire ceva
mai scundă, situată în prelungirea blocului de locuinţe de lângă
gardul unităţii. Am strigat ce am văzut, alertându-i pe ceilalţi.

477
Deşi era o situaţie destul de periculoasă, colonelul Langa a
alergat pe culoar, strigând puternic să nu tragă nimeni.
– Nu trage nimeni, nu trage nimeni, decât la ordinul meu,
striga!
Apoi s-a auzit de jos, din curte, strigătul lui Sabin
Popescu, şeful compartimentului antiterorist, care striga şi el:
– Nu trageţi, nu trageţi, e omul meu, care se instalează în
dispozitiv!
A fost o situaţie de confuzie care a durat suficient pentru
ca un tip mai slab de înger să fi putut scăpa un foc de armă,
cum am aflat ulterior că s-a întâmplat în alte locuri. Auzind
focul de armă, cei din unitatea militară vecină ar fi putut crede
că-i atacăm, după cum tot perora Brateş şi alţii ca el la
televizor, şi tragedia ar fi fost gata.
La un moment dat, nu mai reţin cât se făcuse ora, şeful de
post din Melineşti, o comună din nordul județului, a raportat că
în curtea unui cetăţean din localitate căzuse o rachetă. Ca un
profesionist de excepţie ce era, neinfluenţat de situaţia în care
ne aflam, domnul colonel Langa a dispus imediat deplasarea
echipei de cercetare la faţa locului, desemnându-l pe şeful
Serviciului judiciar să o conducă. I-a ordonat criminalistului
să-şi ia şi aparatul de filmat, pentru a înregistra activităţile de la
faţa locului şi pe peliculă, în afara fotografiilor judiciar-
operative de rutină care se efectuau de obicei. Până la plecarea
echipei şi un timp după aceea s-au emis tot felul de ipoteze
privind provenienţa rachetei, inclusiv cea a intervenţiei bunului
prieten al lui Ceauşescu, Muammar al-Gaddafi, bazată pe ştirile
despre presupuşii teroriştii libieni, vehiculate la televiziunea
publică. Ne gândeam că o fi fost vizat Combinatul chimic de la
Işalniţa şi aşteptam cu îngrijorare să urmeze şi alte rachete care,
de data asta, să-şi atingă ţinta provocând o catastrofă în zonă.
Şi au urmat, într-adevăr, şi altele, dar nu asupra Combinatului
ci răzlete şi răspândite pe tot teritoriul judeţului. Nu mai puţine
de 28, dacă ţin bine minte, plus alte două în judeţul vecin, Olt.

478
Numai că nu erau ale lui Gaddafi ci de-ale noastre, după cum
ne-a relatat, stupefiat, maiorul Cojocariu când s-a întors de la
faţa locului, arătându-ne fotografii ale inscripţiilor de pe corpul
obiectului căzut în curtea ţăranului. Rachetele au continuat să
cadă nu doar în noaptea aia ci şi în ziua următoare, colonelul
Langa trimiţând echipe de cercetare la faţa locului în toate cele
28 de situaţii raportate. În timp ce ai noştri cercetau cu migală
toate aceste cazuri, constatând că absolut toate rachetele erau
intacte, nici una nu explodase la impactul cu vreo ţintă, cei de
la armaţă anunţau la televizor şi pe posturile de radio doborârea
a 28 de elicoptere cu terorişti deasupra Doljului. Cred că şi
acest fapt, a fost motivul stării conflictuale apărute între
general şi şeful miliţiei (între timp ieşise din tăcerea
autoimpusă), care s-au contrat în mai multe rânduri pe tema
existenţei şi apartenenţei teroriştilor. Mă aflam în biroul
domniei sale în timpul unei astfel de discuţii.
– Terorişti sunt aceia care trag în salvări, i-a replicat
colonelul Langa generalului, referindu-se la un incident în care
militarii unei unităţi de-a armatei din cartierul Făcăi
deschiseseră focul asupra unei ambulanţe care transporta o
gravidă din Dobreşti la spitalul judeţean, ucigând soţul femeii,
aruncat peste ea să o protejeze cu corpul său, şi rănind-o grav
pe aceasta. Aşa rănită, femeia a reuşit să nască şi să
supravieţuiască, copilul însă, rănit şi el în pântecele mamei,
suferă astăzi de un grav handicap locomotor.
Probabil ca generalului nu-i convenea faptul că Langa
deţinea dovezi certe care infirmau existenţa elicoptereler cu
terorişti, despre care se tot vorbea. La faţa locului nu se găsise
nici o urmă a vreunui elicopter ci doar rachete intacte,
neexplodate. Cei care susţineau existenţa elicopterelor
avansaseră ipoteza ca acestea erau construite dintr-un material
care se volatiliza la impactul cu racheta. Bine, bine, elicopterul
se volatiliza, dar piloţii? Chiar dacă aceştia ar fi ars, cei care au
cercetat vreodată locul unui incendiu cu victime ştiu că acestea

479
luau poziţia aceea specifică, de boxer, erau chircite cu braţele
strânse şi pumnii adunaţi în faţă, iar dacă muşchii şi ţesuturile
ar fi ars în totalitate, oasele erau foarte rezistente, datorită
calciului. Şi, presupunând că s-ar fi dezvoltat o temperatură
extrem de ridicată care ar fi distrus în intregime şi oasele,
piloţii nu ar fi avut asupra lor vreun obiect, ceva? Un port chei,
de exemplu? Chiar topit, urme din metalul acela, simplu nu
special precum cel al elicopterelor volatilizate, nu s-ar fi găsit
la fata locului?
Concluzia era una singură, rachetele fuseseră trase pentru
spectacol, ca şi rafalele alea în sus. Nu se ştia încă de războiul
electronic, de ţintele false, cel puţin noi nu ştiam, nu era
domeniul nostru. Aşa că, e doar o presupunere, probabil că
domnul colonel Langa era convins că teroriştii sunt o diversune
a armatei în timp ce generalul şi alţii credeau că teroriştii, sau
unii dintre ei cel puţin, sunt de la noi. Asa se susţinea la postul
de radio Craiova, redeschis atunci şi aflat sub controlul
generalului. Când, după o vreme, am reuşit să ajung la părinţi,
aceştia mi-au spus că fuseseră foarte îngrijoraţi, auziseră de
mai multe ori la acest post de radio că teroriştii colonelului
Langa fac prăpăd în Craiova. Şi, cum ştiau că eu lucrez direct
sub comanda sa, vă închipuiţi ce era în mintea şi sufletul lor.
În cele din urmă curgerea implacabilă a timpului a
dovedit că cel care a avut dreptate a fost colonelul Langa. Prin
Comunicatul din 18 decembrie 2017 Biroul de informare şi
relaţii publice al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a făcut o serie de „precizări privind stadiul
cercetărilor în cauza cunoscută generic sub denumirea „Dosarul
Revoluţiei”. În comunicat, la litera I, se precizează:
,,I) S-a realizat edificarea parţială referitoare la
declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara
zilei de 22 decembrie 1989. Este cert faptul că diversiunea a
existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind

480
cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale
şi distrugeri survenite.
 Probatoriul administrat a reliefat mecanismele
dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de
grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi
mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată
la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă.
 De asemenea, se conturează modalitatea prin care au
fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu
consecinţe deosebit de grave.
 În legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date
care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României
au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv
imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura
ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare.
 Totodată, urmare a probatoriului administrat există o
mai bună înţelegere a diversiunii radio-electronice.
 Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea
fenomenului diversionist (unic în istoria României prin
complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor
concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au
dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să
aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele
complicităţi în realizarea acesteia.”
În ceea ce priveşte transmiterea unor ordine cu caracter
diversionist îmi amintesc că încă la sfîrşitul acelei luni, după
circa o săptămână de la lovitura de stat (cum a fost
caracterizată nu de mine ci de autorii comunicatului
susmenţionat), când se mai liniştiseră puţin lucrurile, am
vizionat în sala mică de şedinţe, împreună cu toate cadrele cu
funcţii de conducere din miliţie, caseta filmată de Dili
Şerbănoiu în ziua de 22 decembrie şi noaptea care i-a urmat.
Dili Şerbănoiu, care avea o cameră video cu care filma la nunţi,
s-a aflat în mijlocul mulţimii care a asediat clădirea în care se

481
afla sediul Comitetului judeţean de partid, pătrunzând apoi
înăuntru şi filmând tot ce s-a întâmplat acolo. Datorită acestui
fapt, Dili a ajuns o personalitate a celor gratificaţi ulterior cu
titlul de revoluţionari, ajungând mai târziu chiar senator în
Parlamentul României. Pe casetă sunt înregistrate şi discuţiile
purtate în fostul cabinet al primului-secretar unde, alături de
generalul erijat şi recunoscut după prânz ca lider de facto al
evenimentelor, se aflau şi şefii principalelor structuri doljene
ale Ministerului de Interne, cu excepţia lui Langa şi Gherghe,
cum am arătat mai sus. La un moment dat, în timpul nopţii,
generalul primeşte un telefon pe firul scurt. Nu ştiu cu cine a
vorbit, dar în orice caz cineva mai mare în funcţie ca el
deoarece repeta într-una: ,,Am înţeles! Am înţeles!", formulă
binecunoscută celor care au efectuat un stagiu, fie şi minim,
într-o unitate militară! Într-un articol publicat în ediţia din 9
iunie 2011 a cotidianului Adevărul, întitulat ,,Masacrul din
Craiova, la ordinul lui Militaru‟‟, publicistul Laurenţiu
Ungureanu, citându-l pe colonelul Ion Bărbulescu care se afla
şi el în acea încăpere, afirmă că la celălalt capăt al firului se
afla generalul Nicolae Militaru.
Imediat după ce a terminat discuţia a pus mâna pe alt
telefon şi a cerut să i se facă legătura cu comandantul
regimentului mecanizat din Vânju Mare, După ce a primit
legătura i-a cerut interlocutorului să trimită o companie de
blindate la Turnu Severin ,,pentru că, uite, cei de la miliţie, de
acolo, au început să facă prostii! Trag in oameni!" După câteva
minute, în timp ce în cabinet se discutau alte probleme, era un
dute-vino acolo, unii intrau alţii ieşeau, colonelul Ion Sandu,
şeful Inspectoratului Dolj al M.I., dat mai într-o parte aşa,
discuta cu cineva la telefon, întors cam cu spatele la general:
„– Măi , tovarăşe Popescu, ce-i acolo la voi, la Severin?
–…

482
 – Cum nimic, cum adică nimic? Vedeţi că la Craiova s-a
auzit că acolo se trage! Aveţi grijă că vin nişte blindate peste
voi!"
Iniţial am crezut că Popescu era inspectorul şef de la
Mehedinţi, dar ulterior am aflat că ar fi fost ofiţerul de
contrainformaţii al securităţii.
Trageţi dumneavoastră concluziile. Caseta există şi
astăzi, a circulat prin multe medii. Şi eu o am, încă de atunci.
Eu cred că acela a fost momentul când s-a primit ordinul de a
se trece la executarea diversiunii. Sau, cine ştie? Ordinul o fi
fost dat chiar mai devreme, pe înmurgite când, deşi se aflase
despre capturarea lui Ceauşescu iar in Craiova se mai
liniştiseră lucrurile, în Piaţa Mihai Viteazul, în faţa sediului
cucerit deja de manifestanţi, s-au împărţit pistoale mitralieră
dintr-un camion militar. Cui a dorit, fără nici o verificare, doar
pe baza semnăturii într-un tabel unde era trecut numele şi
prenumele pe care-l declara solicitantul. Poliţiştii au alergat
apoi mult pentru recuperarea armelor alea, nici nu ştiu dacă
până acum s-or fi recuperat în totalitate sau nu, căci la vreo doi
ani după, încă mai erau câteva de recuperat.
Noaptea zilei de 22 decembrie a trecut, am ieşit cu bine
din ea, dacă pot spune asta pentru că, psihologic, eram varză.
Mulţi dintre noi ne alesesem această profesie din pasiune, eram
tineri, nu ne gândeam la avantaje, locuinţe de lux şi ce mai
credeau unii. Eu, de exemplu, aveam zece ani vechime şi
locuiam tot în garsoniera primită ca tânăr locotenent, o
garsonieră ca toate celelalte, unde aveam să mai stau încă şase
ani. În ceea ce priveşte salariul, chiar dacă se fabula despre
câştiguri substanţiale, nu câştigam decât cu vreo două-trei sute
de lei (20-30 de lei de astăzi) mai mult decât un prieten şi coleg
de clasă de-al meu din copilărie, care acum era inginer. Eram
idealişti, crezusem că ne apărăm concetăţenii de elementele
infractoare, de hoţi, de tâlhari, de speculanţi, crezusem în
cuvinte mari, patrie, popor, patriotism, sacrificiu, ne-am fi dat

483
şi viaţa la nevoie, unii chiar ne-am pus-o la mezat în diverse
acţiuni, iar acum ne trezeam dintr-o dată ostracizaţi, aruncaţi la
gunoi, făcuţi răspunzători de faptele unora care practicaseră
aceeaşi meserie pe vremea când unii dintre noi nici nu eram
născuţi. Citisem câte ceva despre sindromul Vietnam şi acum
am înţeles dintr-o dată ce simţeau tinerii ăia americani care,
întorşi acasă din orezăriile Asiei, unde crezuseră ca luptă
pentru ţara lor, au avut surpriza să vadă că mulţi dintre cei
rămaşi în ţară îi priveau cu ură şi dispreţ.
Dar trebuia să mergem mai departe, aveam să vedem pe
parcurs ce-o să fie! Colonelul Langa a răspuns în cele din urmă
solicitărilor şi, văzând că în oraş e oarecum linişte, iar pe
străzile adiacente sediului nostru se circulă normal, nu mai erau
aglomerări de persoane, a plecat la sediul fostei judeţene de
partid, pentru a se alătura celorlalţi şefi. Nu însă înainte de a
lăsa ordin strict ca nimeni să nu părăsească unitatea fără
aprobarea sa. A rămas aproape toată ziua acolo, ţinând însă
legătura cu noi prin cei doi locţiitori. În jurul prânzului a fost
chemat acolo şi maiorul Negoiţă, unul dintre locţiitori, care s-a
întors cu un reprezentant al noului organism de putere
constituit, care ne-a înmânat un soi de legitimaţii tipărite pe un
carton cu fond tricolor, purtând ştampila Comitetului de
Salvare Naţională al judeţului Dolj, organism constituit încă
din ziua precedentă. Prin domnul colonel Langa, aflat la acest
Comitet, care transmitea ordine locţiitorilor, am început să fim
trimişi în misiuni, purtând brasardă tricoloră pe braţ, împreună
cu reprezentanţi ai organismului constituit la nivelul fostei
judeţene. Un revolutionar, profesorul de sport Popa, îşi
constituise acolo un detaşament despre care spunea că va fi
nucleul noii Poliţii. Majoritatea misiunilor primite erau pentru
verificarea unor sesizări şi zvonuri privind acţiunile ori
prezenţa unor presupuşi terorişti, apărute pe fondul psihozei
indusă populaţiei. Am fost într-o asemenea misiune în spatele
restaurantului Rotonda, de unde se auzeau rafale de automat.

484
Nu mai reţin cu cine am fost în acea misiune, cu Adi
Boşoteanu, parcă, se trăgea, într-adevăr, în zonă se auzeau
rafale sporadice. Ne-am apropiat cu precauţie şi am zărit câţiva
bărbati între 30-40 de ani, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Mai
exact, erau îngrămădiţi în jurul unei navete de bere, pistoalele
miralieră fiind rezemate de perete, Nu păreau chiar aşa de
războinici, din când în cînd câte un băutor îşi vărsa aleanul
luând pistolul de lângă zid şi trăgând câte o rafală în sus. I-am
somat, au ridicat mâinile, i-am dezarmat şi i-am întrebat de ce
trag. Erau dintre cei care primiseră arme din camionul ăla in
seara precedentă şi ne-au spus că trăgeau de distracţie, că nu
mai trăseseră din armată. În altă zi, împreună cu Popa însuşi,
revoluţionarul, şi doi băieţi de-ai săi, am mers la blocul ăla turn
din intersecţia mare din Rovine, pentru a verifica o informaţie
privind un presupus terorist arab ce intrase în clădire. Am
identificat apartamentul, am pătruns înauntru dar teroristul s-a
dovedit a fi un simplu student străin, venit în vizită la prietena
lui. Am fost şi-n alte locuri, n-ar avea rost să le enumăr pe
toate, am exemplificat doar pentru a înţelege ce se întâmpla de
fapt.
Un incident care a avut consecinţe dramatice s-a petrecut
a doua zi, în jurul prânzului. O doamnă, Văduva Elena, a
sesizat militarii şi studenţii din dispozitivul care asigurau paza
şi apărarea Casei de Cultură a Studenţilor că a văzut mai mulţi
terorişti înarmaţi intrând într-o clădire de pe strada Oneşti, din
centrul Craiovei. Patru dintre aceştia, sub comanda unui
sergent major, s-au deplasat în zonă şi i-au somat pe cei interior
să se predea. Întrucât nu li s-a răspuns, au deschis focul asupra
clădirii. Pe acest fond, cetăţeni din zonă au sunat la Comitetul
Salvării Naţionale solicitând ajutor militar. Comitetul a trimis
acolo un ABI aparţinând U.M. 0654 şi două ABI-uri aparţinând
plutonului de intervenţie antiteroristă al Inspectoratului
judeţean al M.I., precum şi alte forţe, care au ocupat poziţii în
jurul clădirii, executând foc din toate direcţiile. Un glonţ a lovit

485
casca lui Costel Guţă care se afla în ABI, cel care peste câţiva
ani va ajunge şef al structurii judeţene a SRI iar ulterior şef de
direcţie în aparatul central. Dacă n-ar fi purtat casca, ăla era,
acum ar fi fost erou al revoluţiei În final s-a reuşit pătrunderea
în interior pentru capturarea teroriştilor, constatându-se că a
fost vorba de o gravă neînţelegere. În interior se aflau câţiva
membri ai Comitetului constituit în ziua de 22 decembrie,
cărora li se făcuse foame şi plecaseră, înarmaţi, acasă la unul
dintre ei să mănânce, fără a anunţa pe nimeni. Barba pe care o
purta unul dintre ei şi armele la vedere, precum şi ceea ce tot
auzea la televizor, au făcut-o pe doamna Văduva să creadă că
sunt terorişti. Consecinţa? Doi morţi şi un rănit!
Un alt incident, care ar fi putut avea consecinţe deosebite,
a avut drept protagoniţti câţiva colegi de-ai noştri.
Locotenent-colonelul Grigore Herescu, parcă, maiorul
Gheorghe Boabă şi alţi câţiva, nu-i mai reţin. Ni s-a transmis
de la armată, nu mai ştiu cine a transmis ordinul, nu l-am primit
eu, că din Parcul Poporului, din Valea Fetei, mai exact, se trage
asupra U.M. 01047, din Valea Roşie. Ni s-a cerut să trimitem o
grupă de cadre, în uniformă, care să acţioneze dinspre parc,
pentru a-i surprinde din spate pe atacatori. Ce mi s-a părut
ciudat este că s-a insistat ca cei care vor acţiona să fie îmbrăcaţi
în uniforme de miliţie, în condiţiile în care cele mai multe
cadre din sediu erau îmbrăcate civil, asta fiind ţinuta de
serviciu a celor din structurile informativ-operative. Au fost
trimişi cei menţionaţi mai sus, în uniformă, după cum se
ceruse. După vreo jumătate de oră aceştia s-au înapoiat, foarte
agitaţi şi speriaţi, spunându-ne că nu era nimeni acolo, în zona
învecinată unităţii militare, dar că din interiorul perimetrului s-
a tras asupra lor, inclusiv cu piese de artilerie. Afirmaţiile
colegilor noştri sunt astăzi susţinute de concluziile cercetărilor
efectuate de Procuratura Militară Craiova în dosarul
332/P/1990, privind împrejurările în care s-a produs vătămarea
corporală a fruntaşului Tatulici Gheorghe din UM 01047,

486
procurorii stabilind că acesta a fost rănit în timp ce încerca,
împreună cu alţi militari, să evacueze un tun căruia i-au dat
drumul brusc, datorită arsurilor provocate de ţeava încinsă a
acestuia. Deci Procuratura confirmă indirect că s-a tras cu tunul
în unitatea respectivă, altfel de ce acesta ar fi avut ţeava
încinsă?
Norocul nostru că nu a fost nimeni ucis. Zic norocul
nostru pentru că mie mi-a mirosit a diversiune, a capcană după
modelul celei de la aeroportul Otopeni, în care au căzut tinerii
elevi ai Şcolii trupelor de securitate de la Câmpina! Dacă ar fi
căzut unul sau mai mulţi dintre ai noştri, îmbrăcaţi în uniforme
de miliţie, cred că le-ar fi fost expuse cadavrele precum cele ale
lui Trosca şi celorlalţi uslaşi, spunându-se: ,,Uite teroriştii! Uite
cine ne atacă unităţile militare!'', iar consecinţele s-ar fi răsfrânt
asupra tuturor celor din unitatea noastră.
Din fericire, însă, au fost puţini cei care s-au implicat în
astfel de jocuri murdare, dezonorante, marea majoritate a
ofiţerilor armatei române acţionând pentru clarificarea şi
dezamorsarea unor incidente ce ar fi putut împinge ţara pe o
nedorită pantă a unui război civil. Bilanţul acelor zile a fost
totuşi destul de trist la Craiova: 19 morţi şi aproape 100 de
răniţi. După cum arată, citând un ofiţer de contraiformaţii,
publicistul Laurenţiu Ungureanu în articolul menţionat mai sus,
,,În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii
şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost
principala cauză a morţilor din Craiova. Haosul a început de la
telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi
ordonase lui... (generalul despre care vă povesteam, n.a.) ca pe
străzile Craiovei să fie debandadă, iar ... a căzut în plasa acestor
ordine.”
S-ar putea crede, având în vedere faptul neprezentării
colonelului Langa încă din primele momente alături de cei care
încercau să constituie nucleul noii puteri, că şeful nostru a fost
ostil schimbării, acţionând pentru menţinerea vechii stări de

487
lucruri, idee pe care încercau s-o acrediteze cei care-l acuzau de
coordonarea unor acţiuni teroriste.
Nimic mai greşit! Domnia sa a fost din primele momente
alături de cei care au acţionat pentru înlăturarea lui Ceauşescu.
Este o concluzie a mea personală, bazată pe relatările unor
colegi de-ai mei despre felul în care s-a comportat în zilele de
21 şi 22 decembrie, înaintea momentelor care au precedat
instaurarea noii puteri, când eu încă nu mă reîntorsesem în
unitate.
Este de notorietate faptul că în seara zilei de 18 sau 20
decembrie (sursele sunt contradictorii) din dispoziţia celor de la
partid, de pe platforma industrială a Craiovei au fost trimise la
Timişoara câteva mii de muncitori înarmaţi cu bastoane, bâte
din lemn şi alte obiecte contondente, care să acţioneze pentru
pacificarea celor ridicaţi împotriva lui Ceauşescu. Ajunşi în
oraşul de pe Bega oltenii, cărora li se spusese că oraşul e
terorizat de bande de huligani, au realizat ce se întâmplă de fapt
şi au fraternizat cu răsculaţii, renunţând la intenţiile belicoase şi
plecând înapoi spre Bănie. După întoarcerea garniturilor de
tren din Banat, şeful inspectoratului judeţean al M.I.,
temându-se probabil de ceea ce vor relata prin oraş cei care
fuseseră acolo şi de cum se vor repercuta spusele acestora
asupra craiovenilor, a convocat o şedinţă operativă la care au
participat toate cadrele cu funcţii de conducere din securitatea
şi miliţia doljeană, pentru a se analiza starea de spirit a
populaţiei şi a se stabili măsurile necesare pentru prevenirea şi
contracararea unor evenimente asemănătoare celor din
Timişoara. Luând cuvântul, şeful securităţii, colonelul
Gherghe, a raportat că oamenii săi nu au informaţii că în
Craiova s-ar putea întâmpla ceea ce s-a întâmplat la Timişoara.
Colonelul Langa a intervenit, ironizându-l:
– Nici cei de la securitatea din Timişoara nu au avut
astfel de informaţii şi vedeţi acum ce este acolo!

488
 Printre alte măsuri stabilite, s-a dispus ca cei de la Miliţia
municipiului Craiova să dubleze efectivele care asigurau paza
sediilor Comitetului judeţean şi Comitetului municipal de
partid, ce fuseseră deja întărite de câteva zile, şi să instituie în
zona acestora patrule mixte, compuse din miliţieni, militari din
batalionul de securitate-miliţie şi gărzi patriotice.
În seara zilei de 21 decembrie, mi-a povestit căpitanul
Ion Rusu de la cercetări penale, care era ofiţer de serviciu pe
Miliţia judeţeană, Langa i-a ordonat să transmită ordinul său de
a fi retrase urgent dispozitivele constituite pentru paza sediilor
comitetelor judeţean şi municipal de partid şi să se asigure că
ordinul a fost executat.
La puţin timp după retragerea dispozitivului a sunat unul
dintre secretarii Comitetului judeţean de partid, Ciubotaru
parcă se numea, cerând să vorbească cu şeful miliţiei judeţene.
Colonelul Langa a refuzat să vorbească cu el. Secretarul a
revenit peste câteva minute, Langa refuzând iarăşi convorbirea.
Peste nici zece minute în anticamera cabinetului şefului miliţiei
judeţene, situat la etajul doi al aripii dinspre est a clădirii
inspectoratului judeţean al M.I., a intrat inspectorul şef,
colonelul Ion Sandu, care avea biroul la etajul întâi, în cealaltă
aripă. A întrebat dacă Langa-i în birou şi la răspunsul afirmativ
al lui Rusu a intrat în cabinet, trăgând uşa după el.
Datorită uşii duble, capitonate, a cabinetului Rusu nu a
auzit ce-au discutat cei doi înăuntru, dar conversaţia nu a fost
prea lungă, după doar vreo câteva minute s-a deschis uşa iar
Sandu a ieşit precipitat, roşu ca racul la faţă. În timp ce uşa se
deschidea, căpitanul Rusu l-a auzit pe Langa strigând în urma
inspectorului şef:
– Ieşi afară, băi, căcăciosule! Asiguraţi voi paza sediilor
partidului, de-acum asta nu-i treaba miliţiei, e treaba securităţii.
Ce se-ntâmplă acum în ţară e treabă de securitate, nu de miliţie.

489
 Probabil că Sandu venise la Langa trimis de secretarul
comitetului judeţean de partid, care-l sunase să-i spună despre
retragerea dispozitivului de pază.
Tineţi cont că era în seara zilei de 21 decembrie,
Ceauşescu era încă la butoane. Vi se pare că Langa acţiona
pentru menţinerea sa la putere, sau că deja nu i se mai
subordona?
În prima parte a anului 1990 căpitanul Ion Rusu avea să
plece din Dolj, cadru didactic la viitoarea Academie de Poliţie.
După câţiva ani avea să ajungă directorul Direcţiei juridice din
Ministerul de Interne iar, după plecarea sa din minister, şef de
cabinet al lui Valeriu Stoica, pe vremea când politicianul
liberal era ministru al justiţiei. Acum este profesor universitar
la una dintre facultăţile de drept. Ne-am reîntâlnit de mai multe
ori, a venit în vizită şi la noi acasă, eram prieteni, şi am
rediscutat cele de mai sus, menţinându-şi mereu relatarea
iniţială.
A doua zi, 22 decembrie, muncitorii Fabricii de avioane
din Craiova au ieşit in corpore din uzină, deplasându-se pe jos
spre centrul oraşului, spre sediul Comitetului judeţean de
partid. Pentru cei care nu cunoaşteti Craiova, uzina 444 cum i
se spunea pe atunci fiind obiectiv militar, este situată în câmp,
la câţiva kilometri buni de oraş. Dacă ar fi fost fidel regimului,
colonelul Langa ar fi putut acţiona cu efectivele de care
dispunea pentru dispersarea coloanei de manifestanţi înainte de
a intra în oraş ori imediat după intrare, la podul de la Electro,
punct obligatoriu de trecere, unde ar fi putut constitui un baraj
eficient. Nu a făcut asta, ba din contră, l-a sunat pe căpitanul
Luchian Mitran, adjunct al şefului miliţiei municipale, căruia
i-a ordonat să se deplaseze personal pe traseul de afluire al
coloanei de manifestanţi şi să retragă dispozitivul existent pe
traseu, asigurându-se personal ca nici un ofiţer sau subofiţer de
miliţie să nu se afle pe traiectoria marşului sau la Comitetul
judeţean de partid. Ordinul a fost dat de Langa lui Mitran în

490
jurul orei nouă dimineaţa, când Ceauşescu se afla încă în biroul
său din sediul Comitetului Central.
Şi atunci, ce logică ar fi avut ca după plecarea lui
Ceauşescu din sediu şi arestarea acestuia să se fi pus în fruntea
unor forţe ostile schimbării şi să fi iniţiat sau condus acţiuni
teroriste, cum l-au acuzat unii dintre acoliţii generalului de la
armată?
Ziua de 25 Decembrie, ziua de Crăciun, a fost o zi destul
de grea pentru noi. Fusesem izolaţi în sediu, ni se tăiaseră toate
legăturile telefonice, nu mai puteam comunica cu nimeni. Deşi
ne conformasem dispoziţiilor celor de la Comitetul Salvării
Naţionale şi acţionasem în oraş împreună cu reprezentanţi ai
noului organism de putere, oficial nu se prezentase încă nimeni
la noi, nici de la Comitet nici de la Armată, să ne preia, ca să
zic aşa. Abia pe 27 decembrie s-a întâmplat asta, când au venit
cei de la Armată, au preluat paza unităţii şi punctul de control
acces, au dublat cu ofiţeri de armată toţi ofiţerii cu funcţii de
conducere din unitate, ofiţeri în uniformă de campanie care
stăteau în birourile şefilor noştri, supervizând activitatea
acestora. A fost efectuată inventarierea armamentului şi
muniţiei din rastele şi magazii, neconstatându-se diferenţe faţă
de scripte, ceea ce a confirmat faptul că efectivele unităţii
noastre nu trăseseră nici un foc de armă în zilele acelea.
Dar asta avea să se întâmple peste două zile, de Crăciun
nu ştiam ce se va întâmpla cu noi, interpretând ca un semnal
rău prevestitor tăierea legăturilor de comunicaţii de care
beneficiasem până atunci. Singurul mijloc de legătură cu
exteriorul rămăsese televizorul, la care ne holbam toţi pentru a
afla cu o clipă mai devreme ceea ce urma să se întâmple. Un
grup destul de numeros de ofiţeri am stat toată noaptea la
televizorul din camera ofiţerului de serviciu, care era şi
anticamera cabinetului şefului. Spre dimineaţă, după ce am
vizionat filmul simulacrului de proces al lui Ceauşescu şi al
execuţiei, domnul colonel Langa ne-a zis:

491
 – Gata, mergeţi în birouri şi încercaţi să vă odihniţi puţin.
Nu cred că vom mai avea ce vedea! Bâţă şi Manta, voi
rămâneţi, veniţi la mine în birou că vreau să discutăm ceva.
Împreună cu Iulică Manta, şeful Serviciului Circulaţie,
l-am urmat pe şef în birou în timp ce restul ofiţerilor plecau.
Domnul colonel Langa a deschis fişetul şi a scos o sticlă de
culoare verzuie, la trei sferturi.
– E un vin de colecţie, a spus şeful. Păstram sticla să i-o
fac cadou generalului Nuţă, de ziua lui, dar acum...
Nu ştiu dacă ştia deja de moartea lui Nuţă, eu şi Manta
cred că încă nu aflasem despre doborârea elicopterului în care
Nuţă şi Mihalea erau transportaţi încătuşaţi la Bucureşti!
A scos şi trei pahare, a desfăcut sticla şi a turnat în ele.
Era un vin gros, uleios, de culoare gălbui-cărămizie. Pe sticla
închisă la culoare scria cu litere în relief, realizate din turnare:
Pivniţele Coroanei (sus, în semicerc), Segarcea, 1929 (jos,
drept, unul sub altul). Nu mai băusem până atunci un astfel de
vin, vechi de 60 de ani. Auzisem că vinul prea vechi se face
marmeladă, o legendă urbană cred, dar nu era aşa. Era o esenţă
de vin aş putea spune, o licoare dumnezeiască, dar tare,
puternic, ne-a ajuns partea doar câte două păhărele dar simţeam
deja că mă ia valul. Erau şi oboseala şi emoţiie, cred, nu doar
vinul!
– În dimineaţa aceea, ne-a povestit şeful, m-a sunat
directorul de la Avioane. ,,Şefu', ce fac? - m-a întrebat. Nu mai
pot să-i ţin! Sunt câteva mii de oameni adunaţi la poartă! Ies
din uzină şi pleacă spre oraş!'' - ,, Lasă-i să plece, i-am spus. Ce
poţi să le faci?" L-am sunat apoi pe prietenul meu Ciovică,
şeful miliţiei judeţului Arad, şi apoi pe cel de la Cluj, unde
lucrasem înainte de a veni la Dolj. Am aflat că şi la ei se
ridicaseră oamenii. Gata, mi-am zis, dacă s-au ridicat şi
Ardealul şi Oltenia, Ceauşescu e dus! Nu mai are nici o şansă.
Şi am pus iarăşi mâna pe telefon şi l-am sunat pe Mitran,
locţiitorul de la municipiu. ,,Măi, i-am spus! Vezi că s-au

492
ridicat cei de la Avioane, vin spre centru. Probabil în drum or
să-i ia şi pe cei de la Electro si care mai sunt acolo, pe patforma
de est. Urcă-te-n maşină, fugi la intrarea în oraş dinspre Balş
apoi vii încet înapoi şi trimiți la sedii toţi miliţienii pe care-i
găseşti pe traseu. Ai grijă să nu rămână vreunul rătăcit pe
acolo, prin calea manifestanţilor‟‟.
Chestiunea aceea din 27 decembrie, cu preluarea de către
armată a miliţiei judeţene, n-a durat decât o zi, pentru că în ziua
următoare s-a dat decretul prin care instituţia noastră era
recunoscută, devenea Poliţie, nu mai era Miliţie! Iar cei de la
Armată s-au retras.
Colonelul Langa a fost chemat la Bucureşti, iar la
televizor s-a anunţat numirea sa în funcţia de şef al noii
instituţii, Poliţia Română. Nu a durat mult, perioada aia în care
la Televiziunea Liberă se perinda cine vrei şi cine nu vrei încă
nu se terminase. Aşa că pe post a apărut mintenaş o delegaţie
de ofiţeri ai unor unităţi militare din Craiova care au protestat
împotriva numirii în funcţia de şef al Poliţiei naţionale a unui
ofiţer care condusese acţiunile teroriste din Craiova. Lucrătura
generalului, probabil, căruia şeful nostru refuzase să-i predea
materialele privind cercetările la fata locului în zonele unde
căzuseră presupusele elicoptere.
Cei care-l numiseră au dat înapoi şi au revocat numirea.
A fost numit doar şeful Direcţiei Poliţiei Economice, o funcţie
tot la vârful instituţiei, dar de mai mică suprafaţă. Păcat! Mi-a
mărturisit după un timp că, dacă nu s-ar fi revocat numirea, ar
fi creat o instituţie puternică, de adevărati profesionişti. ,,Aş fi
dat mai mult de jumătate afară, dacă ar fi trebuit. Pentru că cei
rămaşi ar fi făcut tot atâta treabă cât toţi ceilalţi, din care mulţi
doar se fac că muncesc!‟‟
Sunt convins că aşa ar fi fost, l-am cunoscut destul de
bine pentru a-l fi crezut în stare de asta. M-a întrebat dacă
vreau să merg împreună cu domnia sa la Bucureşti. I-am
răspuns că nu, eram prea îndrăgostit de soţia mea şi-mi venea

493
greu să plec de lângă ea. Dar regret că n-am făcut-o, nu aş fi
avut decât de câştigat lucrând în continuare lângă un astfel de
profesionist. După o vreme a fost înaintat la gradul de general.
A ieşit la pensie de pe funcţia de ministru-secretar de stat, pe
vremea preşedintelui Constantinescu.
In ceea ce mă priveşte, după verificările efectuate asupra
cadrelor fostei miliţii doljene de către o comisie senatorială
condusă de senatorul Voica, apoi de către una a Ministerului de
Interne condusă de generalul Stoleru, care s-au soldat cu
epurarea unora şi destituiri din funcţii, am fost numit şef al
Poliţiei Economice din Craiova, revenind în sediul din strada
Libertăţii unde îmi începusem ucenicia. Începea o altă etapă a
carierei mele, cea de poliţist. Într-o nouă instituţie, total
reformată, speram!
Într-una din zile am fost căutat la birou de profesorul
Popa, împreună cu care participasem la unele acţiuni în acele
ultime zile ale lunii decembrie. Profesorul era acum liderul
unei asociaţii de revoluţionari şi mi-a înmânat un set de
documente pentru a-l completa şi a beneficia şi eu de
certificatul acela. Setul avea deja anexate declaraţiile lui Popa
şi ale altor băieţi din fostul detaşament. Trebuia doar să
completez cererea şi ce mai era acolo, apoi să semnez. I-am
mulţumit că s-a gândit la mine dar am refuzat, conştient că
pierd o serie de privilegii (îndemnizaţii, scutiri de impozite,
gratuităţi pentru medicamente,etc.) spunându-i că am acţionat
în calitatea mea de ofiţer, respectându-mi jurământul depus la
intrarea în şcoala militară. Mi-ar fi fost ruşine de mine, dacă
n-aş fi făcut-o! Mi-am amintit de colonelul Balaci în biroul
primului secretar după acţiunea de la Lugoj şi, tardiv, am
recunoscut că avusese dreptate. Ne făcusem doar datoria!

494
VREMURI TRECUTE – VREMURI PREZENTE
- IANCU BÂŢĂ - POLIŢIST DOLJEAN -

Motto :
„Poliţistul, cel ce cumpără colivii cu păsări cărora le dă
drumul la marginea oraşului - obicei de om bun! -
este alesul unor ceremonii neasemuite!’
Un poliţist din Gorj

Scriam cu ani în urmă, citând un coleg: ”… a alege

profesia de poliţist constituie o fabuloasă sfidare individuală şi
colectivă care iese în evidenţă pe parcursul exercitării zilnice a
acestei profesii. “
Aşa au curs cei peste 45 de ani ai vieţii mele de poliţist,
ca de altfel şi ai altora, între care şi colegul şi prietenul meu,
colonelul IANCU BÂŢĂ.
O bună parte a acestor ani ai săi ca poliţist o răsfiră în
cartea prezentă, cu talent, pricepere şi minuţiozitate în
speţele/cauzele, soluţionate de el şi colegi, ca şi în
întâmplările/povestirile de el trăite ori auzite de la alţii.
Citind lucrarea în manuscris, mi-am amintit nişte versuri
care, aparent, n-ar avea nici-o legătură cu cele relatate în
aceasta: ”Unui gutui îi trebuiesc patru ani ca să rodească. / Oricum
sunt delicaţi şi cresc greu, fac boli, / trebuie stropiţi, proptiţi,
curăţaţi primăvara. / Tot la fel, o carte are nevoie / de răbdare,
discreţie, aşteptare, / să tai buruienile dintre pomi, / să bâjbâi noaptea
când ninge şi să scuturi zăpada de pe crengile moi, firave. / Gutuile

495
nu le poţi sili, nu le poţi forţa / tot la fel cum nu poţi forţa paginile.“-
Lucia Cherciu. Asemănător, lui Iancu Bâţă i-au trebuit ani
buni pentru a răscoli prin memorie ori notiţe, a cizela, şlefui şi
aşeza pe hârtie aceste crâmpeie de viaţă de poliţist.
Prietenul nostru de demult şi pentru totdeauna,
generalul Nicolae Rotaru, cu talentu-i de netăgăduit şi
generozitatea nedezminţită, a punctat profesionist calităţile
cărţii. De aceea, nefiind specialist în materie, nu voi aborda
acest aspect ci voi face câteva referiri la poliţistul şi omul Iancu
Bâţă, aşa cum l-am cunoscut şi perceput eu în anii petrecuţi
împreună, la care voi adăuga câteva realizări postdecembriste
ale Poliţiei din Dolj la care contribuţia sa a fost de netăgăduit.
În vara anului 1988, după 16 ani în Mehedinţi, am
poposit în Dolj, mai întâi ca şef al ordinii publice şi, mai apoi,
ca şef al Inspectoratului de poliţie. În aceste circumstanţe l-am
întâlnit pe poliţistul Iancu Bâţă, în primii ani într-o atmosferă
rece, neprietenoasă, printre necunoscuţi (excepţii, colegul de
promoţie Cojocariu, şeful judiciarului şi conjudeţeanul gorjan
Grecu, uns şef la cercetări penale în acelaşi timp cu mine) şi cu
un şef al Miliţiei, colonelul Nicolae Langa, de o exigenţă ieşită
din comun, dur chiar, după unii. Asta, la o primă vedere,
întrucât, pe parcurs, şi mai ales după ce fiecare ne-am urmat
paşii hărăziţi, mi-am dat seama de valoarea şi calităţile acestui
şef/comandant/manager: un profesionist desăvârşit, obiectiv,
vertical, echilibrat, necruţător cu leneşii, proştii, nepricepuţii,
sensibil şi de omenie în structura sa interioară, trăsături pe
care cu greu i le puteai dibui. Ce mult mi-a folosit în cariera
ulterioară, întâlnirea cu viitorul general Langa!
În atmosfera descrisă l-am întâlnit pe Iancu Bâţă, cu
multe trăsături asemănătoare cu cele ale mentorului său,
colonelul Nicolae Langa. Apropierea, amiciţia şi, mai apoi,
prietenia au venit parcă de la sine. Primii patru ani de la Dolj

496
mi-au relevat un poliţist riguros, oarecum sobru, cu o solidă
cultură profesională şi, nu prea des întâlnită, cultură generală,
putere de analiză şi sinteză, ,,cu condei”.
Viaţa profesională ne-a despărţit o perioadă de timp,
însă la revenirea mea în Bănie, de astă dată ca şef al
Inspectoratului, l-am găsit la Poliţia transporturi. Aveam
nevoie de un şef al Cabinetului, conştient, din perioada de
şapte ani ca Inspector şef la Gorj, de importanţa acestuia. L-am
invitat în noul meu birou şi, după politeţurile de rigoare, i-am
propus să accepte funcţia de şef de cabinet întrucât am nevoie
de un cap limpede, de un om de analiză şi sinteză, de un bun
comunicator, atât în interiorul sistemului cât, mai ales, în afara
acestuia, cu deosebire în mass-media. - Domnule Inspector şef,
vă apreciez şi vă respect, vă ştiu însă şi exigenţele, pretenţiile,
dar nu pot să accept. - De ce, l-am întrebat? - Ştiţi, eu am avut
un accident la Combinatul chimic, am şi alte afecţiuni, nu cred
că pot face faţă şi nu vreau să dezamăgesc. - Domnule Bâţă,
dacă doar astea sunt motivele inacceptării, nu ai de ce să-ţi faci
griji, voi face în aşa fel încât să te achiţi cu brio de sarcinile
ce-ţi vor reveni şi să ţii pasul cu exigenţele mele. Eu am nevoie
de mintea, inteligenţa şi priceperea ta, nu de eforturi fizice,
pentru asta sunt alţi poliţişti. Dacă, la un moment dat, te vei
simţi obosit şi va trebui să te relaxezi, să te odihneşti, încui uşa
biroului ori mergi chiar acasă pentru a-ţi reface forţele.
- Domnule Inspector şef, în aceste condiţii, accept funcţia
propusă.
Cam aşa a decurs dialogul cu un poliţist şi un om de
excepţie, care a condus la o colaborare fructuoasă, dublată de o
prietenie durabilă. Colegii ştiu că nu era chiar uşor de lucrat
cu Bâţă, unora dintre ei le venea mai greu, însă în ceea ce mă
priveşte, am găsit, de fiecare dată, linia comună de

497
comunicare, chiar cu sacrificiul unor cedări rezonabile din
partea amândurora...
La cele relatate anterior, aş mai adăuga şi alte valenţe ale
personalităţii sale: citit, cu o cultură bogată, capabil să intre în
dialog cu oameni de cultură, scriitori, istorici, artişti plastici,
actori, înalte feţe bisericeşti, cu care relaţionam frecvent, cu
oficialităţi din structurile centrale ale M.I. ori locale, oameni
politici, reprezentanţi ai mass-media. Bun stăpânitor al limbii
române, ştia să aşeze cuvintele în pagină, să concluzioneze, să
fie analitic, să sintetizeze. Materialele de analiză întocmite de
el sunt grăitoare în acest sens.
Pentru a nu cădea în păcatul generalizării, deşi nu voi
stărui asupra infracţionalităţii, prezentând date şi cifre
statistice, voi spune răspicat că dacă la venirea mea la
conducerea Inspectoratului, Poliţia din Dolj se situa la coada
clasamentului combaterii criminalităţii la nivelul ţării, la
încheierea mandatului situaţia era cu totul alta, fiind în fruntea
unui astfel de clasament, fapt uşor demonstrabil pentru cei
interesaţi şi de bună credinţă. Voi reaminti însă unele dintre
activităţile care se situează în afara combaterii propriu-zise a
infracţionalităţii dar care, cu siguranţă, au concurat la
menţinerea acesteia sub control şi la creionarea unei altfel de
imagini a Poliţiei şi poliţistului: editarea unei reviste de
cultură - Meridian -, a unor Buletine informative I.P.A.
(International Police Association) şi, pentru prima dată în Poliţia
română, a unui Raport al Poliţiei destinat comunităţii, după
modelul Poliţiilor din S.U.A. şi din Occident; edificarea unui
Monument în memoria unor poliţişti căzuţi la datorie;
organizarea unor manifestări prilejuite de Ziua Poliţiei la
Teatrul Naţional ori la Muzeul de Artă; acordarea de diplome
şi premii atât unor poliţişti cât şi unor oameni de cultură;
organizarea festivităţilor prilejuite de sărbătorile de iarnă, în

498
mod traditional, pentru poliţişti şi copii acestora, cu Moş
Crăciun adus cu elicopterul, de pe clădirea Inspectoratului ori
plimbat în trăsură trasă de cai, însoţită de maşini ale Poliţiei,
pe străzile Craiovei; înfiinţarea unei Galerii a şefilor de Poliţie
din Dolj; organizarea, la cele mai înalte cote calitative, a
Conferinţei internationale I.P.A. la Craiova, etc. La toate
acestea, prin care Poliţia din Dolj a fost adusă în cetate, acolo
unde îi este locul, se regăsesc, din belşug, într-un fel sau altul,
mâna şi mintea şefului de cabinet, comisar-şef Iancu Bâţă.
Edificatoare pentru imaginea Poliţiei din Dolj, din
perioada la care m-am referit, în societatea civilă, sunt
cuvintele scrise de un intelectual rafinat, valoros profesor
universitar şi critic literar, prea devreme plecat dintre noi -
Dumnezeu să-l odihnească în pace! - Ovidiu Ghidirmic: ,,Sunt
de-a dreptul impresionat de gradul de cultură al conducerii poliţiei
doljene. Pur şi simplu, nu mi-a venit să cred că poliţia doljeană are
asemenea cadre de conducere care, cred, iubesc cultura, arta,
intelectualitatea, când mă gândesc cât de rudimentară şi primitivă
era miliţia de altădată, din perioada totalitarismului, cât de ostilă era
actului de cultură, intelectualităţii în genere. Chiar faptul că are,
actualmente, o revistă de cultură, ca Meridian, spune foarte mult. “
Acesta este poliţistul, omul, colonelul Iancu Bâţă, aşa
cum îl recomandă faptele, aşa cum l-am perceput şi cunoscut
eu. Îl felicit pentru această carte cu şi despre poliţişti şi aştept,
nerăbdător şi curios, volumul II.
Bunule prieten, ne-a rămas în faţă încă destul timp pe
care vom şti să-l folosim şi să-i dăm valoare aşa cum am
făcut-o pe când eram în toiul luptei cu răul social, pentru
dreptate şi adevăr, pentru ordinea publică în societate, de pe
alte coordonate însă. Calea pe care ai ales-o tu de astădată, este
una dintre ele. Trebuie readuse în mentalul colectiv fapte şi
întâmplări cu şi despre poliţişti, oameni, personalităţi ale

499
Internelor. Mai ales acum când ne pregătim de marea
sărbătoare a poporului român, 100 de ani de la MAREA
UNIRE - un veac de însemnătate -, pentru care au luptat şi s-
au jertfit înaintaşii noştri, între aceştia, de cele mai multe ori
anonimi, şi poliţişti.
A bon entendeur salut!

General de brigadă (rtg) Constantin Codiţă

Târgu Jiu, 25 octombrie 2018

500
 CUPRINS

Prefaţă
Amintiri Frugale........................................................................ 7

Nota autorului ......................................................................... 11

Predoslovie .............................................................................. 15
Evangeline............................................................................... 20
Megadosarul de la Panificaţie ................................................. 27
Dinozaurii................................................................................ 41
Ofiţerul de serviciu.................................................................. 48
Pilotul, basarabencele şi ceferiştii ........................................... 52
Boss-ul de la minister.............................................................. 67
Doi bruneţi .............................................................................. 70
O cursă cu peripeţii ................................................................. 71
Febra lui Doru ......................................................................... 84
Generalul Şosetă ..................................................................... 92
Vis frânt................................................................................. 100
Furtul de la Prefabricate ........................................................ 102
Cizmele lui Viloiu ................................................................. 117
Ancheta de la Platformă ........................................................ 122
Weekend la Bratovoieşti ....................................................... 131
Dosarul fantomă .................................................................... 135
Zorro...................................................................................... 142
Tunul de la Ciobănaşul ......................................................... 144

501
Giusy ..................................................................................... 148
Exersaţi ochiul şi-o mână / Pentru Patria Română ................ 156
Şicane rutiere......................................................................... 165
Şpaga Opricăi ........................................................................ 171
Lucrarea cu termen................................................................ 179
Câinele generalului ............................................................... 185
Năravuri şi moravuri ............................................................. 191
Cartonaş galben în meciul cu nomenclatura ......................... 197
Hagi Klaufmann, covrigarul milionar ................................... 208
Bastionul! Acces interzis! ..................................................... 214
Măsuri preventive ................................................................. 228
Accidentul ............................................................................. 232
Nea Marius ............................................................................ 245
Americanu‟............................................................................ 252
Amfibia ................................................................................. 262
Drumul spre iad ..................................................................... 265
Perla Lugojului...................................................................... 266
Doctorul şpăgar ..................................................................... 302
Ciracul lui Nilă ...................................................................... 309
Vacile din Rast ...................................................................... 313
Comisia de cadre ................................................................... 321
O fi ştiut generalul? ............................................................... 325
„R”-ul buclucaş ..................................................................... 337
Bandy .................................................................................... 340
Grecu ..................................................................................... 350
Spovedanie târzie .................................................................. 352
În Garda de onoare!............................................................... 361
Pastila albastră....................................................................... 365
Picky ..................................................................................... 371
Argintaru‟ ambulant .............................................................. 373

502
Ambuscada ............................................................................ 380
Inspecţia de dimineaţă ........................................................... 382
Urgia...................................................................................... 387
Şeful platoului ....................................................................... 391
În staţie la Lizeanu ................................................................ 395
Cobaii .................................................................................... 399
Vivi ....................................................................................... 402
Amintiri despre Craiova Maxima ......................................... 410
Stăpânul................................................................................. 426
Micul comandant................................................................... 430
Nunta lui Vilău .................................................................... 436
Colonelul Nicolae Langa ( I ) ............................................. 444
Ceiştii .................................................................................... 456
Colonelul Nicolae Langa (II) ................................................ 466
Zile De Cumpănă - Decembrie ‟89 ..................................... 471
Vremuri trecute – Vremuri prezente ..................................... 495

503
 Tiparul executat la Imprimeria Editurii

MJM
Str. Felix Aderca, Bl.7, parter, 200410-Craiova
Telefon: 0251 419 661; 0786 035 472;
e-mail: redactia@edituramjm.ro;
www.edituramjm.ro;

IMPRIMAT ÎN ROMÂNIA