Noaptea cuțitelor lungi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Noaptea cuțitelor lungi (în germană Nacht der langen Messer) sau
"Operațiunea Colibri", a avut loc în Germania între 30 iunie și 2 iulie
1934, când regimul nazist a executat cel puțin 85 de oameni din
motive politice. Majoritatea celor uciși erau membri ai „Batalioanelor
de asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), o organizație paramilitară
nazistă. Adolf Hitler a acționat împotriva SA și împotriva liderului său,
Ernst Röhm, deoarece vedea în independența SA și în apetitul
membrilor acesteia pentru violențe de stradă o amenințare directă
asupra puterii sale. De asemenea, Hitler a dorit să prevină o eventuală
mișcare a liderilor armatei germane, Reichswehr-ul, care se temea și
totodată disprețuia în egală măsură SA, de a-l înlătura de la putere, mai
ales de când Röhm își făcuse clară ambiția de a absorbi Reichswehr-ul,
punându-se el însuși la conducerea lui. Hitler s-a folosit de această
epurare pentru a acționa împotriva criticilor conservatorilor la adresa
regimului său, venite mai ales din partea celor loiali vicecancelarului
Franz von Papen, precum și pentru a-și regla conturile cu dușmani ai
săi mai vechi. Membri ai SA postaţi în faţa unei
prăvălii evreieşti în 1933. Deşi
Cel puțin 85 de oameni au murit în timpul epurării, deși numărul publicul german nu s-a plâns prea
morților ar putea fi de ordinul sutelor,[2][3] și peste o mie de presupuși mult atunci când activităţile SA
erau îndreptate împotriva evreilor,
adversari au fost arestați.[2] Majoritatea omorurilor au fost comise de
comuniştilor şi socialiştilor, până
Schutzstaffel (SS), o altă organizație nazistă paramilitară de elită, și de
în 1934 se generalizaseră
către Gestapo, poliția secretă politică a regimului. Epurarea SA-ului a
îngrijorările privind nivelul de
întărit și a consolidat susținerea armatei pentru Hitler. De asemenea, a
violenţă de stradă pentru care
furnizat o mantie de legalitate pentru regimul nazist, întrucât tribunalele
erau responsabile „cămăşile
germane și guvernul acestei țări au dat rapid la o parte secole de
brune”.[1]
interzicere a omorurilor extrajudiciare pentru a-și demonstra loialitatea
față de regimul nazist.

Înainte de punerea în aplicare a planului, autorii săi îl denumeau uneori Colibri (în germană: Kolibri), după
parola folosită pentru a declanșa acțiunile grupărilor de execuție în ziua epurării.[4] Numele de cod al
operațiunii pare să fi fost ales arbitrar. Numele de "Noaptea cuțitelor lungi" se referă la masacrul oamenilor
lui Vortigern de către mercenari angi, iuți și saxoni în Mitul arthurian.[5] Expresia Noaptea cuțitelor lungi în
limba germană datează dinaintea masacrului, și înainte de a deveni sinonim cu această epurare, se referea în
general la acte de răzbunare. Până în ziua de azi unii germani încă folosesc termenul de „Röhm-Putsch”
pentru a descrie evenimentul, întrucât acesta a fost termenul oficial pe care regimul nazist l-a introdus în
limbajul de la acea vreme, pentru a da o falsă sugestie, precum că omorurile au fost necesare pentru a evita
o lovitură de stat din partea lui Röhm și apropiaților lui din SA.

Cuprins
Hitler și Sturmabteilung (SA)
 Conflictul dintre armată și SA
Creșterea presiunii asupra SA
Epurarea
Împotriva conservatorilor și a vechilor dușmani
Soarta lui Röhm
Consecințe
Reacții
Vezi și
Referințe
Note
Bibliografie
Lectură suplimentară
Legături externe

Hitler și Sturmabteilung (SA)

Președintele Paul von Hindenburg l-a numit pe Hitler Cancelar pe 30 ianuarie 1933. În următoarele luni,
Hitler a eliminat toate partidele politice rivale din Germania încât până în vara lui 1933, țara a devenit un
stat cu partid unic sub controlul său. Totuși, în ciuda acestei bruște consolidări a autorității politice, Hitler nu
exercita putere absolută. În calitate de cancelar, Hitler nu era comandantul armatei, aceasta rămânând sub
conducerea oficială a lui Hindenburg în calitate de comandant suprem. În vreme ce mulți ofițeri erau
impresionați de promisiunile lui Hitler de a lărgi armata, de a reinstitui serviciul militar obligatoriu, și de a
purta o politică externă agresivă, armata a continuat să-și conserve independența în primii ani ai regimului
nazist.

Până la un punct, Sturmabteilung (SA), o organizație paramilitară nazistă, a rămas oarecum autonomă în
cadrul partidului. În anii 1920 și 1930, SA a funcționat ca o miliție pe care Hitler o folosea pentru a-și
intimida rivalii și a perturba întâlnirile partidelor politice rivale, mai ales cele ale social-democraților și ale
comuniștilor. Cunoscută și sub numele de Cămășile Brune sau Batalioanele de Asalt, SA a devenit notorie
pentru bătăile de stradă cu comuniștii.[6] Confruntările violente între cele două grupări au contribuit la
destabilizarea experimentului democratic interbelic german, Republica de la Weimar.[7] În iunie 1932, una
din cele mai violente perioade, au avut loc peste 400 de lupte de stradă, care au cauzat 82 de morți.[8] Chiar
această destabilizare a fost crucială pentru venirea lui Hitler la putere, în primul rând pentru că a convins
mulți germani că odată ce Hitler va deveni cancelar, violențele de stradă vor lua sfârșit.

Numirea lui Hitler în funcția de cancelar, urmată de suprimarea tuturor celorlalte partide politice cu excepția
naziștilor, a redus dar nu a eliminat complet violența Batalioanelor de Asalt. Lipsiți de mitinguri comuniste
în care să intervină, dar atrași — și seduși — de violență, membrii SA adesea declanșau scandaluri pe
străzile germane după câte o noapte de beție. Foarte adesea băteau trecători, și apoi atacau polițiștii care
erau chemați să-i oprească.[9] Plângeri privind comportamentul lor „arogant și vulgar” erau frecvente în
vara lui 1933. Chiar și Ministerul de Externe german s-a plâns de cazuri în care Cămășile Brune au agresat
diplomați străini.[10] Acest comportament deranja clasa de mijloc germană și alte elemente conservatoare
din societate, cum ar fi armata.

Următorul pas pentru Hitler avea să fie întărirea poziției sale în relația cu armata, acționând împotriva
nemesisului acesteia, SA-ul.[11] Pe 6 iulie 1933, la o întrunire a înalților oficiali naziști, Hitler a proclamat
succesul revoluției național-socialiste. Acum că partidul nazist obținuse frâiele puterii în Germania, spunea
el, era timpul să își consolideze poziția. Hitler a spus: Șuvoiul revoluției a fost neîngrădit, dar acum trebuie
canalizat în albia sigură a evoluției.[12]

Discursul lui Hitler a dat semnalul intențiilor sale de a ține în frâu SA, al cărei număr de membri crescuse
rapid la începutul anilor 1930. Aceasta însă nu era o misiune prea ușoară, deoarece SA era constituită dintr-
o mare parte din cei mai devotați adepți ai nazismului. SA și-a datorat creșterea dramatică în parte datorită
declanșării marii crize economice, când mulți germani și-au pierdut încrederea în instituțiile tradiționale.
Deși nu era exclusiv — nici măcar în primul rând — un fenomen al clasei muncitoare, SA a îndeplinit
aspirațiile multor muncitori atât pentru solidaritate socială cât și pentru mândrie naționalistă.[13] Mulți
membri SA credeau în promisiunile socialiste ale național-socialismului și se așteptau ca regimul nazist să
acționeze puternic în economie, destrămând marile proprietăți funciare ale aristocrației. Faptul că regimul nu
făcut acest lucru a deziluzionat pe cei ce așteptau o revoluție economică și nu doar politică.[14]

Conflictul dintre armată și SA

Nimeni din SA nu vorbea mai mult despre o continuare a revoluției
germane, cum a spus un important membru SA, decât Röhm.[15]
Ca unul din primii membri ai partidului nazist, Röhm participase la
puciul de la berărie, o tentativă nereușită a lui Hitler de a lua
puterea cu forța în 1923. Veteran al Primului Război Mondial,
Röhm se lăudase recent că va executa 12 oameni pentru uciderea
oricărui om din Sturmabteilung.[16] Röhm vedea violența ca pe un
mijloc de îndeplinire a scopurilor politice. El lua în serios
promisiunile socialiste ale național-socialismului, și cerea ca Hitler
și ceilalți lideri de partid să declanșeze reforme socialiste pe scară
largă în Germania.

Nemulțumindu-se doar cu conducerea SA, Röhm îi cerea lui Hitler

să-l numească Ministru al Apărării, un post deținut de generalul
conservator Werner von Blomberg.[17] Deși poreclit Leul de
cauciuc de unii critici ai săi din armată, pentru devotamentul față de
Hitler, Blomberg nu era el însuși nazist, și astfel el reprezenta o
punte între armată și partid. Blomberg și mulți dintre ofițeri erau
recrutați din rândurile nobilimii prusace, și priveau SA ca o gloată a
plebei care amenința statutul tradițional privilegiat al armatei în
societatea germană.[18]
Liderul SA Ernst Röhm în Bavaria în
Dacă armata tradițională trata masele care constituiau SA cu
1934
dispreț, multe Cămăși Brune aveau aceeași atitudine față de armată,
văzând-o ca pe un grup insuficient angajat în revoluția național-
socialistă. Max Heydebreck, un lider SA din Rummelsburg, a denunțat armata în fața colegilor săi,
spunându-le: Unii din ofițerii armatei sunt niște porci. Majoritatea ofițerilor sunt prea bătrâni și trebuie să
fie înlocuiți de alții tineri. Să așteptăm până moare Moș Hindenburg, și apoi SA se va ridica la luptă
împotriva armatei.[19]

În ciuda acestei ostilități între Cămășile Brune și armată, Blomberg și alți ofițeri vedeau în SA o sursă de
recruți pentru o armată lărgită și revitalizată. Röhm, însă, dorea să elimine cu totul generalii din aristocrația
prusacă, transformând SA în nucleul unei noi armate germane. Întrucât armata era limitată de Tratatul de la
Versailles la o sută de mii de soldați, conducătorii acesteia puteau doar să privească îngrijorați cum numărul
de membri ai SA a depășit trei milioane la începutul lui 1934.[20] În ianuarie 1934, Röhm i-a prezentat lui
Blomberg un memorandum în care cerea ca SA să înlocuiască armata ca forțe terestre naționale, și ca
Reichswehr-ul să devină o componentă auxiliară a SA.[21]

Ca răspuns, Hitler s-a întâlnit cu Blomberg și cu conducerile SA și SS pe 28 februarie 1934. Sub presiunea
lui Hitler, Röhm a acceptat să semneze un angajament prin care recunoștea supremația Reichswehr asupra
SA. Hitler i-a anunțat pe cei prezenți că SA va acționa ca organizație auxiliară Reichswehr-ului, și nu
invers. Dar după ce Hitler și majoritatea ofițerilor au plecat, Röhm a declarat că el nu primește ordine de la
penibilul caporal—cu referire la Hitler.[22] Deși Hitler nu a acționat imediat împotriva lui Röhm pentru
ieșirea lui necontrolată, aceasta a adâncit prăpastia dintre cei doi.

Creșterea presiunii asupra SA

În ciuda acordurilor anterioare cu Hitler, Röhm continua să se agațe de
visurile sale despre o nouă armată germană dezvoltată în jurul SA.
Până în primăvara lui 1934, această viziune intra în conflict direct cu
planul lui Hitler de a-și consolida puterea și de a lărgi Reichswehr-ul.
Deoarece planurile lor se excludeau reciproc, succesul lui Röhm putea
veni doar pe pierderea lui Hitler. Ca rezultat, s-a declanșat o luptă
politică în cadrul partidului, în care apropiații lui Hitler, inclusiv
premierul prusac Hermann Göring, Ministrul Propagandei Joseph
Goebbels, Conducătorul SS Heinrich Himmler, și secundul lui Hitler
Rudolf Hess, s-au găsit pe poziții opuse lui Röhm.

Deși toți aceștia erau veterani ai mișcării naziste, doar Röhm a

Franz von Papen, vicecancelarul continuat să fie independent de Adolf Hitler. Disprețul lui Röhm față
conservator căzut în dizgrația lui de birocrația partidului îl înfuria pe Hess. Violențele SA din Prusia îl
Hitler după ce a denunțat în îngrijorau puternic pe Göring, Ministru-Președinte al Prusiei.[23]
discursul de la Marburg Pentru a-l izola pe Röhm, pe 20 aprilie 1934 Göring a transferat
incapacitatea regimului de a ține
controlul Poliției politice prusace lui Himmler, pe care, credea Göring,
SA în frâu.
se putea conta să acționeze contra lui Röhm.[24] Himmler invidia SA
pentru independența și puterea acesteia, deși în acel moment el deja
începuse restructurarea SS-ului pentru a-l transforma dintr-o unitate de gărzi de corp ale liderilor naziști într-
o unitate de elită, loială lui și lui Hitler. Acea loialitate avea să se dovedească utilă ambilor atunci când
Hitler a ales să acționeze împotriva lui Röhm și împotriva SA.

Cererile ca Hitler să țină SA în frâu s-au înmulțit. Conservatorii din armată, industrie, și politică au pus din
ce în ce mai multă presiune asupra lui Hitler să reducă influența SA și să acționeze împotriva lui Röhm.
Homosexualitatea lui Röhm nu-l făcea să fie pe placul conservatorilor. În plus, aceștia erau și mai îngrijorați
din cauza ambițiilor politice ale liderului SA. Pe 17 iunie 1934, cererile conservatorilor ca Hitler să ia
măsuri au atins un punct maxim când vicecancelarul Franz von Papen, confident al bolnavului președinte
Hindenburg, a ținut un discurs la Universitatea din Marburg în care a tras un semnal de alarmă privind
amenințarea unei „a doua revoluții.”[25] În particular, von Papen, un aristocrat catolic cu relații în armată și
industrie, a amenințat cu demisia dacă Hitler nu avea să ia măsuri.[26] În timp ce demisia lui von Papen din
funcția de vicecancelar nu ar fi amenințat poziția lui Hitler, aceasta ar fi fost o dovadă periculoasă de
independență din partea unui important conservator.

Ca răspuns la presiunile conservatoare de a-l controla pe Röhm, Hitler a plecat la Neudeck să se întâlnească
cu Hindenburg. Blomberg, care se întâlnea frecvent cu Președintele, i-a reproșat lui Hitler că nu a acționat
mai devreme împotriva lui Röhm. Apoi i-a spus lui Hitler că Hindenburg era pe cale să declare lege
marțială și să dea guvernul pe mâna Reichswehr-ului dacă Hitler nu avea să ia imediat măsuri împotriva lui
Röhm și a Cămășilor Brune.[27] Hitler a ezitat luni de zile să ia măsuri împotriva lui Röhm, în parte datorită
vizibilității lui Röhm ca lider al unei miliții naționale cu milioane de membri. Totuși, amenințarea declarării
legii marțiale de către Hindenburg, singurul om din Germania care avea puterea să înlăture regimul nazist, l-
a forțat pe Hitler să acționeze. El a plecat de la Neudeck atât cu intenția de a-l distruge pe Röhm, cât și cu
cea de a-și regla conturile cu unii dușmani mai vechi. Atât Himmler cât și Göring au salutat decizia lui
Hitler, deoarece ambii aveau mult de câștigat din prăbușirea lui Röhm—independența SS pentru Himmler,
și eliminarea unui rival pentru conducerea armatei pentru Göring.[28]

Pregătind epurarea, Himmler și adjunctul său Reinhard Heydrich, conducător al Serviciului Secret al SS, au
construit un dosar cu dovezi fabricate care să sugereze că Röhm fusese plătit cu douăsprezece milioane de
mărci de către Franța să-l răstoarne pe Hitler. Ofițerilor superiori din SS li s-au arătat dovezi false pe 24
iunie cum că Röhm ar fi plănuit să se folosească de SA pentru a lansa un complot împotriva guvernului
(germană Röhm-Putsch).[29] Între timp, Göring și Himmler, la îndrumarea lui Hitler, au alcătuit liste cu
oameni din afara SA pe care îi doreau morți. Pe 27 iunie, Hitler a acționat pentru a-și asigura cooperarea
armatei.[30] Blomberg și generalul Walther von Reichenau, ofițerul de legătură cu armata din cadrul
partidului, i-a acordat susținerea armatei excluzându-l pe Röhm din Liga Ofițerilor Germani, și punând
armata în stare de alertă.[31] Hitler se simțea suficient de încrezător în poziția sa, și s-a dus la o nuntă la
Essen, deși părea oarecum agitat și îngrijorat. De acolo l-a chemat pe adjunctul lui Röhm la Bad Wiessee și
a ordonat liderilor SA să se întâlnească cu el pe 30 iunie.[28]

Epurarea
La orele 4:30 în dimineața zilei de 30 iunie 1934, Hitler și anturajul său a luat avionul până la München. De
la aeroport, aceștia au mers cu mașina până la Ministerul de Interne al Bavariei, unde au adunat pe liderii
unui scandal violent ce izbucnise pe străzile orașului în noaptea dinainte. Înfuriat, Hitler a smuls epoleții de
pe uniforma Obergruppenführer-ului Schneidhuber, șeful poliției din München, pentru că nu a păstrat
ordinea în oraș în acea noapte. I-a strigat acestuia că va fi împușcat.[32] În timp ce respectivii soldați SA
erau duși la închisoare, Hitler a adunat un grup mare de soldați SS și polițiști, și a plecat spre Hotelul
Hanselbauer din Bad Wiessee, unde stăteau Röhm și acoliții lui.[33]

La Bad Wiessee, Hitler l-a arestat personal pe Röhm și pe alți lideri marcanți ai SA. Conform lui Erich
Kempka, unul din cei prezenți în timpul acțiunii, Hitler l-a dat pe Röhm pe mâna a „doi detectivi cu
pistoalele cu piedica trasă,” iar SS-ul l-a găsit pe liderul SA din Breslau Edmund Heines în pat cu un
comandant de trupă SA de optsprezece ani.[34] Goebbels a avut grijă să scoată în față acest fapt în
propaganda ulterioară pentru a justifica epurarea ca pe o eliminare a unor elemente imorale.[35] Atât Heines
cât și partenerul său au fost împușcați pe loc în hotel din ordinul personal al lui Hitler.[32] Între timp, SS a
arestat un număr de lideri SA care coborau din tren pentru o întâlnire planificată cu Röhm.[36]

Faptul că nu a existat nici un complot al lui Röhm împotriva regimului nu l-a oprit pe Hitler să denunțe
conducerea SA.[35] La întoarcerea la sediul de partid din München, Hitler s-a adresat mulțimii adunate.
Cuprins de furie, Hitler a denunțat „cea mai mare trădare din istoria lumii”. Hitler a spus mulțimii că
„personajele indisciplinate și elementele anti-sociale bolnave” aveau să fie anihilate. Mulțimea, care
includea membri de partid și mulți membri SA care au avut norocul să scape de arestare, l-au aprobat
strigând. Hess, prezent printre cei adunați, chiar s-a oferit voluntar să împuște el însuși pe „trădători”.[36]
Goebbels, care fusese cu Hitler la Bad Wiessee, a pus în mișcare faza finală a planului. La întoarcerea la
Berlin, i-a telefonat lui Göring și i-a spus cuvântul-cheie Kolibri pentru a da drumul plutoanelor de execuție
asupra restului victimelor.[35]

Împotriva conservatorilor și a vechilor dușmani

Regimul nu s-a limitat la o epurare de Sturmabteilung. După ce anterior închisese sau exilase pe social-
democrații și pe comuniștii marcanți, Hitler s-a folosit de această ocazie pentru a acționa împotriva
conservatorilor pe care îi considera nedemni de încredere. Printre aceștia era și vicecancelarul Papen și cei
din cercul său. La Berlin, din ordinul personal al lui Göring, o unitate SS înarmată a intrat în
Vicecancelarie. Ofițerii Gestapo atașați unității SS l-au împușcat pe secretarul lui Papen, Herbert von Bose,
fără a se deranja să-l aresteze întâi. Gestapo l-a arestat și executat pe apropiatul lui Papen Edgar Jung,
autorul discursului de la Marburg și i-au aruncat cadavrul într-un șanț.[37] Gestapo l-a ucis și pe Erich
Klausener, conducătorul Acțiunii Catolice, alt apropiat al lui Papen.[32] Vicecancelarul însuși a fost arestat
la vicecancelarie, în ciuda protestelor acestuia, care a susținut că el nu poate fi arestat. Deși Hitler a ordonat
ca el să fie eliberat două zile mai târziu, Papen nu a mai îndrăznit să critice regimul.[38]

Hitler, Göring și Himmler au dezlănțuit Gestapo-ul împotriva vechilor lor dușmani. Kurt von Schleicher,
predecesorul lui Hitler în postul de cancelar, și soția sa au fost uciși în casa lor. Printre alte victime s-au
numărat Gregor Strasser, un fost nazist care l-a înfuriat pe Hitler demisionând din partid în 1932, și Gustav
Ritter von Kahr, fost comisar de stat în Bavaria care a înăbușit Puciul de la berărie în 1923.[39] Soarta lui
Kahr a fost deosebit de groaznică. Cadavrul său a fost găsit într-o pădure din afara Münchenului, aparent
lovit cu târnăcopul. Unii oameni au fost omorâți din greșeală, de exemplu Willi Schmid, critic muzical al
Münchner Neuste Nachrichten, un ziar local. Gestapo-ul l-a confundat cu Ludwig Schmitt, fost susținător
al lui Otto Strasser, fratele lui Gregor.[40] Această violență dezlănțuită a contribuit masiv la reputația
Gestapo ca poliție politică secretă a naziștilor.

Soarta lui Röhm

Röhm a fost pentru scurt timp deținut la Închisoarea Stadelheim din München, cât timp Hitler s-a gândit ce
soartă să-i rezerve. Sigur, serviciile aduse de Röhm regimului nazist aveau și ele importanța lor. Pe de altă
parte, nu putea fi nici ținut închis pe termen nelimitat, nici exilat, iar un proces public ar fi adus la lumină
prea multe detalii ale epurării.[41] În cele din urmă, Hitler a hotărât că Röhm trebuia să moară. Pe 2 iulie, la
directiva lui Hitler, Theodor Eicke, care mai târziu a ajuns comandant al lagărului de concentrare de la
Dachau, și ofițerul SS Michel Lippert l-au vizitat pe Röhm. Când au ajuns în celula acestuia, i-au înmânat
acestuia un pistol Browning încărcat și i-au spus că are zece minute să se sinucidă, în caz contrar urmând să
fie ucis de către ei. Röhm a refuzat, spunându-le: „Dacă urmează să fiu omorât, atunci să o facă Adolf cu
mâna lui.”[32] Neauzind nici un zgomot în cele zece minute, cei doi s-au întors în celula lui Röhm și l-au
găsit în picioare cu pieptul dezgolit într-un gest de sfidare.[42] Lippert l-a împușcat.[43]

Consecințe
Epurarea nu putea fi ținută secretă, fiindcă cauzase moartea multor germani importanți. La început, arhitecții
săi aveau păreri împărțite despre cum să trateze evenimentul. Göring a comandat poliției să ardă „toate
documentele privind acțiunile din ultimele două zile”;[44] între timp, Goebbels a încercat să oprească ziarele
de la a publica liste cu cei morți, dar în același timp a folosit un discurs la radio pe 2 iulie să anunțe că Hitler
i-a oprit pe Röhm și pe Schleicher de la a răsturna guvernul și de la a arunca țara în haos.[40] Apoi, pe 13
iulie 1934, Hitler a justificat epurarea într-un discurs în fața Reichstag-ului difuzat și la radio:[45]

“ În acest ceas am fost răspunzător pentru soarta poporului german, și astfel am

devenit suprem judecător al poporului german. Am ordonat să fie împușcați
principalii autori ai acestei trădări, și am ordonat să se cauterizeze până la carne
”
vie rănile acestei otrăviri a fântânilor vieții noastre interne. Fie ca națiunea să știe
că existența ei—care depinde de ordinea și securitatea internă—nu pot fi
amenințate de nimeni! Și să fie știut în veci de acum înainte că dacă cineva ridică
mâna pentru a lovi Statul, atunci soarta lui este moartea sigură.
Ocupându-se să prezinte masacrul ca pe o
acțiune legală, Hitler a pus guvernul să adopte
o hotărâre pe 3 iulie care specifica: „Măsurile
luate în datele de 30 iunie, 1 și 2 iulie pentru a
suprima atacurile trădătoare sunt legale, ca acte
de autoapărare a Statului.”[46] Ministrul de
Justiție al Reich-ului Franz Gürtner, un
conservator care fusese Ministru de Justiție al
Bavariei în perioada Republicii de la Weimar,
și-a demonstrat loialitatea față de noul regim
prin elaborarea statutului, care a dat epurării un
parfum legal. Promulgat ca lege atât de Hitler
cât și de Ministrul de Interne Wilhelm Frick,
Legea Privind Măsurile de Auto-apărare a
Statului a legalizat retrospectiv crimele comise
în timpul epurării.[47] Sistemul juridic al
Germaniei a capitulat în fața regimului și cel
mai mare jurist german, Carl Schmitt, a scris
un articol care lua apărarea discursului din 13
iulie al lui Hitler. Articolul s-a intitulat Führer-
ul apără Legea.[48]
Hitler triumfător: Führer-ul trecând în revistă trupele SA în
1935. Un soldat SS stă lângă mașină, la stânga lui Hitler.
Reacții

Aproape în unanimitate, armata a aplaudat Noaptea cuțitelor lungi, în ciuda faptului că și-a pierdut cu
această ocazie doi dintre generali, Kurt von Schleicher și Ferdinand von Bredow. Bătrânul Președinte
Hindenburg, cel mai titrat erou militar al Germaniei, a trimis o telegramă prin care și-a exprimat „profunda
recunoștință”.[49] Generalul von Reichenau a mers până într-acolo încât a dat gir public minciunii cum că
Schleicher a complotat să răstoarne guvernul. Susținerea armatei pentru epurare, însă, avea să aibă
consecințe profunde pentru această instituție. Umilirea SA a pus capăt amenințării împotriva armatei dar,
stând de partea lui Hitler în timpul acțiunii, armata s-a legat strâns de regimul nazist.[50] Un căpitan în
retragere, Erwin Planck, părea să realizeze aceasta: „dacă te uiți mai departe fără să ridici degetul,” îi
spunea el prietenului său, generalul Werner von Fritsch, „vei avea, mai devreme sau mai târziu, aceeași
soartă.”[51] O altă rară excepție a constituit-o Feldmareșalul August von Mackensen, care a vorbit despre
uciderea lui Schleicher și Bredow la întrunirea anuală a Societății Generalilor în februarie 1935.[52]

Fără o presă independentă care să relateze evenimentele epurării, s-au răspândit rapid zvonuri despre
Noaptea cuțitelor lungi. Mulți germani au primit veștile oficiale despre evenimente, în varianta descrisă de
Joseph Goebbels, cu destul scepticism. În același timp, însă, mulți alții păreau să creadă regimul pe cuvânt
și să creadă că Hitler într-adevăr salvase Germania de haos.[53] Luise Solmitz, o profesoară din Hamburg, a
pus în cuvinte sentimentele multor germani când l-a elogiat pe Hitler pentru „curaj, hotărâre și eficiență” în
jurnalul ei personal. Ea chiar l-a comparat cu Frederic cel Mare, legendarul rege al Prusiei.[2] Alții au fost
revoltați de scara la care s-a făcut masacrul și de lipsa de reacție a compatrioților lor. „Un poștaș foarte calm
și liniștit,” a scris jurnalistul Victor Klemperer, „care nu era deloc național-socialist, a spus, «Ei bine, el doar
i-a condamnat.»” Nu i-a scăpat lui Klemperer că multe din victime jucaseră un rol în aducerea lui Hitler la
putere. „Un cancelar,” scria el, „condamnă și împușcă membri ai propriei sale armate personale!”[54]
Dimenisiunile masacrului și relativa omniprezență a Gestapo-ului, însă, însemna că cei care au dezaprobat
epurarea în general au fost reduși la tăcere.
Hitler l-a numit pe Viktor Lutze în locul lui Röhm ca șef al SA. Hitler i-a ordonat, așa cum relatează un
istoric important, să pună capăt „homosexualității, promiscuității, beției, și traiului în puf” din cadrul SA.[55]
Hitler i-a spus în mod expres să nu mai cheltuiască fonduri SA pe limuzine și banchete, pe care le considera
dovezi ale extravaganței SA.[55] Un om slab, Lutze a făcut puțin pentru a asigura independența SA în anii
ce au urmat, iar aceasta și-a pierdut treptat puterea în Germania lui Hitler. Regimul a ordonat confiscarea
tuturor pumnalelor decorative SA pentru a elimina numele lui Röhm de pe lamă, pe care l-a înlocuit cu
cuvintele Blut und Ehre (sânge și onoare). Numărul de membri ai organizației s-a prăbușit de la 2,9
milioane în august 1934 la 1,2 milioane în aprilie 1938.[56]

Noaptea cuțitelor lungi a reprezentat un triumf pentru Hitler, și un punct de cotitură pentru guvernul
german. L-a stabilit pe Hitler ca „suprem judecător al poporului german,” așa cum a spus chiar el în
discursul din 13 iulie din fața Reichstag-ului. (Ulterior, în aprilie 1942, Hitler a adoptat oficial acest titlu,
plasându-se astfel atât de jure cât și de facto deasupra legii.) Secole de jurisprudență cu nepracticarea
omorurilor extrajudiciare au fost date la o parte. În ciuda unor eforturi inițiale din partea unor procurori de a
acționa în justiție pe cei care au comis crimele, eforturi înăbușite în fașă de regim, părea că nici o lege nu-i
va restrânge lui Hitler utilizarea puterii absolute.[57] Noaptea cuțitelor lungi a transmis și un mesaj clar
publicului că nici măcar cei mai de seamă germani nu erau imuni arestării și execuției sumare dacă regimul
nazist îi percepe ca amenințare. În această manieră, epurarea a instituit o practică de abuz de violență care
avea să caracterizeze regimul nazist, de la folosirea forței pentru a stabili un imperiu de cuceriri, până la
enormitatea Holocaustului.

Vezi și
Sturmabteilung (SA)
Germania Nazistă

Referințe

Note
1. ^ Kershaw 1999, p. 508.
2. ^ a b c Evans (2005), p. 39.
"Cel puțin optzeci și cinci
de oameni au fost
executați sumar fără vreo
procedură legală. Göring
singur a arestat peste o
mie de oameni."
3. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 517. „Numele a optzeci
și cinci de victime [există],
doar cincizeci dintre
acestea oameni din SA.
Unele estimări, însă,
plasează numărul total al
celor uciși între 150 și
200.”
4. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 515.
5. ^ Geoffrey of Monmouth, p. 13. ^ Schoenbaum, (1997) pp.
157–170. 35–42. „Cea mai generală
teorie—că Național-
6. ^ Reiche (2002), pp. 120–
121. Socialismul a fost o
revoluție a clasei de mijloc
7. ^ Toland (1976), p. 266.
inferioare—este
8. ^ Shirer (1960), p. 165. argumentabilă dar
9. ^ Evans (2005), p. 23. insuficientă.”
10. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 501
11. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 435
12. ^ Evans (2005), p. 20.
14. ^ Bullock (1958), p. 80.
„Dar la originea Național-
Socialiștilor era un partid
radical anti-capitalist, iar
această parte a
programului Național-
Socialist a fost nu doar
luată în serios de mulți
membri loiali ai partidului
dar avea din ce în ce mai
multă importanță într-o
perioadă de criză
economică. Cât de mult a
luat Hitler în serios
caracterul socialist al
Național-Socialismului
avea să rămână una din
cauzele principale de
divizare și dezacord în
cadrul partidului nazist
până în vara lui 1934.”
15. ^ Frei (1987), p. 126. Acest
citat este atribuit
Comandantului SA din
Breslau Edmund Heines.
16. ^ Frei (1987), p. 13.
17. ^ Evans (2005), p. 24.
18. ^ Wheeler-Bennett (2005),
pp. 712–739.
19. ^ Bessel (1984), p. 97.
20. ^ Evans (2005), p. 22.
21. ^ Wheeler-Bennett (2005),
p. 726.
22. ^ Evans (2005), p. 26.
23. ^ Martin and Pedley
(2005), p. 33.
24. ^ Evans (2005), p. 29.
25. ^ Papen (1953), pp. 308–
312.
26. ^ Papen (1953), p. 309.
27. ^ Wheeler-Bennett (2005),
pp. 319–320.
28. ^ a b Evans (2005), p. 31.
29. ^ Evans (2005), p. 30.
30. ^ O'Neill (1967), p. 72–80. 49. ^ Fest (1974), p. 470.
31. ^ Bullock (1958) p. 165.
32. ^ a b c d Shirer (1960), p.
221.
33. ^ Bullock (1958), p. 166.
34. ^ interviul lui Kempka.
35. ^ a b c Kershaw, Hitler,
(1999), p. 514.
36. ^ a b Evans (2005), p. 32.
37. ^ Evans (2005), p. 34.
38. ^ Evans (2005), pp. 33–34.
39. ^ Spielvogel (2005) pp.
78–79.
40. ^ a b Evans (2005), p. 36.
41. ^ Fest, Joachim (1974).
Hitler. Harcourt. p. 458.
42. ^ Evans (2005), p. 33.
43. ^ Mulți ani mai târziu, în
1957, autoritățile germane
l-au judecat pe Lippert la
München pentru uciderea
lui Röhm. El a fost unul din
puținii călăi de la epurare
care au fost judecați și
condamnați.
44. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 517.
45. ^ Fest (1974), p. 469.
46. ^ Fest (1974), p. 468.
47. ^ Evans, Richard (2005).
The Third Reich in Power.
Penguin Group. p. 72.
48. ^ Kershaw, Hitler, (1999),
p. 519.
50. ^ Martin and Pedley
(2005), p. 33–34.
51. ^ Höhne (1970), pp. 113–
118.
52. ^ Schwarzmüller, 299–
306.
53. ^ Kershaw, Myth, (2001),
p. 87. „Era clar că
propaganda deliberat
mincinoasă produsă de
regim a fost acceptată.”
54. ^ Klemperer (1998), p.74.
55. ^ a b Kershaw, Hitler,
(1999), p. 520.
56. ^ Evans (2005), p. 40.
57. ^ Evans (2005), p. 72.
„După 'Noaptea cuțitelor
lungi,' [Ministrul de Justiție
al Reich-ului Franz
Gürtner] a strivit în fașă
tentativele unor procurori
locali ai statului de a iniția
proceduri penale împotriva
ucigașilor.”

Bibliografie
Bessel, Richard. Political Violence and the
Rise of Nazism: The Storm Troopers in
Eastern Germany 1925–1934. New Haven:
Yale University Press, 1984. ISBN 0-300-
03171-8.
Bullock, Alan. Hitler: A Study in Tyranny.
New York: Harper, 1958.
Collier, Martin and Pedley, Phillip. Hitler
and the Nazi State. New York: Harcourt,
2005. ISBN 0-435-32709-7.
Evans, Richard. The Third Reich in Power.
New York: Penguin Group, 2005. ISBN 0-
14-303790-0.
Fest, Joachim. Hitler. New York: Harcourt,
1974. ISBN 0-15-602754-2.
Frei, Norbert. National Socialist Rule in
Germany: The Führer State 1933–1945.
Oxford: Oxford University Press, 1987.
ISBN 0-631-18507-0.
Geoffrey of Monmouth. The History of the
Kings of Britain. Translated by Lewis
 Thorpe. Penguin Classics, 1966. ISBN 0-
14-044170-0.
Höhne, Heinz. The Order of the Death's
Head: The Story of Hitler's SS. New York:
Coward-McCann, 1970. ISBN 0-14-
139012-3.
Kempka, Erich. Library of Congress: Adolf
Hitler Collection, C-89, 9376-88A-B, Erich
Kempka interview, 15 octombrie 1971.
Kershaw, Ian. Hitler: 1889–1936 Hubris.
New York: W. W. Norton & Company, 1999.
ISBN 0-393-32035-9.
Kershaw, Ian. The "Hitler Myth": Image and
Reality in the Third Reich. Oxford: Oxford
University Press, 2001. ISBN 0-19-280206-
2.
Klemperer, Victor. I Will Bear Witness: The
diaries of Victor Klemperer. New York:
Random House, 1998. ISBN 0-679-45969-
1.
O'Neill, Robert. The German Army and the
Nazi Party 1933–1939. New York: James H
Heineman, 1967. ISBN 0-685-11957-2.
Reiche, Eric G. The Development of the SA
in Nürnberg, 1922–1934. Cambridge:
Cambridge University Press, 2002. ISBN 0-
521-52431-8.
Schoenbaum, David. Hitler's Social
Revolution: Class and Status in Nazi
Germany, 1933–1939. W. W. Norton &
Company, 1997. ISBN 0-393-31554-1.
Schwarzmüller, Theo. Zwischen Kaiser und
"Führer": Generalfeldmarschall August von
Mackensen, eine politische Biographie.
Paderborn: Dtv, 1995. ISBN 3-423-30823-
0.
Shirer, William L. The Rise and Fall of the
Third Reich. New York: Simon and
Schuster, 1960. ISBN 0-671-72868-7.
Spielvogel, Jackson J. Hitler and Nazi
Germany: A History. New York: Prentice
Hall, 1996. ISBN 0-13-189877-9.
Toland, John. Adolf Hitler: The Definitive
Biography. New York: Doubleday, 1976.
ISBN 0-385-42053-6.
Wheeler-Bennett, John. The Nemesis of
Power: The German Army in Politics 1918–
1945 Palgrave Macmillan, 2nd Edition,
2005. ISBN 1-4039-1812-0.
Von Papen, Franz. Memoirs. London:
Dutton, 1953. ASIN B0007DRFHQ

Lectură suplimentară
Evans, Richard J.. The Coming of the Third Reich. New York: Penguin Group, 2004. ISBN 0-
14-303469-3.
Maracin, Paul The Night of the Long Knives: 48 Hours that Changed the History of the
World, New York: The Lyons Press, 2004. ISBN 1-59921-070-3.
Mau, Herman. "The 'Second Revolution'—30 iunie 1934". In Republic to Reich: The Making
of the Nazi Revolution, edited by Hajo Holborn. New York: Pantheon Books, 1972. ISBN 0-
394-47122-9.
Tolstoly, Nikolai. Night of the Long Knives. New York: Balantine Books, 1972. ISBN 0-345-
02787-6.

Legături externe
The History Place– Triumph of Hitler– Night of the Long Knives (http://www.historyplace.co
m/worldwar2/triumph/tr-roehm.htm)
German Culture– The Third Reich– Consolidation of Power (http://www.germanculture.com.
ua/library/history/bl_third_reich.htm)
The German Embassy in the United States– The Era of National Socialism (http://www.tatsa
chen-ueber-deutschland.de/en/history/main-content-03/1933-1945-the-era-of-national-social
ism.html)
The Holocaust Museum– The Third Reich (http://www.ushmm.org/wlc/article.php?lang=en&
ModuleId=10007331)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Noaptea_cuțitelor_lungi&oldid=13568948

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 9 august 2020, ora 21:02.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.