Al Doilea Imperiu Francez

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Al Doilea Imperiu Francez (franceză Le Second

Empire français), sau Al doilea Imperiu, a fost regimul Al Doilea Imperiu Francez
bonapartist imperial al lui Napoléon al III-lea, ființând
din 1852 până în 1870, între a doua Republică și a treia Franța
Republică Franceză. Deși Președinte al francezilor, Al doilea Imperiu Francez
Louis-Napoléon Bonaparte nu se bucura de sprijinul
adunării parlamentare conservatoare, motiv pentru care
Le Second Empire français
organizează lovitura de stat din 2 decembrie 1851 care îi ← 1852 – 1870 →
permite să impună o nouă constituție și să proclame
Imperiul Francez, zis și al doilea pentru a-l distinge de
Imperiul Francez al unchiului său, Napoléon I. Prima
jumătate a acestui al doilea Imperiu este cunoscută în
istorie ca 'Imperiul autoritar', în vreme ce a doua este
numită 'Imperiul liberal'. Războiul franco-prusac din
1870, prost gestionat de partea franceză, duce la o Drapel Stemă
înfrângere militară în fața Germaniei lui Bismarck și la Imn național
sfârșitul celui de-al doilea Imperiu francez. Partant pour la Syrie[*]

Cuprins
Originile Imperiului
Imperiul autoritar
Constituția, mecanismele imperiale și
evoluția acestora Harta celui de-al doilea Imperiu Francez

Viața economică a Imperiului Capitală Paris

Limbă limba franceză
Repoziționare în Europa
Guvernare
Războiul Crimeii Formă de guvernare Monarhie
Chestiunea Italiană Împărat  
Politica colonială  - 1852-1870 Napoleon al III-lea
Imperiul liberal Legislativ Parlament
Problematica socială  - Camera superioară Senatul Franței
Ascensiunea opoziției  - Camera inferioară Corpul legislativ
Istorie
Note Fondare 1852
Bibliografie Războiul franco–prusac 1870
Desființare 1870
Economie
Originile Imperiului Monedă Franc francez
În prezent parte din
Franța
Constituția franceză din 14 ianuarie 1852, instituită de Modifică date / text (https://ro.wikipedia.org/w/index.ph
p?title=Al_Doilea_Imperiu_Francez&action=edit&secti
Napoléon al III-lea era în linii mari inspirată de cea din
on=0)
anul revoluționar VIII (9 noiembrie 1799). Dreptul de  
vot universal pentru
bărbați este Parte dintr-o serie de articole despre
reinstaurat, însă
puterea executivă Monarhie
este concentrată în
mâinile șefului
statului. Acesta
poate numi membrii
Consiliului de stat, a
cărui responsabilitate
era să pregătească
Portal politică
legile, și membrii
Senatului, un corp v ·d ·m (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Format:Monarhism&action=edit)
indisolubil și parte
integrantă a
Imperiului. Corpul legislativ, camera inferioară a parlamentului, Istoria Franței
era ales pe baza dreptului de vot universal pentru alegătorii de
sex masculin, dar nu avea drept de inițiativă legislativă, puterii
executive revenindu-i și această atribuțiune. Legile trebuiau însă

a fi votate de parlament. Această schimbare politică avu în scurt

timp aceleași consecințe ca și proclamarea primului Imperiu.
Acest articol este parte a unei serii
Printr-un referendum organizat pe 21 noiembrie 1852, aceste
modificări sunt aprobate de o largă majoritate, 7.824.000
alegători votând pentru și doar 253.000 împotrivă, deși o
Preistoria
importantă minoritate , numărând două milioane de votanți, a
preferat să se abțină. Demnitatea imperială este restabilită în Antichitatea
favoarea lui Louis-Napoléon Bonaparte, numit de la această dată Galia
Împăratul Napoléon al III-lea.
Evul Mediu Timpuriu
Francii
Imperiul autoritar
Evul Mediu
Merovingienii
Constituția, mecanismele imperiale și Carolingienii
evoluția acestora Capețienii

Renașterea
Chiar daca mecanismul guvernamental era cvasi-identic cu cel
din primul Imperiu, cel de-al doilea Imperiu avea alte principii Dinastia Valois
legitimizante. Funcția Imperiului, așa cum îî placea Împăratului Dinastia Burbon
Napoléon al III-lea să afirme, era de a ghida poporul în interiorul Vechiul Regim
țării spre dreptate, și pe plan extern spre o pace eternă. Cu Epoca Modernă
legitimitatea puterii asigurată de sufragiul universal masculin care
Revoluția franceză
îi confirmase dreptul la conducere, și reproșând în mod repetat
guvernelor oligarhice anterioare că au neglijat problemele Primul Imperiu
sociale, Împăratul se hotărî să le rezolve punând bazele unui Restaurația
guvern pe principiile unor 'idei napoleoniene', adică cele ale A Doua Republică
Împăratului - alesul poporului, reprezentant al poporului, al Al doilea Imperiu
democrației și urmaș al marelui Napoléon I, eroul Revoluției A Treia Republică
franceze, și prin urmare garant al moștenirii revoluționare. Regimul de la Vichy

Epoca contemporană
Napoléon al III-lea avea însă destul de repede să demonstreze că
în accepțiunea sa dreptatea socială nu era același lucru cu A Patra Republică
libertatea. Acționând de așa manieră încât principiile revoluției A Cincea Republică
din 1848 să nu mai fie decât o simplă fațadă, Împăratul răpește
garanților societății civile o reală putere. Camera inferioară a Portal Franța
parlamentului, numită Corpul legislativ, nu avea dreptul să își   
aleagă un lider, sau să aducă modificări de detaliu legii
bugetului statului, sau să organizeze dezbateri publice.
Sufragiul universal masculin nu ducea de asemenea la rezultate
imparțiale deoarece sistemul candidaturilor oficiale limita
accesul la putere al candidaților considerați indezirabili de către
regim. Mai pot fi menționate și cenzura asupra exprimării
libere, și ajustări ale circumscripțiilor electorale astfel încât
votul opoziției să fie diluat în zonele rurale unde masele votau
cu guvernul. Presa era supusă unui regim de 'cauțiune' sau
bună purtare, conform căruia o sumă de bani era depusă cu
titlu de garanție, precum și un regim de 'avertismente', adică
cereri formulate de ministerul de Interne privind încetarea
publicării anumitor articole, cu amenințarea suspendării sau
interzicerii publicației respective. Cărțile erau supuse unui
regim de cenzură.

Pentru a contracara opoziția la nivel individual și de grup, un

regim de supraveghere a suspecților fu instaurat. Tentativa de
asasinat din 1858 a lui Felice Orsini asupra Împăratului ,
soldată cu un eșec, avu totuși repercusiuni pe plan intern.
Acestea par cu atât mai puțin justificate dacă se ține cont că
motivația atentatului era una de politică externă, respectiv
amestecul Franței în chestiunea reunificării Italiei. Acest Împăratul Napoléon al III-lea
eveniment a fost pretextul autorităților imperiale pentru a
intensifica severitatea regimului prin legea siguranței generale, propusă de generalul Espinasse cu sprijinul
moderat al Împăratului, lege prin care se autorizau măsuri ca: închiderea, azilul sau deportarea oricărui
suspect fără proces. În același chip, educația publică era dirijată de către stat, studiul istoriei si filozofiei
fiind interzis la nivelul ciclului liceal iar puterile disciplinare ale administrație au fost mărite.

În primii șapte ani ai Imperiului, Franța nu a avut o viață politică propriu-zisă. Imperiul era perpetuat prin
reconfirmări ale referendumurilor. Până în 1857 nu exista nici un parlamentar de opoziție, în vreme ce până
în 1860 ea consta doar în cinci membri: Louis Darimon, Émile Ollivier, Jacques Hénon, Jules Favre și
Ernest Picard. În același timp monarhiștii, atât cei din ramura Bourbonilor cât și din cea a Orleaniștilor,
după eșecul tentativei de lovitură de stat din 1853 de la Frohsdorf, se aliază în speranța unei viitoare
restaurații care să îi favorizeze.

Viața economică a Imperiului

Succesul financiar al administrației imperiale se sprijinea pe un număr de elemente precum serbări și

ceremonii publice, botezul Prințului Imperial, viitorul Napoléon al IV-lea, sau paradele militare după
succesele de la Magenta și Solferino, toate menite a reduce la tăcere vocile critice din interiorul Imperiului.
Napoléon al III-lea a căutat să obțină și girul clerului, marilor bancheri, magnați industriali și latifundiarilor.
Administrația imperială nu a intervenit excesiv în economie, excepție făcând ambițiile Împăratului în ce
privește proiectele de ameliorare socială, și diversele bănci cu capital de stat menite să contrabalanseze
influența englezească la nivel internațional, și să asigure mecanisme moderne de finanțare la nivel intern,
decalajul față de Regatul Unit fiind substanțial la acest capitol.

Îndemnul adresat de regele Louis-Philippe în 1840, 'enrichissons-nous' (să ne îmbogățim) a fost reluat ca
motto. Sub influența oamenilor de afaceri, mari companii de credit au fost înființate cu bani publici: Crédit
Foncier de France sau Crédit mobilier, iar sistemul francez de căi ferate era gestionat de șase mari companii
între 1852 și 1857. Apetitul speculativ al pieței a fost sporit de intrarea pe piață a noilor rezerve de aur
descoperite în California și Australia, consumul fiind întreținut de o scădere generală a prețurilor între anii
1856 și 1860, datorat unui boom economic ce a survenit prăbușirii barierelor de liber schimb, așa cum se
petrecuse deja și în Regatul Unit. Climatul economic a fost bun între 1852 și 1857, criza din 1857
neafectând Franța.

Exposiția Universală de la Paris din 1855 a constituit vârful acestei perioade. Perioada romantică lua sfârșit,
filosofia îndreptându-se spre scepticism iar literatura spre divertisment. Activitățile curții de la Compiègne
dictau moda burgheziei în materie de dans, muzică și îmbrăcăminte, iar clasa de mijloc era mulțumită de un
guvern care nu îi dăuna intereselor financiare.

Repoziționare în Europa

Deși imperiul era puternic, persoana și caracterul Împăratului arătau anumite caracteristici de slăbiciune.
Încăpățânat și idealist, acesta avea multe planuri dintre care multe nu au putut fi realizate în timpul regimului
său, sau ulterior. Congresul de la Viena, din 1815, constituia o nedreptate față de casa imperială Bonaparte
care trebuia rectificată. Europa ar fi trebuit, conform principiilor napoleoniene, să fie reorganizată într-un
ansamblu de mari state naționale și industriale, unite de propriile interese și de tratate comerciale, reunindu-
se la congrese periodice la nivel înalt prezidate sub egida imperială-presupunând o hegemonie continentală
franceză-,cât și prin expoziții universale. În acest fel puteau fi împăcate principiile revoluționare cu tradiția
istorică, aceasta reprezentând o chestiune pe care nici Restaurația Bourbonilor, în persoana lui Ludovic al
XVIII-lea, nici Monarhia din Iulie, nici a Doua Republică nu au fost capabile să o rezolve. Dreptul de vot
pentru toți bărbații, la nivel continental, punerea bazelor unor state-națiuni ca Italia, Germania și România,
acestea erau îndatoririle continuatorilor Revoluției Franceze și primului Imperiu.

Politica externă ambițioasă a primului Imperiu Francez fu continuată de Napoléon al III-lea. Ca și unchiul
său, acesta vede în Franța o putere europeană și mondială de prim rang care trebuie să își asume și joace
destinul pe scena diplomației, de la egal cu Austria, Rusia, Prusia și Regatul Unit. Acestea patru hotărâseră
însă la Congresul de la Viena din 1815 că Franța trebuie pedepsită pentru că l-a acceptat din nou pe
Napoléon I ca Împărat, pe perioada domniei de 100 de zile dintre exilul de pe Insula Elba și cel de pe Insula
Sf. Elena. Răsturnarea acestei nedreptăți față de puterea tradițional dominantă în Occident era un țel
declarat al lui Napoléon al III-lea. Ocazia pentru ca Franța să se reafirme a venit cu Războiul Crimeii.

Războiul Crimeii

Pentru mai multe detalii, vedeți Războiul Crimeii.

Ca urmare a dorinței de a controla strâmtorile Bosfor și Dardanele, Rusia invadează Principatele Române
pentru a avea acces cu flota din Marea Neagră spre Marea Mediterană. Această zonă se bucură de o
importanță strategică deloc neglijabilă, mai ales pentru Regatul Unit. Franța se alătură Regatului Unit și
declară război Rusiei pe 27 martie 1854, Împăratul francez cautând astfel să invalideze Sfânta Alianță din
1815 între Prusia, Rusia și Regatul Unit. Franța se erija de asemenea și în campioana intereselor catolice în
regiunea Ierusalimului, unde Rusia obținuse concesii importante pentru ortodoxie în gestionarea locurilor
sfinte de la un imperiu otoman în declin. Celor două puteri vestice li se alătură embrionicul regat al
Piemontului si Sardiniei, viitor nucleu al Italiei. Războiul Crimeii, soldat cu pierderi neașteptat de mari de
toate părțile,75.000 de francezi murind spre exemplu în asediul Sevastopolului, dădu un semnal de alarmă
în ce privește nepregătirea armatei franceze, însă acest semnal nu a fost în mod suficient luat în seamă.
Conflictul se încheie la data de 10 septembrie 1855, cu o Rusie ce renunță la tutela asupra Principatelor
Române. Politica de conservare a statutului Imperiului Otoman, începută de regele Francisc I al Franței
avea să îi asigure împăratului sprijinul în această chestiune și din partea facțiunilor politice franceze liberale
și monarhiste.

Regimul se află la zenit, odată cu excluderea influenței rusești din zona Mării Negre și cu nașterea prințului
Eugène, care urma să îi asigure lui Napoléon al III-lea și dinastiei un urmaș la tron. Împăratul va profita de
acest moment, reușind ca prin Contele Walewski, ministrul de externe al Franței, să impună pe agenda
Congresului de la Paris din 1856 și chestiunea unui stat italian, de pe urma căreia aveau să profite Contele
de Cavour și Regatul Piemontului și Sardiniei.

Chestiunea Italiană

Pentru mai multe detalii, vedeți Chestiunea Italiană și Napoleon al III-lea.

Atentatul lui Orsini din 14 ianuarie 1858 nu a fost hotărâtor în ce privește atitudinea Împăratului vizavi de
problema unirii italiene. Membru al societății carbonare, pentru care fratele său și-a pierdut viața, Napoleon
al III-lea a putut realiza că momentul de după victoria din Crimeea era perfect pentru a îndeplini acest
obiectiv care îi era atât de drag. Își dă vărul în căsătorie cu Clotilda, fiica regelui Piemontului în ianuarie
1859, consolidând alianța cu Piemontul și Sardinia. Rusia nu se opune unirii italiene, iar Regatul Unit
susține acest deznodământ. Mai multă opunere a existat pe plan intern, din partea intereselor de afaceri și a
catolicilor, îngrijorați de creșterea în putere a regatului piemontez în defavoarea Statelor Papale.

Când Austria declară război Piemontului, în

mai 1859, Franța intră de partea italienilor.
Napoléon al III-lea conduce în mod nominal
armata, însă deși în tinerețe cochetase cu
milităria scriind tratate de artilerie, nu reușește
să se ridice la nivelul măiestriei atinsă pe
câmpul de bătălie de unchiul său. Reportează
totuși două mari victorii, la Magenta și
Solferino, pe 4 și 24 iunie 1859, fără a fi însă
convins de război ca mijloc de soluționare a
conflictelor, rămânând cumva dezgustat de
carnagiul războiului, armata franceză suferind Împăratul Napoléon al III-lea la Solferino
din nou pierderi destul de însemnate. De teama
unei eventuale alianțe austro-prusace,
Napoléon al III-lea încheie pacea de la Villafranca în iulie 1859. Austria câștigă astfel dreptul la o prezență
în Italia, spre oroarea italienilor, frustrați că nu au putut nici acum împlini unirea. Conform acordului de la
Plombières, Franța primește Nisa și Savoia, alipindu-le după un plebiscit în aprilie 1860.

Politica colonială

Politica colonială napoleoniană nu a urmat un plan bine considerat dinainte, colonizarea franceză aflându-se
de-abia la începuturi. Văzând însă în obținerea de teritorii suplimentare un mod de a spori gloria și prestigiul
Imperiului, Napoléon al III-lea și Chasseloup-Laubat modernizează marina militară și reușesc să tripleze
posesiunile coloniale. Noua Caledonie este anexată în 1853, urmându-i coasta Gabonului în 1862.
Madagascarul este supus unui regim de protectorat comercial. Alături de Regatul Unit, Franța obține noi
porturi cu privilegii speciale în China în iunie 1858, apoi invadează Beijingul în octombrie 1860. În 1863 se
consfințește cucerirea Vietnamului, prin tratatul de la Hué, cât și protectoratul asupra Cambogiei. O
Comisie a Coloniilor este înființată în mai 1854, reorganizând Imperiul colonial pe baza distincției între
coloniile vechi și cele recent dobândite. Sfârșitul regimului de tarife preferențiale cu Franța permite
celorlalte țări să facă comerț cu coloniile franceze. Algeria este integral cucerită și împăciuită în 1857, cu o
victorie decisivă a trupelor franceze în munții Kabili. Împăratul încearcă să îi convingă pe beduini că
sistemul colonial le aduce beneficii înființând un minister al Algeriei și coloniilor. În aprilie 1860 acestora li
se redau drepturile de proprietate asupra pământului. În 1865 li se conferă și dreptul de a obține cetățenia
franceză. Proiectul unui regat dominat de arabi, sub protectorat francez, este refuzat însă de Mac-Mahon,
guvernatorul Algeriei, de armată și de populația de francezi stabiliți în colonie, așa-numiții coloni. Foametea
din 1868 ucide jumătate de milion de algerieni, și pentru că terenurile cele mai bune, din apropierea coastei,
erau cultivate doar de europeni, în principal pentru export.

Imperiul liberal

Problematica socială

Păturile inferioare își permiteau o oarecare neutralitate față de politică, neasociindu-se nici cu patronatul,
constând în mare parte din burghezie, nici cu clasa politică.

O lege promulgată pe 23 mai 1863 dă dreptul muncitorilor, asemenea prevederilor similare adoptate deja în
Regatul Unit, de a-și depune banii în societăți cooperative. O altă lege, din 25 mai 1864, le acordă dreptul
la protest pentru condiții mai bune de muncă, prin grevă. Împăratul mai permite de asemenea muncitorilor
asocierea în sindicate pentru a-și putea proteja mai bine interesele.

Ascensiunea opoziției

Un punct de vedere opus guvernului veni din partea Bisericii Catolice, prin ziarul lui Louis Veillot
'Universul'. Nici măcar expediția din Siria din 1860, în favoarea minorității catolice maronite din regiune,
persecutată de Druzi, nu reuși să stingă opoziția acestei părți a societății. Repercusiunile tratatului de liber
schimb cu Regatul Unit, semnat în ianuarie 1860 pe baza politicilor lui Richard Cobden și Michel
Chevalier, au făcut ca nemulțumiților catolici să li se alăture și reprezentanți ai intereselor industriale
franceze, acum amenințate de competiția cu bunurile produse în Regatul Unit și importate în Franța, care se
afla la un stadiu de dezvoltare mai puțin avansat. Astfel, atât catolicii cât și protecționiștii își găsesc în
absolutismul moral al Imperiului un inamic atunci când interesele lor nu se regăsesc în politica
guvernamentală.

Împăratul căută să contracareze pierderea de popularitate în rândul electoratului de dreapta cu un câștig de

imagine în rândul simpatizanților stângii. După întoarcerea din Italia, legea amnistiei generale din 16 august
1859 marchează punctul de trecere de la imperiul absolutist spre imperiul liberal, apoi imperiul parlamentar,
Imperiu ce avea să mai dureze încă zece ani.

Napoléon al III-lea însă va diferi aici radical de unchiul său. Nuanța de care dă dovadă în a doua parte a
domniei este una pe care puține regimuri din istorie au reușit să o atingă, mai ales cele monarhice. De
regulă, un regim devine autoritar, apoi încearcă să își mențină și eventual mărească privilegiile dobândite,
dezvoltând eventual și un cult al personalității în jurul conducătorului. Din contră, al doilea Imperiu Francez
este remarcabil ca perioadă în istoria Franței și a Europei ca un rarisim exemplu unde un suveran autoritar
renunță la o parte din prerogativele sale și alege să le redea instituțiilor democratice. Camerele primesc
dreptul de a comenta asupra discursului suveranului, iar presei i se acordă dreptul de a difuza aspecte ale
dezbaterilor parlamentare. Politica liberală a Imperiului în Italia era privită cu reticență de către grupurile de
opinie catolice franceze, iar aceste măsuri erau menite să distragă atenția de la critica pe care acestea grupuri
o aduceau guvernului.

Și în rândul parlamentarilor guvernului apărură semne de independență. Dreptul de vot pe legea bugetului
pe articole, acordat de Împărat în anul 1861, era o nouă armă în mâinile adversarilor regimului. Aceștia se
folosiră și de noile aspecte ale conjuncutrii internaționale: criza economică provocată de războiul de
secesiune american, precum și insistența Împăratului privind încheierea unei alianțe cu Regatul Unit în
vederea forțării unei deschideri comerciale a porturilor în China.

Ca rezultat al concesiilor făcute de guvern, alegerile din mai-iunie 1863 produc o alianță a partidelor de
opoziție, respectiv facțiunile catolice, liberale și republicane, numită Uniunea Liberală. În treacăt, interesele
liberalilor și cele ale catolicilor coincideau mai puțin pe termen lung decât aversiunea lor mutuală față de
bonapartism. Adolphe Thiers avea să conducă această Uniune, ce aveea patruzeci de reprezentanți în
Corpul legislativ.

Note

Bibliografie
Anceau, Eric, Napoléon III, un Saint-Simon à cheval, Paris, Tallandier, 2008.
Choisel, Francis, La Deuxième République et le Second Empire au jour le jour, chronologie
érudite détaillée, Paris, CNRS Editions, 2015.
Girard, Louis Napoléon III, Paris, Fayard,1986.
Tulard, Jean (dir.), Dictionnaire du Second Empire, Paris, Fayard, 1995, 1348 p.

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Al_Doilea_Imperiu_Francez&oldid=12209928

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 10 mai 2018, ora 18:00.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.