Istoria Lituaniei (1219–1295)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Lituaniei între 1219 și 1295 tratează

înființarea și perioada timpurie a primului stat lituanian,
Marele Ducat al Lituaniei, în intervalul marcat de
semnarea păcii cu Galiția-Volînia (1219) și începutul
domniei lui Vytenis, în 1295. Începutul secolului al
XIII-lea a marcat sfârșitul preistoriei în Lituania.
Începând cu această etapă, istoria Lituaniei este
menționată de cronici, tratate și alte documente scrise.
În 1219, douăzeci și unu de duci lituanieni au semnat
un tratat de pace cu Galiția-Volînia. Acest eveniment
este acceptat în mare parte ca fiind prima dovadă că
statele baltice se unificau și consolidau.[1] În ciuda
războiului continuu cu două ordine creștine, livonienii
și teutonii, Marele Ducat al Lituaniei a fost înființat și a
căpătat un control asupra terenurilor Ruteniei Negre,
Poloțk, Minsk, precum și asupra altor teritorii aflate la
est de Lituania actuală, care au slăbit și au devenit
vulnerabile după prăbușirea Rusiei Kievene.
Privire de ansamblu asupra schimbărilor teritoriale
Primul conducător care deținut titlul de Mare Duce a
ale Lituaniei din timpul domniei lui Mindaugas până
fost Mindaugas. Din punct de vedere tradițional, este
în prezent.
considerat fondatorul statului, cel care a unit triburile
baltice și a stabilit Ducatul. Cu toate acestea, unii
cercetători nu sunt de acord cu această percepție,[2] susținând că un stat organizat a existat înainte de
Mindaugas, chiar în 1183.[3] După reprimarea unui război intern cu nepoții săi, Mindaugas a fost botezat în
1251 și încoronat ca rege al Lituaniei în 1253. Cu toate acestea, în 1261 a încălcat pacea cu Ordinul
livonian, probabil renunțând chiar și la creștinism. Asasinarea sa în 1263 de către nepotul său Treniota a pus
capăt regatului creștin timpuriu în Lituania. În următorii 120 de ani Lituania a rămas un imperiu păgân,
luptând împotriva Ordinelor teutonilor și livonienilor în timpul cruciadei din nord pentru a creștina țara.[4]

După moartea lui Mindaugas, Marele Ducat al Lituaniei a intrat într-o perioadă de instabilitate, așa cum este
reflectat de faptul că șapte mari duci au deținut titlul pentru următorii treizeci și doi de ani. Se cunosc puține
date despre această perioadă, însă dinastia Gediminid a fost fondată în jurul anului 1280. În ciuda
instabilității, Marele Ducat nu se dezintegrase. Vytenis a preluat puterea în 1295, iar în următorii douăzeci
de ani a consolidat puternic fundațiile Ducatului cu scopul de a se extinde și de a crește, sub conducerea lui
Gediminas și a fiul său, Algirdas. Perioada 1219–1295 a fost, astfel, perioada de consolidare a Marelui
Ducat, iar anii de după 1295 i-au marcat extinderea.

Cuprins
Înființarea statului
 Unificarea baltică
Tratatul Galiția-Volînia
Ascensiunea lui Mindaugas
Regatul Lituaniei
Anii după Mindaugas
Anii de instabilitate
Domnia lui Traidenis
Ascensiunea dinastiei Gediminide
Moștenire
Note
Legături externe

Înființarea statului

Unificarea baltică

Statele baltice au fost în mare parte determinate să se

unească datorită amenințării venite din partea ordinelor
religioase germane agresive.[5] În 1202, Albert,
episcopul din Riga, a înființat Ordinul Fraților
Livonieni ai Sabiei pentru a promova creștinarea și
cucerirea livonienilor, curonienilor, semigalilor și a
estonilor din apropierea Golfului Riga. Ordinul a duse
o serie de campanii reușite și a prezentat un mare
pericol pentru teritoriile lituaniene. Înaintarea
Ordinului a fost oprită după înfrângerea lui în Bătălia
de la Saule din 1236, ordinul fiind aproape
desființat.[5] În cele din urmă, s-a unit cu Ordinul
Cavalerilor Teutoni continuând așa-numitele Reisen,
incursiunile împotriva statelor baltice.

În 1226, Konrad I al Mazoviei i-a chemat pe cavalerii

teutoni să-și apere frontierele și i-a supus pe prusaci,
oferindu-le cavalerilor spre folosință Chełmno ca bază Harta triburilor baltice în secolul XIII. Statele
pentru campania lor. În 1230, teutonii s-au stabilit în baltice răsăritene sunt prezentate în culoarea
Chełmno, au construit un castel, și au început să atace maro, în timp ce statele baltice de apusene sunt
teritoriile prusace. După patruzeci și patru de ani, și în prezentate în verde.
ciuda celor două răscoale prusace împotriva lor, au
cucerit cele mai multe triburi prusace. Ulterior, cavalerilor le-au trebuit nouă ani să-i cucerească pe
nadruviani, scalviani, și sudovieni, iar din 1283, au avut o poziție care le-a permis să amenințe tânărul stat
lituanian dinspre vest.[6]

Următoarea unificare a triburilor lituaniene a fost facilitată de schimbările sociale care au avut loc în
Lituania pe parcursul acestei perioade. S-au instituit alodiile (în lituaniană atolai; proprietăți funciare scutite
de taxe) care ulterior aveau să stea la baza unui sistem feudal. Aceasta a fost, așa cum atestă mai multe
cronici, principala formă de organizare care a reglementat proprietatea funciară în secolul al XIII-lea.[7] În
cadrul acestui sistem, cunoscut în Anglia ca primogenitură, doar fiul cel mare putea moșteni pământuri,
 ceea ce le-a permis ducilor să-și consolideze
Expediții militare lituaniene cunoscute[5] exploatațiile. Clasele sociale și repartiția muncii au
Ani În Livonia În Rusia În Polonia Total început de asemenea să prindă amploare. Erau clase de
1201–1210 12 5 1 18 soldați cu experiență (bajoras), de țărani liberi
1211–1220 7 6 2 15 (laukininkas) și de oameni „ne-liberi” (kaimynas și
1221–1230 2 3 2 7 šeimynykštis).[8] Pentru a pune în aplicare această
1231–1240 - 4 1 5 structura socială, a fost nevoie de un stat unificat. O altă
1241–1250 3 9 3 15 forță din spatele unificării a fost dorința de a profita de
1251–1260 - 6 3 9 terenurile rutene, care avuseseră de suferit de pe urma
1261–1263 2 2 2 6 invaziei mongolilor. Erau adesea suficiente alianțe de
Total 26 35 14 75 scurtă durată între ducii lituanieni pentru efectuarea de
expediții militare și de jaf în aceste zone (inclusiv Pskov,
jefuit în 1213). În total, între 1201 și 1236, lituanienii au lansat cel puțin 22 de incursiuni în Livonia, 14 în
Rutenia, și 4 în Polonia. O administrare continuă a teritoriilor cucerite avea însă nevoie și de o mare putere
centrală unificată.[5]

Tratatul Galiția-Volînia

Unele dovezi arată că lituanienii au început să-și

unească forțele la începutul secolului al XIII-lea. De
exemplu, în 1207, în Lituania au fost recrutați soldați
pentru a lupta împotriva ordinelor religioase germane
și în 1212, Tratatul semnat de Daugirutis cu
Novgorodul arată că el avea o oarecare influență într-o
zonă vastă.[9] În cursul primilor douăzeci de ani de
secolului al XIII-lea, lituanienii au organizat circa
treizeci de expediții militare în Livonia, Rusia și
Polonia.[5] După părerea istoricului Tomas
Baranauskas, se poate spune că exista un stat lituanian
încă din 1183.[3] Cu toate acestea, prima dovadă
concludentă a unei unificări a statelor baltice este
considerat a fi Tratatul Galiția-Volînia, semnat în
1219.[1] Printre semnatarii tratatului se numărau
douăzeci și unu de duci lituanieni; este specificat faptul
că cinci dintre aceștia erau seniori, având prioritate față Harta teritoriilor controlate de Ordinul livonian în
de ceilalți șaisprezece. Probabil, cel mai mare duce a 1260. Acest Ordin, înființat în 1202, reprezenta un
fost Živinbudas, din moment ce numele lui a fost mare pericol pentru statele baltice și a încurajat
primul menționat.[3] Mindaugas, deși tânăr, împreună unificarea.
cu fratele său, Dausprungas, se numărau și ei printre
ducii seniori, ceea ce ar însemna că ei și-au moștenit
titlurile.[9] Ceilalți doi duci seniori erau Daujotas (al doilea menționat) și fratele său Vilikaila (ultimul
menționat din cei cinci).

Tratatul era important din mai multe motive. El demonstra că ducii lituanieni cooperau; printre semnatari se
numărau duci care domneau peste unele teritorii, cum ar fi Samogitia, care probabil nu aveau legătură cu
Galiția-Volînia. Participarea lor implică o percepție a unui interes comun, o dovadă a unui stat în curs de
formare. Cu toate acestea, desemnarea celor cinci duci ca „seniori” arată că procesul de unificare era încă în
tranziție. Includerea a douăzeci și unu de duci sugerează că multe teritorii din Lituania erau puternice și
semi-independente. Istoricii consideră tratatul o mărturie interesantă a unui proces lung și complex de
formare a unui stat.[9] Progresul unificării a fost inegal; de exemplu, după moartea ducilor Daugirutis în
1213 și a lui Stekšys în 1214, lituanienii a organizat mai puține raiduri.

Ascensiunea lui Mindaugas

Mindaugas, ducele care a guvernat partea de sud a Lituaniei dintre râurile Neman și Neris,[7] a devenit în
cele din urmă întemeietorul statului. Mindaugas este menționat ca domnitor al întregii Lituanii în cronica
livoniană Rhymed în 1236.[10] Mijloacele prin care a reușit să obțină acest titlu nu sunt bine-cunoscute.
Cronicile rusești menționează că a omorât sau expulzat duci, inclusiv rude.[1] În 1236, ducele Vykintas a
condus forțele samogitiane către victorie în bătălia de la Saule, unde Ordinul Livonian a suferit o înfrângere
catastrofală. Se pare că Vykintas nu a primit sprijin din partea lui Mindaugas.[11] Puterea personală a lui
Vykintas a crescut. Ordinul Livonian a fost la un pas de colaps și a fost forțat să devină o sucursală a
Cavalerilor Teutoni. Ordinele aliate s-au concentrat asupra cuceririi Samogiției, deoarece numai acest ținut
îi împiedica să-și consolideze teritoriile. Unirea acestor puteri agresive nu ar fi putut trece neobservată în
țările lituaniene și ar fi determinat accelerarea procesului de unificare.[5] În 1239 Mindaugas a preluat
Rutenia Neagră slabită și l-a numit pe fiul său Vaišvilkas la conducere.[10] La începutul anilor 1240,
Mindaugas și-a consolidat puterea și a instaurat-o în diverse ținuturi baltice.[5] În 1245, Mindaugas și-a
trimis nepoții pe nume Tautvilas și Edivydas, fiii lui Dausprungas, respectiv Vykintas, să cucerească
Smolenskul, dar fără succes. În 1249, Mindaugas a încercat să ia ținuturile nepoților săi și ale lui lui
Vykintas, ceea ce a dus la un conflict intern.[10]

Tautvilas, Edivydas, și Vykintas au format o coaliție puternică cu

samogițienii, Ordinul Livonian, Daniel din Galiția (cumnatul cu
Edivydas și Tautvilas), precum și cu Vasilko din Volînia împotriva
lui Mindaugas. Numai polonezii, chemați de Daniel, au refuzat să
ia parte la coaliția împotriva lituanienilor. Ducii din Galiția și
Volînia au reușit să obțină controlul asupra Ruteniei Negre, o zonă
condusă de Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas. Tautvilas a plecat la
Riga, unde a fost botezat de arhiepiscop. În 1250, Ordinul a
organizat două raiduri majore, unul împotriva țării Nalša și
împotriva altor domenii ale lui Mindaugas și împotriva acelor părți
din Samogiția care încă îl mai susțineau.[7]
Vykintas, liderul victorios în bătălia Atacat din nord și sud și
de la Saule, așa cum este descris în confruntându-se cu o
Cronicile lui Alexander Guagnini, posibilitatea unor
publicate în 1578.
frământări în alte părți,
Mindaugas a fost pus într-
o situație extrem de dificilă, dar a reușit să profite în folosul său de
conflictele dintre Ordinul Livonian și Arhiepiscopul de Riga. A
reușit să îl mituiască pe Andreas von Stierland,[7] maestrul
Ordinului, care încă era supărat pe Vykintas pentru înfrângerea
Castrul de la Šeiminyškėliai în
din 1236.[12] În 1251, Mindaugas a fost de acord să primească apropiere de Anykščiai este locul cel
botezul și să cedeze controlul asupra unor teritorii din vestul mai probabil din Voruta.
Lituaniei, în schimbul promisiunii că va primi o coroană. În 1252,
Tautvilas și restul aliaților săi l-au atacat pe Mindaugas în Voruta,
uneori considerată a fi prima capitală a Lituaniei. Atacul a eșuat iar forțele lui Tautvilas s-au retras să se
apere în Castelul Tverai, în actualul municipiu Rietavas. Vykintas a murit în 1253, iar Tautvilas a fost nevoit
să i se realăture lui Daniel din Galiția. Vaišvilkas, fiul lui Mindaugas, a hotărât să se retragă la o
mănăstire.[5] Tautvilas a recunoscut superioritatea lui Mindaugas și a primit Polațkul drept fief.[13]

Regatul Lituaniei
După cum i se promisese, Mindaugas a fost încoronat
împreună cu soția sa Morta la un moment dat în vara
anului 1253, iar Regatul Lituaniei, proclamat de către
Papă în 1251, a fost recunoscut. 6 iulie este astăzi
sărbătorită drept „Ziua statalității” (în lituaniană
Valstybės diena) și este o sărbătoare oficială în Lituania
modernă.[14] Data exactă a încoronării nu este însă
cunoscută, cercetările istoricului Edvardas Gudavičius,
care a promovat această dată, sunt uneori contestate.[3]
Locul încoronării nu este nici el cunoscut. Papa
Inocențiu al IV-a l-a sprijinit pe Mindaugas, în speranța
că un nou stat creștin ar putea opri invaziile Hoardei de
Aur, un stat din Imperiul Mongol.[10] Pe 17 iulie 1251,
papa a semnat două edicte papale. Unul dintre acestea
a cerut episcopului de la Chełmno să îl încoroneze pe
Mindaugas ca rege al Lituaniei, să numească un
episcop pentru Lituania, și să construiască o catedrală.
Celălalt edict îl punea pe noul episcop să fie în
subordinea directă a papei.[7] Acest lucru a fost
binevenit pentru lituanieni, deoarece ei erau îngrijorați
că vechii lor dușmani, Ordinul Livonian, ar fi putut
exercita un control prea mare asupra noului stat.[1] Harta Marelui Ducat al Lituaniei în perioada
secolelor XIII-XV.
Din cauza diferitelor conflicte de interese, a durat ceva
timp până când a fost numit un episcop de Lituania.
Episcopul de Gniezno l-a numit în această funcție pe Vito (în lituaniană Vitas), un călugăr al Ordinului
Dominican, dar el nu a fost recunoscut de Mindaugas și nu a fost acceptat de populație. Activitățile lui Vito
în Lituania nu sunt cunoscute, deși el este uneori pus în relație cu Catedrala lui Mindaugas.[5] În cele din
urmă, în 1254, a fost numit episcop Christian (în lituaniană Kristijonas), membru al Ordinului Livonian.
Mindaugas i-a oferit câteva terenuri in Samogiția, dar nu se cunosc multe despre activitățile sale. Izvoarele
istorice nu menționează nicio sponsorizare de misionari, educație a prelaților, sau construire de biserici în
această perioadă, iar episcopul Christian s-a întors în Germania în 1259, unde a murit în 1271.[5] Ridicarea
Catedralei lui Mindaugas rămâne problematică, dar cercetările arheologice recente au relevat resturile unei
clădiri de cărămidă din secolul al XIII-lea pe locul de astăzi al Catedralei de la Vilnius.[7] Se presupune în
general că rămășițele sunt cele ale Catedralei lui Mindaugas, construită pentru respectarea acordului cu
Papa. Cu toate acestea, după cum au demonstrat evenimentele ulterioare, lituanienii nu erau pregătiți să
accepte creștinismul, și botezul lui Mindaugas a avut doar un impact temporar asupra evoluțiilor viitoare.[5]

Imediat după încoronare, Mindaugas a acordat Ordinului Livonian câteva teritorii din vest — porțiuni din
Samogiția, Nadruva, și Dainava.[3] Există unele discuții pentru a stabili dacă în ultimii ani (1255, 1257,
1259, 1261) Mindaugas a dat chiar mai multe pământuri Ordinului;[10] supoziția aceasta este susținută de
faptul că unele dintre documente menționează că terenurile nu ar fi fost de fapt sub controlul lui
Mindaugas.[1] Indiferent de situație, au fost instituite o pace și o relativă stabilitate pentru încă aproximativ
opt ani. Mindaugas s-a folosit de această ocazie pentru a se concentra asupra extinderii spre răsărit. Și-a
consolidat influența în Rutenia Neagră, în Pinsk, și a profitat de prăbușirea Rusiei Kievene prin cucerirea
orașului Poloțk, un important centru de comerț din bazinul râului Daugava.[10] De asemenea, a negociat o
pace cu Galiția-Volînia, și a aranjat căsătoria uneia din fiicele sale cu Svarn, fiul lui Daniel din Galiția, care
va deveni mai târziu Mare Duce al Lituaniei. Au fost consolidate și relațiile diplomatice cu Europa de Vest
și cu Sfântul Scaun. În 1255, Mindaugas a primit permisiunea Papei Alexandru al IV-lea să-și încoroneze
fiul cu titlul de rege al Lituaniei.[7] Pe plan intern, Mindaugas s-a străduit să înființeze instituții de stat:
propria sa curtea nobiliară, sisteme administrative, un serviciu diplomatic și un sistem monetar. Au circulat
monede mari de argint lituaniene (în lituaniană Lietuvos ilgieji), ceea ce oferă un indiciu al statalității.[5]

Ordinul Livonian s-a folosit de această perioadă pentru a-și

consolida controlul asupra terenurilor samogițiene. Livonienii au
construit trei castele de-a lungul frontierei: Memelburg (Klaipėda),
Georgenburg (Jurbarkas), și Doben (Durbe în Letonia).[1]
Samogițienii au răspuns alegându-l pe Algminas drept conducător
militar, și atacând Kurzeme, Ordinul având succese mici pe câmpul
de luptă. În 1259, Ordinul livonian a pierdut bătălia de la Skuodas
și în 1260, și bătălia de la Durbe. Prima înfrângere a încurajat o
rebeliune a semigalilor, iar cea de-a doua i-a provocat pe prusaci la
o revoltă împotriva Ordinului.[5] Marea revoltă a prusacilor a durat
paisprezece ani. Încurajat de Treniota, nepotul său, Mindaugas a
încălcat pacea cu Ordinul. Unele cronici sugerează că el ar fi
revenit la fostele sale credințele păgâne, dar acest aspect este încă
pus în discuție.[1][10] Cu toate acestea, toate realizările diplomatice
efectuate de la încoronarea lui s-au pierdut.[5]

Mindaugas a format apoi o alianță cu Alexandr Nevski din

Novgorod și împreună cei doi s-au îndreptat împotriva Ordinului.
Treniota a condus o armată pentru către Cēsis și au luptat contra Sf. Vitas, primul episcop al Lituaniei.
Mazoviei, în speranța de a încuraja toate triburile baltice cucerite să Tablou din secolul al XVII-lea.
se ridice împotriva Ordinelor și să se unească sub conducerea
lituaniană. El a repurtat câteva victorii, dar nu a reușit să cucerească castelele fortificate sau să formeze o
coaliție a forțelor baltice împotriva Ordinului. Influența personală a lui Treniota a crescut din cauză că
Mindaugas s-a concentrat mai mult asupra cuceririi terenurilor din Rusia, trimițând o mare armată la
Briansk. Prioritățile lui Treniota și Mindaugas au început să diveargă.[12] În mijlocul acestor evenimente,
soția lui Mindaugas, Morta, a murit, și Mindaugas și-a exprimat dorința de a se căsătorei cu soția lui
Daumantas.[7] Daumantas și Treniota au răspuns la această insultă prin asasinarea lui Mindaugas și a doi
dintre fii ai săi, Ruklys și Rupeikis în 1263.[1] Lituania a căzut pradă instabilității interne timp de mai mulți
ani.

Anii după Mindaugas

Anii de instabilitate

Statul lituanian nu s-a dezintegrat după moartea lui Mindaugas. Treniota a preluat titlul de Marele Duce, dar
puterea lui a fost limitată; a fost contestat de Tautvilas, care nu renunțase la revendicarea asupra tronului.
Tautvilas a fost și el asasinat de către Treniota dar, după doar un an, în 1264, Treniota a fost ucis de către
foștii sfetnici ai lui Mindaugas. Fiul lui Mindaugas, Vaišvilkas, împreună cu cumnatul acestuia, Shvarn din
Volînia, a preluat controlul în Lituania. Daumantas a fost nevoit să se refugieze în Pskov, a fost botezat
Timofei, a condus cu succes din 1266-1299 și a fost chiar și canonizat.[16] În 1265 Vaišvilkas, creștin fiind,
 a făcut pace cu Ordinul livonian și, chiar fără sprijin din Lituania,
răscoalele din statele baltice care au fost alimentate de Treniota au
început să dispară.[17] În 1267 s-a întors la viață monahală și a lăsat
Marele Ducat în seama lui Shvarn. Puține date sunt cunoscute
despre Shvarn și domnia sa, dar istoricii cred că el nu a reușit să
preia controlul asupra întregii Lituanii, și a guvernat doar părțile din
sud.[18] A murit în 1269 sau 1271 în Galiția.

Domnia lui Traidenis

Circumstanțele preluării puterii în 1269 de către următorul

domnitor, Traidenis, nu sunt clare. Încă de la început relațiile sale cu
Galiția-Volînia erau tensionate iar în cele din urmă s-a ajuns la
războiul din anii 1274-1276. Traidenis a câștigat lupta, și și-a întărit
controlul asupra Ruteniei Negre.[17] Traidenis, cunoscut pentru
Zidurile kremlinului din Pskov, ferma sa atitudine anti-germană,[5] a avut și el succes în luptele cu
construit parțial de Daumantas, Ordinul Livonian. În 1270 a câștigat bătălia de la Karuse, bătălie
asasinul lui Mindaugas și patronul
dată pe gheață în apropiere de Saaremaa. În 1272 însă Ordinul a
spiritual al Pskovului.[15] răspuns atacând Semigalia și construind Castelul Dünaburg
(Daugavpils) în 1273 pe un teritoriu controlat teoretic de
[5]
Traidenis. Câțiva ani mai târziu, în 1281, Traidenis a cucerit Castelul Jersika, din actualul raion Preili, și a
reușit să-l schimbe cu Castelul Dünaburg.[17] Dünaburg a rămas un avanpost lituanian până în 1313. În
1279 Ordinul a atacat din nou teritoriul lituanian, ajungând până în Kernavė, dar pe drumul de întoarcere au
suferit o mare înfrângere în bătălia de la Aizkraukle. Mastrul Ordinului, Ernst von Rassburg, a murit în
luptă, iar semigalii cuceriți s-au revoltat, fiind acum dispuși să recunoască superioritatea Lituaniei, și
cerându-i ajutor lui Traidenis.[19] Cu toate acestea, Traidenis a murit la scurt timp după aceasta, iar revolta
nu a avut succes.

Domnia lui Traidenis a fost cel mai lung și mai stabil regim în timpul perioadei de frământare. După
moartea sa, Ordinul și-a finalizat cuceririle: triburile baltice cucerite nu s-au mai răsculat iar Ordinele se
puteau concentra acum asupra Lituaniei.[17] În 1274 Marea Revoltă Prusacă a luat sfârșit iar Ordinul
Cavalerilor Teutoni a continuat să cuceri alte triburi baltice: nadruvienii și scalvienii în 1274-1277, și
sudovienii în 1283; Ordinul Livonian a terminat cucerirea Semigaliei, ultimul aliat baltic al Lituaniei, în
1291.[5] Ordinele își puteau concentra atenția asupra Lituaniei. Zona de tampon formată din alte triburi
baltice dispăruse, și Lituania a rămas să lupte singură împotriva Ordinelor.

Ascensiunea dinastiei Gediminide

Există incertitudini considerabile în ce privește identitatea Marilor Duci ai Lituaniei în perioada dintre
moartea lui Traidenis în 1282 și asumarea puterii de către Vytenis în 1295. Aceasta se datorează parțial
faptului că cele două surse principale ale istoriei lituaniene a secolului al XIII-lea, Codicele Hypatian și
Cronica livoniană Rhymed, se sfârșesc la începutul anilor 1290. În 1285, o cronică îl menționează pe
Daumantas ca Mare Duce. El l-a atacat pe episcopul Tverului și a fost grav rănit sau chiar ucis în luptă.[20]
Cu toate acestea, este singura informație despre el.

Dinastia Gediminidă și-a început ascensiunea în Lituania în această perioadă cu apariția lui Butigeidis,
primul său lider.[21] În 1289, în fruntea a circa 8.000 de militari, el a atacat Sambia. În 1289, Ordinul
Cavalerilor Teutoni a construit un castel în Sovetskul de astăzi (Tilsit) și și-au intensificat incursiunile.
Butigeidis a fost primul care a construit castele puternice de-a lungul râului Neman.[21] A murit în 1290 sau
1292, iar fratele său, Butvydas (cunoscut și sub numele de Pukuveras)
a moștenit coroana. Butvydas a fost tatăl lui Vytenis și, probabil și al
lui Gediminas. În timpul scurtei sale domniei, Butvydas a încercat să
apere ducatul împotriva Cavalerilor Teutoni; a atacat și Mazovia, un
aliat al cavalerilor.[22] Fiul său, Vytenis, a ajuns la putere în 1295 și s-a
încheiat perioada de relativă instabilitate. Domnia sa a marcat tranziția
de la înființarea statului la punctul în care el a fost pregătit pentru
extindere.

Moștenire
Statul unit și condus de Mindaugas a constituit primul stat lituanian. Coloanele Gediminid, simbolul
Statul a protejat efectiv lituanienii și samogiții de asimilarea de către dinastiei începută cu Butigeidis
Ordinul Cavalerilor Teutoni și Ordinul Livonian, soartă de care nu au ca. 1285 și terminată cu
scăpat prusacii, scalvienii, curonienii, selonii și alte triburi baltice. Sigismund al II-lea Augustus în
Mindaugas a domnit peste aproximativ 100.000  km² din teritoriul 1572
lituanian,[23] o zonă cu o populație estimată la
aproximativ 300.000 de locuitori.[24] Ținuturile slave
aflate sub controlul și influența sa ocupau alți
100.000  km².[23] Până în 1430, apogeul atins din
timpul domniei lui Vytautas cel Mare, marele ducat
deținea un teritoriu de aproximativ 930.000  km² și
aproximativ 2,5 milioane de locuitori.[24]

Perioada 1219–1295 a conturat și ea viitoare conflicte:

lituanienii păgâni au fost înconjurați de ordinele
agresive romano-catolice dinspre nord și sud-vest și de
către adepții ortodoxiei dinspre est. Raidurile ordinelor
s-au intensificat după ce au învins „zona tampon”
creată de prusaci, nadruvieni, scalvieni, sudovieni și
semigali din 1283.[6] Relațiile lituanienilor cu Biserica
Ortodoxă au fost mai pașnice. Oamenilor le-a fost
permis să își practice religia; Ducii lituanieni nu au
ezitat să se căsătorească cu fiice de duci ortodocși. Cel
puțin unii dintre cărturarii ducilor trebuie să fi fost de Harta Europei în 1328. În următorii 100 de ani,
asemenea ortodocși. [25] Luptele cu cavalerii teutoni și Lituania se va extinde până la Marea Neagră.
extinderea către est au marcat anii 1295–1377. [5]
Lituania nu avea cum să reziste la nesfârșit izolată
religios, politic și cultural și a trebuit să aleagă între romano-catolicism și ortodoxie. În 1386, Marele Duce
Jogaila a ales botezul în rit catolic, cu scopul de a se căsători cu Jadwiga a Poloniei și a devenit rege al
Poloniei. Ultimul stat păgân european a fost convertit la creștinism.[4]

Note
1. ^ a b c d e f g h en Jakštas, Juozas (1984). 2. ^ lt Simas Sužiedėlis, ed. (1970).
Mindaugas. Encyclopedia Lituanica. III.
„Beginning of the State”. În Albertas Gerutis
Boston, Massachusetts: Juozas Kapočius.
(ed.). Lithuania: 700 Years. translated by
Algirdas Budreckis (ed. 6th). New York: p. 538.
Manyland Books. pp. 45–50. ISBN 0-
87141-028-1.
3. ^ a b c d e lt Baranauskas, Tomas (2003). 10. ^ a b c d e f g lt Gudavičius, Edvardas
„Mindaugo karūnavimo ir Lietuvos
karalystės problemos” (http://web.archive.or
g/web/20051026174819/http://www.voruta.l
t/article.php?article=87). Voruta. 6 (504).
ISSN 1392-0677. Accesat în 3 septembrie
2010.
4. ^ a b en Rowell, C. S. (24 iunie 1994). 11. ^ lt Kiaupa, Zigmantas (2002).
Lithuania Ascending: A Pagan Empire
Within East-central Europe, 1295–1345 (htt
p://books.google.com/?id=i4hpVJ51y4oC&
pg=RA4-PA302). Cambridge University
Press. pp. 302–304. ISBN 052145011X.
Accesat în 3 septembrie 2010.
5. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r en Kiaupa,
Zigmantas (2000) [1995]. „Establishment of
the State”. The History of Lithuania Before
1795 (ed. English). Vilnius: Lithuanian
Institute of History. pp. 45–72. ISBN 9986-
810-13-2. Citare cu parametru depășit
|coauthors= (ajutor)
6. ^ a b lt Kulikauskas, Gediminas (2002).
„Ordinų raida XIII–XIV amžiuose” (http://mk
p.emokykla.lt/gimtoji/?id=812). Gimtoji
istorija. Nuo 7 iki 12 klasės (http://mkp.emo
kykla.lt/gimtoji/). Vilnius: Elektroninės
leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4.
Accesat în 3 septembrie 2010.
7. ^ a b c d e f g h lt Butkevičienė, Birutė
(2003). „Mindaugas — Lietuvos karalius” (h
ttp://ausis.gf.vu.lt/mg/nr/2003/07/7mlk.html).
Mokslas ir gyvenimas. 7 (547). ISSN 0134-
3084. Accesat în 3 septembrie 2010. Citare
cu parametru depășit |coauthors=
(ajutor)
8. ^ lt Tarvydienė, Marytė Elena (2007).
Žemėtvarkos pagrindai (http://www.lzuu.lt/fil
e.doc?id=17317) (PDF). Universitatea
Agriculturii din Lituania. p. 17.
9. ^ a b c lt Kiaupa, Zigmantas (2002).
„Baltų žemių vienijimosi priežastys” (http://
mkp.emokykla.lt/gimtoji/?id=821). Gimtoji
istorija. Nuo 7 iki 12 klasės (http://mkp.emo
kykla.lt/gimtoji/). Vilnius: Elektroninės
leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4.
Accesat în 3 septembrie 2010.
(2004). „Mindaugas”. În Vytautas
Spečiūnas. Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.):
enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. pp. 15–
18. ISBN 5-420-01535-8. Citare cu
parametru depășit |coauthors= (ajutor)
„Mindaugas – valstybės statytojas” (http://m
kp.emokykla.lt/gimtoji/?id=822). Gimtoji
istorija. Nuo 7 iki 12 klasės (http://mkp.emo
kykla.lt/gimtoji/). Vilnius: Elektroninės
leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4.
Accesat în 3 septembrie 2010.
12. ^ a b lt Kiaupa, Zigmantas (2002).
„Mindaugo karalystės raida” (http://mkp.em
okykla.lt/gimtoji/?id=823). Gimtoji istorija.
Nuo 7 iki 12 klasės (http://mkp.emokykla.lt/
gimtoji/). Vilnius: Elektroninės leidybos
namai. ISBN 9986-9216-9-4. Accesat în 3
septembrie 2010.
13. ^ lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Tautvila”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos
valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis
žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų
leidybos institutas. pp. 20–21. ISBN 5-420-
01535-8. Citare cu parametru depășit
|coauthors= (ajutor)
14. ^ lt Lietuvos Respublikos švenčių dienų
įstatymas (https://www3.lrs.lt/pls/inter3/dok
paieska.showdoc_l?p_id=134377), Žin.,
1990, Nr. 31-757, Seimas. Accesat la 3
septembrie 2010.
15. ^ lt Ivinskis, Zenonas (1937).
„Daumantai”. În Vaclovas Biržiška.
Lietuviškoji enciklopedija. VI. Kaunas:
Spaudos Fondas. p. 177.
16. ^ lt Savukynas, Virginijus (2006). „Kaip
Mindaugas su Daumantu už demokratiją
Rytuose kaunasi” (http://www.lrytas.lt/?id=1
1521855091151001591&view=4). Lietuvos
rytas. ISSN 1392-2351. Accesat în 3
septembrie 2010.
17. ^ a b c d lt Kiaupa, Zigmantas (2002).
„Prie Mindaugo palikimo: Treniota,
Vaišvilkas, Švarnas ir Traidenis” (http://mk
p.emokykla.lt/gimtoji/?id=831). Gimtoji
istorija. Nuo 7 iki 12 klasės (http://mkp.emo
kykla.lt/gimtoji/). Vilnius: Elektroninės
leidybos namai. ISBN 9986-9216-9-4.
Accesat în 3 septembrie 2010.
18. ^ lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Švarnas”. În Vytautas Spečiūnas. Lietuvos
valdovai (XIII-XVIII a.): enciklopedinis
žinynas. Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų
leidybos institutas. p. 25. ISBN 5-420-
01535-8.
19. ^ lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Traidenis”. În Vytautas Spečiūnas.
Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.):
enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. pp. 26–
27. ISBN 5-420-01535-8. Citare cu
parametru depășit |coauthors= (ajutor)
20. ^ lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Daumantas”. În Vytautas Spečiūnas.
Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.):
enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. p. 28.
ISBN 5-420-01535-8.
21. ^ a b lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Butigeidis”. În Vytautas Spečiūnas.
Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.):
enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. p. 29.
ISBN 5-420-01535-8.
22. ^ lt Gudavičius, Edvardas (2004).
„Butvydas”. În Vytautas Spečiūnas.
Lietuvos valdovai (XIII-XVIII a.):
enciklopedinis žinynas. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. p. 30.
ISBN 5-420-01535-8. Citare cu parametru
depășit |coauthor= (ajutor)
23. ^ a b en Simas Sužiedėlis, ed. (1970).
„Territory of Lithuania”. Encyclopedia
Lituanica. V. Boston, Massachusetts:
Juozas Kapočius. pp. 395–401. LCC 74-
114275 (http://catalog.loc.gov/cgi-bin/Pweb
recon.cgi?Search_Arg=74-114275&Search
_Code=CALL_&CNT=5).
24. ^ a b lt Vaitiekūnas, Stasys (2006).
„Gyventojai valstybės formavimosi is jos
plėtros laikotarpiu”. Lietuvos gyventojai:
Per du tūkstantmečius. Vilnius: Mokslo ir
enciklopedijų leidybos institutas. pp. 36–
58. ISBN 5-420-01585-4.
25. ^ en Bumblauskas, Alfredas (2002). „The
heritage of the Grand Duchy of Lithuania:
perspectives of historical consciousness”.
În Grigorijus Potašenko. The Peoples of
the Grand Duchy of Lithuania. Axel Holvoet
(translator). Vilnius: Aidai. pp. 14–15.
ISBN 9955-445-52-1.

Legături externe
1. en Gudavičius, Edvardas (1996). "Following the Tracks of a Myth (http://viduramziu.lietuvo
s.net/etno/gudavicius-en.htm)". Lithuanian Historical Studies.
2. en Baranauskas, Tomas (2000). "The Formation of the Lithuanian State (http://viduramziu.li
etuvos.net/en/state.htm)". Lietuvos.net
3. en Baranauskas, Tomas (2006). "Chronology: High Middle Ages (1183–1283) (http://vidura
mziu.lietuvos.net/en/c1183.htm)". Lietuvos.net

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Istoria_Lituaniei_(1219–1295)&oldid=14580944

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 15 octombrie 2021, ora 23:41.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice;
pot exista și
clauze suplimentare.
Vedeți detalii la Termenii de utilizare.