Problema Cadrilaterului

Prin Dobrogea de sud, Dobrogea Nouă sau Cadrilater (marcaj cu galben) se

desemnează judeţele Durostor (3.226 km2) şi Caliacra (4500 km2) aflate între
graniţele României între 1913-1940.

Cadrilaterul reprezintă partea de sud a Dobrogei, aflată în Bulgaria și mărginită

de Dunăre la NV, râurile Beli Lom și Kamchiya la S și Marea Neagră la E.

1
 Numele înseamnă „patrulater” și provine de la cele patru cetăți turcești care
alcătuiau un sistem defensiv în nord-estul Bulgariei: Silistra, Ruse, Shumen și
Varna.

Cea mai veche ţară română. Totul despre românii din

CADRILATER

V. Pârvan spunea: ,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este
cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani,
dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi
să-şi facă oraşe şi sate romane…“1.

Prin Dobrogea de sud, Dobrogea Nouă sau Cadrilater (marcaj cu galben) se

desemnează judeţele Durostor (3.226 km 2) şi Caliacra (4500 km2) aflate între
graniţele României între 1913-1940. Acest Cadrilater (patrulater) este urmaşul
Cadrilaterului format de cetăţile Rusciuc, Şumla, Varna şi Silistra din timpul
turcilor care era mai întins2. Cadrilaterul este şi el parte a spaţiului etnogenezei
româneşti, care în sud a avut loc până în Balcani.

Din sec. VIII-VI îdHr. a avut loc colonizarea greacă a litoralului vestic al Mării
Negre, dar dincolo de zidurile cetăţilor populaţia cea mai importantă o constituiau
geţii. Herodot povesteşte că înainte de a ajunge la Istru, Darius a biruit mai întâi
pe geţi, ce se credeau nemuritori şi care au luptat cu multă vitejie în trecătorile
munţilor Balcani şi la nord de aceştia.3

În sec. II îdHr. rege peste geţii din sudul Dobrogei, aliat cu romanii împotriva
bastarnilor şi răsplătit de Octavian cu titlul ,,amicus et socius populi romani“ a
fost Rholes4. Burebista pusese stăpânire pe oraşele greceşti de la Olbia până la
Apollonia. Dionysopolitanii recunoşteau că acesta, devenit ,,stăpânul întregii ţări
de dincolo şi de dincoace de fluviu“ era ,,cel dintâi şi cel mai mare dintre regii
Tracilor“5. Poetul Ovidiu recunoştea ,,că-i învinsă de getică elena“ 7.

Ceilalţi strămoşi ai noştri, romanii îşi aduc legiunile în zonă încă din anul 72 îdHr.
dar incorporarea efectivă la imperiul roman va avea loc după 29 îdHr. pentru ca
la 46 d.Hr., Duorostor să fie deja municipium din provincia Moesia Inferior.
Referitor la numele acestei provincii, să menţionăm că Sallustius spunea că
,,moesii sunt totuna cu vechiul neam aprig al geţilor“ 8. La Durostorum (Silistra) a

2
fost fixată legiunea a XI-a Claudia. Sub Antonius Pius se găsesc numeroase
enclave de veterani şi negustori romani sau romanizaţi convieţuind cu geţii
băştinaşi. Romanii vor numi Dobrogea şi Scythia Minor de la populaţia stabilită
aici în sec. III îdHr. şi asimilate de geţi. ,,Sciţi au fost numiţi şi Ioan Cassian,
Aethicus, Histricus, Dionisie Exiguus şi alţi monahi din Dobrogea care foloseau în
vorbire şi în scris limba latină fiind precursori ai vechii literaturi române împreună
cu autorii anonmi şi de la Durostorum (362), Niceta Remesianul etc. Teritoriul
dintre Dunăre şi mare a fost scena treceriii a aproape tuturor popoarelor
migratoare cunoscute de istoria europeană. Autohtonii daco-romani s-au apărat
uneori bizuindu-se pe forţele lor, alte ori, aşa cum s-a întâmplat în 594 când
generalul Priscus primea ajutorul orăşenilor din Durostorum împotriva slavilor, se
alăturau puterii militare a Bizanţului. Când Constantinopolul făcea abuzuri
centralizatoare şi fiscale ei ofereau ajutor adversarilor acestora. În momentele de
slăbiciune ale bizantinilor, rezistenţa era organizată în exclusivitate de obştile
săteşti şi ,,romaniile populare“9.

În sec. IV Constantin cel Mare a creat episcopate la Tomis, Odessos (Varna),

Durostorum, Appiaria, Abrittus (Razgrad), Sexanta-Prisca (Russe), Novae
(Şiştov), Nicopolis, Oescus (Isker), Ratiaria (Arciar), Viminacium (Kostolac),
Singidunum (Belgrad) pentru populaţia romanică 10. La Durostorum s-a născut
generalul roman Aetius care i-a înfrânt pe huni pe Câmpiile Catalunice în 451. 11

Limba bisericii a fost multă vreme latina, lucru arătat şi de existenţa

episcopatelor dunărene până la sfârşitul sec. VI (un episcop Ursus era încă la 787
în Abrittus). Latina i-a influenţat şi pe slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică
începând cu sec. VII, ei preluând din latină numeroase cuvinte (oltar, kalenda,
ţesar-ţar). Slavii au ajuns să aibă chiar conducători de neam latin (Laurentius,
Menandru, Sabinus, Paganus) înainte de creştinarea bulgarilor. După creştinarea
acestora la 865 s-au înfiinţat episcopate slave la Silistra şi Vidin ce le au
continuat pe cele latine. De aici probabil s-a tras şi limba slavonă în biserica
românilor fiindcă mulţi monahi se vor refugia la nord de Dunăre după distrugerea
statului bulgar din 1018.12

Populaţia romanizată dintre Dunăre-Balcani şi mare a sprijinit oştile bizantine în

luptele cu bulgarii în 971 şi în luptele cu Sviatoslav, cneazul Kievului. Pe acest
teritoriu a fost constituită thema Pradunavon (Paristrion) 13. Ponderea neamurilor
turce în structura etnică a Dobrogei devine însemnată la începutul mileniului II,
autohtonii trebuind să ţină piept pecenegilor, uzilor, cumanilor, tătarilor.

La confluenţa sec. XII-XIII şi Cadrilaterul a fost integrat statului româno-bulgar al

Asăneştilor. După anul 1000, aici sunt atestate formaţiuni politice ca cea din jurul
Silistrei conduse de Tatul14. În 1245 o scrisoare a papei Innocenţiu IV îi
menţionează pe românii care locuiau pe teritoriul dintre Dunăre şi mare 15.

3
În jurul anului 1320 se cristalizează nucleul statal independent Ţara Cărvunei cu
fortificaţii la Cavarna, Caliacra, Dristra. Balica, unul din cârmuitorii acesteia
intervenea în conflictele din imperiul bizantin. Dobrotici va fi recunoscut despot
de către Bizanţ fiind suveran în Dobrogea, valea Carasu, zona Silistra, Vlahia
Asăneştilor etc. A luptat în multe rânduri împotriva turcilor, a ţaratului de
Târnovo, a Genovei sprijinită şi de unguri. S-a sprijinit pe ajutorul domnului
Vlaicu Vodă, pe al Veneţiei şi şi-a întărit prestigiul printr-o unire dinastică cu
Bizanţul. Va fi urmat de fiul său Ioancu, care va continua politica antiotomană 16

Vlaicu Vodă a avut şi el posesiuni pe malul drept al Dunării 17. Şi Radu I Basarab a
colaborat cu Dobrotiţă18. Moartea în 1386, după o domnie de aproape 4 decenii a
despotului Dobrotiţă a deschis prilejul ca moştenirea acestuia să fie râvnită de
ţaratul bulgar de la Târnovo şi de turcii otomani. Pentru Dobrogea a luptat în
1386 şi Dan I, iar după moartea acestuia într-o luptă cu ţarul bulgar Şişman îi
urmează la domnie fratele său Mircea 19. Susţinut de contingentele dobrogene,
Mircea cel Bătrân îl învinge şi alungă de la putere în 1388 pe vizirul Candarli Ali
Paşa şi înfăptuieşte unirea Dobrogei (inclusiv Silistra) cu Ţara Românească.

Din 1390 stăpânirea lui Mircea în Dobrogea este formulată ,,terrarum Dobrodicii despotus“. Cetatea
Dârstorului apare în titlul voievodului ca entitate separată pentru că ,,Ţara Dristei“ separată de despotatul lui
Dobrotici a luat naştere în jurul centrelor Păcuiul lui Soare şi Silistra 20.

După cucerirea Bulgariei (cu toate că de exemplu, Mircea a salvat Vidinul la

1390) turcii în 1393 atacă Dobrogea asediind cetatea Silistra. Oştirea lui Mircea,
ajutată de populaţia oraşului este învinsă printr-un ,,şiretlic“. În tratatul încheiat
între Mircea şi Baiazid se spunea ,,toţi creştinii care îmbrăţisând religia lui
Mahomed vor trece apoi din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor
deveni acolo din nou creştin, nu vor putea fi reclamaţi în nici un fel şi atacaţi“ 21.
În iarna 1393-1394 Mircea a repurtat o victorie desăvârşită la sud de Balcani în
zona Karânovasâ. Urmarea fost redobândirea Silistrei. 22 La 1404 arhiepiscopul
Ioan de Sultanieh afirma : ,,lângă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia o
ţară mare. Are un domnitor al său şi deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei, nu a
dobândit stăpânirea acestei ţări “23.

Încercarea turcilor de a cuceri Silistra românească în 1408, a eşuat. După Mircea,

fiul său a continuat aceeaşi politică. La 1418 întitulându-se ,,Mihail, domn al Tării
Româneşti şi al munţilor şi până la Marea Neagră“. Dan II izbutise cu forţa
armelor să asigure controlul Dunării luptând în 1425 la Vidin şi Drâstor. Şi Radu
II se va intitula domn şi al ,,Podunaviei până la Marea cea Mare“. Există ipoteze
că Dobrogea a fost cucerită de turci speculând rivalitatea dintre Dan II şi Radu II
dar şi părerea că stăpânirea românească s-a menţinut în Dobrogea până între
anii 1445 (Vlad Dracul) şi 1462 (Vlad Ţepeş) 24.

4
Vlad Dracul cu fiul său V. Ţepeş asediază în 1445 Silistra şi cucereşte Turtucaia
ajutat de cruciaţi. În iarna 1461-1462 Vlad Ţepeş a trecut prin sabie malul drept
al Dunării de la Zimnicea până la gurile Dunării, ucigând 23.809 supuşi turci şi
primind la nord de fluviu numeroşi creştini25.

Turcii au zis ţinutului dintre Dunăre şi mare până la Varna Dobrugi-lli, adică
ţinutul lui Dobrugă, după numele celui mai vechi stăpânitor al zonei pe care îl
ştiau26. După definitivarea cuceririi ei de către otomani între 1445-1466 27,
Dobrogea a fost organizată militar şi administrativ în sangiacurile Tulcea şi
Silistra. Populaţia creştină era exclusă de la serviciul militar dar efectua îndatoriri
administrativ-poliţieneşti. În unităţile militare din Dobrogea se aflau pe lângă
turci şi cazaci, tătari. Sangeacul Silistra avea districtele Constanţa, Mangalia,
Balcic şi Bazargic28.

În 1595 Mihai Viteazul a eliberat oraşul Silistra fără însă a cuceri şi cetatea.
Împreună cu Aron Vodă a alungat garnizoanele turceşti din raialele din sudul
Moldovei şi Dobrogea, Nicopol, Rusciuc, Vidin , Vârşeţ. După înfrângerea lui
Hdăm Paşa, conducătorul Vidinului, Mihai a stat în ţinutul acela 10 zile. Şi în 1596
el va intreprinde o campanie la sud de Dunăre29.

În februarie 1603 voievodul Radu Şerban a lovit şi el Silistra şi înfrânge pe

Ahmed-Paşa30.

Bogdan Boksici primul episcop catolic al Bulgariei făcea la 1641 constatarea că

locuitorii bulgari din Dobrogea ,,vorbesc şi turceşte şi româneşte“. În toată
perioada stăpânirii turceşti în zonă, pe fondul autohton al acelor dicieni sau

5
,,români vechi “, au continuat să se stabilească locuitori din Muntenia,
Transilvania şi Moldova. În sec. XVIII oraşul Silistra cuprindea 60.000 locuitori,
cam cât Bucureştiul de atunci31.

La 1673 Grigore Ghica, Mihai Apafi şi Ştefan Petriceicu împreună cu Polonia

adunaseră oşti şi se pregăteau să atace cetăţile Silistra, Brăila, Ismail, Chilia.
Tighina, Cetatea Albă. Peste un secol în 1773 forţele ruse desfăşurau lupte în
Dobrogea mai ales pentru cucerirea Silistrei. În aprilie, unităţi de voluntari români
sub comanda maiorului Bogdan au executat atacuri în jurul Vidinului, iar în iunie
un detaşament format dintr-un regiment de infanterie, 1 de carabinieri, arnăuţi şi
recruţi a atacat Turtucaia şi i-a înfrânt pe otomani. Pe timpurile acelea Vâlsan
consideră că s-ar fi elaborat de către români o hartă a Dobrogei 32.

Mitropolia Brăilei (Proilavei) cuprindea şi Silistra unde de câteva ori s-a şi mutat
reşedinţa acesteia. În sec. XVI-XVIII în fruntea mitropoliei de Dârstor au păstorit
o întreagă pleiadă de clerici români. Biserica mitropolitană din Silistra şi biserici
din zonă au fost întreţinute serios de domnii români. N. Iorga a găsit cărţi vechi
pe care era ,,în grai românesc însemnarea vechilor dascăli“, iar în şcoala
românească din Turtucaia (sec. XVII) condicele şi cărţile bisericeşti cuprindeau
un întreg pomelnic de vechi cărturari. În sec. XVII erau la Silistra 40 de şcoli
islamice33.

În 1806 armatele ţariste ocupă iar cetăţile din Moldova şi Dobrogea 34. În 1811 la
un recensământ moldovenesc se semnalează 2487 ,,băjenari de peste Dunăre“
din care mai mult de o mie ,,români veniţi din satele dobrogene“ 35.

de Viorel Dolha,

http://www.agero-stuttgart.de

Note

1A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi mare-Dobrogea, Bucureşti 1979, pagina 443

2S. Lascu, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite, în Revista istorică, nr. 11-12/1995,
pagina 957

3.P. Dogaru, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti 1996, pagina 36

4.B. Crăciun, Istoria ilustrată a românilor, Iaşi 1997, pagina 8

5.I. Lupaş, Din istoria Transilvaniei, Bucureşti 1988, pagina 7

6.I. Căruntu, D.M. Mircea, 841 teste de istorie, Bucureşti 1995, pagina 5

6
7.N. Iorga, Istoria românilor, vol. I-2, Bucureşti 1988, pagina 63

8.G. Tanasă, Metodica predării-învăţării istoriei în şcoală, Iaşi 1996, pagina 194

9.P. Dogaru, op. cit. , pagina 43

10.V. Târcovnicu, Istoria învăţământului din Banat, Bucureşti 1978 , pagina 12

11.F. Medeleţ, V. Râmneţeanu, Calendarul săteanului bănăţean, Timişoara 1994, pagina 68

12.I. Şiadbei, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti 1975, pagina 8

13.P. Dogaru, op. cit. , pagina 45

14.N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti 1981, pagina 67

15.XXX, Istoria României în date, Chişinău 1992, pagina 62

16.A. Rădulescu, op. cit, pagina 180

17.N. Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău 1992, pagina 41

18.XXX, Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşt 1986, pagina 139

19.M. Stoian, Nici cuceritori nici cuceriţi, Bucureşti 1982, pagina 11

20.P. Dogaru, op. cit. , pagina 50

21.N. Stoian, op. cit. , pagina 33

22.XXX, Istoria militară …, vol. II, pagina 162

23.Ibidem, pagina 173

24.A. Rădulescu, op. cit. , pagina 183

25.XXX, Istoria României în date, pagina 95

26.N. Iorga, op. cit. , pagina 47

27.D. I. Pădureanu, Insula Şerpilor, în Revista istorică, nr. 9-10/1995, pagina 825

28.XXX, Istoria militară a poporului român vol. IV, Bucureşti 1987, pagina 106

7
29.XXX, Cronicari munteni, Bucureşti 1988, pagina 101

30.XXX, Istoria României în date, pagina 126

31.A. Rădulescu, op. cit. , pagina 202

32.N. Iorga, Istoria românilor prin călători, pagina 360

33.A. Rădulescu, op. cit. , pagina 234

34.XXX, Istoria militară …, vol. IV, pagina 67

35.A. Rădulescu, op. cit. , pagina 238

Deși devine parte a României abia în 1913, România s-a implicat încă din sec. al XIX-lea
în patronajul cultural și educațional al românilor de aici:

Autoritățile otomane din Dobrogea au însărcinat pe cărturarul Nifon Bălășescu să

organizeze școlile românești și să creeze altele acolo unde nu existau. În sec. al XIX-lea a
continuat să funcționeze vechea școală românească din Turtucaia, unde documentele au
păstrat numele unei întregi pleiade de învățători începând cu dascălul Rusu Șaru în 1774.
În Silistra încă înainte de 1850 funcționa o școală românească din care ieșiseră serii
întregi de absolvenți. Dascălul Petru Mihail nota: „Anul 1847 martie întâiul: m-am tocmit
la școală ca să învăț pe copii carte românească”. C. Petrescu, care în 1866 crease o eforie
(un comitet școlar), a tipărit cu ajutorul mitropolitului de Silistra în 1874 un abecedar
turco-român. La dotarea ei a participat începând cu 1877 guvernul României. La
inițiativa conducerii școlii normale din Silistra a fost înființată „Societatea română pentru
cultură și limbă” care deținea regulament, statute, registre și sigiliu propriu, iar scopul ei
era „de a propaga prin toate mijloacele putincioase între românii din aceste părți,
învățătura limbii materne” și de „a conlucra la dezvoltarea educației naționale și a apăra
privilegiile ei”. Mai exista și „Comunitatea Bisericii Românești”.

Cea mai mare parte din sudul Dobrogei, situată la nord de linia Turtucaia-Balcic, a fost
obținută de România ca urmare a participării sale la cel de-al Doilea Război Balcanic, în
1913. Pentru a denumi acest teritoriu se folosește în mod eronat tot numele Cadrilater,
probabil din comoditate și din cauză că nu s-a găsit un alt nume. A rămas în componența
României până în 1940, când prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie reintră în
componența Bulgariei.

În momentul anexării, potrivit statisticilor bulgare, dintr-o populație de 286.000 de

locuitori, doar 6.348 ar fi fost români, ei înșiși, în majoritate, urmași ai mocanilor
margineni staționați și sedentarizați aici ca urmare a transhumanței lor pastorale (locuind

8
îndeosebi în Turtucaia și Silistra sau în comunele suburbane ale acestora), restul fiind
constituit mai ales din turci și bulgari.

Ca urmare a încurajării stabilirii aromânilor din Balcani și a românilor din alte provincii,
ponderea elementului românesc a crescut semnificativ până în 1940. Prin 1937 în timp ce
încă o pluralitate, bulgarii au fost doar 37%. Aici s-au stabilit și români din Timocul
bulgăresc [1]. În decursul perioadei interbelice, atât jandarmii cât și coloniștii sau românii
autohtoni s-au confruntat în permanență cu comitagii bulgari care au comis acte de
terorism și devastări.

În anul 1940 după discuțiile care au avut loc la Craiova, guvernanții români cedează
presiunilor Germaniei naziste și aliaților ei bulgari și decid abandonarea Cadrilaterului.
Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, Generalul Argeșanu) s-au opus acestei
retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată. Conducătorul rezistenței
fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în
posesia acestei regiuni relativ fără probleme. Una din primele măsuri instituite de noii
ocupanți bulgari a fost de a reveni numele vechi bulgară. În final, populația română din
acest teritoriu a fost mutată în Dobrogea de nord printr-un schimb obligatoriu de
populație cu bulgarii. Astfel, din Bulgaria s-au stabilit atunci în România circa 110.000
români (din Cadrilater și sudul Dunării), iar din România au plecat 77.000 bulgari.

Principalele orașe din această zonă sunt Silistra și Turtucaia (în bulgară Tutrakan), în
fostul județ Durostor, respectiv Balcic, Bazargic (în bulgară Dobrici) și Caliacra (în
bulgară Kavarna) în fostul județ Caliacra.

Populația din Cadrilater în 1910, în 1930, în 1940 și în 2001:

Etnie 1910 1930 1940 20013

Total 282.007 378.344 407.515 357.217

Bulgari 134.355 (47,6%) 143.209 (37,9%) 150.962 (37,1%) 248.382 (69,53%)

Români 6.348 (2,3%) 77.728 (20,5%) 106.534 (26,2%) 591 (0,17%)

Turci 106.568 (37,8%) 129.025 (34,1%) 147.1961 (36,1%) 76,992 (21,55%)

Tătari 11.718 (4,2%) 6.546 (1,7%) (*)2 4,515 (1,26%)

9
Țigani 12,192 (4,3%) n/a (0,8%) (*)2 25.127 (7,03%)

1
La aceste cifre sunt incluși și tătarii, găgăuzii, țiganii.
2
Sunt incluși la rubrica „turci”.
3
Nu este inclusă și comuna Asakovo care face parte astăzi din Regiunea Varna

"La 1878 Cadrilaterul cuprinzând chiar Varna şi Rusciucul a fost oferit României înainte
de constituirea statului independent bulgar, însă atunci România nu l-a primit pentru a nu-
şi pierde printr-o tranzacţie dreptul ei asupra sudului Basarabiei."

"De abia după ce s-a consemnat pierderea sudului Basarabiei, I. C. Brătianu şi M.

Kogălniceanu, la 24 iunie 1878 cereau includerea Silistrei. La sfârşitul războiului din
1877 Rusia ar fi fost de acord ca României să-i revină şi Cadrilaterul, însă pentru a
pedepsi refuzul României de a semna cedarea sudului Basarabiei, va susţine ca sudul
Dobrogei să aparţină Bulgariei. Cam târziu s-a hotărât Brătianu să afirme răspicat că ,,pe
când Bulgaria era a Turciei, Dobrogea era a Ţării Româneşti“"

"Bălcescu, mergând spre Constantinopol a întrebat mirat ,,unde-s bulgarii?“, iar Carol I a
mărturisit că până la Plevna n-a vorbit cu localnicii altfel decât româneşte. Erau voci care
cereau tot pământul unde se auzea vorbă românească: Vidinul, Rahova, Şiştovul,
Turtucaia, Silistra, Ostrovul şi tot malul dobrogean până la mare stăpânit cândva de
legiunile romane ale strămoşilor noştri. O statistică din 1850 în cazaua Balcic dădea în 84
localităţi doar 682 familii bulgare, iar în Bazargic în 89 de localităţi doar 930 familii
bulgare. Iată deci cum populaţia bulgară a Cadrilaterului este sosită în zonă abia după
1878 din restul Bulgariei, Rusia, Turcia şi chiar România. Această stare de fapt au
recunoscut—o şi savanţii bulgari. P. Gabe, Miletici care scriu că ,,populaţia bulgară din
nord-estul Bulgariei şi mai ales cea din Dobrogea şi din ţinuturile Varna, Silistra şi Sumba
provine în marea ei majoritate din sudul Bulgariei şi din regiunile muntoase ale
Balcanilor."

Colonizarea macedoromânilor în Dobrogea de Sud – Cadrilater (1925-1940)

10
La 13 iunie 1925, guvernul român, având ca prim-ministru pe I.I.C. Brătianu, aproba, la
cererea unei numeroase delegaţii de macedoromâni sosiţi din Macedonia grecească, venirea a
1500 de familii pentru a fi colonizate în Cadrilater, Dobrogea de Sud, la acea vreme aflată în
componenţa României. În ziua de Sf. Dumitru (zi cu însemnătate specială pentru păstorii
aromâni, când se coborau la iernatic cu turmele), 26 octombrie 1925, primii colonişti debarcau
în portul Constanţa. Astfel începea lungul şir de colonizări care a durat, cu întreruperi, până în
anul 1940.

Există trei materiale de referinţă, scrise de fruntaşi macedoromâni, privind colonizarea

Cadrilaterului. Steriu Hagigogu, publica în anul 1927, un mic studiu de 40 de pagini, intitulat
Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului, care avea probabil rolul de a populariza în
rândul societăţii româneşti cauza macedoromânilor. Vasile Th. Muşi, publica în anul 1935 un
amplu material de 153 de pagini, numit Un deceniu de colonizare în Dobrogea-Nouă. La rândul
său, profesorul Constantin Noe, unul dintre meglenoromânii care şi-a asumat rolul colonizării
în Cadrilater a macedoromânilor confruntaţi cu greutăţi deosebite în Grecia interbelică, a făcut
un rezumat, în revista „Sociologie Românească”, 1938, de 60 de pagini, al acţiunilor
întreprinse în această direcţie de macedoromânii aflaţi în ţară şi de cei care doreau să
emigreze.

Datorită faptului că România a fost nevoită să cedeze Cadrilaterul Bulgariei în anul 1940,
stabilindu-se convenţia schimbului de populaţie între Bulgaria şi România, considerăm că
modalitatea în care s-a realizat colonizarea Cadrilaterului este relevantă pentru a înfăţişa
drama macedoromânilor emigranţi pe un teritoriu pe care îl credeau definitiv al ţării lor şi pe
care l-au stăpânit mai puţin de 15 ani.

11
Dar să realizăm un scurt istoric al prevederilor vizând colonizarea Cadrilaterului.
„Prin iradeaua de la 9 mai 1905, s-a acordat românilor din Imperiul otoman – în urma
demersurilor făcute de Take Ionescu – dreptul de a avea comunităţi cu depline drepturi civile.
Românii au continuat lupta, pe terenul religios şi cultural, cu celelalte naţionalităţi şi îndeosebi
cu grecii şi bulgarii, care urmăreau scopurile politice în vederea realizării aspiraţiilor lor
naţionale.” 1

Drepturile macedoromânilor (aromâni şi mrglenoromâni) ca minoritate românească în statele

balcanice (Grecia, Bulgaria şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven) au fost garantate prin scrisorile
diplomatice semnate între miniştrii de externe la Pacea de la Bucureşti, care încheia al doilea
război balcanic.

După 1878, cu toate că România a avut o contribuţie decisivă la desfăşurarea războiului ruso-
turc, stăpânirea bulgară a dus o politică de asimilare etnică pentru românii de pe teritoriul
Bulgariei, aceştia aflându-se într-o stare de inferioritate faţă de populaţia bulgară şi turcă.
Proiectele de hegemonie politică, de realizare a Bulgariei Mari, bazată pe amintirile istorice de
înflorire ale primului şi celui de-al doilea Imperiu bulgăresc au condus la o politică revizionistă
şi asocierea Bulgariei la puterile Centrale, ostile principiului naţionalităţilor. 2 La fel a procedat
şi Grecia care a persistat în înfăptuirea Megalo-Ideii, în perioada 1829-1919.

Cadrilaterul a intrat în componenţa Regatului României după războaiele balcanice din 1913,
fiind luat Bulgariei. S-a realizat în acest fel unificarea provinciei Dobrogea, unitară până la
1878, stăpânită de Mircea cel Bătrân, mai apoi intrată în componenţa Imperiului otoman, de la
care ar fi trebuit să revină, în integralitate, României. În 1878 României i-a fost cedată doar
partea de nord a Dobrogei, judeţele Tulcea şi Constanţa. În sudul Dobrogei, în judeţele
Durostor şi Caliacra, bulgarii au procedat la colonizări cu bulgari, după 1878, astfel că, în
1913, aproximativ 50 % din populaţia Cadrilaterului era bulgărească, restul de 50 % fiind
românească şi turcească.

La 1 aprilie 1914 s-a adoptat „Legea pentru organizarea Dobrogei Noi”, rămasă fără urmări
datorită izbucnirii primului război mondial. La 15 decembrie 1918 s-a adoptat „Legea pentru
Expropriere şi Împroprietărire” (Reforma Agrară), fără nici o diferenţiere de natură etnică.
Ordinea de preferinţă pentru împroprietărire a fost stabilită prin art. 78: 1. mobilizaţii în
războiul 1916-1918; 2. mobilizaţii în campania 1913; 3. văduvele de război pentru copii; 4.
agricultorii mici, lipsiţi de pământ; 5. agricultorii cu proprietăţi mai mici de 5 ha şi orfanii de
război. La împroprietărire aveau prioritate: locuitorii din regiune, din judeţ, din alte provincii.
Pe baza acestei legi, chiar şi cetăţeni de origine bulgară din jud. Vlaşca şi Ilfov au fost
împroprietăriţi în Durostor. 3

12
Legea care aducea unele prevederi în vederea unor eventuale colonizări în Cadrilater a fost
„Legea de modificare a unor dispoziţiuni din cap. VI al legii de la 1 aprilie 1914 pentru
organizarea Dobrogei Noi”, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 1924. Printre
altele, această lege stipula: „Pe pământurile astăzi proprietatea Statului cum şi pe cele intrate
în patrimoniul său prin legea de faţă sau prin expropriere, statul poate face colonizări şi
înstrăinări în loturi mici prin Casa Centrală a împroprietăririi, în baza unui jurnal al Consiliului
de Miniştri”.4 De abia în 1922 au început acţiuni de colonizare în Cadrilater, cu regăţeni (la 458
persoane împărţite în 13 colonii le-au fost atribuite 12.500 ha, în vestul jud. Caliacra).

Tratatele privind schimburile de populaţie s-au încheiat între statele balcanice după Pacea de
la Bucureşti încercându-se uniformizarea etnică. Primul tratat s-a realizat între Turcia şi
Bulgaria (29 septembrie 1913). Se prevedea schimbul de populaţie de la graniţe pe o
adâncime de 15 km de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919) dintre
Bulgaria şi Grecia ducea la un schimb de 50.000 de greci cu 70.000 de bulgari, mai ales
datorită faptului că Bulgaria a pierdut ieşirea la Marea Egeeană în favoarea Greciei. Importante
nuclee de populaţie bulgară au rămas însă în afara Bulgariei. Bulgaria revendica atât
Macedonia, considerând că este locuită de bulgari, ca şi întreaga Dobroge şi ţinuturi din Serbia
şi Tracia Egeeană.

Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923) a adoptat principiul schimbului de populaţie

pentru omogenizarea etnică în interiorul graniţelor, principiu discutabil datorită încălcării
prevederilor dreptului internaţional privind libertatea şi drepturile fiinţei umane. Acest
aranjament a fost propus de premierul grec E. Venizelos. Schimbul de populaţie dintre Turcia
şi Grecia a avut consecinţe din cele mai importante asupra macedoromânilor din Grecia.
Această ţară a primit aproximativ 1.500.000 de etnici greci din Turcia, din Grecia plecând
aproximativ 600.000 de turci. O parte importantă dintre grecii veniţi a fost instalată în
Macedonia şi Tracia, mărind astfel brusc densitatea locuirii în aceste zone. Presiunea
demografică a avut consecinţe negative din punct de vedere economic şi social asupra
populaţiei aromâneşti. Grecii aduşi în Grecia au fost împroprietăriţi, lipsind astfel pe păstorii
aromâni de păşunile absolut necesare traiului lor. În acelaşi timp, negustorii aromâni îşi
vedeau afacerile ruinate şi rosturile lor, în Grecia, puse sub semnul neprevăzutului.

Migraţia pe considerente naţionale nu era nouă. Ea reprezenta o tendinţă generală balcanică

pentru rezolvarea problemelor de natură etnică, lăsate de prăbuşirea Imperiului otoman şi
reconfigurarea teritoriilor statelor balcanice. Astfel de emigrări în masă, cu motivaţii diverse,
s-au produs şi după cel de-al doilea război mondial, în spaţiul european.

Cauza emigrării, Steriu T. Hagigogu o înfăţişează astfel: „Situaţia se agrava mereu.

Îngrijorarea se întindea. Cei care trecuseră prin atâtea încercări fără să se clintească, care

13
atunci păstrau credinţa în zile mai bune, văzură acum că orizontul se întunecă fără nădejde de
luminare. Fiecare se întreba: - Ce vom face? Aromânii asistaseră acum la venirea grecilor în
Grecia, la plecarea turcilor în Turcia - vedeau de la o vreme cum şi bulgarii, covârşiţi şi izbiţi
de refugiaţi, se îndreptau în mase mari înspre Bulgaria. Erau şi triste aceste scene uneori, erau
până la urmă şi odihnitoare. În definitiv, fiecare ţară îşi strângea fiii la sânul ei - se sfâşiau
luptele sterile. Din ce în ce îşi făcea drum gândul: şi noi vom face ca ei - şi noi ne vom duce în
„ţara noastră”. Din ce în ce ideia prindea, fiecare vedea că nu mai e altă scăpare.” 5 Şi Vasile
Muşi scria: „Odată pusă întrebarea, inima şi sufletul lor au şi ales drumul de urmat, singurul
drum care simţeau că-i va duce la limanul mântuirii. Era drumul reîntoarcerii lor la sânul
Patriei mume, de la care au fost smulşi de vitregia soartei, din timpuri imemoriale. Astfel, ideia
emigrării lor în Ţară încolţeşte. Farmecul acestei idei, fluid magnetic cu rezonanţe ancestrale,
era irezistibil. La un moment dat, întregul românism din Macedonia a fost cuprins de o sfântă
beţie. Acest reviriment năprasnic venea într-o perioadă de profundă depresiune. Când se
vedeau mai cumplit loviţi de soartă, naufragiaţi fără speranţă, ideia revenirii în Ţară i-a făcut
să întrezărescă măreaţa înălţare a fiinţei lor etnice. Aveau în faţă viziunea clară a viitorului lor
pe care îl simţeau îmbinat indisolubil cu viitorul întregului neam românesc. Cu o frenetică
înviorare de suflet, bătrâni şi tineri, femei şi copii, nu aveau alt subiect de discuţie decât
emigrarea şi iarăşi emigrarea.”6

Întâmpinări prin scrisori din partea unor comitete de aromâni din Grecia s-au realizat încă din
anul 1922, dar necoordonat şi sporadic. Problema emigrării aromânilor spre ţara lor, România,
a fost pusă în dezbatere pentru prima oară în cadrul congresului naţional desfăşurat în
noiembrie 1924 în Veria (Grecia). Constantin Noe scria că acest moment a fost hotărâtor
pentru ca macedoromânii din ţară să treacă la acţiune în vederea sensibilizării factorilor politici
români privind luarea unei decizii favorabile colonizării Cadrilaterului. În toamna anului 1924,
unul din principalii delegaţi pentru emigrarea aromânilor, Steriu Hagigogu, se prezenta la
ministrul agriculturii din România, Al. Constantinescu, cu care a discutat problema colonizării
în ţară a macedoromânilor. Fiul lui Toli Hagigogu, conducător al districtului Veria, în memoriul
din 20 octombrie 1924, adresat ministrului român, aprecia că vorbeşte în numele „poporului
român din Macedonia”. Cauzele care conduceau la emigrare erau văzute în permanentele
şicane de natură naţională avute cu autorităţile greceşti, situaţia precară naţională şi
economică la care a fost împins prin emigrarea turco-greacă elementul aromânesc ş.a. Se
cerea mutarea aromânilor în Dobrogea.

Apelurile nu au fost primite favorabil de către factorii politici români. A trecut mai mult de un
an până ce, la 20 iulie 1924, au sosit la Bucureşti cei doi fii ai învăţătorului Christu Noe din
com. Ludzini, regiunea Meglenia, care au înfăţişat situaţia disperată în care se aflau românii
macedoneni. A venit apoi şi Tuşi Prondi, delegatul meglenoromânilor din Oşani, Lundzini şi
Cupa.

14
Ca răspuns la desele solicitări din partea aromânilor, la Bucureşti, în casa lui Constantin Noe,
s-a constituit un comitet (3 ianuarie 1925) care urma să trateze cu autorităţile statului român
chestiunea colonizării. Comitetul a luat imediat contact cu fruntaşii Partidului Liberal, aflat la
putere, pentru realizarea scopului propus. În luna februarie soseau la Bucureşti şi numeroşi
delegaţi aromâni din Grecia: „Din regiunea Meglenia: Comuna Livezi, reprezentată prin Iancu
Cepi; comunele Lundzini, Oşani şi Cupa, neputând trimite delegaţi, au rugat să-i reprezinte pe
prof. Const. Noe şi Hr. Iuffu. Regiunea Veria, reprezentată prin Sterie Hagigogu. Regiunea
Vodena: comuna Gramaticova, prin George Celea, George Cuşa, Dumitru Cuşa, Tacu Celea;
comuna Cândrova, prin Nicu Zdru; comuna Paticina, prin Gheorghe Popescu; comuna Vodena,
prin Dumitru Caţara şi M. Bajdechi. Regiunea Caterina: Comuna Caterina, prin George
Colimitra şi Nicola Puiu; comuna Kitros, prin Stere Buciumană şi Mihali Guli.” 7

Delegaţia macedoromânilor a mers în audienţă la Guvernul României, unde a primit un

răspuns favorabil pentru colonizare. Dorindu-se o cât mai grabnică emigrare şi cum situaţia
trena din punctul de vedere al delegaţiei, s-a făcut un nou memoriu către ministrul Agriculturii,
Al. Constantinescu, care se exprimase categoric în acordarea sprijinului său pentru aromâni.
La scrisoarea din 20 octombrie 1924, adresată de Sterie Hagigogu, Al. Constantinescu
răspunsese astfel: „De când aţi fost împărţiţi între patru state, am ştiut că sunteţi pierduţi. Să
salvăm acum ce mai putem salva. Cadrilaterul are nevoie de voi. Scrie din partea mea
aromânilor să trimită delegaţi să ia contact cu guvernul, căci toţi le vom da concursul.” 8

La 23 martie 1925 s-a emis primul act oficial privind colonizarea, semnat de acelaşi ministru:
“Deciziune Nr. 6217. Noi, Ministru Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii şi Domeniilor,
Având în vedere necesitatea de a se centraliza şi coordona lucrările privitoare la verificarea
titlurilor, expropriere şi colonizare în Dobrogea-Nouă.
Decidem:
Art. 1. Se înfiinţează, pe lângă Casa Centrală a Împroprietăririi, un birou special care va ţine la
curent toate lucrările de verificare a titlurilor, expropriere şi colonizare în Dobrogea-Nouă. Cu
conducerea acestui birou se însărcinează d-l Inspector C. Zamfirescu.
Art. 2. În judeţele Durostor şi Caliacra se înfiinţează câte o comisiune compusă din
Inspectoratul serviciilor agricole al circumscripţiei, Prefectul judeţului, Consilierul Agricol şi
Administratorul Financiar. Această comisiune va cerceta şi indica terenurile ce urmează a fi
rezervate pentru coloniştii Macedo-Români luând înţelegere în acest scop cu delegaţii
coloniştilor.
Art. 3. D-l Director General al Casei Centrale a Împroprietăririi este însărcinat cu aducerea la
îndeplinire a dispoziţiunilor acestei decizii. (ss) Al. Constantinescu.” 9
Primul act oficial român privind emigrarea macedoromânilor şi colonizarea lor în ţară, Charta
de bază a colonizării Cadrilaterului, a fost referatul înaintat de Al. Constantinescu către
Consiliul de Miniştri, semnat în Jurnalul cu nr. 1698 din 13 iunie 1925.

15
“Domnilor Miniştri, Statul posedă actualmente în Dobrogea Nouă suprafaţa de 41103 ha,
repartizată pe ambele judeţe. Pentru acoperirea acestei suprafeţe, aflată disponibilă asupra
Statului, avem cereri din partea locuitorilor din Vechiul Regat cu drepturi stabilite la
împroprietărire şi cari nu au putut fi satisfăcuţi în comunele lor; de asemenea, avem cereri şi
din partea românilor macedoneni imigraţi în Ţară.
Subsemnatul, având în vedere dispoziţiunile Legii Agrare, cum şi art. 129 din legea pentru
organizarea Dobrogei Nouă, propun:
Pe proprietăţile Statului din Dobrogea Nouă, arătate mai sus, se se facă colonizări, pe
jumătate suprafaţă cu locuitorii îndreptăţiţi la împroprietăriri din Vechiul Regat, iar cealaltă
jumătate de suprafaţă să se dea în folosinţa românilor macedoneni, imigraţi, conform
tablourilor ce se vor aproba de noi. Românii macedoneni să intre în prevederile art. 129 din
Legea Dobrogei Nouă după ce-şi vor dobândi cetăţenia română.
Mărimea lotului să fie de 15 ha pentru cei ce se vor aşeza în regiunile de frontieră şi 10 ha
pentru cei din interiorul judeţelor, plus câte 50 arii izlaz şi 2000 mp loc de casă pentru fiecare
colonist.
În aceleaşi condiţiuni să se atribuie pământ familiilor din Vechiul Regat, care se găsesc astăzi
stabilite în vederea colonizării, în unul din judeţele Dobrogei Nouă. De asemenea propun să se
dea aceeaşi întrebuinţare şi terenului ce va intra în patrimoniul Statului potrivit legii agrare a
Vechiului Regat şi a dispoziţiunilor legii pentru organizarea Dobrogei Nouă.
Dacă d-voastră ămpărtăşiţi modul nostru de a vedea, vă rugăm să binevoiţi a aproba cele de
mai sus şi a semna alăturatul proiect de jurnal. (ss) Al. Constantinescu
Jurnal Nr. 1698

Consiliul de Miniştri, în şedinţa de la 13 iunie, luând în deliberare referatul d-lui ministrul al

agriculturii şi domeniilor cu nr. 19772 din 13 iunie 1925, privitor la colonizări, având în vedere
dispoziţiunile legii agrare pentru Vechiul Regat, precum şi art. 129 din legea pentru
organizarea Dobrogei Nouă, Decidem:
Se aprobă propunerile făcute prin suszisul referat şi însărcinăm pe d-l ministru al agriculturii
cu aducerea lor la îndeplinire.”10 Un pasaj extrem de important era: „Românii macedoneni să
intre în prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Nouă după ce-şi vor dobândi cetăţenia
română”. Se puncta astfel că este vorba de „români macedoneni” care trebuiau să primească
cetăţenia română în concordanţă cu legea naturalizării din 24 februarie 1924. 11 Principalele
articole din această lege, privitoare la naturalizare erau: „art. 10. Românii de origine supuşi
unui stat străin, indiferent de locul naşterii lor, lepădându-se de supuşenia străină, pot
dobândi naţionalitatea română fără a mai îndeplini condiţiile cerute la nr. 3, 5, 6 din art. 7.
(acestea se refereau la obligativitatea de a fi locuit 10 ani, neîntrerupt, pe teritoriul ţării; să
aibă mijloace suficiente să-şi întreţină familia; să piardă naţionalitatea străină prin efectul
dobândirii naţionalităţii române)… Art. 21. Declaraţia de manifestare a voinţei de naturalizare
şi de lepădare de cetăţenia străină se va face în formă autentică. Tot astfel se va face şi

16
declaraţia de opţiune privitoare la naţionalitate. Art 22. … cererile românilor de origine se vor
publica numai în Monitorul Oficial, din oficiu şi aceasta numai în mod gratuit; de asemenea şi
jurnalul Consiliului de Miniştri pentru acordarea naturalizării... Art. 27. Sub sancţiunea pierderii
beneficiului jurnalului de naturalizare, solicitantul este obligat ca, în termen de 30 de zile libere
de la invitaţia Ministerului de Justiţie şi după plata taxelor legale să presteze înaintea
delegatului Ministerului de Justiţie jurământul în formula următoare: Pe onoare şi conştiinţă,
jur credinţă M.S. Regelui României şi Dinastiei, Constituţiei şi legilor ţării, drepturilor şi
intereselor naţionale ale poporului român. Art. 28. Naturalizarea se constată prin jurnalul de
naturalizare publicat în Monitor şi prin diploma de încetăţenire ce se eliberează celui în drept
de Ministerul Justiţiei… Art. 34. Soţia profită de naturalizarea soţului, afară numai dacă dânsa,
printr-o declaraţie autentică, renunţă la naţionalitatea română, pentru a-şi conserva
naţionalitatea dobândită prin căsătorie sau aceea pe care şi-a rezervat-o cu ocazia căsătoriei,
în forma arătată la art. 40. De asemenea şi copiii mai mici de 21 de ani profită de
naturalizarea tatălui lor. Art. 35. Copiii deveniţi cetăţeni români în condiţiile art. 34, pot în
termen de un an de la împlinirea vârstei de 21 de anis ă renunţe la naţionalitatea română,
printr-o declaraţie făcută în formă autentică şi adresată în ţară Ministerului de Justiţie, iar în
străinătate legaţiunilor sau consulatelor române.”

Garantul românităţii coloniştilor veniţi în Cadrilater a fost Societatea de Cultură Macedo-

Română care, în acest scop, elibera diplome privind naţionalitatea română a acestora.

Acestea sunt principalele momente, desfăşurate între anii 1923-1925, privind solicitările şi
aprobările pentru colonizarea macedoromânilor în Cadrilater. În lunile iulie-septembrie 1925,
delegatul Societăţii Macedo-Române, Demetru Kehaia, s-a deplasat în regiunile din Grecia
pentru a organiza primele contingente de aromâni pentru emigrare. Au avut loc şi contacte cu
oficiali de la Atena, care erau astfel înştiinţaţi de intenţiile aromânilor şi de consimţământul
guvernului român. Serviciul Maritim Român era solicitat să realizeze, contra cost, transportul
coloniştilor la Constanţa. Primul transport pe mare, cu 200 de familii, a fost făcut cu vaporul
Iaşi, care a ajuns la Constanţa la 26 octombrie 1925, în ziua de Sf. Dumitru.

Dar înaintea acestui transport, din luna august, grupuri de macedoromâni au venit din com.
Pleasa, din sudul Albaniei (fărşeroţi plisoţ). Aceştia au întemeiat satul Fraşari, din Durostor.
Alte grupuri de macedoromâni, refugiaţi în ţară din timpul războaielor balcanice, s-au
transferat în com. Cocina.

De asemenea, au început să vină în România grupuri de aromâni din Bulgaria şi Regatul

Sârbo-Croato-Sloven, împinşi de situaţia economică precară din aceste state. În decembrie
1925 s-a ţinut la Veria al doilea congres al aromânilor privind emigrarea unde toţi delegaţii s-
au pronunţat unanim în favoarea acesteia.

17
În lunile martie şi aprilie 1926 soseau alte contingente de populaţie: meglenoromâni, aromâni
grămosteni (din Livezi), virieni (din Veria), pindeni (pruieni din Poroi). „Grupele stabilite în
primele luni ale anului 1926 au fost repartizate, cele mai multe, în judeţul Durostor, în
următoarele localităţi: Aidemir, 55 de familii din tribul fărşerot, regiunea Caterina. Cocina, 50
de familii din satele Oşani şi Liumniţa, regiunea Meglenia şi Beala (Albania). Cazimir, 27 de
familii din satul Cupa, regiunea Meglenia. Cociular, 80 de familii din satul Lajeni, regiunea
Pirdop, Bulgaria. Capaclia, 70 de familii din satele Lundzini şi Birislav, regiunea Meglenia.
Bazarghian şi Aidodu, 114 familii din satul Oşani, regiunea Meglenia. Tatar Atmagea, 115
familii din satul Livezi, regiunea Meglenia. Uzungi Ozman, 45 de familii din satul Livezi,
regiunea Meglenia. Iali Ceatatgea, 90 de familii din comuna Poroi, Macedonia. Strebârna, 40
de familii; Viskioi, 30 femilii; Cadichioi, 35 familii; Haschioi, 40 familii, toate din com.
Liumniţa, Meglenia. Fraşari, 105 familii originare din satul Pleasa (Albania). Caraorman, 55 de
familii din regiunea Vodena. Babuc, 58 de familii din regiunea Vodena şi Caterina din grupul
fârşerot. Cusuiul din Vale, 60 de familii din regiunea Timoc (Bulgaria). Toate aceste aşezări se
află de-a lungul şoselei care străbate judeţul Durostor de la Turtucaia până la intrarea în
judeţul Caliacra. Grupele de români din regiunea Veria, dimpreună cu cei din satele Cândrova,
Gramaticova, Paticina, din regiunea Vodena, s-au aşezat în judeţul Caliacra în localităţile:
Cavarna, Sabla, Gorgolâc, Caraaci, Kasim-Dede, Deicler”. 12

Colonizările masive s-au produs până în anul 1933. Din acest an, până în 1938, deplasările s-
au rărit şi s-au efectuat doar cu aprobări speciale. Până la începutul anului 1932, în cele două
judeţe, au venit 13669 de familii, 9013 din Regat şi 4946 din Balcani. La 1938, C. Noe dădea
cifra de 17654 familii. Socotind 5 persoane în medie la o familie, numărul total era de 88270
suflete colonizate în Cadrilater (regăţeni şi macedoromâni), aproximativ 25000 macedoromâni.
Vasile Muşi, în 1935, dădea numărul de 18965 familii, 12412 familii din Vechiul Regat, Banat
şi Ardeal, iar 6553 familii din Macedonia, dar socotea 4 membri pe familie, ajungând la 75860
de colonişti, dintre care 26212 macedoromâni.

Recensământul din anul 1930 ne arată situaţia numerică a naţionalităţilor din Durostor: la un
total de 211.433 locuitori, 41.690 erau români, 71.503 bulgari şi 94.134 turco-tătari (aceştia
din urmă şi-au exprimat dorinţa să trăiască sub administraţie românească). În Caliacra: la un
total de 166.911 locuitori, 38.049 erau români, 70.900 bulgari şi 50.525 turco-tătari.
Procentual, în Cadrilater, românii reprezentau 21,1 %, bulgarii 37,6 % şi turco-tătarii 38,2 %.
Românii şi turco-tătarii reprezentau împreună aproape 60 % din populaţie. 13

În urma evacuării Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (iunie 1940) la presiunea sovietică,

urmată de răpirea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), Bulgaria
revizionistă a pretins Cadrilaterul. În fapt, Hitler ceruse statului român să ajungă la o

18
înţelegere diplomatică atât cu Bulgaria cât şi cu Ungaria, în nici un caz doar cu una dintre ele.
În acest fel statul român a fost presat să cedeze Bulgariei sudul Dobrogei, Cadrilaterul. Statul
român, probabil temându-se de revendicarea şi nordului Dobrogei, a cerut în mod expres să se
procedeze la un schimb de populaţie, din Dobrogea de Nord plecând 32.000 de bulgari, în locul
lor venind 118.000 de români din sud.

La 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost nevoită să cedeze Bulgariei
Cadrilaterul (jud. Caliacra şi Durostor), convenindu-se schimbul etnic de populaţie între
„resortisanţi români de origine etnică bulgară” din nordul Dobrogei (jud. Tulcea şi Constanţa)
şi „resortisanţi de origine etnică română” din Cadrilater. Cetăţenii români de origine etnică
turcă au rămas în Cadrilater devenind cetăţeni bulgari sau au emigrat în Turcia.

Dacă ar fi să analizăm la nivel de grupuri umane emigrarea macedoromânilor, cauzele au fost

diverse. Noi am putea enumera: şovinismul statelor balcanice; eşecul politicii culturale a
statului român în Balcani produs de căderea Imperiului otoman; distrugerea comunelor
macedoromâne provocată de război; sărăcirea datorată războiului şi refugiaţilor greci; aura de
stat învingător al Regatului Român (România Mare), care şi-a dublat teritoriu la 1918;
fenomenul imitaţiei produs de deplasarea unor grupe mari de oameni în patriile-mamă;
influenţa culturală românească produsă în şcolile şi liceele româneşti din Balcani ş.a. Au venit
atât macedoromâni din oraşele şi comunele înfloritoare, cât şi păstori din vârfurile munţilor.

Luând ca reper numărul de 5000 familii colonizate şi considerând în medie 5 membri pentru o
familie, avem numărul de 25000 de colonişti macedoromâni. La aceştia adăugăm un număr de
5000 de aromâni care, presupunem noi, se aflau înainte de 1920 în ţară. În anul 1948, după
ultimul război mondial şi pierderile teritoriale suferite de România (Cadrilater, Basarabia,
Ţinutul Herţa), populaţia României număra 15.870.000 locuitori, iar la Recensământul
populaţiei din 2001, populaţia României era de 21.698.181. Avem astfel o creştere de 136% a
populaţiei în perioada 1948-2001. Aplicând acest procent celor 30000 de macedoromâni,
rezultă 34000 de descendenţi ai macedoromânilor. Astfel, astăzi putem vorbi de 41000 de
români de sorginte macedoromână în România.

Aşadar, existenţa în România a 50000 de macedoromâni se justifică prin asumarea românităţii

strămoşilor lor. Colonizarea în România s-a realizat tocmai în scopul salvării acestei populaţii
de la asimilarea la care era supusă în teritoriile de baştină şi pentru păstrarea caracteristicilor
culturale specifice.

Note
1 Romulus Şeişanu, Principiul naţionalităţilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pag. 195,
reeditare a lucrării din 1935

19
2 George Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920, Bucureşti,
1936, pag. 80
3 C. Noe, op.cit., pag. 33
4 Idem, pag. 35
5 Steriu T. Hagigogu, op.cit., pag. 13
6 Vasile Muşi, op.cit., pag. 94
7 C. Noe, op.cit., pag 47.
8 St. Hagigogu, op.cit., pag 15.
9 C. Noe, op.cit., pag 52.
10 Idem, pp. 53-54.
11 Minorităţile naţionale din România 1918-1925, coord. Ioan Scurtu, Liviu Bouar, Arhivele
Naţionale ale României, Bucureşti, 1995, pp. 665-669
12 C. Noe, op.cit., pp. 66-67.
13 Minorităţile naţionale din România 1925-1931, coord. Ioan Scurtu, Ioan Dordea, Arhivele
Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, p. 464

George UNGUREANU
Problema Cadrilaterului
-Diferendum Teritorial şi Repere Imagologice

Raporturile imagologice româno-bulgare în perioada 1878-1944

au făcut obiectul unor contribuţii istoriografice mai mult sau mai
puţin ample, din partea unor autori precum Lucian Boia, Alberto
Basciani, Maria Todorova, Blagovest Njagulov, Rumiana
Stanèeva etc.

O succintă privire de ansamblu asupra „literaturii“ de specialitate ne relevă o

dublă asimetrie. Pe de o parte, trebuie subliniat faptul că imaginea bulgarilor faţă
de vecinii lor septentrionali este mai omogenă, mai coerentă intern, decât
corespondenta sa nord-dunăreană.

20
Faptul, remarcat de Blagovest Njagulov1, nu constituie altceva decât o reflectare
în imaginar a caracterului social-economic şi cultural mai omogen şi totodată mai
tern al Bulgariei moderne în raport cu România, ţară a unor pregnante contraste
sociale.
Pe de altă parte, raporturile româno-bulgare în anii interbelici, implicit evoluţia
problemei sud-dobrogene, s-au constituit în realităţi politice, ulterior în subiecte
istoriografice, mult mai interesante din perspectiva bulgară decât din cea
românească. Chestiunea Cadrilaterului a ocupat dintotdeauna (din 1913) în
mentalul colectiv bulgar un loc mai important decât în preocupările auto-
identitare româneşti.
Războiul caricaturilor („mămăligari” versus „cefele groase”)
Trăsătura esenţială a bulgarilor, ar fi, conform românilor, lipsa unor calităţi
precum inteligenţa, eleganţa, subtilitatea; bulgarul apare ca primitiv şi rudimentar,
purtând în plus stigmatul empiric al „cefei groase“, sintagmă imortalizată de Mihai
Eminescu.
Primitivismul bulgar se asociază, conform autorilor români interbelici (I. N.
Roman, C. Kiriţescu, C. Brătescu), cu violenţa, setea de răzbunare, invidia,
secretomania, dar şi cu răbdarea, perseverenţa şi … hărnicia în aşteptarea
momentului prielnic pentru atac/agresiune2. Spiritul disciplinat, taciturn şi
hărnicia bulgarilor sunt, în general, recunoscute de autorii români. Afirmaţia
„Bulgarii sunt leneşi din fire“ făcută de Th. Holban, în anul 1939, într-un
document de uz intern, rămâne rarisimă3.
Imaginea bulgarilor despre români este una mult mai schematică, chiar
caricaturală, deci mai puţin verosimilă pentru cititorul dotat cu spirit critic.
Sintetizând probabil, cel mai bine imaginea negativă a românului în Bulgaria,
autorul Stilian Cilinghirov (traducător al lui Panait Cerna), scria în anul 1921:
„România este ţara cea mai puţin cultivată din toate cele din Peninsula
Balcanică. Pare o prostituată vulgară şi machiată, care mănâncă mămăligă, pe
când dincolo de propriile zorzoane nu îmbracă nici măcar o bluză / un furou“4.
Aşadar, românii s-ar distinge prin duplicitate, superficialitate, ipocrizie şi orgoliu
nemăsurat, nejustificat. De altfel, pentru mulţi autori bulgari, răscoalele din anul
1907 reprezintă un „moment al adevărului“ despre România şi locuitorii ei5.
În scrierile nuvelistului Iordan Iovkov (1884-1937) originar chiar din Dobrogea,
ofiţerii români au imagini mai complexe, mai realiste şi mai diverse, însă ceea ce-
i uneşte este preocuparea exagerată faţă de aspectul exterior asociată cu o
arzătoare dorinţă de câştig6.

21
Prezentarea însuşirilor pozitive, dar mai ales negative ale vecinului
meridional/septentrional, este însoţită de referiri peiorative la trecutul istoric, mai
ales la origini. Românii pun setea de răzbunare şi complexele bulgarilor pe
seama stăpânirii otomane, în timp ce violenţa, spiritul de disciplină şi
silenţiozitatea aceloraşi este atribuită… originii hunice, turanice7.
În schimb, unii publicişti bulgari au vorbit, mai ales în anii 1916-1919, despre
„tâlharii din catacombele Romei aduşi în Dacia“ şi despre superficialitatea şi
mimetismul românilor în preluarea modelului francez8. Într-o replică dată peste
timp, lui Mihai Eminescu, poetul naţional bulgar Ivan Vazov (m 1921), deci, într-
un fel omologul său, scria, în toamna anului 1916 „Voi sunteţi puroiul roman /
Cetatea eternă s-a curăţat de putoare / Descotorosindu-se de voi / Voi sunteţi ca
şi strămoşii voştri / Desfrânaţi, bandiţi, asasini şi robi“9.
În ceea ce priveşte Cadrilaterul, locul acestuia în imaginarul/mentalul naţional
român şi bulgar se află în strânsă legătură cu poziţia Dobrogei în cadrul aceleiaşi
structuri mentale, însăşi denumirea de „Cadrilater“ fiind pur convenţională şi
având o existenţă relativ recentă.

Cadrilaterul ca parte a României Mari, 1918-1940

Valorizarea momentelor non-fondatoare

Regăsim, atât în mediile româneşti, cât şi în cele bulgare, strădania de a asocia
provincia dintre Dunăre şi Mare cu momentele fondatoare etno-politice şi
religioase (ecleziastice). Istoricii, publiciştii şi, în ultimă instanţă, propagandiştii
români invocă, în mod previzibil, momentul fondator roman, fixând în „Pontul

22
Stâng“ (Vasile Pârvan) cadrul primei sinteze daco-romane, şi prezentând, deci,
viitoarea Dobroge, ca pe o arie primordială ale etnogenezei româneşti. „Aproape
nu există localitate actuală care să nu fie aşezată pe locul sau în imediata
vecinătate a vechilor localităţi daco-romane“, scria, în aprilie 1940, Constantin
Moisil10.
În acelaşi context, autorul Scarlat Lambrino, semna, la 14 aprilie 1940, articolul
Arheologia Dobrogei, în care afirmă: „Poporul român îşi are drepturile sale
atestate aici, şi dacă e vorba de regăsit o strălucire culturală în Dobrogea ca un
ecou al timpului stăpânirii romane, apoi acest ecou începe odată cu alipirea
Dobrogei la România“11.
Autorităţile româneşti iniţiaseră în anul 1925 chiar şi o acţiune de „colonizare“ a
Cadrilaterului, după ce o operaţiune similară fusese încununată de succes în
Dobrogea Veche. În condiţiile accentuării deosebite a vechimii şi continuităţii
dacice, daco-romane şi româneşti în zonă, ne apare ca surprinzătoare tăcerea
asupra originii durostorene a generalului Aetius. Acesta îi învinsese pe huni
(înrudiţi, probabil, cu proto-bulgarii turanici) şi fusese supranumit „Ultimul dintre
romani“.
Importanţa tot mai mare acordată Dobrogei şi fostei Moesii de către istoricii
români, ascensiunea istoriografică a zonei până la rangul de „leagăn“ al
poporului român si de creuzet primordial al sintezei daco-romane, a fost
interpretat de medievistul bulgar Petăr Mutafèiev „ca o pregătire teoretică pentru
un simptom al aspiraţiilor teritoriale româneşti în direcţia Rusciuk-ului, Varnei şi a
Şumlei“12 (aspiraţii inexistente la acea dată).
În replică, autorul bulgar, din dorinţa formală de a-i satisface curiozitatea lui P. P.
Panaitescu, fixează, într-o scriere din 1930, locul de formare al poporului român
în zona Macedonia de NV, Serbia de Sud, Muntenegru, Herţegovina; de aici
românii ar fi emigrat mai întâi în Ardeal, iar de acolo, după 1300, dincolo de
Carpaţi13.
Merită remarcat efortul lui Petăr Mutafciev de a pune de acord discursul
istoriografic bulgar cu cel maghiar, într-o vreme când relaţiile între cele două
state revizioniste erau excelente. În general, istoriografia bulgară tinde să atribuie
românilor o origine exclusiv nord-dunăreană, ceea ce venea/vine în totală
contradicţie cu teoriile de tip „roeslerian”, vehiculate intens la Budapesta. O
asemenea contradicţie nu dădea bine din punct de vedere politic şi trebuia
înlăturată!

În ceea ce-i priveşte pe bulgari, aceştia, plasează spaţiul dobrogean în centrul

23
proceselor politice fondatoare, medievale si moderne. Astfel, poeta dobrogeană
Dora Gabe, soţia publicistului Petăr Gabe, spunea la o întrunire desfăşurată la
30 ianuarie 1928, că există patru motive istorice pentru care Dobrogea trebuie să
aparţină Bulgariei, anume apartenenţa la Ţaratul lui Asparuh; La Silistra a
funcţionat o mitropolie Bulgară în Evul Mediu; originea dobrogeană a luptătorului
Ştefan Karagea (ucis de turci în august 1868); calitatea de focar al renaşterii
naţionale bulgare, pe care a avut-o oraşul Tulcea (între altele aici s-a înfiinţat
prima şcoală bulgară modernă - 1812)14.
Într-adevăr, nu există lucrare ştiinţifică sau propagandistică bulgară interbelică, în
care Dobrogea să nu fie amintită ca „leagăn al primului ţarat bulgar“, iar în
manifestele organizaţiilor iredentiste locale, acelaşi spaţiu geo-istoric este definit
ca „Bethleemul bulgar“15.
Centrul primului ţarat bulgar a fost în vecinătatea Dobrogei, la Pliska şi Preslav,
iar limba literară bulgară are la bază dialectul din NE ţării, deci tot din apropierea
Dobrogei16. Adesea discursul bulgar este punctat de fraze de genul „Dobrogea a
fost unită cu celelalte ţinuturi bulgare, de la venirea lui Asparuh, până la 1878“,
deşi au fost perioade când nu a existat un stat bulgar, cea mai lungă fiind
cuprinsă între 1396 şi 1878 (dominaţia turcească).
În replică, autorii români subliniază caracterul precar, instabil şi compozit al
entităţilor politice medievale, însă accentul principal este pus pe reliefarea
stăpânirii lui Mircea cel Bătrân la sud de Dunăre. Voievodul muntean a stăpânit,
între 1389 şi 1417, cu unele întreruperi, o mare parte a Dobrogei, inclusiv cetăţile
Silistra şi Turtucaia.
Acest episod, relativ scurt, mai ales prin comparaţie cu cele cinci veacuri de
dominaţie otomană, a fost preluat şi amplificat de istoriografia şi propaganda
naţională română. De pildă, conform hărţii istorice din Enciclopedia României,
apărută în anul 1938, graniţa româno-bulgară stabilită în 1913, coincide cu
graniţa meridională a stăpânirii lui Mircea în Dobrogea (remarcabil exemplu de
rescriere a trecutului după tiparele prezentului!)17.
Preţ de cinci ani, la Silistra (1935-1940) a apărut gazeta intitulată „Ţara lui
Mircea“, iar marşul coloniştilor aromâni făcea şi el aluzie la domnia voievodului
muntean: „Noi am venit să reînălţăm / Cu drepturi de stăpân / Sfântul drapel ce-a
fâlfâit / Sub Mircea cel Bătrân“18. Însă, cel mai mult a fost valorificată victoria lui
Mircea, din punct de vedere heraldic. Astfel, pe stema judeţului Durostor era
reprezentat bustul unui conducător medieval, pe care textul din „Monitorul Oficial“
îl identifică fără dubii, cu Mircea. Aluzii la domnia lui Mircea găsim şi pe stema

24
oraşului Silistra (o cetate medievală, deasupra căreia se găseşte o semilună
„asuprită“ de o cruce), şi chiar a Cavarnei - crucea de Lorena19.
Trimiterile mai mult sau mai puţin explicite la perioada confruntărilor româno-
otomane pe fondul cruciadelor târzii (sec. XIV-XV) ar putea să surprindă dacă
ţinem seama că în anii interbelici, populaţia musulmană din Cadrilater s-a
remarcat, în general, prin loialitate faţă de statul român, spre deosebire de
coreligionarii bulgari20.

Momentul 1913
În vara anului 1913, profitând de conjunctura favorabilă creată prin gafa
impardonabilă a declanşării celei de-a doua conflagraţii balcanice de către
Bulgaria, România şi-a extins stăpânirea asupra aşa-numitului Cadrilater, pe care
îl reclamase insistent de câteva luni, uzând de motivaţii de ordin geo-politic şi
geo-strategic21. Un asemenea tip de argumentare nu se mai bucură de mare
trecere la public în timpurile contemporane, deşi nu a dispărut şi nici nu va
dispărea, probabil niciodată, din strategiile politice ale diverselor state ale lumii.

Ridiculizând revendicările teritoriale şi acţiunea politică a ţării sale din 1913,

autorul Ştefan Zeletin compune o parodie după cunoscuta poezie Noi vrem
pământ a lui G. Coşbuc, pastişă intitulată, sugestiv Noi vrem bacşiş, din care
cităm: „Ascultă aici, bulgar spurcat / Să nu-ţi mai râzi de noi făţiş! / În schimb la
tot ce folosişi / Ce-am stat cu braţele cruciş / Când tu la luptă ai asudat / Noi
vrem bacşiş!“22.
Majoritatea autorilor români au preferat însă, să găsească, post factum,
argumente mai pertinente în favoarea anexării Dobrogei meridionale: trecutul
istoric al provinciei, necesitatea unui spaţiu de refugiu pentru aromânii din
Balcani, preferinţa populaţiei musulmane majoritare în zonă pentru stăpânirea
românească.
Deşi, mai convingătoare în sine, aceste trei argumente, des invocate de
propaganda română interbelică, nu fuseseră clamate la momentul 1913; doar
problema aromânilor fusese ridicată atunci, însă de o manieră destul de vagă23.
Episodul campaniei din 1913 se leagă, pentru români, de personalitatea regelui
Ferdinand I întregitorul, care, în calitate de prinţ moştenitor, comandase trupele
în cel de-al doilea război balcanic.
În anul 1939, autorităţile româneşti au dezvelit la Silistra un bust al fostului
suveran, îmbrăcat în uniformă militară. Gestul a fost imediat interpretat de către
organizaţiile iredentiste bulgare drept un afront, o ameninţare, o jignire adusă

25
bulgarilor din zonă, ţinând seama de rolul jucat de fostul rege, în campania din
191324.
Într-adevăr, episodul respectiv era privit de bulgari, într-o unanimitate
impresionantă ca odios, dureros şi tragic – „prima catastrofă naţională“.
Bineînţeles, din partea bulgară, pierderea Dobrogei de Sud este considerată un
act total injust. Potrivit lucrărilor bulgare, la anul 1913, Cadrilaterul, un teritoriu
istoric bulgar, era deja rebulgarizat etnic, după lunga dominaţie otomană şi avea
un însemnat rol în ansamblul economiei naţionale25.

Anexarea Cadrilaterului la România nu este însă doar un act nedrept, ci şi unul

perfid, România atacând Bulgaria într-un moment în care trupele acesteia se
aflau concentrate spre Serbia şi Grecia. Încă din primăvara anului 1914, în
polemicile cu presa română, ziarele bulgăreşti evocau imaginea caricaturală a
soldatului român luptându-se cu gospodinele şi animalele domestice din ţara
vecină26. Un an mai târziu, istoricul S. S. Bobèev caracteriza pierderea
Cadrilaterului drept „un act de brigandaj tipic“, într-o lucrare cu titlul Poporul
bulgar şi aspiraţiile sale naţionale, având girul curţii regale sofiote27.
Versiunea „atacului românesc perfid“ a continuat să fie inoculată opiniei publice
bulgare, şi după 1919, inclusiv prin intermediul manualelor şcolare. Astfel, într-un
manual pentru clasa a III-a, apărut în anul 1920, se regăsesc următoarele
versuri: „Un valah tâlhar, în modul cel mai laş / A intrat în patria noastră / El a
găsit casele unde stăpânul era plecat / O pleaşcă pe capul brigandului/
hoţului“28.
Evenimentele din vara anului 1913 constituie cadrul acţiunii pentru povestirea lui
Iordan Iovkov, intitulată simplu Balkan; după numele unui câine militar bulgar
care ar fi apărat frontiera ţării sale contra invadatorilor români, devenind o
alegorie a patriotismului şi a demnităţii umane29.
În Ordinul de Zi adresat Diviziei a IV-a bulgare, cu prilejul atacului de la Turtucaia
se spunea: „Sunt nenumărate crime ce le-a înfăptuit acest vecin viclean şi
mârşav faţă de poporul şi de ţara noastră. Mamele, soţiile şi copiii noştri nu vor
uita necinstirea lor din 1913“30. Să notăm, totuşi, că revendicările româneşti în
Dobrogea de Sud erau, în vara lui 1913, cunoscute de mult la Sofia, guvernul
bulgar fiind chiar prevenit în termeni destul de expliciţi la 8 iunie 1913, despre
urmările unui eventual atac asupra foştilor aliaţi sârbi şi greci31.
De asemenea, trebuie semnalat că, în unele lucrări bulgăreşti, actul României
din 1913 este văzut ca un gest de aneantizare a oricărui drept al României
asupra Dobrogei nordice; dacă preţ de 35 de ani, Bulgaria „tolerase“ stăpânirea

26
acestui teritoriu de către aliatul său din 1877-1878, atacul din 1913 anulase orice
motiv de îngăduinţă.
Bulgarii oferiseră un deget României, iar aceasta le luase toată mâna! O
asemenea idee o regăsim explicit în memorandumul întocmit în anul 1917 de
către D. Rizov32, fiind reluată într-o formă mai echivocă, în anii naţional-
comunismului bulgar, de către Antonina Kuzmanova33.

Amintirea Turtucaiei
Un alt moment având o mare încărcătură sentimentală şi imagologică asupra
relaţiilor româno-bulgare îl reprezintă atacul bulgar asupra României, din
septembrie 1916, în speţă bătălia de la Turtucaia.

Pentru români, a fost o înfrângere dureroasă, inaugurând dezastrul militar din

toamna anului 1916. Iniţial, în mediile româneşti, Turtucaia a fost sinonimă cu
eşecul, incompetenţa şi trădarea. Foarte relevante sunt în acest sens, o serie de
versuri în metrică populară (a căror autenticitate nu o discutăm), culese şi
publicate de către I. N. Roman la puţină vreme după sfârşitul conflagraţiei34.
Totuşi, au existat şi încercări de valorizare pozitivă a bătăliei de la Turtucaia.
Astfel, un anume profesor, Gh. Someşanu scria în anul 1937: „Drama de la
Turtucaia, cel mai sângeros şi tragic episod din sfânta noastră epopee naţională
a dovedit însă, că România îşi apără cu îndărătnicie pământul“35. O viziune
similară asupra evenimentelor ne-o oferă în anii naţional-comunismului, Istoria
militară a poporului român36, vol. V, apărut în 1988.
Pentru bulgari, însă, Turtucaia a reprezentat un triumf strălucit, o răzbunare reală
şi simbolică totodată faţă de un vecin arogant, perfid şi lacom. Încă din anul
1916, a apărut o broşură consacrată bătăliei sub semnătura generalului Ştefan
Toşev, comandantul armatei a III-a bulgare, participantă la luptă37. Evenimentele
din septembrie 1916 au fost celebrate mai mult sau mai puţin zgomotos pe întreg
parcursul perioadei interbelice. În iunie 1938 s-a instituit şi un prestigios trofeu
sportiv „Tutrakanskata kupa“.
Cu acest prilej, un ziarist bulgar, cu evidente veleităţi istoriografice, scria:
„Turtucaia este perla cea mai strălucitoare din colierul victoriilor bulgare. Istoria
cetăţilor Troia, Termopile, Adrianopol, Pert Arthur nu cunoaşte un astfel de
exemplu“38. Cum au stat lucrurile la Troia este mai greu de spus; la Turtucaia
însă, trupele române au fost învinse de o forţ? cosmopolit? germano-austro-
ungaro-bulgaro-turcă, sub comanda lui von Mackensen (un german).

27
Momentul septembrie 1916 continuă să ocupe şi în epopee post-comunistă un
loc de frunte în preocupările istoriografice bulgare; amintim numai volumul masiv,
consacrat „epopeii de la Turtucaia“, apărută în 1996, la aniversarea a 8 decenii
de la bătălie39.

Viziuni interbelice asupra Cadrilaterului

În anii interbelici, se remarcă ascensiunea deosebită a micului port Balcic în

imaginarul colectiv românesc. Iniţial, nimic, sau aproape nimic nu prevestea o
asemenea evoluţie. Numărul românilor din orăşel era infim, faleza înaltă
împiedica dezvoltarea unei activităţi portuare de amploare, iar aşezarea nu avea
nici „avantajul“ unui trecut dacic, daco-roman sau românesc pregnant, aici fiind în
antichitate o oază de elenism. Totuşi, peisajele locale mirific-exotice, văzute în
special la lumina răsăritului sau a apusului de soare au atras pe numeroşi
membri ai elitei româneşti, începând, desigur, cu Regina Maria.
Suverana, ea însăşi un simbol al României Mari în ochii supuşilor săi, şi-a stabilit
aici reşedinţa de vară, la castelul construit începând din 1925 sub îndrumarea
arhitectului E. Guneş (căruia i se datorează şi actualul sediu al Casei Armatei din
municipiul Piteşti). De altfel, conform ultimei dorinţe a celei ce fusese prima
regină României Mari, inima i-a fost depozitată, la moartea sa, în 1938, chiar la
Castelul din Balcic, într-o casetă specială. Sub patronajul reginei şi al prinţesei
Ileana, la Balcic a funcţionat o veritabilă tabără de creaţie artistică; practic, nu
există nume important al picturii româneşti interbelice care să nu fie legat, într-un
fel sau altul, de Balcic40.
S-a dezvoltat şi un turism de elită, staţiunea atrăgând, vreo câteva mii de turişti
anual, în sezonul estival, număr relativ mic raportat la totalul de 100-150 de mii
de turişti care mergeau pe litoralul românesc al Mării Negre41. Au apărut, mai
ales spre Ekrene, o serie de construcţii de vacanţă (vile), aparţinând unor
potentaţi ai perioadei. Stema oraşului Balcic, adoptată în 1930, avea ca
elemente principale un bust argintiu încoronat cu frunze de vie şi struguri (aluzie
la trecutul antic elen al oraşului lui Dionysos/ Dionysopolis) şi respectiv, un
sceptru auriu, prins cu o panglică de aceeaşi culoare, simbolizând instituţia
monarhică, şi deci, persoana reginei Maria42.
Frumuseţea meleagurilor dobrogene este amintită şi în discursul revendicativ
bulgar, însă într-o formă mai vagă şi generală: sintagma „Dobrogea noastră de
aur“, care are o anumită recurenţă, exprimă nu doar ideea de frumuseţe naturală,
ci şi pe aceea de bogăţie, asociindu-se imagini de „grânar răpit“ curentă în

28
mediile bulgare, cu referire la Cadrilater. Importanţa economică a Dobrogei de
Sud în cadrul unei Bulgarii lărgite este pusă în evidenţă de către autorul Inav St.
Penakov (şi el originar din zonă, dezertor din armata română), în broşura de 80
de pagini: Le probleme de la Dobroudja de Sud.
Un aspect économique et sociale, apărută la Sofia în anul 194043. Dacă pentru
bulgari, teritoriul pierdut în 1913 reprezenta un grânar şi fostul (sau poate
viitorul!) hinterland pentru portul Varna, importanţa economică a Cadrilaterului în
ansamblul României Mari era una redusă. Singura ramură economică dezvoltată
peste media pe ţară era creşterea animalelor (oi, cai, păsări)44.
Cu toate acestea, elemente sugerând diverse activităţi economice apar pe
stemele oraşelor Bazargic, Turtucaia şi anume spicele de grâu, respectiv, o
ancoră45.
În fine, nu putem omite din micro-analiza de faţă, atenţia deosebită acordată de
presa şi publicistica bulgară interbelică acţiunilor administrative româneşti,
percepute ca antibulgare; în speţă, legislaţia funciară şi represaliile asupra celor
suspectaţi de legături cu grupările militare bulgare subversive „comitagii“46.
Stăpânirea românească din Cadrilater, apare astfel în ochii bulgarilor nu doar ca
nelegitimă ci şi ca opresivă, reacţionară, contrară legilor progresului şi dezvoltării
naţional-istorice. Viziunea românilor faţă de propria administraţie în Dobrogea
Nouă este una pestriţă, dominată însă de sentimentul neîmplinirii şi de tentaţia
acuzelor reciproce între diferitele grupări politice. În general, stânga acuza
intoleranţa faţă de bulgari, iar dreapta lipsa de fermitate faţă de aceiaşi, ca şi
abandonarea coloniştilor aromâni47.

Per ansamblu, discursul revendicativ şi contestatar bulgar, este deci, mai

coerent, mai virulent şi mai omogen decât cel românesc, ceea ce-i conferă şi o
mai mare putere de convingere, atât în interiorul, cât mai ales în afara graniţelor
Bulgariei. Cu toate acestea, dorinţa de a recupera teritoriile pierdute nu este în
măsură să trezească sentimente belicoase; „Cui îi trebuie Dobrogea, să se ducă
după ea“, era o vorbă larg răspândită spre finele perioadei interbelice48. Teama
de o „a treia catastrofă naţională“ (după cele din 1913 şi 1919) era mai puternică
decât aspiraţia de achiziţii teritoriale.
Dacă slăbiciunea discursului bulgar era de ordin exogen (aceasta nereuşind să
trezească sentimente ofensive), în cazul discursului românesc elementele de
slăbiciune sunt atât de ordin calitativ (inconstanţă, fragmentare, unele contradicţii
interne), cât mai ales de ordin cantitativ (propaganda românească interbelică,
atâta cât era, avea ca priorităţi absolute Transilvania şi Basarabia).

29
În atari condiţii, pentru majoritatea românilor, Cadrilaterul rămâne o zonă
periferică, săracă şi dificil de administrat, o „pată exotică“ pe harta ţării. Dacă
însemna ceva pentru românitatea interbelică, Dobrogea de Sud însemna Silistra
lui Mircea cel Bătrân şi Balcicul Reginei Maria, trecutul dacic şi daco-roman al
zonei trezind doar interesul istoricilor.

În concluzie, imaginea Cadrilaterului legată de diferite personalităţi, topos-uri şi

evenimente a fost mult mai pregnantă în mentalul colectiv bulgar decât în cel
românesc, frustrarea nutrită de bulgari, după 1913, a fost mult mai intensă decât
satisfacţia nutrită de români. Urmările acestui dezechilibru, sunt resimţite şi
astăzi: dacă românii au cam uitat de Cadrilater, bulgarii nu uită că această zonă
reprezintă doar sudul Dobrogei.
Istoricii români consideră închisă chestiunea Cadrilaterului, din punct de vedere
politico-teritorial. Omologii lor sud-dunăreni nu par a se fi împăcat definitiv cu
actualul statut al Dobrogei Nordice.

GEORGE UNGUREANU
Preluat din : http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/
Note:
* doctorand, Universitatea Bucureşti
1 Blagovest Njagulov, Les images de l’autre chez les bulgares et les roumaines
(1878-1944), în Études Balkaniques, Sofia, nr. 2/1995, p. 5.
2 I. N. Roman, Proiecte, gesturi, cuvinte bulgăreşti, în „Analele Dobrogei“ (A.
D.),anul I, nr. 1, 1920, Cernăuţi, p. 126; Gh. A. Dabija, Amintiri din Bulgaria,
Bucureşti, Editura Universul, 1936, p. 364; Constantin Kiriţescu, Istoria războiului
pentru reîntregirea României, Ediţia a II-a, Bucureşti, editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989, vol. I, p. 85.
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de
Miniştri, dosar 137/1939, f. 26.
4 Apud Alberto Basciani, Un conflitto balcanico. La contesa fra Romania e
Bulgaria in Dobrogia del sud (1918-1940), Cosenza, Editura Periferia, 2001, p.
123.
5 Hristofor Hesapciev, Amintirile unui fost diplomat bulgar în România (1905-
1910), Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2003, p. 120-123.
6 R. Stanèeva, Les images de roumaine dans la littérature bulgare, in E.B.,
Sofia, 1994,nr. 3, p. 6.
7 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de

30
Miniştri, dosar 137/1939, f. 26.
8 Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond Marele Cartier General (M.C.G.),
dosar 2002, f. 158.
9 Apud I. N. Roman, Proiecte, gesturi, loc. cit, p. 137.
10 „Universul“, nr. 91/2 aprilie 1940, p. 1-2.
11 Idem, nr. 103/14 aprilie 1940, p. 9.
12 Petăr Mutafciev, Bulgare set roumaines dans le histoire du pays danubiennes,
Sofia, 1932, p. 275-282.
13 Ibidem, p. 326-327.
14 A.M.R. fond divizia a 9-a Infanterie, dosar 775/1928, f. 41-42.
15 A.N.I.C., fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar nr. 30/1926, passim.
16 Anne Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa (secolele XVIII-
XX), Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 73.
17 ***, Enciclopedia României, Bucureşti, 1938, vol. I, hărţile nr. 4, 11, 12, p. 58-
60.
18 Apud George Ungureanu, Chestiunea Cadrilaterului - interese româneşti şi
revizionism bulgar (1938-1940), Bucureşti, Editura Ars Docendi, p. 29.
19 Maria Dogaru, Heraldica României, Bucureşti, editura JIF, 1994, p. 118-119
plus fig. 140.
20 A. Basciani, op. cit., p. 66-84; G. Ungureanu, op. cit., p. 105-110.
21 ***, Le livre verte. Documents diplomatiques (septembre 1912 - aout 1913),
Bucureşti, 1913, passim.
22 Ştefan Zeletin, Din ţara măgarilor, Ediţie Cristian Preda, Bucureşti, Editura
Nemira, 1998, p. 49-50.
23 Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice (1912-1913). Pagini de
istorie sud-est europeană, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, passim.
24 George Ungureanu, op. cit., p. 89.
25 Apud A. Basciani, op. cit., p. 22-23.
26 A.M.R., fond M. St. M. - Secţia a 2-a Informaţii, dosar, 277/1914.
27 S. S. Bobtcheff, Le peuple bulgare et ses aspirations panées et présents,
Sofia, 1915, p. 41.
28 Apud Blagovest Njagulov, Les images… loc. cit., p. 17.
29 M. Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 93.
30 A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naţionale, Direcţia Presă Externă, dosar
1252, f. 453.
31 Gheorghe Zbuchea, op. cit., p. 64.
32 Apud Maria Todorova, Cursul discursurilor naţionalismului bulgar, în vol.

31
Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, (coord Peter F. Sugar), ediţie A.
Cioroianu, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, p. 50-53.
33 A. Kuzmanova, Văprosăt za južna Dobrudža v meždunarodnite otnošenija
(1919-1940), Sofia, 1989, p. 10.
34 Analele Dobrogei, anul I, nr. 1/1920, p.
35 Gh. Someşanu, Turtucaia - început de epopee, în „Dobrogea de Sud“, anul I,
nr. 5-6 / septembrie 1937, p. 13.
36 ***, Istoria militară a poporului român, vol.V (1878-1919), Bucureşti, Editura
Militară, 1988, p. 434.
37 A.M.R., fond M. St. M. - Secţia a 2-a Informaţii, dosar 441/1916.
38 Apud George Ungureanu, op. cit., p. 23-24.
39 ***, Tutrakanskata epopea i osvoboždenieto na Dobrudža, Tutrakan (?
Turtucaia), 1996.
40 ***, Balcicul în pictura românească, Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă, 2004.
41 ***, Enciclopedia României, vol. IV, p. 179; Stoica Lascu, Înfăptuiri româneşti
în Cadrilater, în „Dosarele istoriei“, anul VII, nr. 1(65)/2002, p. 48.
42 Maria Dogaru, op. cit., p. 106 şi figura 139.
43 Ivan St. Penakov, Le probleme de la Dobroudja de Sud. Un aspect
économique et social, Sofia, 1940.
44 George Ungureanu, op. cit., p. 39-44.
45 Maria Dogaru, op. cit., p. 106-107, 118-119.
46 Vezi de ex. La tragedie du Staro-Selo, 6 iulie 1926, Sofia, 1926; Ivan St.
Penakov, op. cit., p. 78-80.
47 Ion Vulpe (editor): Vlahuria - ţara din vis - crestomaţie de texte, Bucureşti,
Editura Semne, 2005.
48 George Ungureanu, op. cit., p. 56.

32