I Borcia

SONETE RUSESTI

Sonete I.
Cum stau cu tine la povești, îmi pare

Că negrul văl al vremii se destramă...

Ce-i vis, ce-i adevăr, nu-mi pot da seamă,

Ci-mi sun’ a basm cuvântul: fată mare...

Văd o copilă cum se joacă, sare

Și-aleargă prin grădină pân’ o chiaină

Stăruitor din casă glas de mamă,

Când se pogoară tainica ’nserare.

Dar cine stă acum cetind la masă,

Uitând de orice joc și ștrengărie,

De par’c’a fost cât lumea serioasă?

Și iarăș joc și râs și veselie,

De ’ntinerește și bătrâna casă

De farmecul tău sfânt, copilărie!

Sonete II.
Ce tristă-i astăzi casa cea bătrână,

Și parc’ă-s plânse florile ’n grădină...

Privește, n’au și ele fața plină

De lacrimi ca 'ncercata lor stăpână?

De-acum el n’o să vă mai ia de mână,

Sărmani copii, cu voi în câmp să vină...

Durerea mamei cine o alină,

Când el se va întoarce în țărână?

La poarta casei un țăran își strânge

încet pe dânsul țundra ’ncăpătoare,

Se uită trist la geam în sus și plânge...

Pe cine-l plâng astfel de stropi când moare,

Aprins-a candelă ce nu se stânge,

Ci luminează ’n zile viitoare.

Sonete III.

E sărbătoare ’n țara... muscălească;

E ziua ’n care fii poporul mare,

El însuș domn de-acum peste popoare,

Să poată ’n voie să le asuprească.

Orașul e ’n veșmânt de sărbătoare...

Prin școli e ordin să-și împodobească

Băieți și fete pieptul, ca să crească

Supuși, de mici, puterii domnitoare.

Dar o copilă n’a voit s’anine

Pe pieptu-i a străinului cocardă,

Oricâte-ocări ar fi putut să-i spună...

Să știi c’atunci au prins mai vii lumine

Pe la morminte ’n candele să ardă,

Și-a tresărit țărâna cea străbună!