‘‘Idila’’ de Ion Luca Caragiale

Ia vezi toanta de Mărie,

Ce gătită-i! Cum și-a dat
Pe obraz cu rumenie
Şi pe cap cu alifie:
Să se mire toți în sat.

Ia te uită şi Ilie,
Ce flăcău bun de peţit!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie,
Şi cu cisme s-a-nnoit.

— Fă Mărie, nu dai laba?

— Nu ţi-o dau, măcar să mori!
— Fă, te rog! — Mă rogi degeaba…
— Apoi dac-aşa ţi-e treaba,
Te iau altfel, şi… ori, ori.

— Mă! se vede nu ţi-e bine…

Fii de treabă nu fi prost:
Intri-n iad, sărac de tine!
Ai uitat, nu ţi-e ruşine
Că acum suntem în post!

— Dacă-i post, de ce la Nică

Ochii toată ziua-ţi caşti?
— Meri te plimbă! Ce-i adică.
Numai ochii? Tu… n-ai frică!
Tu aşteaptă pân-la Paşti…

Şi-a plecat pătruns Ilie…

Ce mândreţe de flăcău!
Cu iţari noi de dimie
Şi cu flori la pălărie.
Da-l strângea o cismă rău.
 “Rugamintea din urma” de George Coșbuc
Ești schilav tot! Un cerșetor
Te-ntorci acum acasă,
Și ce fecior frumos erai!
Dar oricum ești, ce-ți pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Și casa voastră-n vale,
Și biata mamă-ți va ieși
Plângând în cale.
Și eu rămân să mor pe-aici
Cu liftele păgâne!
Ah, parcă simt că n-am s-ajung
Să văd ziua de mâine.
Cu douăzeci deodată-n car
La groapă mă vor duce,
Și, bun e Domnul, de-om avea
La cap o cruce.
Noi de copii ne știm, și-am fost
Ca frații, ba mai bine.
Eu de-am avut un singur ban
L-am împărțit cu tine;
Și tu cu gura foc prindeai
Să-mi dai ajutorare;
Să-ți răsplătească Dumnezeu,
Că-i bun și mare!
Tu-n loc de adevăr să spui
Că n-ai de mine știre,
Că n-am fost la un regiment
Dar spune-le ce-ți place.
Că pentru ei ori viu, ori mort,
Totuna face.
Iar mamei Doamne, cum aș vrea
Credința s-o înșele!
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
La Turnu-Măgurele,
Dar voi sosi cât de-n curând.
Ascultă-mi rugămintea,
Că mama, dac-ar ști că-s mort,
Și-ar pierde mintea.
Tu s-o amâi cu zi de zi
Și spune-i câte toate,
Ea e bătrână, n-are mult
Să mai trăiască, poate;
Și pentru ce să-i amărăști
Și zilele puține?
Că n-are-n lume bun și drag
Decât pe mine.
Iar Linii, de s-ar întâmpla
Să vă-ntâlniți vrodată,
Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea
S-o aflu măritată.
Tu uită-i-te-n ochi să vezi
De-o doare ori n-o doare;
Iar dacă vei vedea-o stând
Nepăsătoare,
Să-i spui că m-ai lăsat rănit
Pe umedele paie,
Că doctorul în carnea mea
Adâncă brazdă taie,
Că de dureri eu mă izbesc
Și urlu ziua-ntreagă,
Și c-am murit gândind la ea,
Că mi-a fost dragă.
Și dacă ochii ei atunci
Mai tulburi se vor face,
N-o mângâia! E de prisos,
Te rog s-o lași în pace.
O frunză veștedă nu-ți dă
Cuvânt să zici că-i toamnă
Și-o lacrimă în ochii ei
Nimic nu-nseamnă!
Și-acum dă-mi mâna! A sunat
Cornistul de plecare,
Du Oltului din partea mea
O caldă salutare,
Și-ajuns în țară, eu te rog,
Fă-mi cel din urmă bine:
Pământul țării să-l săruți
Și pentru mine!
 “Baladă” de George Coșbuc

Sunt eu de vină, mamă,

Sunt eu de vin-acum ?
El m-a-ntâlnit odată
În zori de zi pe drum ;
Glumind m-a strâns de mână,
Şi ce-i dacă m-a strâns ?
Sunt eu copilă mică,
Să-mi fac din glumă plâns ?
Era să-l las, măicuţă,
Cu gluma şi să tac,
Era să ţip obraznic,
Ori ce era să fac ?
 
Şi tot pe mine, biata,
Şi vină, şi ponos !
Eram chemaţi la nuntă
Şi n-aveam brâu frumos,
Că n-ai voit să-mi cumperi,
Dar el mi-a cumpărat.
Şi ce-i un brâu ? Şi-n urmă,
Eu nici nu l-am rugat.
Era să merg la nuntă
Ca cei din neam sărac,
Să fiu de râs în lume ?
Ori ce era să fac ?
 
De ce-mi arunci tu vina,
Tot vină cu păcat ?
El m-a oprit în cale
Pe lunci şi m-a-ntrebat :
Pe unde-i bietul tata ?
Şi-i vesel, sănătos ?
Şi m-a-ntrebat de tine,
Aşa de prietenos.
De bine când mă-ntreabă,
Eu cum era să tac ?
Să-l las în drum cu vorba,
Ori ce era să fac ?
 
Şi-acum întreagă vina
Pe mine tu o pui !
El m-a-ntâlnit pe punte
Şi ştii tu felul lui :
M-a strâns de peste braţe
Să nu le pot mişca,
Şi nu-mi lăsa răsuflet,
Aşa mă săruta.
Te zbaţi, dar tu eşti slabă,
Şi puntea toată sloi :
Cădeam, fereşte doamne,
Sub gheaţă amândoi !
 
Şi-acum, tot eu, sărmana,
Cu vina m-am ales !
Că nu-ţi venise vaca
Şi-n cale-i m-ai trimes.
El, iată-mi-l că vine
Să-mi fie soţ în crâng ;
Era-ntuneric beznă,
Şi nu vedea că plâng.
Şi-apoi… să-mi spui pe suflet :
Era să las pe plac
La lupi în codri vaca,
Ori ce era să fac ?
 “Fanfara” de Marin Sorescu

Ce n-aveam noi în comună…

N-aveam fanfară.
Ne-am dat seama de asta, când s-au rătăcit unii pe-acolo,
De la nu ştiu ce orchestră.

Marin Clanaristul se-ntorsese din armată cu o goarnă,

Era acum chemat pe la toate înmormântările,
Cânta foarte bine “deşteptarea”,
Când mai iute, când mai domol, după cum şi mortul,
Mai tânăr, ori mai bătrân.

Tu-tu-tu,
Ia-l şi-l du,
Tu-tu-tu,
Ia şi du-l,
C-a mâncat mălai destuul,
Făceam noi pe lângă ăi de plângeau.

Pe toţi îi înnebunise ăsta cu cântecul.

“Când oi muri, zicea ţaţa Măria Bălii,
Nu vreau decât tron de stejar, nu de fag,
Şi să-mi cânte clanaristul la cap,
Să stau aşa cu mâinile pe piept, frumoasă, şi el să-mi cânte.”

Şi-ntr-o zi, vara, pe un zăpuc, că nu puteai să dezbulugeşti oile,

Apar unii gătiţi, înjugaţi la nişte ţevi cât roata carului,
Şi-ncep să cănte pe la porţi arii din opere, canzonete,
După cum le făcea unul semn din sprâncene -
Unii ieşeau cu câte un ciur de mălai, de făină, cu drugi,
Le dădeau acolo,
Alţii ascultau degeaba, când se termina, dădeau din mâini.
“Nu mai avem nimic, ziceau, adineauri procopsirăm nişte
paparude”.
- Acum, dac-o fi să plouă, plouă şi necântat, adăuga vreo femeie.

Alămurile erau lustruite, ăia suflau de zor, parcă suflau

În clopote; se clătina pământul.

- Ce fu asta, gaică?
Uliuliu! Păi să-i mai aduc un ciur, că-mi plăcu.

Depindea acum şi ce fel de ureche muzicală avea fiecare.

Unele veneau cu câte o foaie de pestelcă, un vâlnic,
Ori zăvelcă, aduceau cămaşa cu râuri şi sabace, cam ruşinate că nu
Le-o plăcea ălora.

- Uf, că nu mă loveşte pe mine moartea acum, se văieta ţaţa Maria,

Că ce-aş mai fi mers eu la groapă cu ăştia, de-a mai mare dragul.
Dar, Floreo, să nu mă bagi în mormânt noaptea, că mi-e urât,
Vin moroi, stafii, strigoi să mă sparie.
Şi-n primele zile, auzi, mă, mai stai şi tu pe lângă groapă,
Te mai învârteşti pe-acolo.

Dupa ce-au plecat a fost o linişte vreo trei zile,

Nu mai aveau nici un chichirez, nici cuc, nici pupăză,
Marin Clanaristul şi-a dat cu goarna de un copac.

Mare secetă trebuie să mai fie şi pe-acolo, pe la ei,

A tălmăcit Nea Florea evenimentul,
De s-au îmbrăcat toţi în franc nemţesc
Şi-au inventat ei ditamai fluiere,
Ca să ne încânte, să ne ia mălaiul.
 “Răsai asupra mea” de Mihai Eminescu

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţa mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
 “Cântec şoptit” de Zaharia Stancu

Odată am ucis o vrabie,

Am tras cu praştia-n ea şi am lovit-o.
Pe urmă, o zi
Şi-o noapte întreagă
Am tot plâns-o şi am tot jelit-o.

Nu m-a bătut mama, nu m-a certat,

În mână ţineam o bucată de pâine.
Degeaba, mi-a spus,
Degeaba, mai plângi,
Ce-ai omorât, omorât rămâne!

Mai târziu, am crescut flăcăiandru

Şi m-am îndrăgostit nebuneşte de-o fată,
Dar nu ştiu de ce
Într-o zi a murit
Şi-n altă zi a fost îngropată.

Demult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,

Demult nu mai merg la nici o-ngropare.
Când soarele-apune
După niste măguri
Şi răsare în flăcări din mare.
 “ Delir” de Ana Blandiana
Purtăm fiecare o dragoste-n noi,
Dar eu pentru tine și tu pentru alta.
Și focul ne mistuie surd pe-amândoi,
Eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta.

Aștept un cuvânt, aștepți un cuvânt,

Dar eu de la tine, și tu, de la alta,
Și brațul în somn ți-l văd mângâind,
Dar tu în visare nu vezi decât alta.

Și ce ne rămâne să facem atunci

Când soarta nu știe decât să dezbine?
Trăim amândoi, trăim doar iubind,
Deși eu pe tine, tu, totuși, pe alta.
 “Prânzul” de Marin Sorescu

Între prânz şi-ntre nemiaz, mă repezeam pe la Ilie

Să ne mai jucăm. Ai lui întârziaseră cu masa
Şi asistam şi eu cum făcea Veta mămăliga.
Femeia sta pe vatră, turceşte,
Apucase ceaunul între picioare – de-o dogorea la pulpe,
De-aia cred c-avea picioarele prigorite,
Punea câte-o mână de mălai, să se închelmeze,
Cânta şi mesteca iute, iute cu mestecăul de lemn.

Mămăliga odată prindea formă, ca o mică planetă,

Ca pământul, dacă ar fi fost la început de mămăligă,
În timpul ăsta, Ţaţa Veta mai da şi ordine în dreapta
Şi-n stânga, că introdusese disciplina în casă, instrucţia,
De când murise Ion al lui Ion ăl Mic, bărbatu-său,
Şi luase ea comanda.
– Marioară, râcâie masa, ori mai bine spal-o, fă-i ceva,
Nu te uita-n gura mea, că nu pot să le fac nici eu pe toate.
Tu, Mitră, ce tot lozeşti acolo? (Mitra se uita în oglindă
Şi-ngâna şi ea un cântec.) Nu te mai fandosi, că nu-ţi veniră
Peţitorii, du-te de cere o varză acră de la Nicoliţa,
C-aş mânca cu mămăliguţă.
– E acasă, mă, mă-ta?
Ia şi-o oală de zeamă. Du-te cu bâjba.
Iar tu, Ilie, ia vezi tu pe corlata aia, aţa mai e la locul ei?
Aţă te faci. În casa asta nici un lucru nu se mai găseşte unde-1
pun,
Trage un fir dintr-un căpătâi, vezi să nu-1 deşiri tot.
Dorele, îţi dete, mă, babă-ta, Frusina, laptele ăla?
Vino-ncoa cu oala...

Încet, încet, mămăliga prindea forma rotundă a tuciului.

Muierea îşi aducea aminte ceva şi lua pe deşti un
Cocoloş, îl băga iute-n gură, să nu se ardă.
– Ptiu, că uitai să pun sare. Dă sarea, Marioară.
Nu e pisată?
Păi, voi ce păzirăţi până acuma?
Mai e grunjul ăla la oi în bătătură.
O lua iar la mestecat, apoi apuca ceaunul de fund cu o cârpă
Şi dădea s-o răstoarne.
– Nu mai puseşi, fa, masa aia, că acum ţi-o torn în cap,
Tot n-ai apucat tu să te lai cu iarbă mare de Sân-Toader.
Aoleu, ştirul ăsta rămase neprăjit.
Care dai fuga la Chirimeanţa după o cană de ulei?
Ilie, nu mişti?
– La care, la a din deal, ori la a din vale?
– A din deal.
Se mai uita puţin în jur, apoi către Trică:
– Şi... la a din vale, du-te tu, Trică, să-ţi dea nişte gaz,
C-am rămas şi fără gaz, deseară iar ne dăm cu deştele în ochi.
Cere-i şi puţină păcură, să ungem carul.
Către Ilie, care o zbughise, ieşea pe poartă: „Vino-napoi
Să-ţi spui ceva, când te-ntorci cu uleiul, dă o raită pe
La răzoarele lui Lache, smulge vreo trei, patru cepe."

Mai rămăsesem eu, Dorel care se-nvârtea pe lângă lapte,

Aşteptând să-1 pună la fiert
Şi câinele.
– Dorele, pune-i un scaun sub fund câinelui ăstuia
Că l-or fi durând picioarele de când stă pe-aici şi ne suflă-n gură.
Marş, ni! în curte, că îţi frâng mestecăul ăsta pe
Spinare.

Răsturna în sfârşit mămăliga pe măsuţa joasă, rotundă,

Că puteai să stai chiar pe duşumea şi să întingi...
Dar în ce să întingi? Aşteptând să-i vină trupa din recunoaştere
O tăia felii mari, cu aţa, potrivea lingurile de lemn,
Da să-şi facă rugăciunea, ofta şi
Odată ieşea în prispă şi striga la mama, tare,
C-avea o voce sonoră, scula şi morţii.
– Ţaţă Nicoliţă, Marioara mea nu e pe-acolo? –
– Ba e.
– Îi dedeşi varza?
– Îi dedei...
– Auzi, ia vino până la gard să-ţi spui o vorbă.
Ziceai că-mi împrumuţi şi-o găină. ...Hai s-o prindem
Amândouă, că făcui mămăliga şi mă uit la ea,
ÎI dau dracului de post, nu-1 mai ţin, că tot rău îmi merge.
Şi-aş mânca, fa, râmnii la ciorbă de găină cu zeamă de varză...