Monologul lui Miroiu

Din opera “Steaua Fără Nume” de Mihail Sebastian

Ursa Mare e totdeauna nouă. Chiar și pentru mine… Sunt
seri când e rece, depărtată, indiferentă…Și atunci parcă simt
toată umilința, toată disgrația de a locui pe o biată planetă
mizerabilă, pe lângă care marile stele trec fără s-o vadă. Dar
sunt alte seri, când o simt aici la fereastră, vie, protectoare,
atentă, așa de atentă, încât dacă ași striga mi se pare că m-ar
auzi. Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci,
moarte, într-un univers absurd, în care numai noi în marea
noastră singurtate, ne sbatem pe o planet de provincie, ca într-
un târg în care nu curge apă, nu arde lumina și unde nu
opresc trenurile rapide… Dar sunt seri când tot cerul foșnește
de vieață… când pe ultima stea, dacă asculți bine, auzi cum
freamătă păduri și oceane - fantastice păduri și fantastice
oceane,- seri în care tot cerul e plin de semne și de chemări, ca
și cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, ființe care
nu s-au văzut niciodată, se caută, se presimt, se cheamă…Dar
nu se găsesc, pentru că nimeni n-a trecut niciodată de pe o
stea pe alta. Pentrucă nicio stea nu se abate niciodată din
drumul ei. Știu, e puțin trist. Dar e frumos. Cel puțin știi că nu
ești singur sub bolta asta imensă, că undeva, în altă lume, în
altă constelație… în Ursa Mare, sau pe Steaua polară, sau pe
Vega… sau pe steaua mea fără nume… aventura asta
ridicolă, care se numește viața noastră, se repetă altfel, de la
început, sub acelaș cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce
aici e greoiu și apăstor, devine ușor, tot ce aici e întunecat și
opac, devine luminos și transparent. Tot ce încercăm fără să
isbutim nici pe jumătate - gesturile noastre zadarnice, visele
noastre căzute - tot ce am fi vrut să cutezăm si n-am cutezat, să
iubim și n-am iubit, tot, tot, se împlinește, se simplifică, se
împarte. Nu știu dacă sunt și acolo oameni. Ca noi, nu cred.
Dar poate ființe mai ușoare…mai luminoase… mai
plutitoare…Când am văzut-o astăzi seara, intrând acolo, în
gara aceea afumată, când am văzut-o, albă, limpede,
strălucitoare… am crezut o clipă că vine din altă lume. Dar
mi-am dat seama că nu-i așa, pentru că nicio stea nu se abate,
nu se oprește niciodată din drumul ei.