Dați-mi un trup, voi, munților, de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.
Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.
Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.
Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

 Reabilitare emotionala (Emotional rehab), partea a doua, de Roxana Nasoi
Eu… Eu nu mai ştiu. Eu nu mai simt. Eu nu mai am sens nici în cele mai pline de sens
decoruri. Sunt o meduză sfâşiată de furtună şi aruncată pe o plajă pustie. Sunt o meduză
sfâşiată şi aruncată în apele peştilor răpitori. Sunt o meduză sfâşiată, pe jumătate vie şi
jumătate moartă.
Tu… Tu mai ştii ce vrei să devii? Te întreb, deşi ştiu că nu ai să-mi răspunzi vreodată. Tu eşti
un cer de toamnă, zdruncinat de furtuni. Tu eşti un cer de iarnă, acoperit de nori grei de
zăpadă. Tu eşti un cer lipsit de seninătate, fiindcă mi-ai distrus albastrul mării şi, odată cu el,
m-ai distrus şi pe mine.
Mi-am pierdut visele în cotidian. Paradisul s-a stins la fel de repede cum a apărut. În fond,
lumile pierdute sunt făcute să dispară pe vecie…
Creasta muntelui e acum pustie.
Iar tu ţi-ai pierdut dreptul de a mai zbura. Aripile tale mari şi protectoare s-au veştejit. Au
devenit precum crengile uscate ale copacilor.
Nu mă mai îmbrăţişa, te rog. Încetează! Mă doare, îmi zgârii chipul inocent.
Adierea vântului s-a transformat într-o chemare a morţii.
Prea mult zgomot, prea puţină linişte. Iar azi, în jurul tău, totul este lipsit de sens…

Reabilitare emotionala (Emotional rehab), de Roxana Nasoi

Sunt o meduză, iar tu eşti cerul deasupra mării mele. În adâncul ei îmi dansez viaţa sub
privirile tale senine. Îmi arunci pe-ascuns raze calde de soare. În oglinda ta, strălucesc precum
un diamant. Veghezi asupră-mi. E de-ajuns încât să ştiu că sunt în cel mai sigur loc din lume…
Sau eram, până ai aruncat peste mine furtuni să mă distrugă.
Dansul meu perfect şi lin e-acum o cursă împotriva morţii. Nu ştii că meduzele nu trăiesc în
ape agitate?
De ce m-ai blestemat dacă nu ţi-am greşit cu nimic?
***
Te port în visele mele, unde lumea e un loc mai bun. Unde îmbrăţişările ţin la nesfârşit.
Acolo, fulgii de nea lasă urme de buze pe piele. Acolo, ploaia îţi spală orice rană.
În lumea mea, soarele îţi mângâie chipul şi îţi luminează privirea.
Cine are nevoie de cotidian într-o lume pierdută?
Sursa A
***

Te admir de pe vârful crestei. Eşti precum o pasăre cu aripi mari şi protectoare.

Nu m-aş sufoca o clipă în braţele-ţi infinite şi pline de tandreţe. Ochii tăi mari luminează
noaptea, iar adierea vântului te urmează pretutindeni.
Dai sens tuturor lucrurilor din preajma ta. Cum e oare posibil ca orice să capete sens, chiar în
cele mai lipsite de sens decoruri?
Şi toate datorită ţie. Şi toate din cauza ta…
 Căutarea tonului, de Nichita Stănescu
Înger?
Înger…
Nu, nu e bine!
Va să zică, de la început!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Va să zică, adică nu culoare
nu auz, nu miros, nu.
Nu, nu sânt bune!
Înger?
Nu, nu e bine înger!
Să luăm trei nume frumoase
Trei nume frumoase şi atât.
Va să zică trei.
Bineînţeles Voichiţa
După Voichiţa ce merge?
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Raluca merge după Voichiţa.
Va să zică mai întâi Voichiţa
după Voichiţa, Raluca,
şi după aceea înger.
Înger?
Nu, nu e bine înger.
Altceva, alt nume!
Doamne, ce merge după Voichiţa şi Raluca?
A, Andra,
B, Beatrice,
C, of Doamne,
Nu, nu, nu merge!
Ba da, am găsit!
Chira.
Şi dacă am găsit Voichiţa, Raluca, Chira
după aceea, bineînţeles înger.
Nu, nu merge înger!
Nu se loveşte.
Altceva, altceva, altceva, altceva…
De fapt nici să te naşti nu e ceva nou
şi nici să mori nu e ceva nou.
Nu, nu e bine.
A scris-o înainte Serghei Esenin…
Altceva, altceva, altceva…
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
Nu, nu, nu e bine!
E exclamarea lui Mihai Enimescu.
Nu, nu…
A fi sau a nu fi
aceasta-i întrebarea
Bineînţeles că aceasta-i întrebarea!
Absolut bineînţeles că aceasta e întrebarea.
Mă şi mir că a mai fost pusă.
Cred că am găsit ceva, însă.
Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră.
Nu, nu e bun.
E vechi, e vechi…
Deci, înger…
Nu, nu e bun înger!
Deci înger?
Nu, nu, nu e bun.
Deci înger?
Nu.
Deci înger?

Striptiz (Nenopți de dragoste), de Mădălina Grama Toma

Am scos uşor, cu stil, pe rând,
fără ruşine,
toate minunile din mine
păpuşă proastă,
fără minte,
într-o noapte de dezmăţ,
de beţie,
din inimă, te-am scos pe tine
tu, ai fugit,
eu am rămas pustie.

O poveste, de Ion Băieșu

Cu mult timp in urma, intr-un oras de provincie, doi tineri se iubeau cu disperare – povestea asta ati mai auzit-o, sau ati citit-o intr-un
roman de azi sau din trecut. De ce se iubeau ei cu disperare? Pentru ca dragostea lor nu avea nici o perspectiva, parintii lor se urau si le
interziceau sa se casatoreasca – si chestia asta ati mai auzit-o cu siguranta, sau chiar ati citit-o intr-o piesa celebra a unui autor
celebru… Dar ce vina am eu ca subiectul meu coincide cu al lui?
Dupa cum va spuneam, tatal baiatului era profesor de latina in localitate, iar tatal fetei era profesor de istorie, tot in localitate. Anii au
trecut, cei doi profesori au iesit la pensie, insa ura dintre ei nu s-a stins. Copiii lor crescand mari si facand studii stralucite, s-au intalnit
printr-o intamplare neprevazuta si, calcand cu o superba inconstienta peste divergentele parintilor, s-au indragostit. Dragostea dintre ei
a crescut de la o zi la alta pana cand a inceput sa le parjoleasca sufletele, tinerii si-au dat seama ca nu pot trai unul fara celalalt si au
mers la parintii lor sa le ceara voie sa se casatoreasca. Parintii au mugit ca niste fiare injunghiate, au spart scaune si mese si servicii
intregi de vesela. “Niciodata!” au spus ei. “Niciodata nu se va intampla asa ceva. Nici de-ar fi sa intram noi in mormant.” Si chiar si
atunci daca tinerii ar fi calcat porunca parintilor lor, ar fi fost blestemati, iar copiii ce i-ar fi facut ar fi avut cozi de iepuri si coarne de
tap si multe altele…
Cuprinsi de o muta disperare, cei doi tineri au mers sa se refugieze in parculetul orasului si au inceput sa ofteze atat de profund incat
oamenii care treceau pe langa ei simteau un nod in gat. Spre miezul noptii, cand luna tocmai se ascundea sub un nor pufos, cei doi au
decis sa se sinucida, adica sa puna capat chinului, ce sens avea sa mai traiasaca daca nu puteau fi impreuna?
A doua zi tinerii au mers la unicul hotel din oras, au inchiriat o camera pentru o ora dupa care el, baiatul, a mers la unica farmacie din
oras si i-a zis farmacistului: “M-a trimis tata sa-mi dati niste otrava pentru soareci”. Batranul farmacist privi fata decavata a tanarului
si intelese despre ce era vorba, cunostea si el trista poveste. “Un moment..” ii spuse, dupa care ii intinse o punga cu niste prafuri. Ce fel
de prafuri? Veti intreba. Prafuri otravitoare? Nici vorba. Erau niste prafuri purgative folosite pentru spalarea stomacului. Tanarul se
intoarse in camera de hotel unde il astepta nefericita lui iubita, incuie camera cu cheia, turna prafurile intr-un pahar si, ca sa nu fie
cuprinsi de lasitate, arunca cheia pe geam. Cei doi baura paharul pe nerasuflate si se asezara pe pat, in asteptarea mortii. Moartea insa
nu mai venea, prafurile au inceput sa-si faca efectul si cei doi tineri fura cuprinsi de o disperare inimaginabila: camera nu avea baie! In
disperarea lor, tinerii daramara usa camerai de hotel si pornira in goana pe strazile orasului in cautarea unei toalete publice.

Penibilul intamplarii ii facu apoi sa plece din oras si sa se casatoreasca separat. Cu alte cuvinte, drama n-a mai avut loc. Care e
concluzia? Ca viata are ciudateniile ei, transforma o inmormantare intr-o nunta, o tragedie intr-o comedie si un mort intr-un om viu.
Traiasca viata!

Am zărit lumină, de Marin Sorescu

Am zărit lumină pe pământ
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Multumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubești.
O cafea neagră voi servi, totuși
Din mâna ta.
Îmi place că tu știi s-o faci
Amară.

Cine dintre noi, de Ana Blandiana

Când pleci
Nu știu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu știu dacă nu mă caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacă nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioară
Știam cum arăți,
Erai
Nespus de înalt și de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mă sfârșesc,
Îți găseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
țin minte cum ne țineam de mână…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut să rămână?
Singurul trup este al tău
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tăcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot să te distrug
Cu greu
În mine.

Abia începusem să simt, de Ana Blandiana

Abia începusem să simt
Că undeva-n rarul văzduh
Zăpada se va opri deodată,
Abia începusem să știu
Că nu mai poți să te ascunzi
De ochii mei avizi să vadă,
Abia zăream cum se depune
O linie limpede pe creștet,
Tremurătoare-n păr și moale
Pe genele-ți clipite-abia,
Abia-ndrăzneam să cred că ai tăi sunt
Umerii desenați în aer
Cu fără de sfârșit zăpadă
Și-a tale-aripile trădate
De nemaicontenita nea.
Aș fi putut să te ating,
Dar mi-era teamă să nu scutur
De pe faptura-ți nevăzută
Conturul nesperat de clar,
Aș fi putut să te învăț
Pe dinafară pentru clipa
Când, întețindu-se ninsoarea,
Vei dispărea cu spaima iar…

Rostește-mă, de Elena Armenescu

Învesmântată ca o vestală
Învăluită în speranță
Sunt tot acolo, unde m-ai lăsat
Aștept ca o statuie
Să-ți văd pasul încolțit lângă trepte
Fulgerele vremii, ninsorile mele dragi
Te aduc năluca sub aceiași copaci
Aerul se tulbură, clipa lovită
Aduce zvon de îmbrățișare. Aș zbura…
Strigă-mă! ți-am spus; și a răsărit
curcubeul lângă suflarea amiezii
Tăcerea devenise o dungă subțire
printre armonii jefuite de cântec
Când ești departe
Rostește-mă încet, tandru
cu numele meu întreg de zidire
Cheamă-mă să te aud!
și ai să vezi cum o petală
Îti va mângâia umărul.
Deasupra
Sufletul meu ca un vis plutitor te atinge
Când amurgul ți-aleargă rătăcirile
Ducându-te lângă privighetori
Departe, în jurul pământului, între neliniști
Rostește-mă cu inima uneori!
Gheorghe Zabic, de Marin Sorescu
Ma, zice, da’ mancai astazi!
Praji muierea o tigaie de varza
Si praji peste
Si facu mamaliga calda.
Si mancai, ma, si mancai!
Nu ma mai saturam.
Si-i spusei: “Muiere, ia scaunul de sub mine,
Ca crap aici mancand. Ce facusi a mancare buna?
Ma dedei dracu, crap mancand”
“Bine, ma, da’ de ce nu mananci si dumneata cati poti?”
“Mananc cat pot, da’ nu ma mai pot opri,
Trage scaunul de sub mine iute”.
Asa cu asta, cu Murgila,
Trebuia sa-l darame jos de la masa, ca sa nu mai manance
Si nu se mai satura
Si mai si spunea.
In schimb, Mitru lui Postu era foarte cumpatat.
Dar nevasta-sa il critica:
- A, Mitru meu s-a facut un betau
I-am dat luni o sticla de vin
Si aproape sa nu-i ajunga
Pana sambata.
– Lasa-l sa bea, sa nu se ghijureasca de tot,
Ca l-am vazut eu ca merge cam cocarjat.
- Lasa ca merge bine, nu-i duce dumneata grija.

Avocatul, de Marin Sorescu

Ricuța lui Pătru vorbea singură. Asta era damblaua ei,
Așa se pomenise vorbind la lemne, la găini. Lumea ii zicea
Avocatul
Pentru că avea un glas ascuțit și o mare repeziciune în
Rostire.
Când se supăra, se ducea lângă furcile pătulului
Și tăinuia acolo. Toată taina le-o spunea furcilor.
Și a’ bătrână, tiptil, după ea cu ciomagul. O asculta, o
Asculta așa pe la spate și odată ieșea în față:
- Și ce-ai, fă, aci, ce vorbești?
- Ce? Ei, ce? vorbesc și eu.
Pleca a bătrână și ea iar incepea.
Dădea din maini, din cap,
Se-ntorcea luând martore gâștele, se uita în sus și
Boscorodea:
- Ce, fa, ce nebuno? Ce-ai cu mine? Păi văzuși!
Am și eu ceva,
Iote îmi zise ghelbejita aia ceva.
Baba se-ntorcea din prispă când o auzea:
- Dă-te dracului, năroada lumii.
- Ei, na, de-aia n-aveai tu treabă, veniși aci lângă mine.
Toate evenimentele satului erau discutate
În procesele ei de una singură.
Toate cazurile pierdute, toate nenorocirile. Le deschidea
Dosarul
Și pleda pentru cauzele pierdute.
Odată – murise cineva din cătunul ei
Din Mătăsoaia, abia-l îngropaseră
Și eram pe câmp cu vacile.
În spatele unui maracine s-au auzit
Glasuri și gălăgie.
Am stat și am ascultat. Un glas
Ascuțit și unul mai gros…
“Da’ cum să-l iei dumneata – că
Avea și el casă, iote, îl căinează
Acum toată lumea, da’ se poate?
Altă dată să nu mai faci.”
“I s-au terminat zilele” (zicea glasul
mai gros). “Da’ cum ? Că era tânăr…
Nu se poate, domnule, una ca asta…”
“E, când îmbătrânești, ți se strâng drumurile”
(răspundea energic glasul cel gros).
Ne adunasem mai mulți copii
Și ascultam…
Când ne-am arătat după mărăcinele
Ăla înalt – Ricuța, singură,
Furioasă foc, dând din mâini și mișcând din cap…
Se certa cu Dumnezeu.

Romanta negativa, de Ion Minulescu

N-a fost nimic din ce-a putut să fie,
Şi ce-a putut să fie s-a sfârşit…
N-a fost decât o scurtă nebunie
Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de cuţit!…
N-am fost decât doi călători cu trenul,
Ce ne-am urcat în tren fără tichete
Şi fără nici un alt bagaj decât refrenul
Semnalului de-alarmă din perete!…

Dar n-am putut călători-mpreună…

Şi fiecare-am coborât în câte-o gară,
Ca două veveriţe-nspăimântate de furtună -
Furtuna primei noastre nopţi de primăvară!

Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început
De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie
În care timp şi-n care loc s-a petrecut!

Cu toamna în odaie, de Ion Minulescu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam…
Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,
Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie

A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară… vai!…
Bolnavă de gripă…

Buricada, de Marin Sorescu

Buricul pământului avea un buric
Decât el şi mai mic
Şi care şi el, în virtutea nimicului,
Se credea buricul buricului.
Controversa dintre buric şi buric
N-a fost în istorie un nimic.
S-a purtat un război de o vreo sută de ani
Cu buricade şi buricani.
Se suiau buricadele pe baricade
Şi se făceau că de razboi le arde,
În timp ce buricanii, de viţă mai nouă,
Se făceau că plouă.

Patru fără un sfert, de Virgil Mazilescu

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg – nimeni – am părul ud
şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru
şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
când plouă – te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu este prea departe de mormânt
nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare

Oseminte pierdute, de Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!

Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,

Voi, plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,

Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?

Ştiţi voi ce vorbă este vorba “ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,

Mă rog, intrând, de domnul grădinar.
Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,

Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,

Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.

E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Don Juan, de Marin Sorescu

După ce le-a mâncat tone de ruj,
Femeile,
Înşelate în aşteptările lor cele mai sfinte,
Au găsit mijlocul să se răzbune
Pe Don Juan.

În fiecare dimineaţă,
În faţa oglinzii,
După ce îşi creionează sprâncenele,
Îşi fac buzele
Cu şoricioaică,
Pun şoricioaică în păr,
Pe umerii albi, în ochi, pe gânduri,
Pe sâni,
Şi aşteaptă.

Ies albe în balcoane,

Îl caută prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parcă de-o presimţire,
S-a făcut şoarece de bibliotecă.

Nu mai mângâie decât ediţii rare,

Cel mult broşate
Nici una legată în piele,
Decât parfumul budoarelor,
Praful de pe antici
I se pare mult mai rafinat.

Iar ele îl aşteaptă.

Otrăvite-n cele cinci simţuri – aşteaptă,
Şi dacă Don Juan şi-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este înmormântat câte un soţ iubitor,
Mort la datorie,
În timp ce-şi sărută soţia
Din greşeală.

Acuarelă, de Ion Minulescu

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă…

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână…

Altă matematică, de Nichita Stănescu

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă

înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…

Pieri din mintea mea!

Revino-mi în inimă!

Cântă Mitruţa, de Marin Sorescu

Mitruţa lui Dumitru, i-a murit bărbatul pe front
În 1916 şi avea mulţi copii.
Şi i-a crescut singură.
Şi mureau unul câte unul,
Mari de la 20 de ani în sus.
“Unu Ion, mi-a murit mai mic.
Îl făcui, îl comindai
Rămăsei cu ăilalţi.
Mai şezui un preţ de timp,
Du-te vreme, vino vreme, muri şi Maria.
O dusei la locul ei.
Comind-o si pe ea, amărăşte-te.
Mai şezui ce mai şezui,
Du-te vreme, vino vreme,
Moare şi Gheorghe.
Cheltuie cu el, fă-i ce-am putut
Şi eu, ca o săracă.
Mai şezui iar, du-te vreme, vino vreme,
Moare şi Sanda.
Şi de unde să mai poţi?
Că mi s-au scurs ochii plângând.
Văd muierile c-aşteaptă oamenii seara
De la Craiova şi le sar
Înainte şi le iau din car traista cu târguieli.
Eu n-am aşteptat pe nimeni.
Ce-am putut, cât am muncit, aia am mâncat,
Nimenea nu mi-a dat nimic.”
Mitruţa şedea singură-n casa şi se jelea.
Lumea râdea:” iar cântă Mitruţa”.
Dar ea se jelea. Şi casa fărâmata, ploua pe ea,
Se auzea cum plânge şi prin acoperiş.
Ei, ce casă? O bojdulă acoperită cu paie.
La urmă, Leana, a de a mai rămas.
Era cam năroadă şi îi aducea câte un prunc în casă.
Pe Ion, pe Damian, pe Costică…
Şi tot Mitruţa trebuia să aibă grijă de ei
Şi le dădea să mănânce turtă cu fasole de mici de la 6 săptămâni
Leana pleca la muncă şi ea îi îndopa cu zeamă de fasole şi mămăligă
“Leliţă, nu moare?”
Dă-l dracului că nu moare, mănâncă de făcu burtă.
Ea stătea în prispă, el în troacă, mic de 7-8 luni
Burta tobă de fasole şi ea îi dădea cu piciorul, îl legăna şi îşi plângea morţii ei.
I-auzi cum cântă Mitruţă…

Tenebre, de Paul Celan

Suntem aproape, Doamne
aproape şi mână în mână.
Mânuim deja, Doamne
ghearele noastre ascuţite şi puternice
trupul fiecăruia dintre noi, a fost
trupul tău, Doamne.
Roagă-te, Doamne,
roagă-te nouă
căci suntem aproape.
Vânt-strâmbi am mers acolo
ne-am aplecat peste scorburi şi canale
cautând mântuirea.
Spre a ne spăla păcatele am fost acolo, Doamne.
Era sânge, asta era
în asta ai ales tu să ne speli, Doamne.
Sânge strălucitor.
El ne-a arătat ochilor imaginea ta, Doamne.
Ochii noştri sunt deschişi şi goi; gurile noastre deschise şi goale,
Doamne.
Ne-ai îmbătat, Doamne
Cu sânge şi cu imaginea închegată în sânge.
Roagă-te, Doamne,
căci suntem aproape.
Nu sunt expert, dar traducerea mi se pare defectuoasa pe alocuri. Postez si originalul, in germana
Tenebrae
Nah sind wir , Herr
nahe und greiffbar.
Gegriffen schon, Herr,
ineinander verkrallt, als wär
der Leib eines jeden von uns
dein Leib, Herr.
Bete, Herr,
bete zu uns,
wir sind nah.
Windschief gingen wir hin,
gingen wir hin, uns zu bücken
nach Mulde und Maar.
Zur Tränke gingen wir, Herr.
Es war Blut, es war,
was du vergossen, Herr.
Es glänzte.
Es warf uns dein Bild in die Augen, Herr.
Augen und Mund stehn so offen und leer, Herr.
Wir haben getrunken, Herr.
Das Blut und das Bild, das im Blut war, Herr.
Bete Herr.
Wir sind nah.

Ce bine ca esti, de Nichita Stanescu

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Prietenul, de Jan Lulu Stern

Da-mi mâna, vechi prieten si s-o pornim agale

Uniti fiind în toate, cu umar linga umar.
Tin minte, intr-o noapte ploua si urla vintul
Când ai venit în goana sa ma previi de-un rau
Simteam ca eu, ca tine, as rascoli pamintul
De-ar fi cindva-n pericol un fir din parul tau
Iar viata-si urma cursul. Trecuram dintr-o tara
In alta, ce nisipul cu greu l-a inflorit,
N-a fost usor, adesea viata ne-a fost amara
Ne-am sprijinit cu vorba, cu fapta si-am razbit
Plimbarea-i pe sfirsite, amurgul vietii vine,
Privit-am iara viata în orele tirzii,
Prietene-ti string mâna, stiindu-te cu mine
Senin privesc la toate ce inca vor veni.

Digul, de Octavian Paler

Marea loveste digul pe care în seara aceea

n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda
luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti,
ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti,
încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig.
Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
si îl vom uita în cele din urma,
vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat.
Acum chiar daca as merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde,
sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb
cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici.
Si de ce m-am oprit în fata acestui dig,
ca si cum l-as cunoaste?

Bivolul si cotofana, de George Topirceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o cotofana
Cand in sus si cand in jos.
Un catel trecand pe-acolo s-a oprit mirat in loc:
-Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam asa de prost
Sa ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, ca e rost
Sa ma plimbe si pe mine!

Cugetand asa, se trage indarat sa-si faca vant,

Se piteste la pamant
Si deodata -zdup!-ii sare
Bivolului in spinare…
Ce s-a intamplat pe urma nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,
Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoi
Sa-l rastoarne,
Sa-l ia in coarne
Si cat colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta, in trifoi.
-Ce-ai gandit tu oare, javra?Au crezut-ai ca sunt mort?
Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suport
Ca ma apara de muste, de tantari si de tauni
Si de alte spurcaciuni…
Pe cand tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mi faci?
Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci?
Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,
Sa te port degeaba-n spate?…

Două vieţi, de Blaga Dimitrova

Două vieţi am trăit pe lumea asta.

Două vieţi am avut.Care cu una,
care cu nici una, iar eu – cu două.
Două, diferite la gust şi culoare.
Prima, pe-o tipsie spoită, de aramă,
mi-a dăruit zile pestriţe,
aromate sonore, ritmuri şi voci din belşug,
şi iubire şi-aventuri şi rîs -
doamne, atîta rîs fără pricină!
Dar eu mi-am întors capul într-o parte
şi-am oftat după cine ştie ce şi de unde.
Abia acum înţeleg ce-mi lipsea – durerea.
Cea de-a doua viaţă mi-a smuls
tipsia plină de sub nas.
Într-o clipă am rămas fără nimic.
Fără mine însămi am rămas.
Unde m-am pierdut – nesupusă,
nebunatică, capricioasă, rea?
Privesc printre lacrimi, în mine,
culorile răpite – pînă la una.
Şi mi se umplu de duioşie mîinile goale.
De două ori am trăit pe lumea asta.
Două vieţi am băut. Cine ţi le dă?
Două golgote pentru un singur suflet.
E preadeajuns.

Cin’ s-a fript cu ciorbă, de George Topîrceanu

Fratele nevestei unui negustor

A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine ştie,
Are gând să plece în călătorie
Şi că, prin urmare,
Vrea să-şi sărute sora la plecare.
— Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat barbatul, că intri-n belea!
— Şi de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când ştii că mi-e sora şi că eu i-s frate?
— Poţi să-i fii şi tată! zise omul scurt,
Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt.

Tinca, de Tudor Arghezi

Coşul ei cu soare,
Proptit în şold, pe cingătoare,
Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Şi garoafe de noapte.
în sânul ei ca mura
îşi pironeau căutătura
Domnii zvelţi din jurul mesii,
- “Cine mai ia florile miresii?”
Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase
Şi-n fiecare deşti câte-un inel
Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.
Cine ţi-a frământat carnea de abanos
Şi ţi-a băut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască
Făptura ta împărătească?
Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?
Cine ţi-a îngropat capul
Nebun, în braţele lui noduroase, păroase,
Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?
Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!
Vezi, Năstase osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată;
Şi atuncea toată,
Cu tot cuţitul.

Orbii, de Charles Baudelaire

O, suflete, priveşte-i! sunt trişti şi singuratici

Ridicoli fără voie, sinistre manechine
Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline
Nestiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Pe fata lor se stinge a cerului lumină!
Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare
Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.
Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere …
Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere
Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.
Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei
Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei
- De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?
Echerul, de Marin Sorescu

Echerul, folosit si in matematica,

Devine tot mai mult
Un instrument literar.
Apoi echerul se poate extinde
Si in viata de toate zilele.
Cu el poti citi cu succes
O multime de opere.
Sunetele, imaginile, sufletele
Sunt exagerat de mari,
Ascultati vorbele cu echerul,
Priviti spectacolele cu echerul.
Il asezi frumos
Pe prima pagina,
Si nu citesti decat ce scapa
In afara liniilor lui
De lemn.
Nu va aventurati
Intr-o dragoste adevarata
Fara un echer la butoniera.
Si de asemenea, seara, inainte de culcare,
Puneti la capul patului un echer
Pentru visele voastre de aur.
Imputinate,
Cuvintele se umfla
Ca niste broaste,
Sugand si sensul celor ascunse.
O jumatate de verb
Te face sa urli
De actiunea tuturor romanelor
Din viitorul deceniu.

Totuşi, iubirea, de Adrian Păunescu

Şi totuşi există iubire

Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Reklame, de Ingeborg Bachmann

Wohin aber gehen wir
ohne sorge sei ohne sorge
wenn es dunkel und wenn es kalt wird
sei ohne sorge
aber
mit musik
was sollen wir tun
heiter und mit musik
und denken
heiter
angesichts eines Endes
mit musik
und wohin tragen wir
am besten
unsre Fragen und den Schauer aller Jahre
in die Traumwäscherei ohne sorge sei ohne sorge
was aber geschieht
am besten
wenn Totenstille
eintritt

Douazeci de ani, de Nicolae Labis

Am douazeci de ani si ma exprim

Intr-o odaie de hotel, spre seara
Stam impreuna, cei ce ne iubim
Infiorati de iarna de afara,
De ce sa mint, prietenii mei nu-s
Dar vuiet la fereastra da tarcoale …
Inchipuirea-mi numai v-a adus
Prieteni dragi, pe scaunele goale,
Dau un ospat – am douazeci de ani.

Nimeni si Nimic Poveste de nicăieri, de Cornel Udrea

Nimeni şi Nimic erau fraţi. De mici copii nimeni nu avusese grija lor si nimic din ceea ce era nu le
apartinea. Dar ei erau fericiti. Nimeni si nimic nu le tulbura viata: nu aveau amintiri, nu aveau pe
nimeni si nimic nu-i supara.
Nimeni tinea mult la Nimic, ca la fratele cel mic, iar Nimic ar fi vrut sa-i semene fratelui sau, sa fie si
el un nimeni, dar poate ca era mai bine asa, Nimic sa fie nimic si Nimeni sa fie nimeni.
S-au indragostit de aceeasi fata, de domnisoara Niciodata, iar cand a fost sa aleaga, a preferat sa-i
lase balta, asa ca nimic nu s-a ales din dragostea lor, dar nimeni nu s-a suparat, mai ales Nimic care i-
a spus lui Nimeni , ca nimeni si nimic n-o sa-i desparta.
Ei lucrau cu ziua pe la orisicine si nimeni n-avea sa le zica nimic. Intr-o zi nimeni s-a imbolnavit, dar
i-a spus fratelui sau mai mic, ingrijorat si speriat :”N-am nimic!”, insa din pat nu s-a mai ridicat.
Nimic s-a dus sa cumpere medicamente, dar spiterul nu i-a dat, pentru ca atunci cand a intrebat pentru
cine sunt, Nimic i-a zis : ”pentru Nimeni”.
In vremea asta domnisoara Niciodata s-a nimerit la usa lor si a batut tare, intreband: ”E cineva
acasa?” si dinauntru i s-a raspuns: ”Da! Nimeni!” iar fata s-a suparat, ca venise la impacat si dusa a
fost. Nimeni nu i-a spus nimic lui Nimic si el mai mare se stingea, incet, cate un pic. I-a spus lui Nimic
sa-l cheme pe popa dar acesta n-a venit pentru ca nu te duci la impartasanie la nimeni.
Intr-o dimineata Nimeni l-a rugat pe Nimic sa-l duca in gradina sub merii in floare, sa se bucure nitel
de soare. Cel mic l-a purtat in brate si l-a rezemat de un mar in floare sa se bucure nitel de soare, sub
merii in floare. Numai ce-a oftat si cu Dumnezeu s-a impacat.
A trecut pe acolo un satean si-a intrebat ca cine-i mortul, iar Nimic i-a raspuns: ”Nimeni!” si omul s-a
dus in treaba lui, dar a povestit prin sat ca a murit Nimeni si oamenii l-au crezut nebun.
Nimic l-a pus in groapa sub merii infloriti pe Nimeni si-a stat acolo pana-n zori. Il durea, nu-l durea?
Nu simtea nimic…
Si dupa ce s-a inchinat, s-a luat si s-a dus spre Apus si de atunci nimeni nu a mai stiut nimic despre
Nimic.
** Nu sunt sigur daca acest text este scris chiar de Cornel Udrea – face parte dintr-o culegere de
povestiri a lui: Antologie de proza umoristica romaneasca – Destainuirile fazanului Rudolf

Ca să faci portretul unei păsări, de Jacques Prevert (Traducere Nina Casian)

Mai întâi pictezi o colivie

cu uşiţa larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguţ
şi cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
şi te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te mişti…
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani
până se hotărăşte.
Atunci nu te descuraja –
aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reuşit sau nu.
Când pasărea soseşte –
dacă soseşte –
păstrezi cea mai adâncă linişte:
aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie
şi după ce a intrat
închizi uşiţa binişor cu pensula,
apoi
ştergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzişul verde şi răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foşnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aştepţi ca pasărea să cânte…
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poţi semna.
Atunci îi smulgi o pană
binişor de tot
şi pe un colţ al pânzei te iscăleşti cu ea.

Vreau să joc, de Lucian Blaga

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!

Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă – încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”'

Cum îmi bate ceasul, de Geo Bogza

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă

Ceasul meu bate clipele vieţii mele.
Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.
Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.
Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.
Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.
Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

Câinele ovreiului, de George Topârceanu

Într-un an, cândva-ntr-o vară,

Nu ştiu unde, în ce sat,
Un ovrei mergând cu marfă
Într-o curte a intrat.
Şi cum intră el pe poartă
Cu bagajul la spinare,
Hop, îi sare înainte
Un dulău urât şi mare.
,,Ce să fac acum? se-ntreabă
Bietul Iţic supărat.
Dacă strig să vie omul,
Pân’ să vie — m-a mâncat!
Dacă plec pe poartă iară, —
Aş pleca eu bucuros,
Dar dulăul e în stare
Să m-apuce pe din dos…
Nici încolo, nici încoace,
Eu mai bine stau pe loc;
Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —
Chiar aşa să am noroc!”
— Moi Grivei, zic zou, ascultă,
De când umblu eu pe jos
N-am văzut în toată lumea
Un căţel aşa frumos!
Mă mai duc la târg eu, lasă,
ţi-oi aduce un covrig.
Ce folos ai dacă latri?
Parcă-ţi iese vrun câştig?
Moi Grivei, tu eşti cuminte,
Ce-ai cu mine de-mpărţit?
Am venit la badea Gheorghe, —
Ei şi ce-i dac-am venit?
N-am să stau un an la dânsul,
Plec îndată la haham…
Dar dulăul se repede
Şi mai tare: Ham! ham ham!
— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!
Ci păcat că n-am o puşcă!
Badi Gheorghe, badi Gheorghe,
Ieşi afară că mă muşcă!
Badea Gheorghe iese-n uşă,
Dă c-o piatră după câine
Şi-apoi zice: — Nu te teme!
ţine-ţi inima, jupâne!
Nu ştii vorba românească
De la moşi-strămoşi lăsată,
Că un câine care latră
Nu te muşcă niciodată?
— Ştiu proverbul — zice Iţic —
Că-l avem şi la ovrei,
Ştiu prea bine… dar e vorba
Dacă-l ştie şi Grivei

Luare, de Nichita Stănescu

Tu n-ai să mă laşi, nu,

nu, nu mă lăsa
frate plopule, frate!
Vin şi îmbrăţişez cu repedea mea viaţă
viaţa ta lentă.
N-ai să mă laşi,
nu, aşa că nu?
N-ai să mă laşi, frate,
nu aşa că nu?
Mă voi scurge pe scoarţa ta,
ca ploaia,
dar tu, nu aşa că tu,
nu aşa că tu o să mă ţii,
nu aşa că tu nu o să mă laşi,
şi atât de puţinul punct
al amândoura
o să-l faci de sărbătoare…
Mi-e somn, frate,
înrădăcinează-mă, tu,
înrădăcinează-mă.
La cules de cucuruze, de Mircea Micu

S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,

cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;
şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,
de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale !
Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.
Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze ;
foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,
şi de-atâta oboseală să strig : ura ! ura ! ura !
iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
- Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,
dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz!

La Pasti, de George Topârceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înrosite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stati gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ati fi ouă…
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Lânga pasca cu orez.
Si schimbindu-si brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân’la urmă tot nu scap!
- Ne găteste de paradă.
- Ne ciocneste cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradă…
- Ce rusine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la closcă,
As fi scos un pui albastru…
- Si eu unul violet…
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Asa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…

Masa, de George Topârceanu

Din vazduh abia s-aude

Tipat jalnic de prigorii…
Cu ciubote mari si ude
Stau la masa vanatorii.
Toti cu pusca langa geanta,
Guralivi si oraseni,
Pun o pata discordanta
Pe capita de strujeni.
Si e frig, si toti ingheata…
Si din cand in cand nu strica,
Incepand de dimineata,
Cate-un strop de sacarica…
Intr-o toamna, zice unul,
La un capat de razor
M-am oprit sa scot tutunul…
Cand, de jos, de la picior,
Fara veste vad ca-mi sare
Un soldan cat un vitel,
Si starneste-n goana mare
Alti vreo sapte dupa el!
Trag cu ploaie in gramada,
Fara sa tintesc deloc…
Cine s-astepta sa-mi cada
Patru iepuri dintr-un foc?…
Astea sunt inventii pure…
Mie mi s-a intamplat,
La o goana-ntr-o padure,
Un mister adevarat.
Nici nu m-asezasem bine,
Stam cu pusca subsuoara…
Cand deodata langa mine
Se opreste-o caprioara.
Sta si-asculta, imobila…
Eu atunci ma stiti cum sant
M-a un fel de mila:
Am oftat… si-am tras in vant.
Cand vazu ca „umplutura“
Trece fara s-o atinga,
Ea si-a-ntins la pusca gura
Si-a-nceput… asa s-o linga…
I-auzi colo, ce curaj, ma!
Asta si-a-ntrecut perechea!
… Buruienile din preajma
Trag si ele cu urechea.
Un maces de doua schioape
Zice-n taina unui spin:
Dumneata esti mai aproape,
Ia-l de maneca putin!

Cine moare? de Pablo Neruda Martha Medeiros

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul

obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi
traiectorii; cine nu-şi schimbă existenţa; cine nu
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbeşte cu
oamenii pe care nu-i cunoaşte.
Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.
Moare câte puţin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb şi punctele pe “i” în locul unui
vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească,
oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puţin cine nu călătoreşte; cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el însuşi.
Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.
Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că
“a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim:
Dacă va fi să te înfierbânţi, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înşeli, înşeală-ţi stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica.
Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fi fericit, doreste-ti in fiecare zi.

Fabula moralei, de Aurel Baranga

Într-o noapte,
De vis,
Diafană,
Pe un lac,
Sub tremur de lună,
Pluteau împreună
O raţă
Şi o lebădă wagneriană.

- “Uită-te la ea, ce îngâmfată”,

Şopti raţa înciudată.
“Dacă stai şi te socoţi bine,
Ce diferenţă între ea şi mine?
Aceleaşi pene
Şi acelaşi cioc,
Ce mai calea-valea,
A avut noroc,
Arză-o-ar focu’ s-o arză,
Vedea-o-aş pe varză!”
E şi în istoria asta
O socoteală,
Deşi cam strâmbă
Şi
Cam
i – MORALĂ:
Dacă nu poţi să urci,
Măcar să bârfeşti şi să spurci.

Povestea mea şi a lor, de Ion Minulescu

Mă-ntreb: Cel care-am fost cândva

Tot eu sunt şi-azi?…
Sau sunt altcineva?…
Confraţii mei – e drept – nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu -
Eu, care-am fost ucis
De către cei care, citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat…
Iar când n-au mai avut ce-mi face,
Mi-au presărat în pat un pumn de ace -
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!…
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor…
Şi azi – deşi înmormântat de ei De viu -
Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu…
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrezesc ne’nmormântaţi…

Doi bureti, de Marin Sorescu

Doi bureţi
Erau băieţi
Şi-şi vorbeau de la burete
La burete cu “băiete”.
Când stăteau la vreo agapă,
Mâncau sare şi beau apă,
Acolo pe fund de mare:
Aici apă, aici sare.
La sare se-nţelegeau
Dar la apă se-mbrânceau…
Iar acuma, pe dulap,
Nu se ceartă, nu se bat,
Sarea e-n bucătărie,
Apa-n aer, cine ştie.

Amintiri din copilarie (I), de Ion Creanga (Fragment)

Şi când învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire şi
Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.
Mama era în stare să toarcă-n furcă, şi să învăţ mai departe. Şi tot cihăia mama pe tata să mă mai dea
undeva la şcoală, căci auzise ea spunând la biserică, în Parimei, că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel
neînvăţat slugă-l va avea. Şi afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 41 de bobi, toţi
zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine şi femeile bisericoase din sat îi băgase mamei
o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate: ba că am să petrec între oameni mari, ba că-s
plin de noroc, ca broasca de păr, ba că am un glas de înger, şi multe alte minunăţii, încât mama, în
slăbăciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii,
care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea
întreaga făptură cu viersul său. Doamne, măi femeie, Doamne, multă minte-ţi mai trebuie! zicea tata,
văzând-o aşa de ahotnică pentru mine. Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai
avea cine să ne tragă ciubotele. N-ai auzit că unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo, şi a
venit vacă? Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la şcoli a învăţat, de ştie a spune atâtea
bongoase şi conocăria pe la nunţi? Nu vezi tu că, dacă nu-i glagore-n cap, nu-i, şi pace bună!
— Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul popă, ce ai tu?
— Numaidecât popă, zise tata. Auzi, măi! Nu-l vezi că-i o tigoare de băiat, cobăit şi leneş, de n-are
pereche? Dimineaţa, până-l scoli, îţi stupeşti sufletul. Cum îl scoli, cere demâncare. Cât îi mic, prinde
muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cârlani şi să-mi
dea ajutor la trebi, după cât îl ajută puterea. Iarna, pe gheaţă şi la săniuş. Tu, cu şcoala ta, l-ai
deprins cu nărav. Când s-a face mai mărişor, are să înceapă a-i mirosi a catrinţă, şi cu astă rânduială
n-am să am folos de el niciodată. Şi după cum am cinste a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi
mama pentru mine, până ce a venit în vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la ‘48 şi a început
a secera prin Humuleşti în dreapta şi în stânga, de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile.

Confesiuni (1), de Nicolae Labiş

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare…
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!

Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.
Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.
Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

Zdreanţă, de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
- “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a făcut a dracului!”
Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.

Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.
...
Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie

de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că

eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău

ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"

Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"

şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

Nichita Stănescu
 Te iubesc

Te iubesc asa cum esti

Cand iti cauti propria ta cale
In aceasta lume.

Iti onorez alegerile

... De a invata pe calea pe care Tu o simti potrivita pentru tine.

Stiu ca e important
Sa fii persoana care iti doresti sa fii
Si nu cineva care cred IO sau altii ca “trebuie” sa fii.

Realizez ca nu pot sa stiu

Ce e mai bine pentru tine,
Desi poate uneori cred ca stiu asta,

Nu am fost unde ai fost tu

Nu am vazut viata din unghiul tau
Nu stiu ce ai ales sa inveti
Cum ai ales sa inveti acel lucru
Cu cine sau in cat timp.

Nu am trecut prin viata privind prin ochii tai,

Asa ca de unde as putea sa stiu ce ai nevoie?

Tu existi in lume fara nici macar un gand sau cuvant de judecata din partea mea,
Referitor la faptele tale...

Toate faptele , gesturile, gandurile tale sunt perfecte in tot ceea ce intreprinzi,
In locul acesta in care ma aflu vad ca sunt multe cai de a percepe si de a experimenta,
Fatetele diferite ale lumii noastre.

Accept fara rezerve

Alegerile pe care le faci in fiecare moment,
Fara a judeca pentru ca daca ti-as nega dreptul la evolutie
Atunci as nega acest drept pentru mine si pentru toti ceilalti,
Celor care aleg o cale pe care eu nu pot sa merg.
Desi poate nu aleg sa imi alatur puterea si energia acestei cai
Incetez a nega darul IUBIRII pe care Dumnezeu l-a sadit in mine pentru toata creatia.

Cum te iubesc, asa sunt iubita,

Ce seman, aceea culeg...

Tu ai dreptul universal al liberului arbitru,

Sa mergi pe propria carare, facand pasi sau stand putin sa te odihnesti daca aceasta este calea corecta
pentru tine,
Incetez a judeca daca acesti pasi sunt mari sau mici,
Daca sunt usori sau grei sau daca duc in jos sau in sus, pentru ca acesta este doar punctul meu de
vedere,

Te pot vedea facand nimic

Si pot judeca acest lucru ca fiind nedemn
Si totusi e posibil sa aduci o mare vindecare
Doar stand , fiind binecuvantat de Lumina lui Dumnezeu.

Nu pot vedea mereu imaginea de ansamblu a Ordinii Divine,

Pentru ca este dreptul inalienabil al vietii sa isi aleaga propria evolutie.

Si cu multa dragoste iti recunosc dreptul de a-ti determina viitorul.

Cu umilinta ma inclin in fata constientizarii ca acea cale pe care eu o vad ca fiind cea mai buna pentru
mine,
Nu este neparat cea mai buna cale pentru tine.

Stiu ca si tu esti condus ca si mine

De entuziasmul interior de a-ti cunoaste propriul drum.

Stiu ca multele rase, religii, obiceiuri, nationalitati si credinte din lumea noastra,
Ne aduc multa bogatie si ne ofera beneficiul si invataturile unei asemenea diversitati.

Stiu ca noi invatam in propriul nostru mod pentru a aduce acea iubire si intelepciune inapoi Intregului.

Stiu ca daca ar fi un singur fel de a face ceva atunci nu ar fi nevoie sa existe decat o singura persoana.

Te iubesc chiar daca nu crezi in acele lucruri in care cred eu,

Inteleg ca esti cu adevarat fratele Meu si sora Mea desi poate te-ai nascut altundeva,

Si crezi intr-un alt Dumnezeu decat cel in care cred eu si asta e OK, te iubesc pentru cine esti

Dragostea pe care o simt este pentru toata lumea,

Vad reflexia iubirii in toata lumea,
Simt iubirea adanc in nucleul corpului meu omenesc,
Pentru fiecare persoana, animal, copac si floare, fiecare pasare, insecta, rau, ocean,
Si pentru toate fiintele din lume.

Imi traiesc viata in serviciul IUBIRII

Fiind cel mai bun Eu posibil,Devenind mai intelept in perfectiunea Adevarului Divin,
Devenind mai fericit in Bucuria Iubirii Neconditionate.

By Agnes Kraus...Gratie si Binecuvintari Divine.

Devenind mai intelept in perfectiunea Adevarului Divin,
Devenind mai fericit in Bucuria Iubirii Neconditionate.
Sa facem un copil

Sa facem un copil
Plamadit din saruturile noastre
Sa se nasca precum o ingemanare a pamantului cu cerul
Sa facem un copil
Prabusindu-se din intindere
Proaspat nascut din calea strabatuta de noi
Pe coada unei comete
Sa facem un copil din pamant
Mustind de seva iubirii noastre
Sa facem un copil trecut prin trupul meu
Copilul fie cuvantul rostit de buzele tale cautand buzele mele in faptul serii
Copilul fie gandul tau asezat pe lumina ochilor mei
Pana prinde corp
Sa facem un copil din trecerea timpului
Din rostirea cuvintelor
Din respiratia ta pierduta in fericire
Sa facem un copil
Si distantele n-o sa mai existe
Caci spatiul vom fi noi
Sa facem un copil
Si sa stergem din memorie timpul
Sa traim pana ne atinge sfarsitul
Dupa ce stelele au murit uitate de caldura
Explodand una dupa alta
Lasand departarea goala
Sa facem un copil
Fara de margini
Iar moartea sa i se inchine
Precum unui zeu
Sa facem un copil
Si sa-i dam sangele nostru
Ca sa arda in fiecare dimineata
Odata cu soarele rosu
Pana trupul lui exista in raza
Si se intoarce intr-un tarziu in lumina

via Genny Vannessa

Cântec de dragoste -Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedic sufletul

să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău ?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva ?
O, cum, cum l-aş aduna
lânga ceva pierdut în întuneric,
Într-un ungher tăcut, străin, nefremătând,
ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune doar un sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi ?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec sublim cum altul nu-i ?
 INGERUL IUBIRII
de Daniela Anisoara

Mi-e tare dor de îngerul iubirii…

L-am întristat profund prin vorba mea
Când, alpinist, pe dealurile firii
I-am zis să plece grabnic, unde-o vrea…

Mi se părea că e mult mai usor

Să fiu independent, de capul meu…
Credeam că pot, ca îngerul, să zbor
Fără suportul dat de Dumnezeu.

Credeam că mă descurc fără probleme

În căutarea mea spre fericire,
În alergarea grea printre dileme,
În disperarea mea după iubire.

N-a fost asa… Singurătatea vastă

M-a prins sub vraja ei ca în capcană
Si m-am văzut, lovit de rău, în coastă
Străfulgerat de-o sabie vicleană.

Stau astăzi trist, cuprins de remuscare

Si-astept tăcut sub talpa mistuirii…
Cu ochi în lacrimi CER SPASIT IERTARE…
Mi-e tare dor de îngerul iubirii…
 — cu Dan Ioanitescu, Daniela Anisoara şi Raicu Ilioara Sofia
nvaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
 
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
 
Învaţă de la toate, că toate-ţi sânt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
 
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
 
Învaţă de la soare ca vremea s-o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru-i numai oşti.
Învaţă de la greieri – când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să vezi povara ei.
 
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
 
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci!