Universitatea Națională de Artă Teatrală și

Cinematografică „I. L. Caragiale” , București

Repertoriu

Orian Alexandru Nicolae

1
 Cuprins

Nu știu – de Tudor Arghezi . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Steluțe în genele ei – de Mircea Cărtărescu . . . . .5
Eva – de Lucian Blaga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
De-abia plecaseși – de Tudor Arghezi . . . . . . . . . . 8
Poemul 20 – de Pablo Neruda . . . . . . . . . . . . . . . . 9
Tu ai diamante și perle – de Heinrich Heine . . . . .11
Soldatul și pasărea – de Nichita Stănescu . . . . . . .12
Scara – de George Coșbuc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Moartea trubadurului – de Vintila Ivănceanu . . . .16
Gura lumii – de Vasile Militaru . . . . . . . . . . . . . . . .18
Prietenii – de Vasile Militaru . . . . . . . . . . . . . . . . . .23
Povestire:
Bicicleta – de Ion Arcudeanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
Monolog:
Konstantin Gavrilovici Treplev – „Pescărușul” de A. P.
Cehov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

2
 Nu știu
de Tudor Arghezi

Mi-e frică.
Nu știu de ce mi-e, mamă, frică.

Mi-e frică de umbră și de soare,

Mi-e noaptea prea lungă și ziua prea mare.

Orele trec încâlcite şi-ncete

Parcă bolnave și parcă bete

Și se opresc toate la mine,

Se uită zgâite ca niște măști și chipuri străine.

Mă cercetează, mă întreabă, fără chemare, fără

cuvinte.
Sunt ca un om care ascunde și minte

Și nici eu și nici ele, nici una,

Nu știu care-mi este minciuna.

Am mințit
Că m-am născut, că am trăit?

Și eu m-am născut? Și eu am trăit?

Nu-i dovedit! Mai mult m am iscat, ca pirul uscat

Ca un cosar plecat sa mature azurul

Dar am trăit suind mereu o scara care iese din lume

afara

Îngreunat mereu de o povară simțită, însă nevăzută

3
Am numărat treptele: o sută, o mie, mii multe și
număr și acum că nu mă pot opri din drum

Că dacă m-aș opri ca ins ce sunt de sânge

Scara e șubredă, se-nconvoie și s-ar frânge

Și mi-e frică să nu cad....

Și mi-e frică și să nu cad

În cine știe ce lume de Iad.

Și orele, măștile m-așteaptă

La fiecare treaptă,
Frumoase sau schimonosite,

Presimt că-mi caută o vină

De pe când nu eram în lumină

Să mă acuze, să mă judece
De pe când eram încă în scutece.

4
 Steluțe in genele ei
de Mircea Cărtărescu

Ningea pe Colentina și erau steluțe în genele ei.

Tramvaiul patru cotea înzăpezit la Sf. Dumitru
și erau steluțe, steluțe, steluțe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina

demult, demult...
da, dragii moșului, erau...
erau steluțe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete

ITB
ningea pe mustața mea și pe gagica în roșu de
alături
tramvaiele aveau ștergătoare de parbriz și erau...
hai, toți în cor:
erau steluțe în genele ei.

Eram student, era studentă

eram eminent, era iminentă
și erau steluțe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înființate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluțe în genele ei.

Ningea ușurel, cu fulgi catifelați peste fabrica Stela

peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziți...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
așa că nu mai știu ce spunea.
Ea mă ținea de mână și tramvaiul patru trecea
și ningea și erau... da... da, dragii moșului...

5
Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
și erau steluțe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum știi

dar lăsați-o baltă, copii:

erau steluțe în genele ei.
CORUL: Erau steluțe, erau steluțe, erau stelu-u-uțe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie

dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanță.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșului.

6
 Eva
de Lucian Blaga

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai șopti apoi
și ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume

cu toate că asculta și el.
Și Eva n-a voit să-i spună nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
și-și mișcă geana parca-ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.

7
 De-abia plecaseși
de Tudor Arhgezi

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ți-aș fi făcut un semn, după plecare,

Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

8
 Poemul 20
de Pablo Neruda

Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.

Pot scrie, de pildă: “Noapte e înstelată,
Iar stelele, albastre, tremură în depărtare”.
Vântul nopții se rotește pe cer și cântă.
Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Eu am iubit-o și, câteodată, și ea m-a iubit.
În nopți ca aceasta am strâns-o în brațe.
Am sărutat-o de-atâtea ori sub cerul fără de sfârșit.
Ea m-a iubit și, câteodată, și eu am iubit-o.
Cum putea cineva să nu fi iubit ochii ei mari încremeniți?
Pot scrie cele mai triste versuri în noaptea asta.
Cum să-nțeleg că nu mai e a mea?
Cum să simt că am pierdut-o?
Cum să aud noaptea imensă, mult mai imensă fără ea?
Și versul se așterne pe suflet, ca roua pe iarbă.
Ce dacă iubirea mea n-a mai putut s-o păstreze?
Noaptea e înstelată și ea nu mai este cu mine.
Asta-i tot. Undeva, în depărtare, cântă cineva. În
depărtare…
Sufletul meu nu s-a împăcat cu pierderea ei.
Ochii mei o caută ca s-o aducă mai aproape.

9
Inima mea o caută și ea nu mai e lângă mine.
Aceeași noapte înălbind aceeași copaci.
Noi – cei de atunci - nu mai suntem la fel.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar cât am iubit-o!
Vocea mea a încercat sa găsească vântul să-i mângâie
auzul.
A altuia. Va fi a altuia. Așa cum înainte mi se dăruia
săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei luminos, ochii ei infiniți.
N-o mai iubesc, e-adevărat, dar poate-o mai iubesc.
E-atât de scurtă iubirea și-atât de lungă uitarea.
Pentru că în nopți ca aceasta am strâns-o în brațe,
Și sufletul meu nu s-a împăcat cu pierderea ei.
Chiar dacă aceasta ar fi ultima durere pe care mi-o
provoacă.
Și acestea ar fi ultimele versuri pe care le mai scriu
pentru ea.

10
 Tu ai diamante si̦ perle
de Heinrich Heine

Tu ai diamante și perle
Și tot ce-i mai mândru sub soare,
Ai cei mai frumoși ochi din lume –
Iubita mea, ce mai vrei oare?
Făcui, inspirat, o mulțime
De cântece nemuritoare
Frumoșilor ochi nebunatici –
Iubita mea, ce mai vrei oare?
Atât suferii pentru dânșii,
Că-n suflet și astăzi mă̆ doare;
Din mine făcuși o ruină -
Iubita mea, ce mai vrei oare?

11
 Soldatul și pasărea
de Nichita Stănescu

- Ești trist astă-seară, îi spuse pasărea,

văd eu ca ești trist...
- Nu, nu – răspunse soldatul,
- Si totuși pari trist, zise pasărea cea albă,
pari trist.
- Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul,
nu, nu.
- Ești trist asta-seară, văd eu,
ai ceva pe suflet – mai zise
pasărea albă.
- Nu, nu sunt trist – și lasă-mă-n pace!
se răsti la ea soldatul.
Pasărea se desprinse de pe brațul lui
și zbura fâlfâind din aripile ei mari
și albe, foarte albe.
- Unde-o fi plecat pasărea aia cuvântătoare?
se trezi deodată soldatul, vorbind
singur.

12
 Scara
de George Coșbuc

Am găsit-o ieri în prun,

Dar - să nu grăbiți ocara! -
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: -"Ești nebun?
Pune scara! "
-"Dacă-njuri, eu n-o mai pun! "

Mai la urmă pe-un cuvînt;

Să se lase sărutată
De atîtea ori deodată
Cîţi fustei la scară sunt.
Sărutată
Lăudat fii, tată sfînt!

-"Unsprezece", spune ea;

Eu zic: -"Bine", pe credință;
Doar o fi avînd știință
Scara cîţi fustei avea.
Pe credință
Asta e pierzarea mea!

13
Și-o sărut mereu-mereu;
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut - așa sunt eu!
Orice-ați face,
Doar e dat de Dumnezeu!

Dar te uită! Azi mă duc

Pe la ei, și iată scara!
Vrînd să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și cînd colo, stau năuc!

Dar să număr la fustei -

Uite-i, frate, doisprezece!
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Implantat de mîna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!

A greșit, îmi spuneți voi?

Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,

14
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, cînd e joi!

Zici că poate n-a știut

Cînd vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborîndu-i, și-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dînsa, ce-a făcut!

M-a scurtat așa, știind!

Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasă!
N-o mai cred, s-o văd murind!

15
 Moartea trubadurului
de Vintilă Ivănceanu

Iubito, mă gândesc la tine

Ca un borfaș la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Și caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău

Cu steagul alb înfipt în el?
A fost mușcat de-un câine rău
Și sărutat de Wilhelm Tell.

Și părul galben ca un galben,

Părul albastru, părul roșu –
O! Părul tău și morții tăi și Amen
Când ți-ai tăiat iubita mea cocoșu’.

Și mâna ta pupată de mireni,

Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinși cu lassoul ca bătrânii reni...

Și eu întors pe partea treia,

Cum se întoarce mortu-n groapă
Și-și vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbați de apă.

16
Și eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rișcă,
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brișcă.

17
 Gura Lumii
de Vasile Militaru

Într-o bună dimineață,

Una dintre rațe, tocmai
Cea mai vorbăreață rață
Dădu buzna la găină,
Ca vecină.

Și i-a spus cu groază-n suflet

Prin al ei aprins “mac, mac!”
Că-n zăvoi, un biet rățoi
Într-o clipă blestemată
A-nghiţit pe lac, un...ac.

Milostivă și găina
Și-a lăsat cei zece pui
Și s-a dus la niște gâște
În grădină sub gutui:
-“Săriți iute, că rățoiul
a-nghiţit pe lac un… cui!”

Gâștele și-au luat zborul

Însă una dintre ele
A trecut pe lângă turma
Oilor de pe vâlcele.

18
Și plângând amar le-a spus:
“-Săriți iute, că rățoiul
A-nghiţit pe lac un...fus!”

Oile-o porniră-n goană

Și-ntr-un glas cu mieii lor
Behăiau nenorocirea
În auzul tuturor.
Dar berbecul ce-ntre ele
Se credea cel mai isteț
În galop s-a dus la turma
Unor porci cu părul creț
Și le spuse plângăreț:
“-Săriți iute, că rățoiul
a-nghiţit un...făcăleț!”

Cei vreo două mii de porci

Grași, de nu puteai din baltă
Cu prăjina să-i întorci,
Ca trăsniți de-această veste
Își pierdură bieții firea.
Și-au “zburat” spre locul unde
s-a-ntâmplat nenorocirea.

Însă Ghiță, doborât, suspină:

“-Sări, măgar, că rățoiul
A-ngiţit azi o...prăjină!”

19
Auzind așa, măgarul
A pornit cu fruntea cruntă;
Şi cum drumul prin pădure
Trecea chiar pe lângă o nuntă:
Se-opri-ntre ei măgarul
Şi făcând privirea roată,
A strigat cu toata gura,
Să-l audă nunta toată:

“-Fraților, vă cer iertare

Că pe fața tuturor
Cât surâde-atâta soare,
Eu trag umbra unui nor.
Jos, lângă zăvoi, rățoiul,
Azi, mâncând niște pilaf,
a-nghiţit nenorocitul
un... lung stâlp de telegraf!
Şi cu stâlpu-nfipt în pântec
Şi-n gâtlej, plutind pe ape,
El așteaptă ajutorul
Tuturor, de pot să-l scape.”

Glăsui așa măgarul

Cu deplânset și ochi scurși.
Şi-ntr-o clipă nunta toată,
Mii de lupi, de vulpi, de urși,

20
Mii de cerbi și căprioare,
Bufnițe și ciuhurezi,
Mii de pupeze cu pene
Cum la alte zburătoare
Nu mai vezi,
O porniră într-un suflet
Cu măgarul, spre zăvoi
Unde soarta nemiloasă
Doborâse pe rățoi.

Însă cei plecați în fugă

De la nuntă, de la cântec
N-au răzbit pân’la rățoiul
Urgisit, cu stâlpu-n pântec.
Că-mprejuru-i, cât e zarea,
Într-o uriașă gloată
Fierbeau câte orătănii
Viețuiesc în lumea toată.
Fără chip să se urnească
Înainte sau ‘napoi,
Dornici toți să vadă chinul
Sărăcuțului rățoi.

În amurg veni și leul

Într-un car cu de-aur roate
Şi fiind el împăratul
Orătăniilor toate,

21
Tot norodul, într-o clipă,
La o parte a fost dat
Făcând loc, precum se face
Pentru-oricare-mpărat.

Şi-mpăratul văzu ...altfel,

Cum pe malul unui lac,
Năbușit de orătănii,
un rățoi privea buimac.
“-Ce-ai pățit?”-grăi-mpăratul
Când aproape fu ajuns.

Iar rățoiul i-a răspuns:

“-Din ce spune hărmălaia
Doar atâta-i adevăr:
că pe lac, azi-dimineață
înghiții un fir de... păr!”

Leul a grăit în clipa

Următoare, către gloată:
“-Câte spune gura lumii!...
Lumea-i josnică, netoată,
Ea le face din mic mare
Şi din apă face praf.
Şi, vedeți ce-a fost în stare?
Dintr-un fir de păr subțire
Făcu…stâlp de telegraf !

22
 Prietenii
de Vasile Militaru

Porcul, pupăza, cocoșul, un broscoi, un cerb, un cuc,

Cotobaturea, măgarul, turturica și-un bursuc
Se-adunaseră odată sub umbrela unui nuc…
Și-astfel stând la sindrofie,
Adumbriți de nucu-nalt,
Făceau caz de-a lor nobleță si de-a lor prietenie,
Intrecându-se-n surâsuri unul către celălalt…

Astfel, porcul zise tare, ca un orator de soi:

– Eu spun sincer că pe lume, de nu v-aș avea pe voi,
Mi-ar părea ca toată lumea e o baltă de noroi!…

Pupăza, privind broscoiul, nu mai înceta sa spună:

– Eu când nu vă văd trei ceasuri, umblu parc-aș fi
nebună!…
Iar măgarul îi răspunse: – Cine seamănă, s-adună!…
– Frate, dacă nici aicea, zise cucul ca din flaut,
Nu-i noblețe-adevărată, nu știu unde s-o mai caut!…

Si tot astfel, cu iubire fără margini, și-au spus verbul.

23
Codobaturea, măgarul, turturica și-apoi cerbul…
Însă, coborând amurgul să-nvelească-n taină nucul,
Cel dintâi plecat-a cucul;
Dar abia luându-și zborul,
Pupăza porni sa spună, veselind intreg soborul:
– Bată-l Dumnezeu Preaînaltul!
Știți ce păcătos e asta care-n crâng își cânta psaltul?
Face ouă-n alte cuiburi, să i le clocească altul!…

După hohote cu lacrimi între sincerii prieteni,

A plecat apoi și cerbul către brazii plini de cetini,
Dar în clipa următoare, pupăza-l luă la rost:
– Iată, cat e el de mare, tot pe-atâta e de prost;
Nu e-n stare nici o vorbă mai de duh și el să toarne
Și de-aceia… crește-n coarne!…
Si din nou a râs soborul, uitând vieții tot amarul,
Iar la câteva minute, „rămas bun” le-a zis măgarul…

– Ce fudul e urechiatul!… șopti porcul, mălăeț,

– Cum n-ar fi dacă se crede cel mai mare cântăreț!…
– Mie-mi vine să mă spânzur, când aud barbaru-i glas!..
– Și el zice, dobitocul, ca e cel mai mare bas!…

Cam așa batjocorit-au pe măgar cei ce-au rămas…

24
În sfârșit, plecând si porcul, ceilalți toți grăiră-n cor:
– Vai ce porc nesimțitor!
Ia te uită, ticălosul, cum își bate joc de noi:
Pai așa se iese-n lume, plin cu totul de noroi?…

– Dacă noi stăm cu toți porcii!… sări pupăza moțată,

Iar când fu și ea să plece, turturica zise-ndată:
– Porcului eu nu-i bag vină, dragi prieteni, nici de fel,
Fiindcă porcu-i pretutindeni, cu noroiul după el;
Dar de pupăza ce ziceți, că-n mătăsuri e-n tot ceasul,
Iar în casa ei când intri, trebuie să-ți astupi nasul?!…

Și-ntrun hohot fără seamăn; toți își îneacă glasul,

Astfel încheind taifasul;
Iar un cărăbuș frumos,
In cojoc de abanos,
Suspinat-a pentru sine, de sub umbra unor cetini:
– Rar asemenea noblețe si mai rar așa prieteni!…

25
 Bicicleta
de Ion Arcudeanu

La noi în sat unde stăteam cu bunica se cartelase pâinea. În

răspântia mare, lângă bufetul lui Zotu era brutăria. Noi aveam 5
cartele: eu, bunica, tata, Joița, mătușa mea, unchiul Ghiță și o
cartelă rămasă de la mama care murise! Rația, tainul era de
jumătate de pâine de om, dar pâine d-aia mare soldățească pe
care, de abia, țineai una în brațe. Satul împărțit în două: jumătate
lua pâine luni, marți și miercuri, iar noi ăștia din Cotețana luam joi,
vineri și sâmbătă. Duminica nu lucra cuptorul, îl lăsau să se
răcească, era un Siemens mare nemțesc, care mergea cu păcură!
Și cocea brutarul o pâine, că-ți venea s-o mănânci toată până
acasă! Și într-o joi, îmi dă bunica bonurile de pâine, iau o traistă
mare, îl strig pe Pongo, vecinul meu, sa-și ia bonurile si plecăm la
pâine. Aici era lume puhoi. Fetele jucau șotronul, iar noi lăsam
traistele la rând, am încins o miuță c-o minge de cârpă pe
maidanul de lângă brutărie. Când se apropia rândul, ne strigau
fetele și dăm fuga, luăm pâinea, rupem din ea câte o bucățică
zdravănă, lăsăm traista în grija unei fete și plecăm iar la fotbal.
Deodată, ne auzim strigați mai toți pe nume, să venim repede. Ce
se întâmplase? Sosise un cor de cărturărese, d-alea cu fuste multe
și largi, și cu o droaie de țigănuși după ele și umblau pe la traistele
noastre cu pâine. Când m-au văzut că-mi iau traista s-o pun pe
gât, au tăbărât pe mine:
-Blondule, frumosule, adă’ și la copii mei o bucată de pâine,
bogdaproste, să fie pentru moți! Să trăiești, ptiu, că frumos mai
ești, adă’ niște pâine, că le e foame la ăștia mici! Eu, când aud
asta, mama murise, nu era anul, zic să fac pomană pentru ea și
rup un coltuc fierbinte și îl dau țigăncii. Atât mi-a fost, au tăbărât
toate și jumătatea aia de pâine care era separat peste cele două
pâini, a dispărut în mâinile lor, dând la ăia mici, înfulecând așa
fierbinte, ori băgând-o pe sub fustele lor largi.
-Hai la noi la șatră să vezi cum se potcovesc caii, cum spoim
ligheane, stingherii, că văz că ai suflet mare, de boieri! Pongo
trăgea de mine:
-Hai bă acasă! Ne așteaptă bunica…

26
Dar parcă un magnet invizibil mă atrăgea spre șatră. Și am plecat
cu țigăncile, care, văzându-mi traista grea pe care de-abia o
târam, mi-au luat-o și o duceau chiar ele! Pongo a zis că-s nebun,
și a fugit spre casă. Când am ajuns, au venit toți corturarii să mă
întâmpine vorbind țigănește și lăudându-mă. Țiganii ăia bătrâni m-
au luat de mână și m-au dus lângă foc unde încingeau potcoavele,
femeile s-au apucat de spoit stingherii, iar fetișcanele cu bani
împletiți s-au pus pe dansat din buric de ziceai că sunt cele mai
mari artiste, unde mai pui că au început să și cânte! Eram amețit.
Mă fascina ce vedeam și deodată a intrat frica-n mine:
-Pâinea! Unde mi-e pâinea?
-Ce pâine? Care pâine?
-Pâinea și traista mea? E rația noastră pe o săptămână, tainul
nostru pe o cartelă!
-Ha! Voi aveți cartelă, da, noi n-avem! Noi nu suntem oameni!? Ți-
ai făcut pomană!
-Păi am făcut cu jumătatea aia, dar restul era pentru acasă! Mi-ați
furat pâinea! Voi sunteți hoți! D-aia oamenii nu vă primesc în
curți, am auzit că furați găini, rațe.. le băgați pe sub fustă și fugiți
cu ele!...
-Ai grijă cum vorbești, că dai de dracu’ cu noi! Ți-am vorbit frumos
și tu ne faci hoți! Haoleo!
-Păi mi-ați furat pâinea, cu ce mă mai duc acasă acum? Mă
omoară bunica!
-Ce s-a întâmplat Ionuț, ce cauți tu aici? Aud din drum glasul
bunicii!
-Bunica! Ce bine c-ai venit! Uite, eu le-am împărțit juma’ de pâine,
dar ei mi-au luat-o pe toată!
-Toată pâinea? Mergem la miliție! Hai, nu mai sta că pierdem
timpul! Și mă trage nervoasă de mână să plecam!
-Ho, fă femeie, zice unul care pesemne era bulibașă! Stai că ne
înțelegem noi! Nu te duci la nicio miliție! Uite, pentru pâinea care
ne-a dat-o copilul tău, îți dăm și noi ceva în loc. O să-l bucure! Mo!
Adă’ zburătoarea! Și un tânăr țigan se duce într-un cort și vine c-o
bicicletă nou nouță. Cu două faruri în față, cu ghidon albastru,

27
apărători la roți albe, coarnele, ghidonul îmbrăcate în piele de
căprioară, cu o șa mare și în spate un grătar pe care să pui bagaje.
-Ce să fac eu cu bicicleta asta? Ați înebunit? Mă vedeți călare pe
bicicletă?
-Dar băiatului ăsta nu-i trebă? Hai, ia ginește ce mișto este! O vrei
mă frumosule!? Neam de neamul tău n-a văzut așa ceva. E de la
nemți! Hai luați și ziceți și voi bogdaposte!
-Și dacă ne întreabă miliția? zice bunica.
-O aveți de la noi pentru pâine! Noi mâine n-o să mai fim aici! Hai
că ați făcut un târg bun.
Tot drumul până acasă bunica m-a boscorodit. Ce ne facem fără
pâine, dar noi aveam făină și ea făcea mereu pâine în țest, aș că
până la urma s-a înmuiat, c-așa pleașcă nu ne mai cădea vreodată
pe cap.
Am învățat repede să merg pe bicicletă, în special fără mâini,
avându-l și pe Pongo pe ghidon, sau în spate pe portbagaj. Până
într-o zi, când am trezit invidia milițianului, care avea și el copil,
dar n-avea bicicletă. M-a oprit că de ce conduc fără să țin mâinile
pe coarne și mi-a scos ghidonul și mi l-a oprit la miliție, că e
neregulamentar! L-a scos bunica cu chiu cu vai, dar m-a obligat să-
l plimb și pe fisu’ și să-l învăț să meargă. A-nvățat repede, dar cel
mai repede a învățat să meargă fără ghidon. Treceam pe lângă
tacsu’ și fluieram noi acum că acela nu mia avea curaj să ducă
fluierul la gură!

28
 Treplev
(Cerere în căsătorie - de Anton Pavlovici Cehov)

Mama mea este o curiozitate psihologică. Desigur, are talent, e

inteligentă, e în stare să plângă când citește o carte, îl știe p
Nekrasov în întregime pe dinafară, îngrijește pe bolnavi ca un
înger; dar încearcă s‐o lauzi pe Eleonora Duse în fața ei! Oho‐ho I
Trebuie s‐o lauzi numai pe ea, să scrii numai despre ea, să o
aclami, să fii încântat de jocul ei neîntrecut în „La dams aux
camelias’’ sau în „Beția vieții”, și cum aici, la țară, nu se găseşte o
asemenea „beție", se plictisește, se înfurie, toți suntem dușmanii
ei, toți suntem vinovați. Apoi e superstițioasă, se teme de trei
lumânări, de numărul treisprezece... E zgârcită. Știu sigur că are la
banca din Odesa șaptezeci de mii de ruble, dar dacă‐i ceri un
împrumut, începe să plângă.

Vezi? Maică‐mea nu mă iubește. Cum să mă iubească, dacă ea

vrea să trăiască, să iubească, să poarte bluze de culoare deschisă,
iar eu am douăzeci și cinci de ani și‐i amintesc mereu că nu mai e
tânără? Când nu sunt lângă ea, are numai treizeci și doi de ani. Iar
când sunt — patruzeci și trei. De asta mă urăște. Pe de altă parte,
știe că eu nu recunosc teatrul. Ea iubește teatrul și i se pare că
jucând stă în slujba omenirii, a artei sacre. După părerea mea,
teatrul contemporan e numai rutină și prejudecată. Când se ridica
cortina și în lumina rampei, în încăperile cu trei pereți, aceste mari
talente, preoții artei sacre, ne arată cum mănâncă oamenii, cum
beau, cum iubesc, cum umblă, cum sunt îmbrăcați; când din scene
și fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe‐
nțelesul tuturor, folositoare în viața de toate zilele; când în mii de
variațiuni îmi servesc mereu același lucru și numai același lucru,
îmi vine să fug, și fug așa cum a fugit Maupassant din fața turnului
Eiffel, care‐i strivea creierul cu vulgaritatea lui!

Trebuie căutate forme noi. Și dacă aceste forme noi nu sunt, mai
bine să nu mai fie nimic. (Se uită la ceas.) Îmi iubesc mama, o
iubesc mult, dar duce o viață nesocotită, îl târăște mereu după ea
pe scriitorul ăla, numele ei este comentat prin gazete, și toate

29
 astea mă obosesc. Uneori vorbește în mine egoismul muritorului
de rând și îmi pare rău că mama mea este o artistă cunoscută. Mi
se pare că dacă ar fi o femeie obișnuită, aș fi mai fericit. Spune
unchiule, există o situație mai stupidă și mai disperată decât asta?
La mama, deseori erau invitați artiști și scriitori celebri. Printre ei
numai eu nu eram nimic și eram îngăduit numai pentru că eram
fiul ei. Dar cine sunt eu? Ce sunt? Am părăsit universitatea după
trei ani din motive de forță majoră, cum s‐ar spune. Nu am niciun
talent, niciun ban, iar pe actul meu de identitate sunt trecut ca
târgoveț din Kiev. De altfel, tata era un târgoveț din Kiev, deși era
și el un artist cunoscut. De aceea, când în salonul mamei toți
artiștii și scriitorii îmi dădeau o atenție binevoitoare, mi se părea
că privirile lor îmi măsurau nimicnicia, le ghiceam gândurile şi mă
simțeam umilit... . Spune unchiule, există o situație mai stupidă și
mai disperată decât asta?

30