Sunteți pe pagina 1din 14

TREAPTA A NOUA

Tom Ziegler

Personajele:
Joanna Mcneil, puțin peste patruzeci de ani, atractivă, sclipitoare, nostimă. Alcoolică
reformata care-și reface viața după mariajul eșuat.
Eleanor Forbes Houser, aproximativ șaizeci de ani. Dură, dar sofisticată. Chiar dacă a trăit în
Vestul Mijlociu patruzeci de ani, și-a păstrat accentul de nord-est. Este susținătoarea Joannei la
Asociația Alcoolicilor Anonimi,vecină și cea mai apropiată prietenă a ei.
Melissa Wright, șaisprezece ani, fiica Joannei,crescută de tatăl și de mama ei vitregă. Este un
copil bun, excelent în toate privințele, mai puțin în viața propriu zisă.
Tracy Smithfield, șaisprezece ani.Copil al străzii.Dură și crudă,rămânând însă, într-un
fel,simpatică.

Actul I
Scene amintite de la o ședință a Alcoolicilor Anonimi, cu o seara înainte: apoi în apartamentul
Joannei, târziu dimineața, a doua zi.

Actul II
Scene amintit de la aceeași ședință din noaptea dinainte, apoi în apartamentul Joannei, târziu în
aceeași după amiază.

Un apartament mic, plăcut, de o singură cameră la etajul superior al unui bloc vechi de locuințe.
Casa este situată în cartierul Hyde Park în Chicago, nu departe de Universitate în partea dreaptă a
camerei este un mic vestibul și ușa de intrare. În cealaltă parte, bucătaria cu ustensilele moderne
respective. Fereastra de deasupra chiuvetei este ascunsă de plante. În parte din spate a scenei, un
hol ducând spre baie și dormitor. Mobilierul este un amestec de tradițional și modern. Una sau
două piese stil. Culori calde. În spatele canapelei, rafturi înalte cu cărți, tablouri, animale
împăiate, amintiri, complex stereofonic, compact discuri etc. Acuarele originale pe pereți, un
grup de desene de foarte bună calitate. Un fotoliu, poate și o lampă cu picior. Lângă sofa o
măsuță cu telefon, cu robot, la stânga un scrin cu sertare și oglindă. Lângă bucătărie, o altă
măsuță și doua scaune. La colțul de lângă fereastra din față, un ficus mare într-un ghiveci imens.

Timpul: primăvara trecută.

Actul I, Scena 1

Muzică. O mazurcă tristă de Chopin. Pe scenă se face întuneric, apoi un spot de lumină în
centrul scenei. Joanna, în picioare, acolo în blugi și un fel de bluză rustică. Atitudine neglijentă,
degajată. Se adresează publicului.
JOANNA: Mă cheamă Joanna și sunt alcoolică. În toiul unei certe furibunde cu soțul meu, am
țâșnit, așa deodată, din casă, am sărit în mașină și am plecat, la întâmplare, oarbă de furie. Habar
n-aveam unde o luasem așa din loc, dar aveam o sticlă de jumătate de vodcă. Când am ajuns la
bucla drumului, sticla mi se golise, așa că am dat să întorc să-mi caut alta. În mai puțin de cinci
minute a început totul. Și dintr-odată un bețiv în fața mea, și eu sucesc volanul într-o parte să-l
evit, și intru drept prin vitrina unui magazin cu animale mici. Pagube cam de peste 40 000 de
dolari, ca să nu mai vorbesc și de șocul și trauma provocată animăluțelor. Noaptea mi-am
petrecut-o în celula bețivilor. A doua zi dimineața, m-au cărat la tribunal. Judecătorul se holba
furios la mine. ” E a treia oară ăsta când conduci sub influența bătrânului alcool, madam Wright -
zice. Și unde te duceai azi noapte așa grăbită? ” M-am chiorât la el: ” Undeva, să-mi cumpăr
ceva de băut.” Bang! M-a condamanat pe loc la o perioadă de timp nedeterminată la Spitalul de
Stat pentru delincvenți iresponsabili. De ce nu pot și eu să dau o dată măcar peste un judecător cu
simțul umorului? Dar, ca deobicei m-am străduit sp caut partea luminoasă a chestiei. Acolo m-
am întâlnit cu o grămadă de tipi foarte haioși: Napoleon, Hitler, Batman, Baba Cloanța….etc. A
fost prima dată în viața mea când am fost cu adevărat foarte singură. Și tocmai când eram pe
punctul să-mi aranjez un ștreang a apărut o femeie la ușa camerei mele, un fel de zână bună și
zice: ” Salut, eu sunt Eleanor și sunt de la Alcoolicii Anonimi. ” Și mi-am zis în sinea mea: ” la
urma urmei, de ce nu.” I-a trebuit mult Eleanorei să mă târască la prima ședință. Mi-aduc aminte
și acuma cum ședeam acolo cu fălcile încleștate. Dar, treptat am început să ascult tot ce ziceau.
Era un bărbat care povestea cum și-a ratat cariera. O femeie își înșira cazierul, alta îi dădea cu
gura despre copiii pe care și i-a părăsit. Și așa, încetul cu încetul, am început să mă relaxez. Toți
oamenii ăia nu erau deloc niște abstinenți renăscuți la o viață nouă, erau o scursură, așa, cam ca
mine. Ședința a avut loc acum doi ani. Chiar. Îmi sărbătoresc acum cea de a doua aniversare, vă
mulțumesc foarte mult. Și toate lunile astea m-am opintit în sus pe scara cu Douăsprezece
Trepte. Treapta a Noua ne cere să ne cerem iertare de la cei pe care i-am rănit și i-am făcut să
sufere prin băutura asta care ne e viciul. Dintre toate numele de pe lista asta, unul e mai presus
decât celelalte. Vinerea trecută a fost ziua fiicei mele. Și mi-am zis, e ziua mea de naștere aici, e
și ziua ei de naștere acolo, poate e un semn. De ce să n-o invit încoace la o mica masă de
aniversare, și am întins mâna spre telefon. Când i-am auzit vocea Melissei am simțit deodată o
adevărată revărsare de bucurie și de panică în același timp. Dar am reușit să bâigui o invitație și
spre marea mea uimire ea a acceptat.

(Spotul de lumină asupra Joannei se stinge. Se aude un telefon sunând o data. Robotul de
răspuns se aude îndată, spunând: ” Salut, lăsați vă rog un mesaj”. Un țârâit scurt. O voce de
femeie apoi, care mai mult cântă decât vorbește.)

” Salut- salut, aici Melody. Ți-am spus astă- noapte că-ți transmit cele mai calde urări astăzi.
Ține minte Joanna, ține-te deschisă înspre lumină.”

( Declicul telefonului închizându-se. Aproape imediat sună iarăși. Iarăși robotul. Lăsați un
mesaj, vă rog – o voce de bărbat.)

” Așa de mult mi-a plăcut conferința ta aseară. N-am mai râs și plans așa de nici nu mai știu de
când. Fii tare, astăzi. Ține minte. Răsăritul e răsărit și trectul e trecut. ”
(Declicul telefonului, pe măsură ce apui se aprinde lumina în apartament. E târziu dimineata,
luminoasă, însorită. Telefonul sună din nou. Răspunde robotul. De data aceasta e o voce
feminină mai tânără. )

” Hei. Ăăă, hm- mda, ședința de aseară. A fost, știi și tu… a fost. Oricum, m-am gândit să te sun,
doar să-ți urez noroc. Sau ce-o fi. Salut.”

(Declicul telefonului. Intră Eleanor într-un taior de dimineață.)

ELEANOR: Hei, ești aici, ziceam de o cafea. (Vede cafetiera goală.) Unde ești? ( Se apucă să
pregătească o cafea.) Sună telefonul tău, vrei să … ( Robotul i-o ia înainte. ” Salut, lăsați un
mesaj, vă rog.” Țârâit.)

Vocea lui Ștefan ( ușpor accent de Europa Centrală): Joanna, știu că ești ocupată, așa că nu mai
ridica. Astăzi are să fie totul minunat pentru tine. Tu doar ține minte, mai puține glume, mai
multă autenticitate. Aaa, și am bilete pentru vernisajul de la galeriile de joi, și nu uita ca luăm
masa de seară la familia Webster vineri. Și dacă n-ai ce face sâmbătă, de ce nu ne-am casători și
noi în sfârșit? Pussi-Pusi.

ELEANOR: Nu e dulce?
JOANNA: Rahat.
ELEANOR: Și, nu-nțeleg de ce e-ndrăgostit lulea de ea.
(Intra Joanna într-o toaleta nouă, elegantă. E în picioarele goale, cu un prosop în jurul capului
și ținând un foen în mână.)
JOANNA: Îți vine să crezi? Ieri l-am și pe urma puf! Și tocmai astăzi.
ELEANOR: Și chiar trebuie să urli așa?
JOANNA: Da' ce fac cu părul meu?
ELEANOR: Mai ai 30 de minute. Se usucă singur.
JOANNA: Claia asta?
ELEANOR: Dau o fugă până jos și ți-l aduc pe al meu.
JOANNA: Jucăria aia a ta nu usucă niciun scuipat.
ELEANOR: De ce nu-ți bagi capul în cuptor?
JOANNA: Mulțumesc foarte mult.
ELEANOR: Stai jos aici. Fac o cafea. (Joanna se așează frecându-și părul cu prosopul.) A
telefonat Stefan .
JOANNA ( sare-n picioare): Doamne, a zis să-l sun.
ELEANOR: Ai pe robot ce-a zis. Printre altele, urările lui pentru azi. A, și te-a mai rugat să te
măriți cu el.
JOANNNA: Nu e un dulce?
ELEANOR: Exact ce-am spus și eu. Ascultă, dacă nu te decizi să pui laba pe tipul ăsta am s-o
fac eu. Zice să fi autentică.
JOANNA: Autentică? Ce dracu vrea să spună cu asta? Pâna acuma, în dimineața asta am primit
telefoane cu îndemnuri de CARPE DIEM, Destinde-te , ,,Lasă-l pe Dumnezeu să aibă grijă”,
Când pornești prin furtună, ține-ți capul sus de tot! ”
ELEANOR: Nu vor altceva decât să-ți arate că țin la tine.
JOANNA: Știu. E vina mea. Aș vrea să reușesc să-mi țin gura la ședințele astea. ( Se îndreaptă
spre oglindă și-și potrivește părul.) Și tare mult aș vrea să ți-o ții și tu pe a ta.
ELEANOR: Eu? Ce ai cu mine acum?
JOANNA: Tu ai fost aia care-a tras de mine să mă ridic aseară acolo și să dau din gură.
ELEANOR: Am zis doar că ar fi bine să le împărtășești și lor îngrijorarea asta a ta pornind de la
vizita de azi a Melissei. Și tu ești aia care s-a pornit într-un monolog de jumătate de oră.
JOANNA: Mda, poate că am fost cam nervoasă la început. Dar când am terminat nu mai era
nimeni cu ochii uscați.
ELEANOR: Asta e adevărat, mai ales copila aia. Credeam că n-o să se mai oprească niciodată
din plânsu- acela cu sughițuri. O fi fost vreuna din refugiatele tale.
JOANNA: De câte ori să-ți spun că nu le consider pe fetele alea de la Sfantul Iuda refugiate doar
pentru că s-au retras în ceva care se cheamă Refugiu. O cheamă Tracy. Ea venise pur și simplu
pentru că și pe ea a părăsit-o maică-sa.
ELEANOR: Înțeleg. N-am mai văzut o ședință care să se termine pe o notă atât de...acută. Și
tocmai de aia te sună toți în dimineața asta. Ca să se revanșeze și ei o dată.
JOANNA: Dar nu au pentru ce să se revanșeze. Nu-mi datorează nimic. Parcă ești maică-mea.
ELEANOR: Te rog.
JOANNA: Iartă-mă. De fiecare dată când sunt stresată, singurul lucru care-mi vine în minte e
maică-mea?
ELEANOR: Cercetările mai noi sunt de părere că sentimentul de vinovăție trebuie să fie de
natură genetică.
JOANNA: Vinovăție genetică! Grozav! Mă ierți un moment, cred că mai bine mă duc să-mi bag
puțin capul în cuptor.
EELEANOR: Stai jos. Astă noapte păreai atât de plină de încredere în tine, ce s-a întâmplat?
JOANNA: Ce se întâmplă întotdeauna!
ELEANOR: Maică-ta sau ex-bărbatul tău?
JOANNA: El: Șase dimineața. Sună telefonul.(Eleanor îi perie părul Joannei.) Eu sunt încă
adormită, și Richard intră direct în chestiune: De ce nu poți să lași și tu lucrurile așa cum s-au
aranjat? Melissa a crescut, e acum domnișoară, deșteaptă, realizată și a făcut asta fără niciun
ajutor din partea ta.” Niciun ajutor din partea mea? Dar eu i-am dat naștere. M-am muncit în
cazne șaptesprezece ore. Când a închis în sfârșit, ieșea fum din mine. Până când am început să
stau să mă gândesc cu adevărat la ce spusese el. Melissa era, chiar un copil când am plecat eu de
acasă. Nici nu-i începuse încă ciclul. Și acum a crescut Ellie. Richard are dreptate, a făcut asta
fără mine.
ELEANOR: Chestia e că a trebuit să faci o alegere. Ai fi putut să pleci de la spital, să te duci
acasă la fiică-ta încă impuberă, la căsătoria ta deja avortată, să îți reiei rolul de casnică din
păturile mijlocii, deprimată, neîmplinită. Sau ai fi putut să alegi să dispari din viața lor. Ai vreo
îndoială că ai făcut alegerea cea bună? O alegere poate nu tocmai populară, dar bună... Trebuie să
mă întorc la serviciu.
JOANNA: Nu, stai puțin. Încă două minute. Mi-am exersat speech-ul de primire și vreau să văd
ce spui și tu de el.(Eleanor se așază) Okay, ora douăsprezece fix, sună jos de la intrare. Apăs pe
buton, respir o dată, adânc. Bate cineva încet la ușă. Alunec spre ușă, o deschid larg. Tu trebuie
să fii Melissa. Doamne, ce mare te-ai făcut. Te-ai făcut o adevărată doamnă, o doamnă frumoasă.
ELEANOR: Joanna.
JOANNA: Ai să-mi spui că sună poate puțin artificial.
ELEANOR: Pentru numele lui Dumnezeu, Joanna. Fii sinceră cu ea. Spune-i exact ce simți.
JOANNA: Adică ce, că mi-e frică, sunt înspăimântată, copleșită de vinovăție? Dornică la culme
să-i plac, stângace, țeapănă și deloc sigură pe mine?
ELEANOR: Întreab-o simplu ce-i place, ce nu-i place ei, la ce e ea mai bună, unde ar vrea să fie
peste cinci, zece, cinsprezece ani?

(Soneria de la ușa intrării blocului. O expresie de panică pe fața Joannei)


ELEANOR: Nu se poate să fie ea.(Merge spre fereastră.) E prea devreme.
JOANNA (la oglindă, pieptănându-se febrilă): IA UITĂ-TE LA PĂRUL MEU!!! E ÎNCĂ UD
LEOARCĂ! O SĂ-ȘI ÎNCHIPUIE CĂ TRANSPIR!
ELEANOR: Vezi, e cineva care ți-a mai adus niște flori.
JOANNA: Flori?
ELEANOR: De la Stefan presupun. Doamne, omu-acesta cred că iți trimite flori și când îi spui
că te speli pe dinți.
(Soneria de jos. Joanna apasă butonul de deschidere a ușii.)
ELEANOR: Eu trebuie să plec. Promite-mi că te destinzi. Ziua de azi e foarte importantă și
pentru mine. Știi asta. Vin la prânz să o văd pe Melissa, când termin. ( Sună telefonul.) Asta-i
maică-ta.
JOANNA: Chiar că.

(Răspunde robotul, ” Lăsați un mesaj, vă rog.” Răspunde o voce de femeie mai vârstnică.)

VOCEA: Joanna? Joanna, sunt eu, mama ta.


JOANNA: Sunt impresionată.
ELEANOR: Vinovăția genetică.
VOCEA: Joanna, știu că ești acasă.
ELEANOR (o salută cu mâna): Pa! Și ține minte…(cântand) „ Când o pornești prin furtună,
ține-ți capul sus de tot!”

(Eleanor iese închizând ușa după ea.)

JOANNA(ridâcând receptorul): Alo, mamă. Da, astăzi e ziua... Știu că ești împotriva acestei
vizite a Melissei... Știu că și Richard e împotrivă.. Nu, nu precipit lucrurile. N-am mai văzut-o pe
Melissa de atâția ani. Da, am să țin minte... Da, sigur... Ajunge ce Dumnezeu... Știu, știu. Fac
exact ca tata! (trântește receptorul în furcă. Dă drumul la muzică-mazurca de Chopin. Își
amintește de cutia de flori, o deschide. Scoate un buchet uriași de trandafiri cu cozi lungi. E și o
carte de vizită. O citește) “Dragă Joanna, Trandafirii sunt roșii/ violetele-s albastre, O numele tău
pe tatuajele noastre.”
(Râde, pune florile într-un vas apoi se întoarce deodată, alunecă spre ușă, joacă în pantomimă
deschiderea ușii, primirea) “Ești Melissa, sigur. Doamne, lasă-mă să mă mai uit la tine. Ia te uită,
ce-ai mai crescut. Ai ajuns o doamnă, o doamnă frumoasă și distinsă. Așa, ce-ai mai făcut toată
vremea?” Nu, asta-i o prostie. “Te-ai făcut o adevărată doamnă. Vino și așeză-te lângă mine.”
Așa. “Ceva de băut?” Aaau!! ”O adevărată doamnă- și ce distinsă. Haide să stăm aici.” (Se așază
pe canapea. Serioasă deodată.) ”Stai, să mă uit la tine. Nu-mi vine să cred că tu ești. Dar tu ești!
La multi ani iubita mea! ”(soneria de la intrarea blocului) Ce mai e și asta? (fuge la fereastră)
Nu!! (privește afară. Un geamăt. Sună din nou. Joanna aleargă spre butonul de deschidere al
ușii. Ezită. Îl apasă. ) Doamne, dacă mă ajuți îți făgăduiesc că am să fiu drăguță cu mama tot
restul vieții.!! (Își ridică ochii spre cer) Bine, bine, o săptămână (Se îndreaptă spre oglindă. își
potrivește coafura. bătaie la ușă. Joanna rămâne mută cu ochii la ușă. Bătaie din nou. Merge
spre ușă. O deschide.)

(Melissa e îmbrăcată într-un blazer bleumarin, fustă plisată, bluză albă- uniforma unei școli
oarecare, conservatoare. Poșetă, o cutie cu un instrument muzical și o partitură. Expresie
serioasă. Surâsul nu apare ușor pe fața acestei tinere. Vocea îi e rece, la obiect)

SCENA 2

MELISSA: Salut. Eu sunt Melissa. (Joanna nu e în stare să zică nimic). Adică fiica ta.
JOANNA: Eu sunt Joanna. Mama fiicei. (Melissa îi ăntinde mâna)
MELISSA: Salut.
JOANNA(Joanna îi ia mâna): Salut .
(Își desprind mâinile, tăcere lungă.)
MELISSA: Îmi pare bine că te recunosc.
JOANNA: Îți pare?
MELISSA: Da. Nu eram sigură că o să te recunosc
JOANNA: Nu erai?
MELISSA: Nu, dar da.
JOANNA: Da, ce?
MELISSA: Te recunosc
JOANNA: A, da.
MELISSA: Nu te-ai schimbat foarte mult.
JOANNA: Nu?
MELISSA: Nu. Nu te-ai schimbat.
JOANNA: Mda. Nici tu.
MELISSA: Nu? Pe atunci purtam aparat dentar, dar acum nu mai e nevoie, vezi? Și multe alte
lucruri sunt altfel acuma... Vreau să spun, a trecut atâta vreme de atunci...
JOANNA: De când?
MELISSA: De când nu ne-am mai văzut una cu alta.
JOANNA: A. Da. A trecut multă vreme.
(Pauză. Apoi,amândouă odată.)
MELISSA, JOANNA: Atâția ani..
JOANNA: Cred că am stat amândouă toată vremea asta să-i numărăm.
MELISSA: Mda. Cred.
(Joanna o conduce pe Melissa în apartament și închide ușa.)
JOANNA: Așa. Și cum a fost toată vremea?
MELISSA: Bine. Și cu tine?
JOANNA: Bine.
MELISSA: Da, mă bucur.
JOANNA: Și eu, ( Pauză) Da. Ai găsit ușor casa?
MELISSA: Da, m-a lăsat tata cu mașina. Am ajuns puțin mai devreme.
JOANNA: Cu 15 min.
MELISSA: Se oprește la cinci să mă ia îndărăt. Astă seară mergem la concert.
JOANNA: Înțeleg.
MELISSA: Da.Sper că te aranjează.
JOANNA: Sigur. Bună idee, să mergeți la concert.
MELISSA: Nu. Vreau să spun ora la care vine să mă ia. Cinci.
JOANNA: Ce-i cu ea?
MELISSA: Ei, nimic
JOANNA: A, spuneai de... ora cinci. Când vine tata. Sigur.
(Melissa a rămas cu ochii pe picioarele Joannei. J se uită și ea în jos. Vede că nu și-a pus
pantofii)
JOANNA: (râde nervoasă) Te întrebi probabil de ce nu sunt încălțată. Și eu mă întreb de ce nu
mi-am pus pantofii. Hmm- pot să te întreb ceva? Pui mare preț pe prima impresie?
MELISSA: Pe prima impresie? Da, cred că da.
JOANNA: D-asta mi-era și mie frică. Mă crezi sau nu , de obicei nu-s chiar atât de confuză. De
fapt… Nu, lasă acuma, n-are importanță.
MELISSA: Ce?
JOANNA: E o prostie.
MELISSA: Hai, întreabă, poate te ajut în vreun fel.
JOANNA: N-ai vrea... să te întorci în hol și să bați la ușă ca adineauri?
MELISSA: (nu înțelege) Înapoi în hol?
(Joanna o conduce pe Melissa înapoi în hol.)
JOANNA: Crezi c-am înnebunit.
MELISSA: Vrei să...
JOANNA: Da. (inchide ușa) Numără până la 10 și pe urmă bate în ușă (se întoarce în cameră)
Pantofii ăia, dracului! Și părul asta.
(Joanna se încalță. Se piaptănă în grabă. Melissa face cum i-a spus- bate la ușă. Joanna respiră
adânc și deschide ușa)
JOANNA: Tu ești Melissa! O, Doamne, ia să te văd. Uite, ce mare te-ai făcut: ai ajuns o
doamnă, o adevărată doamnă, frumoasă de tot.( O trage mai aproape de ea.) O, draga mea, fetița
mea! A trecut atâta vreme. Mi-a fost așa dor de tine. ( O îndepărtează puțin, ținând-o încă de
umeri.) Lasă-mă să mă mai uit la tine. Nu-mi vine să cred că tu ești. Dar tu ești. O văd iarăși pe
fetiița mea scumpă. Și uite nu mai ai aparat dentar. Și ce siluetă (o trage iarăși mai aproape) Ai
să mă ierți vreodată? Ai să poți s-o ierți pe egoista, nesuferita de maică-ta? Cum a fost? Vreau să
spun în ce privește prima impresie?
MELISSA(fără convingere): Au.
JOANNA: Știu că aveam aerul pregătit dinainte și aiurit, dar eram sinceră ..și La Mulți Ani de
ziua ta!
MELISSA: Merci.
JOANNA: Cum te simți de ziua ta?
MELISSA: Toată lumea m-a întreabat asta. Nu știu sigur ce așteaptă cu toții să le spun. Mi-am
adus flautul. M-am gândit că poate, mai târziu, ai vrea ca să....
JOANNA: Flautul?
MELISSA: Da. Cânt la flaut. Nu mai ții minte?
JOANNA: Sigur că țin minte.
MELISSA: M-am gândit că poate-ai vrea să-ți cânt ceva.
JOANNA: Am să vreau. Sigur că am să vreau. Intră, te rog, fă-te comodă.
MELISSA: Drăguțe flori.
JOANNA: Da. Sunt de la... o cunoștiință. Da.

(Tac amândouă)

JOANNA: Să-ți dau ceva de băut.


MELISSA: E-n regulă. Nu mi-e...
JOANNA (se îndreaptă spre frigider,îl deschide): Ce zici de o Cola?
MELISSA: O Cola?
JOANNA: Da, n-ai vrea o Cola?
MELISSA: Eu nu beau Cola.
JOANNA: Dar ce faci cu ea?
MELISSA: Cum adica?
JOANNA: Nimic. Iarta-mă.
MELISSA: Îmi vine pe gât.
JOANNA: Ce?
MELISSA: Cola. Uită-te la tenul meu.
JOANNA: O,tenul tău. Îmi aduc aminte acuma bine. Când eram și eu de vârsta ta aveam o față
ca de pizza. (Apucă o stică de lapte din frigider.) Atunci, niște lapte?
MELISSA: Nu,mulțumesc.
JOANNA: Nu trebuie neapărat să-l bei. Poți sa ți-l întinzi pe față, pe obraji. E foarte bun pentru
ten. ( Se întoarce la frigider.) Să văd. E suc de portocale, ceai cu gheață..(se întoarce spre cameră
cu o sticlă albastră-n mână.)
MELISSA(surâde iarași, cam de sus): Nu am nevoie de nimic. Îți mulțumesc.
JOANNA (deschide robinetul la chiuvetă): Atunci, apă?
MELISSA: Nu mi-e sete.
JOANNA: Sigur?
MELISSA: Foarte sigur.
JOANNA: Poate mai târziu. Așa că, hm, de ce să nu..să nu stăm nițel.
(Pornesc amândoua spre canapea. Melissa o cotește spre scaun. Își surâd.)
MELISSA: Ai aici...
JOANNA: Da?
MELISSA: Ai aici un apartament plăcut de tot.
JOANNA: O...Îți place?
MELISSA: Da, deși...
JOANNA: Deși?
MELISSA: Nu mi se pare că-ți...seamănă. Că ți se potrivește.
JOANNA: Da? Cu cine-ai zice că seamănă?
MELISSA: Nu știu.
JOANNA: Hmmm. Dar acuma? Tot nu ți s-a făcut sete?
MELISSA: Nu. Tot nu mi s-a făcut.
JOANNA: Cred și eu că nu ți-e sete. Eu te-am invitat la masă și uite, s-a facut ora mesei! (Sare
în sus și o pornește spre bucătărie.)
MELISSA: Nu ,chiar nu...
JOANNA: Uite aici, am găsit niște cotlete grozave, salam italian
MELISSA: Eu nu mănânc carne.
JOANNA: Ce spui?
MELISSA: Sau produse animale de nici un fel.
JOANNA: O, Doamne, ești vegetariană. De ce nu mi-a spus nimeni. Aș fi cumpărat...banane și
conserve de fasole.
MELISSA: Nu sunt genul meu...
JOANNA: Stai, să nu mă înțelegi greșit. Din punctul meu de vedere nu mă deranjează deloc
convingerile tale. Eu am vederi foarte liberale.
MELISSA: Dar eu nu sunt vegetatiană! Cel puțin, nu permanent. Tissy și cu mine ne-am înscris
la un club dietetic, care se cheamă ,,Să trăim holistic". Facem yoga și meditație.
JOANNA: Cine-i Tissy?
MELISSA: Ce spui?
JOANNA: Tissy. Ziceai că Tissy și cu tine v-ați înscris la cursul ăsta.
MELISSA: Tissy,nevasta tatii, Tissy?
JOANNA: Tatăl tău are o nevastă pe care o cheamă Tissy? De când?
MELISSA: Din totdeauna. Sau, cel puțin, de când tu și cu el...
JOANNA: Și tu îi spui Tissy.
MELISSA: Exact. Și ea-mi spune mie Missy.
JOANNA: Missy?
MELISSA: Mda, da. E că...
JOANNA: Și ea de ce-ți spune ție Missy?
MELISSA: Nu știu. Așa mi-a spus întotdeauna.
JOANNA: Doar că noi ți-am spus întotdeauna Melissa. Tatăl tău cum îți spune?
MELISSA: Tata?
JOANNA: Cum îți spune tata?
MELISSA: Cred că și el îmi spune tot Missy.
JOANNA: Da. Tissy si Missy ale lui. (se îndreaptă spre bucătărie) În fond,ce treabă am eu cum
vă spuneți între voi?
MELISSA: Nu pot să mănânc carne sau brânzeturi. Îmi pare foarte rău că-ți fac atâta bătaie de
cap.
JOANNA: Dar ce facem cu masa de prânz? Decât dacă nu vrei să te îndopi cu tortul de ziua ta.
MELISSA: Dar sa știi că nu mâncăm nimic din prelucrate.
JOANNA: Ce mai rămâne?
MELISSA: Ți-am spus.
JOANNA,MELISSA: Fructe proaspete și vegetale.
MELISSA: De preferință organice.
JOANNA: Uf, iarta-mă. Eu nu mă dau în vânt după chestii "organice". ( Caută prin frigider) Să
mai vedem. E niște suc de portocale și mai e o bucată de varză.
MELISSA: Nu, ascultă. De fapt nu mi-e foame deloc.
JOANNA: Sigur că ți-e foame. Știi ce, nu-mi ia nici un minut să dau fuga până jos la colț...
MELISSA: Îți spun, nu mi-e...
JOANNA (pornește spre ușa din față): Dar și mai bine, mă duc până jos. Prietena mea Eleanor
își crește ea roșiile și castraveții în glastre.
MELISSA (sare în picioare): Îți spun! Nu mi-e foame deloc!
JOANNA: Îți aduc glastra întreagă și poți să le ronțăi frunzele.
MELISSA: Acum, parcă ești bunica.
JOANNA (îngheață locului): Parcă sunt cine?
MELISSA: De câte ori mă duc la ea în vizită, numai ,,Melissa, ține ceva de băut; Melissa ia ceva
de mâncare". Și tu. Exact ca maică-ta.
JOANNA: Foarte urât lucru să mi-l spui în față.
MELISSA: Eu cred sincer că n-am să ajung niciodată așa. Eu am fost crescută altfel.
JOANNA: Așa?
MELISSA: Tissy nu crede deloc că de fapt copiii ar trebui să fie constrânși să facă ceva ce e
împotriva principiilor lor. Ea crede in CORP.
JOANNA: Asta ce e?
MELISSA: Copiii ar trebui să aibă responsabilitate personală.
JOANNA: A, da. Sună într-adevăr foarte progresist. Și,practic ce înseamnă?
MELISSA: Adică, atunci când ies în oraș. Tissy nu trebuie să-mi spună de fiecare dată la ce oră
să fiu acasă. Am răspunderea mea personală.
JOANNA: Da? Și când ieși undeva,la ce oră îți spui ție însăți că ai sa fii acasă?
MELISSA: Nu ies chiar atât de des, dar când ies, sunt acasă întotdeauna la zece.
JOANNA: Nu e cam devreme? Chiar și filmele de la ora nouă nu se termină înainte de ora
unsprezece.
MELISSA: O, eu nu mă duc la filme. Vezi, eu am răspunderea mea și pentru studiile mele,
pentru muzica mea, gimnastica. Tissy și cu mine alergăm în fiecare dimineață la cinci treizeci.
Am răspunderea mea si mă scol singură.
JOANNA: Și ce se-ntâmplă dacă sari calul?
MELISSA: Ce vrei să spui?
JOANNA: Dacă, mda..dormi mai târziu.
MELISSA: Nu s-a întamplat niciodată.
JOANNA: N-ai dormit niciodată mai târziu?
MELISSA: Nu.
JOANNA: Și deci, cum spune bunică-ta, tatăl tău a trebuit să adauge o cameră întreagă acasă la
voi ca să-ți poată ține toate cupele și distincțiile pe care le-ai obținut.
MELISSA: Bunica exagerează. Tata ține tot ce am câștigat într-o vitrină mai mare din living.
JOANNA: Acolo, alături de vitrina lui mare cu cupele și premiile lui?
MELISSA: Mda, da.
JOANNA: Tatăl tău mi-a dat și mie voie să-mi țin o cupă câștigată de mine în vitrina lui. (Se
îndreaptă spre bibliotecă și se întoarce cu un mic obiect din ceramică,montat pe un suport de
lemn). Uite-o.
MELISSA: A, micul pulover trandafiriu. Îl țin minte. Nu știam că era al tău.
JOANNA: L-am câstigat la liceu. Premiul Maria Magdalena pentru Suferință Îndelungată.
MELISSA: Și pentru ce l-ai câștigat?
JOANNA: Pentru nebunie curată.
MELISSA: Pentru ce?
JOANNA: Când am terminat liceul, am avut o festivitate la care s-au acordat distincții pentru
oirice fel de realizare. Mie mi-au acordat Premiul Maria Magdalena pentru Suferință Îndelungată
– fetei care se întorcea cu cele mai multe vânătăi și urme de mușcături după o întâlnire. Știi ce
înseamnă puloverul ăsta micuț purpuriu? E un pulover cu guler înalt pe gât.
MELISSA: Doamne, și nu te-ai simțit deloc nu știu cum? Rușinată?
JOANNA: Rușinată? Dar ăsta a fost singurul lucru pe care l-am câștigat eu pe merit în toată
viața mea. Când m-am ridicat să-mi iau premiul am spus:,, Aș vrea să-i mulțumesc lui Martin
Roberts, fără ajutorul căruia nu ar fi fost posibil să câștig trofeul".
MELISSA (surâs silit): Eu n-aș zice că mă dau în vânt după lucruri din astea.
JOANNA: Ne distram și noi.
MELISSA: Da, așa cred.
JOANNA: Da,să știi!

(Pauză scurtă, apoi amândouă deodată.)


MELISSA: Am sperat că aș fi…
JOANNA: Ce ziceam eu e că…
MELISSA: Ce spuneai tocmai?...
JOANNA: Iartă-mă, spune tu.

(Se privesc o clipă)


( Surâde convențional. Joanna se duce sa puna trofeul la loc.Melissa i-l ia din mana)
MELISSA:. Lasă, îl pun eu la loc.
JOANNA: Da,bine. Era…
MELISSA:Țin minte unde fusese.
JOANNA: Ascultă,am…am tot vrut să-ți explic despre ce s-a întâmplat atunci.
MELISSA: Nu trebuie să explici nimic.Eu știu tot ce se poate știi despre alcolism.Ni s-au dat
filme la școală. Și fiecare pahar de alcool distruge mii și mii de celule ale creierului.
JOANNA: Mii și mii. A, da. Eu avusesem oricum prea multe celule în creierul meu. (Pauză.)
MELISSA Și asta a fost o glumă.
JOANNA(aprobă din cap): Melissa.Filmele astea nu ți-au spus că alcoolismul e o boală?
MELISSA: Ba da, dar tata spune că alcoolismul e o slăbiciune morală.
JOANNA: Cei mai mulți spun asta, dar…
MELISSA Tata e doctor.
JOANNA: Știu asta,dar chiar și în rapoatele medicale se recunoaște că…
MELISSA: Chiar trebuie să discutăm despre asta?
JOANNA: Aș fi vrut să-ți explic.
MELISSA: Ăsta pare alt sistem stereofonic. Ce s-a întâmplat cu cel pe care ți l-a dăruit tata?
JOANNA: Tatăl tău nu mi-a dăruit stereofonicele alea, Melissa. Erau Ale mele dinainte să ne fi
căsătorit.(deodată izbucnește muzică rock din difuzoare). Ăsta e radioul.
MELISSA: Știu că e radioul.
JOANNA: Butonul de volum este..
MELISSA: L-am găsit.(reduce volumul). Cum poate să asculte cineva prostiile astea?
JOANNA: Nu știu. Vreau să spun, te mai cucerește ritmul.
MELISSA(găsește un post de muzică clasică) : Ce-i asta. Cred că e Schumann.
JOANNA: E Franz Schubert. Și e frumos. Oricum,să ne întoarcem la alcoolism. La urma urmei,
nu contează în fond dacă e o boală sau o dovadă de slabiciune, la vremea aceea eu nici nu știam
că sunt alcoolică. Nici când ajunsesem la spital nu știam.
MELISSA: Eu îmi aduc aminte de spital.Mi-ai trimis o ilustrată de acolo.
JOANNA: Da.. (pauză) Melissa,motivul pentru care mi-a trebuit atât de mult timp ca să întru în
legătură cu tine, asta voiam să-ți explic. Pur și simplu nu suportam să te las să mă vezi cum eram.
Dar acum cu ajutorul Eleanorei și al multora ca ea…
MELISSA: Tata spunea că nu tu nu ai fi avut nevoie să stai în spitalul acela îngrozitor. Dar tu
nu-i lăsai să-ți dea drumul.
JOANNA: Asta e adevărat.
MELISSA: Dacă te-ai fi întors acasă,am fi avut noi grijă de tine.
JOANNA: Eu nu voiam să aibă altcineva grijă de mine. Sigur, tatăl tău voia ca eu să mă întorc
acasă, să iau lucrurile unde le lăsasem baltă când am fugit. Mi-nchipui că și tu voiai asta. Dar
tocmai asta era problema. Eu voiam să fiu ceva mai mult decât pur și simplu nevasta domnului
Wright. Când tatăl tău și cu mine am rupt-o eu am…
MELISSA:Tata mi-a explicat totul.Cu divorțul.
JOANNA(crispată): Sunt sigură că ți-a explicat. Dar aș vrea ca tu să auzi ce am eu de spus!
(Liniște o clipă.Melissa începe să citească bilețelele prinse în rafturile bibliotecii Joannei.Pare
indiscretă la modul deliberat.)
Când mi-au dat drumul de la spital, mă simțeam aproape ca nou născută.Vreau să spun că aveam
o lume întreagă de alegeri în fața mea.Am găsit o slujbă într-un magazin de încălțăminte.
MELISSA: Acela de pe Madison.
JOANNA: Da.
MELISSA: Tata și cu mine am trecut cu mașina pe acolo prin față.
( Melissa citește cartea de vizită prinsă de zgarda unui mic animal împăiat, aparținând Joannei.
E în mod evident un mesaj cu caracter personal. Poate de la Stefan.)
JOANNA:Ați trecut? Pe mine n-ați fi putut să mă vedeți. Proprietarul magazinului mă ținea în
camera din spate ca să recondiționez cutiile de ambalaj uzate.
MELISSA(indică o fotografie):Cine-i ăsta? Cu dragoste, Stefan.
JOANNA: Ce spui?
MELISSA: Tata spune că ești serios implicată cu cineva. El e?
JOANNA: Stefan și cu mine suntem prieteni foarte buni.
MELISSA: Bea și el?
JOANNA: El gustă un pahar sau două de vin roșu la masă, dar nu e alcoolic. E artist grafic.
Unele din lucrările lui sunt aici pe perete. Cald, nostim, desenele astea pline de sensibilitate și de
detalii...
MELISSA: A, ascultă Pachelbel.
JOANNA: Ce?
MELISSA: La radio. Canonul în Re Major. Era piesa ta favorită. O mai asculți?
JOANNA: Nu, de când a devenit așa de popular. Firește. Vezi Melissa, m-am schimbat, am
acceptat în sfârșit faptul că sunt alcoolică. Și fac parte dintr-o asociație făcută din oameni ca
mine.
MELISSA: Alcoolicii anonimi.
JOANNA: Da. Și aseară am sărbătorit a doua aniversare împreună cu ei. Doi ani și o zi de când
am băut ultima oară. Și sunt consilier benevol
MELISSA: La Refugiul Sfântului Iuda. Lucrezi cu toxicomani adolescenți. I-am vizitat și eu o
dată.
JOANNA: De ce?
MELISSA: Din curiozitate. Sfântul Iuda este sfântul protector pentru cazurile fără speranță.
Fetele astea sunt cazuri fără speranță?
JOANNA: Nu, deși multe dintre ele au renunțat să mai …
MELISSA (privind o fotografie): Îmi aduc aminte de poza asta.
JOANNA: E seria asta de trepte. În momentul de față mă concentrez pe treptele 8 și 9.
MELISSA: A fost făcută de ziua mea.
JOANNA: Pe treapta a 8-a a trebuit să fac o listă cu cei cărora le-am făcut rău cu băutura mea.
MELISSA(privind fotografia): Când am împlinit 10 ani. Am ieșit la masa de prânz să
sărbătorim, mai ții minte? Numai tu și cu mine.
JOANNA: Țin minte. Treapta a noua, asta e grea.
MELISSA: Aveam un tort de aniversare cu 10 lumânări.
JOANNA: Aici trebuie să-ți ceri iertare, să-ți ispășești greșelile față de toți cei de pe listă.
MELISSA: Și tu ai comandat de băut.O vodcă dublă cu cuburi de gheață.
JOANNA: Melissa,ascultă-mă,te rog.
MELISSA: Mă gândeam că sună atât de caraghios. De ce ar vrea cineva să i se toarne băutură
peste niște cuburi de gheață?
JOANNA: Nu mai pot să-mi șterg din minte mesele alea de prânz cu vodcile duble cu martini.
Aniversările ratate, suferința și umilința pe care ți le-am provocat. Dar te-am invitat acuma aici
ca să-ți spun cât de rău îmi pare pentru tot ce ai îndurat din cauza mea. Sper din toată inima că ai
să mă ierți...Melissa?
MELISSA: Tata nu a vrut să divorțeze! Dar când tu ai plecat din spital și ai refuzat să te intorci
acasă,el ce mai avea de ales?
JOANNA: Nu mai putea să aleagă nimic.

SCENA 4