FUNNYDe Neil LaBute

,,, toate sunt la fel, ştii? Cum le vezi aşa, în viteză, pe marginea drumului. A, ştii ce-a fost
nostim într-o noapte? O să-ţi placă asta – se dădea un film, în camera de recreaţie, un film
vechi alb-negru la televizor – şi mă ştii, nu? De obicei fug cât mai departe când tu şi tata
vă uitaţi la porcăria aia, Pe aripile vântului – dar acum stau câteva secunde, un minut sau
aşa ceva, ca să fur nişte popcorn. Oricum, se dă filmul ăsta, unde o tanti măritată şi un
călător îl omoară pe soţul ei. (Pauză) Mă rog, noi toţi am crezut că e destul de nostim... şi
după, am poştit o ţigară înainte de culcare. O ţigară de marijuana. Se presupune că sunt
mai sinceră acum. Asta face parte din chestia mea de “trezie” – să fiu candidă. Să fac tot
ce pot ca să devin o persoană mai de încredere, să zic ce simt. Ei susţin asta, consilierii de
acolo, zic că e cel mai bun mod de a te pune la loc pe picioare. Şi eu te-am ales pe tine.
Mamă. Nu e super? Din toată lumea, te-am ales pe tine.

Aşa că, de-asta, mă rog, trebuie doar să fiu deschisă cu tine... aici în maşină unde nu poţi
să fugi în camera de alături sau să-mi trânteşti uşa în nas sau să te arunci pe pat şi să-
ncepi să plângi, ăsta e locul potrivit unde să fii sincer. Corect? Aşa cred... (Pauză) O să
fac tot ce-mi stă în puteri să iau din nou. Ştiu că asta o să fac, o simt. Mi-am petrecut
timpul acolo, am ascultat toate predicile şi am stat la toate grupurile şi toate astea, şi-ţi
spun... abia aştept să pun mâna pe ceva prafuri. Orice fel de prafuri mi-ar da oricine. Aşa
o să fac. (Pauză) Ştiu că nu asta vrei s-auzi, mamă, sunt sigură că asta îţi face greaţă şi
mă urăşti şi chestii de-astea, dar asta am învăţat acolo la Twin Oaks. Să fiu sinceră. Ştiu
că o să mă reapuc. Abia aştept, de fapt, deci dacă asta înseamnă că vrei să întorci maşina
şi să mă duci înapoi, atunci, mă rog, aşa să fie...

... m-am gândit că asta o să faci. Doar s-ajungem acasă, nu? “Totul o să fie bine, dacă
putem doar s-ajungem acasă”. Bună asta, mamă. Fă-o, continuă să conduci. Spune-i tatei,
sună la urgenţe când ajungem acasă. Asta o să facă totul mai bine. Trebuie să-ţi spun,
totuşi, probabil o să mint în ultimul hal pe toată lumea dacă le spui de mica noastră
conversaţie. O să zic că ne-am certat, că inventezi lucruri, ştii tu, “greatest hits”-urile.
Adică, să fim sinceri – cine o să te creadă? Tu care-l suni pe tata la serviciu, îl scoţi din
şedinţă când tipii care curăţă piscina nu apar. Sau... când tipul ăla de la poştă, a făcut
greşeala să deschidă uşa cu plasă doar, şi tu ai chemat poliţia în 10 secunde! Mda, cred
că o să-mi asum riscurile... aşa că, tu decizi. E la latitudinea ta... mamă.
Dumnezeul de a doua zi de mimi branescu

Intrasem într-un magazin şi-mi cumpărasem o pereche de pantaloni cu buric. Dintr-aceia

cu talia joasă. Şi-apoi plecasem aşa, crazy şi cu buricul tulburător de sexi, să mă plimb.
De departe, aia a fost cea mai îngrozitoare dimineaţă din viaţa mea. Şi cu buricul gol,
lucrurile stau la fel. Când ai o dimineaţă de căcat înseamnă că ai o dimineaţă de căcat. Şi
cel mai bine e să accepţi asta. Trebuie să o laşi în pace.

Ma afundam cu fiecare pas. Coboram, parca, niste trepte. Si-mi tot veneau in cap acorduri
de pian. După câteva clipe de mers bezmetic pe străzi, ghinionul m-a împins să întorc
privirea spre o vitrină de bijuterii...Şi m-am văzut, printre cercei, brose şi inele de aur... O
focă gravidă cu ochii umezi, singură şi înfiptă într-o pereche ridicolă de pantaloni cu
buric. O geantă în care el înghesuise cu pumnii crizele de personalitate... Niciodată să nu
te uiţi în ochii tăi când ai o dimineaţă proastă. Pentru că ce găseşti acolo, te distruge.

Am simţit cum cineva mă apucă cu putere de umăr şi mă trage în spate. Apoi am auzit un
camion claxonând lung, .. Nişte camioane...Şi mi s-a făcut frig... Eram aproape goală, cu
un tip, pe marginea şoselei. Ştii că se spune –ce anume ţi-a plăcut la el prima oară? Ce te-
a atras? Pe mine ochii. Durerea din ochii lui. Avea o privire, cum să spun, din altă lume.
Eram sigură că e genul acela de bărbat care scrie poezii. Şi a început să plângă. S-a lipit
strans de mine şi n-a mai vrut să-mi dea drumul. Parcă aştepta asta de o viaţă. Era mai
părăsit ca mine. Nu ştiu cum am început să ne sărutăm... Plângea şi îşi ştergea disperat
ochii ca să nu observ că plânge. Şi-am început să plâng şi eu...pentru el, pentru mine, şi
pentru alte chestii... A fost incredibil...te rog să mă crezi...IN-CRE-DI-BIL!

Aşa a început totul. Sigur că era un necunoscut. Sigur că era o nebunie. Sigur că eram
gravidă. Sigur că eram într-o îngrozitoare depresie. Sigur. Nici astăzi nu pot să-mi explic
de ce. Iubirea e ceva foarte straniu. Cel puţin pentru mine. Întotdeauna am respectat acest
sentiment. Diferenţa dintre viaţa mea şi un film bun a fost că la mine nu s-au legat
lucrurile. Am avut toate ingredientele succesului numai că ordinea nu a fost cea mai
fericită. Şi când interpretezi rolul principal în propria ta viaţă, fără să cunoşti dinainte
scenariul, nu ai nici o satisfacţie. În plus, e îngrozitor de obositor.
norway.today IGOR BAUERSIMA

Salut, eu sunt Julie. Acestea sunt primele cuvinte pe care le rostesc în locul acesta.Dacă
ceea ce vă comunic eu acum sună eventual nepotrivit, îmi cer scuze. Fiindcă anunţul meu
le este destinat numai oamenilor care vor să se sinucidă. De aceea îi rog pe aceia, care nu
au intenţia de a se despărţi de viaţă, să nu-mi acorde nici o atenţie şi eventual să
părăsească un timp sala.

Hotărârea mea e luată. Ar vrea cineva să mă însoţească în moarte? Nu trebuie să spuneţi
nimic acum. Înţeleg foarte bine dacă nimeni nu vrea să recunoască aici, public, că i s-a
luat de tot şi de toate. În mod normal, omul vrea să trăiască până când bagă de seamă că
toţi ceilalţi s-au dus şi el e singur de tot, cum de altfel a şi fost mereu. Unul dintre noi, cei
de-aici, le va supravieţui tuturor celorlalţi. Vreau să spun că cei mai mulţi sunt prinşi în
cine ştie ce construcţii mentale întemeietoare de sens, vitale. Legături afective,
sentimente de responsabilitate, nu-i aşa? Obsesia succesului, instinctul înmulţirii, beţia
plăcerii şi alte necesităţi reacţionare. E-n regulă. Voi însă vă aflaţi cu toţii aici fiindcă
vreţi să ieşiţi din viaţă, mai devreme sau mai târziu.

Oameni buni, poate că aţi observat deja, eu nu am ce căuta printre oameni, nici măcar
printre cei sătui de viaţă. Sunt sătulă. Mi-ajunge. Am văzut tot, am băgat în mine lumea
întreagă. Voi mi-aţi servit lumea, am avut de toate şi am scuipat totul afară, de îndată ce
mi se afla pe limbă. Foarte multă vreme nu am înţeles că nu exista decât un singur drum,
ca să ai totul: să nu ceri nimic. Nu există decât un singur mod de a avea totul: să nu ceri
nimic. Şi eu cred... eu cred că acum nici nu-mi mai e foame. Nu ştiu dacă înţelegeţi asta.
În orice caz, nici unul dintre voi nu poate să-mi dea nimicul, nimeni nu poate să-mi dea
asta, în afară de mine. Da, un lucru mai vreau, să vă spun tuturor la revedere, şi să vă ţin
strâns de tot şi să vă consolez şi să vă spun că totul o să fie bine... fiindcă eu totuşi vă...
fiindcă eu totuşi vă... fiindcă eu... fiindcă...

N-am spus decât prostii cât cuprinde. Că am avut deja tot ce se poate şi-aşa... Numai
debilităţi. Propagandă. Încă o dată... Salut, oameni buni. Da. Nu ca să vă fac cine ştie ce
reproşuri, aici. Aşa ceva nu face decât cineva care se mai agaţă de viaţă. Eu una m-am
săturat. Voi n-aveţi cum să-nţelegeţi asta, aşa că n-am să mai trăncănesc degeaba aici.
Salut.
ANA- Love me tinder – de Kata Gyorfi

Nu știu de ce am venit, bine? Nu știu. Asta fac de luni întregi. Swipe, swipe, match, mai
nou nici nu mai vorbesc cu oamenii. Și dacă vă plac după poze și mă invitați careva să
ieșim, ajung într-o situație de decizie... Ori aleg să stau acasă, să mă culc la zece, să mă
uit la seriale până adorm. Ori aleg să mă conving că nu e sănătos să zic mereu nu, pun pe
mine ceva și ies. De obicei băieții mă văd bagpulistă, și dintr-un motiv de neînțeles le
place că nu mă aranjez... asta pentru că nu am timp...

Rămân mereu cu aceeași senzație. Că investesc timp și energie într-o persoană... Am
senzația că aș putea fi fericită cu... oricine. Nu pentru că sunt disperată, ci pentru că: am
încercat. Mintea este un mecanism înfricoșător... Tu, băiat cu barbă, vreau să fiu fericită
cu tine. Tot ce ești tu, voi vedea ca pe o chestie specială, voi da atenție excepțională la tot
ce ești... La faptul că ești un băiat timid – o să am grijă de tine, o să te deschid, o să te fac
sigur pe tine, o să-ți dau încredere. La faptul că ești un băiat încărcat cu probleme
financiare, sociale, familiale, sexuale, de droguri, cu fosta, cu pisica, cu mașina, cu
apartamentul, cu orașul , cu jobul... o să am grijă de tine, o să te deschid, o să te fac sigur
pe tine, o să-ți dau încredere. Te fac gata să începi să fii fericit! Aflu ce îți place, îmi dau
seama cum îți place ca fetele să se îmbrace, mă îmbrac și colorat dacă vrei, fac curat, o să
fiu dezordonată, schimb așternuturile în fiecare seară dacă vrei... O să termin în fiecare
seară dacă vrei... Și o s-o fac cu cea mai mare bucurie, și eu o să fiu fericită – chiar cea
mai fericită. Și o să le zic prietenilor mei, că gata: l-am găsit... Și ei se vor uita la mine...
Și eu îi voi convinge și pe ei...Și te voi prezenta, băiat cu barbă, prietenilor mei, și vom
merge la proteste, la zile de naștere, la Tarnița, la seri de joc, la partiuri, la concerte, la
teatru... Și tu vei zbura, și eu voi călători, și vom plănui... și mă voi trezi într-o zi
dimineața... Și îmi voi dea seama, că marginile amintirilor mele s-au șters, și nu mai
contează. Așa îmi imaginez alcoolismul... Că după o vreme nu mai contează ce fel de
băutură, adică ce fel de gust are, la început mai recunoști diferențele, le mai analizezi... ah
ăsta parcă e mai dulce, chiar poate prea dulce, ahh ăsta e prea acid, ăsta are ceva fructe,
ăsta e plăcut, din ăsta mai vrei... Dar după un timp parcă fiecare sărut are același gust,
fiecare atingere e la fel de plăcută... îți alungă singurătatea în același fel...
MARIA – Ca pe tine insuti – Maria Manolescu

Dacă a plecat, însemnă‐că‐însemn ceva pentru el. Şi asta nu e bine. Nu e bine deloc. E
foarte periculos să te ataşezi de oameni, atunci când nimic nu e sigur şi ninge. Păi, dacă
eu m‐aş ataşa acum de tine? Păi, ce ne‐am face, îm? Aşa că e bine că a plecat. Chiar sunt
foarte bucuroasă că a plecat. De fapt, nici nu‐l cunosc foarte bine. Nici nu mă gândesc
prea mult la el. Şi nici n‐am nevoie să mă gândesc prea mult la el, pentru că am atâtea alte
lucruri la care să mă gândesc. La greşelile mele. Mă gândesc într‐una la ele şi asta e bine,
pentru că aşa îmi cunosc bine locul şi îmi păstrez echi‐librul interior. Şi, faptul că aduc
vorba despre el, nu înseamnă neapărat că mă gândesc la el, ci că încerc să găsesc un
subiect comun cu tine, pentru că el e singura noastră cunoş‐tință comună, şi nu e poli‐ti‐
cos să vorbim în fața oamenilor despre lucruri pe care ei nu le cunosc. Mă folosesc de el
ca să te CONTIRISEZ... Cointeresez... E important să ții minte asta, să te foloseşti de
oameni fără să‐i laşi să însemne ceva. Şi de tine mă folosesc, ca să ştii. Pentru căldură.
Păi, dacă m‐aş ataşa de tine, te‐ai răci imediat, aşa se întâmplă mereu. Aşa se şi spune, „s‐
a răcit dragostea”. Nu poți să spui „s‐a răcit INFIDERENȚA”, nu? Indiferența... Şi noi nu
putem să riscăm să avem de unde ne răci, pentru că trebuie să rămânem calzi până la
primăvară! (tare, ca şi cum ar spera că Ioan trage cu urechea din apropiere) Atunci,
poate să şi moară dacă chiar vrea, oricum nu‐mi pasă! Şi tu, la fel.

Pot să‐mi dai puțin geaca?Dacă ar vedea că mi‐ai dat geaca, ar înnebuni de ciudă.

Ştii, lui îi place ca lucrurile să rămână cum au fost hotărâte şi cum au fost greşite. De‐aia
nici n‐o să se mai întoarcă. Nu că mi‐ar păsa.
Crăciun fericit!
Studenta – S-a intamplat intr-o joi – Elise Wilk

Joia trecută i-am omorât peştii. Am turnat două sticle de Tuborg în acvariul ăla împuţit.
După vreo oră, pluteau toţi la suprafaţă cu burţile în sus. Nu s-a prins până în ziua de azi
ce-au păţit peştii ăia. Da’ ţin minte că a bocit vreo patru ore fără oprire. Eu stăteam şi mă
uitam la ea şi-mi plăcea, să mor eu, îmi plăcea la nebunie cum stătea acolo pe pat şi-şi
sufla mucii în hârtia igienică. Din când în când se oprea şi se uita la mine, aşa, lung şi
întrebător, cu rimelul întins pe toată faţa, şi nu zicea nimic. Era atât de enervantă, mă
scotea din sărite într-un asemenea hal că... îmi plăcea.

În fine. Ideea e că mi-a plăcut mereu să-i fac răutăţi de-ăstea. Îi scrumam în adidaşi, îi
puneam laxative în ceai, îi mânjeam hainele cu pastă de dinţi, îi puneam gumă de
mestecat pe scaun şi bineînţeles că de fiecare dată se aşeza fix pe ea.

Faza e că m-a enervat din prima clipă în care am văzut-o. Era o tipă super neinteresantă.
Inodoră, incoloră, insipidă şi groaznic de seacă. Doamne, era atât de plictisitoare şi de
enervantă că-mi venea să-i scot ochii şi să i-i înşir pe sfoara aia tâmpită pe care a agăţat-o
în cameră să-şi usuce chiloţii!Dimneaţa era cel mai horror. Ţăranca dădea drumul la
radio, tare de tot, deshidea geamul larg şi se apuca să facă exerciţii de gimnastică!
Simţeam că tâmpesc.

De la examene se întorcea destul de zâmbitoare. Un singur lucru o stresa. Avea de predat

un proiect destul de naşpa la sfârşitul sesiunii. Într-o seară am auzit-o cum le spune alor
ei la telefon că a terminat proiectul. După ce a terminat de vorbit cu ai ei s-a îmbrăcat şi
m-a întrebat dacă nu vreau ceva de la chioşc. I-am spus că vreau o bere şi am aşteptat să
plece din cameră. I-am deschis calculatorul şi am şters tot folderul cu „proiect”. Şi de pe
desktop şi din Recicle Bin.

După vreo trei săptămâni de la faza asta, mi-a spus într-o după amiază că părinţii ei au
venit în oraş şi vor să mă invite la restaurant. Am rămas mască. Mă gândeam că acum
vin să mă tragă la răspundere sau faze de- astea. Da’ era puţin probabil.
La masă m-au întrebat la ce facultate sunt, în ce an, ce vreau să fac după, chestii clasice.
În tot timpul ăsta, ea tăcea şi se uita la mine cu ochii ăia bulbucaţi şi cu moaca aia de
curcă retardată. După aia ne-au condus la cămin. Taică-su m-a luat de-o parte şi mi-a zis
ceva de genul că ei se bucură că au cunoscut-o pe colega de cameră a fiicei lor şi că dacă
vreau, sunt invitată la ei în vacanţă şi faze de-ăstea. După aia m-a rugat să am puţin grijă
de fiica lor. Că lor li s-a părut în ultima vreme că e cam abătută.

După trei zile i-am sunat.A răspuns maică-sa. I-am spus Amalia lipseşte din cameră
aproape în fiecare noapte. Lor le spune la telefon că se culcă şi pe la 11 seara pleacă din
cămin. Nu ştiu unde merge, dar se întoarce spre dimineaţă şi de multe ori face gălăgie şi
mă trezeşte din somn. Într-o seară s-a îmbătat şi le-a turnat peştilor alcool în acvariu. De-
aia au murit. Proiectul acela pe care trebuia să-l facă pentru facultate de fapt nu l-a făcut
niciodată. Lor le-a spus că i s-a şters din calculator, dar e o minciună. De fapt, ea nici n-ar
fi avut timp să-l facă. Nopţile umbla brambura şi ziua dormea.

Maică-sa tăcea. A tăcut câteva secunde bune după ce am termintat eu ce-am avut de zis.
Dar nu era nevoie să zică nimic. Simţeam prin telefon că e distrusă. Şi-mi plăcea.
CHELNERITA – Nota de plata mecanica – Matei Visniec

Incredibil ce repede cade noaptea acum... Din ce în ce mai repede... (Aprinde şi alte
lumînări pe alte mese.) Abia dacă ai timp să te uiţi pe fereastră, să te întrebi ce mănînci la
prînz, să te te instalezi şi tu liniştit pe o terasă ca să bei o cafea... că o dată vezi cum cade
noaptea... Buf! Aţi remarcat cum în ultimul timp nopţile cad din ce în ce mai violent?
Nici n-ai timp să te trezeşti dimineaţa şi să te speli pe dinţi, nici n-ai timp să-ţi iei micul
dejun şi să ieşi apoi pînă în oraş că... buf! Cade noaptea...

Fumaţi, domnule, fumaţi! Fumaţi că nu mă deranjează. În orice caz, toată lumea fumează.
În mod normal ar trebui să fumaţi la fumători, pentru că avem un spaţiu fumători şi un
spaţiu nefumători. Dar oricum fumul din spaţiul fumători năvăleşte în spaţiul nefumători.
Orice-am face, nu putem construi un zid între spaţiul fumători şi spaţiul nefumători. Ca să
nu mai zic că uneori avem clienţi fumători care nu găsesc loc în spaţiul pentru fumători şi
atunci se instalează la nefumători unde, bineînţeles, se apucă imediat să fumeze. In timp
ce nefumătorii, cîteodată, se aşează la fumători şi încep imediat să tuşească şi să scuipe
sînge. Asta-i viaţa. Orice am face, numărul de cadavre pe care le adunăm seara în cele
două spaţii este întotdeauna acelaşi.

Cine a cerut oţet?

Aşteaptă răspunsul. Repetă întrebarea urlînd.

Cine a cerut oţet?

Işi şterge o lacrimă şi se apropie de MANECHINUL 2.

Dumneavoastră aţi cerut oţet? ... Şi totuşi cineva a cerut oţet! ... Poftim, aceeaşi poveste
iar şi iar...

Cine a cerut gheaţă? ... Ia te uită, ce tăcere! Am pus o întrebare, doamnelor şi domnilor,
cine a cerut gheaţă?
Cine a cerut nota de plată? Dumneavoastră aţi cerut nota de plată? Vreau să ştiu cine a
pronunţat aceste trei cuvinte, "nota de plată"? Cine a cerut nota de plată să se ridice în
picioare... Hai, curaj, că doar am auzit clar, cineva a cerut nota de plată... Mai întreb o
dată, cine a cerut nota de plată?

Iată şi nota de plată... Găuri cosmice ce sunteţi... Aţi vrut să plătiţi, hai, plătiţi... Achitaţi
tot...

Mai e cineva care vrea nota de plată? Cine mai vrea nota de plată? Nimeni? Bineee...
Atunci am să trec încă o dată pe la mese ca să iau comanda...
ACTUL II, SCENA II
VIOLA:

I-am dat eu vreun inel? Ce vrea să-nsemne?

Te pomenești că i-am plăcut, ferească!
Da, da, se cam uita la mine galeș;
De-atât privit, s-a și-ncurcat la vorbă.
S-a-ndrăgostit, iar patima-i, șireată,
Acest inel mi l-a trimis ca semn.
Nu-i al stăpânului, o știu prea bine.
Eu sânt alesul. Biata, dac-ar ști,
Mai bine s-ar fi-ndrăgostit de-un vis.
În orice deghizare, gândul rău
Își face mendrele cu dibăcie.
E ca de ceară inima femeii,
Ce-ntipărește-n ea, prea lesne, chipul
Cel mincinos. Așa ni-i firea, slabă,
Și vina nu-i a noastră, ci a ei.
Ce-i de făcut acum? Stăpânul meu
E-ndrăgostit de ea, iar eu, un monstru,
Mă prăpădesc de dragul lui, în timp ce
Ea, amăgită, moare după mine.
Ce-are să iasă? Cât mai sânt bărbat
Va trebui la dânsul să renunț,
Dar cum sânt doar femeie, vai, Olivia,
Câte suspine-am să-ți prilejuiesc!
O, timp! Le-am încurcat ca niciodată,
Descurcă-le, să ies basma curată!
FEMEILE
MOLIERE

ARMANDA:
Cum surioara, titlul de fata il renegi?
De dulcele lui farmec ai vrea sa te dezlegi?
Te-mbie maritisul, asa, din cale-afara?
Un gand atat de josnic in mintea saa-ti rasara.
Doamne, acest oribil, „da”,
Fara durere adanca nu-l voi putea rabda.
Tu nu-ntelegi ca vorba-acesta, „maritis”,
Ma umple de o sila ce ca sa-ti spun fatis
Imi sugereaza atatea privelisti necurate
Ca gandul si privire-mi se-ncarca de pacate.
Cum nu te trec fiorii? Ai se te pleci vreodat’
Urmarilor acestui cuvant necugetat?
Atat de jos, o Domane, cum poti sa te cobori?
Sa joci in lume rolul unei femei banale,
Sa te-nchizi in cusca gospodariei tale,
Sa nu-ntrevezi in viata atractii mai de soi,
Decat un idol; sotul, sau plozii: maimutoi!
Gandeste-te la mama, drept pilda o evoc.
Cu titlul de savanta-i cinstita-n orice loc.
Fii demna, ca si mine, de marea-i stralucire
Stiinta casei noastre sa-ti fie mostenire.
Cand vad femei ramase la casnice atitudini
Ma infior de-asemeni sarmane platitudini.
Cum vad, nu-i cu putinta din capul tau sa scoti
Nastrusnica idee de-ati gasi un sot.
Ia spune-mi, cine anume-ti desteapta interesul?
Sper cel putin atata, ca nu-i Clitandru alesul.
Iubire-i pentru tine o crezi atat de vie
Sa-ntunece iubirea ce mi-a purtat-o mie?
Imi pare surioara ca prea usor te-ncrezi.
Cand spune ca ma lasa, ca nu te are-n minte
Decat pe tine, poate el insusi ca se minte.
Prefer sa-i crut pe-aceia pe care-i stanjeneste
Marturisirea bruta- si te-nteleg, fireste.
BLANCHE:
Uite ce-i, Stella… știu că ai să-mi reproșezi lucruri. Știu că vrei să-mi
reproșezi lucruri, dar înainte de a o face, ține seama de faptul că tu ne-ai
părăsit și eu am rămas acolo și am luptat. Tu ai venit în New Orleans și ți-ai
făcut viața, iar eu am rămas la Belle Reve și am încercat să fac fața. Nu-ți
reproșez lucrul ăsta, dar întreaga povară a căzut pe umerii mei.
Tu ești cea care a abandonat Belle Reve, nu eu. Am rămas acolo și am
luptat pentru casă, am sângerat pentru ea, aproape că mi-a dat viața
pentru ea.
Eu, eu, eu am primit toate loviturile în față și în trupul meu și toate morțile.
Convoaiele nesfârșite spre cimitir. Tata, mama! Margaret, drumul acela
îngrozitor! Unii dintre morți erau atât de mari că nu încăpeau în coșciug. A
trebuit să-i ardem ca pe niște gunoaie. Tu veneai acasă doar pentru
înmormânări, Stella. Înmormântările sunt plăcute în comparație cu morțile.
Înmormântările sunt liniștite, în timp ce morțile… nu sunt așa. Uneori
muribunzii horcăie, alteori se agită, câteodată chiar strigă la tine să nu îi
lași să plece. Chiar și bătrânii strigă uneori să nu îi lași să plece. De parcă
ai putea să-i oprești? În schimb , înmormântarile sunt liniștite, cu flori
frumoase. Vai, și în ce cutii minunate îi împachetează! Dacă n-ai stat la
căpătâiul lor când strigau “Ține-mă!”, nici n-ai bănui ce înseamnă lupta
pentru ultima suflare și pentru ultima picătură de sânge. Ție nici prin gând
nu-ți trece, dar eu am văzut toate astea cu ochii mei. Am văzut! Am văzut!
Și acum stai acolo și-mi reproșezi din priviri că am pierdut casa. De unde îți
închipui că au fost plătite toate bolile și toate morțile astea? Moartea e
costisitoare, domnișoară Stella! Și batrâna verișoară Jessie a mers pe
urmele lui Margaret. Ce mai, hoașca aia bătrână s-a instalat în pragul casei
noastre. Belle Reve era cartierul ei general. Scumpo, așa mi-a scăpat casa
printre degete. Și care dintre ei ne-a lăsat vreo avere? Care dintre ei ne-a
lăsat macar un bănuț de la asigurări? Doar sărmana Jessie - a lăsat o sută
de dolari. Asta a fost, Stella! Și eu, cu salariul meu jalnic de la școala. Hai,
acuză-mă. Stai acolo și holbează-te la mine gândind că am scăpat casa din
mână. Am pierdut casa? Dar tu unde erai? În pat cu polacul tău.

GENUIL CRIMEI de George F. Walker

Shirley:
Ma cac pe ceasul tau. Si ma cac si pe tine. Si ma cac pe pantofii tai de cacat. Am asteptat afara.
Am asteptat langa masina prefacandu-ma ca-mi caut cheile ascultand cum nu va mai opriti din
turuit tu si cu tipul ala despre ceasul tau de cacat si despre pantofii tai de cacat ca cei mai mari
doi cretini de cacat din univers. Sa ne intelegem, stiam ca sunteti prosti. Iar prostia la barbati e o
chestie pe care n-am probleme s-o-nteleg. Dar sa fim seriosi. Exista limite. Si voi ati depasit cu
mult limitele uni prostii tolerabile. Aici e caz de eutanasie.

Stateam afara si ma gandeam <<Astia-s prea tampiti sa ma traiasca. Intra peste ei si scurteaza-le
suferinta.>> Ce? Nu crezi ca vorbesc serios? Tu crezi ca glumesc?

Rolly. Planul avea trei parti. Partea intai – spargeti restauranul. Partea a doua – ii dati foc. Partea
a treia – veniti aici si asteptati sa va contactez. Ceea ce as dori eu sa stiu este de ce mama
dracului ati sarit peste prima si a doua parte si ati trecut direct la a treia. Partea a treia era cea mai
putin importanta. Partea a treia nu valoreaza nici cat un cacat degerat fara partea intai si partea a
doua!!! Aud?...Aud!?

Trebuie sa iau ceva sa-mi treaca repede sau borasc. Adica te-am angajat sa duci o treaba la bun
sfarsit si acum suntem cu totii in cacat pana-n gat. Stiti cine este... fata pe care ati rapit-o?
Amanda Castle fiica lui Mike Castle. Ne amintim? Tipul pentru care lucram noi?
Orice v-as fi spus eu rapirea nu trebuia sa aiba loc sub nicio forma decat daca va spuneam eu sa
rapiti. Si eu nu v-am spus!

Tu stiai despre toate astea? Tu stiai ce planuieste sa faca? Taci din gura... OK, OK, trebuie sa ma
gandesc... (se plimba incolo si-ncoace) De fapt ce s-a intamplat? Care sunt pierderile reale?
Exista pierderi reale? Lasati-ma sa ma gandesc pe bune la ce-am de facut aici! Ce indrugi? Taci
din gura. Spune-i sa taca din gura. Toata lumea, tace. Trebuie sa ma gandesc.

Nu pot gandi...Nu pot gandi... Aia-s dusi si eu nu pot nici macar...sa ma gandesc ce-nseamna
asta. Ce-nseamna, Rolly? Cat e de rau? Pe ce pozitie ne plaseaza asta pe noi?

Iesiti afara! Iesiti afara! Iesiti afara! Hai! Iesiti afara, toti, ca sa pot gandi. Hai! Si va rog sa nu
bateti la usa.

Dumnezeul de a doua zi de mimi branescu

Intrasem într-un magazin şi-mi cumpărasem o pereche de pantaloni cu buric. Dintr-aceia
cu talia joasă. Şi-apoi plecasem aşa, crazy şi cu buricul tulburător de sexi, să mă plimb.
De departe, aia a fost cea mai îngrozitoare dimineaţă din viaţa mea. Şi cu buricul gol,
lucrurile stau la fel. Când ai o dimineaţă de căcat înseamnă că ai o dimineaţă de căcat. Şi
cel mai bine e să accepţi asta. Trebuie să o laşi în pace.

Ma afundam cu fiecare pas. Coboram, parca, niste trepte. Si-mi tot veneau in cap acorduri
de pian. După câteva clipe de mers bezmetic pe străzi, ghinionul m-a împins să întorc
privirea spre o vitrină de bijuterii...Şi m-am văzut, printre cercei, brose şi inele de aur... O
focă gravidă cu ochii umezi, singură şi înfiptă într-o pereche ridicolă de pantaloni cu
buric. O geantă în care el înghesuise cu pumnii crizele de personalitate... Niciodată să nu
te uiţi în ochii tăi când ai o dimineaţă proastă. Pentru că ce găseşti acolo, te distruge.

Am simţit cum cineva mă apucă cu putere de umăr şi mă trage în spate. Apoi am auzit un
camion claxonând lung, .. Nişte camioane...Şi mi s-a făcut frig... Eram aproape goală, cu
un tip, pe marginea şoselei. Ştii că se spune –ce anume ţi-a plăcut la el prima oară? Ce te-
a atras? Pe mine ochii. Durerea din ochii lui. Avea o privire, cum să spun, din altă lume.
Eram sigură că e genul acela de bărbat care scrie poezii. Şi a început să plângă. S-a lipit
strans de mine şi n-a mai vrut să-mi dea drumul. Parcă aştepta asta de o viaţă. Era mai
părăsit ca mine. Nu ştiu cum am început să ne sărutăm... Plângea şi îşi ştergea disperat
ochii ca să nu observ că plânge. Şi-am început să plâng şi eu...pentru el, pentru mine, şi
pentru alte chestii... A fost incredibil...te rog să mă crezi...IN-CRE-DI-BIL!

Aşa a început totul. Sigur că era un necunoscut. Sigur că era o nebunie. Sigur că eram
gravidă. Sigur că eram într-o îngrozitoare depresie. Sigur. Nici astăzi nu pot să-mi explic
de ce. Iubirea e ceva foarte straniu. Cel puţin pentru mine. Întotdeauna am respectat acest
sentiment. Diferenţa dintre viaţa mea şi un film bun a fost că la mine nu s-au legat
lucrurile. Am avut toate ingredientele succesului numai că ordinea nu a fost cea mai
fericită. Şi când interpretezi rolul principal în propria ta viaţă, fără să cunoşti dinainte
scenariul, nu ai nici o satisfacţie. În plus, e îngrozitor de obositor.

Ma cac pe ceasul tau. Si ma cac si pe tine. Si ma cac si pe pantofii tai de cacat. Am asteptat afara.
Am asteptat langa masina prefacandu-ma ca-mi caut cheile ascultand cum nu va mai opriti din
turuit tu si cu tipul ala despre ceasul tau de cacat si despre pantofii tai de cacat ca cei mai mari
doi cretini de cacat din univers. Sa ne intelegem, stiam ca sunteti prosti. Iar prostia la barbati e o
chestie pe care n-am probleme s-o-nteleg. Dar sa fim seriosi. Exista limite. Si voi ati depasit cu
mult limitele unei prostii tolerabile.

Stateam afara si ma gandeam <<Astia-s prea tampiti sa ma traiasca. Intra peste ei si scurteaza-le
suferinta.>> Ce? Tu crezi ca glumesc?

Rolly. Planul avea trei parti. Partea intai – spargeti restauranul. Partea a doua – ii dati foc. Partea
a treia – veniti aici si asteptati sa va contactez. Ceea ce as dori eu sa stiu este de ce mama naibii
ati sarit peste prima si a doua parte si ati trecut direct la a treia. Partea a treia era cea mai putin
importanta. Partea a treia nu valoreaza nici cat un rahat fara partea intai si partea a doua!!!

Tu stiai despre toate astea? Tu stiai ce planuieste sa faca? OK, OK, trebuie sa ma gandesc... (se
plimba incolo si-ncoace) De fapt ce s-a intamplat? Care sunt pierderile reale? Exista pierderi
reale? Lasati-ma sa ma gandesc pe bune la ce-am de facut aici! Ce indrugi? Taci din gura.
Spune-i sa taca din gura. Toata lumea, tace. Trebuie sa ma gandesc.

Nu pot gandi...Nu pot gandi... Aia-s dusi si eu nu pot nici macar...sa ma gandesc ce-nseamna
asta. Ce-nseamna, Rolly? Cat e de rau? Pe ce pozitie ne plaseaza asta pe noi?

Iesiti afara! Iesiti afara! Iesiti afara! Hai! Iesiti afara, toti, ca sa pot gandi. Hai! Si va rog sa nu
bateti la usa.

ALERGATORUL
Nu mai pot să mă opresc.
Ciudat... Pentru că totul a început ca de obicei... M-am trezit, m-am spălat, mi-am băut cana de
lapte îndulcit cu miere şi am ieşit ca de obicei pentru antrenamentul de dimineaţă... Am început
să alerg şi după cîteva sute de metri mi-am dat seama că nu mai pot să mă opresc...

Nimeni nu-şi dă seama ce mi se întâmplă... Domnii trecători... ei ştiu una şi bună... Ei ştiu că eu
sunt alergătorul oraşului... Ei ştiu că eu mă antrenez... în fiecare zi... pe străzile oraşului.... că
alerg întotdeauna... între aceleaşi ore... şi că urmez întotdeauna... acelaşi traseu... oamenii s-au
obişnuit cu mine... De obicei îi salut alergând... Când mă întreabă câte ceva... le răspund
alergând... Când îmi fac semne cu mâna... le răspund cu câte o reverenţă... alergând...

Dar de data asta... pur şi simplu nu mă mai pot opri... Mai mult decât atât... îmi este imposibil s-o
iau la dreapta... sau la stânga... Sunt, pare-se, forţat să alerg drept înainte...

Încă puţin şi am să ies din oraş... Încep să am ameţeli. Corpul meu nu mai ascultă comenzile
venite de la creier. Iată şi ultima benzinărie înainte de ieşirea din oraş... Ultimile case... Zidul de
incintă al cetăţii... Pentru pentru prima oară în viaţa mea... simt că mi-e frică...

Ultima mea şansă... cei trei bătrâni care vegetează la soare, veşnic pe aceeaşi bancă, la poarta
oraşului...
- Domnilor, domnilor...
Degeaba. Până când îşi ridică ei privirea spre mine eu am şi dispărut la orizont.

Oraşul nu mai e decât o formă vagă, care se micşorează din ce în ce mai mult. Drumul este
aproape pustiu... Din când în când, câte o maşină trece în sens invers... Numai că eu nu mai strig
după ajutor... Acum, principala mea grijă este să nu mă izbesc de arbori... Noroc că datorită
instinctului meu de alergător reuşesc să evit, în ultimul moment, arborii şi pietrele... Din păcate,
păsările de noapte se izbesc din ce în ce mai des de mine... Încerc să-mi număr rănile... Dacă m-
ar vedea cineva ar zice că sunt o rană care aleargă...

Mă apropii de un munte... Ce bine! Aerul e mai rece... O să plouă... Ploaia îmi va spăla rănile...
Şi e bine... Pentru că dincolo de muntele ăsta pe care-l urc alergând... se află marea... Iar în
mare... ştiţi că în mare trebuie să intri întotdeauna curat...

HAMLET

Priveste acest portret, si pe acesta;

Doi frati sunt zugraviti. Vezi ce lumina
Domnea pe-aceasta frunte: carliontii
Luceafarului; Jupiter la chip;
Ochii lui Marte, fulger si porunci
La port Mercur fugaciul, pogorat
Pe-un varf de munte ce saruta cerul;
O imbinare si-o alcatuire
Pe care zeii toti si-au pus pecetea
Sa-arate lumii-un om intr-adevar.
El a fost sotul tau… Vezi ce urmeaza:
El este sotul tau: ca o malura
Ce-si seaca fratele cel bun. Ai ochi? Vorbeste!
N-o poti numi iubire; esti la varsta
Cand sangele-I domol, s-a cumintit,
Si judeca; ce judecata-ar trece
De-aici aici? Ai simt, desigur, altfel
Cum te-ai misca; dar l-a lovit desigur
Damblaua; rataceste nebunia
E rob al vrajii simtul, dar mai are
Un dram de-alegere, si-ar sti sa faca
Atata deosebire. Care diavol
Te-a pacalit jucand de-a baba-oarba?
Ochi fara maini, maini fara ochi, urechi
Fara de maini sau ochi, mirosul singur,
Sau un crampei bolnav al unui simt
N-ar merge-asa calcand in gropi. Pudoare!
Sa mai traiesti in acra
Sudoare a unui pat incestuous,
Iubind si giugiulindu-te-n dezmat
Pe o cocaine scarnava…
Un ucigas si-un ticalos,
Un sclav nici particica din zecimea
Dintaiului; paiata de monarhi;
Borfas al stapanirii si-al domniei,
Care-a furat din raft coroana scumpa
Si-a indesat-o-n buzunar!
Un rege din fasii si zdrente.
Sunt un medic ambulant şi merg din oraş în oraş, din ţinut în ţinut din ţară-n ţară să
caut subiecte ilustre, vrednice de posibilităţile mele. Să găsesc bolnavi care să merite să
mă ocup de ei, demni de marile şi frumoasele taine descoperite de mine în medicină.
Îmi repugnă să-mi pierd vremea cu toată plevuşca de boli obişnuite, cu aceste fleacuri de
reumatisme şi inflamaţii, febre mărunte, nevricale şi migrene. Vreau boli serioase, febre
mari şi continui, care să se urce la creier, o febră mare, purpurie, o ciumă ca lumea, nişte
hidropizie înaintată, ceva pleurezii cu aprindere la plămâni. Astea, da, îmi plac şi-n asta
fac minuni. De aceea aş vrea, domnule, să aveţi toate aceste boli, să vă părăsească toţi
doctorii, pentru ca ajuns la desperare şi în agonie, să v-arăt ce leacuri grozave am şi cât
de mult doresc să vă fiu de folos.

Trebuie să beţi vin curat şi, pentru a vă îngroşa sângele, căci este prea subţiat, trebuie să
mâncaţi carne de vacă şi de porc, brânză de Olanda, arpacaş şi orez, castane şi
pesmeciori, ca să vă strângă la stomac şi să vă-ngroaşe scaunul.

Doctorul dumneavoastră este un dobitoc. Vreau să vă trimit unul format de mine. Iar
când voi fi în oraşul dumneavoastră voi veni eu însumi să vă văd din când în când.

Dacă aş fi în locul dumneavoastră mi-aş scoate şi ochiul drept.

Nu vedeţi că-l stânjeneşte pe celălalt şi-i fură hrana? Credeţi-mă, scoteţi-l cât mai
curând: veţi vedea mai bine cu ochiul stâng.

Bun rămas. Îmi pare rău că vă părăsesc aşa repede, dar trebuie să fiu la un mare consult
ce se face pentru un om care a murit ieri.

DESDEMONA

O, draga Iago,
Prietenul meu bun, te du la el,
Mi-e martora a cerului lumina
Ca nu-mi dau seama cum de l-am pierdut,
Jur in genunchi: de mi-a gresit vointa
Vreodata fata de iubirea lui,
Cu gandul, sau cu vorba, sau cu fapta;
De-au fost cumva de-un altul ispitite
Urechea mea, sau ochii, sau alt simt;
Sau daca azi de mine se desparte
Si ca pe-o cersetoare ma alunga,
Iar eu atunci nu-l mai iubesc mereu,
Asa cum l-am iubit intotdeauna,
Sa fiu llipsita de orice bucurie!
Cruzimea poate multe. A lui cruzime
Imi sfarma viata, dar iubirea nu.
Eu nu pot spune “tarfa”. Ma urasc
In clipa chiar cand am rostit cuvantul,
Iar fapta insasi, care ti-l castiga,
N-as face-o pe-ale lumii-ntregi comori.

KAMIKAZE de ALINA NELEGA

Kami
N-a stiut sa moara. Si-a adus aminte abia cand a fost prea tarziu si nu si-a mai putut
savura moartea, n-a mai putut-o doza, anticipa, nu l-a mai tulburat nimic, nu l-a mai
miscat nimic. Nu s-a mai putut bucura de ea. Si-a ratat moartea – nu inseamna asta oare
c-a trait degeaba?

E bine sa-ti alegi momentul. Sa nu te lasi pe mana trupului tau care vrea s-amane, sa mai
astepti – inca o dimineata sa te mai trezesti in patul tau, inca un mic orgasm, tot mai mic,
din ce in ce mai mic, aproape tactil, cu un alt trup, inca o mica nevoie, una mica, dupa
care ai sa te multumesti cu tot mai putin, din ce in ce mai putin, pana cand ai sa pierzi –
tot.

De cand a murit, nu mai simt nimic – orice-as manca, orice-as bea e la fel, mi se rupe de
barbati si de motoare. De parca as avea o suta de ani. Il vreau inapoi. Il vreau si voi nu
mi-l mai puteti da.

Bietul de tine, esti doar un amator. N-ai putea trai cu mine – nu rezisti. Ar trebui sa te
bucuri... pentru ca nici n-ai sa traiesti.

In primul rand ar fi bine sa aflati ca exista niste reguli. Sa nu va imaginati ca noi traim
asa, la voia intamplarii:
1. Nimeni nu joaca singur.
2. Nimeni nu joaca numai ca sa castige.
3. Daca incepi, nu te mai poti opri.
Si ultima, poate cea mai importanta, cel mai tare castiga.

Aveam 15 ani cand l-am cunoscut pe Duke. Era intr-o duminca dupa-masa. Ne
plictiseam. Eram aproape amortiti, cand a aparut pe motorul lui care duduia ca o
mitraliera – de-au zburat hainele puse la uscat pe balcoane si au inceput toti cainii sa
latre. Nu ca ne-a trezit – am sarit ca arsi - parca venise sfarsitul lumii.
El avea 16 ani pe atunci, dar arata de 20. Avea o barbita subtire si neagra si purta rasta.
Era prima oara cand vedeam unu’ cu rasta, pe bune, si am crezut ca-i chiar din ala venit
de-acolo, din lumea aia la care noi numa’ visam. Duke arata asa... parca venea din Fight
Club. Avea o pereche de blugi rupti si un maieu negru, rupt si ala, pe care scria pe-o parte
Hell’s Baby si pe cealalta Duke. Pe piept avea un tatuaj, un blazon pe care-l inventase el,
cu doi vulturi care sfasaie un leu furios – si ochii nu i se vedeau de dupa ochelarii de
soare, asa ca nu-ti puteai da seama unde se uită si atunci nu stiu ce m-a apucat ca i-am zis
asa, ca-n filmele lui Tarantino, printre coji de seminte – mi-a venit pur si simplu – Hey,
Duke, did you fucking enjoy the show?
Si atunci el ma intreabă cum ma cheama si eu ii spun Cami, iar el imi face un semn scurt
si-mi zice: Hopa sus Cami, Kamikaze. Si-am urcat fara sa-mi treaca macar prin cap sa
spun nu. Asa era el – de parca n-ar fi fost fericire mai mare decat sa faci ce spunea el, era
asa normal, asa... pur si simplu asa era. De mi-ar fi spus ca soarele rasare din teava lui de
esapament, l-as fi crezut.
Il asteptam la marginea drumului, gata sa-ncalec din mers. Nu oprea de tot – si eu saream
in spatele lui, starnind vantul. Vantul mortii, vantul divin, jocul nostru preferat. Intai e ca
o rasuflare, nu stii de unde vine – pe urma o adiere, apoi parul incepe sa-ti fluture,
respiratia ti se taie si el, vantul, incepe sa te soarba. Ca un vartej, o tornada, un uragan, te
ia cu el si mori si renasti, si mori si renasti, pana cand zgomotul exploziei te opreste. Si
un alt vant, plin de fum, mirosul de carne arsa care aduce cu el strigate de agonie... si eu
sunt acolo. N-am murit. Altii au platit pentru mine. Am castigat. Am fost si de data asta
cea mai tare. M-a pierdut ca pe o sticla de whiskey. A pariat pe mine si m-a pierdut.

Da, i-am defectat motorul.

Da, i-am tras-o.

VILLANELEL

Imi e foarte greu sa spun adevarul. De fapt, nu inteleg conceptul, dar cineva
mi-a spus ca e important sa-l spui, asa ca il voi spune.
De foarte multe ori, aproape in fiecare zi, nu simt nimic. Nu simt absolut
nimic. E atat de plictisitor. Ma trezesc si ma intreb “Pe bune? Trebuie sa fac
asta din nou?”
Si ceea ce chiar nu inteleg este cum nu tipa toata lumea de plictiseala .
Incerc sa gasesc metode prin care sa ma fac sa simt ceva. Mai mult si mai
mult si mai mult, dar nu se schimba nimic. Indiferent de ce as face nu simt
nimic. Ma ranesc, nu ma doare. Cumpar tot ce vreau, apoi nu le mai vreau.
Fac ce-mi place, dar nu-mi mai place.
Sunt doar extreme de plictisita.

În priveghi la o veşină
de Sorin Olariu

Şe să vez, că uica Nielu după şe-o mâncat dă şină,

O plecat cu muma soacră în priveghi, la o veşină.
Ş-acolo, ca toţ bărbaţî, mintenaş s-o dat d-o parce
Şî s-o pus să be’ răchie şî să jioaşe câce-o carce.

Numa cân să ieie potu, c-avea rându lui să-l ţână,

Şine crez că mi-l opreşce şî mi-l pringe dă o mână?
Şine alta să îl prindă? Soacra lui, doichiţa Floare:
- Vino-ncoaşea, măh prostane, ca să-ţ pun o întrăbare!

Cum o vrei, s-o zâc dân prima, măi dân scurt, o măi uşor?
Finc-aş vrea să-m spuni, mă Niele, şe ce-ai faşe dacă mor?
- Drept să fiu, m-ai loat dân oală! zâsă Nielu cătră Floare,
Dar să şcii că nu mă supăr dă mă puni la înşercare!

 
Alina Nelega
 graffiti. fotografii de familie
CRISTINA
Ce mai faceţi? Cred că sînteţi bine – sînteţi bine, nu?
Arătaţi destul de ciudat, aşa, nemişcaţi. Şi tăcuţi.
Ca soldaţii ăia chinezeşti de teracotă. Nu-i nimic,
nu trebuie să vorbiţi, vorbesc eu. Ştiu ce gîndiţi,
aud foarte bine. Şi eu mă bucur că vă văd. Parcă numai sînt aşa de singură.

Ştiu că ceilalţi nu vă văd. Sau se prefac – le e prea frică s-o recunoască, dar mie nu.
Nu-mi mai e frică. Cînd eram mică îmi era: de întuneric, de cîini, de zgomote...de
omul negru de după dulap. Sau de lup. Copiilor le e frică de lup, asta e bine pentru
ei. Frica eliberează. Iar eu sînt liberă. Am crescut.

Nu-mi mai pasă. Nu-mi pasă de şcoală. Nici de prieteni, nici de ai mei, nici de ce-o
să fie mîine.
Ce bine-ar fi dacă mîine n-ar mai veni. Fiindcă doare. Mîine e un fel de ieri mult
mai periculos, ca un animal cu multă blană şi o gură uriaşă plină de dinţi.
Mîinemuşcă, aşa-l cheamă. E cîinele meu – mîinemuşcă.

RANA DIN CALCAI

Draga Kroll, mi s-a intamplat un lucru ingrozitor: acum trei zile, in gradina, am stirvit un melc
sub talpa piciorului stang. Nu pot sa-ti spun ce senzatie de panica m-a cuprins cand am auzit
craaaac. Noroc ca eram desculta, ceea ce a mai atenuat, cred, presiunea asupra cochiliei.
In clipa in care am simtit ca talpa piciorului meu stang se abate asupra unei mici sfere
sfaramicioase, mi-am dat seama imediat ca nu poate fi altceva decat un melc. Am incercat sa
fac o pirueta, sa-mi transfer greutatea corpului pe celalalt picior. M-am rasucit brusc, m-am
agatat cu bratele de aer, aproape ce mi-am desurubat capul din trup crezand ca ma pot ridica,
prin forta creierului, in aer, macar un milimetru, pentru nu a strivi total melcul. Intr-o fractiune
de secunda toate moleculele corpului meu s-au repezit parca sa ma ajute, sa intru in levitatie…
si ceva, ceva tot am reusit pentru ca nu l-am strivit de tot, i-am fisurat doar cochilia.
Dumnezeule, de ce oare nu ma uit pe unde calc cand ma plimb prin gradina?
Ma simt ca o ucigasa. O ucigasa de melci.
Ar fi trebuit sa calc cu atentie, sa dau iarba la o parte cu mainile ca sa vad pe ce pun piciorul.
Si melcul… traumatizat. Avusese aceeasi reactie pe care o avem noi, oamenii, dupa un
cutremur.
L-am asezat pe o frunza de cires. Am stat de vorba cu el. I-am cerut iertare. L-am reanimat cu
aburii calzi ai gurii mele. I-am cantat. Iar in momentul cand si-a scos din nou capul si a inceput
sa-si agite coarnele, am respirat oarecum usurata.
M-am intors apoi in camera si am rasfoit Enciclopedia melcilor. Din pacate, verdictul expertilor
este fara drept de apel: un melc cu cochilia sparta nu poate supravietui mai mult de trei zile. Da,
melcul agonizeaza de fapt de trei zile. Nu mai are forta, din pacate. Tot ce poate face este sa-si
scoata si sa-si retraga coarnele. Parca respira prin ele, saracu.
De ce oare nu ma uit pe unde