NOAPTE BUNĂ, MAMĂ

de Marsha NORMAN

traducere Alexa BĂCANU

PERSONAJE

JESSIE CATES, 30 spre 40 de ani, este palidă și vag instabilă fizic. Abia în ultimul an a reușit
JESSIE să câștige controlul asupra minții și corpului ei, iar în seara asta e hotărâtă să îl
păstreze. Poartă pantaloni și un pulovăr lung, negru, cu buzunare adânci, care conțin bucăți
de hârtie și poate avea un creion după o ureche sau un pix prins pe unul dintre buzunarele
pulovărului.

De regulă, lui JESSIE nu-i prea place să vorbească. Ceilalți oameni nu i-au găsit prea adesea
amuzant ciudatul ei simț al umorului. Are o energie calmă în seara asta, se simte că are un
scop, dar e în mod evident conștientă de timpul care trece secundă cu secundă. În mod bizar,
JESSIE nu a fost niciodată la fel de comunicativă sau de plăcută cum este astă seară, dar
trebuie să ne dăm seama că nu a fost întotdeauna așa. Există o familiaritate între aceste două
femei, care provine din faptul că au trăit mult timp împreună. Există o prescurtare a discuției
și o senzație de confort al rutinei în felul în care relaționează fizic una cu cealaltă.
Bineînțeles, există de asemenea și exasperări rutiniere.

THELMA CATES, ”MAMA”, este mama lui JESSIE, între 50 și 60 de ani. A început să-și
simtă vârsta, așa că nu se obosește atunci când poate, sau când servește scopurilor sale să
lase pe altcineva să o ajute. Dar vorbește într-un ritm alert și îi face plăcere să poarte
discuții. Crede că lucrurile sunt ceea ce spune ea că sunt. În final, robustețea ei este mai mult
o calitate mentală decât fizică. Este vorbăreață și băgăreață, iar aceasta este casa ei.

SCENA

Piesa se petrece într-o casă relativ nouă, construită departe pe un drum de țară, cu cameră
de zi și bucătăria adiacentă, și un hol central care conduce la dormitoare. Un cablu în
tavanul din hol eliberează o scară care duce în pod. Unul dintre aceste dormitoare se
deschide direct în hol, iar intrarea lui ar trebui să fie vizibilă tuturor persoanelor din public.
Ar trebui să fie, de fapt, punctul focal al întregului decor, iar eclerajul ar trebui să o facă să
dispară complet în unele momente sau să atragă întreg decorul înspre ea în altele. Este un
punct atât al amenințării cât și al promisiunii. Este o ușă obișnuită, care se deschide înspre
un nimic absolut. Ușa aceea este scopul întregii acțiuni, și designul și construcția ei ar trebui
să beneficieze de cea mai mare atenție.

Camera de zi este plină de reviste și cataloage pentru lucrul de mână, scrumiere și

bomboniere. Mostre ale lucrului MAMEI sunt peste tot – perne, pături, cuverturi, mileuri, și
sunt exemplare destul de frumoase. Casa este mai degrabă confortabilă decât dezordonată,
1
dar sunt destul de multe lucruri care trebuie ținute sub control aici. Este mai degrabă
personalizată decât fermecătoare. Nu este demodată. Sub nici o formă nu ar trebui ca decorul
și elementele sale să reprezinte o judecată la adresa inteligenței sau gustului lui JESSIE și ale
MAMEI. Ar trebui, pur și simplu, să indice faptul că sunt oameni reali, foarte distincți, care
se întâmplă să locuiască într-o anumită parte a țării. Accentele exagerate, care ar distanța și
mai mult publicul de JESSIE și MAMA, sunt, de asemenea, greșite.

Timpul este cel prezent, cu acțiunea începând în jurul orei 20:15. Ceasuri pe scenă, în
bucătărie și pe o masă în camera de zi ar trebui să meargă în tot timpul spectacolului și să fie
vizibile de către public.

MAMA se întinde să ajungă la niște prăjituri dintr-un dulap din bucătărie. Nu poate să le
vadă, dar poate să pipăie, căutându-le, și e nerăbdătoare să mănânce una, așa că se
muncește destul de mult făcând asta. Acesta ar putea fi cel mai serios exercițiu pe care îl face
MAMA vreodată. Găsește o prăjitură, genul cu glazură de nucă de cocos, cu umplutură de
zmeură și bezele, cunoscută sub numele de bulgăre de zăpadă, dar vede că lipsește una din
pachet. O strigă pe JESSIE, care e aparent altundeva în casă.

MAMA: (Desfăcând ambalajul prăjiturii) Jessie, e ultimul bulgăre de zăpadă, dragoste. Pune-
le pe listă, bine? Și am rămas și fără batoane de ciocolată și unde e spărtura aia de alune? Cred
că poate iar a dat Dawson iama în ele. Ar trebui să pun o oglindă mare pe ușa frigiderului.
Asta o să-l țină departe de dulciurile mele, nu? Mă auzi, dragă? (Apoi mai mult către ea
însăși) Urăsc când cade nuca de cocos. De ce cade nuca de cocos?

(JESSIE vine din dormitorul ei, cărând un braț de ziare.)

JESSIE: Avem ceva prosoape vechi?

MAMA: Aici erai!

JESSIE: (Ținând în mână un prosop care era deasupra teancului de ziare) Prosoape pe care
nu le mai vrei. (Adunând ambalajul de la prăjitura MAMEI) Dar prosopul ăsta de înot pe care
ni l-a dat Loretta? Prosop de plajă, îi spune. Îl vrei? (MAMA dă din cap că nu.)

MAMA: Ce ai tot făcut acolo?

JESSIE: Și o bucată mare de plastic, cum ar fi o foaie de cauciuc sau ceva. Sacii de gunoi ar
merge, dacă ar fi destui.

MAMA: Nu te apuca să faci mare dezordine, Jess. E deja opt ceasul.

JESSIE: Poate o pătură veche sau prosoape pe care le-am primit cândva la promoție?

MAMA: Am zis să nu faci dezordine. Părul tău e destul de negru, iubito.

JESSIE: (Continuând să caute în dulapurile de bucătărie, găsind încă două sau trei prosoape
pe care să le adauge la teancul ei) Nu-mi trebuie pentru păr, Mama. Dar niște perne vechi pe
undeva, sau o saltea din spumă de la vreun scaun de grădină ar fi fost foarte bune.

2
MAMA: Nu ai uitat ce seară e asta, nu? (Arătându-și unghiile) Sunt toate decojite, vezi? Am
așteptat toată săptămâna, Jess. E sâmbătă seara, suflete.

JESSIE: Știu. O am în program.

MAMA: (Traversând către camera de zi) Vrei să le spăl acum sau îți faci dezordinea ta întâi?
(Uitându-se la bulgărele de zăpadă) Am rămas fără din astea. Am mai zis o dată?

JESSIE: Mai vin mâine. Ți-am comandat o cutie întreagă.

MAMA: (Uitându-se pe ghidul TV) O cutie întreagă o să se strice, Jessie.

JESSIE: Se pot pune în congelator până ești gata pentru ele. Unde e arma lui Tati?

MAMA: În pod.

JESSIE: Unde în pod? Am căutat tot timpul cât ai dormit de amiază și n-am găsit-o nicăieri.

MAMA: Într-una din cutiile lui de pantofi, cred.

JESSIE: Pline de pantofi. M-am uitat deja.

MAMAM: Păi, nu te-ai uitat destul de bine, atunci. E cutia aia de la cei pe care i-a purtat la
spital. Când a murit, mi-au zis că pot să-i iau înapoi, dar nu mi-au plăcut niciodată pantofii
ăia.

JESSIE: (Scoțându-le din buzunar) Am găsit gloanțele. Erau într-o cutie veche de lapte.

MAMA: (Când Jessie pornește spre hol) Dawson a luat arma, nu? Dă-mi coșul ăla, dragă.

JESSIE (Luând coșul) Sper, pentru binele lui, că nu a luat-o.

MAMA (Oprind-o din nou) Acum ochelarii, te rog. (JESSIE se întoarce să ia ochelarii) I-am
zis să ia și cizmele alea de cauciuc, dar a zis că sunt pentru pescuit. I-am zis să se apuce de
pescuit.

(JESSIE se întinde după spray-ul de curățat și îi curăță ochelarii mamei.)

JESSIE: E pur și simplu prea leneș ca să se urce până acolo, Mama. Sau poate e doar deștept.
Podeaua aia nu e foarte solidă.

MAMA: (Scoțându-și o împletitură) Nu e nici măcar podea, e doar o scândură din loc în loc.
Măsoară-mi și mie asta. Îmi trebuie doisprezece centimetri.

JESSIE: (În timp ce măsoară) Cred că Dawson ar putea folosi unele din hainele alea de sus.
Ar trebui să le ia cineva. Ar fi cazul să le dai de pomană înainte să cadă toate pe tine. Fix
doisprezece centimetri.

MAMA: E destul de sigur! Atâta timp cât nu te urci tu acolo.

JESSIE (Întorcându-se să se ducă iar) Sunt atentă.

3
MAMA: De ce-ți trebuie arma, Jess?

JESSIE (Fără să se întoarcă de data asta. Trăgând de scara din hol.) Pentru protecție.
(Așează scara în timp ce MAMA vorbește)

MAMA: Iei prea în serios ce vezi la televizor, dragoste. N-am văzut un criminal în viața mea.
Stăm mult prea departe pentru ce avem de furat. N-am văzut nici măcar unul.

JESSIE: (Făcând primul pas) Cu excepția lui Ricky.

MAMA: Ricky e confuz. Asta nu-i o crimă.

JESSIE: Spală-te pe mâini. Mă întorc imediat. Și usucă-le bine. Să-ți usuci mâinile până vin
sau o lăsăm baltă, bine?

MAMA: Credeam că Dawson ţi-a zis să nu te urci pe scara aia.

JESSIE (Urcând) Mi-a zis.

MAMA: Nu-mi place ideea de a avea o armă, Jess.

JESSIE (Strigând din pod) Ce culoare avea, nu-ţi aduci aminte?

MAMA: Neagră.

JESSIE: Cutia e neagră?

MAMA: Pantofii erau negri.

JESSIE: Asta nu prea îmi e de folos, Mamă.

MAMA: Nu încerc să te ajut, iubito. (Nici un răspuns) Nu avem nimic ce ar putea altcineva să
vrea, Jessie. Adică, nici măcar eu nu vreau ce avem, Jessie.

JESSIE: Nici eu. Spală-te pe mâini. (MAMA se ridică şi se duce să stea sub scară)

MAMA: Dă-te jos de acolo înainte să ai un atac. Nu pot să urc acolo să te iau, să ştii.

JESSIE: Ştiu.

MAMA: O să ne predăm pur şi simplu, atunci când vin, ce zici? Le dăm ce vor, criminalilor.

JESSIE: Bună idee, Mama.

MAMA: Ricky o sa crească şi o să-şi revină, Jess. Dar, să-ţi spun drept, n-aş vrea ca Ricky să
ştie că avem o armă în casă.

JESSIE: Uite-o. Am găsit-o.

MAMA: E doar o etapă prin care trece Ricky. Poate s-a înhăitat cu nişte oameni răi. Are
nevoie de timp, iubito. O să se-ntoarcă la şcoală sau o să-şi găsească de lucru sau într-o zi o să

4
te sune să-ţi spună că-i pare rău pentru toate necazurile pe care ţi le-a făcut şi o să te invite la
cină într-un loc elegant.

JESSIE: (Coborând) Nu-ţi face griji. Nu e pentru el, e pentru mine.

MAMA: Nu m-am gândit că ţi-ai împuşca propriul băiat, Jessie. Ştiu că ţi-a venit s-o faci, ei
bine, tuturor ne-a venit să împuşcăm pe cineva, dar nu o facem. Pur şi simplu nu cred că ne
trebuie...

JESSIE: (Întrerupând-o) Nu te-ai spălat pe mâini. Vrei sau nu o manichiură?

MAMA: Da, vreau, dar...

JESSIE: (Traversând către scaun) Atunci spală-te pe mâini şi nu-mi mai vorbi despre Ricky.
Inelele alea două erau ultimele lucruri de valoare pe care le aveam eu, aşa că acum a început
cu alţi oameni, din uşă-n uşă. Sper să-l închidă într-o bună zi. L-aş preda eu însămi, dacă aş şti
unde e.

MAMA: Nu vorbeşti serios.

JESSIE: Foarte serios. Spală-te pe mâini şi e ultima oară când îţi zic.

(JESSIE se aşează şi începe să cureţe pistolul, scoţând cilindrul, verificând dacă ţeava e
goală, apoi punând nişte ulei pe o bucată de cârpă şi împingând-o prin ţeavă cu tija de
curăţat care era în cutie. MAMA se duce la bucătărie şi se spală pe mâini, cum i s-a spus,
încercând să nu-şi arate îngrijorarea legată de pistol.)

MAMA: Ar fi trebuit să-ţi zic să aduci jos cutia aia de lapte. Agnes Fletcher şi le-a vândut pe
ale ei cuiva de la târgul de vechituri cu patruzeci de dolari bucata.

JESSIE: Mă duc imediat înapoi s-o iau. E şi o roată de căruţă acolo. E până şi o putină. Le
aduc pe toate dacă vrei.

MAMA: (Întorcându-se, preluând conversaţia) Ce faci?

JESSIE: Ţeava trebuie să fie curată, Mama. Praful de puşcă e vechi, intră prafu-n el...

MAMA: Pentru ce?

JESSIE: Ți-am zis.

MAMA: (Întinzându-se spre pistol) Și eu ți-am zis că nu avem infractori pe-aici.

JESSIE: (Trăgându-l repede către ea) Și eu ți-am zis… (Apoi încercând să fie calmă) Pistolul
e pentru mine.

MAMA: Păi, poți să-l păstrezi dacă vrei. Când mor eu, tot al tău o să fie, oricum.

JESSIE: O să mă omor, Mama.

MAMA: (Întorcându-se pe canapea) Foarte amuzant. Foarte amuzant.

5
JESSIE: Chiar o s-o fac.

MAMA: Ba n-o s-o faci! Nici măcar să nu mai spui așa ceva, Jessie.

JESSIE: Altfel cum ai ști, dacă nu ți-aș spune? Vrei să fie o surpriză? Stai acolo, întinsă-n pat
sau poate te speli liniștită pe dinți și deodată auzi... un zgomot de pe hol?

MAMA: Să te omori.

JESSIE: O să mă împușc. În vreo două ore.

MAMA: Cred că trebuie să-ți iei pastilele.

JESSIE: Le-am luat deja.

MAMA: Ce e cu tine?

JESSIE: Absolut nimic. Mă simt bine.

MAMA: Te simți bine. Pur și simplu o să te omori.

JESSIE: De fapt, am așteptat până m-am simțit destul de bine.

MAMA: Nu glumi, Jessie. Sunt prea bătrână pentru glume.

JESSIE: Nu e o glumă, Mama.

(MAMA o privește un moment în liniște)

MAMA: Pistolul ăla nu e bun, să știi. L-a stricat chiar înainte să moară. I-a căzut în noroi într-
o zi.

JESSIE: Pare O.K. (Rotește încărcătorul, ridică piedica și apasă pe trăgaci. Arma nu e încă
încărcată, așa că tot ce auzim e un declic, dar cu siguranță va funcționa. Este de asemenea
evident că Jessie se pricepe la arme. MAMA nu poate vorbi.) Îl aveam pe al lui Cecil pregătit,
în cazul în care nu l-aș fi găsit pe ăsta, dar prefer să-l folosesc pe al lui Tati.

MAMA: Gloanțele alea au cel puțin cincisprezece ani.

JESSIE: (Scoțând altă cutie) Astea sunt de săptămâna trecută.

MAMA: De unde ai alea?

JESSIE: De la un magazin de care mi-a zis Dawson.

MAMA: Dawson!

JESSIE: I-am spus că sunt îngrijorată în legătură cu hoții. A zis că i se pare o idee bună. Mi-a
spus de care tip să cer.

MAMA: Dacă ar fi știut...

6
JESSIE: A luat-o ca pe un compliment. A crezut că poate încep să fiu interesată de lucruri. Mi-
a povestit tot despre gloanțe și apoi a zis că ar trebui să vorbim mai des așa.

MAMA: Și eu unde eram în timpul ăsta?

JESSIE: La telefon cu Agnes. Vorbeați despre cutia de lapte, presupun. Oricum, l-am întrebat
pe Dawson dacă crede că mi-ar trimite niște gloanțe și a zis că sună el pentru mine, fiindcă
știa că or să trimită dacă le zice el. Și a avut foarte mare dreptate. Iată-le.

MAMA: Cum a putut să facă așa ceva?

JESSIE: Încerca doar s-ajute, Mama.

MAMA: Și-apoi eu ți-am zis unde e pistolul.

JESSIE: (Zâmbind, bucurându-se de glumă) Vezi? Fiecare face ce poate.

MAMA: Mi-ai zis că e pentru protecție!

JESSIE: Chiar este! Dar tot o să-ți fac unghiile, totuși. Vrei să încercăm culoarea aia nouă,
Frăguță de China?

MAMA: Ei bine, chiar acum îl sun pe Dawson. Să vedem ce părere are și el despre isprava
asta.

JESSIE: Dawson nu mai are nimic de a face cu asta.

MAMA: E fratele tău.

JESSIE: Și atât.

MAMA: (Se ridică, merge către telefon) Dawson o să te oprească. Asta o să facă. O să ia
pistolul.

JESSIE: Dacă-l suni, o să trebuiască s-o fac înainte să ajungă aici. Imediat ce pui receptorul
jos, voi merge în dormitor și voi încuia ușa. Dawson o să ajungă la timp ca să te ajute să
cureți. Haide, sună-l. Apoi sună la poliție. Apoi sună la pompe funebre. Apoi sun-o pe Loretta
și vezi dacă nu-ți face ea unghiile.

MAMA: N-o să faci așa ceva! Astea-s vorbe de om nebun, Jessie!

(MAMA se duce direct la telefon și începe să formeze, dar Jessie e rapidă, vine prin spatele
ei, îi ia receptorul din mână și îl pune la loc jos.)

JESSIE: (Cu fermitate și calm) Am spus nu. Ce se întâmplă aici e un lucru privat. Dawson nu
e invitat.

MAMA: Doar eu.

JESSIE: Nu mai vreau pe altcineva aici. Doar tu și cu mine. Dacă vine Dawson, o să mă facă
să mă simt ca o proastă că n-am făcut-o acum zece ani.
7
MAMA: Cred că ar trebui să chemăm doctorul. Sau poate ambulanța. Îți place de șoferul ăla,
știu eu. Cum îl cheamă, Timmy? Să ai cu cine să vorbești.

JESSIE: Am terminat cu vorbitul, Mama. Doar cu tine. Gata.

MAMA: O să stăm pur și simplu ca în oricare altă noapte și apoi tu o să te omori? (JESSIE nu
răspunde) N-o să nimerești. (Din nou, nici un răspuns.) O să sfârșești doar ca o legumă. Cum
ți-ar plăcea asta? Să-ți împuști o ureche? Știi ce a zis doctorul că nu trebuie să te agiți. O să
tragi siguranța și o să ai un atac.

JESSIE: Cred că sunt în stare să mă omor, Mama.

MAMA: Nu o să te omori, Jessie. Nici măcar nu ești supărată! (JESSIE zâmbește, sau râde
încet, iar MAMA încearcă o altă abordare.) Oamenii nu se sinucid, Jessie. Nu, domnule, n-are
sens, decât dacă ești retardat sau nebun, și tu ești cât se poate de normală, Jessie, în
majoritatea timpului. Tuturor ne e frică să murim.

JESSIE: Mie nu-mi e, Mama. Sunt rece oricum, tot timpul.

MAMA: E ridicol.

JESSIE: E exact ce vreau. E întuneric și liniște.

MAMA: Așa e și în curtea din spatele casei, Jessie! Închide ochii. Bagă-ți vată în urechi.
Dormi! E liniște la tine în cameră. O să las televizorul oprit toată noaptea.

JESSIE: Atât de liniște încât să nu știu că e liniște. Încât nimeni să nu mai ajungă la mine.

MAMA: Nu știi ce înseamnă să fii mort. Poate că nu e deloc liniște. Dacă e ca un ceas cu
alarmă și nu te poți trezi ca să o oprești. Niciodată.

JESSIE: Mort e tot ce am cunoscut vreodată. Să fii mort înseamnă o liniște mormântală.

MAMA: E un păcat. O să ajungi în iad.

JESSIE: Aha.

MAMA: Chiar o să ajungi!

JESSIE: Iisus s-a sinucis, dacă mă întrebi pe mine.

MAMA: O să ajungi în iad numai pentru că ai zis asta, Jessie!

JESSIE: (În mod sincer surprinsă) Nu știam că gândesc asta.

MAMA: Jessie!

(JESSIE nu răspunde. Pune pistolul proaspăt încărcat înapoi în cutie și merge spre bucătărie.
Dar MAMA se teme să nu meargă spre dormitor.)

8
MAMA: (Panicată) N-ai voie să-mi folosești prosoapele! Sunt prosoapele mele. Le am de
mult timp. Îmi plac prosoapele mele.

JESSIE: Te-am întrebat dacă vrei prosopul ăla de plajă și ai zis că nu.

MAMA: Și n-ai voie nici să folosești arma tatălui tău. E și a mea. Și n-ai voie s-o faci la
mine-n casă.

JESSIE: Haide, fii serioasă.

MAMA: Nu. N-ai voie. N-o să te las. Casa e pe numele meu.

JESSIE: Trebuie să merg în dormitor și să încui ușa ca să nu te aresteze pentru crimă. Or să-ți
testeze oricum mâinile pentru praf de pușcă, dar n-or să găsească nimic.

MAMA: Nu la mine în casă!

JESSIE: Dacă știam că o să te porți așa, nu ți-aș fi spus.

MAMA: Cum ar trebui să mă port? Să-ți zic să-i dai drumul? N-ai decât, iubito? Poate încerc
și eu. Ce ți-a luat atâta?

JESSIE: Pur și simplu nu are rost să te cerți cu mine din cauza asta, atâta tot. Vrei niște cafea?

MAMA: Se apropie ziua ta, Jessie. Nu vrei să știi ce ți-am luat?

JESSIE: Tu mi-ai luat pudră parfumată, Loretta mi-a luat un capot nou, roz, probabil, și
Dawson mi-a luat papuci noi, prea mici, dar se asortează cu capotul, o să zică el. (MAMA nu
poate vorbi) Așa e? (Se pare că JESSIE are dreptate.) Mă-ntorc într-un minut.

(JESSIE ia cutia cu arma, o pune deasupra teancului de prosoape și saci de gunoi, și le duce
în dormitor. MAMA, singură pentru un moment, se duce la telefon, ridică receptorul, se uită
spre dormitor, începe să formeze, apoi pune receptorul la loc în furcă, în timp ce JESSIE vine
înapoi în cameră. JESSIE se plimbă de colo-colo, în tăcere. Trăiesc de atâta timp împreună
încât este foarte rar nevoie ca una dintre ele să o întrebe ce cealaltă ce voia să facă.)

MAMA: Am început, dar m-am oprit. Nu l-am sunat.

JESSIE: Bine. Mulțumesc.

MAMA: (Reîncepând, o nouă abordare) Despre ce e vorba, Jessie?

JESSIE: Despre ce?

(JESSIE începe acum următoarea acțiune pe care o avea ”în program”, adică reumplerea
borcanelor de dulciuri, scoaterea hârtiei din cutiile de bomboane de ciocolată etc. În general
MAMA fură câte o bomboană când JESSIE face asta. Nu și astă seară, totuși. Cu toate
acestea, JESSIE îi oferă.)

MAMA: Ce am făcut?

9
JESSIE: Nimic. Vrei o caramea?

MAMA: (Ignorând bomboana) Ești supărată pe mine.

JESSIE: Deloc. Sunt îngrijorată din cauza ta, dar o să fac ce pot înainte să plec. N-o să stăm
degeaba în seara asta. Am făcut o listă de lucruri.

MAMA: Ce lucruri?

JESSIE: Cum funcționează mașina de spălat. Lucruri de genul ăsta.

MAMA: Știu cum funcționează mașina de spălat. Pui hainele înăuntru. Pui detergent. O
pornești. Aștepți.

JESSIE: Mai faci ceva. Nu aștepți și atât.

MAMA: Orice altceva îți găsești de făcut, tot aștepți, în mare parte.Așteptarea e cea mai rea
parte. De-asta plătești pe altcineva să aștepte, dacă poți.

JESSIE: (Dând din cap) O.K. Unde ținem detergentul?

MAMA: Aș putea să-l găsesc.

JESSIE: Vezi?

MAMA: Dacă ești supărată fiindcă trebuie să speli, putem să o punem pe Loretta să facă asta.

JESSIE: Ei, asta mai că ar merita să rămân să văd.

MAMA: N-ar face asta nici moartă, așa e?

JESSIE: Mnu.

MAMA: Ce o fi cu ea?

JESSIE: Se crede mai bună decât noi. Nu e.

MAMA: Poate dacă n-ar mai purta galbenul ăla tot timpul.

JESSIE: Numărul de telefon de la reparații pentru mașina de spălat e pe un carton mic lipit pe
mașină.

MAMA: Nue oblifatoriu ca Loretta să mai vină vreodată pe aici. Dawson poate s-o lase acasă
când vine. Și nu trebuie să-l mai vedem nici pe Dawson vreodată, dacă te supără. Te supără?

JESSIE: Bineînțeles că da. Ai grijă să cureți tava de scame de fiecare dată când folosești
uscătorul. Dar să nu-ți pui papucii de casă în el, că le topește tălpile.

MAMA: Cu ce te supără Dawson?

10
JESSIE: Îmi spune Jess de parcă ar ști cu cine vorbește. Se întreabă mereu ce fac toată ziua.
Adică, și eu mă întreb, dar e ziua mea, așa că e treaba mea să-mi pun întrebări în legătură cu
ea, nu a lui.

MAMA: Familia e doar un accident, Jessie. Nu e nimic intenționat, dragă. Nu vor să te calce
pe nervi. Nu vor nici măcar să-ți fie rude, pur și simplu sunt.

JESSIE: Știu prea multe.

MAMA: Despre ce?

JESSIE: Știu lucruri despre tine, și le-au aflat înainte să ai timp să spui dacă vrei sau nu să le
știe. Au fost acolo când s-au întâmplat și nu le aparțin, îți aparțin ție, numai că ei le-au luat.
Așa cum și sutienul meu comandat prin poștă a fost livrat la ei.

MAMA: Din greșeală!

JESSIE: Tot aia e... l-au deschis. Au văzut boboceii de trandafir de pe el. (Oferindu-i o altă
bomboană) Bomboană mentolată?

MAMA: (Dând din cap că nu) Ce știu despre tine? O să le spun să nu mai vorbească
niciodată despre asta. E vorba de Ricky sau Cecil sau de atacurile tale sau de faptul că-ți cade
părul sau că bei prea multă cafea sau că nu ieși niciodată din casă sau ce?

JESSIE: Pur și simplu nu-mi place ce discută. Contul de la aprozar e pe numele lui Dawson,
dacă suni. Numărul e într-o listă întreagă de numere pe coperta din spate a cărții de telefon.

MAMA: Bine! Așa ajungem undeva. Nu mai pune nici unul dintre ei piciorul în casa asta.

JESSIE: Nu e vorba de ei, Mama. Nu m-aș sinucide doar ca să scap de ei.

MAMA: Și așa pleci din cameră atunci când vin pe aici.

JESSIE: Stau cât pot. Oricum, pe tine vin să te vadă.

MAMA: Asta pentru că eu rămân în cameră atunci când vin.

JESSIE: Nu e vorba de ei.

MAMA: Atunci ce e?

JESSIE: (Verificându-și lista de pe carnețel) Aprozarul nu mai face livrări sâmbăta. Și dacă-ți
vrei comanda în aceeași zi, trebuie să suni înainte de zece. Și nu livrează marfă de mai puțin
de cincisprezece dolari. Ce fac eu e să le zic de ce avem nevoie și le spun să adauge țigări
până se fac cincisprezece dolari.

MAMA: E vorba de Ricky. Încerci să comunici cu el.

JESSIE: Dacă aș crede că pot face asta, aș rămâne.

MAMA: Fă-l să-i pară rău că te-a rănit, atunci. De asta e vorba, nu?
11
JESSIE: El m-a rănit pe mine, eu l-am rănit pe el. Suntem aproape chit.

MAMA: E ca și cum i-ai spune că e bine să omoare, să știi. Vrei să înceapă să omoare oameni
acum? Nu e nimic greșit în asta. Mama a făcut-o.

JESSIE: E doar o chestiune de timp, oricum, Mama. Când o să vă sune, să-l lași pe Dawson să
rezolve.

MAMA: Iubito, nu zice nimeni că telefoanele alea or să fie mereu în legătură cu vreo nouă
belea în care a intrat. Ai putea să primești unul cum că s-a angajat, sau că se însoară, sau că a
intrat în armată, n-ar fi drăguț?

JESSIE: Dacă suni la cofetărie înainte să suni la aprozar, fata aia Susie o să-ți ducă prăjiturile
alături la aprozar și o să vină toate împreună. Ai grijă să vorbești cu Susie, totuși. N-o să-i lase
să le pună la fundul sacoșei, ca atunci, îți aduci aminte?

MAMA: Ricky ar putea să vină pe aici, să știi. Dacă ne sună?

JESSIE: Nu e vorba de Ricky, Mama.

MAMA: Sau ar putea să ne sune oricine, Jessie.

JESSIE: Nu sâmbătă seara, Mama.

MAMA: Atunci ce e? Te simți rău? Dacă ți s-au umflat iarăși gingiile, putem să mergem la
dentist dimineață.

JESSIE: Nu. Poți să-ți comanzi medicamentele sau vrei să ți le ia Dawson? Am o listă pentru
el. Pot să adaug și asta dacă vrei.

MAMA: Ochii tăi nu arată bine. M-am gândit la asta și ieri.

JESSIE: Era de la polen. Nu sunt bolnavă.

MAMA: Epilepsia e o boală, Jessie.

JESSIE: N-o să mă omoare. (O pauză) Dacă ar fi așa, n-ar mai trebui s-o fac eu.

MAMA: Nu trebuie s-o faci.

JESSIE: Nu, nu trebuie. Asta îmi place.

MAMA: Ei bine, n-o să te las!

JESSIE: Nu depinde de tine.

MAMA: Jessie!

JESSIE: Vreau să-mi agăț un semn la gât, ca al lui Tati de pe hambar. PLECAT LA PESCUIT.

MAMA: Nu-ți place aici.

12
JESSIE: (Zâmbind) Exact.

MAMA: Am vrut să zic aici în casă.

JESSIE: Știu.

MAMA: N-ar fi trebuit să te muți înapoi aici cu mine. Dacă ți-ai fi păstrat căsuța ta sau dacă-ți
găseai alt loc după ce te-a părăsit Cecil, măcar ți-ai fi făcut niște prieteni noi. Ai fi avut o viață
de trăit. Propriile tale lucruri în jur. Ricky ar fi avut un loc unde să vină să te vadă. N-ar fi
trebuit niciodată să vii aici.

JESSIE: Poate.

MAMA: Dar nu te-am obligat eu, nu-i aşa?

JESSIE: Dacă a fost o greşeală, am făcut-o împreună. Tu m-ai primit. Apreciez asta.

MAMA: Nu trebuia să stai de una singură atunci, dar pot să-mi dau seama de ce ai vrea un loc
al tău. O femeie în toată firea ar trebui...

JESSIE: Mamă... Pur şi simplu nu mă distrez prea tare şi n-am nici un motiv să cred că nu va
fi mai rău. Sunt obosită. Sunt rănită. Sunt tristă. Mă simt uzată.

MAMA: Obosită de ce?

JESSIE: De tot.

MAMA: Ce înseamnă asta?

JESSIE: Nu pot să mă exprim mai bine de atât.

MAMA: Ei bine, va trebui să te exprimi mai bine, pentru că nu te las în pace până n-o faci.
Care erau celelalte lucruri? Rănită... (Înainte ca Jessie să poată răspunde.) Aveai lucrurile
astea pregătite să mi le spui, nu? Ţi le-ai notat? De cât timp te gândeşti la asta?

JESSIE: Cu pauze, de zece ani. Încontinuu, de la Crăciun.

MAMA: Ce s-a întâmplat la Crăciun?

JESSIE: Nimic.

MAMA: Atunci de ce Crăciunul?

JESSIE: Asta e. Exact.

(O pauză. MAMA ştie exact la ce se referă Jessie. A fost şi ea acolo, la urma urmelor.)

JESSIE: (Punând pungile de bomboane deoparte) Vezi unde sunt toate astea? Bomboanele cu
scorţişoară în faţă, drajeurile de fructe şi cele de voronic amestecate în punga asta. Pachete noi
de caramele şi lemn dulce chiar acolo în spate.

13
MAMA: Hai înapoi la lista ta. Eşti rănită de ce?

JESSIE: (MAMA ştie foarte bine de ce) Mamă...

MAMA: Bine. Tristă în legătură cu ce? Nu se întâmplă nimic cu adevărat trist acum. Dacă era
după divorţul tău sau ceva de genul ăsta, ar fi avut sens.

JESSIE: (Uitându-se pe listă, apoi deschizând sertarul) Acum, în sertarul ăsta sunt toate
lucrurile care n-au alt loc mai bun unde să stea. Sfoară, baterii pentru radio, brichete de
rezervă, şmirghel, scotch, aracet, piuneze, lucruri de genul ăsta. Cursele de şoareci sunt sub
chiuvetă, dar poţi să-l suni pe Dawson dacă apare vreunul şi să-l laşi pe el să se ocupe.

MAMA: Tristă de ce?

JESSIE: De cum stau lucrurile.

MAMA: Nu e destul. Ce lucruri?

JESSIE: Of, totul de la mine şi tine până la China cea roșie.

MAMA: Cred că n-au nici o treabă chinezii în treaba asta.

JESSIE: (Traversează înapoi în sufragerie) Sunt becuri de rezervă într-o cutie în dulapul de
pe hol. Şi avem vreo două pachete de siguranţe în cutia cu siguranţe. Pe raftul de sus din
debara sunt lumânări şi chibrituri, dar dacă se opreşte lumina, sună-l pe Dawson şi stai
cuminte. Dar să nu deschizi uşa frigiderului. Mâncarea o să se păstreze rece înăuntru, atâta
timp cât ţii uşa închisă.

MAMA: Te-am întrebat ceva.

JESSIE: Citesc ziarele. Nu-mi place cum stau lucrurile. Şi nu sunt mai bune acolo decât sunt
aici.

MAMA: Dacă faci asta din cauza ziarelor, atunci să vezi cum rezolv problema!

JESSIE: E şi mai mult la televizor.

MAMA: (Lovind televizorul) Scoate-l de aici, atunci!

JESSIE: N-ai face asta.

MAMA: Privește-mă.

JESSIE: Ce ai face toată ziua?

MAMA: (Cu disperare) Aş cânta. (Jessie râde.) Chiar asta aş face. Vrei să vezi? O să cânt
până dimineaţă ca să te ţin în viaţă, Jessie, te rog!

JESSIE: Nu. (Apoi, cu afecţiune) E o idee amuzantă, totuşi. Ce ştii să cânţi?

MAMA: (Nu are habar cum să răspundă la întrebare.) Avem o viaţă bună aici!
14
JESSIE: (Ducându-se înapoi în bucătărie) Am sunat azi dimineaţă şi am anulat toate
abonamentele la ziare, mai puţin pe cel de duminică, pentru integrame; pe ăla o să-l primeşti
în continuare.

MAMA: Hai să ne luăm alt câine, Jessie! Ţi-a plăcut câinele ăla mare, nu? Câinele ăla, Rege,
nu-i aşa?

JESSIE: (Spălându-se pe mâini) Mi-a plăcut câinele ăla, Rege, da.

MAMA: Ce proastă sunt. El e ăla călcat de tractor.

JESSIE: Asta îl face pe el prost, nu pe tine.

MAMA: Pentru că am adus vorba.

JESSIE: E O.K. Lavete şi bureţi sub chiuvetă.

MAMA: Am putea să ne luăm alt câine şi să-l ţinem în casă. Câinii sunt ieftini.

JESSIE: (Scoţând borcane mari de pastile din dulap) Nu.

MAMA: Ceva de care să ai grijă.

JESSIE: Te-am avut pe tine, Mamă.

MAMA: (Începând să umple cu frenezie borcanele de pastile) Faci prea multe pentru mine.
Pot să umplu sticle cu pastile toată ziua, Jessie, şi să schimb hârtia de pe raft şi să spăl
podeaua când termin. Stai să vezi. Nu trebuie să mai faci nimic în casa asta dacă nu vrei. Nu
trebuie să ai grijă de mine, Jessie.

JESSIE: Ştiu. Tu doar m-ai lăsat s-o fac ca să am o ocupaţie, nu-i aşa?

MAMA: (Dându-şi seama că a fost o greşeală) Eu nu mă pricep la fel de bine ca tine. Am

vrut să spun că dacă te oboseşte sau te face să te simţi folosită...

JESSIE: Mamă, ştiu că pe vremuri mergeai cu autobuzul. Ştii când mergi cu autobuzul şi e
cald şi cu hopuri şi înghesuială şi prea zgomotos şi mai mult decât orice pe lume îţi doreşti să
cobori şi singurul motiv din lume pentru care nu cobori e că mai sunt cincizeci de staţii până
unde vrei tu să mergi? Ei bine, eu pot să cobor chiar acum dacă vreau, pentru că şi dacă mai
merg cincizeci de ani şi atunci cobor, ar fi acelaşi loc când aş pune piciorul jos. În momentul
în care îmi e de ajuns, acolo e staţia mea. Îmi e de ajuns.

MAMA: Îţi plângi de milă!

JESSIE: Ghidul instalatorului e tot sub chiuvetă.

MAMA: Nu te distrezi! Cine ţi-a promis c-o să te distrezi? Crezi că eu m-am distrat?

JESSIE: Cred că eşti destul de fericită, da. Ai lucruri pe care-ţi place să le faci.

MAMA: Cum ar fi?

15
JESSIE: Cum ar fi să croşetezi.

MAMA: O să te învăţ să croşetezi.

JESSIE: Nu pot să fac lucrurile alea frumoase, Mama.

MAMA: Distracţia nu vine să-ţi bată la uşă, Jessie. Ai putea să rezolvi integrame sau să
plantezi o grădină sau să mergi la magazin. Hai să chemăm un taxi şi să mergem la
supermarket!

JESSIE: Ţi-am făcut deja cumpărături pentru două săptămâni. N-o să mai ai nevoie de hârtie
igienică până la Ziua Recunoştinţei.

MAMA: (Întrerupând-o) Te porţi ca un copil răsfăţat, Jessie. Eşti supărată şi toată lumea te
plictiseşte şi n-ai ce face şi nu-ţi place de mine şi nu vrei să ieşi şi nu-ţi place să stai în casă şi
nu vorbeşti niciodată la telefon şi nu te uiţi la televizor şi eşti nefericită şi nu e decât vina ta.

JESSIE: Şi e timpul să fac ceva în privinţa asta.

MAMA: Nu ceva cum ar fi să te sinucizi. Ceva cum ar fi... să ne cumperi la toţi vase noi. Mie
mi-ar plăcea. Sau poate doctorul ţi-ar da voie acum să-ţi iei carnet de conducere, sau ştiu ce,
hai să facem asta chiar acum, hai să mutăm mobila.

JESSIE. O să fac asta. Dacă vrei. Mereu m-am gândit că dacă televizorul ar fi altundeva, nu s-
ar reflecta aşa lumina în el în timpul zilei. O să fac orice vrei tu înainte să plec.

MAMA: (Foarte speriată de aceste cuvinte) Ai putea să te angajezi!

JESSIE: M-am angajat atunci în serviciul ăla de vânzări prin telefon şi n-am făcut nici măcar
destui bani ca să-mi plătesc factura la telefon, şi am încercat să lucrez la magazinul de cadouri
de la spital şi au zis că îi fac pe oameni să se simtă incomod când le zâmbesc aşa cum o fac.

MAMA: Ai putea să fii contabilă. Ai ţinut registrele de conturi pentru tatăl tău.

JESSIE: Dar nu le-a verificat nimeni niciodată.

MAMA: Când a murit, le-au verificat.

JESSIE: Şi atunci mi-au luat toate registrele.

MAMA: Asta pentru că fără el nu era nici o afacere, Jessie!

JESSIE: (Punând deoparte sticlele de pastile) Ştii că nu puteam să lucrez. Nu pot să fac
nimic. N-am stat niciodată în viaţa mea printre oameni, mai puţin când am mers la spital. Aş
putea avea oricând o criză. La ce ar ajuta un serviciu? Genul de serviciu pe care l-aş putea
avea m-ar face să mă simt şi mai rău.

MAMA: Jessie!

JESSIE: E adevărat!

16
MAMA: E ce crezi tu că e adevărat!

JESSIE: (Lovită de claritatea acestui fapt) Aşa e. E ce cred eu că e adevărat.

MAMA: (Isteric) Dar nu pot să fac nimic în privinţa asta!

JESSIE: (Încet) Nu. Nu poţi. (Mama se prăbuşeşte, dacă nu fizic, cel puţin emoţional.) Şi nici
eu nu pot să fac nimic, în legătură cu viaţa mea, să o schimb, s-o fac mai bună, să mă simt mai
bine în legătură cu ea. Să-mi placă mai mult, să o fac să funcţioneze. Dar pot să o opresc. S-o
sting, să o opresc ca pe radio atunci când nu e nimic ce-mi place să ascult. E tot ce am care-mi
aparţine cu adevărat şi eu o să hotărăsc ce se întâmplă cu ea. Şi se va opri. Şi eu o voi opri.
Deci. Hai să ne simţim bine.

MAMA: Să ne simţim bine.

JESSIE: Nu putem să ne agităm toată noaptea. Adică, eu aş putea să te întreb lucruri pe care
mereu am vrut să le ştiu şi tu ai putea să-mi faci nişte ciocolată caldă. După reţeta veche.

MAMA: (Disperată) Îți trebuie cacao, Jessie.

JESSIE: (O scoate din dulap) Am cumpărat cacao, Mama. Şi aş vrea un măr caramelizat şi să-
ţi fac unghiile.

MAMA: N-ai mâncat nimic la cină.

JESSIE: Asta înseamnă că n-am voie un măr caramelizat?

MAMA: Sigur că nu. Adică... (Zâmbind puţin) Sigur că ai voie un măr caramelizat.

JESSIE: Aşa mă gândeam şi eu.

MAMA: Fac cele mai bune mere caramelizate din lume.

JESSIE: Ştiu că faci.

MAMA: Sau făceam. Şi nu mai găseşti nicăieri cacao ca a mea.

JESSIE: Durează, ştiu, dar...

MAMA: Sarea e secretul.

JESSIE: Deranj şi toate cele.

MAMA: (Se dă cu spatele înapoi către aragaz) Nu e nici un deranj. Ce deranj? O pui în ibric
şi amesteci. Aşa. Bine. Mere caramelizate. Cacao. Bine.

(JESSIE merge la masă să-şi ia ţigările, în timp ce MAMA caută o cratiţă potrivită. Sunt
scurte cvasi-zâmbete şi poate MAMA îşi drege vocea. Avem un armistiţiu, deocamdată. Unul
real, dar cu toate astea, neliniştit. JESSIE, care s-a aflat într-o continuă mişcare de la
început, pare acum mulţumită să stea.)

17
(MAMA începe să caute un ibric în care să facă cacao, scoţând între timp toate oalele din
dulap. Arată de parcă ar face dinadins dezordine, ca JESSIE să fie nevoită să le pună pe
toate înapoi. MAMA câştigă timp, sau încearcă, şi o distrează.)

JESSIE: Ai vorbit cu Agnes azi?

MAMA: Mă sună de la un telefon public săptămâna asta. Dumnezeu ştie de ce. Are un telefon
foarte bun acasă.

JESSIE: (Râzând) Şi, cum e?

MAMA: Cum e în fiecare zi, Jessie? Sărită de pe fix.

JESSIE: Chiar e nebună sau doar se prosteşte?

MAMA: Nu, chiar e nebună. Probabil că vorbea de la telefonul cu plată pentru ca a avut din
nou o mică problemă cu focul acasă.

JESSIE: Mamă...

MAMA: Vorbesc serios! Agnes Fletcher a ars toate casele în care a trăit vreodată. Opt incendii
şi urmează altul în orice moment.

JESSIE: (Râzând) Nu!

MAMA: N-aş fi deloc mirată.

JESSIE: (Râzând) De ce nu mi-ai povestit de asta mai demult? De ce nu e închisă undeva?

MAMA: Fiindcă n-a fost nimeni niciodată rănit, presupun. Agnes trezea pe toată lumea să
privească focul imediat cum îl făcea. O dată a aşezat scaune şi a servit limonadă.

JESSIE: (Dând din cap) Limonadă adevărată?

MAMA: Casele în care stăteau ei, îţi dădeai seama că aveau să cadă oricum, aşa că de ce să
aştepţi, atât am reuşit să înţeleg. Lui Agnes îi place sentimentul de împlinire.

JESSIE: Bravo ei.

MAMA: (Găsind ibricul pe care îl voia) De ce mă întrebi de Agnes? O ceaşcă sau două?

JESSIE: Una. E prietena ta. Fără bezele.

MAMA: (Scoţând laptele, etc.) Trebuie să pui bezele. Asta e reţeta veche, Jess. Două sau trei?
Trei, mai bine.

JESSIE: Trei, atunci. Să-i ardă toată casa? Hainele şi pernele ei şi tot? Nu ştiu dacă să cred aşa
ceva.

MAMA: Când era fată, Jessie, nu acum. Acum mult timp. Dar încă e în stare, sunt sigură.

18
JESSIE: Nu și-ar da foc la casă acum. Unde s-ar duce? Nu-l poate pune pe Buster să-i
construiască alta, pentru că e mort. Cum să-i dea foc?

MAMA: Ar fi incitant, totuși, dac-ar face-o. Nu știi niciodată.

JESSIE: Ba știi, Mama. N-ar face-o.

MAMA: (Obligată să recunoască, dar fără tragere de inimă) Presupun că nu.

JESSIE: Ce altceva? De ce poartă toate fluierele alea la gât?

MAMA: De ce are casa plină de păsări?

JESSIE: Nu știam că are casa plină de păsări!

MAMA: Ei bine, are. Și ea zice că pur și simplu o urmăresc până acasă. Ei bine, eu știu sigur
că încă plătește la ultimul papagal pe care l-a cumpărat. Trebuie să-ți umpli viața cu ceva, așa
zice. Zice multe lucruri tâmpite. (JESSIE râde, MAMA continuă, convinsă că e pe calea
bună.) E de la toate bamele ălea pe care le mănâncă. Nu poți, nitam-nisam, să mănânci bame
de două ori pe zi și să te aștepți să nu pățești nimic. Asta a înnebunit-o.

JESSIE: Chiar mănâncă bame de două ori pe zi? De unde la ia iarna?

MAMA: Păi, mănâncă multe. Poate nu de două ori, dar...

JESSIE: Mai mult decât media.

MAMA: (Începând să se enerveze) Nu știu câte bame mănâncă o persoană în medie.

JESSIE: Știi câte bame mănâncă Agnes?

MAMA: Nu.

JESSIE: Câte păsări are?

MAMA: Două.

JESSIE: Atunci pentru ce sunt fluierele?

MAMA: Nu sunt adevărate. Sunt doar fluiere mici de plastic, puse pe un colier pe care l-a
câștigat la Bingo, și nu ți-am spus despre ele decât pentru că m-am gândit că reușesc să scot
un râset de la tine, chiar dacă nu e adevărul, Jessie. Lucrurile nu trebuie să fie adevărate ca să
vorbești despre ele, să știi.

JESSIE: De ce nu vrea să vină pe aici?

(MAMA tace brusc, dar cacaoa și laptele sunt în ibric acum, așa că aprinde aragazul și
începe să amestece.)

MAMA: Ca să vezi, ce idee bună. Ar fi trebuit să bem mai multă cacao. Cacaoa e perfectă.

19
JESSIE. Doar că ție nu-ți place laptele.

MAMA: (Altă încercare, dar mai puțin energică) Urăsc laptele. Îți rămâne pe gât la fel ca
bamele. Are ceva de-a dreptul scârbos.

JESSIE: E din cauza mea, nu?

MAMA: Nu, Jess.

JESSIE: Ba da, Mama.

MAMA: Bine. Da, atunci, dar e nebună. E cât se poate de nebună. E o țicnită.

JESSIE: Ce e, mai exact? Am zis eu ceva, cândva? Sau m-a văzut având un atac și îi e frică să
nu mai am altul dacă vine pe aici, sau ce?

MAMA: Presupun că da.

JESSIE: Presupui ce? Ea ce ți-a zis? Trebuie să-ți fi dat vreun motiv.

MAMA: Ai mâinile reci.

JESSIE: Ce legătură are?

MAMA: ”Ca un cadavru”, zice ea, ”și eu oricum o să fiu unul curând”.

JESSIE: E absurd.

MAMA: Așa e Agnes. ”Jessie a dat mâna cu moartea și nu pot să risc, în caz că se ia, Thelma,
așa că nu mai vin pe acolo, poți să înțelegi ori ba, dar eu nu mai vin. O să vin până pe alee, dar
atât.”

JESSIE: (Râzând, ușurată) Credeam că nu mă place! E speriată de mine! Ca să vezi! Speriată

de mine.

MAMA: Aș putea s-o fac să vină pe aici, Jessie. Aș putea să o sun chiar acum și și-ar putea
aduce păsările și ar veni în vizită. N-am știut că te gândești vreodată la ea. O să-i spun că
trebuie să vină și va veni, ce mai încoace și-ncolo. Îmi e datoare.

JESSIE: Nu, nu e nevoie. Doar că mă întrebam de ce. Când sunt în spital, vine pe la tine?

MAMA: Bucătăria ei e o chichineață. Când vine pe aici, se simte ca... (Cu mai puțin avânt)
Păi, tuturor ne place o schimbare de peisaj din când în când, nu-i așa?

JESSIE: (Încurajator) Sigur că ne place. Plus că nu e nici o pasăre care să zboare de colo-
colo.

MAMA: Urăsc păsările alea. Ea zice că nu le înțeleg. Ce e de înțeles la niște păsări?

JESSIE: De ce le place Agnes, de exemplu. De ce stau cu ea când ar putea merge afară, cu

celelalte păsări. Ce înseamnă ciripitul lor. Cum zboară. Ce cred că e Agnes.
20
MAMA: De ce trebuie să știi atât de multe despre orice, Jessie? Pur și simplu nu e cine știe ce
de știut despre lucruri.

JESSIE: Din ce-ai putut să-ți dai tu seama, vrei să spui. Nu era nevoie să mă minți în legătură
cu Agnes.

MAMA: N-am mințit. Nu m-ai mai întrebat niciodată!

JESSIE: Ai mințit despre cum a dat foc la toate casele alea și despre câte păsări are și câte
bame mănâncă și de ce nu vine pe aici. Dacă trebuie să scot adevărul cu cleștele de la tine,
treaba asta o să dureze toată noaptea.

MAMA: N-am nici o problemă cu asta. Nu mi-e deloc somn.

JESSIE: Mama...

MAMA: Bine. Întreabă-mă tot ce vrei. Aștept.

(Pauză nefirească, ciocolata e gata și MAMA toarnă în cănile pe care JESSIE le-a așezat pe
masă.)

JESSIE: (În timp ce MAMA ia o primă sorbitură) L-ai iubit pe Tati?

MAMA: Nu.

JESSIE: (Mulțumită că MAMA înțelege mai bine regulile acum) Așa credeam și eu. Chiar
aveai cincisprezece ani când te-ai măritat cu el?

MAMA: Așa cum povestea el? Eu stau cu fundu-n nămol, el trece pe acolo, mă târăște până-n
bucătărie, ”Și acolo a rămas de atunci”?

JESSIE: Da.

MAMA: Nu. Era o minciună grosolană, toată treaba. Dar el credea că e mai amuzant așa.
Doamne, laptele ăsta.

JESSIE: Cacaoa ajută.

MAMA: (Mulțumită că măcar aici sunt de acord) Dar nu îndeajuns, nu-i așa? Încă i se simte
gustul, nu?

JESSIE: Mda, e destul de rău. Credeam că nu-mi amintesc eu bine, dar nu e asta. Laptele e de
vină, clar.

MAMA: Ce risipă de ciocolată. Nu trebuie să o termini.

JESSIE: (Punându-și cana jos) Mersi, oricum.

MAMA: Ar fi trebuit să știu să nu fac. Știam că n-o să-ți placă. Niciodată nu ți-a plăcut.

JESSIE: Nu l-ai iubit niciodată, sau a făcut el ceva și ai încetat să-l iubești, sau ce?
21
MAMA: Îi părea rău de mine. Voia o fată simplă de la țară și asta și-a găsit, și apoi mi-a purtat
pică din cauza asta pentru tot restul vieții mele, de parcă ar fi trebuit să mă schimb sau să-l
surprind în vreun fel. De exemplu, îmi aduc aminte că într-o zi stătea pe verandă și i-am zis să
meargă să-și ia o cămașă pe el și el a intrat în casă și s-a îmbrăcat și apoi a zis, foarte liniștit,
dar la subiect, ”Ai dreptate, Thelma. Dacă Dumnezeu voia să umblăm de colo-colo
dezbrăcați, ne-am fi născut așa.”

JESSIE: (Vede că MAMA e rănită.) N-a vrut să zică nimic prin asta, Mama.

MAMA: N-a vorbit niciodată mai mult decât era nevoie, Jessie. Probabil că fraza aia era tot
ce mi-a spus toată ziua, Jessie. Deci dacă a spus-o, însemna ceva, dar niciodată n-am reușit să-
mi dau seama ce. Ce voia să spună?

JESSIE: Nu știu. Mi-a plăcut de el mai mult decât ție, dar nu l-am cunoscut mai bine.

MAMA: Cum aș fi putut să-l iubesc, Jessie. Nu aveam nimic din ce-și dorea el. (JESSIE nu
răspunde.) Și-a primit totuși partea. L-ai iubit tu destul pentru amândouă. Te țineai după el ca
un... Jessie, tot ce a făcut omul ăla vreodată a fost să muncească la fermă și să stea... și să
încerce să găsească pe cineva căruia să-i vândă ferma.

JESSIE: Sau să-mi facă un iubit din curățătoare de pipă și apoi să se lase pe spate și să
zâmbească de parcă omulețul din bețe era gata-gata să înceapă să danseze și ce-o să mă mai
distreze asta. Sau să stea toată noaptea cu o vacă bolnavă și să-mi lase un șir de elefanți
somnoroși din bețe pe pat dimineața.

MAMA: Sau doar să stea.

JESSIE: Îmi plăcea de el când stătea. Un bărbat mare albastru șters pe scaun. Tăcut.

MAMA: Agnes scoate mai multe vorbe de la păsările ei decât eu de la voi doi. Ar fi putut
foarte bine să-și atârne semnul ăla cu PLECAT LA PESCUIT la gât când stătea în scaunul ăla.
L-am văzut holbându-se la apă. L-am văzut uitându-se cum se schimbă vremea. Am ajuns în
punctul în care mai că-i vedeam și eu barca. Dar tu, tu știai la ce se gândește și o să-mi spui și
mie.

JESSIE: Nu știu, Mama! La viața lui, presupun. Porumbul lui. Ghetele lui. La noi. La chestii.
Știi tu.

MAMA: Nu, nu știu, Jessie! Aveați discuțiile alea ale voastre, în fiecare seară după masă.
Despre ce tot șopteați?

JESSIE: Nu șopteam, doar că tu erai în cealaltă parte a camerei.

MAMA: Despre ce vorbeați?

JESSIE: Vorbeam despre de ce șosetele negre sunt mai călduroase decât șosetele albastre. E
lucrul ăsta ceva ce ar trebui spus Mamei? Erai doar geloasă pentru că preferam să stau de
vorbă cu el decât să spăl vasele cu tine.

22
MAMA: Eram geloasă pentru că preferai să stai de vorbă cu el decât orice altceva! (JESSIE
se întinde peste masă ca să ia un ceas mic și începe să-l întoarcă.) Dacă aș fi murit eu în locul
lui, el nu te-ar fi primit, cum am făcut eu.

JESSIE: Nici nu m-aș fi așteptat la asta.

MAMA: Și atunci ce ai fi făcut?

JESSIE: Aș fi venit în vizită.

MAMA: Ah, înțeleg. A murit și te-a lăsat blocată aici cu mine și ești nervoasă din cauza asta.

JESSIE: (Ridicându-se de la masă) Nu mai sunt. Nu a vrut. Nu m-a obligat nimeni să vin aici.
Am mai discutat despre asta.

MAMA: Îi părea rău de tine, Jessie, să nu-ți faci iluzii în legătură cu asta. A zis că ești o
pricăjită și a zis-o din ziua în care te-ai născut și a zis că n-ai nici o șansă.

JESSIE: (Scoțând cutia de zahăr și începând să umple zaharnița) Știu că m-a iubit.

MAMA: Și ce dacă? Asta nu schimbă nimic.

JESSIE: Nici nu e nevoie. Mi-e dor de el.

MAMA: Nu s-a dus niciodată la pescuit, să știi. Nici măcar o dată. Cutia lui de scule era plină
de tututn de mestecat și tot ce făcea era să conducă până la lac și să stea în mașină. Mi-a zis
Dawson. Și Bennie de la pescărie, el i-a zis lui Dawson. Râdeau toți pe seama asta. Și se-
ntorcea de la pescuit și nu avea cu ce să se mândrească în afară de o familie întreagă din
curățătoare de pipă - pui, porci, un câine șchiop – era înfiorător de ciudat. Mă îmbolnăvea să
mă uit la ele și i-am ascuns curățătoarele de pipă de vreo două ori, dar avea mereu altele pe
undeva.

JESSIE: Am crezut că o să-ți fie mai bine după ce a murit. Că o să devii interesată de unele
lucruri. Că o să respiri mai bine. Să te transformi, cumva.

MAMA: În ce? În regina Angliei? Un angajat dintr-un magazin de pantofi? De ce ar fi trebuit

să fac asta? Fiindcă așa a zis el? Fiindcă așa ai zis tu? (JESSIE dă din cap) Ei bine, nu eram
acolo pentru distracția lui și nici nu sunt aici pentru a ta, Jessie. Nu știu pentru ce sunt aici, dar
nici nu mă gândesc la asta. (Înțelegând ce înseamnă toate astea) Dar pun pariu că nu te-ai mai
sinucide dacă ar mai trăi el. Frumos lucru de care să-ți dai seama, nu?

JESSIE: (Umplând borcanele de miere acum) Nu e adevărat.

MAMA: A, nu? Atunci de ce-ai întrebat de el? De ce-ai vrut să știi dacă l-am iubit?

JESSIE: Nu credeam că l-ai iubit, atâta tot.

MAMA: Bine atunci. Aveai dreptate. Te simți mai bine acum?

JESSIE: (Curățând cu atenție borcanul cu miere) Mă simt bine că am avut dreptate.

23
MAMA: Nu a contat dacă l-am iubit sau nu. Nu a contat pentru mine și nu a contat nici pentru
el. Și nu înseamnă că nu ne-am înțeles. Nu era ceva important. Nu am vorbit despre asta.
(Măturând cratițele de pe masă) Ia toate cratițele astea și du-le afară pe verandă!

JESSIE: De ce?

MAMA: Lasă-mi doar cratița asta. (Smucește sertarul cu tacâmuri.) Lasă-mi un cuțit, o
furculiță, o lingură și deschizătorul de conserve și pune-le undeva unde să ajung la ele.
(Începe să arunce cuțite și furculițe într-o cratiță.)

JESSIE: Termină! Abia am făcut ordine în sertarul ăla!

MAMA: (Aruncând cratița în chiuvetă) Și aruncă toate farfuriile și paharele. O să folosesc de

carton. Loretta poate să-și ia ce-i place și Dawson poate să vândă restul.

JESSIE: (Calm) Ce faci?

MAMA: N-o să gătesc. Oricum nu mi-a plăcut niciodată. Îmi plac dulciurile. Învelite în
plastic sau ambalate în pungi. Și tonul. Îmi place tonul. O să mănânc ton, mulțumesc.

JESSIE: (Scoțând cratița din chiuvetă) Și dacă vrei să faci gem de mere? Nu poți să faci gem
de mere în cratița aia mică. Dacă uiți niște morcovi pe foc și arzi cratița aia?

MAMA: Nu-mi plac morcovii.

JESSIE: Daca se fac căpșune bune anul ăsta și vrei să te duci să culegi cu Agnes.

MAMA: O să-i zic ei să ia un castron. Ai zis că faci tot ce vreau eu! Nu vreau o grămadă de
cratițe care să-mi umple dulapurile la care oricum nu ajung. Aruncă-le. Pe toate.

JESSIE: (Adunând cratițele) Le pun pe toate la loc. Nu le duc pe verandă. Dacă ai nevoie de
ele, sunt aici. O să te apleci să le iei, cum ai făcut cu cea pentru cacao. Și dacă vine altcineva
aici să gătească, vor avea în ce să gătească, și am terminat discuția!

MAMA: Cine să vină aici să gătească?

JESSIE: Agnes.

MAMA: În oalele mele. Nici să mă-mpuști.

JESSIE: Nu văd de ce n-ați putea sta aici amândouă. Ar fi mai ieftin pentru amândouă și ați
avea cu cine vorbi. Și dacă te-ar deranja păsările, ai putea, când Agnes e plecată la coafor, să
le duci pe toate la o plimbare.

MAMA: (În timp ce Jessie aranjează tacâmurile) Deci din cauza asta mă tot bați la cap cu
Agnes. Crezi că poți să stai liniștită dacă-mi găsești altă dădacă? Ei bine, nu vreau să locuiesc
cu Agnes. Abia de vreau să vorbesc cu Agnes. E pur și simplu prin preajmă. Ne știm demult,
atâta tot. N-o las pe Agnes să se apropie de casa asta. Nu scapi atât de ușor, copile.

JESSIE: O.K. atunci. E doar ceva la care să te gândești.

24
MAMA: Nu-mi place să mă gândesc la lucruri. Îmi place ca lucrurile să meargă mai departe.

JESSIE: (Închizând sertarul cu tacâmuri) Vreau să știu ce ți-a spus Tati în noaptea în care a
murit. Ai ieșit val vârtej din camera lui și ai zis că pot să aștept cu el dacă vreau, dar tu o să te
uiți la Gunsmoke (film Western). Ce ți-a spus?

MAMA: Nu a avut nimic să-mi spună, Jessie. De-asta am plecat. N-a scos o vorbă. Era ultima
lui șansă să nu vorbească cu mine și de a profitat de ea la maxim.

JESSIE: (După o clipă) Îmi pare rău că nu l-ai iubit. Rău pentru tine, adică. Părea un bărbat
drăguț.

MAMA: (În timp ce Jessie se îndreaptă spre frigider) Ești gata pentru măr acum?

JESSIE: Îmediat ce termin aici, Mama.

MAMA: N-o să-ți placă nici mărul. O să fie fix ca și cu cacaoa. Nu ți-a plăcut niciodată să
mănânci, așa e? Nimic! Cu ce-ai trăit toți anii ăștia, cu pastă de dinți?

JESSIE: (Începând să curețe frigiderul) Așa, știi că lăptarul vine miercurea și sâmbăta și lasă
comanda necompletată într-un carton de ouă gol, iar tu îi dai facturile lui Dawson o dată pe
lună.

MAMA: Mai fac oranjadă din aia?

JESSIE: Nu e oranjadă, e suc de portocale.

MAMA: O să cumpăr. Credeam că nu se mai face. Tu n-ai mai comandat.

JESSIE: Ar trebui să bei lapte.

MAMA: Ba nu mai trebuie. Ciocolata aia caldă a fost ultima oară. Ura.

JESSIE: (Scoțând coșul de gunoi de sub chiuvetă) Le-am spus să continue să aducă un litru pe
săptămână indiferent ce le-ai zice tu. Le-am spus că vei rămâne fără Cola și va trebui să-l bei.
Le-am spus că știu că nu l-ai arunca...

MAMA: (Terminându-i fraza) Și le-ai spus că n-o să mai faci tu comanda?

JESSIE: Le-am spus că îmi iau o mică vacanță și să aibă grijă de tine.

MAMA: Și nu li s-a părut nimic ciudat în asta? Tu, care nu mergi nici până în fața casei? Tu
care nu vezi șoseaua decât leșinată, de pe o targă?

JESSIE: (Distrându-se de scenă, dar fără să râdă) Au zis că era și timpul, dar de ce nu te iau
cu mine? Și eu am zis că nu cred că ai vrea să vii și ei au zis, ”Da, fiecare înțelege altceva prin
vacanță.”

MAMA: Presupun că ți s-a părut amuzant.

25
JESSIE: (Scoțând borcane din frigider) Știi că n-a fost niciodată nevoie să chemi salvarea
pentru mine. Tot ce-mi făceau la urgență era să mă lase să mă trezesc. Puteam să fac asta și
aici. Acum, eu le spun numele și tu zici da sau nu. Știu că-ți plac murăturile. Ketchup?

MAMA: Păstrează-l.

JESSIE: Sticla asta e de la ultimul 4 iulie.

MAMA: Păstrează ketchupul. Păstrează tot.

JESSIE: O să bei ketchup din sticlă sau ce? Cum să-ți vrei mâncarea dar nu și oalele în care să
o gătești? Toate lucrurile astea se vor strica, Mamă.

MAMA: Nimic din ce-am făcut vreodată n-a fost destul de bun pentru tine și vreau să știu de
ce.

JESSIE: Nu e adevărat.

MAMA: Și vreau să știu de ce ai stat aici atât de mult timp dacă te simțeai așa.

JESSIE: Nu ai nici cea mai mică idee cum mă simt.

MAMA: Păi, cum aș putea? Ești foarte departe acolo, Jessie.

JESSIE: Unde acolo?

MAMA: Cum e acolo, unde ești tu? Oamenii spun tot timpul ce trebuie și obțin tot ce-și
doresc, sau cum?

JESSIE: Despre ce vorbești?

MAMA: De ce citești ziarele? De ce nu porți pulovărul pe care ți l-am făcut? Îți mai aduci
aminte cum arătam pe vremuri sau sunt doar o altă femeie bătrână pentru tine acum? Când ai
un atac, vezi stele sau ce? Cum ai căzut, de fapt, de pe cal? De ce te-a părărsit Cecil? Unde
mi-ai pus ochelarii ăia vechi?

JESSIE: (Împietrită de intensitatea Mamei) Sunt în sertarul de jos al noptierei tale, într-o cutie
veche de laxative. Cecil m-a părăsit pentru că m-a pus să aleg între el și fumat.

MAMA: Jessie, știu că nu era atât de prost.

JESSIE: N-am înțeles niciodată de ce ura fumatul atât de tare, când e atât de bun. E singurul
lucru pe care-l știu care e întotdeauna exact cum crezi că o să fie. Exact cum a fost data
trecută, acolo când îl vrei și foarte tăcut.

MAMA: Atacurile tale îi făceau rău și știi și tu.

JESSIE: Spune crize, nu atacuri. Crize.

MAMA: E același lucru. O criză la spital e un atac acasă.

26
JESSIE: Nu-l deranjau deloc. Doar că se simțea vinovat pentru ele. A fost ideea lui să călărim
în ziua aia. Credea că pot face orice dacă pur și simplu îmi doresc foarte tare. Am căzut de pe
cal pentru că n-am știut cum să mă țin. Cecil a plecat din aceeași cauză, mai mult sau mai
puțin.

MAMA: Avea pe altcineva, Jessie. Am dat peste ei în magazie.

JESSIE: (După o clipă) O.K. E corect așa. (Aprinzându-și altă țigară) Era foarte drăguță?

MAMA: Era fata lui Agnes, Carlene. Dă-ți și tu seama.

JESSIE: (Mergând în camera de zi) Presupun că tu și Agnes ați avut o discuție serioasă despre
asta, hm?

MAMA: Mereu am crezut că nu e destul de bun pentru tine. S-au mutat aici din Tennessee, să
știi.

JESSIE: Ce vorbești? Îți plăcea de el mai mult decât mie. Tu ai flirtat cu el pân-a venit să-ți
construiască veranda, altfel nici nu l-aș fi cunoscut. Te-ai gândit că poate o să-ți dea o mână
de ajutor, să vină să bea o cafea și să stea de vorbă cu tine. Dumnezeu știe la ce te-ai gândit.
Tot părul ăla creț.

MAMA: E cel mai bun tâmplar pe care l-am văzut vreodată. Căsuța aia a ta o să fie tot în
picioare la sfârșitul lumii, Jessie.

JESSIE: N-aveai nevoie de o verandă, Mama.

MAMA: Bine! Voiam să ai un soț.

JESSIE: Și n-aș fi putut să-mi găsesc unul de una singură, bineînțeles.

MAMA: Cum să-ți găsești un soț dacă nu deschizi niciodată gura în fața unei alte ființe?

JESSIE: Deci eram tăcută, și ce dacă?

MAMA: Deci trebuia să te las să stai așa? Să stai ca tăticul tău? Să stai așa?

JESSIE: Poate.

MAMA: Ei bine, eu am crezut altceva.

JESSIE: Ei bine, ce știai tu?

MAMA: N-am zis niciodată că știu multe. Cum aș fi putut să învăț ceva trăind aici? N-am
știut suficient de multe pentru jumătate din lucrurile pe care le-am făcut la viața mea.
Lucrurile se întâmplă. Faci ce poți cu ele și vezi ce se întâmplă după. Te-am măritat cu
bărbatul greșit, recunosc asta. Așa că te-am primit atunci când el a plecat. Îmi pare rău.

JESSIE: Nu era bărbatul greșit.

MAMA: Nu te-a iubit, Jessie, altfel n-ar fi plecat.

27
JESSIE: Nu era bărbatul greșit, Mama. L-am iubit atât de mult pe Cecil. Și am încercat să fac
mai multă mișcare și am încercat să stau trează. Am încercat să învăț să călăresc. Și am
încercat să petrec timp cu el afară, dar el a știut mereu că încerc, așa că nu a mers.

MAMA: Era un om egoist. Mi-a spus odată că urăște să vadă că se mută oameni în casele lui
după ce le construiește. Știa că o să le strice.

JESSIE: Am adorat podul ăla pe care l-a construit peste pârâu în spatele casei. Nu trebuia să
fie nimic deosebit, vreo două scânduri ar fi fost de ajuns, dar el a folosit pinul ăla galben și l-a
lustruit atât de bine...

MAMA: Avea responsabilități aici. Avea o soție și un fiu aici și te-a dezamăgit.

JESSIE: Sau pătuțul ăla pe care l-a făcut pentru Ricky. I-am spus că nu trebuie să lucreze atât
de mult la el, dar el a zis că trebuie să dureze, și chestia aia a ajuns să cântărească nouăzeci de
kilograme încât nu puteam s-o mut. Am zis, ”Oricum, cât trebuie să dureze un pătuț de copil?”
Dar poate el credea că dacă e destul de rezistent, poate l-ar ține pe Ricky copil.

MAMA: Ricky seamănă prea mult cu Cecil.

JESSIE: Nu e adevărat. Ricky seamănă cu mine pe cât de mult e posibil pentru un alt om să
semene. Purtăm până și aceeași măsură la pantaloni. Ăștia sunt ai lui, cred.

MAMA: E doar aceeași măsură. Nu înseamnă că sunteți aceeași persoană.

JESSIE: O văd pe fața lui. O aud când vorbește. Ne uităm la lume și gândim același lucru: Nu
E Corect. Și singura diferență dintre noi e că Ricky e în lume, încercând să regleze conturile.
Și știe să n-aibă încredere în nimeni și a luat asta de la mine. Și știe să nu încerce să se
angajeze, și ghici de unde a luat asta. Merge de parcă ar fi scânduri șubrede în podea și știi
cine a construit podeaua aia, eu.

MAMA: Ricky nu a terminat de crescut. Nu știi cum o să iasă.

JESSIE: (Ducându-se înapoi în bucătărie) Ba da, știu, și Cecil știa și el. Ricky e noi doi
împreună pentru totdeauna într-un spațiu prea mic. Și ne sfâșiem unul pe altul, ca întotdeauna,
în băiatul ăla, și dacă nu vezi asta înseamnă că ești oarbă.

MAMA: Dă-i timp, Jessie.

JESSIE: Oh, o să aibă o grămadă de timp. Cinci ani pentru fals, zeci ani pentru atac armat...

MAMA: (Furioasă) Termină! (Apoi rugătoare) Jessie, poate Cecil e gata să mai încerce o
dată, iubito, se mai întâmplă. Du-te în oraș. Găsește-l. Vorbește cu el. N-a știut ce a avut când
era cu tine. Poate vede lucrurile diferit acum, dar n-ai de unde să știi până nu te duci să-l vezi.
Sau sună-l! Chiar acum! Poate e acasă.

JESSIE: Și să-i spun ce? Nu s-a schimbat nimic, Cecil, aș vrea doar să te privesc, dacă nu te
superi? Nu. M-a iubit, Mama. Pur și simplu nu a știut cum se dărâmă lucrurile în jurul meu
așa cum o fac. Cred că a procedat bine. Și-a dat o altă șansă, atâta tot. Dar l-am implorat să
28
mă ia cu el. I-am spus că l-aș părăsi pe Ricky și pe tine și tot ce iubesc aici dacă doar m-ar lua
cu el, dar nu a putut și eu l-am înțeles. (Pauză) Eu am scris biletul ăla pe care ți l-am arătat.
Eu l-am scris. Nu Cecil. Am zis ”Îmi pare rău, Jessie, nu pot să rezolv totul în locul tău.” Eu
am zis că o să mă iubesc mereu, nu Cecil. Dar așa simțea.

MAMA: Atunci ar fi trebuit să te ia cu el!

JESSIE: (Ridicând sacul de gunoi pe care l-a umplut) Mama, nu-ți împachetezi gunoiul atunci
când te muți.

MAMA: Să faci bine să nu-ți spui singură gunoi, Jessie.

JESSIE: (Ducând sacul la tomberonul de lângă ușa din spate) E doar o expresie, Mama. Mă
gândesc la lista mea, atâta tot. (Deschizând tomberonul, punând sacul în el, închizând
capacul) De fapt, puțin mai mult de atât. Încercam să spun că e în regulă că Cecil a plecat. A
fost... o ușurare, într-un fel. N-am fost niciodată ce voia el să vadă, așa că era mai bine când
nu se uita la mine tot timpul.

MAMA: Îți fac mărul acum.

JESSIE: Nu, mulțumesc. Adu ustensilele pentru manichiură și eu o să stau aici.

(JESSIE leagă sacul mare de gunoi din tomberon și înlocuiește sacul mic de sub chiuvetă,
încercând încontinuu să-și recapete calmul. MAMA o privește de la distanță, cu mâna întinsă
inconștient spre telefon. Apoi are o idee mai bună. Sau mai degrabă se gândește la singurul
lucru care a mai rămas și e gata să-l încerce. Poate e chiar convinsă că va funcționa.)

MAMA: Jessie, cred că tăticul tău avea mici...

JESSIE: (Întrerupând-o) Gunoiul se ia marți noaptea. Scoate-l afară cât poți de târziu. Dacă
nu, intră câinii lui Davis în el. (Înlocuind sacul de gunoi din coșul de sub chiuvetă) Și să
continui să comanzi sacii mari negri. Nu e rentabil să-i cumperi pe cei ieftini. Și am pus toate
legăturile aici. Le scoți din cutie imediat cum deschizi una nouă și le pui în sertarul ăsta. Altfel
se pierd și benzile elastice sau altceva nu merg.

MAMA: Cred că tăticul tău avea și el atacuri. Cred că stătea la el în scaun și avea mici
atacuri. Am citit asta acum mult timp într-o revistă, cum e cu atacurile mici, doar mici leșinuri
unde poate nici nu li se închid ochii și lumea le zice ”căderi în contemplație”.

JESSIE: (Scoțând husa din coșul de rufe) Am senzația că nu vrei să-ți fac manichiura asta pe
care am așteptat-o cu nerăbdare. Am spălat husa asta pentru canapea, dar o să fie nevoie de
amândouă ca s-o punem la loc.

MAMA: Îi urmăream ochii. Știu că asta era. În revistă zicea că unii oameni nici nu știu că au
avut unul.

JESSIE: Tati ar fi știut dacă ar fi avut atacuri, Mama.

29
MAMA: Doamna din articolul ăsta ținuse evidența atacurilor ei și avusese optzeci de mii în
ultimii unsprezece ani.

JESSIE: Data viitoare când speli husa asta, o să se usuce mai bine dacă o pui înapoi udă.

MAMA: Jessie, ascultă ce-ți spun. Doamna asta avea între cinci și cinci sute de atacuri pe zi și
durau poate cincisprezece secunde fiecare, așa că din toată viața ei, nu pierduse decât vreo
două săptămâni în total, și avea un serviciu de secretară cu normă întreagă și un IQ de 120.

JESSIE: (Amuzată de abordarea mamei) Vrei să vorbim despre atacuri, asta e?

MAMA: Da, vreau. Vreau să spun...

JESSIE: (Întrerupând-o) De cele mai multe ori nici nu știu că am avut unul, doar că mă
trezesc cu alte haine și mă simt de parcă m-a călcat trenul. Câteodată simt cum începe să mi se
învârtă capul sau mă aud țipând. Și câteodată este senzația asta stupidă de amețeală puțin
înainte, dar dacă e aprins televizorul e ușor să nu-mi dau seama.

(Când JESSIE și MAMA pun husa pe canapea și cuvertura pe fotoliu, efortul lor fizic îl
reflectă cumva pe cel emoțional din conversație.)

MAMA: Pot să-mi dau seama când ești gata să ai unul. Uite atâta ți se fac ochii! Dar, Jessie,
nu ai...

JESSIE: (Preluând controlul) Cum arată? Crizele.

MAMA: (Ezitant) Diferit de fiecare dată, Jessie.

JESSIE: O.K. Alege una, atunci. Una bună. Cred că acum vreau să știu.

MAMA: Nu e mult de povestit. Te... prăbușești, într-o grămadă, ca o marionetă și cineva i-a
tăiat toate sforile deodată, sau ca plutonul de execuție din vreun film mexican, știi, pur și
simplu aluneci în jos pe perete. Nu știi ce se întâmplă? Cum poți să nu știi ce se întâmplă?

JESSIE: Sunt ocupată.

MAMA: Nu e amuzant.

JESSIE: Nu râd. Mi se învârte capul și cad pe jos și apoi ce?

MAMA: Păi, pieptul îți tresare în sus și-n jos, și faci un zgomot ca și când te îneci, tragi aerul
ca și când n-ai putea să respiri.

JESSIE: Arată-mi. Fă sunetul ăla pentru mine.

MAMA: Nu o să fac asta. Sună îngrozitor.

JESSIE: Mda. Părea să fie. Ce urmează?

MAMA: Ți se încleștează gura și trebuie să-ți dau limba la o parte repede, ca să nu te muști.

30
JESSIE: Sau pe tine. Te mușc și pe tine, nu?

MAMA: M-ai prins odată foarte tare. A trebuit să-mi fac un antitetanos! Dar acum știu la ce
să fiu atentă. Și apoi te învinețești și încep convulsiile. Ca și când te-aș împunge cu un fier
pentru vite sau ți-ai băga degetele într-o priză cât poți de repede...

JESSIE: Făcând spume ca un câine turbat în tot timpul ăsta.

MAMA: Sunt doar bule, Jess, nu spumă ca și când ar fi dat mașina de spălat peste, Iisuse; sunt
bule ca la un bebeluș. Merg să iau un prosop umed, atât. Și apoi convulsiile se răresc și faci pe
tine și e gata. Maxim două minute.

JESSIE: Cum ajung la pat?

MAMA: Cum crezi?

JESSIE: Sunt prea grea pentru tine. Cum faci?

MAMA: Îl chem pe Dawson. Dar te spăl înainte să ajungă și îi spun să plece înainte să te
trezești.

JESSIE: Ai putea să mă lași pe podea.

MAMA: Vreau să te trezești într-un loc plăcut, bine? (Apoi, făcând un adevărat efort) Dar,
Jessie, și ăsta e motivul pentru care am adus vorba de asta! De un an n-ai mai avut o criză. Un
an întreg, îți dai seama?

JESSIE: Mda, fenobarbitalul funcționează acum, presupun.

MAMA: Sigur că da. Poate că n-o să mai ai niciodată una! Poate că ai terminat cu ele pentru
totdeauna!

JESSIE: Posibil.

MAMA: Așa e. Știu eu că așa e!

JESSIE: Mă simt bine, cu siguranță. Chiar mă simt. Nu mai văd dublu și gingiile nu mi se mai
umflă. Fără eczeme sau altceva. Mă simt mai bine decât m-am simțit toată viața mea. Chiar
am chef să mă îngrijorez sau să mă enervez și nu mi-e frică să nu înceapă un atac dacă o fac,
pur și simplu îi dau drumul.

MAMA: Sigur că da! Poți chiar să țipi la mine, dacă vrei. Pot să suport. Nu trebuie să te porți
ca și când ai fi doar în vizită aici, Jessie. Asta e și casa ta.

JESSIE: Cea mai bună parte e că mi-a revenit memoria.

MAMA: Memoria ta a fost întotdeauna bună. Când n-ai putut tu să-ți amintești ceva? Mereu
îmi aduci aminte ce...

31
JESSIE: Fiindcă am făcut liste pentru tot. Dar acum îmi amintesc ce înseamnă lucrurile de pe
listele mele. Văd ”prosoape de vase” și înainte mă întrebam dacă trebuie să le spăl, să le
cumpăr sau să le caut, pentru că nu-mi aminteam unde le-am pus după ce le-am spălat, dar
acum știu că înseamnă să le împachetez, sunt un cadou pentru ziua Lorettei.

MAMA: (Au terminat cu canapeaua acum.) Obișnuiai să-ți și cauți listele, am observat asta.
Acum știi întotdeauna unde sunt! (Apoi, brusc îngrijorată) Nu se apropie ziua Lorettei, nu?

JESSIE: Ți-am făcut o listă cu toate zilele de naștere. Am pus-o chiar și pe a ta acolo. (Un mic
zâmbet) Ca să poți s-o suni pe Loretta să-i amintești.

MAMA: Hai s-o scoatem pe Loretta la restaurant și să ne comandăm scoicile alea prăjite. Știu
că-ți plac scoicile alea.

JESSIE: (Mică pauză) N-o să fiu aici, Mama.

MAMA: Despre ce am vorbit până acum? O să fii aici. Ești bine, Jessie. O iei de la început.
Ai zis-o și tu. Îți amintești mai bine și...

JESSIE: N-o să fiu aici. Dacă aș mai fi avut până acum un an ca ăsta, în care să gândesc clar
și tot restul, aș fi deja dusă.

MAMA: (Nu se roagă, ordonă.) Nu, Jessie.

JESSIE: (Împăturind restul rufelor) Ba da, Mama. O dată ce am început să-mi amintesc, am
putut să văd ce însemnau toate adunate.

MAMA: S-a terminat cu atacurile!

JESSIE: Nu e vorba de atacuri, Mama.

MAMA: Atunci e vorba de mine, pentru că ți le-am dat, dar nu eu am făcut-o!

JESSIE: Nu e vorba de atacuri! Ai zis-o și tu, medicamentele au grijă de atacuri.

MAMA: (Întrerupând-o) Tăticul tău ți-a dat atacurile alea, Jessie. Ți le-a transmis, la fel ca pe
ochii tăi verzi și părul tău drept. Nu e vina mea!

JESSIE: Și ce dacă avea mici atacuri? Nu e genetic. Am căzut de pe cal. A fost un accident.

MAMA: N-a fost prima oară atunci cu calul, Jessie. Ai avut un atac la cinci ani.

JESSIE: Nu-i adevărat.

MAMA: Ba da! Mâncai o înghețată pe băț și buf. El ți le-a dat. E vina lui, nu a mea.

JESSIE: Păi, ți-a luat ceva timp până să-mi spui.

MAMA: Cum îi spui așa ceva unui copil de cinci ani?

JESSIE: Doctorul ce a zis?

32
MAMA: A zis că se întâmplă tot timpul la copii. A zis că nu aveam altceva de făcut decât să
așteptăm altul.

JESSIE: Dar n-am avut altul.

(Acum e cu adevărat liniște.)

JESSIE: Tu vrei să-mi spui că am avut atacuri tot timpul când eram copil și tu-mi ziceai doar
că am căzut sau ceva și până n-am avut un atac în timp ce se uita Cecil nu s-a deranjat nimeni
să afle ce e cu mine?

MAMA: Nu era tot timpul, Jessie. Și s-au schimbat când ai început școala. Erau mai mult ca
ale tăticului tău. Oh, ce mai distracție, să stau aici cu voi doi care vă aprindeați și vă stingeați
cum fac becurile în unele nopți.

JESSIE: Câte atacuri am avut?

MAMA: Nu te-ai rănit niciodată. Nu te pierdeam niciodată din ochi. Te-am prins de fiecare
dată.

JESSIE: Dar n-ai spus la nimeni.

MAMA: Nu era treaba lor.

JESSIE: Îți era rușine.

MAMA: Nu voiam să știe nimeni. Cu atât mai puțin tu.

JESSIE: Cu atât mai puțin eu. Da, sigur. Era dreptul meu să știu, Mama, nu al tău. Tati știa?

MAMA: Credea că ești... cădeai foarte des. Asta credea. Că erai neatentă. Sau poate credea că
te bat. Nu știu ce credea. Nu se gândea la asta.

JESSIE: Pentru că nu i-ai spus!

MAMA: Dacă i-aș fi spus despre tine ar fi trebuit să-i spun și despre el!

JESSIE: Nu-mi place treaba asta. Nu-mi place treaba asta deloc.

MAMA: Nici n-am crezut că o să-ți placă. De-asta nu ți-am spus.

JESSIE: Dacă știam că sunt epileptică, Mama, nu m-aș fi urcat pe nici un cal.

MAMA: Să te fac să te simți ca o ciudată, asta trebuia să fac?

JESSIE: Ia o dată setul ăla de manichiură și stai jos!

MAMA: (Aruncând-o pe podea) Nu vreau manichiură!

JESSIE: Nu pare că ai vrea, da.

MAMA: Poate că te-am scăpat pe jos, n-ai de unde să știi.

33
JESSIE: Dacă tu zici că n-ai făcut-o, n-ai făcut-o.

MAMA: (Începând să se înmoaie) Poate ți-am dat să mănânci ce nu trebuia. Poate ai făcut
odată febră și eu nu mi-am dat seama destul de repede. Poate e o pedeapsă.

JESSIE: Pentru ce?

MAMA: Nu știu. Pentru ce simțeam pentru tatăl tău. Pentru că n-am mai vrut alți copii.
Pentru că am fumat prea mult sau n-am mâncat sănătos când eram gravidă cu tine. Trebuie să
fie ceva ce am făcut.

JESSIE: Ba nu trebuie. E doar o boală, nu un blestem. Epilepsia nu înseamnă nimic. Pur și

simplu este.

MAMA: Nu vorbesc de atacuri aici, Jessie! Vorbesc despre povestea asta cu sinuciderea.
Trebuie să fie vorba de o greșeală a mea aici. N-ai face asta, altfel. Nu ți-am spus anumite
lucruri sau te-am măritat cu bărbatul nepotrivit sau te-am primit aici și te-ai îndepărtat de
propria ta viață sau toate la un loc. Nu știu ce am făcut, dar am făcut, știu eu. E numai vina
mea, Jessie, dar nu știu ce pot să mai fac acum!

JESSIE: (Exasperată că trebuie să spună sta din nou) Nu are nimic de a face cu tine!

MAMA: Tot ce faci are de-a face cu mine, Jessie. Nu poți să faci nimic, să te speli pe față sau
să te tai la deget, fără să mi-o faci mie. Exact! Ai putea la fel de bine să mă omori ca pe tine,
Jessie, e același lucru. Treaba asta are de-a face cu mine, Jessie.

JESSIE: Și dacă are, ce! Ce dacă are totul de-a face cu tine! Ce dacă tu ești tot ce am și nu e
suficient? Ce dacă aș putea suporta tot restul dacă nu te-aș avea pe tine aici? Ce dacă singurul
mod în care pot să scap de tine definitiv e să mă omor? Ce dacă e așa? Tot pot s-o fac!

MAMA: (Cu lacrimi disperate) Nu mă părăsi, Jessie! (JESSIE stă în picioare un moment,
apoi se întoarce către dormitor.) Nu! (O apucă pe Jessie de un braț.)

JESSIE: (Luându-i cu grijă mâna de pe braț) Am o cutie cu lucruri pe care vreau să le las
oamenilor. Mă duc doar să ți-o aduc. Tu... odihnește-te un minut.

(JESSIE a plecat. MAMA se îndreaptă spre telefon, dar nu poate nici măcar să ridice
receptorul de data asta și, în loc, se apleacă să curețe sticlele care s-au vărsat din setul de
manichiură.)

(JESSIE se întoarce, cărând o cutie în care au fost livrate cumpărăturile. Pe ea scrie probabil
Hershey Kisses sau Starkist Tuna. MAMA e tot pe podea, curățând-o, sperând că poate dacă
o face să arate destul de bine, JESSIE o să rămână.)

MAMA: Jessie, cum pot eu să mai stau aici fără tine? Am nevoie de tine! Tu ar trebui să-mi
spui să stau dreaptă și ce bine arăt în rochia roz, și să beau lapte. Ar trebui să mergi să încui ca
să știu că suntem în siguranță noaptea, și când mă trezesc, tu ar trebui să fii acolo făcând
cafeaua și privind cum îmbătrânesc în fiecare zi, și ar trebui să mă ajuți să mor când vine

34
vremea. Nu pot să fac asta singură, Jessie. Nu sunt ca tine, Jessie. Urăsc liniștea și nu vreau să
mor și nu vreau să pleci, Jessie. Cum aș mai putea eu... (Trebuie să se oprească un moment.)
Cum aș mai putea eu să mă trezesc în fiecare zi știind că a trebuit să te omori ca să nu te mai
doară și eu am fost aici în tot timpul ăsta și nici măcar nu mi-am dat seama? Și apoi mi-ai dat
șansa asta să îndrept lucrurile, să te conving să rămâi în viață și n-am reușit. Cum aș mai putea
să mă suport după asta, Jessie?

JESSIE: Nu ți-am spus decât ca să pot să-ți explic, ca să nu te învinovățești, ca să nu te simți

rău. Nu e nimic ce ai putea spune ca să mă faci să mă răzgândesc. N-am vrut să mă salvezi.
Am vrut doar să știi.

MAMA: Mai stai puțin cu mine. Încă vreo câțiva ani doar. Nu mai am mulți de trăit, Jessie. Și
imediat cum mor, poți să faci ce vrei tu. Poate dacă eu nu mai sunt, o să ai toată liniștea pe
care-o vrei, chiar aici în casă. Și poate într-o zi o să plantezi niște begonii de-a lungul aleii și o
să plouă exact cât le trebuie toată vara. Și Ricky se va fi însurat până atunci și o să-ți aducă
nepoțeii în vizită și tu poți să le dai bomboane pe furiș când nu se uită tăticul lor și apoi să fii
foarte fericită când au plecat acasă și te-au lăsat din nou cu liniștea ta.

JESSIE: Nu vezi, Mama, tot ce fac se termină așa. Cum am putut să cred că ai înțelege? Cum
am putut să cred că ai vrea o manichiură? Am putea să ne ținem o oră de mână după care eu
m-aș duce să mă împușc? Îmi pare rău pentru astă seară, Mama, dar e exact motivul pentru
care o fac.

MAMA: Dacă ai curajul să te sinucizi, Jessie, atunci ai curajul să trăiești.

JESSIE: Ştiu. Deci nu e decât o problemă de unde aş prefera să fiu.

MAMA: Uite, poate că eu nu mă pot gândi la ce ar trebui să faci, dar asta nu înseamnă că nu
există ceva ce te-ar putea ajuta. Găseşte-l tu. Gândeşte-te tu la el. Tu poţi să încerci în
continuare. Tu poţi să devii mai curajoasă şi să încerci mai mult. Nu trebuie să renunţi!

JESSIE: Nu renunţ! Asta este cealaltă soluţie pe care o încerc. Şi sunt sigură că mai sunt şi
alte lucruri care-ar putea funcţiona, dar ar putea funcţiona nu mai e destul. Am nevoie de ceva
ce va funcţiona. Asta va funcţiona. Din cauza asta am ales-o.

MAMA: Dar s-ar putea întâmpla ceva. Ceva ce ar schimba totul. Cine știe ce-ar putea fi, dar
dar s-ar putea să merite așteptarea! (JESSIE nu răspunde.) Mai încearcă două săptămâni. Am
putea avea mai multe discuții ca astă seară.

JESSIE: Nu, Mama.

MAMA: O să fiu mai atentă la tine. O să-ți spun adevărul când mă întrebi ceva. O să te las să-
ți spui părerea.

JESSIE: Nu, Mama! Nu am avea mai multe discuții ca astă seară, pentru că ce a făcut partea
asta atât de bună e ceea ce urmează, Mama. Nu, Mama. Așa îmi spun părerea. Așa spun ce
cred despre tot și spun nu. Lui Dawson și Lorettei și Chinezilor comuniști și epilepsiei și lui

35
Ricky și Cecil și ție. Și mie. Și speranței. Spun nu! (Apoi, ducându-se la MAMA pe canapea)
Lasă-mă să plec ușor, Mama.

MAMA: Cum pot eu să te las să pleci?

JESSIE: Poți pentru că trebuie. E ceea ce ai făcut întotdeauna.

MAMA. Ești copilul meu!

JESSIE: Sunt ceea ce a devenit copilul tău. (MAMA nu poate să răspundă.) Am găsit o poză
cu mine de când eram mică. Și era altcineva, nu eu. Era cineva roz și gras, care n-a auzit
niciodată de boală sau singurătate, cineva care plângea și era hrănit, și se întindea și era ridicat
în brațe și care dădea din picioare, dar nu rănea pe nimeni, și care dormea oricând voia, doar
închizându-și ochii. Cineva care doar stătea acolo și râdea la culorile care se perindau pe
deasupra ei și care mesteca o balenă cu buline și se trezea știind câte ceva nou în fiecare zi, și
care se rostogolea și saliva pe cearșaf și îți simțea mâna trăgându-mi pătura înapoi peste mine.
Așa am început și asta e ce a mai rămas. (Nu e nici urmă de autocompătimire aici.) Despre
asta e vorba. Am pierdut, într-adevăr, pe cineva, pe mine însămi. Care n-am fost niciodată.
Sau care am încercat să fiu și n-am reușit niciodată. Cineva pe care l-am așteptat și care n-a
venit niciodată. Și nu va veni niciodată. Deci, vezi, nu contează prea mult ce altceva se
întâmplă în lume sau chiar în casa asta. Eu sunt ceea ce merita așteptat și nu am reușit. Eu...
cea care ar fi putut schimba ceva pentru mine... nu o să apar, așa că nu am de ce să stau, doar
ca să-ți țin ție companie și ăsta... nu e un motiv foarte bun, pentru că nu sunt... o companie
foarte bună. (Pauză) Nu-i așa.

MAMA: (Știind că trebuie să spună adevărul) Nu. Și nici eu.

JESSIE: M-am gândit la ceva ciudat, mă rog, poate nu e atât de ciudat. Oricum, după Crăciun,
după ce m-am hotărât să fac asta, mă întrebam, uneori, ce m-ar putea ține aici, ce ar putea fi
care să merite să rămân, și știi ce era? Era ideea că poate dacă ar exista ceva care să-mi placă
foarte tare, ca de exemplu, dacă mi-ar plăcea foarte tare budinca de orez sau fulgii de porumb
de la micul dejun sau ceva, ar putea fi de ajuns.

MAMA: Budinca de orez e bună.

JESSIE: Nu și pentru mine.

MAMA: Ție nu ți-e frică?

JESSIE: Frică de ce?

MAMA: Mie mi-e frică de ea, pentru mine, adică. Când o să-mi vină vremea, știu că se
apropie, dar...

JESSIE: Nu știi când. Ca într-un film de groază.

MAMA: Da, se furișează ca un criminal aflat în libertate, care se ascunde în curtea din spate,
așteptându-mă să am mâinile ocupate într-o zi și cum aș putea să mă apăr, oricum, când nu

36
știu cum arată și nu știu ce zgomot face când vine așa pe la spate sau dacă o să doară sau o să
dureze foarte mult sau ce nu apuc să fac înainte să se întâmple.

JESSIE: Ți-a mai rămas destul timp.

MAMA: Nu-mi aduc aminte pentru ce, chiar acum.

JESSIE: Pentru orice s-ar mai întâmpla, nu știu. Pentru restul vieții tale. Pentru Agnes care
mai dă foc unei case sau Dawson care chelește sau...

MAMA: (Repede) Jessie, nu pot să stau aici și să zic O.K., omoară-te dacă vrei.

JESSIE: Sigur că poți. Tocmai ai făcut-o. Mai zi o dată.

MAMA: (Cu adevărat speriată) Jessie! (Teroare tăcută) Cum îndrăznești! (Furioasă) Cum
îndrăznești! Crezi că poți să pleci când vrei tu, ca și cum te-ai uita la televizor aici? Nu, nu
poți, Jessie. Mă faci să mă simt ca o proastă pentru că trăiesc, copile, și te înșeli atât de tare!
Îmi place aici, și o să stau aici până mă obligă să plec, până mă târăsc țipând, adică urlând, nu
glumă, în mormânt, și faci un lucru deștept plecând înainte de asta, pentru că, vreau să zic,
iubito, n-ai auzit zgomot ca ăla în viața ta. (JESSIE se întoarce.) Cu cine vorbesc? Ești plecată
deja, nu-i așa? Mă uit fix prin tine! Nu pot să te opresc pentru că ești deja plecată! Presupun
că ai senzația că acum o să trebuiască să vorbească toți despre tine! Presupun că ai senzația că
treaba asta o să-i deruteze foarte tare. O, da, încă de la Crăciun ai râs în sinea ta și te-ai gândit,
”Mamă, ce surpriză îi așteaptă.” Ei bine, nimeni n-o să fie deloc surprins, dragoste. E exact
genul tău. Asta e fata mea, alege calea cea mai grea. (JESSIE se ridică și se duce în bucătărie,
dar MAMA o urmează.) Știi pe cine vor compătimi? Pe mine! Ce zici de asta! Nu pe tine, pe
mine! Le va fi rușine de tine! Da. Rușine! Dacă îl întreabă cineva pe Dawson despre asta, o să
schimbe subiectul cât poate de repede. O să vorbească despre ce mult trebuie să plătească ca
să-și parcheze mașina zilele astea.

JESSIE: Lasă-mă în pace.

MAMA: Ăsta-i adevărul!

JESSIE: Trebuia să-ți las un bilet!

MAMA: (Țipând) Da! (Apoi, brusc, înțelegând ce a spus, aproape paralizată de gândul
acesta, se întoarce încet cu fața spre JESSIE, aproape șoptind.) Nu. Nu. Eu... poate nu m-aș fi
gândit la tot ce mi-ai spus.

JESSIE: E O.K., Mama.

(MAMA e aproape fără cunoștință de la devastarea emoțională a acestor ultime momente. Se

așează la masa din bucătărie, rănită și furioasă și îngrozitor de speriată. Dar arată aproape
amorțită. Este atât de mult dincolo de ceea ce se numește durere încât e aproape de neatins și
JESSIE știe acest lucru, și vorbește încet, urmărind semne că și-ar reveni.)

37
JESSIE: (Se spală pe mâini la chiuvetă.) Îmi amintesc că ți-a plăcut preotul ăla pe care l-am
avut la Tati, deci dacă vrei să-l rogi să țină slujba, n-am nimic împotrivă.

MAMA: (Nu un răspuns, doar un cuvânt) Ce.

JESSIE: (Dându-și cu cremă de mâini în timp ce vorbește) Și alege niște melodii care-ți plac
sau las-o pe Agnes să aleagă, ea o să știe exact pe care. A, și ți-am spălat rochia pe care ai
purtat-o la a lui Tati. Arătai foarte bine în ea.

MAMA: Nu-mi amintesc, dragă.

JESSIE: Și n-o să mai fie atât de rău odată ce încep prietenii tăi să vină la înmormântare. O să
te întâlnești probabil cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de ani buni, dar m-am gândit la ce ar
trebui să spui ca să treci peste partea aia agitată de când încep să vină.

MAMA: (Pur și simplu repetă.) Să vină.

JESSIE: Să-i conduci să vadă florile pe care le-au trimis, le-ar plăcea asta. Și când ei vor zice
”Îmi pare atât de rău, Thelma,” tu să spui doar, ”mulțumesc că ai venit, Connie.” Și apoi să-i
întrebi ce le face grădina vara asta sau ce planuri au pentru Ziua Recunoștinței sau ce fac
copiii...

MAMA: Nu cred că ar trebui să întreb de copii. O să vorbesc despre hainele în care sunt
îmbrăcați, ăsta e întotdeauna un subiect bun. Și o să-mi iau ceva de croșetat cu mine.

JESSIE: Și va fi Agnes acolo, deci poate nu va trebui să vorbești deloc.

MAMA: Poate dacă vine Connie Richardson o să o fac să-mi spună de unde-și ia ața aia
irlandeză, cum îi zice ea. Știu că nu e adusă din Irlanda. Cred că doar vine învelită în hârtie
verde.

JESSIE: Și asigură-te că inviți destui oameni acasă după, așa că ia suficientă mâncare ca să-i
hrănești pe toți și să-ți mai rămână și ție. Dar nu lăsa pe nimeni să ia ceva acasă, mai ales pe
Loretta.

MAMA: Loretta o să aranjeze mâncarea, iubito. Așa e corect, să o lași să ia niște macaroane
sau ceva.

JESSIE: Nu, Mama. Trebuie să fii mai egoistă de acum înainte. (Așezându-se la masă cu
MAMA) Acum, cineva sigur o să te întrebe de ce am făcut-o, tu să spui că nu știi. Că m-ai
iubit și știi că și eu te-am iubit pe tine și că am stat în casă astă seară, ca în oricare altă noapte
din viața noastră și apoi am venit la tine și te-am sărutat și am spus, ”noapte bună, Mamă,” și
ai auzit cum am închis ușa de la dormitorul meu și următorul lucru pe care l-ai auzit a fost
împușcătura. Și orice motive aș fi avut, ei bine, crezi că le-am luat cu mine.

MAMA: (Încetișor) A fost ceva personal.

JESSIE: Bun. E bine-așa, Mama.

38
MAMA: Asta o să zic, atunci.

JESSIE: Personal. Da.

MAMA: Asta să le zic și lui Dawson și Lorettei? Am stat aici, m-ai sărutat, ”noapte bună,
Mamă”? Vor vrea să știe mai mult, Jessie. Nu vor crede.

JESSIE: Păi, atunci spune-le ce am făcut. Am umplut bombonierele. Am curățat frigiderul.

Am făcut niște ciocolată caldă și am pus husa înapoi pe canapea. Habar n-ai. Bine? Chiar cred
că e mai bine așa. Dacă ar ști că am discutat despre asta, chiar nu vor înțelege de ce m-ai lăsat.

MAMA: Cred că nu.

JESSIE: E ceva privat. Seara asta e privată, a ta și a mea, și nu vreau să mai ia și altcineva din
ea.

MAMA: O.K. atunci.

JESSIE: (Stând în picioare în spatele Mamei acum, cu mâinile pe umerii ei) Acum, când auzi
împușcătura, nu vreau să intri în cameră. În primul rând, nu o să reușești să intri singură, dar
nu vreau să încerci. Sună-l pe Dawson, apoi sună la poliție, apoi sun-o pe Agnes. Și apoi vei
avea nevoie să faci ceva până ajunge toată lumea aici, așa că spală ibricul de ciocolată caldă.
Spală ibricul ăla până auzi soneria și nu-mi pasă dacă durează o oră, continuă să speli ibricul
ăla.

MAMA: O să dau telefoanele și apoi o să stau. N-o să am nevoie de ceva de făcut. Ce o să

spună poliția?

JESSIE: Presupun că o să facă testul ăla cu praful de pușcă, și până atunci ambulanța va fi aici
și vor intra în casă și mă vor lua și știi cum se întâmplă lucrurile astea. Tu să stai aici cu
Dawson și Loretta. Să-l ții aici pe Dawson. Vreau să intre poliția întâi în cameră, nu Dawson,
O.K.?

MAMA: Dar dacă Dawson şi Loretta vor să merg cu ei acasă?

JESSIE: (Întorcându-se în camera de zi) Asta depinde de tine.

MAMA: Cred că o să stau aici. Nu au decât bomboane Sanka.

JESSIE: Poate Agnes ar putea să stea cu tine câteva zile.

MAMA: (În picioare, uitându-se în camera de zi) Prefer să stau singură, cred. (Mergând spre
cutia pe care a adus-o Jessie mai devreme) Vrei să le dau lucrurile astea?

JESSIE: (Se aşează pe canapea, JESSIE ţinând cutia în poală.) Vreau să-i dau calculatorul
meu Lorettei. Dawson l-a cumpărat pentru el, dar apoi a văzut unul care i-a plăcut mai mult şi
nu putea să le aducă pe amândouă acasă, cu Loretta care numără fiecare bănuţ aşa cum face
ea, aşa că mi l-a dat mie pe primul. Ar fi amuzant să îl primească acum, nu crezi? Şi toţi
papucii mei de casă sunt într-un sac pentru ea în dulap. Să-i spui că ştiu că să-i vină şi nu i-am
39
purtat pe nici unii, şi asigură-te că Dawson te aude spunându-i asta. Mă bucur că o iubeşte atât
de mult pe Loretta, dar mi-aş dori să ştie că nu toată lumea poartă mărimea ei la pantofi.

MAMA: (Luând calculatorul) O.K.

JESSIE: (Revenind la cutie) Scrisoarea asta e pentru Dawson, dar e în principal despre tine,
deci citeşte-o dacă vrei. E o listă de cadouri pentru tine pentru cel puţin încă douăzeci de
Crăciunuri şi zile de naştere, aşa că dacă vrei ceva în mod special ar trebui să îl adaugi pe listă
înainte să i-o dai. Sau dacă vrei să ai o surpriză, nu citi pagina aia. Crăciunul ăsta primești mai
mult chestii pentru casă, cum ar fi un covor nou pentru baie sau lucru de mână, dar Crăciunul
viitor, o să-l coști ceva Crăciunul viitor. Cred că o să-ți placă mult și nu te-ai fi gândit
niciodată la asta.

MAMA: Și crezi că o să te asculte?

JESSIE: Cred că o să se simtă ca un om de nimic dacă nu. Cu mine zicându-i așa și tot restul.
Acum, la numărul ăsta îl suni pe Cecil. Am sunat eu săptămâna trecută și a răspuns, deci știu
că încă locuiește acolo.

MAMA: Ce vrei să-i spun?

JESSIE: Spune-i că am vorbit despre el și că am avut doar lucruri bune de spus despre el, dar
spune-i mai ales să-l găsească pe Ricky și să-i spună ce-am făcut, și să-i spună lui Ricky că ai
aici ceva pentru el, de la mine, și să vină să-l ia. (Scoate un săculeț din cutie.)

MAMA: (Săculețul pare gol.) Ce e?

JESSIE: (Scoțându-l de pe mână) Ceasul meu. (Punând ceasul în sac și scoțând din el o
panglică cu care să-l lege la capăt)

MAMA: O să-l vândă!

JESSIE: Asta e și ideea. Mi-ar plăcea să nu trebuiască să-l fure. Aș vrea să-și cumpere o masă
bună cu el.

MAMA: O să-și cumpere droguri cu el!

JESSIE: Păi, atunci, sper să-și cumpere niște droguri bune cu el, Mama. Și restul lucrurilor
sunt pentru tine. (Dându-i MAMEI cutia. MAMA ridică lucrurile și se uită la ele.)

MAMA: (Plăcut surprinsă) Când ai făcut toate astea? În timpul somnului meu de amiază,
presupun.

JESSIE: Presupun că da, am încercat s-o fac pe ascuns. (MAMA e surprinsă de cadouri.) Alea
sunt doar mici cadouri. Pentru oricând ai nevoie de unul. Nu sunt cadouri cumpărate, doar
lucruri la care m-am gândit că ți-ar plăcea să te uiți, poze sau lucruri pe care credeai că le-ai
pierdut. Chiar și lucruri pe care nu știai că le ai. O să vezi.

MAMA: Nu sunt sigură că le vreau. O să mă facă să mă gândesc la tine.

40
JESSIE: Nu-i adevărat. Sunt doar obiecte, ca de exemplu un tub de pastă de dinți gratuit pe
care l-am găsit agățat de ușă într-o zi.

MAMA: A. Bine, atunci.

JESSIE: Bine, poate că e un cadou pe acolo pe undeva. E inelul Bunicii pe care mi l-a dat mie
și m-am gândit că poate ți-ar plăcea să-l ai, dar n-am crezut că l-ai purta dacă ți l-aș da acum.

MAMA: (Ducând cutie la o masă din apropiere) Nu. Probabil că nu. (Întorcându-se cu fața
la ea) Sunt gata pentru manichiură, cred. Vrei să mă spăl din nou pe mâini.

JESSIE: (Ridicându-se în picioare) E timpul să plec, Mama.

MAMA: (Țâșnind spre ea) Nu, Jessie, ai toată noaptea la dispoziție!

JESSIE: (Când MAMA o apucă cu putere) Nu, Mama.

MAMA: Nu e nici zece.

JESSIE: (Foarte calmă) Dă-mi drumul, Mama.

MAMA: Nu pot. Nu poți să pleci. Nu poți să faci asta. N-ai spus că o să fie atât de repede,
Jessie. Mi-e frică. Te iubesc.

JESSIE: (Îi pune mâinile deoparte.) Dă-mi drumul, Mama. Am spus tot ce aveam de spus.

MAMA: (Stând nemișcată un minut) Ai zis că vrei să-mi faci unghiile.

JESSIE: (Făcând un pas mic în spate) Nu pot. E prea târziu.

MAMA: Nu e prea târziu!

JESSIE: Nu vreau să-i trezești pe Dawson și Loretta când îi suni. Vreau să nu se fi culcat și să
fie îmbrăcați, ca să poată să vină imediat.

mama: (În timp ce JESSIE se dă în spate, MAMA înaintează înspre ea, dar cu atenție) Se
trezesc repede, Jessie, dacă e nevoie. Ei nu contează aici, Jessie. Tu contezi. Eu contez. Nu am
terminat încă. Ai o mulțime de lucruri de care trebuie să ai grijă aici. Nu știu unde îmi sunt
rețetele și nu mi-ai spus ce să-i zic doctorului Davis când sună sau cât de multe vrei să-i
povestesc lui Ricky sau pe cine sun ca să adune frunzele uscate sau...

JESSIE: Nu încerca să mă oprești, Mama, nu ai cum.

MAMA: (Apucând-o din nou, de data asta cu forță) Ba pot! O să stau în fața holului și nu o
să poți să treci de mine. (Se luptă.) Va trebui să dai cu mine jos ca să scapi de mine, Jessie. Nu
am de gând să te las...

(MAMA se luptă cu JESSIE la ușă, și în încleștare JESSIE scapă de ea și – )

JESSIE: (Aproape o șoaptă) Noapte bună, Mamă. (Dispare în dormitorul ei și auzim cum
încuie ușa, chiar în momentul în care ajunge MAMA la ea.)
41
MAMA: (Țipă) Jessie! (Bâtând în ușă) Jessie, lasă-mă să intru. Nu face asta, Jessie. Nu o să
mă opresc din țipat până nu deschizi ușa asta, Jessie. Jessie! Jessie! Și dacă nu fac nimic din
ce mi-ai zis să fac! O să-i spun lui Cecil ce om mizerabil a fost ca să te facă să te simți așa și o
să-i dau ceasul lui Ricky lui Dawson dacă așa o să am chef și singurul mod în care poți să fii
sigură că fac ce vrei tu e să vii aici și să mă obligi, Jessie! (Bătând din nou) Jessie! Oprește-te!
Nu am știut! Am stat aici cu tine tot timpul. De unde puteam să știu că erai atât de singură?

(Și MAMA se oprește pentru un moment, gâfâind și înnebunită, punându-și urechea la ușă, și
când nu aude nimic, se îndreaptă și mai strigă o dată.)

Jessie! Te rog!

(Și auzim împușcătura și sună ca un răspuns, sună ca Nu.)

(MAMA se prăbușește pe ușă, cu lacrimi curgându-i pe față, dar fără să mai strige. E în șoc
acum.)

Jessie, Jessie, copile... Iartă-mă. (Pauză) Am crezut că ești a mea.

(Și pleacă de la ușă și traversează camera de zi, pe lângă mobilă, de parcă nu ar ști unde e,
neștiind ce să facă. În final se duce la aragaz, în bucătărie și ia ibricul de ciocolată caldă și îl
ia cu ea până la telefon și se ține de el în timp ce formează numărul. Se uită în jos la ibric,
ținând-ul strâns, de parcă viața ei ar depinde de el. O aude pe Loretta răspunzând.)

MAMA: Loretta, dă-mi-l pe Dawson, iubito.

42