Lacrimile

Autor:
Lucian Blaga
Când izgonit din cuibul veșniciei
întâiul om
trecea uimit și-ngândurat pe codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – și din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu fața-n pulberea pământului:
„Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ți stă-n putință împăienjenește-mi ochii
c-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare”.

Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete – lacrimile.
Leoaică tânără , iubirea
de Nichita Stănescu
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sarit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.
Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strîngere de ape.
Şi privirea-n sus ţîşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntîlni
tocmai lângă ciorcârlii.

Mi-am dus mâna la sprînceană,

la timplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică aramie
cu mişcările viclene,
incă-o vreme,
si-ncă-o vreme...
Rondelul ajungerii la cer
de Alexandru Macedonski
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci...
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-al vieții plâns îneci.

Spărgând fluidicul său smalt,

Ca o săgeată de-aur treci. --
În cer s-ajunge dintr-un salt,
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.

I se mai dă-n sfârșit asalt

Sub jar de patimi când te pleci,
În al tău suflet când n-ai alt
Decât fiorii dulci și reci... --
În cer s-ajunge dintr-un salt.
Liniște
de Lucian Blaga
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune, că strămoşii, cari au murit fără de vreme
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
vieaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pa harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?
Contabilitate
de Marin Sorescu
Vine o vreme
Când trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.

Câteva momente când era sa fim fericiti,

Câteva momente când era sa fim frumosi,
Câteva momente când era sa fim geniali,
Ne-am întâlnit de câteva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?).
Toate acestea fac un viitor luminos -
Pe care l-am trait.

O femeie pe care am iubit-o

Si cu aceeasi femeie care nu ne-a iubit
Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.

Si, în sfarsit, o soarta

Si cu înca o soarta ( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua (Scriem una si tinem-una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi).
Eva
de Lucian Blaga

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsună
de printre frunze ca un clopot de argint.
Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi
şi ceva la ureche
încet, nespus de încet,
ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume

cu toate că asculta şi el.
Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam.
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
şi-şi miscă geana parca-ar zice
că ea ştie ceva,
ce noi nu ştim,
ce nimenea nu ştie,
nici Dumnezeu chiar.
Lăcustra
de George Bacovia
De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val --
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,

Tot tresărind, tot așteptând...
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.
Plumb
de George Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veștmânt -
Stam singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau aripile de plumb.
De dragoste
de Nicolae Dabija
Zarea se -nnoreaza.Cad de sus omaturi.
Dor imi e de tine , chiar cind esti alaturi.

Frunza se destrama.Ceruri cad in ape.

Dor imi e de tine , chiar cind esti aproape.

Iar afara ploua, ceruri viscolesc-

sa nu ma mai satur sa te tot privesc.

Draga mea, iubito, floare-ngindurata-

a mea intotdeauna , si-a mea niciodata.

Oare si atuncea , dupa ce-o sa mor,

tot asa de tine o sa-mi fie dor?!
Am pictat
de Ion Hadârcă

am pictat
păsările cerului
zise Pictorul
fără să pictez și
cerul păsărilor
am pictat
portretul omului
zise Pictorul
fără să pictez și
sufletul lui
am pictat
panorama cuvântului
mai zise Pictorul
fără să pictez
și obiectele de el
devastate
acum știu bine
cu ce să încep
abia acum
când mi s-au scurs
toate culorile
Mai sunt
de Grigore Vieru

Mai sunt în seara cea de aur…

Şi-ascult pe malul de nisip
Cum lin, ca stelele pe munte,
Îţi curge liniştea pe chip;
Cum iese raza din găoace
Spărgând al stelei limpezi ou,
Şi cum se-acoperă mut apa
De roua unui cântec nou;
Cum cineva în aer, tainic,
La buze duce marea blând,
Cântând din ea ca dintr-o frunză
De dor tăriile umplând.
Necuvintele
de Nichita Stănescu
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Biografie
de Lucian Blaga
Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt
ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură

am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.
Note de primăvară
de George Bacovia
Verde crud, verde crud
Mugur alb si roz si pur
Vis de albastru si azur
Te mai vãd te mai aud.

O puncteazã cu-al sãu foc

Soare, soare
Corpul ce întreg mã doare
Sub al vremurilor joc.

Dintr-un fluier de rãchitã

Primavarã, primavarã
O copilã popositã la fîntîna te-ngînã
Pe cîmpia clarã.

Verde crud, verde crud

Mugur alb si roz si pur
Te mai vãd te mai aud
Vis de albastru si azur.
Floare albastră
de Mihai Eminescu
- Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie -
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?
Înc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!
Doina iubirii Şi mi-a zis într-un ceas rău
de Vasile Alecsandri C-am să mor de dorul tău!
Trece vara cea-nflorită,
Trece vara cea iubită, Şi mi-a zis într-un ceas blând
Că de-i face pe-al meu gând,
Şi cu dânsa-n altă lume
Se duc florile din lume, Să mă laşi a săruta
Două flori pe faţa ta,
Se duc toate-n pribegie…
Rămâne ţara pustie! Una-n câmpul raiului,
Alta-n cuibul graiului,
Numai două nu se duc,
Nici se duc, nici se usuc. De murit, eu noi muri,
Ci cu tine m-oi iubi
Una-i floare de zăpadă,
Una-i floare de livadă, Cât or creşte flori în lume
Şi s-or duce-n ceea lume!
Una-i floarea crinilor,
Un-a trandafirilor;

Şi amândouă-s răsădite,
Şi amândouă-s înflorite,

Una-n câmpul raiului,

Alta-n cuibul graiului!

Mândruliţo, draga mea,

A căzut din cer o stea
 Preromantismul
Trăsături:
- Curent literar de tranziție de la clasicism și iluminism la romantism.
- S-a manifestat în majoritatea țărilor vest-europene , aproximativ între
1770 și 1830.
- Preromanticii sunt sentimentali , visători , înclinați cu precădere spre
stări vagi , spre aspecte minore ale sentimentului.
- În literatura română , elementele preromantice se împletesc cu cele
romantice , clasice și iluminista în opera pașoptiștilor.
 Romantismul
Trăsături :

-Reîntoarcerea la natură -începutul istoriei în matca generatoare a

naturii ;
-Fascinația folclorului și cultivarea specificului național ;
-Modelul organic vegetal - structuri și configurații deschise - peisajul dă
imagini particulare , și nu tipice , dă o trăire , o comuniune ;
-Spiritul subiectiv , opus obiectivismului clasicist ;
-Evaziunea în natură , în mit , în vis , în trecut , în istorie și basm ;
-Autotrofia - sinteza efectivă interioară - peisajul - o stare de suflet ;
-Visul - conceptul de lume ca vis ;
-Metafora are un model vegetal - floarea , copacul , sămânță ;
-Cultivarea unităților - clasicismul cultivă modelul ;
-Dinamismul fanteziei ;
-Cultivarea contrastului , care poate fi afectiv , liric sau cromatic ;
-Titanismul - eroul excepțional în împrejurări excepționale ;
-Cosmicizarea - evaziunea în cosmos , trăirea raportului om-univers;
-Iubirea - centru al lumii - heliotropism erotic ;
-Ruinele -motivul fortuna labilis;
-Călătoria -un mod evaziune;
-Paraconștientul - raportul Unul -Totul ;
Victor Hugo - prefață la drama Cromwell - manifest al
romantismului

-Frumosul are o singură înfățișare , urâtul o mie .

-Întâietatea grotescului asupra sublimului.
-Se prăbușește în fața rațiunii și a gustului , arbitrara deosebire între
genuri .
-Să dăm cu ciocanul în teorii , în poetici și în sisteme.
-Nu există alte reguli decât legile generale ale naturii.
-Unitatea de ansamblu este legea de perspectivă a teatrului.
-Poetul nu are de primit sfaturi decât de la natură , adevăr și de la
inspirație .
-Poetul este un copac , care-și produce operele , așa cum un arbore își
produce fructele.
-Drama este o oglindă în care se oglindește natura.
 Realismul
Istoric :
-Apare în Franța , în sec XIX , ca reacție împotriva romantismului , ca o
apropriere a literaturii de concepțiile materialiste , pozitiviste , scientiste.
-Este favorizat de revoluționeze burghezo-democratice din Franța ,
Anglia , Țările de Jos , de filosofia iluministă , de dezvoltarea științei și
culturii .
-Termenul este utilizat de pictorul francez Gustave Courbet și provine
din latină.
-Reprezentanți :
Franța : Stendhal, Balzac , Flaubert, Mauriac , Maupassant, Proust.
Anglia: Dickens , George Eliot , Virginia Wolf.
Rusia : Lev Tolstoi , Dostoievski, Gogol , Cehov , Pasternak.
America : Mark Twain , Hemingway , Faulkner.
România : Ion Creangă , Mihail Sadoveanu , Caragiale , Ioan Slavici ,
Liviu Rebreanu , George Călinescu , Marin Preda .

Conceptul de realism în critica literară românească :

-Titu Maiorescu Direcția nouă în poezia și proza română - susține un
concept de realism de factură clasicistă și de specific național : tipurile
realiste să reprezinte , permanențe umane , viața specific națională .
-Garabet Ibrăileanu Creație și analiză :
Un creator nu copiază realista ci-și crează concepția sa despre realitate
;
Romanul tinde a deveni o știință , el are temelie puternică în psihologie
și sociologie ;
Programul realizat de scriitorii realiști:

-Eroi tipici în împrejurări tipice - eroul reprezintă o categorie socială ,

iar împrejurarea - o felie de viață . Eroul este arhivistul , inadaptabilul ,
demagogul , luptătorul .
-Tema , eroii , conflictul , subiectul sunt luate din realitatea socială ,
istorică
-Criticismul - atitudinea critică a autorului față de realitatea socială ;
-Scientismul- introducerea de concepte și modele de gândire științifică ;
Procedee realiste :
-Tipizarea
-Analiza psihologică
-Colajul
-Descrierea

Specii realiste : schița , nuvela , romanul , reportajul , eseul.

Contribuția scriitorilor români la dezvoltarea realismului:

Precursori ai realismului :
Dimitrie Cantemir Istoria ieroglifică - critica societății feudale .
Antim Ivireanul Didahiile - critica moravurilor și a instituțiilor feudale .
Costache Negruzzi Alexandru Lăpușneanul- critica absolutismului
feudal , aduce primul model de nuvelă realistă.
Tendința realismului liric - subiectiv de factură romantică :
Ion Creangă Amintiri din copilărie - realism liric , rural , patriarhal , de
specific național .
Mihail Sadoveanu Baltagul , Frății Jderi , Hanu Ancuței - realism liric
de specific național .
Zaharia Stancu Desculț - realism liric , împletit cu obiectiv critic .
Tendința realismului de factură clasică și barocă :
Ioan Slavici Moara cu noroc , Mara - sobru , moralizator , umanist .
George Călinescu Enigma Otiliei - retoric , balzacian , cu elemente de
baroc .
Tendința realismului critic obiectiv :
I. L. Caragiale O scrisoare pierdută - de problematică , comic , concis ,
de acuitate critică .
Liviu Rebreanu Ion - un realism sobru , precis , înțelegere logică ,
nuanțat , obiectiv .
Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste , întâia noapte de război -
analist , realism al stărilor de conștiință , de problematică .
Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni - un realism de
problematică politică și socială , critic , obiectiv .
Simbolismul
Simbolismul este o reacție :
-ideologică împotriva pozitivismului și raționalismului burghez , o
aderare la filosofia lui Bergson , preluând idei din Schpeunhauer;
- socială împotriva valului reacțiunii după înăbușirea Comunei din Paris
;
-estetică împotriva parnasianismului și o reluare în profunzime a
romantismului .

Numele curentului a fost dat de Jean Moreas , care publică , în revista Le

Figaro , un articol manifest Le symbolisme. În același timp , Stéphane
Mallarme realizează o grupare simbolistă , iar René Ghil - o școală
simbolist- instrumentalistă .
Unitatea curentului simbolist este dată de atitudinea antiparnasiană , de
conceptul de poezie pură , de ideologia idealistă .

Simbolismul românesc
Etapele :
-estetică și teoretică : Alexandru Macedonski - Literatorul - 1880-1892
-experimentală : Ovidiu Densusianu - Viața nouă - 1892-1908;
- de realizări - 1908-1916 ;
- de declin- după Primul Război Mondial .
Particularități :
- o reacție împotriva epigonismului eminescian ;
- o reacție împotriva semănătorismului și tradiționalismului ;
-asimilează obiectivarea lirismului de la parnasieni .
Reprezentați : Alexandru Macedonski , Ion Minulescu , Dimitrie Anghel
, George Bacovia etc.

Trăsăturile programului estetic

-Personaje -simbol în împrejurări simbolice ;
-Tema , eroii , conflictul , subiectul sunt structurate pe conceptul de
corespondență .
-Cosmicizarea - proiecția cosmică a eroilor ;
-Conceptul de poezie pură - poezia - o floare a spiritului ;
-Cultivarea sugestiei și intuiției prin simbol ;
-Gândirea analogică în locul celei logice ;
-Sinestezia simțurilor ;
Procedee simboliste :
- cultivarea simbolului ca centru de sugestie .
-sinestezia simțurilor ca procedeu poetic .
-utilizarea laitmotivul pentru a sugera ideea poetică .

Specii specifice simbolismului :

Rondelul
Poemul
Romanul
Pastelului
Idila
Meditația
 Expresionism
Expresionismul a fost un curent artistic modernist, inițial prezent în
poezie și pictură, care a originat în Germania la începutul secolului al
XX-lea. Aceasta este caracterizata de prezentarea lumii din perspectivă
strict subiectivă, distorsionată intenționat, pentru a crea momente
emoționale care să transmită idei și stări de spirit. Artiștii de origine
expresionistă caută să indice înțelegerea lumii prin propria lor
perspectivă sau experiență emoțională comparată cu înțelegerea
"obișnuită" sau rațională a lumii materiale.
Expresionismul în literatură :
În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva
realismului sau naturalismului, o căutare a unei realități psihologice sau
spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în
secvența lor logică. În roman, termenul este legat de operele lui Franz
Kafka sau James Joyce (vezi: tehnica fluxului conștiinței, stream of
consciousness). În teatru, August Strindberg este considerat un precursor
al mișcării expresioniste, deși termenul poate fi aplicat unui grup de
dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea,
incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller și Frank Wedekind. Opera lor
este caracterizată de o bizară distorsionare a realului. Alți dramaturgi,
deși nu erau afiliați curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de
exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) și Eugene O'Neill în Împăratul
Jones (1921). Mișcarea, deși a durat puțin timp, a dat un avânt
substanțial modernizării teatrului european.
Numeroase opere literare românești au intrat în atingere cu
expresionismul. Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale
lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui curent. Un alt exemplu ar putea fi
piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată. Opera „Săptămâna
luminată” de Nicolae Brânzeu pe un libret de Constantin Pavel după
piesa lui Mihai Săulescu; cu premiera în 1943 la Opera Română din
București. Aceasta din urmă poate fi considerată prima operă
românească de orientare expresionistă; ea reliefează un tragism
răscolitor, realizat cu o măiestrie uimitoare. Din nefericire, după 1990,
nicio Operă din țară nu a înscris-o în repertoriul ei.

Elemente definitorii ale expresionismului :

-permanenta nevoie de absolut , aspiratia spre ideal;
-cautarea originalului , a increatului , a ineditului;
-reîntoarcerea la primordial , la orientul mitic , la origini ;
-anularea vecilor dogme ale realismului;
-Descătușarea absolută a eului - explozie de sentimente ;
-Admirație deosebită pentru minunile lumii ;
-Tendința de a depăși condiția umană ;
-Marele Tot ;
-Împletirea realității cu fantezia , exoticul , metafizic ;
-Revolta împotriva lui Dumnezeu ;
-Lupta cu mecanicismul ;
-Expresie vie ;
-Libertatea absolută a spiritului ;
-Râsul absurd ;
Motivul continuității se axează pe metafora
cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu și este
amplificat de simbolul lumii ce reprezintă un
factor capabil de creare a atemporalității .
Motivul evocă năzuința ființei între efemer și
etern printr-un continu al generațiilor . Umbrele
trecutului , reitareate din circuitul universale al
nașterilor și al morților , se instituie sub efectul
germinativ al razelor .
Acest motiv flotant se regăsește și în romanul
Adam și Evă de Liviu Rebreanu în care cuplul
arhetipal și androgin se regăsește în 7 perioade
istorice diferite .
Motivul luminii se axează pe sintagma Unde și când
m-am ivit în lumină ce sugerează mitica situare a
eului liric în coordonatele spațio-temporale ale lumii
reale simbolizate de lumină și este amplificat de
imaginile contrarii iadul și muntele cu crini , care
într-o complentaritate simbolică sugerează drama
existenței umane .
Motivul redă lumina ca și le un impuls cosmic ,
nașterea acesteia din întunericul primordial .Factorul
prim al luminii se identifică în potențarea metaforică
a tainelor nepătrunsului originar .
Acest motiv flotant mai este revalorificat și în
poemul Lumina de Lucian Blaga în care
Cosmogonia prin puterea luminii este văzută ca
singurul principiu generator de lume .
In volumul "Necuvintele" (1969), Nichita Stanescu pune in discutie
chiar materialul de constructie a universului poetic, cuvintele,
considerate, in plin modernism, insuficiente, devalorizate prin tocire,
prin repetabilitate extrema. Poetul neaga cuvintele, inlocuite prin
reversul lor, "necuvintele", expresie a Cuvantului originar, care nu
trebuia sa semnifice, sa substituie obiectul, ci era obiectul insusi, lumea
in potentiala devenire. Prin caracteristicile ei de arta poetica,
poezia "Necuvintele" propune utilizarea altui tipar semantic, in care
sugestia sa fie graitoare in aceasta inversare a rolului semnelor si a
codurilor lingvistice. Gesturile individului sunt insotite de o combustie
interna pe masura:
"El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete.
Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti."
Comunicarea se realizeaza, la Nichita Stanescu, prin alteritate, prin
infiintarea tu-ului, a celuilalt, care sa dimensioneze si sa tensioneze
spatiul poetic. Gesturile reciproce ale celor doua ipostaze lirice se
completeaza: exista un eu si un el, fiecare incercand sa comunice prin
intermediul unor semne complexe. Poetul opereaza cu semne tinand de
gesturile triburilor primitive, incercand sa redescopere limbajul intr-un
mod original. Mana devenita frunza si frunza devenita mana nu fac
altceva decat sa sporeasca misterul acestui limbaj cu valente proprii.
Gestica poeziei se continua in acelasi registru:
"El a intins spre mine o ramura ca un brat.
Eu am intins spre el bratul ca o ramura."
Confundarea omului cu elementele regnului vegetal nu face altceva
decat sa mareasca misterul acestei comunicari, sa intoarca timpul la un
nivel in care plantele si arborii isi stabilesc propriul lor sistem de semne,
imperceptibile pentru fiinta umana. Afirmatiile poeziei sunt
sententioase, propozitiile sunt scurte, transformandu-se in axiome:
"El si-a inclinat spre mine trunchiul
ca un umar
Eu am inclinat spre el umarul, ca un trunchi noduros."
Transformarea eului poetic intr-un trunchi noduros indica o tendinta
spre vegetalizare, de incremenire a fiintei, de situare in primordialitate.
Alteritatea, ca proces conversiv de compunere si descompunere a eului,
apropie fiinta umana de unitatea primara a totului, prin care circulau
sevele unui singur circuit, cosmic, al genezei, potentand resursele unei
noi nasteri:
"Auzeam cum se-nteteste seva lui batand
ca sangele
Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva."
Granitele materialitatii individuale dispar, refacand fiinta primara,
strabatuta de spiritul universal:
"Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am ramas un pom singur.
El
un om singur."
Magia cuvintelor schimba cele doua domenii de existenta, a omului si
arborelui, printr-o stranie metamorfoza.
Teme si motive ale poeziei "Necuvintele"
. Crearea limbajului prim, paradigmatic, bazat pe paradox, pe situatia
iesita din comun; transformarea limbajului urmeaza registre diferite.
Codul de comunicare este cel energetic, partile corpului celor doua fiinte
intrupandu-se in forme diferite.
. Imaginea lumii dintr-o alta perspectiva decat cea obisnuita, prin
perceptia unor senzatii diferite, prin redescoperirea semnelor si a
simturilor arhaice: transferul de materie, de la vegetal la uman si
invers, se efectueaza printr-un straniu act de magie, prin "necuvinte".
. Necuvintele, vazute ca semne prin care lumea isi modifica relatiile si
dimensiunile.
. Metafora renasterii lumii prin reactivarea Logosului primordial, prin
edificarea unui univers cu noi valente dimensionale. Poezia lui Nichita
dobandeste o alta materialitate, prin "necuvinte", care transcend lumea
obisnuita a sensurilor, invingand sabloanele gandirii limitate.
 Modernismul
-mișcare culturală care cuprinde mai multe curente literare: simbolismul,
avangardismul,
expresionismul, futurismul etc.
Se manifestă începând cu sfârșitul sec. XIX, iar în literatura română ia o
amploare deosebităîn perioada interbelică având ca reprezentanți pe
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu.

Trăsături :
-Cultivarea simbolurilor, sugestiilor, sinesteziilor ;
-Lirismul subiectiv
-reflexivitate;
-Expresivitatea limbajului;
-Adoptarea versului liber ;
-Muzicalitatea versurilor ;
-tehnica ingambamentului;
-Împletirea liricii cu filozofia, religia, matematica;
-Preferința pentru anumite specii literare: artă poetică, meditație, elegie,
pastel
-psihologic;
-Organizarea discursului liric în secvențe inegale;
-Condiția eului liric;
-creator în univers;
-Tema mediului citadin decadent-
-Tema vieții și a morții
-Tema cunoașterii, atitudinea eului creator în univers
-Tema iubirii
-Tema trecerii ireversibile a timpului
-Tema tristeții metafizice
-Tema desacralizării universului înconjurător .
 Neomodernism
Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita
Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky.
Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se
liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului.
Trasaturi ale liricii:

• Expansiunea imaginatiei

• Luciditatea si fantezia

• Sensibilitatea si ironia

• Erotismul si confesiunea

• Elemente suprarealiste si ermetice

• Universul afectiv al omului contemporan

• Formulele artistice se diversifica

• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

 Postmodernism
Postmodernismul este termenul de referință aplicat unei vaste game de
evoluții în domeniile de teorie critică, filosofie, arhitectură, artă,
literatură și cultură. Diversele expresii ale postmodernismului provin,
depășesc sau sunt o reacție a modernismului. Dacă modernismul se
consideră pe sine o culminare a căutării unei estetici a iluminismului, o
etică, postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor
entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de
fragmentare, consumism și deconstrucție. Jean-François Lyotard a
descris acest curent drept o „neîncredere în metanarațiuni” (Lyotard,
1984); în viziunea acestuia, postmodernismul atacă ideea
unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele
fracturate, fluide și pe cele multiple.
Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate
fenomenele care au succedat modernității. Postmodernitatea include un
accent pe condiția sociologică, tehnologică sau celelalte condiții care
disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe
de altă parte reprezintă un set de răspunsuri de ordin intelectual, cultural,
artistic, academic sau filosofic la condiția postmodernității.
Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit
incorect sub forma „postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiția
sau răspunsul la postmodernitate. De exemplu, se poate face referință la
arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură postmodernă,
filosofie postmodernă.
Tema o constituie consecintele pe care iubirea, navalind ca un animal de
prada in spatiul sensibilitatii poetice, le are asupra raportului eului poetic
cu lumea exterioara si cu sinele totodata.

Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este o confesiune lirica a lui Nichita

Stanescu, o arta poetica erotica, in care eul liric este puternic marcat de
intensitatea si forta celui mai uman sentiment, iubirea.

Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii

sugereaza extazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub
forma unui animal de prada agresiv, "leoaica tanara", explicitata chiar de
poet prin apozitia "iubirea".

Structura, compozitie, limbaj poetic

Poezia este structurata chiar de catre Nichita in trei secvente lirice,

corespunzatoare celor trei strofe.

Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma

unei tinere leoaice agresive, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte
devoratoare asupra identitatii sinelui, infigandu-si "coltii albi [...] in fata"
si muscandu-l "de fata". Pronumele la persoana I, "mi", "ma", "mi", "m",
potenteaza confesiunea eului poetic in sensul ca el era constient de
eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l "pandise-n
incordare/ mai demult", dar nu se astepta ca acesta sa fie atat de
puternic, sa aiba atata forta devastatoare "mi-a sarit in fata", "mi i-a
infipt in fata", "m-a muscat [...]defata".

Strofa a doua accentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate

intalniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degaja asupra
sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta, extinsa asupra
intregului univers: "Si deodata-n jurul meu, natura". Forta agresiva si
fascinanta a iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii, intr-un joc
al cercurilor concentrice, ca simbol al perfectiunii: "se facu un cerc de-a
dura,/ cand mai larg cand mai aproape,/ ca o strangere de ape". Eul liric
se simte in acest nou univers un adevarat "centrum mundi", un nucleu
existential, care poate reorganiza totul in jurul sau, dupa alte perceptii,
cu o forta impresionanta.

Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta

"tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o
manifestare superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este perceputa
cu toate simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care

zboara cel mai sus si are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat
de noul sentiment neasteptat, care-l copleseste, "Si privirea-n sus tasni,/
curcubeu taiat in doua", curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate,
poate semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un
adevarat arc de triumf, de izbanda cereasca, reflectat in sufletul prea plin
al eului poetic.

Strofa a treia revine la momentul initial, "leoaica aramie/ cu

miscarile viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante,
devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic isi pierde concretetea si
contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simturile se estompeaza:
"Mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le
mai stie", poetul nu se mai recunoaste, simtindu-se confuz si bulversat
de "atacul" surprinzator al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric
identifica sentimentul, nu mai este o "leoaica tanara" oarecare, ci
"aramie", stie ca iubirea este perfida, are "miscarile viclene", dar
fericirea traita acum vine dupa o perioada terna a vietii, "un desert", care
capata brusc "stralucire". Iubirea, ca forma a spiritului, invinge timpul,
dand energie si profunzime vietii "inc-o vreme,/si-nca-o vreme...".