De-aş avea

de Mihai Eminescu

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară,
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ti ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

Atât de fragedă…
de Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asemeni

Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasea sună sub picior,
Şi de la creştet până-n poale
Pluteşti ca visul de uşor.
 Din încreţirea lungii rochii
Răsari ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine

Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Păşi-va visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Şi să-mi răsari ca o icoană

A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

Rodica
de Vasile Alecsandri

Purtând cofiţă cu apă rece

Pe ai săi umeri albi, rotunzori,
Juna Rodică voioasă trece
 Pe lângă junii sămănători.

Ei cu grăbire îi sar în cale,

Zicând: „Rodică, floare de crin,
În plin să-ţi meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieşi cu plin!

S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!

Calea să-ţi fie numai cu flori,
Şi casa casă, şi masa masă,
Şi sânul leagăn de pruncuşori!”

Cu grâu de aur ei o presoară,

Apoi cofiţa întreagă-o beu.
Copila râde şi-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.

Evocare,
de Nichita Stănescu

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -

a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.

Ce bine că ești

Nichita Stănescu

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Tinerii,
de Nichita Stanescu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută

tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Poveste,
de Marin Sorescu

Sufletul tău funcționează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuși vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiți pentru iarbă

Și pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Și vom ține un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieși în cale

Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Și că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.
Dacă ne-am ucide unul pe altul,
de Ana Blandiana

Dacă ne-am ucide unul pe altul

Privindu-ne în ochi,
În ochii noştri în jurul cărora
Genele stau ca o coroană de spini
Care-ncunună definitiv
Orice privire,
Dacă ne-am ucide, după ce ne-am privit
Cu dragoste fără de ţărm în ochi,
Şi, cunoscându-te, ţi-aş spune:
Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atât de bine,
Vei rămâne numai cu mine,
Tu, cel născut din cuvânt,
Vei cunoaşte gust de pământ,
Vei simţi ce frumoase sunt rădăcinile
Împletindu-ţi prin ele mâinile,

Cu nenţeleasa bucurie
De-a nu mai fi pentru vecie..
Şi, mângâindu-mă, mi-ai spune:
Mori, draga mea,
Iubita mea cu frunte de octombrie
Cuprinsă ca-n icoane
De nimb rotund de moarte,
Mori,
Lasă-ţi culorile în flori,
Pletele lungi cărărilor
Şi ochii luciu mărilor,
Să ştii
De unde să le iei,
Când vei veni..
Dac-am muri deodată împreună
Ucigaş fiecare şi victimă,
Salvator şi salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi,
Mult după ce nu vom vedea…
Nebun de alb,
de Adrian Păunescu

Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna

De când mă simt tot mai bogat de tine
Şi-mi stau pe tâmpla Soarele şi Luna
Acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine.

Şi, uite, n-are cine să ne-ajute

Abia-şi mai duce lumea ale sale
Pe un perete alb de muze mute
Nebunii negri caută o cale.

Şi te iubesc cu milă şi cu groază

Tot ce-i al tău mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce capturează
Regină neagră pentru veşnicie.

Prin gări descreierate accidente

Mărfare triste vin în miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca să te-apropii şi ca să te sperii

Mi-e dor de tine şi-ncerc să-ţi văd chipul

Te caut pe orice latură a firii
Şi dacă-n podul palmei-ncerc să iau nisipul
Văd un inel jucându-se de-a mirii.

Îi văd în bătălii din vreme-n vreme

Ostaşii gărzii tale mi se-nchină
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon şi nume de regina.

Tăcutele dimineți
de Gellu Naum

Tăcutele dimineți sau tăcutele nopți

e un șold e o pulpă e o panteră
încerc să-ți prind umerii servindu-mă de o vioară
ca de o plasă de fluturi
dar dacă părul tău sună e pentru că visează
dacă pleoapa ta înflorește e din cauza vântului
dacă mâna ta urlă este pentru că e noapte
dacă urechile dorm e pentru că sunt flămânde
dacă pantofii tăi râd e pentru că se gândesc
și umerii tăi dacă zboară e poate pentru că e foarte târziu

Dacă mâna ta tace e pentru că este o scoică

dacă vinele aleargă e din cauza mătrăgunei
dacă pulpa ascultă e pentru că mai sunt frunze
dacă sângele spumegă e vina umbrelelor

Dacă mâna ta țipă e pentru că moare

dacă umbra ta fâlfâie e pentru că arde
dacă unghia stă pe perdele e pentru că sunt violete
dacă piciorul tău nechează e din cauza norilor
dacă plămânii ațipesc e pentru că e întuneric
și umerii tăi dacă sugrumă
e cu siguranță din cauza arborilor

Când ai nevoie de dragoste,

de Mircea Cărtărescu

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.

când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.

când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.

poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,

fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste

când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Numai noaptea,
de Radu Stanca

Numai noaptea vino, când tăcerea

Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,

Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe

Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac!

Şi la umbra lunii blestemată

Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,

Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc!

Numai noaptea, când e lună plină

Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte

Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce

Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce!
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz!
Replici,
de Mihai Eminescu

POETUL
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.

IUBITA
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu –
Iubitul meu.

Tu eşti un rege, eu sunt regină,

Eu sunt un haos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu eşti un cânt.

POETUL

Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,

Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc –
Şi te iubesc!

IUBITA
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet –
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,

În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimica nu e, nimic al meu –
E tot al tău.
Romanță fără ecou - Ion Minulescu

Iubire, bibelou de porţelan,

Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an..

Îţi mulţumesc!..
Dar cum?.. Ce s-a-ntâmplat?..
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?..
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit

De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?..

Iubire, bibelou de porţelan,

Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti..
Să nu te mişti..
Şi dacă ne iubeşti -
O!.. dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă-ne la fel încă un an..
Un an măcar..
Atât..
Un singur an..

Iubire, bibelou de porţelan!..

Cântec de dragoste

Rainer Maria Rilke

Cum să-mi împiedec sufletul

să nu-l ajungă cutremurat pe-al tău?
Cum să-l înalţ deasupra ta
spre alte lucruri, altundeva?
O, cum l-aş aduna
lângă ceva pierdut în întunerec,
într-un ungher tăcut, străin, nefrămătând,

ce nu se-ndepărtează
când adâncurile-ţi lunecă departe, unduind.
Ci tot ce ne-nfioară, pe tine şi pe mine,
ne împreună totuşi aşa cum un arcuş
din două strune-un singur sunet scoate.
Pe ce vioară suntem înstrunaţi?
Şi ce artist ne ţine-n mâna lui,
cântec cum altul nu-i?

Această dragoste, Jacques Prevert

Aceasta dragoste
atât de violenta
atât de firava
atât de tandra
atât de disperata
aceasta dragoste
frumoasa ca ziua
si urâta ca vremea
când vremea e urâta
aceasta dragoste atât de adevarata
atât de frumoasa
atât de fericita
scaldata-n bucurie
si-atât de derizorie
tremurând de spaima ca un copil în bezna
si totusi sigura de ea
ca omul calm în miez de noapte
aceasta dragoste ce sperie pe atâtia
si-i face sa vorbeasca
si-i face sa blesteme
aceasta dragoste pazita
pentru ca noi o pazim
aceasta dragoste
haituita, ranita, calcata
-n picioare, ispravita,
negata, uitata
aceasta dragoste-ntreaga
atât de vie înca
si însorita
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
si mereu neschimbat
la fel de-adevarata ca o planta
si ca o pasare vibrând
calda si vie ca vara
noi amândoi putem
sa mergem si sa ne întoarcem
putem sa uitam
pe urma s-adormim
sa ne trezim, sa suferim,
sa-mbatrânim
sa adormim din nou
sau sa visam la moarte
sa ne trezim surâs si râs
sa-ntinerim
dragostea noastra ramâne
îndaratnica asemenea unui catâr
vie ca dorinta
si cruda ca memoria
stupida ca regretul
si tandra precum amintirea
rece ca marmora
frumoasa ca ziua
fragila ca un prunc
surazând ne priveste
si ne vorbeste fara cuvânt
si o ascult tremurând
si strig
si strig pentru tine
si strig pentru mine
rugându-ma de ea
pentru tine pentru mine pentru
toti cei ce se iubesc
si care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine si pentru toti
ceilalti
pe care nu-i cunosc
ramâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiti
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pamânt
nu ne lasa sa înghetam
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
da-ne iar un semn de viata
mult mai târziu din marginea padurii
din padurea memoriei
tâsneste deodata
întinde-ne mâna
salveaza-ne.