Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)

poezie modernistă Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă. Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură „cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919). Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie, Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de execpţie. Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi „expresionistă” – Eugen Todoran).

Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică. Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică. după cum afirmă G. sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică. Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în titlu. alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională. în acelaşi timp. cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. . Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. dar şi taina înfloririi. de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală. în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii. cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru enunţuri poetice. pare a-şi fi epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). prin excelenţă romantic. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire. În acelaşi timp. „enstatică”. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii. „marea epifanie dramatică a timpului”. care optează pentru cunoaşterea luciferică („lumina mea”). a rodirii. cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. în „cutreierul sferic” al lumii. pe buze ori morminte”. tulburătoarea taină a morţii. a iluminării. formulat ca monolog liric. La un alt nivel al interpretării simbolice. o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână). Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”. dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei. Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice „nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”). în ochii. care aleg calea cunoaşterii paradisiace. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii. ci şi pe cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni. ori cuvântul poeţilor). luna („astru supus timpului şi morţii” reprezentând. cu fiecare „petală” a „corolei de minuni a lumii”. o percepţie sinestezică). în opoziţie cu „lumina altora”. a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată.La nivel compoziţional. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice. La nivelul sintaxei poetice însă. precum iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională. tainele teluricului şi ale celestului. nu este structurat strofic. deci în patru secvenţe. simbol al cunoaşterii. Ochii sunt însă un spaţiu al întâlnirii dintre eu şi lume. primul-plan este focalizat asupra eului liric. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică. prin Logos şi a cunoaşterii prin Eros. organizând referentul ficţional pe două planuri. care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. „plus – cunoaştere”) este unul poetic. în „calea” sa. printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Ele reprezintă. eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori. Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe. a universului nu numai vegetal. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). Prin conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza lumina altora / lumina mea. În contextul acestei poezii. numită de Blaga cunoaştere paradisiacă. Între aceste două substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe un raport antitetic. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman. exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp („adâncimi de întuneric”). aventura cognitivă a intuiţiei. numită şi „minus-cunoaştere” -. fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria. cu toate că luna nu este una dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii. „nu ucid cu mintea”). iar al doilea. discursul poetic. în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan. prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. La nivelul discursului poetic. „extatică”. ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei senzoriale (aici. prin cuvânt.

Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri. ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii. ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial: „[. Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”. Analogia „lumina tainelor existenţiale. poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului. însumate numai prin „cunoaştere luciferică”. prin care se exprimă gândul neîngrădit. . Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei. cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului.] tremurătoare / măreşte taina nopţii”. Surprinzător. Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti. . sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi” adverbial -) . Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”). participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc. . Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului – definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă. refăcându-şi perfecţiunea.Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară. „sfânt mister”. . corola de minuni a lumii” pare a închide sferic. eul cunoscător devine eul creator. Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic). de o metrică variabilă. motivând prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere. potenţând astfel sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop). îmbogăţesc [. . Această emoţie a universului lăuntric favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: „nepătruns”. în noul tipar sintactic. . cale de intuire a tainelor lumii. de această dată. îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles.] cu razele ei albe luna / [. „ne-nţeles”. dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”). . Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”. Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe – fiecare substantitv fiind pus. „întunecata zare”. fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii. este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ceI ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). cu versuri libere.] căci eu iubesc”. nu ucid / întâlnesc / sporesc.