Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)

poezie modernistă Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă. Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură „cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919). Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie, Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de execpţie. Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi „expresionistă” – Eugen Todoran).

primul-plan este focalizat asupra eului liric. dar şi taina înfloririi. . La nivelul sintaxei poetice însă. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire. Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe. Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională. Ele reprezintă. a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată. pare a-şi fi epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). organizând referentul ficţional pe două planuri. precum iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. Prin conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza lumina altora / lumina mea. prin cuvânt. ci şi pe cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni. exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp („adâncimi de întuneric”). Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”. „nu ucid cu mintea”). în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan. alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. formulat ca monolog liric. o percepţie sinestezică). „enstatică”. luna („astru supus timpului şi morţii” reprezentând. în ochii. după cum afirmă G. numită de Blaga cunoaştere paradisiacă. prin Logos şi a cunoaşterii prin Eros. a iluminării. În acelaşi timp. eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori. de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală. cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru enunţuri poetice. Ochii sunt însă un spaţiu al întâlnirii dintre eu şi lume. sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică. deci în patru secvenţe. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii. în „cutreierul sferic” al lumii. Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică. fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria. iar al doilea. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii. cu toate că luna nu este una dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână). Între aceste două substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. La un alt nivel al interpretării simbolice. în opoziţie cu „lumina altora”. dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei. În contextul acestei poezii. Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională. a universului nu numai vegetal. numită şi „minus-cunoaştere” -. tainele teluricului şi ale celestului. „plus – cunoaştere”) este unul poetic. cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. în acelaşi timp. La nivelul discursului poetic. cu fiecare „petală” a „corolei de minuni a lumii”. Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică. Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în titlu. prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. prin excelenţă romantic. aventura cognitivă a intuiţiei. în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. care optează pentru cunoaşterea luciferică („lumina mea”). nu este structurat strofic. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. ori cuvântul poeţilor). ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei senzoriale (aici. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”. a rodirii. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe un raport antitetic. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman. „extatică”. în „calea” sa. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice „nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”). „marea epifanie dramatică a timpului”. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. tulburătoarea taină a morţii. discursul poetic.La nivel compoziţional. cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. simbol al cunoaşterii. pe buze ori morminte”. care aleg calea cunoaşterii paradisiace.

Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri. motivând prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ceI ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe – fiecare substantitv fiind pus. de o metrică variabilă. refăcându-şi perfecţiunea.Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară. nu ucid / întâlnesc / sporesc. îmbogăţesc [. . Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic). poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului. participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc. „ne-nţeles”. cale de intuire a tainelor lumii. ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii. cu versuri libere. Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului – definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă. potenţând astfel sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop).] tremurătoare / măreşte taina nopţii”. de această dată. Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”. în noul tipar sintactic. . Această emoţie a universului lăuntric favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului. Analogia „lumina tainelor existenţiale. însumate numai prin „cunoaştere luciferică”. corola de minuni a lumii” pare a închide sferic. Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere. Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei. fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii. . Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”). . prin care se exprimă gândul neîngrădit. . „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: „nepătruns”.] cu razele ei albe luna / [. sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi” adverbial -) . Surprinzător. ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial: „[. „sfânt mister”. Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti. „întunecata zare”. . dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”).] căci eu iubesc”. . îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles. eul cunoscător devine eul creator. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful