Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)

poezie modernistă Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă. Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură „cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919). Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie, Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de execpţie. Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi „expresionistă” – Eugen Todoran).

prin cuvânt. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”. iar al doilea. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică. prin Logos şi a cunoaşterii prin Eros. cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. „marea epifanie dramatică a timpului”. formulat ca monolog liric. în opoziţie cu „lumina altora”. „enstatică”. precum iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională. „plus – cunoaştere”) este unul poetic. Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică. numită de Blaga cunoaştere paradisiacă. pare a-şi fi epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). organizând referentul ficţional pe două planuri.La nivel compoziţional. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână). Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în titlu. care aleg calea cunoaşterii paradisiace. a iluminării. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”. simbol al cunoaşterii. La nivelul discursului poetic. nu este structurat strofic. exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp („adâncimi de întuneric”). cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru enunţuri poetice. tainele teluricului şi ale celestului. cu toate că luna nu este una dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii. În contextul acestei poezii. Ele reprezintă. enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman. dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei. Ochii sunt însă un spaţiu al întâlnirii dintre eu şi lume. luna („astru supus timpului şi morţii” reprezentând. în „calea” sa. printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. discursul poetic. în ochii. în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan. de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală. „nu ucid cu mintea”). Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. „extatică”. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice „nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”). cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). care optează pentru cunoaşterea luciferică („lumina mea”). Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice. La nivelul sintaxei poetice însă. fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii. deci în patru secvenţe. după cum afirmă G. Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică. primul-plan este focalizat asupra eului liric. a universului nu numai vegetal. pe buze ori morminte”. a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii. Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe. . cu fiecare „petală” a „corolei de minuni a lumii”. ori cuvântul poeţilor). Prin conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza lumina altora / lumina mea. o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. dar şi taina înfloririi. ci şi pe cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire. prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. numită şi „minus-cunoaştere” -. ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei senzoriale (aici. tulburătoarea taină a morţii. sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică. eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori. o percepţie sinestezică). a rodirii. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii. În acelaşi timp. în acelaşi timp. în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. La un alt nivel al interpretării simbolice. alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. aventura cognitivă a intuiţiei. Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională. Între aceste două substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe un raport antitetic. prin excelenţă romantic. în „cutreierul sferic” al lumii. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii.

fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii. sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi” adverbial -) . Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”). prin care se exprimă gândul neîngrădit. însumate numai prin „cunoaştere luciferică”. este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ceI ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). de această dată. Această emoţie a universului lăuntric favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.] cu razele ei albe luna / [. îmbogăţesc [. „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: „nepătruns”.Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară.] căci eu iubesc”. ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial: „[. . potenţând astfel sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop). cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului. Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri. „întunecata zare”. în noul tipar sintactic. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”. refăcându-şi perfecţiunea. eul cunoscător devine eul creator. Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere. cale de intuire a tainelor lumii. cu versuri libere. Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei. de o metrică variabilă. Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe – fiecare substantitv fiind pus. Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”. „sfânt mister”. . . nu ucid / întâlnesc / sporesc. Surprinzător. . „ne-nţeles”. poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului. dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”). motivând prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. . participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc. . Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic). corola de minuni a lumii” pare a închide sferic.] tremurătoare / măreşte taina nopţii”. . Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului – definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă. Analogia „lumina tainelor existenţiale. Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti. ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii. îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful