Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)

poezie modernistă Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă. Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură „cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919). Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie, Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de execpţie. Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi „expresionistă” – Eugen Todoran).

cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”. pare a-şi fi epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). În acelaşi timp. La un alt nivel al interpretării simbolice. tulburătoarea taină a morţii. organizând referentul ficţional pe două planuri. deci în patru secvenţe. aventura cognitivă a intuiţiei. nu este structurat strofic. o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. în „calea” sa. pe buze ori morminte”. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii. eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori. Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în titlu. a universului nu numai vegetal. Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe. precum iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe un raport antitetic. care optează pentru cunoaşterea luciferică („lumina mea”). .La nivel compoziţional. discursul poetic. dar şi taina înfloririi. „nu ucid cu mintea”). prin cuvânt. prin Logos şi a cunoaşterii prin Eros. „marea epifanie dramatică a timpului”. cu toate că luna nu este una dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii. a rodirii. tainele teluricului şi ale celestului. simbol al cunoaşterii. în opoziţie cu „lumina altora”. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii. Prin conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza lumina altora / lumina mea. ci şi pe cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni. iar al doilea. printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii. enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. în ochii. Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică. La nivelul discursului poetic. sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice „nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”). numită de Blaga cunoaştere paradisiacă. cu fiecare „petală” a „corolei de minuni a lumii”. ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei senzoriale (aici. care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice. exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp („adâncimi de întuneric”). „enstatică”. a iluminării. care aleg calea cunoaşterii paradisiace. dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei. Ele reprezintă. formulat ca monolog liric. luna („astru supus timpului şi morţii” reprezentând. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii. în acelaşi timp. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică. a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman. În contextul acestei poezii. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână). primul-plan este focalizat asupra eului liric. de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală. Ochii sunt însă un spaţiu al întâlnirii dintre eu şi lume. „plus – cunoaştere”) este unul poetic. La nivelul sintaxei poetice însă. Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică. numită şi „minus-cunoaştere” -. prin excelenţă romantic. Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională. prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru enunţuri poetice. o percepţie sinestezică). în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan. fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria. Între aceste două substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. în „cutreierul sferic” al lumii. „extatică”. cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire. în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. după cum afirmă G. Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională. ori cuvântul poeţilor).

Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară. . participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc. corola de minuni a lumii” pare a închide sferic. „ne-nţeles”. este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ceI ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). Această emoţie a universului lăuntric favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii. refăcându-şi perfecţiunea. Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”. Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri. îmbogăţesc [.] tremurătoare / măreşte taina nopţii”. Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic). motivând prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. Surprinzător. de această dată. Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”). fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii. ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial: „[. „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: „nepătruns”. prin care se exprimă gândul neîngrădit. cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului. însumate numai prin „cunoaştere luciferică”. „întunecata zare”. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”. . Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei. .] căci eu iubesc”. Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe – fiecare substantitv fiind pus. poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului.] cu razele ei albe luna / [. Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti. . potenţând astfel sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop). dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”). de o metrică variabilă. Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului – definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă. . cu versuri libere. . în noul tipar sintactic. nu ucid / întâlnesc / sporesc. . „sfânt mister”. Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere. eul cunoscător devine eul creator. Analogia „lumina tainelor existenţiale. îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles. cale de intuire a tainelor lumii. sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi” adverbial -) .