Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)
poezie modernistă

Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii
tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii
mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă.
Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la
cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia
universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură
„cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919).
Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat
pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a
lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie,
Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă
vizionară de execpţie.
Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ
propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de
minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare
sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic
se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază
astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare
faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune
de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa
impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi
„expresionistă” – Eugen Todoran).
La nivel compoziţional, discursul poetic, formulat ca monolog liric, nu este structurat strofic. La
nivelul sintaxei poetice însă, cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru
enunţuri poetice, deci în patru secvenţe. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice
metafora luminii, simbol al cunoaşterii. Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică,
Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională, „enstatică”, numită şi „minus-cunoaştere”
-, de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală, „extatică”, „plus – cunoaştere”) este unul poetic,
organizând referentul ficţional pe două planuri. Această structură bipolară a imaginarului poetic este
configurată pe un raport antitetic; primul-plan este focalizat asupra eului liric, care optează pentru
cunoaşterea luciferică („lumina mea”), în opoziţie cu „lumina altora”, care aleg calea cunoaşterii
paradisiace.
Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în
titlu. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice; în
„calea” sa, în „cutreierul sferic” al lumii, eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale
miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola
de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochii, pe
buze ori morminte”. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va
dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). Fragmentele acestui univers
totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe, sugerate la nivel textual prin coordonare
sintactică. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii, a universului nu numai vegetal, fiindcă
numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria, ori cuvântul poeţilor), dar şi taina înfloririi, a rodirii. La un alt
nivel al interpretării simbolice, ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei
senzoriale (aici, o percepţie sinestezică). Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână), dar şi
metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei, prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. Ele
reprezintă, în acelaşi timp, tulburătoarea taină a morţii. Între aceste două substantive-metaforă se
revelează un întreg univers al viului. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman, ci şi pe
cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni, precum
iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. Ochii sunt însă un spaţiu al
întâlnirii dintre eu şi lume, o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. Motivul
buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică, prin cuvânt, prin Logos şi a
cunoaşterii prin Eros. Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire, cele patru fragmente ale unui
Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. La nivelul discursului poetic, enumerarea
celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent
afectiv şi prin relief stilistic. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii, în centrul
căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan, cu fiecare
„petală” a „corolei de minuni a lumii”.
Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională, numită de Blaga cunoaştere
paradisiacă. Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”, în care pronumele nehotărât
desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. Deşi referentul poetic rămâne cel
din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice
„nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”), cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia
esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). Primul
tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid cu
mintea”), iar al doilea, printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii, tainele teluricului şi ale celestului,
exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi
timp („adâncimi de întuneric”).
Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică, aventura cognitivă a intuiţiei, a
iluminării, a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată. Prin conjuncţia adversativă dar se instituie
antiteza lumina altora / lumina mea, care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. În
acelaşi timp, alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei
gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric
este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară, cu toate că luna nu este una
dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii, prin excelenţă romantic, pare a-şi fi
epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). În contextul acestei poezii, luna („astru supus
timpului şi morţii” reprezentând, „marea epifanie dramatică a timpului”, după cum afirmă G.
Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară, ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei
înfiorate de misterul existenţial: „[. . .] cu razele ei albe luna / [. . .] tremurătoare / măreşte taina
nopţii”. Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele
lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce
se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti, dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de
divinitate („Marele Anonim”). Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”, „întunecata
zare”, „sfânt mister”, „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie:
„nepătruns”, „ne-nţeles”. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin
inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”. Analogia
„lumina tainelor existenţiale, este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ce-
I ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). Prin actul poetic care reiterează actul mitic al
creaţiei, eul cunoscător devine eul creator, îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles,
participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga
serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc, nu ucid / întâlnesc / sporesc, îmbogăţesc
[. . .] căci eu iubesc”.
Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”), motivând
prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. Iubirea devine astfel
instrument de cunoaştere, cale de intuire a tainelor lumii. Această emoţie a universului lăuntric
favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi
flori şi ochi şi buze şi morminte”. Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe
– fiecare substantitv fiind pus, de această dată, sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi”
adverbial -) , corola de minuni a lumii” pare a închide sferic, refăcându-şi perfecţiunea.
Surprinzător, în noul tipar sintactic, fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt
numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii, însumate numai prin
„cunoaştere luciferică”.
Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic), ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în
jurul unei metafore revelatorii, poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului. Alte
elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului –
definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă, cu versuri libere, de o metrică variabilă,
cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului, prin care se exprimă gândul neîngrădit.
Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri, potenţând astfel
sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop).