Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga poezie modernistă

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii meicăci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
(1919)

poezie modernistă Lucian Blaga, poetul-filosof, „aplecat peste întrebările lumii” (Scrisoare), voce singulară între poeţii tribuni ai Transilvaniei, a deschis liricii româneşti interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mito-poetice cristalizate într-o viziune cosmologică de o uluitoare coerenţă. Aventura cuvântului şi a „tăcerilor bune” ale lui Blaga întemeiază un teritoriu privilegiat, „la cumpăna apelor”, între tradiţionalism şi modernism, între constituţia autohtoniei şi vocaţia universalităţii. Lumina lui Blaga este un univers al zărilor interioare, modelat într-o structură „cristalică” prefigurată încă din prima poeziei a volumului de debut, Poemele lumini (1919). Implicat în efortul generaţiei interbelice de a schimba paradigma poeticităţii, Blaga şi-a formulat pricipiile estetice în eseuri şi aforisme, în numeroase arte poetice (Eu nu strivesc corola de minune a lumii, Noi, Cântăreţii leproşi, Cântăreţii bolnavi, Către cititori, Fiu al faptei nu sunt, Alchimie, Inscripţie, Poeţii, Unde un cântec este ş.a). Poezie programatică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii anunţă o lirică reflexivă, o confesiune a trăirilor autentice, o poetică înzestrată cu o forţă vizionară de execpţie. Titlul acestei ars poetica prin care se deschid Poemele luminii reliefează, într-un enunţ propoziţional, raportul eu poetic – universul. Întregul orizont mundan este imaginat ca o „corolă de minuni a lumii”. Această metaforă revelatorie figurează universul totalizator ca pe o reprezentare sferică de o fragilă armonie (simbolul floral al „corolei”), definită prin ideea de miracol. Eul poetic se raportează la această lume „mirabilă” printr-o metaforă verbală: „Eu nu strivesc”. Se evidenţiază astfel o legătură simpatetică între eul rostitor şi universul integrator, dar şi o atitudine protectoare faţă de „corola mundană”. Subliniat prin recurenţă (versul-incipit al poeziei) titlul devine profesiune de credinţă a creatorului, repetată cu rigoare mai ales în prima etapă a creaţiei („etapa impresionistă” - o numeşte Pompiliu Constantinescu, „pre-expresionistă” – Ion Pop şi „expresionistă” – Eugen Todoran).

aventura cognitivă a intuiţiei. dar şi taina înfloririi. eul poetic are revelaţia unor întruchipări concrete ale miracolului vieţii şi ale misterului morţii pe care nu încearcă să le destrame: „Eu nu strivesc corola de mununi a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori. în care pronumele nehotărât desemnează mulţimea celor care aleg calea „minus-cunoaşterii”. în ochii. „nu ucid cu mintea”). printr-un sinonim afirmativ: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”. a universului nu numai vegetal. care optează pentru cunoaşterea luciferică („lumina mea”). Secvenţa a doua detaliază un alt mod de cunoaştere – cea raţională. Aceasta este figurată poetic prin metafora „lumina altora”. în „calea” sa. formulat ca monolog liric. „marea epifanie dramatică a timpului”. Deşi referentul poetic rămâne cel din prima secvenţă (substantivul „tainele” are ca substituienţi poetici sintagmele metaforice „nepătruns ascuns” şi „adâncimi de întuneric”). „enstatică”. în „cutreierul sferic” al lumii. Motivul buzelor poate semnifica ideea cunoaşterii prin rostire poetică. Cunoaşterea luciferică pentru care optează eul liric este detaliată poetic prin comparaţia dezvoltată cu lumina selenară. a iluminării. Modelul gnoseologic (în eseul Cunoaşterea luciferică. „plus – cunoaştere”) este unul poetic. Fiecare „numire” a „corolei de minuni a lumii” este un simbol care se va dovedi esenţial în „geografia mitologică a lui Blaga” (Ion Pop). Ca taine întâlnite în cale şi ocrotite prin iubire. La nivelul discursului poetic. a rodirii. tulburătoarea taină a morţii. Rostirea poetică a eului blagian se întemeiază aici pe un scenariu al călătoriei iniţiatice. în opoziţie cu „lumina altora”. care aleg calea cunoaşterii paradisiace. o percepţie sinestezică). prin cuvânt. Blaga delimitează „cunoaşterea paradisiacă” – raţională. Motivul ochilor( sugerând nu numai universul uman. cele patru fragmente ale unui Tot armonic îmbogăţesc „vraja nepătrunsului ascuns”. prin păstrarea legăturii spirituale cu străbunii. La nivelul sintaxei poetice însă. primul-plan este focalizat asupra eului liric. care valorizează dublu (negativ şi pozitiv) metafora luminii. enumerarea celor patru termeni metaforici în finalul primei secvenţe textuale determină marcarea lor prin accent afectiv şi prin relief stilistic. ori cuvântul poeţilor). alternanţa unicitate-multiplicitate (eu / alţii) supramarchează la nivelul persoanei gramaticale antiteza fundamentală a poeziei. a revelaţiei – cunoştere poetică privilegiată. Prima secvenţă (însumând cinci versuri) detaliează relaţia eu liric-univers enunţată metaforic în titlu. „extatică”. sugerate la nivel textual prin coordonare sintactică. cele douăzeci de versuri cu măsură inegală se organizează în patru enunţuri poetice.La nivel compoziţional. La un alt nivel al interpretării simbolice. luna („astru supus timpului şi morţii” reprezentând. ele pot figura prima treaptă a cunoaşterii – cea a percepţiei senzoriale (aici. Această structură bipolară a imaginarului poetic este configurată pe un raport antitetic. tainele teluricului şi ale celestului. ci şi pe cel al vieţuitoarelor sau simbolizând pământul însuşi care deschide ochi pretutindeni. . cu toate că luna nu este una dintre „obsesiile stilistice” ale lui Lucian Blaga (motivul lunii. Mormintele pot fi simboluri ale mineralului (ţărână). organizând referentul ficţional pe două planuri. fiindcă numesc şi fiinţa iubitei ori copilkăria. iar al doilea. În acelaşi timp. cu fiecare „petală” a „corolei de minuni a lumii”. Fragmentele acestui univers totalizator sunt legate prin misterioase corespondenţe. „Obiectul” cunoaşterii este miracolul vieţii şi al morţii. pe buze ori morminte”. în centrul căreia se află eul iluminat de conştiinţa unei legături consubstanţiale cu întregul mundan. Ele reprezintă. prin excelenţă romantic. după cum afirmă G. nu este structurat strofic. Ochii sunt însă un spaţiu al întâlnirii dintre eu şi lume. Prin conjuncţia adversativă dar se instituie antiteza lumina altora / lumina mea. în acelaşi timp. prin Logos şi a cunoaşterii prin Eros. simbol al cunoaşterii. exrimate prin dubla negaţie („nepătrunsul ascuns”) şi prin metafora spaţială şi temporală în acelaşi timp („adâncimi de întuneric”). dar şi metafore ale cunoaşterii prin asumarea tradiţiei. pare a-şi fi epuizat resursele expresive în perioada antebelică ). Între aceste două substantive-metaforă se revelează un întreg univers al viului. Acestea au drept centru de iradiere a semnificaţiei poetice metafora luminii. discursul poetic. Florile sugerează mirabila frumuseţe a naturii. numită de Blaga cunoaştere paradisiacă. deci în patru secvenţe. În contextul acestei poezii. precum iezerul sfânt) se asociază firesc ideii de cunoaştere contemplativă. cele două unităţi compoziţionale reliefează opoziţia esenţială între cunoaşterea prin „intelectul ecstatic” şi cel „enstatic” (Trilogia cunoaşterii). de „cunoaşterea luciferică” – cunoaştere totală. Secvenţa a treia defineşte prin opoziţie cunoaşterea luciferică. o deschidere a universului interior spre tot ce înconjoară fiinţa. Se cristalizează astfel o tulburătoasre viziune asupra lumii. numită şi „minus-cunoaştere” -. Primul tipar cognitiv este exprimat poetic prin verbele la forma negativă („nu strivesc”.

Iubirea devine astfel instrument de cunoaştere. . poezia lui Blaga se înscrie în paradigma modernismului. potenţând astfel sentimentul participării la misterul existenţial” (Ion Pop).] tremurătoare / măreşte taina nopţii”. refăcându-şi perfecţiunea. Alte elemente caracteristice acestui tipar estetic sunt dimensiunea gnomică şi asertivă a discursului – definitorie pentru „poezia de idei” – şi prozodia modernă. corola de minuni a lumii” pare a închide sferic. . eul cunoscător devine eul creator. în noul tipar sintactic. . Prin actul poetic care reiterează actul mitic al creaţiei. „taina nopţii” este întregit prin construcţii lexicale cu prefixul de negaţie: „nepătruns”. Surprinzător. Analogia „lumina tainelor existenţiale. este „îmbogăţire” nemăsurată a misterelor fiinţei şi fiinţării („şi tot ceI ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”). cu versuri libere.] căci eu iubesc”. fiecare termen al enumerării devine metonimie prin care sunt numite poetic toate regnurile lumii fizice şi toate treptele cunoşterii. îmbogăţind taina lumii cu propriul înţeles şi neînţeles. ci personifică un „dublu” cosmic al fiinţei înfiorate de misterul existenţial: „[. motivând prin iubire relaţia simpatetică a poetului cu esenţa misterioasă a universului. nu ucid / întâlnesc / sporesc. ca şi prin cristalizarea viziunii poetice în jurul unei metafore revelatorii. de această dată. Ultima secevenţă poetică are valoare concluzivă (subliniată şi prin conjuncţia „căci”). participând astfel la actul demiurgic Schimbarea regimului ontologic este evidenţiată prin întreaga serie a verbelor asociate eului –subiect: „eu nu strivesc. cale de intuire a tainelor lumii. Prin acest dublu regim stilistic (metaforic şi metonimic). Identificarea creaţiei poetice („lumina mea”) cu „lumina lunii” şi a eului liric cu misterele lumii şi ale existenţei este sugerată prin aglomerarea termenilor care desemnează semantic ceea ce se ascunde dincolo de zariştea cunoaşterii omeneşti. însumate numai prin „cunoaştere luciferică”. îmbogăţesc [. .Durand) nu apare ca o eminesciană zeitate tutelară. cu libertăţi ritmice şi înlănţuiri de tipul ingambamentului. . de o metrică variabilă. . Această emoţie a universului lăuntric favorizeazăî acordul empatic ( nu raţional) cu ilimitatul metafizic existenţial: „Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Topica afectivă reliefează conotaţiile acestei reţele semantice prin inversiunea poetică: „aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi de sfânt mister”. . Câmpul semantic configurat prin termeni ca „taină”. sub accent stilistic prin polisindet ( repetarea lui „şi” adverbial -) . „sfânt mister”. dincolo de „cenzura transcendentă” impusă de divinitate („Marele Anonim”). Acest gând-lumină estompează „graniţele despărţitoare dintre făpturi şi lucruri.] cu razele ei albe luna / [. „întunecata zare”. Prin recurenţa termenilor enumeraţi şi în finalul primei secvenţe – fiecare substantitv fiind pus. prin care se exprimă gândul neîngrădit. „ne-nţeles”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful