Procust (în elină Prokrustes: Προκρούστης) este un personaj din mitologia greacă.

Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă,
Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt
decât patul, Procust îi intindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l
lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia
capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului
ghinionist.
Eroul Tezeu a pus capăt vieții și practicilor sadice ale lui Procust, supunându-l
acelorași tratamente pe care le rezervase el „oaspeților” săi.
Metaforic, „patul lui Procust” a devenit simbolul practicilor abuzive de încadrare a
oamenilor, a gândirii și simțămintelor lor, în anumite tipare prestabilite.

PLATITÚDINE, platitudini, s. f. (La sg.) Faptul de a fi plat (2); banalitate,

mediocritate; (și la pl.) vorbă, idee banală, plată. – Din fr. platitude.

FRONTÓN, frontoane, s. n. 1. Element de formă triunghiulară, mărginit de o

cornișă, care încoronează fațada unui edificiu 2. Element de arhitectură, alcătuit
dintr-o cornișă curbă sau frântă, care se găsește deasupra intrării unui edificiu,
deasupra unei uși etc. – Din fr. fronton.

- frontonul templului închinat lui Apolo la Delfi: Meden agan – Nimic prea mult.

NEREÍDĂ, nereide, s. f. Fiecare dintre cele cincizeci de nimfe ale mării în mitologia
greacă, despre care se credea că se iveau printre talazuri la chemarea corăbierilor în
primejdie pentru a le da ajutor. – Din lat. Nereides, fr. néréide.

Nemesis (grec. Νέμεσις, numită și Rhamnusia) era, în mitologia greacă, zeița

răzbunării care pedepsește crimele, conservând și supraveghind ordinea și echilibrul
în univers sub raportul moral, prin cântărirea riguroasă fericirii și nenorocirii umane.
La Homer, numele comun νέμεσις are sens de justiție divină: la origine, νείμειν
înseamna "a împărți (echitabil)", sensul fiind legat de distribuirea egală a șansei și
neșansei, deoarece dereglarea proporției între noroc și ghinion nu rămânea
nepedepsită.

Gorgonele erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele derivă

de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”.
Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă în
principal la oricare dintre cele trei surori care avea părul din șerpi vii și veninoși și o
privire îngrozitoare care îi transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Deși
două gorgone (Stheno și Euryale) erau nemuritoare, sora lor Medusa nu era, și a fost
ucisă de semizeul Perseu. Gorgonele erau o imagine populară a mitologiei grecești,
apărând în cele mai timpurii consemnări ale credințelor antice grecești, cum ar fi cele
ale lui Homer. Datorită privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor au fost puse pe
obiecte și clădiri pentru protecție. Medusa a fost ucisă de Perseus și capul ei a
devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din sângele Medusei s-a născut Pegasus.
Gorgonele reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în lipsa luptei pentru a
ajunge la calea cea dreaptă.

Muntele Parnas
Parnas este un masiv muntos situat în centrul Greciei. Parte a lanţului muntos Pind,
atinge o înălţime de 2.457 m. În Antichitate era dedicat lui Apolo şi nimfelor
coriciane, probabil datorită apropierii de Delfi şi de oracol. Pentru poeţii romani,
izvorul Castalia din Parnas reprezenta o sursă de inspiraţie, muntele fiind considerat
căminul muzelor.

Parnasianismul (din Parnas, „miticul munte al muzelor / poeților“ în sudul Pelasgo-

Daco-Thra-ciei, azi aparținând Greciei + sufixarea dublă cu -ian- și apoi cu -ism)
este denumirea unui curent literar de la sfârșitul secolului XIX. Parnasianismul a
apărut ca o reacție (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală,
descriptivă, ornamentală și cizelată, raportată la peisaje exotice, dar și la obiecte de
artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo ș.a.).
Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivată – în viziuni întemeiate
pe receptarea strict senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie
(sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) și a tiparelor prozodice alambicate; elogiul
civilizațiilor (arhetipale și interferențiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirică
devenind planetară; surprinderea spațiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la
cele ecuatoriale, și lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele,
metalele rare, podoabele de interior etc.).
Parnasienii erau o grupare de poeți din Franța secolului XIX ce și-a tras denumirea
de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând
numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacă. Publicată între anii 1866
si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville ,
Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée și José María de Heredia.
Parnasienii erau de asemenea influentati de Théophile Gautier si de doctrina acestuia
a "artei pentru artă". Din dorința de a elibera poezia din chingile romantismului
militau pentru poezia obținută cu ajutorul meșteșugului, tematica lor viza subiecte
clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei si cu o maximă
detașare a emoției. Elementele acestei detașări proveneau in foarte mare masura din
Estetica lui Arthur Schopenhauer.
Parnasianismul european este bine reprezentat de poeții francezi: Théophile Gautier,
Théodore de Banville, Charles Leconte de Lisle, José-Maria de Hérédia, Sully-
Prudhomme, François Coppée, Catulle Mendès ș. a., de poeții englezi: Austin
Dobson, Edmund Gosse, Andrew Lang, de poeții iberici având în frunte pe Ruben
Dario,
În literatura română, încă din 1880 și până în perioada interbelică, alături de
simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilă direcție modernistă a poeziei noui
/ decadente. Primele semne ale parnasianismului și-au făcut apariția în literatura
română, între 1866 și 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu
cele din Franța, unde curentul și-a avut „prima școală“ între 1866 și 1880, căci
bardul de la Mircești era la curent cu orice noutate / mișcare literară franceză; dar
prima veritabilă „școală“ parnasiano-simbolistă din literatura română se datorează lui
Alexandru Macedonski, cenaclului și revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus și
în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Alți parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu

PÍTIE s.f. 1. (Mit.) Preoteasă a lui Apolo la templul din Delfi. 2. (Fam.) Ghicitoare,
prezicătoare. [< fr. pythie, cf. gr. Pythia].

Partenonul este templul dedicat zeiței Athena Parthenos, ridicat pe acropola Atenei,
capodoperă a arhitecturii grecești.

Zeitati grecesti
 Afrodita - zeița frumuseții, una dintre cei doisprezece olimpieni
 Apollo - zeul poeziei, muzicii, Soarelui, un olimpian
 Ares - zeul războiului, un olimpian
 Artemis - zeița vânătorii, mai târziu zeița Lunii, o olimpiană
 Atena - zeița înțelepciunii, războiului defensiv, o olimpiană
 Cronos - zeul timpului, tatăl primilor șase olimpieni, un titan
 Demeter - zeul recoltelor, naturii, adesea considerat olimpiană
 Dionis - zeul vinului, ia locul lui Hestia ca olimpian
 Eris - zeița discordiei
 Eol - zeul vântului
 Eos - zeița apusului
 Gaia - zeița primordială a pământului, mama titanilor
 Hades - zeul Lumii Inferioare, adesea considerat olimpian
 Hebe - soția lui Heracle
 Hecate - zeița vrăjitoriei, răscrucii
 Helios - zeul care conduce Soarele
 Hephaistos - zeul fierarilor, un olimpian
 Hera - zeița șefă, zeița mariajului, o olimpiană
 Hermes - mesanger al zeilor, un olimpian
 Hestia - zeița căminelor, cedează scaunul din Olimp lui Dionisus
 Pan - zeul păstorilor
 Persefona - fiica lui Demeter, regina morților
 Poseidon - zeul mărilor, un olimpian
 Rhea - mama primilor șase olimpieni, un titan
 Selena - zeița care conduce Luna
  Uranus - zeul primordial al Cerescului, părintele titanilor
 Zeus - zeul zeilor

ILÚSTRU, -Ă, iluștri, -stre, adj. Strălucit, celebru, vestit prin calitățile sale
deosebite. – Din fr. illustre, lat. illustris.

IMPIETÁTE, impietăți, s. f. Lipsă de respect față de ceva considerat sfânt; p.

gener. atitudine jignitoare, lipsită de respect față de cineva sau de ceva care merită
întreaga considerație; sacrilegiu. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.

SORDÍD, -Ă, sordizi, -de, adj. (Livr.) Murdar; dezgustător. ♦ Fig. Interesat în mod
exagerat; meschin. – Din fr. sordide, lat. sordidus.

BASORELIÉF, basoreliefuri, s. n. Lucrare de sculptură cu figuri scoase în relief pe

un fond cu care fac corp comun.

Phidias (Fidias) a fost un sculptor grec din epoca lui Pericle, unul dintre cei mai
importanți reprezentanți ai perioadei clasice din cultura greacă.
Plutarh relata că Phidias fost insărcinat de Pericle să conduca lucrările de construcție
a Acropolei Ateniene. A îndrumat realizarea și decorarea Partenonului.
Opera sa cea mai importantă au fost statuia lui Zeus din Olimp, din aur și fildeș, care
avea o înălțime de 12 m și era considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii
antice. Alte lucrări celebre au fost "Athena Promachos" și "Athena Parthenos".
Datele biografice ale sculptorului sunt puțin cunoscute, există numai presupuneri
despre tendința spre perfecțiune a sculptorului grec care ar fi distrus operele sale
originale, astfel că astazi nu se mai păstrează decât copii ale lor.

Policlet (Polykleitos)
A trăit în sec. V î.e.n. şi se impune ca un model în epoca sa. Spre deosebire de
celebrii săi contemporani Praxitele, Fidias sau Lisip, care-şi alegeau ca personaje
figuri mitologice, Policlet a manifestat o statornică preferinţă pentru om, atenţia sa
îndreptându-se cu predilecţie spre învingători ai jocurilor olimpice. A reuşit ca
nimeni altul să surprindă trecerea de la adolescenţă la maturitate.  
Dintre sculpturile care i se atribuie cu certitudine (copii romane în marmură după
originalele turnate de Policlet, mai ales din bronz, şi pierdute în totalitate) se cuvin
citate: Heracle (c.440), Hermes (după 440), Amazoană rănită (430), Diadoumenos
(Tânăr cu cunună) şi Doryphoros (Purtătorul de lance); statuile sale se remarcă prin
echilibrul proporţiilor, liniştea interioară şi postura lor degajată.
Reprezentări ale statuii criselefantine (din aur şi fildeş) a Herei din Heraionul din
Argos au ajuns până la noi prin intermediul surselor numismatice care au confirmat
descrierea făcută de Pausanias. În Canon, una din primele scrieri de teorie a artei din
lumea antică, Policlet dezvăluie secretul proporţiilor statuilor sale, observarea atentă
a naturii modelelor. Prin stilul profund original, prin influenţa exercitată asupra
statuaricului grec, Policlet îşi înscrie numele alături de marii sculptori din
Antichitate. O serie de creaţii ale sale sunt atribuite de istoricii de artă lui Policlet cel
Tânăr, sculptor care şi-a desfăşurat activitatea între 400 – 360 î.e.n.

Acropola este o parte fortificată a unei așezări, situată pe o colină, constituind

citadela vechilor orașe grecești. Termenul provine din grecescul akros ("ridicat") și
polis ("oraș") și înseamnă „orașul de sus“.
În incinta ei acropola curpindea un ansamblu unitar format din palate, temple, statui,
altare.
Cea mai renumită acropolă este situată în centrul actualei metropole Atena. A fost
edificată în perioada "secolului de aur" al lui Pericle (secolul al V-lea î.Hr.). La
realizarea acesteia au participat arhitecți renumiți ca: Ictinios, Callicrates, Mnesicles,
precum și sculptori aflați sub conducerea lui Fidias. Monumentele mai importante
ale acestei acropole sunt templele Partenon și Erehteion, ambele dedicate zeiței
Atena.

Bătălia de la Salamina a fost o luptă navală care s-a dat între o alianță a unor
polisuri (orașe-state) din Grecia Antică și Imperiul Persan al lui Xerxes I, în
septembrie 480 î.Hr. Bătălia a avut loc în strâmtoarea dintre continent și insula
Salamina (greacă: Σαλάμινα), o insulă din Golful Saronic, în apropierea Atenei.
Bătălia a marcat punctul culminant al celei de-a doua invazii persane a Greciei.
Ascendentul Europei în detrimentul Asiei și moștenirea civilizației grecești sunt doar
două dintre pietrele de temelie ale lumii moderne, considerate firești de europenii de
azi. Și totuși, a fost o vreme când existența Greciei independente (și chiar a Europei)
a trebuit apărată prin luptă împotriva puterii copleșitoare a Imperiului Persan din
secolul al V-lea î.Hr. Victoria de la Marathon din anul 490 î.Hr., urmată la zece ani
de bătălia navală decisivă de la Salamina și lupta terestră de la Plateea, nu numai că a
asigurat independența Greciei, dar a permis civilizației grecești să ajungă mai târziu,
în același secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală
de la Salamina i-a dat lui Alexandru cel Mare posibilitatea de a inversa procesul prin
care regi persani succesivi invadaseră Grecia, permițându-i să cucerească Persia și să
răspândească astfel civilizația greacă în întreaga lume cunoscută la acea vreme.

FERVOÁRE s. f. Ardoare, înfocare, pasiune.

REDINGÓTĂ, redingote, s. f. Haină bărbătească de ceremonie (de culoare neagră),

cu poalele lungi până la genunchi, încheiată cu două rânduri de nasturi.

APOLOGÉT, apologeți, s. m. Susținător fervent (și adesea exagerat) al meritelor

cuiva sau a ceva.

Heinrich Schliemann (n. 6 ianuarie 1822 - d. 26 decembrie 1890), pronunție

/'ʃli:man/ (v. AFI), a fost un arheolog german, născut în nordul Germaniei la Neu-
Bukow, care a identificat urmele legendarei cetăți grecești antice Troia din Asia
Mică, azi în Turcia.
Deși ca adult pretindea că nu a primit educație în copilărie, Schliemann a fost în stare
la vârsta de 11 ani să scrie un eseu în latină despre Ulise și Agamemnon, urmând
apoi, pentru o perioadă, o școală preparatorie. Despre sine Schliemann spunea ca s-ar
fi născut cu o "dispoziție naturală către misterios", dar își falsifica frecvent propria
biografie, fabulând chiar și în jurnalul său personal.
În diversele slujbe legate de comerț pe care le-a avut, el și-a dezvoltat talentul pentru
limbi străine, devenind fluent, printre altele, în limbile germană, olandeză, engleză,
franceză, rusă, greaca veche și cea modernă. Aceste aptitudini l-au ajutat să
promoveze în poziții din ce în ce mai înalte. Interesul său pentru de cultura Greciei
Antice l-a condus la studiul limbilor clasice, în timpul căruia a memorat pasaje
întregi din Homer, autor care i-a deschis curiozitatea și asupra autenticității istorice a
Războiului troian.

Micene este un sit arheologic în Grecia, situat la aproximativ 90 km sud-vest de

Atena, în Argolida, Peloponez. În mileniul II î.C., Micene era unul dintre cele mai
importante centre ale civilizației grecești, o fortificație militară care domina mare
parte din Grecia de sud. Perioada din istoria Greciei cuprinsă între cca 1600 î.C. și
1100 î.C. este denumită miceneană, recunoscându-se astfel importanța a orașului.

CICLÓPIC, -Ă, ciclopici, -ce, adj. De ciclop (1), care se referă la ciclop; p.
ext. uriaș, gigantic.

CICLÓP, ciclopi, s. m. 1. Figură mitică de uriaș antropofag, cu un singur

ochi mare în mijlocul frunții.

ANTROPOFÁG, -Ă, antropofagi, -ge, adj., s. m. și f. (Persoană) care se

hrănește cu carne de om; canibal.

Argonauți au fost în mitologia greacă cei 50 de eroi care, cu 50 de ani înainte de

războiul Troiei, au alcătuit echipajul corabiei Argus. Printre ei se numărau: Heracle,
Orfeu, Castor și Polux, Tezeu etc. Argonauții l-au însoțit pe Iason în faimoasa
expediție organizată de acesta, la porunca lui Pelias, regele din Iolcus, care-i ceruse
să-i aducă Lâna de Aur.

Lâna de Aur a fost în mitologia greacă lâna berbecului care i-a dus în zbor pe Frix și
pe Hele în Colchida (un teritoriu în Georgia de azi). Frix a oferit acest animal, drept
jertfă, lui Zeus și a atârnat lâna berbecului de un arbore în pădurea în care era venerat
Ares.
Legenda spune că Iason, însoțit de argonauți, a pornit în căutarea lânii de aur.

Strâmtoarea Dardanele, cunoscută în vechime și ca Hellespont, este o strâmtoare

îngustă în nord-vestul Turciei, care leagă Marea Egee cu Marea Marmara. La fel ca
și Bosforul, separă Europa (peninsula Gallipoli) de Asia. Strâmtoarea are statut de
cale de navigație internațională, iar împreună cu Bosforul, Dardanelele leagă Marea
Neagră de Marea Mediterană. Numele Dardanele derivă din Dardanus, un oraș antic
grecesc, de pe malul asiatic al strâmtorii.

Actualmente Arcadia este o prefectură greacă, în periferia Peloponez. Reședința sa

este Tripoli. În Arcadia se aflau în antichitate numeroase temple dedicate lui Zeus și
Hera, fiind de asemenea și locul Stadionului Olimpic unde se desfășurau Jocurile
Olimpice din Antichitate.
Datorită caracterului său muntos și faptului că este o regiune izolată a fost de multe
ori de-a lungul istoriei zonă de refiugiu în caz de conflicte militare.
În Peloponezul Greciei Antice exista un tinut numit "Arcadia", loc de întâlnire al
poetilor, scriitorilor si al artistilor în general. Cei care participau acolo, la întoarcere
exclamau emotionati: "Si eu am fost în Arcadia!" - de unde a ramas celebra sintagma
"Et in Arcadia ego!"

Pindar (sau Pindarus) a fost un poet antic, născut (probabil) în anul 522 î.Hr. în
Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. A fost fiul lui Daiphantus și Cleodice. Se
spune că ar fi murit în anul 443 î.Hr. la Argos, la vârsta de 79 de ani. Pindar a fost
căsătorit cu Megacleia, având două fiice, Eumetis și Protomache și un fiu,
Daiphantus.

Plutarh (în unele lucrări Plutarch; născut la Cheroneea în Beotia în jurul anului 46
și decedat în aceeași localitate în anul 125. A fost un scriitor și moralist de origine
greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice și filosofice. A fost unul din
principalii reprezentanți ai aticismului în literatura greacă.

MIDINÉTĂ, midinete, s. f. Tânără lucrătoare sau vânzătoare în magazinele

sau în atelierele de croitorie și de modă din Paris.

ELUDÁ, eludez, vb. I. Tranz. A ocoli, a evita, a ignora intenționat.

Arbiter Gaius Petronius, cunoscut în limba română și ca Petroniu (aprox. 27 - 66)

a fost un om politic și scriitor latin, autor al romanului Satyricon.

Demetra era în mitologia greacă zeița agriculturii. Era fiica lui Cronos și a Rheei.
Face parte din cei doisprezece zei olimpieni.
Cu Zeus, Demetra a avut o fiică, pe Persefona. În timp ce culegea pe un câmp flori,
pământul a înghițit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o
cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile și nouă nopți,
cutreierând lumea în lung și-n lat. Nimeni nu-i știa de urmă. Într-un târziu, Demetra a
aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăsește atunci
Olimpul și jură să nu-și reia îndatoririle divine și locul în rândul zeilor, decât în ziua
când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge
la Eleusis și zăbovește o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi și
Triptolemus și Demophon). Între timp, cum pământul nu mai rodește și holdele se
usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea
fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a
înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna,
de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul
martor al sacrilegiului comis, în bufniță. Persefona însă trebuie să rămână alături de
Hades. La insistențele lui Demetra se ajunge totuși la un compromis: șase luni din an
Persefona va sta alături de soțul ei în regatul subpământean și șase luni le va petrece
pe pământ, lângă mama ei. Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoțită de
venirea primăverii, de renașterea naturii și de plenitudinea verii. Absența ei era
marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei
sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care
a fost asimilată.

Driadele sau Dryades sunt nimfe ale copacilor în mitologia greacă. Prin faptul că
desemnează termenul elen de lemn, driadele care reprezentau doar nimfele stejarilor
au devenit un termen general al acestora. Sunt considerate ființe foarte timide, cu
excepția momentelor petrecute lângă Artemis, care era cunoascută ca prietenă a celor
mai multe nimfe.

NÍMFĂ, nimfe, s. f. 1. (În mitologia greacă) Fiecare dintre zeițele apelor, ale
pomilor, ale crângurilor și ale munților, personificând forțele naturii. ♦ Fig.
Fată tânără și frumoasă, plină de grație. 2. Formă de metamorfoză prin care
trec unele insecte după stadiul de larvă și înainte de a se transforma în insecte
adulte; pupă.

FRIVOLITÁTE, (2) frivolități, s. f. 1. Însușirea a ceea ce este frivol;

neseriozitate. 2. (La pl.) Lucruri, fapte, cuvinte, purtări ușuratice, neserioase

Patagonia este o regiune situată în sudul Americii de Sud pe teritoriul statelor

Chile și Argentina, ce include munții Anzi la vest și sud precum și o zonă de
podiș și câmpie la est.
GRATULÁ, gratulez, vb. I. Tranz. și refl. recipr. (Astăzi rar) A (se) felicita;
a (se) lăuda

EGOLATRÍE s. f. Manie de a se preocupa exagerat de propria persoană;

supraestimare a valorii personale; egotism.

Pieter Bruegel cel Bătrân (n. ca. 1525, Kempen (în apropierea graniței de astăzi
dintre Olanda și Belgia.) - d. 18 septembrie 1569, Bruxelles), numit și Bruegel al
Țăranilor,[1] este cel mai de seamă pictor flamand al secolului al XVI-lea. Grație
originalității și unicității operei sale, ocupă un loc excepțional în istoria picturii.
Artistul renunță la tradițiile și tiparele Renașterii, dar profită la maximum de
experiențele predecesorilor săi flamanzi și italieni pentru a-și dezvolta propriul stil.
În toată Europa Occidentală, cele mai faimoase ilustrate de Crăciun sunt inspirate din
pictura marelui maestru flamand Pieter Bruegel cel Bătrân. Celebrele sale tablouri cu
peisaje de iarnă se găsesc astăzi până şi pe feţele de masă sau pe şerveţelele de hârtie
utilizate la cina sărbătorească de Crăciun.
Cele mai cunoscute lucrări ce au ca temă iarna ale maestrului flamand sunt „Vânători
în zăpadă" (cunoscut şi ca „Întoarcerea vănătorilor") şi „Peisaj de iarnă cu capcană
pentru păsări", ambele create în 1565 şi expuse azi la Kunsthistorisches Museum din
Viena.

FLAMÁND, -Ă, flamanzi, -de, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din
populația de bază a Flandrei. 2. Adj. Care aparține Flandrei sau populației ei, privitor
la Flandra sau la populația ei.

Flandra (neerlandeză Vlaanderen) este o regiune din nordul-vestul Europei, una

dintre componentele statului federal Belgia. Actualmente termenul generic Flandra
se referă la două entități federale belgiene: Regiunea Flandra (neerlandeză Vlaams
Gewest, franceză Région flamande, germană Flämische Region) și Comunitatea
Flamandă (neerlandeză Vlaamse Gemeenschap, franceză Communauté flamande,
germană Flämische Gemeinschaft), ambele conduse de un singur guvern și
parlament instituții aflate la Bruxelles[2]

Michelangelo Merisi da Caravaggio (n. 29 septembrie 1571 - d. 18 iulie 1610, Porto

Ercole), numit după orașul său natal Caravaggio, lângă Milano, a fost un pictor
italian considerat precursor al stilului baroc, indiscutabil unul dintre cei mai mari
novatori din istoria picturii. Caravaggio respinge ierarhia genurilor și canonul
frumuseții în pictură, conceput de umaniștii care au idealizat corpul omenesc.
Pentru sublinierea realismului brutal al tablourilor sale, artistul folosește un
dramatic contrast de clarobscur. Scenele biblice le înfățișează ca imagini de viață
cotidiană. dând astfel tablourilor religioase o dimensiune umană deosebită. Biografii
s-au apucat curând după moartea artistului, încă din secolul al XVII-lea, să scrie cărți
despre viața lui Caravaggio. Realitatea se amestecă în aceste scrieri cu fantezia, dar
ele povestesc întotdeauna despre aventuri, scandaluri și despre destinul schimbător
al artistului.