DRAMA ANALITICĂ

„Jocul ielelor” este o dramă structurată în trei acte și XII tablouri, scrisă de Camil Petrescu. A
fost jucată pentru prima dată pe 20 decembrie 1965, la Teatrul Mic din București. 

După cum notează scriitorul în „Adenda la falsul tratat pentru uzul actorilor dramatici”
(1947), „Jocul ielelor” a avut cinci variante succesive începand cu anul 1916, dorința
autorului fiind de a materializa „drama imperativului violent și categoric al «Dreptății
sociale».

Camil Petrescu reia, în 1945, piesa, refăcand-o „din nou într-o succesiune de tablouri, din
convingerea că tot forma inițială era cea mai indicată pentru subiect, chiar dacă arată mai
puțina eficiență tehnică decat o piesă în trei acte". Este apoi rescrisă, pentru a opta oară,
„păstrand mereu în titlu și în intenție apropierea «jocul ideilor, jocul ielelor», acțiunea dintai
și structura personajelor, dar îmbogățind aspectele cadrului (redacției socialiste, inițiale)".

Drama constituie piesa cea mai complexă a lui Camil Petrescu, putand fi încadrată în trei
cladificări : dramă socială, gnoseologică și analitică. Asemeni scrierilor lui Eliade, piesa ridică
dificultăți la montare, întrucat, acțiunea se petrece cand în redacția ziarului Dreptatea socială,
cand în subsolul tipografiei, cand pe o terasă bucureșteana de langă zidul unui teatru de
varietăți, cand în cabina din culisele teatrului, într-o inchisoare de deținuti politici, sau în
interioarele casei Saru Sinești.

Piesa este o dramă socială, întrucat urmărește un desfășurător al vieții cotidiene fără perdea,
punand chiar accentul pe aspectele mizere ( muncitorii tipografi, sacrificiile unei familii de
artiști, sinuciderea colectiva).

Aceste secvențe semnificative intră în contrast cu nonșalanța aproape cinica a burgheziei

imorale : „Fericită această Europă, din 1914, care poate petrece cand sunt cu putință asemenea
drame!". Vizita lui Gelu Ruscanu la închisoare este șocantă pentru personaj, acesta luand
contact pentru prima dată în mod real cu suferința umană. În acest punct, drama socială din
piesă se intersecteaza cu drama moral-gnoseologică: 

„Tovarășe Praida, ai avut întotdeauna dreptate spunand că oamenii sunt răi din ignoranță. Că
n-au imaginație Nu știam cat mi se potrivește mie însumi acest lucru. Oamenii pot fi fericiți
fiindca n-au imaginație. Suntem complici din lipsă de imaginație. Ah, viața nu merită să fie
trăită cu astfel de preț". Limitele cunoasterii, cu repercusiunile grave pentru comunicare, sunt
menționate aproape obsesiv în opera lui Camil Petrescu.

 
Astfel, în etica lui Gelu Ruscanu, răul provine în primul rand din persistența erorilor; ca și
cum o greșeală repetată devine o decizie. Apoi, eroul tinde să le elimine și să instaureze binele
absolut. Conform concepției sale, imaginația și rațiunea sunt complementare, prima adancind-
o pe a doua prin sugestii adecvate. Imaginația îi conferă gandirii raza de acțiune infinită. Răul
il provocam sau îl perpetuăm din ignoranță, din inconștiență. Astfel devenim complici
inocenți și în „sperjuri din ignoranță".

Drama gnoseologica se combina acum cu drama analitică (piesa întoarsă spre trecut). Gelu
Ruscanu urmareste să publice în ziarul său o scrisoare compromițătoare pentru Saru Sinești,
ministrul justitiei; personajul își spulberă toate ezitările întrucat este condus de o etică
riguroasă : „Noi urmărim legea pură și ideea de dreptate însăși. Legea asta este în noi.
Dreptatea asta nu are privilegiați". În realitate, Gelu Ruscanu, prin gestul său extrem, se
dovedește a fi un adept al ideilor pure, al absolutului: „Dreptatea este deasupra noastră și e
una pentru toată lumea și toate timpurile. De altfel, dați-mi voie să vă atrag luarea aminte
asupra faptului că termenul «dreptate» nici nu are plural. Nu se poate spune «dreptăți». Curios
este că nedreptatea are plural : nedreptățile pe care le suferă muncitorimea de pilda. Toată
puterea noastră de a spune ceea ce spunem vine din conștiința acestei dreptăți absolute”.

Pus față în față cu trecutul său și al tatălui său (alt adept al absolutului), datorită impactului cu
celelalte personaje (Maria Saru Sinești, Praida, Saru Sinești), Gelu Ruscanu descoperă
prăpastia dintre absolutul său și articulatiile sinuoase și relative ale realității concrete;
Ruscanu descoperă, totodată, că destinul său e acela de a repeta destinul tatălui său.
Revelațiile sale, ca și drama lui, au loc în conștiință, de unde și concluzia sa, atat de faimoasă,
caracteristică pentru absolut toate personajele lui Camil Petrescu: „Cată luciditate atata
existență și, deci, atata dramă”.