JOKER SAU ASUL DIN MÂNECA TUTUROR

Din păcate nu am putut identifica un produs cultural teatral care să mă fi adus măcar
aproape de starea catharctică pe care o tot invocăm drept apogeu al bine-făcutului. Întradevăr,
am redus notabil „mersul la teatru” în ultimul an, tocmai din pricina multiplelor dezamăgiri și
„țepe” pe care le-am luat cât încă eram însetată de universul spectacular românesc. Aș putea,
desigur, să discut efectul pozitiv al propriilor producții în ceea ce înseamnă interocepția, dar
ar fi mult prea personal și poate mult mai subiectiv decât se așteaptă și cere în această lucrare.

Așadar, am ales o producție cinematografică în detrimentul celor teatrale, anume

Joker, film care la rândul său are o notă ușor mai personală pentru mine – asociindu-l cu o
persoană foarte apropiată, dar care pe lângă acest mic detaliu, abundă și de alte caracteristici
ce îl fac un candidat onorabil la titlul de preferat al anului 2019.

Nefiind o mare împătimită a filmelor DC și Marvel, nu cunosc în detaliu universul din

care provine Joker, fiind capabilă să explic doar povestea în mare, pe care probabil o știm cu
toții: Joker e de vină pentru moartea părinților lui Batman, deci Batman vs. Joker =
neverending war.

Totuși, producția lui Todd Phillips, conturează ceea ce în teatru am numi momentul de
dinainte, anume dezvoltarea și nașterea celui pe care îl cunoaștem cu toții ca fiind Joker (rolul
făcut de Heath Ledger în The Dark Knight-ul din 2008). Cu o mamă bolnavă și pe alocuri
abuzivă – în sensul emoțional al conceptului – Joker, încă Arthur Fleck are parte de absolut
toate premisele pentru a deveni răufăcătorul de mai târziu.

Ecranizarea funcționează ca fișa de personaj atât de necesară a celui mai mare villian
din universul DC. Totodată, Joaquin Phoenix reușește un studiu de personaj aprofundat, cu
adânci rădăcini în ceea ce înseamnă societatea extrem contemporană. El emoționează până la
lacrimi tocmai prin contrapunctul pe care singur și-l construiește: într-un Gotham City extrem
de poluat și mizer (și nu vorbim aici doar despre mediu), Arthur Fleck apare ca un copil-
adult, incapabil să discearnă binele de rău așa cum ar pretinde vârsta pe care o are, dar și
profund marcat de toate evenimentele care îi sunt potrivnice.

Comentariul la numele și personajul de pe cărțile de poker, anume afecțiunea

neurologică despre care ni se spune că ar suferi Fleck, este o găselniță interesantă, destul de
ciudată la început, dar cu care ajungi să fii de acord, ba chiar să empatizezi la un moment dat
(țin minte că se murmura prin sală „vai săracul, iar nu se poate abține!”).

Parcursul personajului este foarte atent construit: dintr-un om bolnav căruia îi este
refuzat orice ajutor, atât din partea celor specializați, cât și din partea așa-zișilor prieteni,
Arthur Fleck ajunge să apeleze la violență ca ultimă formă de salvare.

Scenaristul/regizorul Todd Philips şi co-scenaristul Scott Silver şi-au imaginat

povestea din perspectiva personajului, oferindu-i astfel un „drept de veto” la toate acuzațiile
care i se aduc în celelalte filme ale francizei. Aici ne bucurăm de mult mai puțină acțiune de
genul boom-boom-pow, și de mult mai multă acțiune în ceea ce înseamnă psihicul și
spiritualul acestui personaj. „Evil is not born, it is made” cred că poate trece drept replică
emblematică a filmului. Dacă ar fi să adaptăm pe teatru și să avem o mică indulgență, i-am
putea spune chiar propoziția dramatică a filmului.

Acest Joker, pe care pelicula îl propune, are la ca părinți ignoranța și batjocura. Trecut
prin diverse episoade neplăcute, culminând cu raționalizarea serviciilor sociale care îl țineau
pe o așa-zisă linie de plutire, Arthur Fleck face un scop din a ajunge la Murray Franklin, tv
host-ul său preferat, în care vede atât un model, cât și o figură paternă.

Declickul se produce în momentul în care, apărându-se de trei huligani la metrou,

ajunge să îi omoare și astfel ia prima pagină a tuturor publicațiilor din Gotham. Înțelegănd
violența ca unică formă de afirmare, el va deveni cel cunoscut ca Joker, chiar în talk-show-ul
la care a visat toată viața să apară.

Dacă ar fi să vorbim despre senzații și stări prin care te trece această producție, cu
siguranță merită menționate momentele în care personajul râde isteric, iar tu, cufundat în
scaun și eventual în haine, plângi la fel de isteric, cumva intrigat și revoltat de ignoranța cu
care este tratată o evidentă problemă medicală. Se poate, cu siguranță, argumenta că „prea
sunt toate relele adunate laolaltă”, dar dacă e să privim societatea în care trăim actualmente,
poate nu vom găsi toate relele pe o stradă, dar într-un oraș suficient de mare, ne vom descurca
sigur!

Nu voi spune că mi-a plăcut sau că m-a „catharsizat”. Voi spune că m-a atins în mult
mai multe feluri decât mă așteptam și m-a făcut să fumez cel puțin trei țigări în liniște, în fața
mall-ului, incapabilă să părăsesc perimetrul, în speranța că poate voi prelungi starea. Dincolo
de interpretarea extrem de reușită și balansată perfect, între improvizație și studiu aprofundat
(amintim aici scena dansului din baie, despre care echipa susține că a fost făcută ad-hoc de
Phoenix), întreaga producție propune o realitate crudă și necosmetizată în care, fără empatie
și un minim de decență, oricare dintre noi ar putea deveni un Joker.

Cumva, filmul nici măcar nu este despre DC, Batman și nici măcar despre Joker. Îl
consider, mai degrabă, un semnal de alarmă tras la scară mondială – prin cea mai la îndemână
metodă, cinema-ul – despre acești răufăcători pe care singuri îi creăm, iar apoi de ne temem și
ne întrebăm de ce sunt atâția.

E ușor să devii un Joker în 2020. Unele situații aproape că te invită să dai foc la orașe
și să le ucizi conducătorii. Tocmai de asta, consider Joker ca fiind o producție la care,
indiferent de afinitățile pentru benzi desenate și supereroi, nu ai cum să nu simți cel puțin un
fior pe șira spinării (de menționat ar fi și momentul în care Arthur Fleck – aproape Joker deja
– își cruță unul dintre foștii colegi de muncă). Răul există, dar este creat. Și chiar și așa, doza
de umanitate rămâne în acest Joker. Poate tocmai de asta, pelicula a fost atât de controversată
și discutată: te face să înțelegi și să nu mai condamni faptele violente ale personajului.

Iana-Frezia Elena Oprișa-Sulyok

MA-RE II