UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE „GEORGE ENESCU” IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZARE: ARTELE SPECTACOLULUI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

De la trup către suflet

Coordonator:
Lect.univ.dr. Laura Bilic
Absolvent:
Bogdan Lucian Guțu

1
Cuprins:

1. Introducere / 3
2. Socrate silenul / 5
3. Text. Date istorice. Dramatizare / 10
4. Tema. Interpretarea regizorală. Motivația / 15
5. Repetițiile. Conturarea personajului / 18
6. Concluzii. De la trup către suflet / 27
7. Anexe / 31
8. Bibliografie / 41

2
Introducere

Spectacolul Apărarea unui cetățean a luat ființă după prima lectură a textului
Apărarea lui Socrate. Imediat am fost cucerit de acest personaj gârbovit, știrb, peltic, dar
ferm și dârz în principii. Cu alte cuvinte plin de defecte dar și de o elocință zeiască, sigur
pe sine, deloc șovăitor și peste poate de hotărât.
Protagonistul afirmă deseori faptul că el nu știe nimic, dar nici nu-și închipuie
că știe. Nici eu nu pot afirma că știu ceva însă, pentru că sunt un practician al teatrului,
mi-am permis să-mi închipui. Aceasta a fost scânteia care a dat naștere universului
spectacolului. M-am recunoscut în drama atenianului. Am fost fascinat de căutările lui și
de atitudinea pe care o adoptă în fața adevărului. Căutând informații am descoperit că
pentru mulți din cei care l-au cunoscut sau l-au studiat felul de a fi al lui Socrate este
poate cel mai onest pe care l-a adoptat un cetățean pe pământ. Socrate este mit și
realitate deopotrivă. Drama lui face referire la un caz unic. Socrate nu vrea să fie
exemplu de cinste și onoare, el predică elocința. Nu le cere cetățenilor să îl urmeze ci să
îi asculte învățăturile. Nu se consideră deasupra mulțimii decât prin faptul că a ales de
bunăvoie să coboare până la cea din urmă treaptă, treapta cunoașterii de sine. Am
recunoscut în textul lui Platon înțeleptul de la țară, omul de rând, onest și drept care și-a
lucrat singur pământul și datorită cinstei și elocinței lui s-a trezit întinat în ponegrire, ură
și invidie. Pe acest personaj, care a trăit pe Pământ acum mai bine de două milenii, îl
întâlnim și astăzi, iar în cocoașa unde se ascund doi ochi calzi și senini există o sursă de
înțelepciune pe care cuvintele nu o pot relata.
Am vrut să construim un personaj istoric, un bătrân de șaptezeci de ani, într-un
trup de actor tânăr. Știam că este vorba de o compoziție grea, dar am crezut în acest

3
proiect și, în pofida tuturor criticilor și dificultăților pe care le-am întâlnit de-a lungul
perioadei de construcție, eu și actorul Tudor Hurmuz, fiind pe deplin conștienți că
suntem puși în fața unei provocări, că șansele de eșec sunt mult mai mari decât ale
succesului, că estetica pe care spectacolul o propune ar putea să nu corespundă trend-
ului, că greutatea textului filosofic ar putea să dăuneze, riscând să creăm un spectacol
greoi, imobil și plictisitor, totuși ne-am angajat entuziaști în acest proiect. Rând pe rând
am depășit toate aceste piedici iar munca noastră a fost răsplătită o dată cu premiera
spectacolului.
Am plecat de la un trup tânăr și l-am îmbrăcat într-un suflet bătrân. N-am atins
profunzimile pe care le dispută Socrate, dar în schimb am sintetizat sufletul într-o
înlănțuire de gesturi și am încercat astfel să ne apropiem de proiecția unui personaj ideal.
Nu credem că am reușit să redăm scenei un personaj total pentru că la teatru „ceea ce
numim suflet, profunzime, sensibilitate, redăm bine cu o tiradă sau două și cu restul dăm
greș. Iscusința de a cuprinde un rol mare, de a-i exprima dulceața și slăbiciunile, de a fi
la fel de bun în momentele de liniște și în cele de neliniște, de a da dovadă de variație în
amănunte, de a juca armonios și unitar în întreg, este opera unui cap limpede, a unei
judecăți adânci, a unui gust dobândit, a unui studiu istovitor, a unei experiențe
îndelungate și a unei memorii ieșite din comun.”1
Am fost încântați de ideea experimentului, ne-am asumat eventualitatea unui eșec,
am mers până la capăt iar la finalul drumului, ne-am declarat mulțumiți, însă nu pe
deplin mulțumiți pentru că ne-am dat seama că nu suntem perfecți și probabil nu vom fi
niciodată, dar muncind ne vom perfecționa și vom deveni dacă nu mai buni, măcar
competitivi.

1
Denis Diderot, Paradox despre actor, Editura Nemira, București, 2010, p. 78.

4
Socrate silenul2

În Atena anului 470 se naște Socrate, fiul unui sculptor numit Sophroniscos și al
unei moașe pe nume Phainarete. Despre Socrate se spune că avea o înfățișșare deloc
plăcută, cu trăsături ale feței exagerate, nas turtit, trup mic și îndesat. Dacă din punct de
vedere fizic era asemănat cu un faun, în ceea ce privește înțelepciunea sa lucrurile stau
diferit.
În jurul lui Socrate s-a creat o legendă care afirmă că printre maeștrii care ar fi
contribuit la formarea gândirii lui Socrate se numără Aspasia din Milet 3 și Diotima4,
femei care, se pare că, l-au învățat pe Socrate doctrina dragostei, cea care îi face pe
oameni mai buni, în vreme ce alții susțin că a început prin a practica meseria tatălui său
pentru ca mai apoi să se consacre realității uman-politice, avându-i ca dascăli pe
Archelos, discipol al lui Anaxagoras5. Cât privește viața sa familială există amănunte nu
întotdeauna concordante, însă cert este că s-a căsătorit cu Xantipa și a avut trei copii:
Lamprocles, Sophroniscos și Menexenos. Se spune că, din păcate, în viața de familie n-a
fost prea fericit, Xantipa fiind o soție cicălitoare și certăreață, ea devenind cu timpul
prototipul harpiei conjugale. Legenda spune că, întrebat de ce a ales să se căsătorească
cu Xantipa Socrate a afirmat: „dacă a reușit să-i facă față Xantipei înseamnă va reuși să
facă față oricui”6.

2
(în mitologia greacă) Nume dat satirilor bătrâni; persoană în vârstă, care sub o înfățisare grotească, ascunde o
înțelepciune ironică.
3
O imigrantă venită din cetatea Milet, Asia Mică, care a încercat să-și compenseze statutul social prin relația cu Pericle.
4
Diotima din Mantinea – a practicat filosofia în Atena secolului V î.Hr.
5
A trăit între anii 500 î.Hr. - 428 î. Hr., a fost filosof grec presocratic, membru al Școlii Ioniene de filosofie.
6
Doru Cosma, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 30.

5
 A fost de-a lungul întregii sale vieți un fiu devotat al Atenei, slujind ca hoplit 7
alături de prietenul său Alcibiade8 la trei campanii ale războiului peloponesiac respectiv
la Potideea, Amphipolis și Delion – unde toți cei care l-au văzut i-au admirat, pe lângă
vitejie, stăpânirea de sine și deminitatea.9
Socrate n-a scris nimic. Privitor la ceea ce numim doctrină socratică se constată
opinii de o diversitate istoriografică fără egal. „Pentru Eugene Dupreel (La legende
socratique et les sources de Platon, Bruxelles, Rob. Sand., 1922) tot ceea ce au spus cei
vechi despre Socrate, fie discipoli sau alții, are caracterul unei simple creații literare, așa
încât cugetarea sa este indiscernabilă”10. Printre discipolii săi, în afară de Platon, cei mai
de seamă sunt: Antistene, Aristipos, Euclid din Megara și Xenofon. Deși este considerat
ca fiind unul dintre sofiști, el însuși afirmă de nenumărate ori contrariul. Pentru Socrate,
toate sistemele, toate teoriile, tot ce vede și aude se transformă în izvor de întrebări, de
îndoială constructivă. Științele naturii i se par prea ipotetice și prea puțin esențiale.
Pentru el știința cea mai necesară este aceea care-l poate face pe om desăvârșit la trup și
la minte. Răul, spunea el, provine din ignoranță, iar primul pas de a ajunge la Bine e un
proces de cunoaștere, de înlăturare a erorii în gândire și de dobândire a unor principii
juste care să îl ghideze pe om spre adevăratul eu.
Socrate a criticat democrația. În Cartea a VI-a a Republicii, Platon a descris o
discuţie între acesta şi un alt învăţat al vremii, Adimentus, susținător al democrației:
Socrate a comparat societatea democratică cu o barcă, iar dacă aceasta se va avânta în
larg, cum va fi ales cel care o va conduce? Şi, mai ales, cine îşi va putea da cu părere
asupra acestei decizii? Oamenii de rând sau oamenii educaţi? Ceea ce voia Socrate să
demonstreze era faptul că acordarea dreptului de vot oamenilor needucaţi este o practică
iresponsabilă. Mai mult, filosoful şi-a imaginat alegerile ca o alăturare a unui doctor

7
Infanterist din grecia antică care lupta cu lance și scut.
8
General și politician atenian, sef al grupării democratice. În 415 a îndemnat Atena să pornească o expediție pentru a
supune Sicilia. Expediția a dat greș. Alicibiade a fost judecat de Tribunalui cetății și s-a refugiat în Sparta.
9
Platon, Opere, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974, p. 8.
10
George Banu, Filosofia greacă până la Platon, Editura Științifică și enciplopedică, București, 1984, p. 92.

6
lângă un comerciant de dulciuri. Cel din urmă îi îndeamnă pe oameni să creadă că
doctorul comite multe rele şi îi îndeamnă să urmeze tratamente care, de fapt, nu îi ajută,
pe când el le va putea oferi ceea ce îşi doresc şi le face plăcere. Astfel, Socrate i-a rugat
pe mai mulţi oameni să răspundă dacă, într-adevăr, doctorul poate face apel la elementul
afectiv? Răspunsul lui Socrate, dar care nu a fost agreat de ceilalți, a fost acela că
doctorul te ajută, chiar dacă este împotriva dorinței tale.
Pentru Socrate, adevărul există în om, dar latent și confuz. Prin întrebări
metodice trebuie trezită în om facultatea de a raționa, de a scoate la iveală adevărata lui
menire. După cum mama ajută copiii să iasă la lumină, tot așa el, Socrate, va ajuta
adevărul să se nască: acesta este rolul dialecticii, să „moșească” adevărul în suflete.
Discursul lui Socrate este direct și uneori acid. Nu menajează, nu ocolește, nu
șovăie. El a fost pentru contemporanii săi și rămâne încă pentru noi o enigmă, a cărei
dezlegare nu o vom avea, fără îndoială, niciodată, dar lucrul uimitor din această viață
deosebită și obișnuită în același timp este fecunditatea de necrezut a morții care i-a pus
capăt. „Această moarte face să se ridice o pleiadă de martori – discipoli sau adversari –
care relevă peste secole importanța cuvântului lui Socrate și a adevărului pentru care și-a
dat viața.”11
Filosoful cutreieră Atena oprindu-se în palestre, în atelierele meșteșugarilor, în
piață, pe drum, se apropie de câte cineva cineva și începe să-i pună întrebări cu toată
modestia, recunoscându-și neștiința și dornic să învețe ceva. Încântat că i se dă atenție și
curios să vadă ce va urma, cel astfel interpelat acceptă cu plăcere jocul. Însă iată că
întrebările devin din ce în ce mai grele, iar omul pus în încurcătură se vede nevoit tot
mai des să se contrazică, sau să accepte că s-a înșelat, să constate cu uimire puțina
consistență pe care o au unele din credințele și principiile sale.
În anii când Socrate își purta pașii și interogațiile pe străzile Atenei, falnica cetate
grecească luneca încet dar ireversibil pe povârnișul destinului său istoric. Conflictul cu
11
Andre Bonnard, Civiliația greacă vol II, trad, Iorgu Stoian, Editura Științifică, București 1967, p. 240.

7
Sparta o precipita spre dezastru. În aceste împrejurări, oamenii aflați la putere, printre
care Anytos12, vorbeau poporului în limbajul penitenței și al muncii. Ei îi invitau pe
oameni să renunțe la orice ambiție politică, să repare prin muncă îndârjită dezastrul
economic și financiar, să refacă fermele, să replanteze viile și plantațiile de măslini, să
reconstruiască corăbiile, să învioreze industria și comerțul. Conducătorul nu mai dorea
nici intelectuali îndrăgostiți de idei abstracte, nici discuții despre nimicuri. Spiritul era
un lux. Cu toate acestea, Socrate, înconjurat de câțiva oameni lipsiți de ocupație,
continua să facă speculații în public asupra binelui și să-i îndemne pe concetățenii săi să
nu se îngrijească de nimic altceva mai mult decât de suflet. În luna februarie a anului
399, un tânăr poet pe nume Meletos, om de paie al lui Anytos, a afișat în porticul
arhontelui-rege o plângere împotriva lui Socrate. Capetele de acuzare făceau referire la
faptul că nu recunoaște zeii cetății și încearcă să introducă în cetate zeități noi, care ar
corupe tineretul. Are loc un proces unde Socrate pledează el însuși ca apărător al său. În
urma votului Socrate este declarat vinovat cu 281 de voturi dintr-un total de 501. Deși ar
fi putut să-și salveze viața – pentru că legea îl autoriza să propună el însuși o pedeapsă
mai blândă decât accea propusă de acuzator – Socrate decide să dea curs acuzației,
motivând că dacă ar alege o altă pedeapsă ar însemna că s-ar recunoaște ca fiind vinovat.
Deși i se propune să evadeze, silenul refuză așteptând executarea sentinței care a
survenit treizeci de zile mai târziu.

Socrate a lansat o doctrină optimistă despre natura omului, capabilă, prin educare,
dar mai cu seamă prin autoeducare, să se autodepășească, și să devină liberă, stăpînă pe
propria soartă. Prin exemplul propriu a contribuit la dezbaterea relativismului
gnoseologic și moral, la evidențierea valorii științei, la cristalizarea chipului autentic al
filosofului. A fost primul care a dovedit că, în orice timp și loc, în tot ce ni se întîmplă și
în tot ce facem, viața ne oferă posibilitatea de a filosofa, adică de a ne apropia de

12
Politician din Atena. General al armatei în timpul războiului Peloponesiac.

8
înțelepciune. Pentru Socrate cunoașterea de sine, grija de sine în numele autodepășirii în
scopul participării eficiente în viața cetății sunt niște imperative ce nu și-au pierdut
valoarea nici astăzi. Silenul încerca să dezvolte dialectica realității și a ideii, se pronunța
contra fizicienilor timpurii, contra democrației sclavagiste. Socrate a fost vestit prin
ironiile sale cu ajutorul cărora denunța prejudecățile, contribuind la purificarea interioară.
Spunea că filozofia ironizează, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputință pe celălalt, ci
pentru a-l stimula. A folosit îndoiala metodică și nu sceptică. A folosit procedeul
inductiv practic general. El este acela care a controlat conținutul unor noțiuni de bază ale
moralei: bine, drept, frumos, datorie.

9
Text. Date istorice. Dramatizare.

Imediat ce am terminat prima lectură a textului Apărarea lui Socrate, m-am

întrebat ce raport există între Apărarea lui Socrate scrisă de Platon și cea reală pe care a
rostit-o filosoful la proces. Se știe că a refuzat să se prezinte o apărare pregătită dinainte
spunând că daimonul13 său este împotrivă. Imediat după moartea lui Socrate, Platon a
fugit la Megara, apoi în Egipt. Majoritatea cercetătorilor afirmă că textul a fost scris în
396 după întoarcerea în Atena. Putem bănui că Platon a decis să scrie Apărarea din
dorința de a arăta atenienilor adevăratul chip al lui Socrate, o încercare de a restabili
imaginea periclitată a vieții lui. Procesul era încă prea prezent în mintea atenienilor ca
Platon să pună în gura lui Socrate afirmații mult deosebite de cele reale. E vorba deci de
autenticitate în ce privește ideile principale, psihologia înțeleptului, tonalitatea generală.
Socrate și-a dat seama că va fi condamnat și a acceptat acest adevăr cu demnitate.
Apărarea sa reală a fost, ca și apărarea lui Platon, o justificare în numele dreptății și al
adevărului și nu o pledoarie juridică care să-i aducă achitarea. Socrate nu-și menajează
auditoriul, nu evită nici un cuvânt care ar putea să-i indispună pe judecători, atîta vreme
cât consideră că este drept să-l spună, menținând un ton calm, răbdător, o ironie blândă,
vorbindu-le celor prezenți cu afecțiune, pentru că, în fond, nu-și dorea altceva decât să-i
ajute pe oameni să descopere adevărul.
Apărarea lui Socrate are trei părți. Prima reprezintă discursul de apărare propriu-
zis. Socrate încearcă întâi să spulbere calomniile care circulau de multă vreme pe seama
lui și abia apoi răspunde direct actului de acuzare. Astfel, începe cu influența sa asupra
13
În lumea antică daimonul era o figură care aparținea altei lumi, nici umană, nici divină ci mai degrabă o punte de
legătură între acestea două. Mai mult decât un zeu, daimonul era o realitate psihică care interacționa cu omul: era un fel
de protector malițios care putea să apară în somn, să trimită mesaje sub formă de presentimente sau impulsuri erotice.

10
tineretului dar, aflându-se în sfera indemonstrabilului, Socrate preferă să arate
neseriozitatea acuzatorului adresându-i întrebări simple în aparență, dar care îl pun în
mare dificultate, demonstrând că este absurd să fie el singurul care îi influențează în
mod negativ pe tineri. Și chiar dacă ar fi fost, indicat era să fie luat deoparte, învățat și
sfătuit, pentru că e limpede că în momentul în care își va da seama cum greșește va
înceta să o facă. Perorația continuă și Socrate aduce în discuție acuzația prin care este
învinuit de ateism. Filosoful se mulțumește se demonstreze că, de vreme ce e acuzat de
credința în zeii noi, nu poate fi acuzat de ateism. Discursul său este axat în jurul
îndeletnicirilor sale și anume o misiune încredințată lui de către Zeu prin vocea
Oracolului de la Delphi, de la care nu poate și nu vrea să se sustragă nici sub
amenințarea morții, explicându-le cu tact celor prezenți la proces felul în care a cercetat
el problema în cauză și prezentându-le concluziile lui își motivează activitatea sa de
gânditor al Ateneni. Tribunalul votează iar Socrate este declarat vinovat.
A doua parte a textului o reprezintă discursul pedepsei. Cum acuzarea cere
pedeapsa cu moartea, Socrate răspunde că ceea ce i s-ar cuveni pentru faptele lui ar fi să
fie hrănit în Pritaneu14 până la sfârșitul zilelor sale. Prietenii săi se oferă să plătească
pentru el o amendă de treizeci de mine. Tribunalul votează pedeapsa cu moartea. Imediat
după pronunțarea sentinței se ridică ședința, astfel că, în realitate, Socrate nu și-a putut
rosti ultimele cuvinte decât în fața unui grup adunat în jurul său.
În a treia parte Socrate le explică atenienilor concepția lui asupra morții,
motivându-le decizia sa de a da curs pedepsei.
Varianta textului dramatizat de noi are însă doar două părți fiind construită pe
premisele unui spectacol interactiv. Prima parte este centrată în jurul primului act de
acuzare și anume cel care face referire la activitatea sa de filosof: „...Vinovat pentru că
iscodește peste măsură cele de sub pământ și cele din cer, face să învingă judecata

14
Edificiu public în cetățile grecești unde se adunau magistrații pentru diverse treburi politice sau religioase și unde erau
găzduiți invitații statului.

11
strâmbă și îi învață pe alții aceste lucruri”15. Aici filosoful își motivează acțiunile prin
intermediul Oracolului tot ceea ce a intreprins nefiind altceva decât o cercetare prin care
a încercat să-i demonstreze acestuia că se înșală în privința înțelepciunii sale, sfârșind
prin a concluziona că, într-adevăr, oracolul are dreptate: el este cel mai înțelept om
pentru că deși nu știe, nici nu-și închipuie că știe. Ne-am dorit să-i acordăm primei părți
un caracter activ: Socrate intră pe scenă, cărând un pietroi în brațe. Observă adunarea în
sală și decide să se oprească. Cei din sala de judecată spre care se îndreaptă mai pot
aștepta câteva minute. Dragostea sa nemărginită față de oameni îl determină să se
spovedească lor mai degrabă decât ar face-o în fața judecătorilor de drept, în timp ce-și
prepară ultima masă, și anume o banală salată de ceapă. Ne-am dorit să arătăm prin acest
act fiziologic că pentru Socrate sărăcia este o virtute, că nu a avut și nu va avea niciodată
ceva de ascuns în fața lumii. Piatra pe care o cară în brațe este simbol sisific și vrea să ne
arate greutățile prin care a trecut un bătrân care a trăit peste șapte decenii, nenumăratele
încercări pe care le-a biruit dar, deasemenea, și multitudinea de vicisitudini pe care n-a
reușit să le depășească.
Partea a doua aduce în discuție moartea și posibilele ei forme de manifestare.
Vedem un Socrate așezat pe aceeași piatră care le vorbește concetățenilor săi despre
concepția sa asupra morții. Este momentul în care se aduce în discuție al doilea capăt de
acuzare și anume: „Încalc legea stricându-i pe tineri și necrezând în zeii în care crede
cetatea, ci în alte divinități noi”16. Folosindu-se de binecunoscutele sale analogii explică
audienței de ce crede că afirmațiile acuzatorilor săi sunt absurde 17. Eroul împărtășește
publicului viziunea sa asupra morții, motivează de ce nu se teme de ea, îndiferent de ce
formă ar îmbrăca. Totodată le explică acestora că raționamentul său este personal și îi
încurajeză să nu renunțe, să se bucure de existența lor și să găsească metode și modalități
în a și-o face cât mai plăcută și mai frumoasă. Din punct de vedere spectacular dinamica

15
Platon, Opere, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1974, p. 23.
16
Platon, op. cit., p. 30.
17
”Să-mi fie cu iertare dar eu cred că tocmai cei care și-au permis să mă acuze de ateism sunt atei” op. cit., p. 35.

12
acțiunii este înlocuită de metaforă, cuvintele nu mai descriu acțiuni ci stări, iar piatra
greutăților se transformă în piatră mortuară, acceptarea și împăcarea fiind sentimentele
ce caracterizează finalul spectacolului.

Tema. Interpretarea regizorală. Motivația

În continuare voi încerca să dezbat, să analizez și să înțeleg în profunzime

resorturile care ne-au îndemnat să ducem acest proiect la bun sfârșit, răzpunzând la
întrebări cheie, imperios necesare pentru demararea unui proiect teatral: „Cum?”,
„Când?” și mai ales „De ce?” am ales acest text, care a fost motivația și care este
discursul regizoral al spectacolului.
Un spectacol de teatru trebuie, sau cel puțin ar trebui, să răspundă anumitor
necesități de ordin social, etic, politic, moral sau cultural ale societății, iar regizorul, ca
un fin observator al acesteia, are rolul de a analiza, de a cerceta, de a anticipa și, într-un
sfârșit, de a propune o soluție, un verdict sau măcar de a veni cu o sugestie care să fie în
concordanță cu cerințele societății căreia i se adresează spectacolul. Teatrul trebuie făcut
pentru „cetate”. Fie că vorbim de o comedie bulevardieră care are rolul de a-l destinde
pe spectatorul amorțit după o zi grea la serviciu, fie că vorbim de o dramă care aduce în
discuție sau face aluzie la o întâmplare recentă care a ajuns în atenția opiniei publice,
teatrul trebuie să-și propună să ofere răspunsuri sau cel puțin să lanseze o serie de
întrebări care să-i fie folositoare privitorului.

13
 Dacă analizăm menirea teatrului și o asociem acelei meniri filosofoce despre care
vorbea Socrate, vom constata că scopurile celor două entități coincid, dar că metodele de
care se servesc teatrul și filosofia sunt diferite. Socrate predica desculț pe străzile Atenei,
teatrul se folosește de o scenă. Dacă Socrate critica prezentul său, teatrul pune în discuție
un prezent universal, recrează un trecut de mult uitat sau reformulează prezentul,
scoțând la iveală nuanțe care în mod normal nu ar fi fost perceptibile, făcând în așa fel
încât viitorul să fie cât se poate de actual încât să îl putem vedea, simți, atinge. Am găsit
în Socrate liantul perfect pentru a transmite un mesaj universal și, mai mult de atât, am
căutat să readucem la suprafață un adevăr istoric uitat în sertarele conștiinței colective, o
personalitate crucială în istoria omenirii, un exponent primordial al culturii grecești, un
filosof care a influențat și a schimbat gândirea a generații întregi.
Lumea trebuie să afle cine a fost Socrate, tinerii trebuie să afle de existența acestei
personalități. Socrate nu reprezintă doar un exponent al adevărului, Socrate este un
monument irefutabil pentru cultura mondială și nu trebuie uitat. Acesta este motivația
noastră! Într-o societate contemporană în care cultura începe să-și piardă din
semnificația și trăsăturile de altă dată, consider că aducerea aminte a existenței acestei
personalități este de o reală necesitate, iar prin crearea personajului Socrate, am dorit să
facem din spectacolul Apărarea lui Socrate un exponent al culturii.
Vreme de mai multe secole cultura a fost un concept inseparabil de religie și de
cunoașterea teologică; în Grecia a fost legat de filosofie, iar în Renaștere a devenit
apanajul literaturii și artei în vreme ce în perioada Iluminismului, știința și descoperirile
științifice au fost cele care au conferit trăsăturile principale ideii de cultură. Mario
Vargas Llosa, unul din cei mai mari scriitori ai zilelor noastre, considera că, în ciuda
numeroaselor variante pe care le-a adoptat în epoca modernă, cultura a însemnat
întotdeauna o sumă de factori și discipline fară de care nu se poate revendica un
patrimoniu de idei, valori, opere de artă, cunoștințe istorice, filosofice, religioase sau
științifice, precum și căutarea de noi forme artistice și literare. Pentru el cultura este o

14
conturare și continuare a cercetării în toate domeniile cunoașterii. El afirmă: „Cultura a
stabilit unele diferențe de rang social între cei care o cultivau, o îmbogățeau prin diverse
contribuții, o făceau să progreseze și cei care refuzau, o disprețuiau sau o ignorau ori
erau excluși de la ea din motive sociale și economice. În toate epocile istorice, până la a
noastră, existau în societate persoane culte și inculte, iar această clasificare era destul de
limpede pentru toată lumea, căci toți oamenii aplicau același sistem de valori, de criterii
culturale și moduri de a gândi, de a judeca, de a se comporta”18.
În epoca noastră, toate acestea s-au schimbat. Noțiunea de cultură s-a extins atât
de mult încât a dispărut cu totul: „Nimeni nu mai e cult când toți se cred culți sau când
conținutul a ceea ce numim cultură s-a vulgarizat într-atât încât toți au dreptul să creadă
că sunt culți.”19 Discursul lui Llosa pe marginea culturii este un semnal de alarmă pe
care, cel puțin noi, creatorii de teatru ar trebui să îl luăm în serios atunci când ne
decidem să punem în scenă un spectacol. Suntem nevoiți să conștientizăm că avem o
responsabilitate față de public și față de cultura pe care o reprezentăm și o promovăm.
„Suntem ori culți, ori inculți cu toții, pentru că informația e la o atingere distanță. Cu o
simplă atingere a ecranului suntem mai mai aproape de mulțimea de manifestări ale
acelei culturi universale, precum cultura pedofiliei, cultura marijuanei, cultura punk,
cultura esteticii naziste și alte asemenea”20. În zilele noastre suntem culți chiar dacă nu
am citit niciodată o carte, nu am mers niciodată la o expoziție de pictură, nu am mers
nicidată la teatru.
Într-o lume în care cultura se află în derivă, în care arta nu mai este un mijloc de
expresie al adevărului și al frumosului, ci mai degrabă o modalitate de parvenire prin
intermediul scandalului și al obscenității, într-o lume în care puțini mai știu că Da Vinci
a fost pictor, teatrul, contrar efemerității sale, rămâne poate ultima metodă, ultima
modalitate prin care se mai pot educa masele. Acest aici și acum, nici atunci, nici

18
Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, București 2012, p. 57.
19
Ibidem.
20
Idem, p. 60.

15
altădată, această comuniune nemijlocită de la suflet pentru suflet are posibilitatea de a de
a ilumina poteca spre regăsirea sinelui. Ce alt bine ar fi mai mare decât acesta? Poate că
artiștii de azi și de mâine vor lua seama de catharsisul de care vorbea Aristotel și vor
conștientiza că arta și teatrul înseamnă mai mult decât un scaun și un actor pe scenă, că
Picasso înainte să pună bazele cubismului a desenat portrete și peisaje într-o manieră
naturalistă, că supramarioneta lui Craig nu face referire mot-à-mot la o marionetă
gigantică, că Meyerhold nu a fost avangardist, doar a căutat să spargă barierele unui
realism blazat, că „oricât de mult și-ar dezvolta infrastructura tehnică teatrul tot va
rămâne mai sărac decât cinematografia sau televiziunea”21.
Împreună cu actorul Tudor Hurmuz ne-am asumat astfel riscul de a dramatiza un
text de factură filosofică și de a încerca, prin puținele mijloace de care am dispus, să
reproducem un adevăr istoric, rămânând totodată în concordanță cu textul original. Am
avut pe scenă un singur actor care a ținut o reprezentație de cincizeci și cinci de minute.
Tânăr și neexperimentat, nevoit să realizeze un personaj de compoziție, actorul a reușit
să se achite cu succes de sarcinile sale. Compoziția a fost credibilă. Fiecare replică a fost
atent studiată și pusă în corelație cu mișcarea, asftel încât, orice eventual răspuns venit
din partea publicului să poată fi manipulat într-o singură direcție și anume cea dinainte
stabilită.
Atât cât ne-a stat în putință am căutat să răspundem tuturor întrebărilor esențiale
pentru a fi siguri de utilitatea și necesitatea acestei montări pentru că, așa cum afirma
Thomas Ostermeier: „ne dezgustă ideea de a nu înțelege de ce urcă actorul pe scenă și de
ce face regizorul ce face”22. Ostermeier afirmă că trebuie să existe întotdeauna o
necesitate, că această artă este o luptă împotriva decepției de viață, născută din
indignarea de a te fi născut. Nu știm sigur dacă această decepție de viață are aceeași
sorginte cu decepția pe care a trăit-o Socrate atunci când a aflat verdictul procesului său,
dar putem afirma cu certitudine că spectatorul care a văzut spectacolul a înțeles sau cel
21
Jerzy Grotowski, Teatru și ritual, Editura Nemira, București, 2014, p. 66.
22
Thomas Ostermeier, Teatrul și frica, Editura Nemira, București, 2016, p. 35

16
puțin a intuit drama acestuia. Acest lucru a fost mijlocit de formatul pe care l-am gândit
reprezentației: o întâlnire, un dialog între protagonist și spectatorul din sală care în clipa
când s-a așezat pe scaunul din stal a devenit parte integrantă a convenției, respectiv
membru al adunării poporului, martor al confesiunii unui bătrân acuzat pe nedrept, un
bătân pe deplin conștient că sfârșitul îi este aproape, un bătrân care și-a acceptat soarta,
care nu s-a arătat dispus să cadă pradă unui compromis, supus legilor pământești dar mai
presus de toate loial legilor divine, un bătrân care își așează de bunăvoie capul pe
butucul ghilotinei, mândru că a ales să facă asta, să moară ca un om liber, pentru idealul
adevărului și a libertății de exprimare.
„Și uite-mă ajuns în fața imposibilității de a mai viețui între voi? Ce să fac? Să mă
condamn la exil? Probabil că ați primi. Mult ar mai trebui să țin la viață ca să fiu atât de
lipsit de judecată încât să nu-mi dau seama: dacă voi, concetățenii mei fiind, n-ați putut
răbda îndeletnicirile și vorbele mele atunci cum să le suporte alții cu ușurință?
Bineînțeles că nu le vor răbda...”23.
Cu toate acestea Socrate a răbdat și nu s-a lăsat copleșit decât de necesitatea de a
spune adevărul și numai adevărul.

23
Platon, op.cit., p. 41.

17
Repetițiile. Conturarea personajului

Actorul care interpretează un personaj își poate închipui câte-n lună și în stele
despre acesta, are voie și chiar este indicat să se folosească de un astfel de procedeu în
procesul de construcție al personajului pe care urmează să-l joace pe scenă. Ceea ce iese
la suprafață, ceea ce vede spectatorul este limitat de parametrii pe care îi susține
construcția textului dramei și cu toate bravele eforturi ale regizorului de a construi
momente extrascenice, totuși într-un spectacol de teatru cu greu se poate trece peste
partitura numită text. Dacă în acest context ar trebui să ne detașăm și să ne așezăm în
fotoliul spectatorului ne-am da seama că suntem nevoit să urmărim doar o frântură din
ceea ce și-a imaginat autorul, atât cât m-a lăsat el să văd, în vreme ce ceea ce nu se vede
vine ca o completare pe care mi-o atribui. Atunci când spectatorul conștientizează că e
dreptul său de spectator să viseze, munca actorului este ușurată. Cu alte cuviinte, actorul
este nevoit să-și îndemne spectatorul la reverie. Trebuie să ținem cont că ceea ce visează
spectatorul îl privește pe el, este un univers privat. Spectatorului nu-i pasă de drama
personală a actorului care îl interpretează pe Hamlet, ci de felul prin care actorul îi face
întâlnirea cu el. Spectatorul are nevoie de sugestie, vrea să fie „păcălit” și se lasă
„păcălit” și dacă nu primește ceea ce dorește îl taxează pe actor. De aceea un actor bun
trebuie să deschidă porți ale sugestiei și nimic mai mult. Un actor bun schițează în grafit
ceea ce spectatorul umple cu culoare. Un actor bun nu trebuie să pretindă că știe, nici să
își închipuie că știe, ci să sugereze că știe, adică, cum ar spune Socrate: „Nu știu, dar
nici nu pretind că știu”.24

24
Platon, op.cit., p. 30.

18
 În opinia mea, adevărul scenic rezultă din alte trei adevăruri: al autorului dramatic
(de care se alipește cel al regizorului), al actorului și al spectatorului. De aceea în cazul
Apărării unui cetățean am căutat să respectăm aceste trei poporții și să le acordăm
maxim de interes fiecăreia în parte. Nu ne-am permis să neglijăm spectatorul pentru că,
având un singur actor pe scenă care interpreta un text filosofic conceput ca un dialog
dintre acuzat și jurați, spectatorul a devenit automat și personaj, actant al spectacolului.
În dialogul său cu publicul Socrate personajul trebuie să-l suplinească pe spectatorul
actor în timp ce-i aruncă acestuia, cuvinte în gură. Totuși cuvintele sunt alese în așa fel
încât continuarea discursului său să nu fie afectată. Socrate personajul se vede nevoit să
abordeze totul cu detașare – atât perorația de apărare cât și dialogul cu sinele sau cu
publicul aflat în sală – și să proiecteze într-un spațiul gol momente din viața sa ca
atenian. Se vede nevoit să construiască spațiu prin intermediul cuvântului și să
suplinească tăcerile prin dialogul cu sine. Actorul trebuie să stăpânească arta sugestiei
pentru a putea realiza un rol bun. Arta teatrului devine și mai serioasă dacă e abordată cu
detașare, cu calm și încredere.

Aceste principii enumerate mai sus au făcut parte din procesul de construcție al
Apărării. Printre primele întrebări pe care ni le-am pus la masa de lucru a fost cea a
vârstei personajului. Ce credibilitate poate avea personajul înfățișat pe scenă, când
actorul are douăzeci și trei de ani, în vreme ce Socrate, așa cum îl relevă Platon, avea
nici mai mult nici mai puțin de șaptezeci de ani când a susținut discursul său de apărare
în fața tribunalului atenian. Socrate, mai ales prin prisma anilor pe care i-a trăit, a vastei
sale experiențe de viață, atinge un nivel de înțelepciune pe care un tânăr de douăzeci și
trei de ani nu o poate cuprinde și înțelege întru-totul. De aceea am considerat că ar fi
indicat să nu ne intereseze nici deșteptăciunea actorului, nici deșteptăciunea lui Socrate,
ci deșteptarea spectatorului, iar el nu ar putea să se deștepte dacă jocul dramatic nu i-ar

19
sugera o potecă pe care el, spectatoul să aibă certitudinea că poate păși in concordanță cu
limitele imaginației sale.
Știm despre noi că suntem un corp, supus acelorași legi ale materiei. Dacă-l
împingem o ia înainte, dacă-l tragem, dă înapoi, dacă-l ridicăm și-i dăm drumul, cade la
loc. „Pe lângă aceste mișcări care sunt provocate mecanic de o cauză exterioară, mai
sunt și altele care par că pornesc din interior și care se deosebesc de cele precedente prin
caracterul lor neprevăzut: le numim voluntare. Care este cauza lor? Aceea pe care
fiecare dintre noi o desemnează prin cuvântul eu. Și ce este eul? Ceva care, pe drept sau
pe nedrept, pare că depășește în toate direcțiile corpul de care este atașat, că-l depășește
atât în spațiu, cât și în timp.” 25 Discursul filosofului franfez Bergson din conferința
Sufletul și corpul, susținută pe 28 aprilie 1919 la Paris, surprinde o problematică pe care
am atins-o în perioada de construcție a personajului.
Socrate vorbea despre suflet, însă sufletul pentru grecii antici avea un cu totul
înțeles față de cel pe care îl avem noi în prezent. La creștini Sufletul este creat, prin
aceasta se exclude consubstanțialitatea și co-eternitatea acestuia cu Dumnezeu. Viața
este nota fundamentală ce caracterizează sufletul. Dispariția lui ar însemna dispariția
vieții. Slăbirea lui înseamnă compromiterea facultăților și funcțiilor spirituale ale
omului. Omul este unirea dintre trup și suflet. El nu poate fi numai trup sau numai suflet.
Dispariția sufletului din lumea pământească precedă o existență veșnică într-o altă
dimensiune. Acest aspest este analizat și de Socrate în discursul său asupra morții. El
vorbea despre o mutare a conștiinței dintr-o lume și în alta unde ar exista toți cei ce au
murit. Tot Socrate analizează moartea și ca pe o încetare bruscă a conștiinței, unde am fi
nemuritori în fața timpului deoerece n-ar mai exista.
Prin urmare, sufletul rămâne sau nu nemuritor în fața timpului? E posibil ca
nemurire în fața timpului să fie doar o metaforă de exprimare a filosofului? Cred că
sufletul din filosofia lui Socrate este asemănător cu ceea ce propune Bergson prin je et
25
Henri Bergson, Energia Spirituală, Editura Cartex, București, 2017, p. 45.

20
moi26 și anume ideea că adevărata cunoaștere a sinelui se referă la cunoașterea eului
interior, a limitelor ce sunt impuse de trup, de timp, căci corpul este materie iar materia
se află în prezent. Bergson afirmă că „dacă este adevărat că trecutul lasă urme asupra
materiei, acestea nu sunt urme ale trecutului decât pentru o conștiință care le percepe și
care interpretează ceea ce percepe din perspectiva a ceea ce ea își reamintește: conștiința
reține acest trecut, îl înfășoară în jurul lui însuși pe măsură ce timpul se desfășoară și
pregătește cu ajutorul său un viitor, la crearea căruia ea însăși va contribui.” 27 Astfel ne-
am decis ce vrem să obținem de la sufletul lui Socrate.
În accepția lui Bergson, conștiința este creatoare și în timp ce creează se îndreaptă
spre un act nou de creație deoarece desenează în spațiu mișcări neprevăzute,
imprevizibile, iar Socrate cel care știe despre el că este cel mai înțelept dintre oameni,
tocmai pentru că eu nu știe și nici nu pretinde că știe, afirmă că sufletul este creație.
Raționamentele celor doi gânditori ne-au încurajat să ne eliberăm de preconcepții și să
ne aruncăm în gol cu toată încrederea pentru că aveam siguranța că orice s-ar întâmpla
vom reuși să aterizăm în picioare. Tot ceea ce trebuia să facem era să creăm, să ne jucăm
cu creația, să creăm chiar dacă ne dăm seama că uneori o făceam prost. Oricând aveam
libertatea de a mai încerca o dată, o altă variantă, mai bună sau mai proastă decât
precedenta. Trebuia să încercăm tot ce era de încercat. Ne doream să ajungem să
reproducem pe scenă „acel ceva care se întinde mult mai departe decât trupul în spațiu,
care durează de-a lungul timpului, ceva care cere sau impune mișcări care nu sunt
automate și prevăzute, ci imprevizibile și libere și care naște acte creându-se din nou pe
sine, este eul, este sufletul, este spiritul – o forță care poate să scoată mai mult din ea
însăși decât conține, să restituie mai mult decât primește, să dea mai mult decât are”28.
Știam că Bergson are dreptate pentru că deseori se întâmplă ca actorul să
descopere înlăuntrul său forțe pe care nu bănuia că le deține, să depășească bariere pe

26
eu și sine (trad.n.).
27
Ibidem.
28
Henri Bergson, op.cit. p. 45.

21
care nu bănuia că le poate depăși. Ce îl determină să ajungă acolo? Care sunt pașii? Prin
ce mijloace se poate ajunge acolo? Există vreo metodă anume, vreo rețetă standard care
să garanteze cheia succesului? Ca student la regie al facultății de teatru pot afirma că am
experimentat diverse variante și am concluzionat că fiecare spectacol își cere metoda sa,
și cel mai important lucru în economia unui spectacol este ca fiecare actor să fie pe
deplin lămurit de rolul lui pe scenă: De ce intră pe scenă? Cum intră? Când intră?
Un regizor care nu are o temă clar definită și un discurs bine conturat pe marginea
acelei teme își îngreunează munca. În clipa în care aceste aspecte sunt clar stabilite – în
cazul în care subiectul ales este în concordanță cu cerințele publicului, iar celelalte
elemente spectaculare sunt la rândul lor alese cu grijă și deservesc textului și jocului
scenic – doar disciplina și munca asiduă garantează succesul spectacolului. Nu există
actori buni și actori proști, există doar actori leneși și actori muncitori, actori delăsători
și actori disciplinați, demotivați și motivați, actori care acceptă rolul și actori care îl
repugnă. Diferența este întotdeauna făcută de acel eu, de stima de sine a actorului, a
regizorului, a scenografului, de felul cum se amestecă și se omogenizează acea masă de
personalități într-un organism unic, de gradul de toleranță la factori din exterior, la stres,
la presiune, la situații neprevăzute. Foarte multe personalități care activează în teatru,
atunci când sunt întrebați dacă există o rețetă a succesului oferă ca răspuns credința și
încrederea de sine și de multe ori acociază și invocația divină. Așa cum Cehov face apel
la trecerea unui înger, actorii invocă coborârea lui. Teatrul a fost și va rămâne un tărâm
al misticului, fie că ne place să acceptăm sau nu, tocmai pentru că face apel la acest
dialog al sufletelor, dialog pe care îl invocă și Platon prin vocea lui Socrate: „Nu voi
face altceva decât să colind țara încercând mereu să vă conving să nu vă mai îngrijiți de
trup și de bani, nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai
bun...”29.

29
Platon, op.cit., p. 38.

22
 Este oare sufletul lui Socrate acea cunoaștere de sine, a ceea ce stă ascuns în tarele
conștiinței noastre? La finalul discursului său Socrate se adresează mulțimii cu
următoarele vorbe: „Tu, cetățene, vlăstar din vița patriei noastre, nu ți-e rușine că de bani
te îngrijești, ca să ai cât mai mulți și cât mai multă glorie și cinstire, iar de cuget și de
adevăr și de suflet ca să fie cât mai frumos nu te îngrijești și nu-ți pasă?” 30 Am încercat,
alături de actorul Tudor Hurmuz, să decodificăm motivul pentru care filosoful alătură
adevărului cugetul și sufletul și să înțelegem de ce acestă insistență aproape obsesivă pe
care filosoful o folosește în propriul proces de apărare. Fără îndoială că scopul unui
proces este acela de a scoate la iveală adevărul. Socrate știa asta, dar mai știa și că
pentru a se ajunge acolo, maeștrii proceselor se folosesc deseori de neadevăruri. Așa
cum specula Roberto Rosellini în filmul său despre viața filosofului 31, Socrate a preferat
să-și susțină singur discursul de apărare din dorința de a proteja acel adevăr pe care îl
consideră mai important decât propria sa viață. Concluzia noastră a fost aceea că, dacă,
pentru Socrate adevărul avea o asemenea însemnătate, simpla rostire a acestui cuvânt ar
trebui să fie diferită față de restul cuvintelor spuse de interpret. În opinia noastră era
imperios necesar ca prin rostirea acestui cuvânt să poată fi simțită o anumită gravitate
care să transmită un sentiment de revoltă, dar în același timp, în clipa când era rostit mai
moale, să poată fi interpretat ca un ecou al vocii sale interioare.
Am început prin a elida pronunția cuvântului. Ceea ce a ieșit avea aparențele unui
nonsens însă l-a ajutat pe actor să-și găsească propria formă de exprimare, să caute în el
varianta care i s-ar potrivi în contextul dat. Procesul acesta de construcție nu a avut un
rezultat imediat, ci s-a cristalizat spre final, o dată ce toate mecanismele de construcție
ale personajului erau aliniate. Am mers mai departe în procesul de construcție,
considerând că problema este parțial rezolvată și este doar o chestiune de timp până vom
găsi formula potrivită. Trebuie să recunosc că am riscat deoarece nu aveam garanția

30
Idem, p. 40.
31
Este vorba despre filmul Socrates apărut în 1971, regia semnată de Roberto Rosellini, în rolul lui Socrate jucând Jean
Silvère.

23
succesului. Pista pe care am urmat-o era una pur experimentală. Ne-am dat seama că
acea credibilitate a personajului, în ceea ce privește universul sonor al spectacolului,
depindea de felul cum se pronunța cuvântul adevăr. Au trecut aproximativ zece repetiții
până când am înțeles că acest adevăr amar și dureros nu poate fi al altcuiva decât al
omului de rând, un personaj de factură poetică, blând și blajin, scuturat de goarnele
nedreptății, care s-a păstrat dârz și lucid, care n-a renunțat și nu este dispus să renunțe,
încăpățânat și totodată înțelegător, atrăgător prin cuvânt dar respingător prin port. Am
convenit ca personajul creat de noi să frizeze spațiul mioritic, regăsind în el modelul
românului autentic, acel român care mai degrabă ar muri decât să-și părăsească țara, un
om pașnic dar care n-ar pregeta o secundă în a-și apăra țara, un bărbat curajos și totodată
visător.
Nu am fi reușit să desăvârșim construcția personajului dacă nu i-am fi asumat un
anumit fel de a vorbi. Acesta a fost marele pariu, adevărata piedică și totodată aceasta a
fost cheia care a descuiat toate lacătele în drumul spre compoziția personajului. Toate
celelalte aspecte, respectiv mișcarea, costumația, sonorizarea, eclerajul au căzut în plan
secund. Laboratorul nostru de lucru a constat în principal în a căuta toate variantele de
interpretare posibile. Cu toatea acestea nu am fost deplin satisfăcuți de vreuna. Eram de
părere că ceva lipsea și simțeam mereu nenoia de a-i completa jocul aducând elemente
din exterior, ori noi ne propusesem să menținem o linie a simplității și să redăm un
personaj, curat, simplu și dezgolit precum un Socrate desculți pe stăzile Atenei. N-am
avut altă soluție decât să ne reîntoarcem de unde am plecat, adică de la text, având grijă
ca de data acesta să dăm atenție atitudinii corporale și costumației. Nici de acestă dată nu
am fost mulțumiți și ne-am văzut nevoiți să ne revenim la text încă o dată. Știam că
avem nevoie de o vorbire originală și de o atitudine corporală care corespunde unui
bătrân, dar ceva lipsea și acel ceva care lipsea era filosoful, capacitatea actorului de a se
identifica cu un astfel de caracter. Discuțiile, poveștile, studiul izvoarelor istorice sau
atenta observație a bătrânilor din natură nu-i fuseseră de ajuns actorului pentru a-și

24
asuma personajul; avea nevoie de un model așa că i l-am sugerat pe Petre Țuțea 32. Grație
acestei sugestii am putut avansa și în mai puțin de două săptămâni spectacolul a fost pus
pe picioare.
Dacă la început de drum am fost suspicioși, având unele dubii în ceea ce privește
șansele de reușită ale acestui rol de compoziție, într-un final ne-am demonstrat că
imposibilul este posibil. Este drept că nu a fost ușor, că am întâmpinat foarte multe
piedici și marea lor majoritate sunt datorate lipsei de experiență atât ale interpretului cât
și ale regizorului, ambii aflându-ne pentru întâia oară în postura de a lucra pentru un
spectacol tip monodramă, unde regula dublului nu mai există sau cel puțin nu există în
forma binecunoscută teatrului. În cazul spectacolului nostru a fost vorba de un dublu, o
discuție între implicit și explicit, un contrast între universul interior al personajului și
universul exterior, între ceea ce gândește și vrea să exprime sau ceea ce gândește și nu
poate să exprime fiind împiedicat de limite corporale, mărci ale trecerii anilor peste un
trup material, în vreme de dialogul propriu-zis între protagonist și audiență este doar un
factor adjutant menit să suplinească lipsa decorului și a coloanei sonore, să-i dea acțiunii
veridicitate, spațialitate și temporalitate prin implicarea directă a spectatorului.
Forma în care arată spectacolul ca produs finit este diferită de aceea a conceptului
inițial. Lipsa coloanei sonore și a unui decor sunt rezultate ale lucrului pentru personaj.
În clipa în care întreaga noastră atenție a fost îndreptată asupra construcției personajului,
a felului cum vorbește, cum merge, cum se ridică, cum se așează, nu am conștientiat că
noi pregătim defapt spectacolul, că actorul a devenit un tot spectacular. Chiar dacă știam
de la început că întreaga acțiune va fi, în fond, un dialog între protagonist și public, o
confesiune, o spovedanie unde audiența devine duhovnic în vreme ce protagonistul este
păcătosul, nu bănuiam că toate acestea pot fi exprimate prin simpla prezență a actorului
pe scenă. Știam că personajul trebuie să apară în fața publicului drept un condamnat, un
prizonier încătușat, îmbrăcat în haine simple și fără încălțări în picioare respectând
32
Filosof, eseist, jurist, politician și publicist român, membru al Mișcării Legionare și victimă a regimului comunist.

25
epoca propusă de text, dar nu ne-am dat seama că cea mai ușoară metodă de a ajunge
acolo era defapt simplificarea, elidarea decorului și a coloanei sonore.
Cu toate că spectacolul este un discurs pe tema morții, nu ne-am dorit să redăm
moartea fizică a protagonistului – după cum este bine știut, Socrate a fost condamnat la
moarte prin otrăvire cu cucută – mai ales că acest fapt nu este redat nici în textul original
al lui Platon ci doar să o sugerăm ajutându-ne de discursul său, de o piatră, un os și un
element purificator care transformă hârtia pe care este scris un capăt de acuzare în
cenușă. Am convenit că acțiunea are loc într-o piață, pe scările judecătoriei, înainte ca
Socrate să fie judecat. Aceasta este dealtfel singura schimbare pe care am adus-o întregii
partituri: dacă la Platon, acțiunea are loc în timpul procesului, în cazul nostru ea are loc
înaintea lui, ca o spovedanie, un dialog în care singurul care are drept de decizie este
protagonistul, unde publicul privește și ascultă neputincios drama cetățeanului fără a
putea interveni activ, fără a avea dreptul democratic la vot, asemeni cetățeanului atenian
care i-a pecetluit soarta silenului.
Respectând aceste date spectacolul și-a creat propria formă, propriile reguli,
propria estetică. Lanțurile s-au transformat într-o piatră, decorul într-o bocceluță cu
merinde, iar coloana sonoră a fost preluată de frăsuiala unui bătrân cernit de timp.
Dacă cineva ne va întreba ce metodă am folosit răspunsul cel mai pertinent ar fi:
Nu știm! Poate că n-am folosit niciuna, poate că le-am folosit pe toate sau poate că am
urmat propria metodă. N-am făcut altceva decât să respectăm textul, pe deplin conștienți
că nu trebuie să ne abatem de la tema propusă. Am crezut în text, am crezut că putem să
revelăm prin el o alternativă pentru cea mai bună realitate din toate realitățile posibile, o
realitate care nu vrea să o contrazică pe cea istorică ci doar să o explice. Am crezut în
adevărul obsesiv al lui Socrate și-am descoperit propriul nostru adevăr, adevărul
apărării unui cețățean.

26
Concluzii. De la trup către suflet

Am decis să numim această lucrare de disertație De la trup către suflet din dorința
de a explica un proces de lucru pe care l-am experimentat pentru realizarea Apărării
unui cetățean. L-am contrazis pe Socrate pentru a putea să-l înțelegem. Nu am pretins că
știm, dar ne-am dat frâu liber imaginației, deci ne-am închipuit că știm și am pornit de la
trup pentru a dezvălui un suflet. Ne-am petrecut zeci de ore în sala de repetiții pentru a
studia formele și aspectele pe care le adoptă mișcarea actorului de-a lungul desfășurării
discursului pe scenă. N-am urmat nici o metodă de lucru consacrată ci ne-am folosit de
toate mijloacele cunoscute pentru a construi un personaj de compoziție. Cu toate acestea,
în angrenajul spectacolului, cuvântul a avut rolul principal. Altfel nici nu ar fi fost
posibil, cel puțin în cazul universului gândit de noi, pentru că ne-am simțit datori să-i
dăm cezarului ce este al cezarului, asumându-ne riscul de a construi un spectacol cu
nuanțe de teatru radiofonic. Am căutat să speculăm cât de bine am putut nuanțele
dramatice ale unui text filosofic al cărui mesaj, după părerea noastră, și-a păstrat aceeași
acuitate de-a lungul mileniilor. Este adevărat că despre Socrate nu știm foarte mult,
pentru că, pe cât se pare filosoful și-a respectat doctrina și nu a lăsat nimic scris
posterității, dar cel puțin avem certitudinea existenței lui reale. Acest om, care mărșăluia
cândva străzile Atenei cicălind le unii, enervând pe alții, el însuși fiind la rândul său
victima propriei soții, a fost un model de urmat pentru noi, așa că am decis să mergem
pe urmele lui, pentru a-l redescoperi și a-l arăta lunii: Acesta a fost Socrate!
Având o partitură de calibru și certitudinea unor izvoare istorice, am putut
concepe o dramatizare a textului unde am reușit să să concentrăm întregul conflict al

27
celebrului proces al marelui filosof în două părți fiecare dintre ele făcând referire la cele
două mari capete de acuzare, pe care filosoful le dezbate în fața cetățenilor atenieni.
Pentru noi Socrate de ieri înseamnă bunicul de azi, iar atenienii, publicul privitor.
Nu știm dacă am reușit să redăm pe scenă adevărul de care vorbea cu înflăcărare
Socrate pe străzile Atenei. Nu avem nici măcar certitudinea că spectacolul nostru a reușit
să dezvăluie publicului o imagine clară în ceea ce privește adevărata față a sufletului.
Dacă ar fi să dăm ascultare cuvintelor lui Socrate nici măcar nu ar trebui să ne închipuim
că știm. Cunoașterea sinelui și a adevărului personal este un mecanism individual și
tocmai de aceea nu se poate postula o formulă universal-valabilă demnă de urmat.
Teatrul nu este o știință, iar noi, cei care pretindem că iubim și dorim să urmăm această
artă, ar trebui să ținem cont de acest aspect. Teatrul este subiectiv și pune în discuție un
adevăr personal – al regizorului, al actorului, al scenografului – care dacă este calibrat și
în concordanță cu nevoile și necesitățile mulțimii poate să stârnească interesul și prin
aceasta să atragă succesul. Cu toate acestea un spectacol care are succes într-o stagiune,
poate decădea în stagiunea următoare. Nimic nu este sigur, toți suntem supușii legilor
schimbării.
După cinci ani de studiu într-o Universitate de Arte, mai întâi ca student al
Facultății de Regie, ulterior ca masterand în Artele Spectacolului, pot afirma că nu am
descoperit o anume „rețetă a succesului”, nu am reușit să-mi fac o idee clară în ceea ce
privește făurirea „unui spectacol care să prindă” care să-i mulțumească pe toți. Cu părere
de rău, am fost nevoit să constat că lumea teatrului nu este cu mult mai diferită decât
lumea politicului, că aparenței i se dă mult mai multă atenție decât esenței, că orgoliul
este un factor și un criteriu de selecție, că, din păcate, cei ce se ocupă cu această meserie
nu reușesc să comunice „pe limba teatrului”. Nu am garanția că universul meu artistic
este valid, nu mai am aceeași credință pe care o aveam în anul întâi de facultate. La
finalul masterului în Artele Spectacolului pot însă să afirm că am certitudinea că
realizarea unui spectacol bun este într-adevăr posibilă dacă există credință, dedicare

28
necondiționată, disciplină și o viziune teatrală coerentă. Este drept că teatrul este o artă
care se adresează societății, o folosește ca exemplu, o studiază, o dezbate, o analizează și
o reanalizează, însă mecanismele sale interioare frizează de cele mai multe ori irealul.
Drumul artistului are valențe deosebite. Sensibilitatea lui îi rezervă surprize.
Experiențele sale îl determină să exploreze spații înguste și întunecate, iar odată plecat în
această căutare, când este pe deplin conștient de abandonul său, începe actul creator.
Potecile pe care pășește creatorul de teatru sunt nenumărate și ele lămuresc un anumit
aspect într-un timp dat. Există anumite mecanisme care îl obligă pe creator să
îmbrățișeze solitudinea, altele care îl încurajează să îmbrățișeze societatea. Cum altfel ar
putea el să atingă culmile profunzimii, cum altfel ar putea el să observe hibele din
mecanismul societății, cum altfel ar putea el să le critice spre a-i îndemna pe oameni să
fie mai buni?
Actorul și nu numai, are datoria de a fi un Socrate al timpului noastru.

În speranța că voi încheia această lucrare într-o notă cât mai sinceră, aș vrea să vă
asigur că ceea ce spun sunt cuvinte care vin direct din inimă – și e drept că prin asta mă
văd influențat de Socrate – din partea unui student care de-a lungul a cinci ani a învățat
că teatrul este mai mult decât o artă, este un mod de a trăi. Rămânând în același registru
pot afirma că De la trup către suflet este mai mult decât o lucrare de disertație, este o
spovedanie pe care, eu, cel ce a pretins a fi artist, o ofer mulțimii, precum un Socrate
rănit. Am pornit de la trup ca să ajungem la suflet. Oare nu aceasta este direcția firească
pe care o urmează teatrul? Oare nu prin intermediul concretului, al actantului 33 prezent
pe scenă se creează puntea de legătură între suflete? Închei acesta lucrare prin a afirma
că în urma acestor doi ani de masterat am înțeles că arta teatrului înseamnă satisfacții și
dezamăgiri, decepții și împliniri. Teatrul este un microb fără leac, o dragoste fără sfârșit.
Teatrul m-a educat, m-a învățat să-mi accept condiția și nu-mi rămâne nimic altceva

33
Bertold Brecht, Scrieri esențiale despre teatru, Editura Univers, București, 1977.

29
decât să fac tot ceea ce-mi stă în putință ca să-l ajut să-și câștige respectul și
recunoașterea pe care o merită.
A fost o onoare pentru mine să pot lucra alături de un actor tânăr și talentat un
text filosofic de anvergură mondială, pe care să reușesc să-l pun în scenă pentru public.
Ne-a bucurat enorm reacția pozitivă a publicului și avem speranța ca următoarele
reprezentații să fie mult mai bune decât precedentele. Munca mea ca regizor s-a terminat
o dată cu premiera, iar ceea ce urmează este munca actorului care este conștient că
fiecare interacțiune cu un nou public este un plus care îl ajută șă-și îmbunătățească jocul.
Teatrul nu se termină niciodată!

30
Anexe
Apărarea unui cetățean
dramatizare după Platon

Ce influență au avut acuzatorii mei asupra voastră, nu știu. Eu, cel puțin,
ascultându-i, era cât pe ce să nu mă mai recunosc, atât de convingătoare erau cuvintele
lor; deși, la drept vorbind, ei nu au spus nimic adevărat. Însă dintre toate minciunile pe
care le-au rostit, m-a uluit cel mai mult afirmația că trebuie să luați bine seama să nu fiți
înșelați de mine, un vorbitor, zic ei, nemaipomenit. Și nu le-a fost rușine că vor fi pe loc
dovediți mincinoși de mine prin fapte, de vreme ce nu arăt a fi câtuși de puțin un
vorbitor grozav. Aceasta mi s-a părut cea mai mare nerușinare a lor, dacă nu cumva prin
„a fi un vorbitor grozav” ei înțeleg „a spune adevărul”, căci dacă asta vor să spună aș
consimți că sunt și vă jur, pe ce am mai sfânt, cetățeni ai cetății, că nu veți auzi vorbe
înfrumusețate și împodobite cu întorsături meșteșugite și cuvinte alese ca ale acestora, ci
voi folosi cuvintele care se întâmplă să-mi vină în minte așa că vă cer să nu vă uitați la
felul meu de a vorbi, mai bun sau mai rău, cum o fi, ci să luați seama cu grijă dacă spun
lucruri drepte sau nu – căci aceasta e sarcina judecătorului, așa cum a celui care vorbește
este să spună adevărul.
Întâi de toate se cuvine, dragi compatrioți, să mă apăr de primele învinuiri
mincinoase și de primii mei acuzatori care spun că….ar exista un anume cetățean care,
care cugetă la cele din cer și cercetează toate câte se află sub pământ și face să învingă
judecata strâmbă. De vreme ce mi-au răspândit o asemenea faimă aceștia sunt acuzatorii
de care trebuie să mă tem; într-adevăr, cine-i ascultă își închipuie că oamenii care
cercetează astfel de lucruri nu cred nici în Dumnezeu. Și acești acuzatori sunt mulți și

31
 mă învinuiesc de multă vreme, dar ce este cu totul fără noimă, e că nici măcar numele
lor nu le știu și nu le pot spune, în afară de al unui oarecare autor de comedii. Bine.
Trebuie deci să mă apăr, dragi compatrioți, și să încerc într-un timp atât de scurt, să
nimicesc calomnia și să reușesc – iar asta ar fi mai bine și pentru voi, iubiți cetățeni și
pentru mine – să ajung la un rezultat apărându-mă; deși cred că e greu și-mi dau foarte
bine seama cât de greu. Totuși, facă-se voia știți voi cui, căci noi suntem datori să dăm
ascultare legii și să ne apărăm. Așadar, să vedem din nou care e învinuirea din care s-a
născut această ponegrire a mea. Ce-au spus, calomniindu-mă, acuzatorii mei? Trebuie să
le citim ca pe ale unui act de acuzare: „ ...Vinovat pentru că iscodește peste măsură cele
de sub pământ și cele din cer, face să învingă judecata strâmbă și îi învață pe alții aceste
lucruri” Să fiu el acela care face bun din rău, nevinovat din vinovat, drept din nedrept?
Să fiu el acela care induce justiția în eroare? Cam acestea ar fi, precum în comediile lui
Aristofan: un Socrate purtat încoace și încolo, spunând că merge prin văzduh și înșirând
tot felul de vorbe goale despre lucruri la care eu nu mă pricep nici mult nici puțin. Vă iau
ca martori și printre voi sunt mulți care mă cunosc: M-ați auzit vreodată vorbind despre
așa ceva? Vă rog, spuneți-vă unii altora dacă vreo unul dintre voi m-a auzit vreodată
vorbind mai mult sau mai puțin, despre așa ceva: și de aici vă veți da seama că și
celelalte lucruri pe care lumea le spune despre mine au același temei. Bine, dar unii
dintre voi mă veți întreba: Cine ești și cu ce te ocupi? Din ce s-au iscat aceste clevetiri
împotriva ta? Care este sursa acestei „faime”? Ceva trebuie să fi făcut…. Cred că cel
care ar vorbi astfel ar avea dreptate, astfel că voi încerca să vă arăt ce anume este ceea ce
mi-a adus și „faima” și învinuirea. Poate că vi se va părea că glumesc, dar să știți bine că
vă voi spune deplinul adevăr. În fapt eu m-am ales cu numele acesta, numai din pricina
unui fel de înțelepciune. Ce fel de înțelepciune? Una care e probabil o înțelepciune
omenească. Mă tem că este defapt singura înțelepciune pe care o am. Cei despre care
vorbeam adineauri or fi poate înțelepți cu vreo înțelepciune mai mult decât omenească.
Dacă nu e așa, nu știu ce să mai spun, pentru că eu n-o am, iar cine afirmă că o am,

32
minte și vorbește spre a mă ponegri. Și acum, dragi cetățeni, să nu murmurați împotrivă-
mi și să vi se pară că spun ceva prea de tot; căci vorbele pe care le voi spune nu sunt ale
mele, ci voi aduce în fața voastră un vorbitor mai vrednic de încredere, un cetățean al
cărui nume nu este necesar să îl spun căci îl cunoașteți prea bine cu toții. Ce îl face demn
de crezut pe acest om? După cum știți fac parte din tagma celor care nu au trecut
niciodată granițele tării. Principiile care mă ghidează în această direcție fac referire la
dragostea și devotamentul meu față de patrie, însă, vedeți dumneavoastră, cel despre
care vă vorbesc, a dat dovadă de o devotament cu mult mai ridicat decât al meu în clipa
când, văzând că țara a căzut pradă dictaturii, a decis să o părăsească pentru a se
reîntoarce apoi cu forțe proaspete care au ajutat la eliberarea tuturor de sub jugul
tiranilor. Acest cetățean, care ne este prieten în egală măsură atât vouă cât și mie,
mergând la Delfi, a îndrăznit să întrebe Oracolul, dacă există cineva mai înțelept decât
mine, iar pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept. Nu am să vă ascund, dragi
cetățeni, că spusele sale m-au învăluit cu un fel de bucurie copilărească dar și cu o
tristețe funestă deopotrivă…
Auzind eu aceste lucruri, am început să mă gândesc astfel: Oare ce spune Zeul și
cu ce tâlc? Eu îmi dau seama că nu sunt înțelept nici în mare nici în mică măsură. Atunci
de ce ar spune că sunt cel mai înțelept? De bună seamă că nu minte, doar nu-i e îngăduit.
Multă vreme am fost nedumerit apoi m-am hotărât să cercetez lucrul cam în felul acesta:
M-a dus la unul din cei care erau socotiți înțelepți., pentru ca acolo, mai degrabă decât
oriunde să dezmint oracolul și apoi să-i arăt zeului: „Omul acesta e mai înțelept decât
mine...” Cercetându-l deci pe acesta – nu-i nevoie să-i spun pe nume – e om politic –
iscodindu-l eu și stând de vorbă cu el am ajuns la următoarea concluzie: Omul respectiv
trece drept înțelept în ochii celor mai mulți oameni și în primul rând ai lui însuși, dar că
nu este. M-am apucat apoi să-i arăt că numai își închipuie că e înțelept, dar nu este. Din
clipa aceea m-au urât și el și mulți de față. Plecând de acolo, cugetam în mintea mea:
Într-adevăr eu sunt mai înțelept decât acest om; mă tem că niciunul dinte noi nu știe

33
nimic bun și frumos, numai că el își închipuie că știe ceva, deși nu știe. Eu însă de vreme
ce nu știu nici nu-mi închipui. Se pare că sunt mai înțelept tocmai prin acest lucru: nu
știu, dar nici nu-mi închipui că știu…. Am mers apoi la altul care era socotit drept
înțelept și am ajuns la aceeași concluzie. După aceea i-am luat pe toți la rând, dându-mi
seama cu mâhnire și cu teamă că mă fac urât de ei. Vă jur că așa mi s-a întâmplat:
aproape toți cei care aveau cel mai bun renume mi s-au părut mai neînzestrați pe când
cei care erau socotiți mai neînzestrați mi-au părut mai în stare de chibzuință. Iată, de
aceea m-am simțit dator să vă povestesc cum am rătăcit, ca un om supus la grele munci
pentru ca Oracolul să devină pentru mine, ceva de neclintit… După oameni politici, m-
am dus la poeți, pictori, muzicieni… Luând deci acele opere ale lor care-mi păreau mai
îngrijit lucrate, îi întrebam ce oare vor să spună prin ele, pentru ca totodată să și învăț
câte ceva de la ei. Cetățeni, îmi pare tare greu să vă spun adevărul, dar el trebuie spus:
aproape oricare dintre cei de față ar fi putut vorbi mai bine decât ei despre lucruri pe
care ei înșiși le făcuseră. Mi-am dat seama în scurtă vreme că nu din înțelepciune fac
ceea ce fac ei, ci printr-o înzestrare firească sub puterea inspirației, întocmai ca profeții
și tâlcuitorii de oracole – căci și aceștia spun lucruri frumoase, dar defapt nu știu nimic
din ceea ce spun. Am plecat și de acolo convins că îi întrec în același fel ca pe oamenii
politici și rata urii lor față de mine a crescut.
În sfârșit m-am dus la meșteșugari. Și aici m-am înșelat. Ei știau într-adevăr lucruri pe
care eu nu le știam, și prin aceasta erau mai înțelepți decât mine, învă vedeți voi cetățeni,
mi s-a părut că bunii meșteșugari fac aceeași greșeală ca poeții: pentru că își îndeplinea
bine meșteșugul, fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe.
Am ajuns să mă întreb dacă aș voi mai degrabă să fiu așa cum sunt: nici înțelept
cu înțelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau să le am pe amândouă așa cum le au ei.
Mi-am răspuns deci, și mie și oracolului că mi-e mai de folos să fiu așa cum sunt….
Datorită acestei cercetări s-au iscat multe uri împotriva mea, atât de gree și de aspre
încât din ele s-au născut clevetiri și mi s-a dat numele de Înțelept. Căci de fiecare dată

34
 cei de față îți închipuiau că eu știu ceea ce dovedeam că celălalt nu știe, dar defapt mă
tem că înțelept e numai bunul Dumnezeu și prin vorbele Preotului el spune că
înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic, iar în ceea ce mă privește pare
a spune: „Oameni buni, cel mai înțelept dintre voi este acela care și-a dat seama că într-
adevăr cât privește înțelepciunea nu e bun de nimic. De aceea de atunci am căutat să
iscodesc pe orice cetățean care îmi pare a fi înțelept și dacă-mi dau seama că nu e, îi arăt
adevărul întărind vorba Atotputernicului, că nu e câtuși de puțin înțelept. Tocmai din
cauza acestei stăruitoare îndeletniciri nici n-am mai avut timp să fac ceva vrednic de luat
în seamă, fie pentru cetate, fie pentru casa mea și mă aflu în mare sărăcie, dar în slujba
Atotputernicului.
Nu e de mirare că tinerii sunt încântați de felul în care iscodesc eu oamenii și
IMITĂ apucându-se să-i ia la întrebări pe alții. De altminteri ei găsesc, cred eu, din
belșug oameni oameni care-și închipuie că știu ceva, dar știu puține lucruri sau nimic.
Așa se face că oamenii iscodiți de ei se mânie pe ei mine și nu pe ei înșiși. Dar când îi
întreabă cineva, ce anume face și învață ca să-i strice (și cel ce-i strică pare-se că eu
sunt) ei n-au ce spune, căci nu știu nimic. Ca să nu se vadă că nu știu, spun ce se spune
de obicei despre un filosof: că „cercetează cele din cer și de sub pământ”, că „nu crede
în zei”, că face că învingă judecata strâmbă. Desigur, n-ar vrea să recunoască adevărul,
adică faptul că doar se prefac a ști ceva, când ei nu știu nimic.
Cetățeni, vă jur pe ce am mai sfânt că adevărul este acesta ce vi-l spun eu, iar
vorba mea nu vă ascunde și nu ocolește nimic. Acesta este răul meu nume și acestea sunt
pricinile lui, iar dacă fie acum, fi altă dată veți cerceta aceste lucruri, veți vedea că așa
este.
Iar acum să punem în discuție cel de-al doilea capăt de acuzare care sună cam așa:
„Încalc legea stricându-i pe tineri și necrezând în zeii în care crede cetatea, ci în alte
divinități noi” Cam așa sună actul de acuzare. Să-i cercetăm acum fiecare punct în parte.
Se spune deci că eu calc legea stricând tineretul… Vă întreb pe dumneavoastră:

35
 – Vi se pare sau nu foarte important ca tinerii să fie cât mai buni?
– Da (răspuns spectator).
– Atunci fiți bun și spuneți cine îi face mai buni? ...Vezi că taci și nu poți să răspunzi???
Hai să vă ofer eu răspunsul: Legile! Corect? Nu prea… Întrebarea mea era care om îi
face mai buni, unul care să știe printre altele și în primul rând și acest lucru, adică
LEGILE. Și cum vă veți grăbi a spune: Aceștia de aici, adică voi, judecătorii! Să fie așa?
Eu cred că așa e, nu mă îndoiesc de asta, dar ar fi absurd să susținem că doar această
distinsă adunare e în stare să facă tinerii mai buni. Fiecare părinte, bunic, unchi sau
prieten dorește binele tineretului, cu alte cuvinte fiecare cetățean al țării ăsteia. Dar oare,
eu ce sunt? Sunt sau nu un cetățean? Ați înțeles marea mea nefericire? Oare la cai
lucrurile stau altfel? Cei care îi fac mai buni sunt oamenii toți și unul singur e cel care îi
strică? Sau e tocmai pe dos, în stare să-i facă mai buni e numai unul, sau foarte puțini și
anume cei de meserie, iar cei mai mulți ori de câte ori au de-a face cu caii îi folosesc și-i
strică. Și ce bine ar fi, într-adevăr dacă un singur om ar fi cel care îi strică pe tineri, dar
știți cu toții că nu e așa. Dar vreau să vă mai pun o întrebare. Da, dumneavoastră…
– Oare e mai bine să trăiești printre cetățeni de treabă sau printre ticăloși? Oare cei
ticăloși nu le fac rău celor care se află în jurul lor iar cei buni nu le fac ei bine? Cred că
atât dumneavoastră cât și întreaga sală este de acord cu afirmația mea.
Atunci, există cineva care preferă să fie înconjurat mai degrabă de oameni care-i
fac rău decât de oameni care să-i fie de folos??? Nu cred că e posibil …. Atunci de ce
sunt adus la judecată? Pentru că-i stric pe tineri și-i fac ticăloși dinadins sau pentru că
fac asta fără să-mi dau seama? E evident că cei care mă acuză sunt convinși că o fac
dinadins. Oare e posibil să fiu atât de idiot încât să-mi doresc ca un om din preajma mea
să ajungă un ticălos ca acela să-mi facă rău la rându-i. Există două posibilități: ori nu-i
stric pe tineri, ori dacă îi stric o fac fără să vreau. Dacă îi stric fără voie atunci după lege
acest fel de greșeli fără voie nu trebuie aduse în fața judecății; ci trebuie să fiu luat
deoparte, învățat, sfătuit, pentru că e limpede că dacă îmi voi da seama voi înceta să fac

36
ceea ce fac fără să vreau. Dar să trecem cu vederea această eroare judiciară...din acuzația
menționată mai sus reieșea că-i învăț pe tineri să nu creadă în zeii în care crede cetatea,
ci în alte divinități, noi.
Mă jur pe Zeus că o afirmație mai falsă n-au putut să audă urechile vreodată iar
atacatorii mei pur și simplu nu sunt de bună credință. Cercetați împreună cu mine,
cetățeni, de ce acuzația mi se pare o glumă: se află oare cineva care să creadă că există
lucruri omenești fără să creadă că există oameni? Există cineva care să creadă că nu
există cai dar că există călărie? Sau să nu creadă în flautiști dar să creadă că există arta
flautistului? Poate cineva să există că există creație fără să existe și creator?? Nu se
poate. Deci de vreme ce eu cred în creație cred și în creatori care sunt niște zei și sunt
deasupra noastră… Să-mi fie cu iertare dar eu cred că tocmai cei care și-au permis să mă
acuze de ateism sunt atei. E absurd să încerci să convingi pe cineva, oricât de puțină
minte ar avea, că a crede în zei adică în cele privitoare la cele sfinte, nu e totuna cu a
crede în cele privitoare la Zei. Asta înseamnă că respectivul nu crede nici în daimoni,
nici în zei, nici în eroi, nici în democrație.
Sper însă, iubiți cetățeni, că am vorbit de ajuns și nu mai e nevoie de multă
apărare ca să vă arăt că eu nu încalc legile. După cum am mai spus și mai înainte, am
atras asupra mea o mare ură din partea multora și știți că așa este, iar dacă mă va duce la
pieire ceva aceasta este ponegrirea și invidia mulțimii. Și aceasta a dus la pieire mulți
oameni...și oameni de treabă cred că vor continua să piară, deci nici o primejdie să fiu eu
ultimul. Și dacă cineva ar spune: „Nu ți-e rușin că ai făcut asemenea fapte pentru care te
afli acum în primejdie de moarte? Eu i-aș răspunde: „Omule, nu cred că ai dreptate dacă-
ți închipui că acela care poate fi cât de cât folositor trebuie să cântărească sorții de
moarte ori de viață, ci nu să ia aminte la un singur lucru, ori de câte ori înfăptuiește ceva,
și anume dacă ceea ce face e drept sau nedrept și dacă e lucru vrednic de un om bun sau
de un om rău. Să fie astfel fiul zeiței Thetis, și bineînțeles toți ceilalți eroi care și-au dat
viața la Troia, niște oameni de nimic? Achile cel căruia primejdia I s-a părut atât de

37
vrednică de dispreț pe lângă amenințarea rușinii, încât atunci când ardea de dorința de a-
l ucide pe Hector și când mama sa, zeiță fiind i-a spus: Copilul meu, dacă vei răzbuna
moartea prietenului tău Patrocle și-l vei ucide pe Hector, vei muri și tu; căci îndată după
Hector ți-e sortită pieirea. Deci auzind acestea n-a luat în seamă moartea și primejdia,
temându-se mai mult să-și ducă viața ca un netrebnic, fără să-și răspundă prietenii și-a
spus: „De-aș muri pe dată după ce l-am pedepsit pe cel ce mi-a făcut nedreptate!”
Viteazul Achile. Credeți că el n-a disprețuit moartea și primejdia? Dacă viața este o
luptă, un război, treburile stau cam așa: ori ți-ai ale singur un loc în luptă ori că ai fost
așezat acolo de comandantul tău, în locul acela trebuie să înfrunți neclintit primejdia,
fără să iei în seamă nici moartea, nici altceva, orice ar fi, ci numai dezonoarea. Ori mie,
Zeul cel Mare, mi-a hărăzit, după cum am socotit și am înțeles eu, că trebuie să-mi
petrec viața cugetând și scrutându-mă pe mine și pe alții. Acum eu, temându-mă de
moarte sau de orice altceva, mi-aș părăsi postul. Acesta ar fi un lucru groaznic și într-
adevăr aș fi dus pe bună dreptate la închisoare sub acuzațiile de rea-credință și
înșelătorie. Astfel m-aș teme de moarte și aș socoti că sunt înțelept fără să fiu, căci să te
temi de moarte nu este nimic altceva decât să-ți închipui că ești înțelept fără să fii:
înseamnă să crezi că știi ceea ce nu știi. Căci nimeni nu știe ce este moartea și chiar de-
ar fi ea cel mai mare bine pentru un om, toți se tem de ea ca și cum ar fi siguri că e cel
mai mare rău. Iar acest fel de a gândi cum să nu fie tocmai prostia aceea demnă de
dispreț – de a ști ceea ce nu știi? Eu însă, dragii mei, poate că tocmai prin aceasta și în
acest punct mă deosebesc de cei mai mulți (chiar dacă ar însemna să spun că într-o
privință sunt mai înțelept decât altul) și anume că dacă nu știu mare lucru despre lumea
de dincolo îmi și dau seama că nu știu. Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai
bun, fie el om sau Zeu, știu că acestea sunt fapte rele și rușinoase. Dar îmi veți reproșa:
Cum, tu, cel care socotești câte-n lună și în stele, nu știi ce e moartea? Ei bine nu știu.
Moartea poate fi una din două: sau e ca și cum cel mort n-ar mai exista și n-ar mai simți
nimic, sau înseamnă o schimbare și o mutare a sufletului din acest loc de aici în altul. Și

38
 dacă înseamnă lipsa oricărei simțiri și e ca somnul cuiva care n-ar vedea nimic, nici
măcar un vis, atunci moartea ar putea fi un câștig minunat. Pentru că eu cred că cineva
ar treui să aleagă o astfel de noapte în care a dormit atât de adânc încât n-a avut nici un
vis, să compare cu această noapte celelalte nopți și zile ale vieții sale și cercetând ar
trebui să spună câte nopți și zile a petrecut în viața lui mai bine și mai plăcut decât
această noapte, cred că acela chiar dacă n-ar fi om de rând, ci însuși marele Rege, ar găsi
că sunt foarte puține șa număr pe lângă celelalte zile și nopți. Prin urmare, dacă așa este
moartea, eu spun că este un câștig, pentru că astfel timpul întreg nu pare dect o singură
noapte. Iar dacă a muri înseamnă să pleci de aici în altă parte și dacă sunt adevărate cele
ce se spun cum că acolo se află toți cei ce au murit, atunci ce alt bine ar putea fi mai
mare decât acesta? Cu câtă bucurie ar primi cineva să-l cerceteze pe cel care a condus
marele război și câte și mai câte personalități nu s-or mai găsi acolo și de bună seamă că
aceea nu osândesc pe nimeni la moarte, pentru că, dacă e precum se spune. Sunt
nemuritori în fața timpului. Dar vedeți dumneavoastră , dragi cetățeni, că acest
raționament nu este nici pe departe valabil, căci astfel ar trebui să ne zburăm creierii cu
toții. Pentru că oricine își dorește binele și oricine ar renunța la ceva probabil pentru o
certitudine. Dar de ce să privim viața ca pe-un rău? Ce rost ar mai avea existența dacă nu
acela de a deveni? Nu moartea e ceea ce-ar trebui să ne-o dorim, ci viața și folosința
timpului ce ne-a fost dat pentru a crea ceva de sine stătător cu puținele resurse ce ne-au
fost date. Așadar de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi
teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de acele lucruri despre care știu sigur că
sunt rele.
Și uite-mă ajuns în fața imposibilității de a mai viețui între voi? Ce să fac? Să mă
condamn la exil? Probabil că ați primi. Mult ar mai trebui să țin la viață ca să fiu atât de
lipsit de judecată încât să nu-mi dau seama: dacă voi, concetățenii mei fiind, n-ați putut
răbda îndeletnicirile și vorbele mele atunci cum să le suporte alții cu ușurință?
Bineînțeles că nu le vor răbda...

39
 * Și dacă veți spune: Te lăsăm liber, însă cu condiția să nu-ți mai petreci vremea
niciodată cu această cercetare, nici să nu mai filosofezi! Atunci v-aș spune: Cetățeni, în
ceea ce mă privește vă mulțumesc și vă sunt recunoscător, dar mă voi supune mai
degrabă celui de sus decât vouă și câtă vreme voi mai avea suflare în mine și voi fi în
stare nu voi înceta să pentru nimic în lume în a mai gândi. Poate unii din voi vor fi
deranjați de vorbele mele: Tu, cetățene, vlăstar din vița patriei noastre, nu ți-e rușine că
de bani te îngrijești, ca să ai cât mai mulți și cât mai multă glorie și cinstire, iar de cuget
și de adevăr și de suflet ca să fie cât mai frumos nu te îngrijești și nu-ți pasă? Și dacă
cineva dintre voi se va împotrivi și va spune că se îngrijește îl voi cerceta și-l voi întreba
și dacă mi se va părea că n-a dobândit virtutea pe care o pretinde îl voi mustra. Așa voi
proceda cu orice om pe care îl voi întâlni, fie tânăr, fie bătrân, fie el chiar și străin. Nu
voi face altceva decât să colind țara încercând mereu să vă conving să nu vă mai îngrijiți
de trup și de bani, nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai
bun. Vă voi spune mereu că virtutea nu se naște din avere, ci din virtute vin averea și
toate celelalte bunuri...Și dacă aceste cuvinte îi strică pe tineri și sfidează învățămintele
cele sfinte și vă închipuiți că ucigând oameni veți opri pe cineva să vă mustre că nu trăiți
drept, atunci nu judecați bine.
Profesor n-am fost nicicând nimănui. Dar dacă cineva dorea să mă asculte
vorbind, nu l-am împiedicat s-o facă. N-am pus preț pe vorba mea și am stat deopotrivă
la îndemâna atât celui bogat cât și celui sărac să mă întrebe sau să-mi răspundă. Iar dacă
cineva spune că a învățat de la mine sau a auzit între patru ochi ceva ce n-au auzit și toți
ceilalți, să știți bine că nu spune adevărul.

40
41
Bibliografie

Banu, George, Filosofia greacă până la Platon, Editura Științifică și enciplopedică,

1984, București

Bergson, Henri, Energia Spirituală, Editura Cartex, 2017, București

Brecht, Bertold, Scrieri esențiale despre teatru, Editura Univers, 1977, București

Bonnard, Andre, Civiliația greacă vol II, traducere Iorgu Stoian, Editura Științifică,
1967, București

Cosma, Doru, Socrate, Bruno, Galilei în fața justiției, Editura Sport-Turism, 1982,
București

Diderot, Denis, Paradox despre actor, Editura Nemira, 2010, București

Grotowski, Jerzy, Teatru și ritual, Editura Nemira, 2014, București

Llosa, Mario Vargas, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, 2012, București

Ostermeier, Thomas, Teatrul și frica, Editura Nemira, 2016, București

Platon, Opere, vol I, Editura Științifică și Enciclopedică, 1974, București

42
43