În lumea

teatrului

Bodea-Dumitru Mădălina-Elena
Teatrul

– Teatrul un eveniment real sau imaginar(unde se prezintă piese)în fața unui

public într-un loc special, de cele mai multe ori pe o scenă.
– Teatrul este și poate însemna fie arta, fie clădirea în acțiune importantă. De
exemplu: teatrul unei operațiuni (militare).Este vorba de spectacole în care
actorii reprezintă personaje pentru a fi privite din exterior (de către un public),
într-un timp și spațiu limitat. Dialogurile scrise se numesc piese de teatru, dar
există și teatru fără text scris dinainte, sau chiar fără cuvinte, folosindu-se de
mimă și dans.
Arta

– Este vorba de spectacole în care actorii reprezintă personaje pentru a fi privite

din exterior (de către un public), într-un timp și spațiu limitat. Dialogurile scrise
se numesc piese de teatru, dar există și teatru fără text scris dinainte, sau chiar
fără cuvinte, folosindu-se de mimă și dans.
De ce teatrul?

– De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru? În
special, pentru a crea o oglindă socială, un mymesis o reflectare care reproduce
exact sau caricaturizează societatea, care ne permite să înțelegem mai bine
imperfecțiunile sale: acest rol politic era mai evident în Grecia Antică (Pacea lui
Aristofan de exemplu).
– De asemenea, teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza
sentimentele care nu sunt permise de societate. Teatru poate fi de asemenea și un
mod de divertisment.
De ce teatrul?

– Teatrul Globe s-a deschis în Londra, în mai 1599. Structura sa circulară a fost
construită din lemn și aproape 3000 de oameni aveau locuri la balcoane sau în
picioare în jurul scenei în aer liber, într-o zonă cunoscută ca fosă. Wiliam
Shakespeare a scris exclusiv pentru propria lui companie de teatru, iar multe
dintre piesele sale au avut loc la Teatrul Globe. Nu numai că a scris piesele, dar
el a și jucat în unele dintre ele. Intrarea costa un penny în fosă și 2 penny la
balcon.
– Teatrul modern își are probabil rădăcinele în interpretările dramatice ale teatrului
din Grecia antică. Pentru realizarea unui spectacol dramatic, teatrul poate îmbina
desenul, muzica, dansul, dar și poezia și proza.
Piesele antice

– Grecii antici au pus bazele tragediei și comediei. Corul cânta povestea piesei, în
timp ce actorii își mimau rolurile. Publicul stătea în locuri mai înalte (pe pantele
colinelor), iar acțiunea se desfășura pe un loc plat, numit orchestră. Din 450 î.Hr.
s-au construit teatre cu locuri pentru public, pe bănci de piatră, ca cel de la
Epidarus. Romanii au adăugat o scenă mai adecvată, care asigura un decor de
fundal. În fața acestuia, la fel ca în teatrele moderne, se afla o scenă ridicată
deasupra orchestrei.
Arcade și scene

– În anii 1950, teatrele englezești erau clădiri circulare de lemn, cu scenă deschisă.
În secolul al XVII-lea s-a introdus arcada, un cadru în jurul părții din față a
scenei, care masca zonele unde așteptau actorii sau cei ce înlocuiau decorurile.
Cea mai importantă figură a teatrului european din secolul al XVIII-lea a fost
David Garrick (1717-1779), un actor și manager, care a pus în scenă piese ale
lui William Shakespeare dar și piese noi.
Teatru de revistă și dramă

– În sec. al XIX-lea a devenit tot mai popular teatrul de revistă cunoscut în

America de Nord sub denumirea de vodevil. Aveau actori, cântăreți și
comedianți, care evoluau în fața unui public entuziast și zgomotos. Opera și
baletul (dansul dramatic) au înflorit în secolul al XIX-lea. S-au dezvoltat în
același timp și iluminatul electric, scenele rotative, efectele speciale incitante cu
apă, fum și diverse iluzii vizuale. Producțiile au devenit atât de elaborate, încât
prin anul 1910, unii directori preferau decorurile. Noile idei includeau scena
împinsă în față, care a dus apoi la scena circulară, înconjurată complet de public
și la teatrul în aer liber.
Teatrul azi

– Producțiile teatrale moderne implică munca unei echipe în spatele scenei:

proiectanți, constructori, tehnicieni, costumieri și machiori, actori și regizori.
Teatrele profisioniste oferă ultimele inovații din electronică, sisteme de iluminat
și sonorizare. Iar piesele de teatru sunt jucate cu mult succes, de amatori, în săli
mici și în școli.
Genuri teatrale

– comedie
– pantomimă
– romanță
– tragedie
– tragicomedie
– mistere medievale
– teatrul absurdului
– dramă
– Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este o specie a
genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care
satirizează realități sociale, slăbiciuni general – umane sau prezintă situații hazlii.
– Pantomima este o latură a teatrului. Este un teatru mut, în care acțiunea este prezentată
doar cu ajutorul mișcărilor scenice și al mimicii. Poate avea și un background muzical.
– În general pantomima nu se mai întrebuințează des pe scenele teatrelor, cu excepția acelor
teatre specializate în acest domeniu și de asemenea a anumitor festivaluri axate pe acest
gen teatral.
– Pantomima este bazată mai mult pe simboluri și sugestii, deoarece nu se folosesc replici,
decât mișcări care sugerează anumite dorințe, senzații și idei. Pantomima poate
reprezenta o soluție pentru actorii amatori, care vor să se afirme într-un mod plăcut și
ușor de acceptat de public, fiind ajutați desigur de regizori pe măsură.
– Pantomima reprezintă o altă formă a teatrului, un anumit fel de teatru mai ușor de înțeles
și interpretat?
– Romanța este o poezie lirică sentimentală, de obicei de inspirație romantică, cântată pe o
melodie lină, melancolică. În Evul Mediu, romanța denumea poemele epice care celebrau
fapte istorice, vitejia unor eroi și altele. Termenul se folosește ca titlu al unor creații
poetice cu diverse tematici.
– Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, reprezentând personaje
puternice, angajate în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a lumii ori cu
propriile lor sentimente, acest conflict soluționându-se cu moartea eroului.
– Tragedia este o formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate, care de obicei
implică un conflict între un personaj și o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii,
soarta sau societatea. Originile ei sunt obscure dar cu siguranță că este un produs al
bogatelor tradiții poetice si religioase al vechii Grecii. Mai precis, originile sale pot fi
regăsite in ditirambi, cânturile și dansurile care îl celebrau pe zeul grec Dionisos, mai
târziu preluat de romani ca Bachus. Se crede că spectacolele acestea extatice și legate de
băutură au fost create de satiri, ființe pe jumătate țapi care îl înconjurau pe Dionisos la
petreceri. De asemenea, o altă origine a termenului este legată de cuvintele
grecești tragos semnificând ‘țap’ și aeidein- ‘a cânta’, combinate dând ‘cântece ale
țapilor’, din care a rezultat ‘tragedie’.
– Tragicomedia (din franceză tragi-comédie) este o piesă de teatru
în care conflictul fundamental, tragic, este însoțit de elemente
comice, deznodământul fiind fericit.
– Această specie a genului dramatic, în care tragicul și comicul se
combină în aceeași structură a apărut în Renașterea italiană și s-a
impus cu dificultate, datorită prejudecății moștenite de la antici,
conform căreia tragicul nu trebuie să se amestece cu comicul.
– Hagi-Tudose (1912; de Barbu Șt. Delavrancea) și Akim (1914; de
V. Eftimiu) sunt primele tragicomedii ale dramaturgiei românești.
– Alte tragicomedii românești sunt Goana după fluturi (1933) de
Bogdan Amaru sau Angajare de clovn (1986) de Matei Vișniec.
– Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții reale
prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări
și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit. Dramele acoperă o mare
varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică etc. Drama are
tendința de a reflecta întreaga complexitate a vieții reale, fiind o specie supusă
convențiilor, altfel decât tragedia, folosind atât personajele individualizate, cât și
personaje tipice, din care de altfel a evoluat. Drama apelează la un limbaj
solemn, ce alternează cu cel familiar, dar poate să recurgă și la resurse lexicale
comice. Componenta esențială a acestei specii literare rămâne însă conflictul
prin care se conturează personalitatea eroilor dramatici.
– Definiție: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză,
caracterizată prin ilustrarea vieții reale printr-un conflict complex și puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care
eroii au un destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică: socială,
istorică, mitologică, psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel familiar,
fiind deseori presărat cu elemente comice.
Autori de opere teatrale

– Fernando Arrabal ; – Plautus ;

– Beaumarchais ; – Jean Racine ;
– Samuel Beckett ; – William Shakespeare ;
– Philippe Blasband ; – Sofocle
– Pierre Corneille ; – Tom Stoppard ;
– Eugen Ionescu ; – Friedrich Durrenmatt;
– Marivaux ; – Luigi Pirandello;
– Jean-Baptiste Poquelin zis si Molière ; – Julien Torma;
– Alfred de Musset ; – Bertolt Brecht.
– Alina Nelega (în Secolul 21 – Scena Publică, 2008, pp. 287-288) ne oferă
definiţia teatrului sub forma unei dramatizări. Să vedem ce spun personajele ei:
– «Omul care mănâncă varză: Teatrul e… acolo, uite-l! Peste drum.
– Omul care mănâncă fasole: Teatrul e… un om.
– Femeia de serviciu de la bancă (gesticulând cu teul):…. mai bine
te-ai ocupa şi tu cu ceva serios, omule, că te văd tânăr şi puternic,
du-te la muncă… să-ţi faci un rost în viaţă.
– Secretara literară: Ia mai lasă-mă, dragă! Nu vezi că am măseaua
umflată? (fugind). Te iubesc, dragă, vă iubesc pe toţi! Iubesc
actorii, iubesc regizorii, iubesc teatrul…! Gata, adio!
– Paznicul de la bancă: Teatrul…? Păi, cred că e o formă de artă…
Şi-acum circulaţi vă rog, hai, circulaţi!
– Criticul de teatru: Teatrul e… greu de explicat.. e ceva.. e… sublimul! sublimul!
asta e teatrul!
– Băiatul care vinde ziare: E… aşaaaa.. cum să spun… ceva… ăăă… n-am fost
niciodată, dar.. ştiu! E ceva… ce se învaţă. E istorie. Ăla se bate cu ăla. Şi iese
un război. Asta e teatrul. Istorie.
– Regizorul de teatru: Eu… nu pot să spun ce e teatrul. Pot să spun doar ce nu e
teatru.»
– Teatrul – un concept atât de simplu şi totuşi atât de greu de definit. Pentru
fiecare dintre noi teatrul are o altă valoare, poate fi o simplă clădire, o instituţie,
un om, o scenă, o formă de artă, un abis sau un apogeu. Teatru este viaţă expusă
într-o vitrină. Şi se-ntâmplă de multe ori să nu ne placă ce vedem, chiar dacă
suntem noi acolo. Ne e frică de gândurile noastre spuse făţiş, ne e frică de
imaginea noastră pură, adevărată, neretuşată. Probabil din această cauză ne
raportăm la modelele din advertising şi încercăm să atingem nişte realităţi
utopice prin refugiul în consumerism. Ne cumpărăm fericirea, imaginea, viaţa
ideală..
– Teatrul înseamnă întoarcerea către tot ce este uman. Şi sunt puţini cei care se mai
bucură de sentimente, de naivităţi sau excentricităţi care vin din interior. Pentru
că lumea înconjurătoare e tot mai plastică. Şi nu puţine sunt sfaturile din reviste
care te învaţă cum să nu mai fi om. Cum să cucereşti sau să te faci plăcut în 10
paşi simpli. Sau cum să te îmbraci şi să te machiezi ca să fii.. la fel ca ceilalţi.
Totul e standardizat. După cum zicea şi marele actor Gheorghe Dincă: “oameni
puţini… restul populaţie”.
– În teatru înveţi în primul rând că omul este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Că
tot ceea ce ar putea părea penibil în societate este de fapt normalitate. Îţi dai jos
ochelarii de cal şi vezi şi-n stânga şi-n dreapta. Te urci pe un scaun şi ţipi, urli,
scoţi tot ce se află-n tine. Şi e valoros… Mai ştiţi cum în şcoala generală se
învăţa următoarea frază: “teatrul are menirea de a îndrepta moravurile
societăţii”. Mă întreb ce putere mai are teatrul acum să îndrepte ceva, când există
atâtea alte forme care susţin reversul.
– Teatrul înseamnă o călătorie pe drumul: autor-text-regizor-actor-scenă-public.
– Pentru tine ce este teatrul?