Compoziția scenografică și genurile artei scenice

Compoziția–este compunere aoperei de artă, amplasamentulei,

interdependențapărțilordeterminate de concept, de logicaartisticășimenireaoperei.
Compozițiascenograficăpoate fi, deci, considerată structura scenograficădeterminată de
conceptulartistic al spectacolului, de amplasamentșiinterdependențacomponentelor, care
suntechilibrateînlimitelespațiuluiscenic.

Spectatorul este capabil să perceapă profunzimea și valoarea structurii artistice, atunci când
toate elementele ei sunt înlănțuite și echilibrate. De aceea, obiectivul principal al pictorului
este de crearea unui echilibru al tuturor elementelor scenografice.

Din definiția termenului compoziția scenografiei, e clar că programul compoziției trebuie să

fie conceptul semantico-artistic al spectacolului.

Compoziția scenografică este complicată în acțiune – sistemul cinetic al spațiului, care nu

există de la sine, intră în interacțiune activă cu actorul – personajul.
Întimpulconstruiriicompoziționale a scenografieitrebuiesă fie luateînconsiderare, zonelevizual
active șipasivealescenei.

Echilibrul în compoziția scenografiei spațiale poate fi realizat prin utilizarea maselor de bază,
de multe ori situate pe verticală, deoarece planul vertical, vizual, este mult mai activ decât cel
orizontal, în special planul paralel cu oglinda scenei. Acest fapt provoacă exploatarea pe
verticală a spațiului scenic. Elementele amplasate pe verticală intensifică perceperea noastră.

Adevăratele verticale ale structurilor scenice vor fi percepute în reducerea perspectivei.

Orizontalele, în compoziția scenică, calmează ochii, ele pot fi numite cântec. Verticalele sunt
baza ritmurilor, sunt ritmuri care incită percepția emoțională și psihologică.

Știmcăritmul este o proprietateavieții, un indiciucomun a totceea ce este viu.

Existălegigenerale a ritmurilor, caracteristicetuturorșiexistăritmuriindividuale, personale,
caracteristicepentru un individ concret. Înscenografie se examineazăritmul, drept o
alternarelegitimă a elementelorplastice constructive, proporționaleșisenzuale. Desigur, vor fi
simțiteșicunoașterealegilorgeneraleșipropriilesenzații intuitive.

Construcțiaritmică a compoziției se manifestăînatitudineapictoruluifața de opera sa.

Prinritmuri, pictorulatribuie o măsurăde acțiunecreației sale, îidăenergie. Explorarearitmică a
spațiuluiscenicconstădinconstrucțiiritmice, plastic constructive șicinetice, dinritmulpartiției de
lumini, dinmișcarearitmicăaactorilor – personajelorînscenă. Desigur, fiecarespectacolnou, va
avea un ritmpropriu.

Ritmurile scenografiei sunt parte integră a construcției ritmice a spectacolului. Ritmurile se

împart în: liniștite și tulburătoare. Ritmurile liniștite fixează atenția, ele sunt construite în baza
unei atitudini uniforme. Aceste ritmuri sunt considerate corecte și provoacă sentimente
plăcute. Dar abuzul ritmurilor concrete poate să și adoarmă.

Ritmul – baza dinamicii interioare a scenografiei : ritmurile tulburătoare, construite după

principiul contradicției, atribuie compoziției dinamism, iar spectatorului îi provoacă interes și
neliniște. În ritmuri se manifestă legitatea îmbinării contrastelor. Construirea compoziției fără
contraste este imposibilă. Contrastul – unul dintre cele mai importante mijloace de expresie
artistică. În construcțiile compoziționale se combină contrastul siluetei obiectului sau
obiectelor cu fundalul, contrastul luminii și umbrei, contrastul formelor, volumului,
înălțimilor, greutății, texturii (moi sau aspre) și, în sfârșit contrastele semantice.

Spațiul scenic, precum și spațiul în general, creează un impact emoțional și psihologic. Odată
cu transformarea spațiului scenic se va schimba percepția vizuală, în consecință, și starea, și
dispoziția spectatorilor. Forma simplă a obiectului întotdeauna atrage atenția. Dacă această
formă este simetrică, atunci toate forțele interioare în ea sunt distribuite uniform și noi o
considerăm echilibrată. O asemenea formă ne calmează, ne dă un sentiment de încredere, de
echilibru.

Ca să atingi armonie în scenografie, trebuie găsită o legătură proporțională dar simplă între
elementele scenografiei, proporția exactă a tuturor elementelor, proporția mărimilor și
proporția semantică. Este necesar de a ajunge la unitatea estetico-expresivă a volumelor,
formelor, armonia mișcării în spațiu și semantica acestora. Expresivitatea estetică a volumelor
dinamice este strâns legată de exploatarea plastică a spațiului scenic. Doar spațiul scenic este
tot o formă, un volum și misiunea noastră este atingerea expresivității estetice maxime.

Plastica în scenografie – noțiune care include modelarea estetică a spațiului, a mediului

scenei, a costumelor, a razelor de lumină, a plasticii actorilor-personajelor. Plastica în
sccenografie este armonia mișcării formelor estetice în spațiul scenic. Astăzi pictorii vorbesc
despre sculpturalizarea scenografiei; despre căutarea formelor plastice monumentale; despre
crearea mediului scenic – sculptură.
Există o concepție greșită răspândită că arta teatrului poate fi discutată numai în ceea ce
privește conținutul intelectual al scenariului. Teatrul nu este, în esență, o artă literară, deși a
fost atât de învățat în unele universități și școli. Timp de mulți ani, lucrările dramaturgiei
grecești, Shakespeare și alți scriitori semnificativi precum Friedrich von Schiller au fost mai
susceptibile de a fi studiate decât efectuate în integralitatea lor. Latura literară a unei producții
de teatru funcționează cel mai eficient atunci când este subordonată histrionic. Cel mai
puternic impact asupra publicului se face prin actorie, canto și dans, urmat de spectacol-
contextul în care aceste activități au loc. Mai târziu, pe reflecție, spectatorul poate constata că
sensul textului a făcut impresie mai de durată, dar cel mai adesea meritul literar al scenariului,
sau "mesajul său," este un element relativ minor.

Cu toate acestea, se presupune de multe ori că experiența teatrală poate fi asimilată prin citirea
textului unei piese de teatru. În parte, acest lucru este un rezultat al influenței criticilor de
teatru, care, în calitate de scriitori, tind să aibă o orientare literară. Influența lor este
amplificată de faptul că este dificil de a face teatru serios disponibil pe scară largă; pentru
fiecare persoană care vede o producție importantă într-un teatru, mii de persoane vor ști acest
lucru numai prin anunțurile de critici. În timp ce recenzenți din presa de masă poate dau o mai
mare credibilitate elementelor, cum ar fi actoria și dansul, critici din mai serioase reviste pot fi
mai interesați textuale și valorile tematice. Astfel de influențe variază de la o țară la alta,
desigur. În New York, o critică teatrală apărută într-un ziar, cum ar fi The New York Times,
poate determina soarta și recordul istoric al unei producții, asigurând un succes de rulare, sau
forțând-o să se închidă peste noapte. La Londra, cu toate acestea, publicul s-au opus în mod
notoriu voinței criticilor.

Acest lucru nu este de a spune că aportul autorului la experiența teatrală este lipsit de
importanță. Script-ul unui joc este elementul de bază al performanței de teatru. În cazul
multor capodopere, este cel mai important element. Dar chiar și aceste capodopere dramatice
cer cooperarea creatoare a autorului, altele decât artiști. Script-ul dramatic, ca un scor de
operă sau scenariul unui balet, nu este mai mult decât materia primă din care este creat
performanța. Actorii, mai degrabă decât să reflecte doar o creație care a fost deja pe deplin
exprimată în script-ul, dau corp, voce și imaginație la ceea ce a fost doar o indicație de umbră
în text. ( … ) În general, o experiență teatrală cu adevărat memorabilă este una în care
diferitele elemente ale performanței sunt aduse într-o armonie intenționată. Este un spectacol
în care textul a scos la iveală înțelesurile și intențiile sale prin care acționează abil într-un
mediu proiectat cu măsura corespunzătoare a frumuseții sau a impactului vizual.
Exact cum teatrul a venit în ființă nu este cunoscut. În timp ce este incontestabil faptul că
tradițiile născute din Atena antică au dominat teatrul occidental și teoriile dramei occidentale
până în prezent, este imposibil să se afirme cu certitudine ceea ce teatrul a fost ca chiar și cu
câțiva ani înainte de apariția mai devreme jocului existent lui Eschil, persii (472 ien). Legenda
atribuie inventarea ditiramb, strămoșului liric al tragediei, poetului Arion Lesbos al 7-lea sau a
6-lea ien, dar nu a fost până la crearea Marii dionisiace la Atena, în 534 acea dramă tragică în
sine stabilit. Festivalurile dionysiace au avut loc în onoarea lui Dionysos, un zeu în cauză cu
fertilitatea, vinul, și profeția. Sărbători dionisiace, a avut loc în primăvară, au fost în mod
tradițional ocazii de frenezie, de licență sexuală, și comportament extatic salută revenirea
fertilității la terenul după iarna (reflectat dramatic în Bacchants de Euripide). Marile
dionisiace au fost o afacere mai formală, cu o concurență în tragedie, dar scopul lor religios
este adesea citat ca un pointer la originea dramei în sine.