Rolul publicului în creația teatrală a regizorului Krzysztof Warlikowski

“What I want from my audience is not easy at all.”1

Controversat și actual, regizorul polonez Krzysztof Warlikowski, cel care a înființat

Nowy Teatr din Varșovia2 și al cărui director artistic este, reprezintă o experiență inedită și o
provocare pentru oricine, novice sau experimentat în arta teatrală, fie că e vorba de a face teatru
sau de a consuma teatru - atât din punct de vedere intelectual cât -și mai ales!- din punct de
vedere artistic.
Primul spectacol pe care l-am văzut în regia sa a fost A(pollonia), în contextul în care
studiam elemente de teatru grec antic, în vederea pregătirii spectacolului nostru, Orestia3. Pe
lângă punerea în scenă inedită, care combina povești reinterpretate din tragediile antice celebre
cu elemente controversate din istoria relativ recentă a Poloniei (situația evreilor polonezi în
perioada Holocaustului, traumele, vinovăția și responsabilitatea unui popor marcat profund de
acesta), mi-a atras atenția un aspect neașteptat: publicul. Din filmarea făcută spectacolului
respectiv, o parte semnificativă se concentra asupra publicului, astfel că am putut analiza reacțiile
sale, am putut studia mimica, expresiile faciale și atitudinea corporală a celor prezenți - toate
părându-mi-se un minispectacol în sine. Publicul părea implicat, atent și mișcat de ceea ce vedea.
Citind apoi cartea ,,Teatrul ca o rană vie”4 am înțeles de unde vine atitudinea atât de vie și de
activă a publicului warlikowskian.
Publicul este, de fapt, o parte constitutivă a spectacolelor sale, iar acest lucru se vede nu
doar din mesajele sale directe (înainte de spectacolul ,,We are leaving” s-a adresat publicului
absent spunând că o cameră goală este o priveliște tragică) cât mai ales prin jocul actoricesc,
orientat și hrănit direct din interacțiunea cu acest public; după cum remarca Piotr Gruszczyński:
,,Warlikowski se simte evident responsabil pentru publicul său. Intră cu acesta într‑o intensă şi
profundă discuţie, care nu permite inerţia mentală — toate acestea asociate, pentru actori și
pentru public, cu emoții foarte puternice”5.
Crezul său artistic cel mai profund este că teatrul trebuie să provoace într-un mod radical,
trebuie să înlăture tabuurile și clișeele, iar pentru aceasta publicul - cel polonez mai cu seamă,
dar nu numai, trebuie, într-un anumit sens, să fie supus unui proces neiertător. Lui i se pune în
față oglinda hidoasă a unei realități monstruoase menită să nu-l lase indiferent, să-l afecteze, să-l
rănească chiar - și prin aceasta să-l trezească în mod brutal din letargia morală și uniformitatea
istoriei colective ca popor, dar și din prejudecățile individuale și tabuurile personale. Temele
tratate de Warlikowski nu sunt ușoare, mai ales cele privind sexualitatea, el abordând deseori
tema homosexualității, a abuzurilor, a libertății sexuale, a prostituției, a inventării identității prin
sexualitate, a instituției căsătoriei - pe care o vede ca pe un simptom al instalării dezastrului în
viața privată a oamenilor și în care nu crede. Să ne gândim că Polonia este o țară catolică destul

1
K.Warlikowski, “What I want from my audience is not easy at all” în Capital Cultural, link URL
https://capitalcultural.ro/en/krzysztof-warlikowski-what-i-want-from-my-audience-is-not-easy-at-all/, accesat în data
de 1 februarie 2023.
2
https://nowyteatr.org/
3
Adaptare după textul lui Robert Icke și Eschil, Oresteia, spectacolul cu același nume va avea premiera în data de
11 februarie 2023 la Teatrul Studio al UAT Târgu Mureș, în regia lui Nicolas Cristache.
4
Piotr Gruszczyński, Krzysztof Warlikowski și teatrul ca o rană vie, trad. de Monica Grădinaru, postfață de G. Banu,
Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“prin Editura CHEIRON, București, 2010.
5
Idem, p. 10.
de conservatoare în peisajul european - ca idee, în anul 2023 avortul încă este ilegal în această
țară!) și atunci nu ne surprinde deloc reacția inițială la spectacolele sale considerate scandaloase
și extrem de controversate. Revenind la publicul pe care l-am văzut în filmarea spectacolului
A(pollonia), am remarcat următorul aspect în ce privește demografia acestui public - era
preponderent tânăr și foarte tânăr - ceea ce poate însemna, pe de o parte, un viitor mai puțin
conservator pentru Polonia, iar pe de altă parte, acest public confirmă că efortul artistic imens al
marelui regizor de a zgudui inerția unei societăți conservatoare își are ecoul în generațiile mai
noi.
Dacă ne întrebăm de ce acordă Warlikowski o așa mare importanță publicului, un răspuns
este dat de faptul că teatrul său este profund politic, în sensul în care invită la o meditație
colectivă asupra temelor care preocupă o societate, dat fiind caracterul esențialmente public al
teatrului. Dar regizorul nu teoretizează asupra relației cu publicul in abstracto, ci are sugestii
foarte concrete despre cum ar trebui să se comporte spectatorii săi, el recomandandu-le atenție și
concentrare maximă în timpul spectacolului, abținere de la analiză și interpretare - acestea
rămânând ca un fel de temă ,,de casă” adresată fiecărui spectator în intimitatea și singurătatea lor
post-spectacol. Pentru Warlikowski nu există al patrulea perete, iar conștientizarea publicului ca
parte esențială a spectacolului îi decide în mare parte și stilul regizoral, astfel, multe dintre
spectacolele sale având începuturi și sfârșituri ,,deschise”, adică nemarcate prin convenție (sunet,
lumină, gong, cortină, liniște etc.). Nu e clar când începe și se sfârșește spectacolul: actorii intră
firesc, se așază pe scaunele din avanscenă, studiază publicul, îi iau pulsul, i se adresează direct,
iar la sfârșit, dacă doresc și au energie continuă să improvizeze: ,,Anumite spectacole nu voiau să
se termine. Îi lăsam, atunci, publicului decizia; aprindeam lumina, dar actorii păreau să continue
să joace şi mă uitam să văd la ce moment se încheia totul. În Hamlet, oamenii au decis singuri
când au vrut să se oprească. În A douăsprezecea noapte, la fel”6. Prin acest tip de abordare a unui
spectacol de teatru se dorește o revenire către ritualic (în sensul de inițiere), către realizarea
acelei comuniuni aproape sacre dintre actori și spectatori și evitarea ideii de spectacol ca
reprezentație. Acest crez artistic determină, de asemenea, și întreaga esență a artei actorului:
,,Actorul trebuie să‑şi consolideze acţiunea în acord cu spectatorul. Aceasta nu trebuie să existe
pentru el singur, el trebuie să-i determine pe spectatori să intre în lumea sa. Dacă ei n‑o trăiesc,
înseamnă că a ratat‑o”7. Dealtfel, regizorul se exprimă foarte categoric vizavi de publicul său
care are numai obligații: să uite de telefonul mobil, să asculte textele și să gândească.
Warlikowski are oroare de clișee și nimic nu i se pare mai depășit decât teatrul clasic, acel
teatru ,,mort” de care vorbea și Peter Brook, care înțelege să transmită mesaje prin clișee și
convenții, care constituie un entertainment facil, nederanjant, menținut în limitele conventiei și
care are de regulă un public ,,burghez” - adulți cu meserii respectabile, care își permit bilete și
abonamente și care vin la teatru să se ,,relaxeze” și nu să fie ofensați.
Pe lângă renunțarea la ritual și convenții, acest dialog deschis și permanent cu publicul
face ca teatrul lui Warlikowski să fie ,,contemporan” - adică actual și postdramatic, în sensul în
care spectacolul nu mai este o reprezentare a unui text în fața unui public așezat în mod
convențional în fața unei scene8 și care se comportă ritualic: acum intrăm în sală, acum se aude
gongul și începe spectacolul, acum joacă actorii, acum se lasă cortina, acum se stinge lumina,

6
Idem, p. 41.
7
Idem, p. 46.
8
La Nowy Teatr nici nu există scenă în sensul clasic, adică o platformă situată la o oarecare înălțime în fața unui
public separat de actori atât fizic cât și prin diferite convenții, ci actorii și spectatorii se afla la același nivel, spațiile
de joc și de public sunt comune și intersectate, căci explorare și căutarea într-un astfel de teatru sunt comune!
acum aplaudăm etc. E un loc de întâlnire, provocare reciprocă, ieșire dificilă din zona de confort
și reflecție autentică ce are loc între public, actori și regizor - și credem și noi că e singura formă
de teatru ce mai poate avea sens astăzi.