Păi hai, nu zice nimeni nimic?… Bine, încep eu atunci… Eu nu mă prefac.

Eu nu
ştiu să mă prefac. Mi-au zis unii..cândva “Esti ciudată! Nu ne jucăm cu tine!”;
alţii au strigat după mine “Nebuno!”; alţii… au strigat după ajutor.
Eu nu am miros. Nici după 8 ore de muncă nu miros. Nici când lucrez schimbul
trei. Eu nu sunt obligată să fac nimic.
Şi astăzi am fost la muncă; îmi place. Eu muncesc la bandă, e foarte palpitant,
trebuie să ţii ritmul benzii; e constant. Asta şi face lucrurile palpitante, nu? Dacă-
ţi scapă de sub control? Dacă ţi se pune un cârcel? O să rămână un motor, două,
trei fără cablurile electrice? O să fie nişte tractoare tare nefericite… Asta îmi place
la ceea ce fac. Există mereu o tensiune: o să prindă cablul ăsta din prima?!
Bineînţeles, doar n-o să alerg de-a lungul benzii. O să se înşurubeze din prima
colierul ăsta?! Normal, întotdeauna prind filetul din prima. Ştiţi cum îmi merg
mâinile? (Mimează nişte mişcări mecanice: bagă cabluri, înşurubează). Da,
lucrez cu coliere. Ce ştiţi voi ce-s alea? Nu sunt obiectele cu care se
înfrumuseţează cucoanele, dar şi astea sunt valoroase. Sunt mai valoroase decât
credeţi. Dacă n-ar fi ele… motorul tractorului ar tuşi…şi ar ceda la un moment
dat. Dacă n-ar fi motorul tractorului… n-ar fi nici tractorul. Ca şi inima pentru
om, aşa e motorul pentru tractor; pornesc… (mimează ca un copil încercând să
completeze lapsusurile)…pornesc vene din el… şi… are tot felul de
cămăruţe…cu intrări…şi ieşiri… ca o casă mai mică (râde intimidată)… doar
că…doar că motorul duduie… ca şi inima (râde) iar casa nu. (pauză) Dacă n-ar fi
tractorul… Păi nu?
Uneori când lucrez noaptea văd lucruri. Unele care nu-mi plac şi altele… altele
care-mi place că le văd. (Cu fascinaţie) Odată, când am văzut un lucru frumos…l-
am şi urmărit! Am plecat de lângă bandă, am uitat şi de cabluri electrice şi de
coliere; mâinile mi s-au oprit din mişcările pe care le execută cu atâta vervă şi…s-
au îndreptat în sus, spre…o lumină; în clipa următoare picioarele nu mi se mai
opreau din fugit, mâinile îmi erau înţepenite în poziţia veritcală, îmi dădeau
lacrimile şi vedeam lumina aia depărtându-se. Era un fel de disperare ce mă
cuprindea! Alergam şi mai repede, îmi ardeau muşcii, îmi ardeau lacrimile pe
obraz! Şi auzeam Lumina şoptind cald: “Eşti frumoasă… eşti ca şi mine”…şi se
depărta şi o vedeam depărtându-se, iar eu vroiam să strig: “Aşteaptă-mă, vreau să
vin cu tine!” dar cuvintele nu vroiau să ţâşnească; nu mai puteam să respir, nu mă
mai simţeam şi de-odată…beznă. M-au trezit palmele lu’ Nea Gelu, portarul: “Ce
faci Floricico? Vrei să ieşi prin poarta încuiată? Unde fugi aşa? L-ai văzut pe
Costache plecând cu bascula…ţi-o fi căzut ăsta cu tronc?” şi râdea. Dar nu m-am
supărat. Eu ştiam… eu ştiam că nu erau farurile lu’ Costache ce m-au orbit pe
mine. Era…era Frumosul. Eram eu! Eram…liberă… Păi nu?
Floricica… toţi îmi zic aşa; nu mă deranjează deloc doar că… pe mine nu mă
cheamă Floricica. (zâmbeşte fâstâcit) Vreţi să ştiţi cum mă cheamă? Am primit o
avertizare după noaptea aia. Dar am scăpat ieftin…La câte tractoare au avut de
suferit de pe urma mea! Șeful mi-a zis “dacă se mai întâmplă să oprim banda din
cauza ta, zbori de-aici”. Iar eu mă gândeam… “zbor? Cum ar fi să zbor?