Brigitte Nielsen, pe aeroportul din Milano

În timp ce moţăiam, într-unul din spaţiile de tranzit cu bar ale aeroportului din
Milano, aşteptînd îmbarcarea în avionul de Bucureşti, am zărit-o, foindu-se
printre pasageri, pe actriţa Brigitte Nielsen. O ţineam minte din filmele lui
Sylvester Stallone, pentru că avea ceva dintr-un travestit. De fapt, e exagerat să
spun c-o ţineam minte. Dar, fiindcă zăceam într-un fotoliu şi, de vreo două
ceasuri, nu se întîmpla nimic, preumblările ei aferate dintr-un loc în altul, vădit
iritată că n-o remarca nimeni, m-au scurtcircuitat: „Ia te uită?! Asta nu
cumva e aia...?”.
Brigitte Nielsen e o actriţă atît de proastă, încît e destul s-o vezi o singură dată
făcînd pe vampa cu nervi de oţel şi oase de caratistă, că-ţi rămîne în memorie cu
precizarea că „e aia”. La drept vorbind, nu prezenţa afectată a suedezei era lucrul
cel mai interesant în acele momente, ci indiferenţa foarte naturală a călătorilor.
Brigitte Nielsen juca şi acum, cît putea ea de prost, rolul marii vedete apărînd
incognito în sala de aşteptare a unui mare aeroport. Şi, la fel ca şi-n filme, n-o
lua nimeni în seamă. Doar mie, deşi sînt imun la multe din trucurile celor care
ţin musai să fie arătaţi cu degetul, îmi venea să strig: „Oameni buni, dar e
Brigitte Nielsen! E ea toantă şi îngîmfată, dar, oricum, e o celebritate. Trebuie să
facem ceva!”.
După ce s-a căţărat pe un scaun, la bar, şi a schimbat cîteva cuvinte cu unul din
chelneri, care nici el nu părea foarte emoţionat c-o avea în faţă pe iapa platinată
a lui Rambo-Mambo cel vestit, vedeta a şters-o, la fel de fudulă ca la sosire, spre
un alt salon de aşteptare cu bar şi cu pasageri mai sensibili la nevoia de efuziune
a starurilor.
Cînd dai nas în nas cu unul din oamenii pe care-i vezi la televizor şi pe copertele
revistelor mondene, ai o tresărire, chiar dacă nu mai eşti de mult timp copleşit de
admiraţie, ca pe vremea cînd erai tînăr şi colecţionai autografe de la Dan Spătaru
şi Margareta Pîslaru.
Săraca Brigitte Nielsen! Îmi venea să le strig mulţimilor de adormiţi din
aeroport: „O fi ea netalentată şi cam mălai mare, dar e totuşi cineva! I-aţi frînt
inima femeii!”.
M-am dus la bar, am luat o cafea şi am adus vorba despre actriţă. „Avem pe aici
- a zis chelnerul, plictisit probabil să tot discute pe această temă - vreo trei
Brigitte Nielsen, vreo patru Stallone şi tot felul de Elizabeth Taylor şi
Cicciolina. Dacă mai întîrziaţi cîteva ceasuri, apare şi Napoleon. Într-o vreme,
venea să-şi bea cafeaua la noi şi să fie admirat însuşi Stalin. Dar se aude că s-ar
fi bătut cu Lenin, care ne vizita numai seara, veşnic beat, şi l-a umflat Poliţia.
Aici, la Milano, avem o colecţie frumuşică de nebuni şi închipuiţi, Nielsenele
astea, de la Roma, se pare că-s cele mai reuşite.”