Port doliul vieţii mele

Ştiam ce este entuziasmul, mă îmbătăm de poezia nopţilor liniştite, când până la revărsatul
zorilor rămâi la masa ta de lucru, ori îţi mângâi inima cu visuri de aur. Pe atunci credeam,
priveam in viitor cum priveşti in ochii blajini ai mamei… Şi acum, o, Doamne! Am obosit, nu
mai cred in nimic, trandăvesc zile şi nopţi in şir, sunt singură, ca vantu-n stepă… Am să mor,
şi nimeni n-o să-şi aducă aminte de mine… Mi-e teamă de singurătatea mea…Da’ eu-s om,
sunt viu, in venele mele curge sange, nu apă.E imoral să inşeli un soţ bătran, pe care nu-l poţi
suferi. Dar să inăbuşi in tine tinereţea şi sentimentele adevărate – asta nu e imoral? mă jur: m-
am căsătorit cu el din dragoste. Imi plăcea fiindcă era un om invăţat, celebru. Dar iubirea asta
n-a fost adevărată, era ceva artificial. Iată, știu că n-are mult de trăit, iar eu nu simt nici
iubirea dinainte, nici măcar milă, ci parcă am in suflet un fel de gol, o oboseală sfaşietoare.
Dacă m-ar privi cineva din afară, ar spune, fără indoială, că e o monstruozitate ceea ce fac, dar
nici eu nu pricep ce se petrece cu mine, cu sufletul meu…In zece ani am ajuns să fiu alt om.
Care o fi pricina? Viaţa e plicticoasă, idioată, murdară… Te trage la fund viaţa asta! In jurul
tău numai oameni scrantiţi, peste tot oameni scrantiţi şi dacă trăieşti cu ei doi-trei ani, incetul
cu incetul, fără să-ţi dai seama, ajungi să te scranteşti şi tu.
Publicul mă aplaudă, cumpără cu ruble fotografia mea, dar eu răman o străină pentru ei…
Pentru ei sunt o fiinţă imorală… aproape o cocotă…Toţi il vorbesc de rău pe soţul meu şi toţi
mă privesc cu milă: „Nenorocita de ea, are un bărbat bătran!”in voi toţi stă demonul
distrugerii! Nu vă e milă nici de păduri, nici de păsări, nici de femei, nu vă e milă de
nimic…Ce-ar fi să-mi iau zborul de langă voi toţi, ca o pasăre liberă, să mă depărtez de
mutrele voastre adormite, de discuţiile voastre, să uit că mai sunteţi pe lume… Eu insă n-am
curaj şi sunt timidă… M-ar chinui conştiinţa.
Mi se pare, că soarta mi-a jucat festa. Ataţia oameni cu nimic mai buni decat mine sunt
fericiţi, şi nu plătesc nimic pentru această fericire. Eu insă am plătit pentru toate. Şi cat de
scump am plătit! Mă intreb, de ce oare trebuie să dau acest tribut ingrozitor sorţii, de ce?
Glasul meu răsună trist in pustiul acesta şi nimeni nu mă aude…Temandu-se ca in voi să nu se
aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvarşeşte in fiecare clipă in voi, ca in
pietre şi in apă, schimbul atomilor, şi astfel vă prefaceţi necontenit. Doamne, ce ganduri negre
mă cuprind!
Florile revin in fiecare primăvară, dar bucuria niciodată?Ce să-i faci, trebuie să trăieşti, vom
indura cu răbdare incercările pe care ni le va trimite soarta; fără să cunoaştem odihna, şi cand
ne va sosi ceasul, vom muri supuşi, şi-acolo, dincolo de mormant, vom spune că am suferit, că
am plans, că am fost amăraţi şi Dumnezeu o să se indure de noi.