REFERAT

Scenografie

Data: 13.01.2016 Student: SULERU LIDIA

Asis.univ.dr. Liliana Cornilă

0
 Anul II - Artele Spectacolului
Actorie

SCENOGRAFIA

1. Introducere:

Cuvântul “scenografie” face parte dintre acele terminologii (privind o meserie), ale
cărei origini sunt foarte vechi și care traversează timpul, schimbând-și de-a lungul vremii
semnificația, păstrând totuși măcar parțial amintirea sensului original, făcând-l însă destul de
dificil de definit exact. Sensul pe care acesta îl avea în Antichitatea greco-romană este acela
de a desena și picta decorul sau scena propriu-zisă, evoluând apoi în perioada Renașterii către
un sens diferit și anume arta de a reprezenta și de a organiza spațiul în perspectiva. În a doua
jumătate a secolului al XX-lea, în Franța, sensul se modifică din nou: scenografia fiind
percepută ca o intervenție generală asupra spațiului în care are loc reprezentația, bazându-se
pe un concept bine stabilit.
Este logic și firesc ca atunci când amintim de scenografie să se creeze îndată o
asociere mai întâi cu pictura, apoi cu arhitectura ori și mai rar cu sculptura. Primii scenografi
au fost pictori. Imaginea este produsul cel mai pur, deși cel mai codificat, care reflectă
adevărata noastră natura umană. În prezent, scenograful poate aplica imaginii reprezentării
teatrale, competențele și experiența organizării unor spații de altă factură decât cea teatrală.
Putem să precizăm că noțiunea de scenografie din greaca veche și până în
epoca modernă și postmodernă a păstrat doar jumătate de sens, scenograful contemporan este
un creator de concepte, un realizator prin excelență.
Iată cum profesia de scenograf implică o sinteză a artelor. Scenograful, care de
cele mai multe ori este pictor în strânsă colaborare cu regizorul, tratează raportul text –
imagine nu în manieră tradițională a unui ilustrator, ci în cea a unui compozitor de lieduri,
pentru care poezia și muzica își sunt reciproc ecou.
Prin intermediul scenografiei, spectatorii aveau acces la viziunea
dureroasă, psihologizată pe care acea generație intelectuală o avea asupra lumii – o viziune
care afirma dorința, suferind în același timp fatala disoluție a granițelor eului și lumii pe care
aceasta o implică.
Prin intermediul artei cunoaștem lumea, omul în raport cu existența, cu
divinitatea, cu moartea. Cu timpul s-a dovedit că scenografia, ca și element al artei

1
spectacolului, poate revela din experiența umană.

2. Scenografia de teatru: concepții ce țin de decor, mască, costum și lumină.

Rolul și importanța scenografiei de teatru, precum și elementele constitutive ale

acesteia: spațiu, decor, costum, machiaj, ecleraj, recuzită.
Astfel în ceea ce privește scopul scenografiei, putem afirma că aceasta este strict
legată de spectacolul pentru care a fost proiectată, iar în absența unui actor, acest decor nu
există. Decorul nu este un loc în care îi expunem pe actori ca într-o vitrina, ci un spațiu în
care aceștia pot evolua creând o artă imediată. De aici și importanța costumului de scenă care
vine în completarea decorului și în ajutorul actorului, astfel încât să îl definească și să îl facă
mai ușor de perceput. În completarea sa mai vine astfel machiajul de teatru, efectele speciale
și eclerajul, pentru ca împreună să poată constitui un spectacol coerent și complet.
Un scenograf trebuie să știe să jongleze cu bugete, să stabilească
priorități, să știe când și cum să obțină mai mulți bani pentru producție, sau unde să facă
compromisuri, având ca principal aliat doar imaginația.
Unul dintre primele elemente la care ne referim în acest capitol
este spațiul și importanța acestuia, fiind prima și cea mai importantă provocare pentru un
scenograf. Spațiul face parte din vocabularul scenografiei, vorbim astfel despre traducerea și
adaptarea spațiului, crearea unor apariții sugestive și unirea acestora cu timpul dramatic.
Un alt element esențial îl constituie textul, ca punct de plecare și
referința constantă în realizarea unui spectacol. Limbajul este elementul absolut central al
teatrului. De cele mai multe ori, textul chiar conține toate informațiile pe care le necesită
creatorii spectacolului dar este greu de avut perfectă încredere și să nu lași anumite idei
preconcepute să intervină în structura spectacolului. Un spectator ar trebui să părăsească
teatrul mișcat și impresionat de întreaga calitate a spectacolului și nu doar să-si amintească
jocul individual al unui actor, vreun element de scenografie sau efecte speciale, care sunt doar
parți componente ale întregului eveniment.
Cel de-al treilea element important în realizarea unui
spectacol de teatru îl reprezintă cercetarea și pregătirea acestuia. Provocarea pentru cercetarea
scenografica este să știi cum să folosești o viziune individuală astfel încât să scoți în evidenta
esența subiectului, ca mai apoi să iei decizia daca s-o folosești sau nu. Artistul vizual trebuie

2
să extragă esența din actualitate si sa o prezinte cu claritate. Cercetarea este de fapt o munca
de detectiv. Când textul a fost cercetat iar spațiul de joc se cunoaște deja, urmează o noua
provocare pentru scenograf și anume să compună și să coloreze spațiul, folosind figuri și
forme cu ajutorul cărora să creeze un ambalaj vizual pentru spectacol.
Cel de-al patrulea element îl constituie regia și
importanța acesteia în realizarea unui spectacol de teatru. Regia unui spectacol face ca
viziunea scenaristului să devina cunoscută prin intermediul artiștilor care participă la
realizarea spectacolului în cauză: regie, dramaturgie, scenografie, coregrafie și ecleraj.
Colaborarea dintre regizori și scenograf se dezvoltă pe tot parcursul desfășurării lucrării,
pornind de la o discuție particulară în studio și dezvoltându-se către punctul în care
spectacolul trebuie făcut cunoscut companiei care îl va juca. În toate ipotezele și supozițiile,
regia reprezintă cu adevărat un act de curaj. Cel de-al cincilea element
este actorul. În teatru, ca pretutindeni, totul depinde de măsura pe care o alegi, iar aici aceasta
este actorul. Nu se poate pleca decât de aici, pentru că așa după cum omul este măsura
universului, actorul este măsura teatrului. Pe scenă, actorul este centrul tuturor lucrurilor. Și
trebuie ca lucrurile să fie plasate în prelungirea actorului, nu actorul în prelungirea lucrurilor.
La fel ca în teatrul oriental, actorul trebuie să spună o poveste. Totul se construiește plecând
de la aceasta referință centrală, respectiv de la silueta și maniera sa de a se deplasa în spațiu.

3. Un exemplu de act scenografic:

Spre exemplu O scrisoare pierdută

oferă o deschidere semicirculară spre publicul din sală, decorul fiind alcătuit in mare parte din
lemn. Se obervă cu uşurintă uşa dubă cu geamuri mari şi decoratiuni scluptate in lemn, urmată
de cele două coloane de lemn ce se ridică pină in tavan, lambriul ce imbracă pană la jumătate
peretii, fiecare perete avand in mijloc o uşă. in scena alegerilor, decorul abundă in piese
confectionate din lemn, majoritatea cu rol decorativ, nu functional. Toate aceste detalii arată o
colaborare activă intre literatură şi teatru,!ntărind textul dramatic ,,Actiunea comediei
O scrisoare pierdută se desfăşoară la sfarsitul secolului al XIX-lea, In capitala unui Judet de
munte.,,
Obiectele teatrale !ntalnitelnite fac parte din următoarele categorii; animate, inanimate, utilitare,
referentiale, simbolice, toate fiind aşezate strategic, astfel incat mijlocul scenei să rămană liber
pentru ca atentia să fie indreptată spre semnele gestuale. Majoritatea actorilor işi mişcă capul,
mainile in timpul discursului verbal, urcă,coboară vocea, toate acestea devenind generatoare de
semnificatii. Aceste mişcări dramatice oferă detalii spectatorilor cu privire la statulul personajului,
relatiile in care se află cu celelealte persoanje, puterea pe care o exercită.

3
 In at exemplu il avem pe Regizorul Lucian Sabados a ales calea
respectării la replică a piesei lui Caragiale și nu a intervenit asupra
textului să îl adapteze în numele contemporaneizării sale. A urmărit
logic, cu precizie să demonstreze cât de actual este dramaturgul, cum
istoria se repetă și impostura specifică unor politicieni din secolul XIX ,
funcționează și în lumea actuală. Mesajul spectacolului ar fi că nu
contează cum sunt îmbrăcate în moda epocii personajele, gândesc
totuși, la fel, din păcate, și în mileniul trei. Putem spune că regizorul
vizualizează piesa pe linia “clasică”, dar atent la subtile imagini și
specularea ofertantă a subtextului în rostirea replicii pentru atenționarea
asupra actualității satirei  “Scrisorii pierdute”. Urmărește coerent
prezentarea fiecărui personaj și tensiunea relațiilor  din fiecare scenă a
conflictului. Spectacolul rezultat din conceptul regizorului Lucian
Sabados este o “lectură” scenică atractivă a scrierii, cu efect satiric
izvorât din replică și relații, susținut admirabil și original de actori. Regia
speculează sprijinul oferit de sugestiva scenografie datorată apreciatului
creator din domeniu Viorica Petrovici. Decorul său atemporal este
multifuncțional pe două planuri, parter și etaj. Pereții sunt decorați cu linii
negre frânte, au uși ușor manevrabile în planul superior, și în cel de jos,
unde la bază, fragmente din ziare, discret marchează spațiul de joc.
Costumele sunt minuțios lucrate în spiritul eleganței timpului când a fost
scrisă piesa. Cele trei rochii purtate de Zoe, redingotele, fracurile,
costumele bărbaților, sunt desenate cu scop precis pentru evidențierea
tipologiei personajelor. Din nou, Viorica Petrovici arată importanța
scenografului pentru reușita unui spectacol, când funcționează și o bună
colaborare cu regizorul. Surprinzător rămâne cum același regizor, Lucian
Sabados, de curând, a prezentat tot “O scrisoare pierdută”, cu o altă
echipă, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, rezutatul fiind un spectacol
submediocru pe care îl vom comenta pe blog, la timpul potrivit.

4
          Spectacolul de la Teatrul “Toma
Caragiu”, atrage atenția, în primul rând, prin jocul actorilor, indiferent de
amplitudinea partiturilor. Regizorul a vegheat ca fiecare din distribuție să
asimileze în profunzime situațiile în care este implicat, replica, și să nu
cadă în exagerări. Tânăra actriță, Diana Cavallioti realizează excelent și
original personajul central Zoe, care pare … o pisică aparent blândă, ce
zgârie însă, rău când îi sunt afectate scopurile personale. Prin
feminitate, grație și chiar o sensibilitate aparte, Zoe a sa ascunde forța
de a acționa hotărât, cu autoritate în unele momente, în demersul
propus de acțiune. Diana Cavallioti oferă un portret nou al lui Zoe,
consecvent motivat prin replică și situații, speculate cuceritor, cu subtil
umor.

5
  Cu experiența de viață asimilată pentru
menținerea statutului politic, social, și hotărârea în atitudini, apare
Zaharia Trahanache în interpretarea ireproșabilă a actorului Mihai
Coadă. Din priviri și gesturi, caracterizează nuanțat personajul,
sugerează și acceptul relației lui Zoe cu Tipătescu, prefectul, “amicul”
necesar și ușor manevrabil pentru interesele sale. Un fante preocupat
mereu de ținuta sa elegantă, devine Ștefan Tipătescu prin jocul
deosebit, prin expresie și ținută, susținut credibil de Bogdan Stanoevici.
Actorul subliniază siguranța puterii prefectului, ce îi imprimă și o
distanțarea față de gâlceava unor politicieni. După o absență de câțiva
ani, Bogdan Stanoevici revine în țară și demonstrează știința sa de a
interpreta verosimil un rol dificil. “Cuplul” Farfuridi (Ilie Gâlea) și
Brânzovenescu (George Frâncu) este remarcabil alcătuit și susținut
comic permanent relațional,  cu fin umor  de actori. George Frâncu
definește cu mult haz tipologia servilului Brânzovenescu față de  colegul
avocat Farfuridi. Acest personaj secundar sporește importanța pentru
satira lui Caragiale, prin interpretarea minunată a actorului. La rândul
său, Ilie Gâlea obține aplauze meritate pentru atitudinile lui Farfuridi,
descifrate la nuanță în afirmarea penibilelor sale credințe politice.
Recunoaștem în rolul lui Cațavencu pe apreciatul actor al Teatrului
“Bulandra”, Gheorghe Ifrim care oferă o tratare bogată personajului.
Actorul trăiește “dramatic” situațiile conflictuale, prin  pretențiile
excrocului care e convins că merită avansarea pe treapta politichiei. Nu
este numai un șmecher imoral  Cațavencu al său, ci un individ convins
că șarlatania rămâne o metodă sigură de satisfacerea intereselor
personale.

6
 Rar am întâlnit în punerile în
scenă ale acestei piese, un Cetățean turmentat, atât de adevărat în
confuziile sale generale, dar și cele provocate de beție, cum îl prezintă
Alin Teglaș. Confuzia "alegătorului" specifică tipologiei personajului e
nota predominantă a interpretării sale încântătoare. Dandanache prin
Dragoș Câmpan e tratat convingător, ca bărbatul în forță, un excroc
venit de la centru, plictisit că ajunge într-o provincie ca să își recâștige
mandatul politic. Șmecheria și umilința polițaiului Pristanda le creionează
Ion Radu Burlan. Din această reușită distribuție, regizorul nu omite și
rostul ce revine în actul trei, a patru tipologii din rândul “alegătorilor”. De
obicei, aceste tipologii sunt o figurație banală. Lucian Orbean (Popescu -
dascăl), Paul Niculae (Ionescu - dascăl), Cătălin Rădulescu (preot) și
Nelu Neagoe (alegător) sunt exemplari ca atitudine,expresie și intenție
de “comunicare” cu pofticioșii de putere politică.
         Regizorul Lucian Sabados s-a rezumat în punerea în scenă a
piesei la respectul față de Caragiale, folosind ca pârghie principală
actorii, bine conduși pentru a transmite sensurile satirei pe care viziunea
sa o subliniază, adeseori, inventiv. Sunt unele momente în care ritmul
reprezentației trenează, dar spectacolul Teatrului”Toma Caragiu” din
Ploiești se detașează față de alte “traduceri” scenice din ultimul an, prin
forța comunicării actualității pe care o deține scrierea contemporanului
nostru, Caragiale. “O scrisoare pierdută” din repertoriul celor de la
Ploiești, se încadrează în zona “teatrului adevărat”, cu efect sigur la
spectatorii care cunosc ca un libret de operă piesa, fără artificii de
vizualizare teatrală lipsite de motivare în text.  

Bibliografie:

7
*Cursuri, asist. univ. dr. Liliana Cornilă;

*I.L.Caragiale ,, Momente si schite;Nuvele si povestiri, Editura Litera, Bucuresti;

*Suport informațional internet din

Spectacol de teatru regizat de Regizorul Lucian, dupa piesa lui

I.L.Caragiale