Rolul și semnificația scenei în contextul spectacolului de

teatru
„Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii-s actorii”
(William Shakespeare)

Scena este locul unde viața se oglindește punându-ne față în față cu omul din toate punctele
de vedere. Destinul său, valorile, defectele, visurile și credințele omului sunt puse acolo, pe scenă,
în lumina reflectoarelor cu rolul de a-l ajuta pe un să fie un bun observator al lumii, un atent
observator al său. Acum mulți ani în urmă „la originea fenomenului teatral, posibil cu conținut
religios sau magic, scena era orice spațiu ales pentru desfășurarea spectacolului, iar forța ritualului
sau a ceremoniilor îi dădeau o semnificație specială a unui loc sacru. Primele scene ale
spectacolelor organizate în Grecia antică au fost corturi acoperite, care aveau în spatele lor spații
pentru schimbarea măștilor sau a altor elemente de decor; ulterior au fost construite amfiteatre în
aer liber, cu scene permanente. Acest tip de construcție a fost adoptat de romani care au raspândit-o
în toată Europa”1
În prezent scena este locul care ne educă, ne distrează și ne ridică întrebări în egală măsură. Este
spatiul gol unde arta teatrală se manifestă în cele mai diverse moduri. Peter Brook în cartea sa
„Spațiul gol” vorbește despre teatru și arta spectacolului și anume despre Teatrul Mort, Teatrul
Sacru, Teatrul Brut și Teatrul Imediat.
„Teatrul Mort, la prima vedere poate fi luat drept bun, pentru că este teatru prost. Și cum
acesta este tipul de teatru pe care îl vedem cel mai adesea - și el este strâns legat de disprețuitul,
mult atacatul teatru comercial - pare o pierdere de timp să-l mai critici. Dar numai dacă realizezi că
mortalitatea este dezamăgitoare și poate apărea oriunde, abia atunci îți dai seama de gravitatea
problemei”. Teatrul Mort, atrage tot mai puțini spectatori, este locul unde actorii merg pe niște
drumuri bătătorite și învechite care nu se raportează deloc la societatea și nevoile societății de
astăzi. Cu toții am fost la spectacole în care scena este plină de lucruri neobișnuite, un decor
fascinant, lumini și muzică care par a completa tabloul gândit de regizor. Să nu uităm de actori care
și ei sunt îmbrăcați în costume spectaculoase. Totul pare frumos la prima vedere, dar este neglijat
elementul important relația dintre spectator - actor. Și aici mă refer la faptul că povestea și jocul
actoricesc au fost probabil printre ultimele preocupări ale regizolului, iar spectatorul pleacă acasă cu
o imagine vizuală extraordinară dar în sufletul și mintea lui nu s-a întâmplat nimic, el n-a fost
modificat deloc. Astfel se anulează total menirea teatrului, de a educa/ reeduca societatea. Iar scena
transformându-se într-un spațiu menit să te surprindă vizual și incapabilă să transmită mesaje
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Scen%C4%83
spectatorului.„Teatrele, actorii, criticii și publicul sunt blocați într-o mașină care scârțâie dar nu se
oprește niciodată”2 Un alt demers care duce la dispariția spectatorului din sală sunt comediile. Știm
foarte bine că oamenii privesc teatrul ca pe o formă de diverstisment și nu este nimic rău în asta.
Mulți oameni pot fi cuceriți de teatru după ce au râs copios la un spectacol, dar asta nu înseamnă că
trebuie să transformi scena într-un loc al vulgarității. Acum trei ani, am asistat la un spectacol care
se pretindea a fi comedie în care actorii erau puși în cele mai penibile momente. Se folosea un
limbaj licențios, recuzita era formată din vibratoare, iar actrițele erau îmbrăcate sumar. Mă uitam în
sală dorind să prind reacțiile spectatorilor, unii erau amuzați, alții erau contrariați, alții au părăsit
sala. Spectatorul care trece pentru prima dată pragul teatrului și vede un asemenea spectacol nu va
mai dori să vină. Pentru că, acest comic îl întâlnim pe stradă, la televizor, pe internet, este mult mai
confortabil să-l urmărești din fotoliul tău decât să vii la teatru. Iar spectatorul cucerit de teatru va fi
scârbit de un atare demers și cu greu îl vei putea readuce în sala respectivă. „Va fi mereu o nouă
stagiune care vine dar noi suntem prea prinși ca să ne punem singura întrebare vitală ce dă măsura
întregului. De ce mai facem teatru? Pentru ce? E un anacronism, o excentricitate demodată,
supraviețuind ca un moment vechi sau un obicei caraghios? De ce aplaudăm și ce? Are scena cu
adevărat loc în viața noastră? Ce funcție poate avea? La ce-ar putea ajuta? Să nu uităm că mergem
la teatru, pentru că e o formă de a ne rafina, de a ne dezvolta, de a ne pune întrebări, venim la teatru
din dorința de a ne face viața mai frumoasă. Astfel observăm cum scena - spațiul gol, poate fi
transformat în orice. Un spațiu al plictisului sau un spațiu al frumosului și aici intervine energia cu
care încărcăm acest spațiu, responsabilitatea regizolului pentru temele pe care le pune în spectacol,
atitudinea spectatorului vizavi de această formă de artă. Scena este unul din partenerii principali al
oricărui actor. Ea ne sprijină dându-ne valoarea și vizibilitatea necesară pentru a ne transmite

mesajele cât mai eficient și se modelează după nevoile creatorului luând forme diferite.
Acest spațiu magic în care invizibilul devine vizibil. În ultima reprezentație a spectacolului
dedicat copiilor „Adevărata poveste a lui Hansel și Gretel” mi-am dat seama de o altă caracteristică
a scenei, mai bine spus a spațiului magic. Scena nu cunoaște noțiunea de timp, el se transformă în
funcție de actul artistic. Spectacolul pe care l-am menționat mai sus, l-am jucat de ziua copilului și a
fost cea mai lungă reprezentație a noastră, dar nimeni nu a simțit acest lucru pentru că eram supuși
altor forțe. Puterea creatorului în cadrul actului artistic îi poate oferi șansa de a fi nemuritor,
asemeni zeilor, de a cunoaște această grandoare și fericire pe care o simți acolo, pe scândura.
Arătându-le tuturor că lumea basmului, a paradisului pierdut, la care râvnim cu toții se naște hic et
nunc, în fața spectatorilor. O altă trăsătură definitorie acestui spațiu magic e că poți fi orice și
oricine. Pășești pe scenă, lăsând în spate lumea reală, în care ești un muritor de rând și devii
altcineva. E cea mai mare satisfactie pe care ți-o poate oferi cineva, șansa de a lăsa haina eului tău și
2
pag.13
a îmbrăca una nouă cu un alt destin, cu alte mângâieri, cu alte defecte. Avem șansa de a conecta în
noi o multitudine de personalități. Când spectacolul a luat sfârșit, am simțit o nefericire apăsătoare.
Publicul era fericit, aplauda zgomotos, copii dansau dar eu suportam cel mai greu proces -
desprinderea de lumea basmului„e dificil de înțeles adevărata funcție a spectatorului, care e și nu e
acolo, ignorat dar totuși dorit. Munca unui actor nu e niciodată pentru public, și totuși așa e
întotdeauna. Privitorul e un partener care trebuie uitat și ținut în minte în mod constant. E un gest de
declarație, expresie, comunicare și o manifestare a singurătății” 3 Atunci când se sfârșește
spectacolul și trebuie să părăsești scena este un proces greu de dus. S-a plăsmuit adineauri în ochii,
mintea și sufletul tuturor celor prezenți la spectacol o lume care ți-a oferit totul și de care trebuie să
te dezlipești. Te demachiezi după spectacol și rămâi gol sau mai bine spus golit. Privești fața care se
uită la tine din oglindă și îți dai seama că ești infinit. Am plecat mai apoi în sală, voiam să văd
decorul de pe scaunul spectatorului și să mă conectez altfel la lumea basmului, dar mi-a fost
imposibil. S-a demontat în curând decorul iar scena redevenise spațiul gol. Era și ea asemeni mie -
actorului, dezlipită de haina spectacolului. Puterea actorului, precum și a scenei e că se pot
transforma în orice, în pofida dimensiunilor pe care le au. E un spațiu sacru, pentru mine, este
altarul actorului care trebuie slujit cu grijă, dedicare și iscusință. În acest context a sluji poate
însemna a-ți trata meseria cu respect, a valoriza timpul pe care îl petreci pe scenă, a fi conștient de
valoarea pe care ți-o dă. Scena are nevoie de această investiție, pentru că se produce un schimb, o
slujești pentru a fi la rându-ți slujit. Chiar din anii facultății, studentul de la actorie este îndemnat să
îndrăgească spațiul de lucru și să-l trateze în consecință, dovadă este faptul că niciodată nu merg
prin clasă decât cu încălțările de mișcare sau desculți. „Actorul invocă, dezvăluie ceea ce zace în om
și ceea ascunde viața de zi cu zi. Teatrul acesta este sacru pentru că scopul său este sacru” 4. Orice
demers necesită studiu și muncă. Aceste două trăsături stau la baza unui act artistic, pentru ca
studiul îi oferă actorului o multitudine de instrumente pe care să le folosească iar munca nu face
altceva decât să împuternicească actorul cu noi forme de exprimare a micului adevăr. Adevărul spus
în funcție de nevoile și dilemele spectatorului. Explorarea modurilor de comunicare astfel încât
mesajul să fie perceput de toată lumea, iar dorința omului de a-și depăși condiția să fie puternic
alimentată. „Teatrul este, precum dansul sau muzica la alte secte ale derviștilor, un vehicol, un
mijloc de auto-explorare, de studiu al sinelui, o posibilitate de salvare. Actorul se are pe sine însuși
drept cîmp al muncii sale. Acesta este mai bogat decât cel al pictorului, decât al muzicianului,
pentru că, pentru a explora, el trebuie să recurgă la toate aspectele vieții sale. Mâna, ochiul, urechea
și inima sînt ceea ce studiază și mijloacele cu care studiază. Din această perspectivă a interpreta e o
operă de viață.”5 Teatrul contează și poate modifica multe lucruri înspre bine atunci când fiecărei

3
pag.19
4
pag.22
5
pag.22
părți ( actor, scenă, public ) îi oferi importanță și valoare. Toate fiind conectate, nu pot exista una
fără alta. Iar demersul artistic poate modifica publicul dacă recunoaștem rolul și importanța
actorului și scenei. Actorul de astăzi trebuie să-și amintească menirea, pentru că se produce o mare
eroare. Actor valoros înseamnă actor văzut pe sticlă, care în același timp repetă la trei spectacole
independente și oferă interviuri pe youtube. Și oare în toată această alergătură mai putem să ne
amintim de faptul că suntem actori pentru a schimba lumea, în niciun caz a ne lăsa schimbați de ea.
E nevoie de timp ca actorul să-și amintească că este privilegiat fiind pe scenă, că acest dar divin,
poartă după sine o responsabilitate imensă. Responsabilitatea cuvântului, a mișcării, a sunetului.
Acest demers ajută actorul să-și acorde importanță dar și să fugă de lucrul în general.
Scena susține și o
altă transformare,
transformarea din scena
pătrat cum o vedem la

teatru și în formă de cerc pentru spectacolele stradale.

Fiecare scenă are drept scop stabilirea unei relații „prima cale este observarea pasivă de la o distanță
sigură, analizând-o și încercând să o înțelegi. A doua este prin participare activă - prin implicare
directă, care include experiența fizică. Deci, încercând să înțelegi lumea, relaxându-mă și devenind
o parte din ea”6 . Emoțiile spectacolului stradal nu au grade de comparație. Iar scena capătă rolul de
a stârni publicul să interacționeze cu actorul, să pășească pe scenă, să fie mult mai aproape de actul
artistic, făcând parte din el. Și pentru că e teatru stradal, e un public pe care îl cucerești în timpul
reprezentației. Spectacolul stradal reprezintă o provocare atât pentru spectatori cât și pentru actori,
aici este loc pentru improvizație, creativitate și spontaneitate. Iar scena nu se bucură de reflectoare,
lumini, decoruri complicate, efectele spectaculoase sînt create de actori fără ajutorul altor lucruri,
decât machiajul și costumul.Aici scena poate fi orice spațiu „aș putea să iau orice spațiu gol și să-l
numesc scenă goală. Un om traversează acest spațiu gol în timp ce altcineva îl privește, și asta e tot
ce trebui ca actul teatral să înceapă” 7. Pe stradă scena nu se termină unde începe publicul ci acolo
unde se termină publicul. E o relație de primire - dăruire în care se solicită prezența conștientă a
fiecăruia. Și tocmai pentru că scena suportă multiple dimensiuni, actul artistic prinde mai multă
culoare, energie, viață. Reprezintă nucleul forței creatoare. Din propria mea experiență, pot spune că
spectacolul stradal necesită o mare disponibilitate și generozitate. Ești printre spectatori pe care e
necesar să-i transformi în partenerii tăi activi, îi faci una cu spectacolul. Lucrul cel mai minunat e că
am debutat în spectacolul stradal cu cel mai preferat personaj din lumea toată - clovnul. Personajul
care te solicită până la epuizare și tot nu-l poți părăsi. Fiind un personaj ludic are toate
caracteristicile necesare pentru a te face iubit de toată lumea: candoare, inocență, libertate și
optimism. M-am lăsat profund marcată de acest persoanj, accesez acea lume a paradisului pierdut
despre care am vorbit mai sus și mă înalță pe culmile visului. Și, oare ce poate fi mai frumos decât
să visezi prin ochii clovnului (copilului)?
Să nu uităm de scena - spațiul lustruit, care ocupă un rol foarte important în Teatrul no, „ei
cultivă, fără îndoială fascinația obiectului lustruit, curat, fără accidente, fără nervuri [...]teatrul no
impune poetica solului curat, similar acelui dojo din artele marțiale, cu care piciorul nu trebuie să
piardă niciodată contactul, în numele unei stabilități corporale fără nici cea mai mică oscilație” 8. În
teatrul no, actorul nu-și ține picioare înfipte în podea ci alunecă ușor și orice mișcare se transformă
într-o mângâiere.
Principalele preocupări la începutul construirii unui spectacol, reprezită marcarea unor
acțiuni cheie, ieșirile și intrările din scenă. Ele ne pun față în față cu rezolvarea cum-urilor. Pe scenă
actorul pășește cu o lume în spate, lumea personajului iar în ce privește ieșirea din scenă „teatrul
realist se străduiește tot timpul să-și lărgească teritoriul ca să afirme că personajul părăsește scena
spre a se reintegra un spațiu al realului unde i se împlinește destinul[...]așa se explică, de altfel, grija
pentru alunecarea subtilă de la scenă la lume: ea anihilează culisele” 9 astfel actorul are parte de o

6
Vida Cerkvenik Bren, Să ne mutăm în stradă, pag. 23
7
pag. 1
8
George Banu, Japonia, imperiul teatrului, Editura Nemira, 2015, București, pag. 31
9
idem pag.39
trecere fluidă din scenă în culise. Cu siguranță intrările în scenă sunt gândite și în afara ei, asta face
parte din procesul de creare a personajului, a relațiilor și cel mai important a universului
personajului. Lumea personajului, este invizibilul care trebuie să devină vizibil pe scenă.
Meseria de actor suportă multe neajunsuri și frustrări. Suntem plătiți destul de puțin iar
elementul major care ne ghidează destinul artistic este norocul. Norocul de a pândi și valoriza
momentul tău de glorie, sigur el poate să nu vină niciodată. Dar speranța în sufletul actorului va
dăinui mereu. Și atunci, apare întrebarea, de ce totuși alegem să rămânem în această lume?
Răspunsul e foarte simplu, scena are puterea de a te vrăji, în pofida faptului că e un spațiu gol, sau
poate tocmai pentru asta. Vraja de care nu te poți desprinde. Scena este spațiul visului, spațiul
creației, spațiul basmului în care toate dorințele prin viață, și asta o pot demonstra, pentru că am
martori - spectatorii. Cât privește lumea dincolo de teatru, ea este o căutare și studiu al omenescului.